Principalele categorii de tulburări de anxietate

Anxietatea clinică poate lua multe forme, existând o mare varietate a simptomelor
între oameni, între culturi. între sexe, între vârste. Prin urmare, nu vom putea acoperi
în această secțiune toate manifestările anxietății patologice. În continuare vom trece
în revistă cel mai frecvent întâlnite categorii de tulburări de anxietate, așa cum sunt
ele descrise în DSM, manualul Asociației Americane de Psihiatrie:

 Tulburarea de panică
 Fobia socială
 Fobia specifică
 Nevroza obsesiv-compulsivă
 Anxietatea generalizată
 Tulburarea de stres posttraumatic
Fobia socială este caracterizată de o teamă puternică de a fi judecat de către ceilalţi
sau frica de a fi pus într-o situaţie jenantă. Situațiile sociale sunt evitate de multe ori
sau sunt îndurate cu multă dificultate deoarece persoana se simte copleșită de
îngrijorări și simptome fizice precum: palpitaţii, transpiraţie, respirație accelerată,
tremorul vocii, înroşirea feţei.

În pagina FOBIE SOCIALĂ vom răspunde pe larg la următoarele întrebări: Ce este

fobia socială?, Cum apare fobia socială?, Cum se tratează?, Unde pot găsi un
tratament online pentru fobia socială?

Fobie Socială

Ce este Fobia socială?

Cum apare Fobia socială?

Cum se tratează Fobia socială?

Unde pot găsi un tratament online pentru Fobia socială?

Ce este Fobia socială?

Vorbim de fobie socială (sau anxietate socială) atunci când o persoană se simte
mereu nesigură, neliniștită, tensionată sau chiar îngrozită în anumite tipuri de situații
sociale (forma specifică) sau în majoritatea situațiilor sociale (forma generalizată).
Fobia socială este o formă a anxietății clinice care se întâlnește la 7-12% din oameni
(fiind una dintre cele mai prevalente probleme de anxietate) și debutează de regulă
în adolescență sau la începutul vârstei adulte.

În primul rând trebuie să înțelegem că este firesc pentru cei mai mulți oameni ca în
anumite situații sociale să se simtă tensionați sau emoționați. De exemplu, poate fi
vorba de un interviu, o cuvântare în fața unui public, o întâlnire cu o persoană dragă,
o discuție cu o persoană aflată într-o poziție de autoritate (ex. șeful nostru) sau
cunoașterea unor persoane noi. În astfel de situații, ni se poate întâmpla adesea să
ne bată inima mai tare, să transpirăm, să ne înroșim, să ne tremure vocea sau

1
mâinile. Dar aceste lucruri de regulă se reduc pe măsură ce trece timpul și ne
acomodăm cu situația în care ne aflăm și nu ne împiedică să facem ceea ce ne-am
propus. Nu de puține ori ni se întâmplă să ne uităm înapoi la o astfel de situație și să
ne zicem: “Am fost puțin emoționat, dar a mers bine! Mi-a plăcut!” sau “M-am cam
bâlbâit, dar m-am descurcat eu cumva. N-a fost așa de rău.”

În schimb, pentru persoanele cu fobie socială aceste situații sunt foarte dificil de
suportat din următoarele motive:

-anxietatea lor escaladează necontrolat. Adesea persoanele cu fobie socială se simt

copleșite de frică sau neliniște până la puncul în care simt că nu mai au aer, că
tremură necontrolat, că nu mai pot vorbi, că amețesc, că nu mai au cuvinte sau că
vor voma.

-atenția lor nu se poate desprinde de pe lucrurile care merg prost. A căscat cineva,
se aude un râs în sală, m-am bâlbâit, îmi tremură vocea, m-am roșit ca un rac, am
spus o prostie – persoanele cu fobie socială observă foarte repede lucrurile
neplăcute legate de situația în care se află și, odată ce le găsesc, nu-și mai pot lua
atenția de la ele. Practic, propriile senzații de stres sau reacțiile de nemulțumire sau
lipsa de interes a unei persoane din auditoriu devin nota dominantă a întregii
experiențe sociale.

-sunt îngrozite de ridicol, de posibilitatea că se vor face de râs sau că vor crea o
impresie proastă celorlalți. Persoanele cu fobie socială sunt exagerat de preocupate
de ce impresie lasă celorlalți și sunt mereu vigilente (“în priză”) ca nu cumva să se
facă de râs spunând ceva greșit sau făcând chiar și lucruri minore, cum ar fi să se
împiedice în mers sau să scape ceva pe jos.

Anxietate sociala

Din aceste motive, persoanele cu fobie socială anticipează cu multă neliniște

situațiile sociale (sunt convinse că nu se vor descurca bine și chiar se așteaptă ca
ceva să meargă teribil de prost) și încearcă adesea să le evite, în numeroase feluri:
nu răspunde la invitațiile celorlalți de a ieși în oraș, se scuză că nu se simte bine și că
nu poate veni la o întâlnire, stă în colțul unei camere la o petrecere, se așează în
spatele unei săli de curs, stă cu ochii în pământ când vorbește cu ceilalți, refuză să
vorbească în public, roagă pe alte persoane să vorbească la telefon în locul lor, tot
amână să vorbească cu șeful lor.

Neliniștea sau teama de situații sociale nu trebuie interpretată automat ca un

diagnostic clinic. De fapt, în intervalul de vârstă 14-24 de ani cam 20% dintre bărbați
și aproximativ 30% dintre femei prezintă diverse temeri, destul de puternice legate de
situațiile sociale (vezi studiul din 1999 al Institutului de Psihiatrie Max Plankt,
Germania). Diagnosticul de fobie socială este luat în vizor atunci când anxietatea
trăită în situațiile sociale și evitarea confruntării cu aceste situații devin atât de
intense/persistente încât produc deteriorare și suferintă individului. De exemplu,
persoana este foarte nemulțumită de viața sa, simte că pierde foarte multe
oportunități sociale sau profesionale, îi este dificil să-și desfășoare activitățile
cotidiene, îi este dificil să funcționeze la locul de muncă sau se simte epuizat de
stresul continuu al acestei anxietăți.

2
Dacă aceste lucruri ți se par familiare și ești îngrijorat că ai putea să ai simptomele
fobiei sociale, un bun instrument de evaluare a simptomelor de anxietate poate fi
accesat gratuit aici: Clinica PAX: Diagnostic și evaluare psihologică online.

Cum apare Fobia socială?

Dacă înțelegem cauzele fobiei sociale, atunci înțelegem cum să o tratăm. În primul
rând trebuie să luăm la cunoștință că nu există un singur factor care să explice tot
tabloul clinic. De fapt, putem vorbi de factori generali de vulnerabilitate (adică factori
care îi predispun pe unii indivizi să dezvolte fobie socială de-a lungul vieții), factori
cauzali specifici (factori care în prezent explică apariția simptomelor clinice) și factori
de menținere/cronicizare (factori care nu determină în mod direct simptomele fobiei
sociale, dar le conservă/le agravează pe termen lung).

