1.

Conceptul și necesitatea interpretării dreptului

Interpretarea dreptului – operaţie logico-raţională de stabilire
a sensului exact şi complet al normelor juridice în vederea
aplicării acestora, oferind soluţiile juridice adecvate pentru
diferite cauze.
În literatura juridică mai veche norm juridică purta şi denumirea
de „tâlcuire”, iar scopul său era de a lămuri ideea de drept
cuprinsă în regula juridică.
Necesitatea interpretării dreptului este susţinută în doctrina
juridică de următoarele argumente:
- În primul rând, legiuitorul nu poate avea în vedere, atunci
când formează actele normative, toate situaţiile, specifice prin
felul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului.
- În al 2-a rând, necesit interpret norm juridice este motivată
prin faptul că, la redactarea lor, legiuitorul, pentru a menţine
un înalt nivel de generalitate, utilizează un limbaj sintetic,
redând la maximum ideile pe care vrea să le exprime. Celui care
aplică legea să poată identifica toate situaţilei care se înscriu în
ipoteza normei juridice, pe care legiuitorul, deşi nu le-a indicat
expres, le-a avut totuşi în vedere.
- În al 3-a rând, în textele de lege sunt utilizaţi frecvent termeni
al căror sens este diferit de cel obişnuit, legiuitorul utilizându-i
în sens conotativ (cu o semnificaţie specifică).
- În al 4-a rând, necesit interpret norm ju-ce derivă şi din
problemele care se vor ivi în legătură cu redactarea gramaticală
a textului de lege, cu o anumită ordine de amplasare a
cuvintelor în text, cu folosirea semnelor de punctuaţie.
- În al 5-a rând, interpret norm j-ce este necesară deoarece
trebuie stabilită corelaţia dintre ele, mai ales acolo unde printr-
o normă juridică nouă nu se utilizează abrogarea expresă a
normei juridice vechi, ci abrogarea tacită.
Legea cu privire la actele normative destinația ei și condițiile
interpretării oficiale:
(1) Interpretarea actelor normative se efectuează cu scopul
clarificării sensului unui act normativ,unor dispoziţii din
acesta.(2) Prin interpretare se oferă soluţii j-ce de aplicare a
normei de drept în sensul exact al acesteia. (3) Interpretarea
este oficială când se efectuează prin acte normative de
interpretare sau prin acte de aplicare a normelor de drept de
către instituțiile abilitate. (4) La interpretarea actului normativ
se ţine cont de nota informativă care a însoţit proiectul actului
normativ respectiv şi de alte documente care permit
identificarea voinţei autorităţii publice care a adoptat, a
aprobat sau a emis actul normativ.”
2. Principiile interpretării dreptului
Principiile posedă un grad de generalitate diferit şi se prezintă
ca expresia literaturii juridice şi practicii judecătoreşti ce au un
rol semnificativ în interpretarea normelor juridice, fără a fi însă
desăvârşite:
1. Procesul de interpretare a normelor juridice trebuie să
respecte, în primul rând, unitatea dintre litera şi spiritul legii,
fără abateri de la o extremă la alta, care ar duce la soluţii
nejuste. 2. Necesită a fi luată în considerare voinţa legiuitorului,
deoarece dacă legea e clară, judecătorul nu are decât sarcina să
o aplice.Legea cea mai bună este aceea care lasă cât mai puţin
la interpretarea judecătorului şi cel mai bun judecător este
acela care, în hotărârea pe care o emite, se întemeiază în aşa
fel pe lege, încât interpretarea ei să fie cât mai redusă.
3. Pentru a identifica intenţia legiuitorului, atunci când textul
este neclar, orice interpretare trebuie să fie efectuată în
conformitate cu contextul în care este pusă dispoziţia
respectivă, coraportată la instituţia juridică şi ramura de drept
în care aceasta se încadrează.4. Unde legea nu distinge, nici
interpretul nu trebuie să facă deosebire.5.Excepţiile sunt de
strictă interpretare şi aplicare.Între regulă şi excepţie trebuie să
existe următorul raport:„norma generală nu derogă de la
norma specială şi, respectiv, norma specială derogă de la norma
generală”.
