Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Inginerie Alimentară

Program de studii: Ingineria produselor alimentare

Tema:Boala hidatică

Îndrumător: Student:
conf. dr. Poroch Maria Axentii Marina,
anul IV grupa 1A
2019
 CUPRINS

I. Scurt istoric ............................................................................................................................. 3

II. Descrierea agentului patogen .................................................................................................. 4
II.1 Ciclul biologic .................................................................................................................. 5
II.2. Patogenia bolii ................................................................................................................. 6
III. Surse de contaminare ............................................................................................................ 7
III.1. Factori care duc la răspândirea bolii ................................................................................ 8
III.2. Căi de transmitere ........................................................................................................... 8
IV. Modul de manifestare a bolii ................................................................................................. 9
V. Măsuri de prevenție .............................................................................................................. 10
VI. Tratamentul hidatidozei ...................................................................................................... 11
VII. Concluzii ........................................................................................................................... 12
VIII. Bibliografie ...................................................................................................................... 13
 I. Scurt istoric

Hidatidoza umană, cunoscută și ca boala hidatică, datează îmcă din antichitate, însă prezintă
actualitate atât din cele mai vechi timpuri cât și în prezent, fiind printre cele mai severe infecţii
helmintozoonotice ale omului, produsă de parazitul Echinococcus granulosus.
Printre primele referinţe se afla cele ale lui Hipocrate (379 î.Chr.) care a descris boala
hidatică printr-un aforism: „când ficatul este umplut cu apă şi se sparge în epiplon, atunci
burta pacientului se umple cu apă şi acesta moare”.
Deși primele observaţii asupra chistului hidatic datează din cele mai vechi timpuri, abia în
secolul XVIII Pallas ajunge la concluzia că hidatidoza se datorează unei tenii care trece de la
animal la om.
Alte referinţe timpurii sunt prezentate în lucrările lui Galen (139-200), Aretaeus (7- 79d.Chr.)
şi Rhazes (860-932d.Chr.). Chistul era privit ca o glandă mărită, în curs de degenerare, ca o
colecţie purulentă sau ca o terminaţie de vase sangvine.
În 1658 Redi (1624-1694) a presupus originea animală a hidatidozei, Malpighi constatând
apoi că chistul hidatic este o fiinţă vie.
Abia în 1760, savantul Pallas demonstrează originea parazitară a maladiei, descoperind
forma matură a parazitului localizată în intestinul carnivorelor care era totodată și generator de
vezicule.
Mai târziu, în 1782 A.E.Goeze a stabilit microscopic că granulaţiile parazitului corespund
scolecşilor helminţilor, descriind şi cârligele aranjate în “coroană” şi a împărţit acest gen în
teniază viscerală şi intestinală, denumind primul parazit Tenia visceralis socialis granulosa.
Termenul de «echinococ» a fost lansat de Rudolphi (1801) după ce a stabilit căile de
pătrundere a parazitului în organismul omului. Tot el a descris în cadrul genului trei specii: E.
hominis, E. simiae, E. veterinorum.
În1855 Kuchenmeister descrie două forme de Echinococcus: E. scolicipariens şi
E.altricipariens, care formau protoscolexuri şi chisturi fiice.
În 1853, în cadrul unui experiment, savanții Von Siebold şi Eschricht au obţinut forma
matură a parazitului, hrănind 12 câini cu organele animalelor bolnave cu chist hidatic,
descoperind în intestinul lor un cestod mic pe care l-a numit Taenia echinococcus.
Forma chistică a parazitului la om a fost descrisă, pentru prima dată, de Bremser (1821).
Budd (1857) şi Bright (1861) care au descoperit formarea chisturilor secundare la om prin două
mecanisme: ruperea accidentală şi puncţionarea tumorilor chistice
Combaterea parazitului a început în 1869 prin limitarea numărului de câini, tratarea acestora
cu nuci de areca şi trecerea de la producţia de lână la cea de miei. 15888 autopsii realizate între
1932 şi 1982 au arătat ca 214 persoane prezentau E.C. la necropsie.
Paşi importanţi în ceea ce priveşte elucidarea etiopatogeniei, diagnosticului şi tratamentului
maladiei au fost făcuţi la începutul secolului XX de către F.Déve, considerat astăzi - fondator al
histologiei moderne
Creşterea morbidităţii prin echinococoză atât în rândul populaţiei, cât şi în cel al animalelor
conferă actualitate problemei abordate din punct de vedere ecologic, iar migraţia continuă a
populaţiei contribuie în mare măsură la creșterea gradului de risc privind infectarea omului cu
hidatidoză.
 II. Descrierea agentului patogen