1. Care sunt factorii generali?

Vom vorbi în următoarea secțiune despre:

mecanisme genetice | neuroticism | inhibiție comportamentală | experiențe critice

Unele persoane sunt mai predispuse să dezvolte fobie socială. Este foarte probabil
ca acest lucru să fie determinat de niște mecanisme genetice. Mai multe studii
familiale au raportat că există un risc de 2-3 ori mai mare ca persoanele cu rude
diagnosticate cu fobie socială să dezvolte și ele această tulburare (într-un studiu din
Jurnalul American de Psihiatrie din 1998 acest risc a fost apreciat ca fiind de 10 ori
mai mare când e vorba de forma generalizată). În plus, studiile realizate pe gemeni
indică rate de heritabilitate de 30-50% (adică putem atribui unor factori genetici cam
30-50% din diferențele de anxietate socială dintre oameni). Încă este prea devreme
ca să vorbim de gene și mecanisme specifice, dar câteva studii au arătat că există o
anumită relație între simptomele de fobie socială și variații ale unor gene precum
SCL6A4, TPH2 și CNTNAP2.

Un alt factor general de vulnerabilitate este neuroticismul – o trăsătură de

personalitate evaluată adesea de inventarele psihologice de personalitate.
Neuroticismul se referă la tendința unor indivizi de a se îngrijora frecvent, de a
reacționa cu ușurință cu emoții negative în situații stresante (se enervează, se sperie,
plâng ușor) sau de a se simți vulnerabili în fața stresului. Persoanele cu nivel ridicat
de neuroticism sunt mai vulnerabile să dezvolte de-a lungul vieții probleme de
anxietate și depresie în general și au mai multe acuze somatice în perioade de stres.
Din nou studiile genetice au arătat că 30-50% din neuroticism poate fi explicat de
factori genetici, dar încă nu-i cunoașem cu exactitate.

3
Inhibiția comportamentală este și ea un factor de risc. De multe ori se întâmplă să
vorbim despre anumiți copii că sunt foarte timizi, inhibați sau tăcuți și să spunem că
așa este firea lor. Într-adevăr studiile lui Jerome Kagan de la Universitatea Harvard
au confirmat că există o trăsătură de temperament (adică o caracteristică înnăscută
care poate fi observată foarte timpuriu) care diferențiază persoanele în funcție de
reacțiile lor emoționale și comportamentale la întâlnirea unor situații noi. Copii care
au o trăsătură accentuată de inhibiție comportamentală reacționează adesea cu
reticență, cu neliniște, rușine, timiditate sau retragere în situațiile nefamiliare sau
când întâlnesc persoane necunoscute. Există dovezi suficiente care indică o
incidență mai mare a simptomelor de anxietate socială la persoanele cu nivel ridicat
de inhibiție comportamentală. De exemplu, într-un studiu longitudinal publicat în
1999, 61% din copiii de 2 ani cu inhibiție comportamentală sporită au dezvoltat fobie
socială la vârsta adolescenței.

De asemenea, se pare că anumite evenimente critice din copilărie îi pot predispune

pe oameni să dezvolte fobie socială. De exemplu, unele studii au arătat că 40-50%
din persoanele cu fobie socială își pot aduce aminte de unul sau mai multe
evenimente sociale traumatice – de exemplu să fii umilit în public, să fii tachinat sau
agresat de colegi, să fii abandonat de persoane importante. Alte studii au găsit o
legătură între prezența unor evenimente negative majore precum divorțul părinților,
violență în familie, probleme psihice ale părinților, abuzuri fizice sau sexuale și riscul
de a dezvolta o tulburare de anxietate sau depresie în general.

2. Care sunt factorii specifici?

Numeroase studii de specialitate realizate de Richard Heimberg (Temple University),

Ronald Rapee (Macquarie University, Sydney), Adrian Wells (University of
Manchester) și David Clark (King’s College London) au scos la iveală o serie de
factori specifici care provoacă anxietate în situațiile sociale. Aceștia se referă la
modul de funcționare al minții din timpului evenimentelor sociale.

În primul rând, persoanele cu fobie socială își focalizează excesiv atenția asupra
aspectelor negative ale situațiilor cu care se confruntă. Aceste persoane se
concentrează foarte mult asupra senzațiilor neplăcute din corpul lor (bătăile inimii,
căldura din jurul gâtului, tremurul mâinilor), asupra greșelilor pe care le fac (un
bâlbâit, o pauză prea lungă, o greșeală gramaticală), asupra reacțiilor nefavorabile
ale celorlalți (un căscat, un șușotit, o încruntare) – iar atenția lor, jucând rolul unei
lupe, sporește aceste lucruri până la puncul în care toate celelalte aspecte ale
situației sociale (cele neutre și pozitive) sunt complet ignorate. Chiar de multe ori, la
finalul unui eveniment social, aceste persoane își spun: “Nimic n-a mers cum
trebuie!” “Vai, ce rău m-am simțit.” “Toți au râs de mine!” “M-am bâlbâit încontinuu.”

În al doilea rând, persoanele cu fobie socială înterpretează într-un mod negativ și

exagerat (chiar catastrofic) consecințele aspectelor negative pe care le-au observat.
“Dacă mă bâlbâi o să par ridicol!” “Dacă transpir toată lumea o să vadă asta si-o să
râdă de mine!” “Dacă iar îmi tremură mâinile o să clachez!” “Dacă fac pauze prea
mari, ceilalți vor crede că nu știu despre ce vorbesc!” “Dacă a căscat cineva
înseamnă că îi plictisesc pe toți”. De multe ori aceste tipuri de gânduri nici nu sunt

4
conștientizate de persoanele cu anxietate socială. Pur și simplu, au fost repetate de
atâtea ori încât s-au transformat într-un automatism (un fel de program care se
derulează automat de fiecare dată când persoana se află într-o situație socială). Prin
prisma acestor gânduri, persoanele cu anxietate socială se simt mereu amenințate
sau vulnerabile în contexte sociale.

3. Care sunt factorii de menținere?

Un prim factor, este obișnuința persoanelor cu fobie socială de a anticipa cu groază

situațiile sociale. Adesea își petrec ore întregi învârtind în minte scenarii cumplite
despre cum ar putea lucrurile să meargă prost într-o întâlnire cu cineva, într-o
ședință de lucru, într-o discuție cu un șef. “Vai dacă o să râdă de mine?” “Sigur iar o
să tremur toată, ca o frunză!” “Vai cât o să mă roșesc!” “Dacă n-o să știu să zic nimic
interesant?” Aceste așteptări negative le mențin într-o stare permanentă de tensiune
și măcinare. Anxietatea lor se clădește, iar încrederea lor în propria persoană se
erodează tot mai mult.