3. Formele de interpretare a dreptului
Interpretarea oficială se efectuează de o autoritate publică în
exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.Rezultatele
interpretării oficiale poartă un caracter juridic-obligatoriu.
Interpretarea oficială poate fi atât generală cât și cazuală.
Înterpretarea oficială generală.
Amintim ca exista 3 categorii de legi:legi constitutionale,legi
organice,legi ordinare.Interpretarea oficiala a Constitutiei si a
legilor constitutionale ține de competența exclusivă a Curții
Constituționale. Interpretarea oficiala a legilor organice si
ordinare ține de competența Parlamentului.
Rezultatele interpretării oficiale generale sunt acte
interpretative în formă de acte normative de aceeași forță
juridică ca actul interpretat.
Interpretărea oficială cazuală.
Interpretarea cazuală este forma interpretării oficiale care se
realizează cu prilejul soluționării de către organele competente
a unor cazuri concrete. Rezultatele interpretării la fel poartă un
caracter juridic-obligatoriu,însă, nu are un caracter
general.Astfel, autoritățile competente în interpretarea oficială
cazuală sunt autoritățile publice.Exemplu de act de interpretare
oficială cazuală: o hotărâre a instanței de judecată; un decrect
al președintelui statului; o hotărâre cu caracter individual a
Parlamentului,a Guvernului;orice act juridic nenormativ emis
de administrația unei autorități publice sau a unei instituții;
Interpretării neoficiale îi sunt caracteristice rezultate ce nu
sunt obligatorii.Nerespectarea acestor rezultate, a interpretării
neoficiale, nu poate produce consecințe juridice. Rezultatele
interpretării neoficiale nu posedă forţă juridică. Interpretarea
neoficială se efectuează de către(savanţi, avocaţi, cetăţeni etc.).
Interpretărea neoficială are următoarele tipuri: interpretarea
doctrinară;interpretarea oficioasă și interpretarea generală
simplă.
Interpretarea doctrinară sau interpretarea științifică este
efectuată de către orice persoană ce posedă statut de
cercetător și efectuează investigații științifice în domeniul
dreptului. Rezultatele interpretării științifice sunt expuse în
publicații științifice, monografii, cercetări științifice ș.a.
Interpretarea oficioasă sau interpretarea practică ,este
efectuată de specialiștii practicieni în domeniul dreptului, cum
ar fi judecătorii, procurorii, avocații, specialiști în anumite
domenii înguste ale dreptului.Constă în schimbul de experiență
profesională și în transmiterea acesteia generațiilor noi de
specialiști în domeniul juridic.Rezultatele interpretării oficioase
se pot exprima prin emisiuni televizate, interviuri,este
orientată spre dezvoltarea culturii juridice generale, având un
caracter neobligatoriu.
Interpretarea generală simplă este efectuată de către oricare
membru al societății.Constă în identificarea nivelului de
înțelegere a normelor juridice de către oricare membru al
societății.Interpretarea generală simplă se exprimă prin
înțelegerea, explicarea normelor juridice și conformarea
comportamentului subiectului în scopul realizării unui interes
public sau privat.
4. Metodele de interpretare a dreptului
Metodele de interpretare a dreptului – totalitatea procedeelor
și tehnicilor utilizate pentru clasificarea conţinutului
prevederilor normelor juridice, în scopul aplicării lor la cazuri
concrete.
Metoda gramaticală – stabilirea sensului exact al normei
juridice cu ajutorul procedeelor de analiză morfologică şi
sintactică a textului normei juridice.
Metoda sistemică – explicarea sensului normei juridice prin
determinarea locului ei în sistemul dreptului şi stabilirea
legăturilor acestei norme cu alte norme juridice.
Metoda istorică – stabilirea sensului exact al normei juridice
prin examinarea împrejurărilor istorice în care a fost elaborată.
Metoda logică – analiza textului normativ prin aplicarea
procedeelor logice formale generale.
Metoda teleologică – stabilirea sensului normei juridice prin
descoperirea, înțelegerea scopului urmărit de legiuitor în
momentul elaborării și adoptării actului normativ.