Definiție: Agentul etiologic al hidatidozei este reprezentat de forma larvală a teniei

Echinococcus granulosus – vierme din încrengătura Plathelmintes, clasa Cestoda, ordinul
Cyclophyllidae, familia Taeniidae, genul Echinococcus.
Parazitul are forma de tenie cu dimensiunile ce variază între 2 şi 6,5 cm (Fig. 1).

Fig.1. Echinococcus granulosus-adult

Este compus din cap (scolex), care este uşor globulos şi măsoară aproximativ 0,5 cm. cu 4
ventuze rotunde şi un rostru proeminent (trompă) înconjurat de o coroană dublă de cârlige, 36-
38 la număr, gât scurt şi gros cât şi strobilă care este formată din 3-4 proglote.
Prima şi a doua proglotă sunt asexuate, a treia este hermafrodită, iar a patra – distală, cea
mai bătrână, este şi cea mai lungă, fiind mai mare de cât jumătate din lungimea parazitului.
Această ultimă proglotă, cu proeminenţe laterale, are un uter în care se găsesc de la 400- 800
până la 2000 ouă.
Ouăle de Echinococcus granulosus (oncosferele), după criteriile morfologice, nu se
deosebesc de ouăle altor specii de tenii: ele sunt ovalare, de culoare galben – cafenie, măsoară
30-35 mcm, au un înveliş gros radiar şi un embrion hexacant.
Stadiul larval al parazitului prezintă o masă protoplasmatică multinucleară sub formă de
veziculă, numită chist hidatic, cu dimensiunile ce variază de la câţiva milimetri până la 30-40
cm. ce conţine lichid hidatic.
Din punct de vedere structural chistul, pe lângă un înveliş extern, numit adventiţial (o
membrană de izolare care rezultă din reacţia inflamatorie a organului gazdă), prezintă şi propriile
membrane: membrana cuticulară, alcătuită din mai multe lame concentrice, rezistentă, groasă
până la 1-5 mm, de culoare mată ca albuşul de ou, stratificată, elastică; cuticula este
impermiabilă, însă permite dializa unor substanţe minerale şi organice, cu rol în imunologia
bolii, şi o membrană germinativă sau proligeră foarte subţire – 20-25 mcm, care este o masă
protoplasmatică cu mai multe nuclee; această membrană este elementul viu, proliferativ al
chistului şi din ea se formează veziculele proliferative şi veziculele fiice; tot ea secretă lichidul
hidatic şi formează cuticula.
 Veziculele proligere, de 250-300 mcm în diametru, se formează prin înmugurirea membranei
germinative către interiorul hidatidei, în interiorul cărora se formează protoscolecşii. În interiorul
fiecărei vezicule proligere se formează maximum 120 de protoscolecşi. Aceste vezicule pot fi
dispuse şi sub formă de conglomerate, formate prin înmugurire.
Protoscolecşii (scolecşii vii) sunt ovalari şi fiecare reprezintă un mic cap de tenie. Ei au
central o coroană de 30-40 cârlige. Scolecşii liberi provin din veziculele proligere rupte.
Veziculele proligere şi scolecşii se sedimentează în hidatidă, formând „nisipul” hidatic; 1 cm3 de
“nisip” hidatic conţine aproximativ 400 de mii astfel de formaţiuni.
În interiorul chistului primar (matern) apar vezicule secundare (fiice) sau terţiare (nepoate)
care au structura exactă ca a hidatidei, dar respectiv sunt mai mici. Ele pot evolua către interiorul
larvei, sau către exterior, dând chistului aspectul polilobar.
Veziculele fiice, împreună cu protoscolecşii, sunt responsabili de hidatidoza secundară, care
apare după ruperea unui chist. Uneori, hidatida rămâne sterilă 8 ani de zile, adică nu formează
scolecşi în interiorul ei – acefalochistul, care posedă capacitatea de creştere şi poate ajunge până
la dimensiuni mari.
Lichidul hidatic care umple cavitatea hidatidei este uşor alcalin (pH 7,4), limpede, incolor,
comparat cu apa de stâncă. El conţine săruri minerale, glucide şi substanţe albuminoide. Lichidul
hidatic este antigenic şi foarte toxic, iar când este absorbit provoacă şocul anafilactic. Acesta
prezintă un mediu de cultură prielnic pentru microorganisme, dar se menţine steril atata timp cât
membranele chistului sunt intacte.