Rezultatul acestui stres este adesea decizia de a evita situația socială. “Mai bine îi
spun să ne vedem altădată.” “Mai bine rog un coleg să vorbească în locul meu.” “Mai
bine le spun că sunt bolnavă.” Într-adevăr, persoanele cu fobie socială ajung să evite
în timp numeroase situații sociale. Iar acest lucru le oferă o portiță de scăpare: pe
termen scurt, anxietatea lor se reduce și pot răsufla ușurate că au evitat un posibil
eșec. Dar evitarea are costuri mari pe termen lung. Pe de o parte, tot evitând să se
confrunte cu aceste situații, persoanele nu învață cum să le facă față pe viitor. Prin
urmare, aceeași anxietate le va domina mintea. Pe de altă parte, istoria evitărilor ce
se tot acumulează, le stă mereu ca o dovadă a faptului că problema lor nu poate fi
rezolvată. “Aceasta este firea mea! Nu am ce să fac.” “Eu nu sunt ca ceilalți!” “Ceva
sigur este în neregulă cu mine!”

Dar nu toate situațiile pot fi evitate. De multe ori condițiile de la școală sau de la lucru
necesită interacțiuni sociale sau activități publice. Persoana cu fobie socială trebuie
să le confrunte. Și de multe ori se descurcă în regulă sau cu minore neajunsuri. Însă
în mintea lor, chiar și erorile mici aruncă o umbră mare asupra întregii experiențe
sociale. Acesta este un alt lucru care alimentează fobia socială pe termen lung:
disecarea repetată a situațiilor sociale trecute. Deși situația socială s-a încheiat, în
mintea acestor persoane criticile continuă să aibă ecou: “Vai cât m-am făcut de râs!”
“Ce ridicol am fost!” “Am fost atât de plictisitor!” “Mă cred o ciudată!” Astfel de gânduri
se tot învârt în mintea persoanei cu fobie socială și îi tot întăresc convingerea că nu
poate avea încredere în propria persoană. Iată deci cum anxietatea se perpetuează.

Cum se tratează Fobia socială?

5
Fobia socială nu este o problemă tranzitorie. Datele din studii clinice și comunitare au
arătat că fobia socială are o evoluție cronică, cu simptome ce pot persista pe o
perioadă de peste 20 de ani dacă nu este tratată corespunzător. Ca în toate
tulburările de anxietate, există două tipuri de tratamente bine validate – care se
aplică independent sau în combinație: psihoterapie și medicație.

În continuare vom vorbi doar despre psihoterapia cognitiv-comportamentală. De ce?

Pentru că avem suficiente studii clinice care arată că acest tratament este eficient
(de exemplu: Studiul lui David Clark din JCCP în 2003 care arată că efectul
psihoterapiei poate fi superior medicației, chiar și după 12 luni; sau Studiul lui
Richard Heimberg din Journal of Anxiety Disorders în 2000 care arată că după 12
săptămâni, psihoterapia și medicația au rate egale de succes în reducerea
simptomatologiei) și este recomandat de numeroase autorități din domeniul sănătății
mentale (de exemplu: Ghidul Institutului Național pentru Sănătate și Excelență în
domeniul Clinic din Marea Britanie sau vezi pagina Institutului Național pentru
Sănătate Mentală din SUA sau recomandările publicate de Dr. Franklin Schneier de
la Institutul de Psihiatrie din New York în NEJN 2006).

Obsesii-Compulsii

 Ce este Nevroza obsesiv-compulsivă?

 Cum apare Nevroza obsesiv-compulsivă?
 Cum se tratează Nevroza obsesiv-compulsivă?
 Unde pot găsi un tratament online pentru Nevroza obsesiv-compulsivă?

Ce este Nevroza obsesiv-compulsivă?

Cu o prevalență de 2-3%, nevroza obsesiv-compulsivă (o vom prescurta NOC) este

una dintre cele mai frecvent întâlnite forme ale anxietății clinice. Debutul acestei
tulburări este de regulă la vârsta adolescenței sau la începutul vârstei
adulte. Numele NOC reflectă cele două categorii de simptome care definesc această
problemă de anxietate: obsesiile și compulsiile:

 Obsesiile se referă la anumite gânduri, imagini sau idei care apar în minte în
mod intruziv (adică nedorit, pe neașteptate sau împotriva voinței noastre) și
care provoacă niște emoții neplăcute foarte intense (de exemplu, o mare
teamă sau o vinovăție cumplită);
 Compulsiile se referă la o serie de acte mentale sau comportamente care sunt
realizate într-un mod ritualizat (adică, sunt repetate fără abatere de un anumit
număr de ori, sau mereu într-o anumită formulă, sau mereu în anumite locuri),
în mod intenționat, deoarece ele au capacitatea de a reduce teama pe care o
provoacă obsesiile.

Cu alte cuvinte, persoanele cu NOC sunt măcinate de apariția nedorită și persistentă

a unor obsesii care le induc o stare de anxietate foarte ridicată și pe care nu le pot
îndepărta din minte și nu le pot ignora. Cu toate că adesea persoana își dă seama că
obsesiile sunt exagerate sau chiar absurde, aceste idei nedorite rămân fixate în
minte și absorb atenția individului, producându-i multă neliniște.

6
Cele mai frecvente obsesii sunt legate de:

 ideea de contaminare (ex. să iei un microb periculos dacă atingi clanțele, dacă

dai mâna cu cineva, dacă te așezi pe un scaun într-un loc public, dacă respiri
aerul de afară fără o mască etc. sau tu să fii cel care contaminează pe alții);
 îndoieli persistente (ex. să se întâmple ceva grav din cauză că nu ai verificat
cu atenție ușa de la intrare, întrerupătoarele din casă, arzătoarele de la aragaz
etc.);
 nevoia ca lucrurile să fie într-o anumită ordine (ex. să meargă lucrurile prost
din cauză că anumite obiecte nu sunt aranjate drept pe un birou, că hainele nu
sunt împăturite într-un anumit fel, că hârtiile nu sunt aranjate după un anumit
criteriu etc.);
 impulsuri agresive sau reprobabile (ex. să-ți vină să strigi ceva obscen într-o
biserică, să-ți imaginezi că rănești grav un copil, să-ți vină să faci un act de
cruzime, să-ți imaginezi că o să-ți faci rău);
 imagini de natură sexuală (ex. imagini care implică acte sexuale nepotrivite
sau agresive).

În mod firesc, persoanele cu NOC vor căuta un agent de neutralizare a acestor

obsesii neplăcute, adică un anumit comportament prin care să poată reduce
anxietatea pe care o trăiesc și să îndepărteze din minte obsesiile. De exemplu, o
persoană tulburată de ideea că ar putea să se fi contaminat cu un microb, se va
spăla imediat pe mâini sau își va face niște teste de laborator care să îi confirme că
nu s-a infectat. Un alt exemplu, o persoană cu obsesia că a călcat cu mașina, fără să
își dea seama, un copil în drum spre casă, va căuta pe toate canalele de știri dacă
nu cumva a fost raportat un accident în care a fost rănit un copil.

