UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Absolvent:

Anul
2020
Introducere ............................................................................................................................. 2
CAPITOLUL I - Stadiul actual al cunoaşterii în domeniul temei abordate
1.1. Aspecte generale privind conceptul de calitate ............................................................... 3
1.2. .......................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL II - Material şi metodă
2.1. Obiective ..........................................................................................................................
2.2. Materialul studiat .............................................................................................................
2.3. Determinări efectuate ......................................................................................................
2.4. ........
CAPITOLUL III - Condiţiile generale în care s-au efectuat cercetările
3.1. Amplasarea experienţelor ...............................................................................................
3.2. Condiţiile pedoclimatice .................................................................................................
3.3. .............
CAPITOLUL IV - Rezultate obţinute
4.1. Rezultate privind .............................................................................................................
4.2. Rezultate privind ..............
4.3. ............
CONCLUZII ........................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE
Cuprins
 INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să prezinte prinicipalele aspecte teoretice și practice legate de
studiul infestării
 CAPITOLUL I
STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII

1.1 Scurt istoric al cercetărilor cu privire la specia Echinococcus granulosus

Hidatidoza reprezintă o grava zoonoză , care este produsă prin dezvoltarea în diverse organe
la om , dar și la numeroase specii de mamifere a parazitului Echinococcus granulosus larvae,
forma larvară a teniei Echinococcus granulosus , care se dezvoltă ca și adult în intestinal
subțire al carnivorelor.
Boala este răspândită în întreaga lume , fiind puține țări unde această boală a fost eradicată.
Primele consemnări referitoare la apariția bolii hidatice au apărut în Egiptul Antic, în jurul
anului 1934, fiind menționate în Papirusul lui Eber.
Descrierea populară a acestuia , și anume “ ficat plin de apă ” , aparține lui Hipoccrates din
Kos ( 460 – 375 BC) care descrie peritonita hidatică după perforarea unui chist hidatic , acesta
fiind urmat prin decesul pacientului.
Astfel că , pe parcursul evului mediu s-au făcut multiple progrese în vederea elucidării apriției
bolii hidatice ce au fost actualizate de către Francesco Redi (1626 - 1697), în anul 1670 care a
descoperit originea animală a bolii .
În anul 1781 , Pallas , urmat imediat după de către Geotze , în anul 1782 au adus prima
dovadă originii parazitare a bolii prin descoperirea microscopică a protoscolexilor prin
analizarea chistului hidatic al animalelor. În anul 1801, Rudolph a descoperit parzitul adult , în
intestinal câinelui, astfel fiind clasificat în genul Echinococcus , de asemenea Bresmer
descoperă în anul 1821 protoscolexi la nivelul chistului hidatic uman.
În anul 1853, von Siebold reușește prin experiment să dovedească primul stadiu al ciclului
evolutiv , astfel acesta obține forma adultă a parazitului din intestinal unui câine care a
ingerat conținutul unui chist hidatic , denumindu-l astfel tenia Echinococcus. În anul 1882,
Leuckart și Heubner descoperă întreg ciclul evolutiv al parazitului.
Pe baza studiilor de anafilaxie hidatică s-au efectuat încercări pentru stabilirea diagnosticului
biologic , dintre care se pot aminti cercetările effectuate de către Portier și Richet (1902),
Gheradini și Joest (1906) etc.
În anul 1902, Casoni este primul care descrie o metodă de diagnostic cert în boala hidatică ,
prin intradermoreacția ce îi poartă numele. Weinberg și Pârvu descriu o nouă metodă
imunologică de diagnosticare care se bazează pe reacția de fixare a complementului.

1
O altă descoperire importantă în ceea ce privește diagnosticul chistului hidatic hepatic este
reprezentată de utilizarea radiografiei, care reprezintă primul pas în diagnosticul modern al
acestei afecțiuni.
Din metodele imagistice, ecografia este cea mai utilizată în diagnosticarea chistului hidatic
hepatic , aceasta fiind o metodă ce perminte diagnosticarea bolii în stadiile incipiente.
De asemenea, tratamentul pentru această afecțiune reprezintă o serie de încercări, astfel că
tratamentul medicamentos a fost testat în versiuni multiple însă fără rezultatul așteptat.
Singurul tratament eficient în această patologie fiind reprezentat de tratamentul chirurgical,
care a fost inpus începând cu a doua jumătate a secolului XIX.
Cu toate acestea , tratamentul chirurgical era limitat la aceea vreme , datorită insuficienței sau
a lipsei antisepsiei, însă cu toate acestea trei metode și-au dovedit eficacitatea și anume:
Puncția evacuatorie simplă, puncția urmată de injectarea de substanță la nivelul chistului ( de
ex: acid fenic, iodoform , tinctură de iod etc.) și deschiderea chistului cu sutura acestuia la
nivelul peretului abdominal.
În anul 1879 a avut loc tranziția la tratamentul modern al chistului hepatic prin utilizarea unui
tratament chirurgical ce avea în vedere protejarea cavității peritonale prin sutura peri chistului
la nivelul peretelui abdominal , procedură cunoscută popular sub numele de “
marsupializare”.
Evitarea echinococozei secundare a reprezentat de asemenea o problemă care a fost rezolvată
de către Felix Franke , în anul 1900 prin utilizarea formalinei în chirurgia chistului hidatic
hepatic. Astfel , această metodă a fost promovată de Deve & Rouen în 1901 , însă prima
formalizare a chistului în cadrul unei intervenții chirurgicale a fost utilizată de către Eduard
Quenu în anul 1902.
În România, prima menționare a chistului hidatic hepatic apare la sfârșitul secolului XIX
( Severeanu , Toma Ionescu, Leonte ) , fiind descrisă ulterior de Iacobov care prezintă
intervenții chirurgicale asupra a 325 chiste hidatice dintre care aproximativ 48% aveau
localizare hepatică.
Cercetarea i-a amploare după cel de-al doilea Război Mondial , atunci când autori precum
Hortolomei, Jianu , Butureanu , Juvara & al. descriu numeroase statistici arătând astfel o
cazuistică importantă , dar totodată aceștia descriu și tehnica interevenției chirurgicale.
În anul 1957 are loc primul simpozion la Constanța , iar în anul 1958 Prof. Dr. I. Juvara
publică o lucrare legată despre chistul hidatic pulmonar.
În anul 1990 are loc înfințarea Asociației Române de Parazitologie ce devine membră a
numeroase asociații internaționale.