II.1 Ciclul biologic

Echinococoza chistică, cauzată de stadiul larval al Echinococcus granulosus, este o
zooantroponoză perorală. Fiind biohelmintiază, evoluţia acesteia necesită două gazde: gazda
definitivă - în intestinul căreia vieţuiesc paraziţii adulţi şi gazda intermediară – în care se
dezvoltă protoscolecşii.
Parazitul adult (fig.1) se dezvoltă doar în gazda definitivă – câinele şi alţi reprezentanţi ai
familiei caninelor (lupul, şacalul, hiena etc.). Un câine infestat poate să adăpostească în intestin
câteva sute sau mii de tenii, care generează în permanenţă ouă mature.
În calitate de gazdă intermediară pentru Echinococcus granulosus servesc animalele
domestice şi sinantrope (oile, caprele, vitele cornute mari, porcii, cămilele, unele rozătoare) cât şi
omul, care prezintă o gazdă intermediară facultativă.
Echinococoza la canine, cauzată de paraziţii maturi care parazitează intestinul subţire, trece
neobservată. Odată cu excrementele, câinele răspândeşte în jur segmente de parazit pline cu ouă
embrionate sau acestea pot migra activ din orificiul anal, provoacănd o diseminare a oncosferelor
pe blană sau pe obiectele mediului ambiant. Ruperea proglotidei distale în care se găsesc ouăle
embrionate are loc, aproximativ, la interval de 14 zile.
Odată ajunsă în sol, în condiţii favorabile, proglotida se poate mişca pe o rază de 0,25 m, iar
oncosferele se pot împrăştia cu praful sau prin intermediul insectelor (vectori mecanici) la
distanţe destul de mari. Ouăle de pe sol, iarbă sunt ingerate de gazdele intermediare, la care în
tractul gastrointestinal, sub acţiunea sucurilor digestive, se eliberează embrionii hexacanţi, care
cu ajutorul cârligelor străbat peretele intestinal, nimeresc în circuitul sangvin şi prin vena portă
ajung în ficat.
Majoritatea embrionilor se reţin în ficat, iar cei ce depăşesc bariera hepatică pe cale
circulatoare ajung în plămâni, unde se opresc. Unii embrioni depăşesc şi reţeaua pulmonară,
nimeresc în circuitul mare şi se pot localiza în orice organ sau ţesut. În locul unde s-a oprit,
embrionul hexacant se transformă în hidatidă.
Dezvoltarea iniţială a hidatidelor în primile 3-5 luni are loc destul de intens, însă mai apoi
procesul încetează parţial şi se poate prelungi ani în şir. Dacă hidatida este ingerată de gazda
definitivă, cu ficatul sau alte organe parazitate, protoscolecşii se fixează de peretele intestinal,
evoluând în tenii adulte. Numărul lor poate fi destul de mare, deoarece, după cum s-a menţionat,
fiecare hidatidă conţine un număr foarte mare de protoscolecşi. Durata de dezvoltare a paraziţilor
până la faza matură, la diferite gazde, este diferită şi constituie 35-96 zile, iar durata de viaţă este
de 5-10 luni.