Acestea sunt compulsiile. Le numim așa, deoarece persoana cu NOC percepe

aceste comportamente ca fiind obligatorii – este absolut necesar să le pună în
practică pentru a preveni o catastrofă sau pentru a se asigura că se află în siguranță
– și adesea sunt realizate imediat, în mod excesiv, persoana având o mare dificultate
de a le opri sau de a le amâna. Practic, compulsiile reprezintă o formă de protecţie –
persoana simte că ceva îngrozitor se va întâmpla dacă nu repetă un anumit
comportament sau ritual.

Cele mai frecvente compulsii sunt legate de:

 spălarea excesivă a mâinilor, a propriului corp sau a unor obiecte;

 verificarea repetată a unor obiecte, precum uși, întrerupătoare, notițe;
 verificarea exagerată dacă nu ai comis anumite acte necugetate (ex. să întrebi
pe ceilalți dacă sigur nu ai făcut rău unui copil, să suni la poliție să te asiguri
că nu ai comis o crimă);
 număratul exagerat a unor obiecte sau a unor activități;
 aranjatul/rearanjatul obiectelor într-o anumită configurație;
 comportamente superstițioase;

7
Notă. Majoritatea cazurilor NOC prezintă ambele tipuri de simptome, însă aprox.
25% din pacienți raportează doar obsesii deranjante, dar nu și compulsii (sau aceste
compulsii sunt dificil de identificat pentru că nu sunt exteriorizate – de exemplu:
repetarea unor formule “bune”/”magice” după cugetarea unui lucru “interzis”).

Când vorbim de un diagnostic NOC? Marea majoritate a persoanelor din populația

generală raportează că au sau că au avut la un moment dat anumite obsesii și/sau
compulsii, fără să îndeplinească criteriile de diagnostic NOC. Într-adevăr, în minte ne
pot apărea tot felul de gânduri și imagini, unele absurde, altele stupide, unele
nepotrivite sau altele răutăcioase – dar mintea noastre le cerne mereu și le
îndepărtează pe cele nedorite sau inutile. Uneori se întâmplă ca anumite conținuturi
mentale să ne deranjeze mai tare, să ne provoace o emoție neplăcută sau să ne
sâcâie o vreme, dar prin faptul că nu le dăm importanță sau pentru că ne detașăm de
ele spunându-ne că sunt doar niște gânduri (“Ce prostii!”), acestea ne vor părăsi
mintea într-un final și nu ne împiedică să ne desfășurăm activitățile.

Persoanele cu NOC însă au o mare dificultate de a se detașa de gândurile sau

imaginile obsesive. Obsesiile le absorb atenția și le produc atâta neliniște
încât persoana se simte incapabilă să își desfășoare activitățile până când nu le
îndepărtează din minte. De fapt, de multe ori aceste persoane spun că pierd ore
întregi încercând să scape de obsesii – fie că e vorba de încercarea disperată de a
înăbuși gândul din minte (de a-l suprima) sau de a-și distrage atenția de al el, fie că e
vorba de repetarea îndelungată a unui anumit ritual, cum ar fi curățatul tuturor
obiectelor din casă sau repetatul unor formule magice. Pe scurt, viața persoanelor
cu NOC este profund marcată de prezența acestor simptome. Poate fi vorba de o
scădere majoră a eficienței personale, o rigiditate foarte sporită în modul de
funcționare, refuzul unor numeroase activități sau evitarea multor persoane sau
locuri, sau pur și simplu trăirea permanentă a unei stări de anxietate sau vinovăție
excesivă, epuizantă.

Cum apare Nevroza obsesiv-compulsivă?

Dacă înțelegem cauzele NOC, atunci înțelegem cum să o tratăm. În primul rând

trebuie să luăm la cunoștință că nu există un singur factor care să explice tot tabloul
clinic. De fapt, putem vorbi de factori generali de vulnerabilitate (adică factori care îi
predispun pe unii indivizi să dezvolte NOC de-a lungul vieții), factori cauzali
specifici (factori care în prezent explică apariția simptomelor clinice) și factori de
menținere/cronicizare (factori care nu determină în mod direct simptomele NOC, dar
le conservă/le agravează pe termen lung).

1. Care sunt factorii generali?

Unele persoane sunt mai predispuse să dezvolte NOC. Este foarte probabil ca acest
lucru să fie determinat de niște mecanisme genetice. Sudiile familiale au arătat că
prevalența NOC printre rudele unei persoane cu acest diagnostic este mult mai mare
decât printre rudele unei persoane fără NOC (10% vs 2% într-un studiu realizat în
1995 de Universitatea de Medicină Yale). În plus, studiile realizate pe gemeni au
arătat în mod consecvent că simptomele de NOC pot fi moștenite, influențele

8
genetice putând explica între 27% și 65% din variația obsesiilor și compulsiilor
(vezi studiul lui van Grootheest din 2005 pentru o analiză a 70 de ani de
cercetări realizate pe gemeni privind simptomatologia NOC). Încă este prea devreme
ca să vorbim de gene și mecanisme specifice, însă un număr mare de studii au
investigat o serie de gene-candidat care se asociază într-o anumită măsură cu
simptomele NOC – de exemplu: COMT, SLC1A1, 5HT2A, 5HT1B.

Un alt factor general de vulnerabilitate este neuroticismul – o trăsătură de

personalitate evaluată adesea de inventarele psihologice de personalitate.
Neuroticismul se referă la tendința unor indivizi de a se îngrijora frecvent, de a
reacționa cu ușurință cu emoții negative în situații stresante (se enervează, se sperie,
plâng ușor) sau de a se simți vulnerabili în fața stresului. Persoanele cu nivel ridicat
de neuroticism sunt mai vulnerabile să dezvolte de-a lungul vieții probleme de
anxietate și depresie în general și au mai multe acuze somatice în perioade de stres.
Din nou studiile genetice au arătat că 30-50% din neuroticism poate fi explicat de
factori genetici, dar încă nu-i cunoașem cu exactitate.

Se știe de asemenea că istoricul de evenimente negative majore (mai ales din

perioada copilăriei) îi pot predispune pe oameni să dezvolte tulburări de anxietate în
general. În ceea ce privește NOC, mai multe studii epidemiologice au arătat că, într-
adevăr, prezintă un risc mai mare de a dezvolta această problemă de anxietate
persoanele care: au suferit complicații la naștere, au trecut prin evenimente
traumatice sau au fost expuse la numeroase evenimente negative în copilărie (a se
vedea studiul lui Fontenelle și Hasler din 2008, care trece în revistă factorii de
risc pentru NOC). Mai mult, persoanele care au prezentat în copilărie sau la
începutul adolescenței ticuri sau simptome de ADHD, prezintă un risc mai mare de a
dezvolta simptome NOC la sfârșitul adolescenței sau la vârsta adultă (vezi de
exemplu studiul longitudinal publicat în 2001 în Jurnalul Academiei Americane de
Psihiatrie Infantilă).