5.Rezultatele interpretarii dreptului
Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate
fi considerate completă dacă nu se va lua în considerație
rezultatul acestui proces.Din punctual de vedere al rezultatelor
interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
Interpretarea literară autentică.Interpretarea autentică nici nu
lărgește, nici nu ingustează limitele acțiunii normei juridice, ci o
păstrează in limitele inițiale, fiind supus prelucrării calitative
numai textul normei, în scopul realizării unei forme mai
explicite de expunere.
Interpretarea restrictivă. În rezultatul interpretării restrictive a
normei juridice sfera ei de acțiune se îngustează. Norma
juridică supusă interpretării restrictive reglementează un
număr mai limitat de relații sociale.
Interpretarea extensivă. În rezultatul interpretării extensive a
normei juridice sfera ei de acțiune se lărgește. Interpretarea
extensivă este permisă numai pentru normele juridice cu
caracter nepunitiv ce sunt caracteristice dreptului privat.
6. Ficţiunile şi prezumţiile
O altă cale de dezvoltare a dreptului se regăseşte în utilizarea
conţinutului ficţiunilor şi prezumţiilor.
1. Ficţiunea este un procedeu complex de tehnică juridică, prin
care un fapt este considerat ca realitate juridică, deşi acesta nu
există. Ficţiunea există şi în sistemul nostru de drept. Astfel,
art.1454 „Imposibilitatea determinării exacte a moştenitorului”
din Codul civil al Republicii Moldova stabilește: „Dacă testatorul
a determinat persoana moştenitorului prin caracteristici care
pot fi proprii mai multor persoane şi nu se poate stabili pe care
dintre ele a avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se
consideră moştenitori cu drept la cote-părţi egale”.În domeniul
dreptului internaţional clădirile ambasadelor străine sunt
considerate că există pe teritoriul statului pe care îl reprezintă.
2. Prezumţiile juridice sunt procedee tehnice, prin care
legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie
nevoie de a proba o atare situaţie. Spre exemplu, prezumţia
nevinovăţiei, prezumţia că un copil născut în căsătorie are ca
tată pe soţul mamei sale. Situaţia prezumată (presupusă) poate
fi reală sau nu, iar proba, atunci când ea este admisă, trebuie
făcută de către cel care neagă prezumția. Prezumţiile pot fi
legale şi judiciare. Prezumţiile legale pot fi relative, care pot fi
răsturnate pe baza probei contrare (prezumţia nevinovăţiei, de
ex.) şi absolute, care nu pot fi contestate (prezumţia autorităţii
lucrului judecat).
7. Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda de lege
Vorbind despre spiritul şi litera legii, este necesar a menţiona că
aceste două categorii rar utilizate şi mai puţin cunoscute
evidenţiază totuşi coraportul dintre ideea pe care a urmărit-o
legiuitorul la elaborarea normei juridice menţionate şi calitatea
reflectării ei exacte în textul „material” al normei.
Spiritul legii reflectă acele idei, scopuri ce au fost urmărite de
legiuitor la elaborarea actului normativ. Litera legii
caracterizează textul actului normativ (al unui articol), care, la
rândul său, este determinat de calitatea tehnicii legislative și
poate fi perceput prin prisma caracterului clar și explicit. Un act
normativ de valoare se manifestă printr-un coraport eficient
dintre spiritul şi litera legii.
 Este necesar de a caracteriza şi două fenomene direct
determinate de proce-sul interpretării normelor juridice: abuzul
de drept şi frauda de lege.
În cazul prezenţei abuzului de drept, prerogativele, drepturile,
competenţele conferite de lege destinatarilor normelor juridice
nu sunt exercitate cu bună-credinţă, încălcându-se spiritul legii,
intenţia legiuitorului, finalităţile normelor juridice. Litera legii
este utilizată conştient ilegal, ca un instrument
pentru a produce consecinţe nedrepte, dăunătoare pentru
cineva. Se manifestă, de regulă, la funcţionari, persoane cu
funcţii de răspundere.
Frauda de lege este definită ca fiind o manevră ilegală
efectuată cu scopul de a elucida aplicarea normelor juridice
care sunt în mod normal aplicabile, pentru a promova în mod
ilegal unele interese, a ocoli anumite consecinţe care nu convin,
a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse
acţiuni nepermise de lege. Ca exemplu putem menționa
simularea preţului cu scopul de a evita aplicarea integrală a
taxelor fiscale, în condițiile unui contract de vânzare-
cumpărare.