II.2. Patogenia bolii

Dezvoltarea chistului hidatic în organismul uman se poate realiza în două circumstanţe: prin
ingerarea oncosferelor ce formează o hidatidoză primară, localizată în diferite organe, în funcţie
de migrarea pasivă a parazitului cu torentul circulator.
Cea mai mare parte a embrionilor este reţinută de reţeaua capilară hepatică, 60 – 70%, în
special lobul drept; 20 – 30% sunt reţinuţi de filtrul pulmonar şi numai 10 – 15% trec în circuitul
mare, fiind diseminaţi în muşchi, splină, creier, rinichi, tiroidă, orbită, oase şi altele. De obicei,
se localizează într-un singur organ, dar se întâlnesc şi localizări multiple (poliorganice).
Cealaltă modalitate de instalare a hidatidozei presupune ruperea unui chist hidatic primar în
organismul gazdei intermediare cu eliberarea protoscolecşilor, care dau naştere la noi hidatide,
producând astfel echinococoza secundară locală sau dacă diseminează la distanţă de focarul
primar - echinococoza secundară sistemică.
Ritmul dezvoltării chistului hidatic este foarte diferit, variind în funcție de gazdă şi ţesutul
parazitat, fiind condiţionat de fertilitatea chistului şi de toleranţa organismului în care se află
hidatida.
Odată constituit, chistul hidatic prezintă următoarea evoluţie: iniţial, este univezicular, iar
peste 6-8 luni vezicula devine fertilă, formând vezicule proligere cu protoscolecşi. Treptat,
cuticula se îngroaşă, iar cavitatea chistului creşte.
În timp, datorită compresiunii exercitate de chist asupra ţesuturilor adiacente, irigarea
sangvină descreşte, compromiţând funcţiile iniţiale, ca urmare cuticula se desprinde de
adventice, producând degenerarea membranei germintative.
Treptat, lichidul hidatic se tulbură şi devine o masă cazeoasă cu aspect gelatinos.
Modificările morfologice ale peretelui chistului hidatic pot provoca tulburarea permeabilităţii
membranei şi ca rezultat – transformarea chistului în abces, în special în ficat şi plămâni.
Parazitul adult, Taenia echinococcus, se află, cel mai frecvent, în intestinul câinelui, fiind
capabil să producă 600-800 de ouă. Aceste ouă sunt eliminate, și, dacă intră accidental în contact
cu organismul uman pot declanșa boala.Ouăle sunt parțial digerate și astfel eliberează embrionii
(acest proces are loc în intestinul subțire).Embrionii sunt capabili să penetreze peretele intestinal
și să ajungă în torentul sangvin, de unde sunt vehiculați circulator, ajungând la nivelul hepatic,
unde se opresc mecanic datorită dimensiunilor mai mari decât diametrul capilarelor hepatice (nu
pot inainta). În ficat, embrionii vor forma chisturi.În cazul în care embrionii reușesc să treacă de
bariera capilară hepatica aceștia ajung in plămân, iar din plămân pătrund în circulația sistemică,
putând infecta practic orice viscer (creier,rinichi,splina) chiar si muschii scheletici si oasele (desi
mai rar).Cea mai frecventă este localizarea hepatica a bolii (peste 60% din cazuri).
Un chist hidatic poate ramane asimptomatic 10-20 de ani, datorită ritmului de dezvoltare
foarte lent.
 III. Surse de contaminare