2. Care sunt factorii specifici?

Datorită studiilor extensive realizate de cercetători precum Dr. Paul

Salkovskis sau Dr. David A. Clark, cunoaștem în ziua de azi destul de multe
despre procesele mentale care duc la apariția și menținerea simptomelor NOC. În
primul rând, persoanele cu NOC interpretează într-un mod eronat și foarte
negativ (chiar catastrofic) semnificația sau impactul pe care gândurile lor intruzive le
au asupra propriei persoane sau asupra celorlalți. De exemplu, apariția unei imagini
erotice sau violente care contrazice valorile morale ale persoanei este interpretată ca
o reală amenințare personală, o meteahnă a propriului eu (“Vai, ce fel de om sunt!
Ce-o să zică ceilalți?” “Sunt o mamă oribilă! Cum pot să mă gândesc la așa ceva?”
“Sunt un pervers și oamenii o să descopere asta!”). De asemenea, persoanele
cu NOC interpretează în mod exagerat gravitatea consecințelor unor evenimente
benigne (“Dacă am uitat ceva în priză sigur o să facă scurt și-o să ia foc totul! O să-
mi pierd casa!”). De aceea aceste persoane de multe ori nu pot tolera
incertitudinea că ceva nedorit se poate întâmpla, chiar și atunci când șansele sunt
foarte mici (“Vai, oare am verificat toate prizele? Nu suport să nu știu! Mai bine verific
încă o dată! Trebuie să fiu sigur că nimic nu poate lua foc!”).

9
Mai mult, persoanele cu NOC își asumă adesea o responsabilitate exagerată pentru
imaginile sau gândurile care le apar în minte. Unele persoane sunt convinse că odată
ce le-a trecut prin minte ceva cumplit, dacă se întâmplă acel lucru atunci va fi din
vina lor (“Vai, mi-am văzut soțul mort! Dacă pățește ceva e numai vina mea!” “Cum
m-am putut gândi la așa ceva? Acum sigur o să se-ntâmple ceva cumplit!” “Dacă se
întâmplă ceva grav, ceilalți o să-și dea seama că eu mi-am dorit asta!”). Sau se
gândesc că simpla apariție a unui imagini negative în minte, este la fel de gravă ca și
realizarea unei acțiuni reprobabile. De exemplu, imaginarea unui act de violență este
interpretată ca și cum persoana a comis efectiv o crimă, sau că a produs multă
suferință celorlalți și ar putea fi aspru pedepsită. De aceea, persoanele cu NOC se
simt foarte responsabile de conținuturile care le apar în minte și încearcă să le țină
mereu sub control.

3. Care sunt factorii de menținere?

În mod paradoxal, însăși modalitatea prin care persoanele cu NOC încearcă să își

reducă anxietatea și să evite apariția unor evenimente negative grave este un factor
major care le menține și le agravează simptomatologia pe termen lung. Numeroase
studii au arătat că încercările repetate de a înăbuși (suprima) gândurile nedorite nu
fac decât să le amâne, să le îndepărteze din minte pentru un timp – însă, pe termen
lung, acele gânduri vor deveni mai puternice, adică vor apărea tot mai des în minte și
vor produce mai mult disconfort. Datorită acestui lucru, încrederea individului în
propriile puteri de a se controla, de a se opune gândurilor intruzive, se va
deteriora tot mai mult, sporindu-i starea de anxietate. La fel, însăși realizarea
compulsiilor contribuie la menținerea anxietății și a obsesiilor. Practic, compulsiile
sunt adesea evadări din calea unui pericol inexistent sau foarte exagerat. Însă cât
timp persoanele cu NOC continuă să le practice, în mintea lor se întărește ideea
greșită că motivul pentru care pericolul nu s-a petrecut este realizarea compulsiilor.
Dimpotrivă, singurul mod în care acest pericol poate fi demascat este dacă persoana
cu NOC îl confruntă efectiv, renunțând la compulsii.

Anxietate generalizată

 Ce este Anxietatea generalizată?

 Cum apare Anxietatea generalizată?
 Cum se tratează Anxietatea generalizată?
 Unde pot găsi un tratament online pentru Anxietatea generalizată?

Ce este Anxietatea generalizată?

Anxietatea generalizată se referă la îngrijorări excesive şi incontrolabile privind

evenimente de viată cotidiene, chiar dacă nu există sau există doar puţine motive
pentru îngrijorare. Aceasta apare la 5-9% din populaţie, iar incidenţa este de două ori
mai mare la femei decât la bărbaţi. Anxietatea generalizată debutează de regulă în
adolescenţă sau la începutul vârstei adulte.

Desigur, toată lumea îşi face griji la un moment dat în privinţa sănătăţii, banilor şi
problemelor de familie sau altor lucruri. Aceaste îngrijorări, deşi ne produc o stare

10
neplăcută de anxietate, ne pot ajuta să căutăm şi să găsim soluţii pentru problemele
pe care le întâmpinăm. Persoanele cu anxietate generalizată sunt însă extrem de
îngrijorate vizavi de mai multe aspecte ale vieţii, adesea resimţind anxietate crescută
faţă de pericole nerealiste, evenimente care au o probabilitate foarte mică de apariţie
sau care nu pot fi niciodată controlate de acţiunile unui om (ex. catastrofe naturale,
criza financiară etc.). Aceste persoane întâmpină dificultăţi mari în îndeplinirea
sarcinilor de la locul de muncă şi acasă sau le este greu să se bucure de viață și de
relațiile cu ceilalți, deoarece:

 nu îşi pot controla grijile constante. Majoritatea persoanelor își pot “pune grijile
deoparte” atunci când au nevoie să-și focalizeze atenția și resursele pe o
sarcină prioritară. În schimb, persoanele cu anxietate generalizată, o dată ce
au început să se îngrijoreze de un lucru, au mari dificultăți de a-și refocaliza
atenția asupra altor sarcini. Din cauza acestor dificultăți, adesea performanţa
lor la locul de muncă este deteriorată.
 sunt permanent agitaţi şi nerăbdători, deoarece sunt copleşiţi de griji. Având în
vedere că se îngrijorează în legătură cu evenimente din viitor, acestea implică
mereu un nivel de incertitudine. Incertitudinea viitorului nu poate fi niciodată
eliminată, ci doar tolerată. Persoanele cu anxietate generalizată nu pot însă
tolera lipsa de certitudine în ceea ce privește evenimentele negative pe care şi
le imaginează. De aceea se află mereu într-o stare de aprehensiune și se
consumă încercând să găsească răspuns la şiruri lungi de întrebări de tipul:
“Dar dacă se întâmplă …asta?” “Și dacă se întâmplă și … asta?”
 sunt obosiţi tot timpul, au o stare de slăbiciune din cauza consumului de
energie ridicat pe care le reclamă ingrijorările constante;
 nu se pot relaxa, au dificultăţi la adormire sau la trezire, fiindcă percepând
constant că o situatie periculoasă este iminentă, sunt mereu în suspans, stare
care nu le permite să se relaxeze;
 întâmpină probleme de concentrare, din cauza oboselii, dificultăţilor de somn
şi îngrijorărilor permanente;
 au simptome somatice: nod în gât, tensiune musculară, migrene, simptome
gastrointestinale etc.;
 sunt iritabili, fiind într-o stare de tensiune prelungită;
 consideră că totul va merge rău, ceea ce îi determină să fie hipervigilenţi,
adesea nemaiputând să se bucure de viaţă, fiind mereu atenţi la potenţialele
pericole.

Persoanele cu anxietate generalizată se regăsesc adesea într-o spirală vicioasă,

deoarece iniţial îşi fac griji în legătură cu o problemă specifică (ex. o sarcină la
serviciu: “Dacă nu termin până mâine ce am de făcut?”), apoi escaladează această
problemă la una ipotetică/mai puţin probabilă (ex. „Ce mă fac dacă nu termin sarcina
şi sunt concediat? … şi nu o să am bani să plătesc facturile? …” etc.), iar acest
proces continuă până ajung să se îngrijoreze în legătură cu probleme tot mai puţin
probabile. Starea lor de anxietate escaladeză progresiv, atât datorită scenariilor
negative imaginate, cât și datorită percepției că nu își pot controla lanțurile de
îngrijorări. Anxietatea și îngrijorările sunt obositoare, le cauzează probleme de somn,
stări de iritabilitate, agitație, probleme de concentrare, dureri somatice. Mai departe,
aceste simptome îi împiedică cu atât mai mult să îşi îndeplinească sarcinile cotidiene,
ceea ce le oferă mai multe motive de îngrijorare.

11
De exemplu, o persoană care se bucura de plimbări lungi prin parc sau făcea sport în
mod regulat renunță la aceste activități din cauza îngrijorărilor persistente că s-ar
putea să fie jefuit sau că s-ar putea răni sau îmbolnavi. Astfel ea renunţă la o
activitate care îi făcea plăcere şi care contribuia semnificativ la calitatea vieţii sale.
Sau, un alt exemplu, o mamă le interzice copiilor să iasă în parc la joacă deoarece
se îngrijorează că ar putea să fie răpiţi sau loviți de o bicicletă sau s-ar putea lovi cu
mingea. Din cazuza acestor restricții relaţia mamei cu copiii este tensionată și devine
o sursă de insatisfacție față de propria viață.

Anxietatea cronică poate fi epuizantă pe termen lung și restrânge foarte mult gradele
de libertate pentru decizii și activități. Mai mult, convingerea susținută că lumea este
plină de pericole, iar propriile capacități sunt insuficiente pentru a le face față, poate
lăsa persoana lipsită de speranță în ceea ce privește viitorul. Din aceste
motive, depresia este o problemă frecvent întâlnită la persoanele cu anxietate
generalizată – după unele studii, comorbiditatea celor două tulburări ajunge până la
60%.

Anxietatea generalizată este o tulburare cronică, însă oscilează în intensitate pe

parcursul vieţii – de obicei simptomele se înrăutăţesc în perioadele de stres (ex.
schimbarea condițiilor de muncă, evenimente majore în familie, apropierea unor
termene importante). Diagnosticul de tulburare de anxietate generalizată poate fi
stabilit atunci când distresul cauzat de îngrijorările constante afectează puternic
desfăşurarea activităţilor zilnice, viaţa socială, profesională şi alte domenii importante
de funcţionare şi, de asemenea, când calitatea vieţii este deteriorată semnificativ.

Cum apare Anxietatea generalizată?

Dacă înțelegem cauzele anxietății generalizate, atunci înțelegem cum putem să o

tratăm. Întâi trebuie să fim conștienți de faptul că nu există un singur factor care să
explice întreg tabloul clinic al TAG. Așadar, putem vorbi de factori generali de
vulnerabilitate (adică factorii care predispun unele persoane să dezvolte anxietate
generalizată de-a lungul vieții), factori specifici (care în prezent explică prezenţa sau
severitatea simptomelor de anxietate) și factori de menținere/cronicizare (care nu
determină în mod direct anxietatea generalizată, dar pe termen lung mențin sau
agravează simptomatologia).

1. Care sunt factorii generali?

Cercetările arată că istoricul familial joacă un rol foarte important în dezvoltarea

anxietății generalizate. Astfel, persoanele ai căror părinți sau rude au această
tulburare, au o probabilitate de 5 ori mai mare de o dezvolta, deși mecanismele
genetice care cresc vulnerabilitatea pentru dezvoltarea tulburării de anxietate
generalizată nu s-au identificat cu exactitate.

Un alt factor de vulnerabilitate este neuroticismul care este o trăsătură de

personalitate manifestată prin a tendința unor persoane de a se îngrijora frecvent, de
a reacționa cu emoții negative în situații stresante (se enervează, se sperie, plâng
ușor) sau de a se simți vulnerabili în fața stresului. Persoanele cu nivel ridicat de
neuroticism sunt mai vulnerabile să dezvolte de-a lungul vieții probleme de anxietate
și depresie în general și au mai multe simptome somatice (corporale) în perioade de

12
stres. Studiile genetice efectuate pe adulți tineri și de vârstă mijlocie au arătat că
există o relatie pozitivă foarte puternică între neuroticism și tulburarea de anxietate
generalizată.

Este cunoscut faptul că anumiți factori de mediu pot predispune persoanele spre
tulburări de anxietate – de exemplu: evenimentele negative din copilărie, precum
neglijarea sau abuzul din partea părinților, depresia mamei sau divorțul, pot crește
riscul de apariție a tulburării de anxietate generalizată la vârsta adultă, dar și a altor
tulburări de anxietate sau depresie. De asemenea, expunerea prelungită la
evenimentele stresante de viață s-au dovedit a avea un impact puternic asupra
dezvoltării acestor tulburări. (pentru mai multe detalii despre impacul evenimentelor
de mediu asupra simptomelor de anxietate și depresie de-a lungul vieții, accesează
gratuit articolul lui Kendler din 2011 publicat în Psychological Science)

2. Care sunt factorii specifici?

Un factor specific important în tulburarea de anxietate generalizată îl reprezintă

îngrijorările frecvente pe care persoana le are față de diverse probleme actuale din
rutina zilnică. Aceste îngrijorări apar tot mai des și devin tot mai intense. Persoana
simte că nu iși poate controla gândurile ceea ce duce la niveluri înalte de distres şi
probleme de adaptare la cerințele vieții de zi cu zi.

Un alt factor care predispune persoana la dezvoltarea acestei tulburări este

îndreptarea atenției mai ales pe evenimente negative de viață și frica de anumite
senzații și simptome bazate pe interpretarea persoanei că acestea au consecințe
fizice, sociale sau psihologice catastrofice. Totodată faptul că persoana se gândeşte
în mod repetat la posibilele pericole şi la implicaţiile pe care acestea le pot avea,
proces care se numeşte ruminaţie, contribuie la apariţia anxietăţii generalizate.