Sursa de contaminare cu E. granulosus în cazul omului sunt animalele din familia caninelor,
preponderent câinii (fig.2), care poluează mediul ambiant cu proglote şi oncosfere ale parazitului
respectiv.Un câine infestat poate să adăpostească în intestin câteva sute sau mii de tenii, care
generează în permanenţă ouă mature.
Rolul major în infectarea omului îl joacă deci câinii, blana cărora poate fi contaminată cu ouă
şi proglote de echinococ. Animalele domestice intervin ca vectori mecanici în transmiterea
invaziei, dat fiind faptul că blana lor adesea este contaminată cu germeni.
Contaminarea omului se mai poate realiza și prin utilizarea legumelor şi fructelor nespălate,
consummate în stare crudă, precum şi prin intermediul apei crude din surse nesigure, a
alimentelor poluate (s-a stabilit că insectele sunt capabile să transfere mecanic oncosferele la
distanţă).
Pericol prezintă şi folosirea în alimentaţie a laptelui crud, îndeosebi de oaie şi capră. În
zonele de dezvoltare intensă a oieritului circulaţia agentului patogen se produce, mai frecvent,
între câini şi oi, astfel încât riscului de contaminare sunt expuşi ciobenii şi păstorii care însoţesc
turmele, precum şi membrii lor de familie.

Fig.2. Surse de contaminare

Infestarea cu Echinococcus granulosus poate avea loc pe tot parcursul anului, fiind
determinată de rezistenţa oncosferelor la factorii mediului ambiant.
 III.1. Factori care duc la răspândirea bolii
Răspândirea bolii hidatice se realizează în funcție de mai mulți factori: anotimp, condiții
climatice, ocupație, contactul cu animalele domestice, dietă, respectarea normelor de igienă etc.
Totuşi există perioade cu risc sporit de contaminare, de exemplu – sezonul păşunatului,
sezonul fructelor, pomuşoarelor de pădure, sezonul de vânătoare, sacrificării în masă a
animalelor.
Hidatidoza umană este recunoscută ca o problemă pentru toate comunităţile crescătoare de
oi, prevalenţa cea mai mare fiind înregistrată în zonele unde standardele de igienă şi dezvoltare
sunt relativ scăzute.
Boala hidatică are o răspândire cosmopolită, însă este mai frecventă în ţările slab
industrializate, unde agricultura reprezintă principalul pilon economic.
Așadar, Echinococcus granulosus poate fi considerat un parazit cosmopolit, fiind întâlnit pe
toate continentele populate.Se consideră că acest fapt a fost favorizat de comercializarea
animalelor domestice (ca și sursă de contaminare, fiind gazda intermediară a parazitului),
preponderent a ovinelor, din Europa în alte ţări ale lumii, determinând larga răspândire
geografică a invaziei. Astfel, acest cestod este întâlnit în toate zonele geografice, la o mare
varietate de specii de animale.

III.2. Căi de transmitere

În principal, boala hidatică poate fi răspândită pe două căi:
1) Câine infestat (sursă de invazie şi gazda definitivă pentru echinococ)  elemente ale mediului
ambiant, diseminate cu ouă şi proglote ale parazitului (factorul de transmitere)  animalele
domestice şi sinantrope sau omul (organismul receptiv).
2) Animalele domestice şi sinantrope (gazde intermediare) a căror organe sunt afectate cu
chisturi hidatice, servesc în calitate de factor de transmitere, iar organismul receptiv este câinele
sau alt reprezentant al familiei caninelor (gazde definitive).
Intensitatea transmiterii parazitului în diferite regiuni geografice este diversă, fiind determină
de complexul factorilor biotici şi sociali.
Transmiterea paraziților și respectiv îmbolnăvirea oamenilor depinde atât de numărul
animalelor infestate, cât şi de productivitatea protoscolecşilor. Se cunoaşte că tulpinile de
provenienţă ovină şi porcină sunt mai productive şi formează mai mulţi protoscolecşi, pe când
cei de la bovine se caracterizează printr-o productivitate scăzută. În cazul bovinelor sunt
frecvente aşa numitele acefalochisturi – chisturi sterile, care nu conţin protoscolecşi. Acest fapt
se explică prin rezistenţa genetic condiţionată a organismului şi gradul de adaptare a parazitului
la o specie sau alta.
Transmiterea agentului parazitar de la gazda intermediară la cea definitivă are loc pe diverse
căi: câinii se infestează cu resturile culinare, cu deşeurile de la abatoare şi terenurile de
sacrificare a animalelor, în rezultatul hrănirii cu organe ale animalelor bolnave, sacrificate în
condiţii casnice sau alimentîndu-se cu cadavrele animalelor din gropile neamenajate.
Căile de infestare a gazdelor intermediare la fel sunt diverse: animalele domestice, ierbivore
se infectează în urma ingerării ouălor şi proglotidelor parazitului împreună cu iarbă, fân, apă
inpurificată cu materii fecale ale câinilor infestaţi.
Porcinele, fiind coprofagi şi omnivori, de obicei, se infectează prin ingerarea diferitelor
resturi culinare contaminate sau preiau paraziții din solul poluat cu excremente canine.
 IV. Modul de manifestare a bolii
Deși multe îmbolnăviri se produc încă din copilărie, simptomatologia hidatidozei apare abia
peste câțiva ani de la instalarea bolii.În cazul chistului hepatic, icterul este primul semn de boala
și cel mai frecvent, iar în cazul chistului pulmonar, descoperirea acestuia este de multe ori
întâmplătoare în urma unui examen de rutină, când pacientul se prezintă la medic pentru tuse sau
dureri toracice.
Boala hidatică se manifestă cel mai ades prin icter, durere abdominală, colangită care poate
ajunge și la insuficiență hepatică, sau hepatomegalie.
Pe masură ce boala evoluează, simptomele devin tot mai specifice pentru organele afectate.
Datorită localizării extrem de variate, simptomele sunt și ele foarte diverse, putând fi
clasificate în felul următor:

 Simptome generale - cauzate de existenta unei infectii parazitare in corp: prurit tegumentar
generalizat, urticarie, febra;
 Simptome specifice - ce corespund localizării exacte a chistului.
Localizare hepatică:
- durere abdominala in cadranul superior drept;
- fenomene dispeptice de tip biliar: greata, varsaturi cu caracter bilios;
- colici biliare;
- mai rar, icter.
Localizare pulmonară:
- vomica (prin deschiderea chistului în bronhii);
- iritație frenica;
- tuse;
- hemoptizie;
- dureri toracice (sau dureri iradiate în umăr).
Echinococcus Granulosus poate afecta orice organ, dar ficatul și plămânii reprezintă 90% din
cazuri.
Chistul hidatic pulmonar este asimptomatic un timp îndelungat.Simptomatologia bolii, în
acest caz, variază în funcţie de: topografie, dimensiunea chistului hidatic, instalarea
complicaţiilor, existenţa localizărilor extratoracice (ficat, splină, creier, etc.).
În ceea ce privește chistul hidatic hepatic simptomele bolii apar târziu, chistul dezvoltându-se
lent, în luni de zile, ajungând la dimensiunile unei cireșe.Debutul trece neobservat, apoi urmeaza
o faza de latență, lungă, ce durează de obicei ani de zile in timpul careia apar cel mult semnele
unui sindrom dispeptic hepatocelular. In faza de latenta pot aparea si fenomene alergice: prurit,
rar subicter, anemie usoara cu eozinofilie.Printre simptome, se numară și durerile in partea de sus
a abdomenului, prezența unei tumori palpabile la nivelul abdomenului, greața si voma. Icterul,
mărirea ficatului și angiocolita sunt alte simptome care demonstrează dezvoltarea la om a unui
chist hidatic hepatic.
Dezvoltarea chisturilor hidatice la nivelul sistemului nervos central se înregistrează în
aproximativ 2 % din cazuri. La nivelul creierului, dezvoltarea chistului este rapidă, acesta
crescând în dimensiuni cu 4 - 5 cm / an. Starea generală ramâne nemodificată mult timp, ulterior
apărând simptome de cefalee sau durere de cap, vomă, edem papilar sau tumefacție bilaterală la
nivelul discului optic cauzat de hipertensiune. În unele cazuri boala se manifestă prin crize
convulsive, modificări de ordin vizual sau chiar pierderea conștiinței.
 V. Măsuri de prevenție