Pacienţii care suferă de o tulburare de anxietate generalizată prezintă un nivel ridicat

de intoleranţă la incertitudine. Aceştia consideră că este inacceptabilă posibilitatea,
oricât de mică ar fi ea, ca un eveniment negativ oarecare să se producă. Astfel ei se
îngrijorează şi în legătură cu evenimente care au o probabilitate foarte mică de a se
întâmpla, deoarece evenimentul rămâne totuşi posibil. Cum fiecare demers în
vederea rezolvării unei situaţii implică un procent de incertitudine, se pare că
persoanele cu tulburare de anxietate generalizată se concentrează asupra
aspectelor nesigure şi îşi evaluează problemele ca fiind ameninţătoare, iar posibilele
consecinţe ca fiind catastrofale ceea ce îi determină să se îngrijoreze mai mult.

3. Care sunt factorii de menținere?

Un factor important care duce la cronicizarea anxietății generalizate îl

reprezintă atitudinile ambivalente, exagerate pe care aceste persoane le au față de
propriile îngrijorări. De exemplu, pe de o parte, persoanele cu anxietate generalizată
consideră că îngrijorările sunt deosebit de dăunătoare, că le copleșesc, sunt
incontrolabile, le epuizează și că, în final, le vor deteriora mintea sau le vor distruge
viața – de exemplu își spun: “O să-mi pierd mințile de la atâtea îngrijorări!”, “Mi-am
pierdut controlul!”. Dar, pe de altă parte, consideră că îngrijorările joacă un rol critic în
numeroase situații de viață și se tem sau se simt vinovate să renunțe la ele – de
exemplu își spun: “Ce fel de mamă aș fi dacă nu m-aș îngrijora tot timpul pentru copii

13
mei?”, “Sunt sigur că dacă nu mă mai îngrijorez de ceva, exact atunci se va întâmpla
ceva grav!” sau “Dacă continui să mă îngrijorez voi fi mai bine pregătit dacă se
întâmplă ceva!”

În plus, adesea persoanele cu tulburare de anxietate generalizată recurg la o serie

de comportamente de evitare, deoarece acestea diminuează proasta dispoziţie
cauzată de îngrijorări. În pofida eficienţei lor resimţite pe termen scurt, strategiile de
evitare amplifică frecvenţa gândurilor incomode şi agravează discomfortul asociat.
Un comportament de evitare utilizat frecvent de persoanele cu anxietate generalizată
îl reprezintă încercarea de a suprima conţinutul gândirii conştiente cu ajutorul
eforturilor cognitive, mentale („Trebuie să încerc să nu mă gândesc la nimic!”). Acest
comportament însă nu îmbunătăţeşte starea pacientului, deoarece întreruperea
deliberată a unui gând generează un efect invers: cu cât incearcă să nu se mai
gândească, cu atât mai mult îi revine în minte acel gând. De asemenea, ca să
prevină posibilele consecinţe negative pe care ei le evaluează ca fiind catastrofale,
chiar dacă acestea au o probabilitate mică de apariţie, ei evită activităţile în care
aceste consecinţe ar putea apărea. Cum am menţionat în exemplul de mai sus,
persoana care evită să mai facă sport deoarece există posibilitatea de a se
accidenta, chiar dacă acel eveniment e puţin probabil şi chiar dacă ar avea loc, nu ar
fi atât de catastrofal precum anticipează ea.

Comportamentele de asigurare şi verificare excesivă reprezintă un alt factor de

menţinere al anxietăţii generalizate. Acestea constă într-o serie de comportamente
efectuate cu scopul de a controla îngrijorările şi de a linişti persoana cu anxietate că
evenimentul periculos nu a avut loc. De exemplu, o mamă îngrijorată în legătură cu
siguranţa copiilor îi sună de mai multe ori pe zi ca să se asigure că nu li s-a întâmplat
nimic rău. Liniştea care urmează aceste comportamente de asigurare durează însă
puţin, deoarece persoana îngrijorată va tinde să verifice încontinuu dacă pericolul
imaginat de ea nu s-a întâmplat de la ultima dată de când a verificat, iar astfel ea se
menţine într-o stare de anxietate continuă.

Cum se tratează Anxietatea generalizată?

Ca în toate tulburările de anxietate, există două tipuri de tratamente bine validate –

care se aplică independent sau în combinație: psihoterapie și medicație.

În continuare vom vorbi doar despre psihoterapia cognitiv-comportamentală deorece

există numeroase studii în literatura de specialitate care demonstrează eficiența
acestui tip de psihoterapie în ceea ce privește tulburarea de anxietate generalizată.
De exemplu, un studiu publicat în revista Behavior Therapy în 2010 arată că terapia
cognitiv-comportamentală reduce semnificativ simptomele tulburării de anxietate
generalizată, iar beneficiile terapiei se mențin și la 24 de luni după încheierea
tratamentului. Un alt studiu, publicat în Psychological Bulletin în 2005 de Kristin Mitte,
arată că psihoterapia cognitiv-comportamentale este cel puțin la fel de eficientă ca și
tratamentul medicamentos, reducând nu doar simptomele de anxietate, cât și cele de
depresie îmbunătățind considerabil viața pacienților. Mai mult, rata de abandon al
psihoterapiei este mai mică decât, ceea ce indică faptul că pacienții urmează mai
ușor această formă de tratament. De asemenea, psihoterapia cognitiv-

14
comportamentală este recomandată de numeroase autorități din domeniul domeniul
sănătății mentale (de exemplu: Ghidul Institutului Național pentru Sănătate și
Excelență în domeniul Clinic din Marea Britanie sau vezi pagina Institutului Național
pentru Sănătate Mentală din SUA.

1. Ce presupune psihoterapia cognitiv-comportamentală?

Psihoterapia cognitiv-comportamentală (prescurtată adesea CBT, din engleză

cognitive-behavioral therapy) se bazează pe nenumărate studii clinice care arată că
problemele psihologice de tip anxietate și depresie pot fi corectate prin modificarea
modului în care oamenii gândesc și a modului în care aceștia acționează. Să ne
uităm la factorii specifici și la factorii de menținere ai fobiei sociale (cei pe care i-am
discutat în secțiunea anterioară). Aceștia sunt ținta psihoterapiei CBT: corectarea
atenției focazate excesiv asupra aspectelor negative, corectarea interpretărilor
catastrofice, oprirea comportamentelor de evitare și așa mai departe.

Practic prin psihoterapia CBT, persoanele cu fobie socială învață că anxietatea din
timpul situațiilor sociale poate fi adusă sub controlul minții lor. Persoanele învață cum
să se confrunte cu aceste situații fără să își piardă controlul; învață că senzațiile
fiziologice neplăcute par exagerate doar în mintea lor, dar sunt puțin observate de
ceilalți; învață cum să privească într-o altă lumină reacțiile celorlalți și să găsească
aspectele pozitive ale experiențelor lor sociale; și chiar cum să se descurce efectiv în
interacțiunile sociale, prin exerciții și jocuri de rol. De asemenea, un lucru deosebit de
important pe care aceste persoanele îl învață pe parcursul psihoterapiei sunt strategii
eficiente de relaxare a corpului și a minții. Anxietatea este o problemă epuizantă, atât
pentru minte, cât și pentru corp, tocmai pentru că menține individul într-o stare
permanentă de tensiune sau neliniște. De aceea, un scop major al psihoterapiei este
de a învăța persoanele cum să se relaxeze prin niște proceduri de respirație,
relaxare musculară, autosugestie sau exercițiu fizic.

-înțelegerea factorilor care mențin problemele de anxietate;

-dobândirea unor strategii eficiente de relaxare;

-schimbarea modului de gândire care ne predispune la anxietate;

-corectarea comportamentelor care ne mențin anxietatea;

-dobândirea unor strategii de dezvoltare a emoțiilor pozitive și a laturii pozitive a

vieții;

-dobândirea unor strategii de prevenție a recăderilor;

-reducerea simptomelor de depresie care adesea însoțesc anxietatea.

Tratamentul prin psihoterapie cognitiv-comportamentală

15
Psihoterapia cognitiv-comportamentală (adesea prescurtată CBT din
engleză cognitive-behavioral therapy) este poate cea mai bine validată formă de
psihoterapie pentru tulburările de anxietate și depresie, fiind adesea recomandată ca
‘intervenție standard‘ în aceste tipuri de probleme mentale. Pe scurt, psihoterapia
cognitiv-comportamentală presupune modificarea stilului de gândire și a modului în
care oamenii acționează în fața situațiilor stresante. Persoanele cu probleme de
anxietate se percep excesiv de vulnerabile în fața anumitor situații (ex. vorbitul în
public, apariția unui atac de panică, declanșarea unei obsesii, eșecul la un examen,
prezența unui câine etc.) și sunt dominate de nevoia de a evita contactul cu aceste
lucruri (ex. refuzul de a vorbi în public, evitarea efortului fizic, realizarea unui ritual,
absența de la examen, ocolitul parcurilor etc.). Mai mult, aceste persoane nu reușesc
să își controleze eficient reacțiile de anxietate/frică (ex. tremurul măinilor, bătăile
accelerate ale inimii, respirația agitată, transpirația abundentă etc.), ceea ce îi face
deseori să simtă că și-au pierdut complet controlul.

Prin urmare, psihoterapia cognitiv-comportamentală urmărește corectarea factorilor

care determină apariția simptomelor de anxietate sau care favorizează cronicizarea
anxietății pe termen lung. Prin psihoterapie, oamenii învață cum să își controleze
anxietatea prin strategii eficiente de relaxare, învață cum să își observe gândurile și
comportamentele care nu fac decât să le alimenteze anxietatea pe termen lung și
învață cum să înlocuiască aceste gânduri și comportamente ineficiente cu noi tipare
de gândire și acțiune. În continuare vă prezentăm pe scurt principalele tipuri de
intervenție care sunt utilizate pe parcursul psihoterapiei cognitiv-comportamentale:

 Psihoeducație
 Tehnici de relaxare
 Modificarea funcționării atenției
 Modificarea funcționării gândirii
 Combaterea evitării
 Prevenirea recăderilor
 Psihoeducație. Persoanele învață despre anxietate în general și, în mod
personalizat, despre tipul de anxietate care le deteriorează viața; învață cum
s-a dezvoltat anxietatea lor și cum trebuie abordată, în mod eficient, pentru a
o reduce; învață cum să-și monitorizeze simptomele și să observe contextele
în care acestea se agravează sau, dimpotrivă, se ameliorează; descoperă
cum propriile gânduri și acțiuni pot accentua sau reduce anxietatea.
 Tehnici de relaxare. Persoanele învață că anxietatea poate fi adusă sub
control prin exersarea unor tehnici de relaxare care implică elemente de
controlul respirației, modificarea poziției corpului, formule de autosugestie,
contracții și relaxări ale mușchilor și anumite exerciții fizice. Rezultatul acestor
tehnici este depășirea fricii că anxietatea este de necontrolat, creșterea
eficienței personale și reducerea stărilor de oboseală/epuizare datorate
anxietății.
 Modificarea funcționării atenției. O caracteristică fundamentală a anxietății
este fixarea atenției asupra negativului, asupra amenințărilor din mediu,
asupra senzațiilor neplăcute, asupra lucrurilor care merg prost etc. Din cauza
acestui lucru, viața persoanei cu anxietate este copleșită de pericole și emoții
negative, dându-i impresia că nu mai rămâne loc și de bucurii, de relaxare, de

16
 dezvoltare. Astfel, prin psihoterapie persoanele învață cum să preia controlul
asupra funcționării atenției și să readucă în vizor aspectele neglijate ale vieții
lor – reușitele, competențele, bucuriile lor. Acest lucru se realizează prin
diverse tehnici comportamentale de schimbare a focarului atenției.
 Modificarea funcționării gândirii. Gândirea de tip anxios (“Nu pot face față!”
“Sunt în pericol!” “O să cedez!” “Nu sunt în stare!” “Sigur voi da rateu!” “Sunt
neajutorat!” etc.) menține simptomele de anxietate. Prin urmare, în
psihoterapie persoanele învață cum să își controleze modul de gândire care s-
a automatizat și care nu face decât să exagereze simptomatologia lor și să îl
înlocuiască, prin exerciții succesive, cu noi tipare de gândire. Acest lucru nu
înseamă pur și simplu “să te prefaci că nu te temi” de ceva, ci să descoperi că
într-adevăr ceea ce gândești atunci când ești cuprins de anxietate este mult
exagerat față de realitate și că descriind realitatea într-un mod mai acurat,
anxietate își pierde puterea asupra ta.
 Combaterea evitării. Singurul mod în care poți definitiv să descoperi că
anxietatea ta este nejustificată este dacă te confrunți în mod direct cu lucrul de
care te temi. Însă persoanele cu probleme de anxietate evită în mod repetat
acest lucru. Teama lor le domină comportamentul, iar evitarea nu le permite
să descopere ce este real și ce este o exagerare a propriei minți. Prin urmare,
în psihoterapie persoanele învață că pot tolera anxietatea și încep să se
confrunte în mod direct, sistematic, cu acele situații care le produc anxietate.
Prin confruntarea repetată cu situațiile de anxietate, persoanele descoperă că
anxietatea lor se reduce și că lumea lor câștigă mai mult teren odată ce
evitarea nu le mai domină comportamentul.
 Prevenirea recăderilor. Corectarea problemelor cronice de anxietate
necesită un efort de lungă durată. Psihoterapia nu trebuie văzută ca un
tratament simptomatic care se încheie în momentul în care anxietatea s-a
redus. Psihoterapia presupune schimbarea stilului de viață – schimbarea
acelui mod de gândire și de comportament care a dus în primul rând la
dezvoltarea anxietății. Acesta este singurul mod în care putem preveni eficient
recăderile: adoptarea în viața de zi cu zi a tehnicilor de psihoterapie care au
avut succes în reducerea anxietății și transformarea lor într-un mod de a fi.

17