Măsurile de prevenire a echinococozei sunt ţintite spre întrerupera ciclului de viaţă al

agentului patogen. Acest lucru este posibil numai în cazul în care toate activităţile necesare în
acest sens se efectuează exhaustiv, luând în considerare toate particularităţile biologice de
dezvoltare a cestodului hidatic.
Setul de măsuri pentru prevenirea şi eliminarea echinococozei larvale trebuie să includă:
 Activităţile veterinaro-sanitare referitoare la gazda definitivă.
 Activităţile veterinaro-sanitare referitoare la gazda intermediară.
 Activităţile de protecţie a mediului înconjurător.
 Activităţile sanitare referitoare la om.
Activităţile veterinaro-sanitare referitoare la gazda definitivă presupun următoarele măsuri de
profilaxie:
 Orice câine va deține un paşaport cu înregistrări detaliate a investigaţiilor şi tratamentelor
curativ-profilactice efectuate.
 Fără permisiunea specialistului veterinar este interzisă aducerea câinilor noi în proprietate
sau permutarea lor.
 Categoric se interzice prezenţa câinilor în abatoare şi în locurile de sacrificare a animalelor
 Este strict interzisă hrănirea câinilor cu deşeuri provenite de la sacrificarea animalelor, fără o
inspecţie aprofundată a medicului veterinar sau o prelucrare termică a acestora.
 La identificarea proglotelor sau ouălor de E. granulosus se va efectua deparazitarea
animalelor.
 Se interzice sacrificarea animalelor în condiţii casnice fără examinarea preliminară a
animalelor de către medicul veterinar şi fără expertiza postsacrificare a carcaselor şi
viscerelor.
Printre activităţi referitoare la protecţia mediului se numără:
 Asigurarea condiţiilor igienico-sanitare în unităţile zootehnice precum şi în spațiile publice
 Întregul material invaziv (excrementele de câini după deparazitare, organele interne afectate
cu larve de cestode) vor fi arse sau puse în gropi biotermale
Activităţile medico-sanitare referitoare la om includ următoarele măsuri de prevenție:
 Angajaţii unităţilor zootehnice, precum şi membrii lor de familie vor fi supuşi anual
examenului medical (razele X, ultrasonografia şi testul serologic la echinococoză).
 Este obligatorie spălarea minuţioasă a mâinilor după contactul cu animalele domestice.
 Vânătorii vor respecta cu stricteţe măsurile de igienă personală în cazul manipulării pieilor
de animale sălbatice.
 Fructele, legumele se vor spăla bine înainte de consum.
 Nu se recomandă utilizarea în alimentaţie a laptelui crud, în special de oaie şi capră.
 Apa din sursele nesigure va fi consumată numai după aplicarea unui tratament termic și
chimic corespunzător.
Din punctul meu de vedere, cea mai bună și totodată eficientă metodă de prevenție a bolii
hidatice este respectarea cu strictețe a normelor de igienă personală, precum și asigurarea unui
mediu de viață pe cât posibil de steril.
 VI. Tratamentul hidatidozei

Tratamentul variază în funcție de mărimea și localizarea chisturilor, precum și de prezența

sau severitatea simptomelor.
Tratamentul chirurgical
Îndepărtarea pe cale chirurgicală a chisturilor și a țesutului înconjurător este metoda
terapeutică frecvent aleasă, însă aceasta implică riscul rupturii chistului și a răspândirii infecției
în restul organismului sau declanșarea unei reacții alergice exagerate care poate evolua chiar și in
șoc anafilactic. Studiile efectuate au demonstrat că medicația asociată cu aspirația și drenajul
chisturilor ca variantă alternativă a intervenției chirurgicale se datorează a fi una eficientă.
În cazul în care intervenția chirurgicală este contraindicată, se poate recurge la terapia
medicamentoasă.
Tratamentul medicamentos
Albenzadolul poate fi administrat atât inainte cât și dupa interventia chirurgicala. Cura
terapeutica antiparazitara consta in administrarea Albendazolului sau a Mebendazolului in cicluri
a cate 28 de zile cu pauze de 14 zile și în asociere cu Praziquantel.
Răspunsul la tratament se poate monitoriza cu ajutorul tomografiei sau a examenului
radiologic.Ca și terapie adjuvantă se pot folosi antihistaminicele H1, antiinflamatoarele
nesteroidiene, troficele hepatice sau bronhodilatatoarele selective.
Totusi, tratamentul standard rămâne a fi chirurgical, în special cel prin procedee
miniminvazive deoarece recuperarea postoperatorie este mult mai rapidă, riscul complicațiilor și
al mortalității fiind destul de mic comparativ cu chirurgia clasică.
Tratamentul bolii hidatice urmărește:
 Îndepărtarea conținutului parazitar, având grijă de a steriliza elementele hidatice și a
împiedica diseminarea;
 Desființarea cavității restante, a cărei prezență condiționează o serie de complicații precum
infecția;
 Golirea chistului prin puncție si aspirație;
 Sterilizarea conținutului chistului hidatic prin introducerea unor substanțe speciale, ce se
lasă să acționeze timp de 10 minute, după care sunt reaspirate;
 Curățirea endochistului: cu un aspirator special ce curăță pereții cavității restante,
îndepărtându-se resturile de membrană și eventualele vezicule restante.
 VII. Concluzii

Echinococoza, cunoscută și sub numele de boală hidatică, hidatioză, sau echinococoză,

este o boală parazitară provocată de larva teniei Echinococcus granulosus, descrisă de
Hipocrates prin sintagma:“ficatul plin cu vezicule cu lichid”.
Boala hidatică are o răspândire cosmopolită, fiind întâlnită în toate zonele geografice
populate de om.
Principala sursă de contaminare cu agent patogen este câinele (gazda definitivă), care poate
să adăpostească în intestin câteva sute sau mii de tenii.
În calitate de gazdă intermediară pentru Echinococcus granulosus servesc animalele
domestice şi sinantrope (oile, caprele, vitele cornute mari, porcii, cămilele, unele rozătoare) cât şi
omul, care este considerat o gazdă intermediară facultativă.
Infestarea cu Echinococcus granulosus poate avea loc pe tot parcursul anului, fiind
determinată de rezistenţa oncosferelor la factorii mediului ambiant.
Ouăle parzitului, odată ingerate de pe alimente , animale sau de pe blana acestora , ajung in
intestine , apoi prin penetrarea acestora pătrund in circulatia sangvină, ajungând în diverse
organe( cel mai des ficat , plămâni și mai rar, în creier sau alte organe).
Respectarea normelor generale de igienă, vaccinarea și tratarea câinilor bolnavi, spălarea
corectă a mâinilor, a fructelor și alimentelor inainte de a fi consumate, precum și tratarea termică
adecvată a cărnii previn îmbolnăvirea cu hidatidoză, diminuând, totodată, și riscul de instalare
a altor boli.
Tratamentul optim în cazul pacienților care suferă de hidatidoză este cel chirurgical, care
presupune, în esență, eliminarea chistului hidatic din organism și sterilizarea acestuia.
Din punctul meu de vedere, studiul bolii hidatice prezintă o importanță majoră în prezent.
Este absolut necesară descoperirea unor metode moderne de prevenție, dar și tratament a bolii
hidatice, în vederea diminuării numărului de decese care survin anual din cauza acesteia.
 VIII. Bibliografie

1.http://webbut.unitbv.ro/jmb/JMB%202008%20nr.2%20supliment%20ist%20med/CD/ar
ticole%20extenso/ist%20med%20pdf/53%20COSTACHE.hidatidoza%20modificat.pdf
2. http://ansp.md/wp-content/uploads/2014/07/IM_Echinococoza.pdf
3.https://www.obbcssr.ro/files/4._P.Mihailescu_Diagnosticul_maladiei_OBBCSSR_2018.pd
f
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Echinococoză
5.https://www.medlife.ro/glosar-medical/afectiuni-medicale/chistul-hidatic-cauze-
simptome-tratament