2
1.2 Actualităţi în etiopatogeneza echinococozei umane

Echinococoza umană prezintă un deosebit interes datorită potențialului său clinico-evolutiv ,

dar și a impactului medico-social și economic considerabil reprezentând astfel un subiect de
dezbatere continuă între chirurgi , parazitologi și epidemiologi. Deși realizări importante au
fost înregistrare în ultimul timp în chirurgie , terapie intensivă , farmacologie și parazitologie ,
această patologie deține un loc important în structura morbidității și a mortalității în serviciile
chirurgicale.
Echinococoza umană reprezintă o parazitoză cunoscută încă din vremuri străvechi, astfel că în
secolul IV î.e.n. Hippocrate a raportat un caz de ruptură traumatică a unei formațiuni tumorale
pline cu lichid în cavitatea abdominală, observând astfel de formațiuni și la examinarea post-
mortem a bovinelor și a porcinelor.
Cu toate că această patologie nu se numără prin cele mai frecvente tipuri de parazitoze,
echinococoza umană a fost și continuă sa fie discutată în numeroase lucrări științifice,
interesul fiind dat atât de costul major al tratamentului, cât și de măsurile de prevenție.
După anumite cercetări s-a constatat că echinococoza chistică reprezintă peste 95% din
echinococoza umană și astfel aceasta poate atinge o incidență de peste 50 la 100000 de
populație și o prevalență de peste 5-10% în ariile endemice pentru această gravă zoonoză.
Echinococoza reprezintă o zoonoză cauzată de forma adultă sau larvală (metacestodă) a
cestodelor din genul Echinococcus din familia Taeniidae. La etapele precoce de studiere a
parazitului în anii 60-70 ai secolului XX genul Echinococcus includea patru specii şi anume
Echinococcus granulosus, E. multilocularis, E. oligarthrus şi E. vogeli. Succesele recente în
genetică şi epidemiologia moleculară impun dovezi tot mai pregnante în ce priveşte
variabilitatea interspecifică şi intraspecifică marcată a helmintului ceea ce a invocat
necesitatea revizuirii taxonomiei şi filogenezei genului Echinococcus.
Clasificarea actuală a tulpinilor şi genotipurilor cunoscute ale genului Echinococcus fiind
prezentată în tabelul 1.1 .

3
 Tabel 1.1
Taxonomia genului Echinococcus

Gazde intermediare
Specia Tulpina / genotipul Gazde definitive cunoscute
cunoscute

Ovine (bovine, procine,

Ovină/G1 Câine, vulpe, dingo, şacal şi hiena
cămile,
macropodele)

Echinococcus
granulosus
Ovină de Tasmania/G2 Ovine (bovine ?**) Câine, vulpe

De bizoni/G3 Bizoni (bovine ?) Câne, vulpe ?

De cămile/G4 Cămile (ovine ?) Câine

Porcină/G7 Porcine Câine

De cervide/G8 & G10 Cervide Lup, câine

?/G9

Zebre, mistreţi, bizoni,

De lei/G10 antilope, girafe ?, hipopotami Leu

Echinococcus equinus
Cai/G4 Cai şi alte equine Câine
Echinococcus
Bovină Bovine Câine
ortleppi

Echinococcus Rozătoare, porci domestici şi

multilocularis Variabilitate izolată mică sălbatici, câine, maimuţă Vulpe, câine, pisică, lup, raton

Echinococcus shiquicus
? Iepure şi ? Vulpe de Tiibet şi ?
Câine de tufiş
Echinococcus vogeli Nu au fost raportate Rozătoare (Speothos venaticus)

Echinococcus
oligarthrus Nu au fost raportate Rozătoare Feline sălbatice

(sursa: după Thompson et al. (1995), Thompson & McManus (2001), McManus & Thompson (2003), Jenkins et al. (2005).)

1.3 Caracteristica agentului patogen

4
Agentul cauzator al hidatidozei este reprezentat de forma larvară a teniei Echinococcus
granulosus larvae , vierme din încrengătura Plathelmintes , clasa Cestoda , ordinul
Cyclophyllidae , familia Taeniidae , genul Echinococcus. Parazitul are forma unei tenii cu
dimensiuni ce pot varia de la 2 la 6,5 cm. Acesta este compus din cap , denumit scolex, care
este ușor globulos și are un diametru de aproximativ 0,5 cm., ce prezintă 4 ventuze rotunde și
un rostru proeminent fiind înconjurat de o coroană dublă de cârlige, fiind în număr de 36-38,
prezintă gât scurt și gros , cât și strobilă care este formată din 3-4 proglote.
Primele două proglote sunt asexuate , a treia este hermafrodită , iar cea de-a patra proglotă
este cea mai bătrână , având formă distală. Această ultimă proglotă , ce prezintă proeminențe
laterale , conține un uter în care se găsesc de la 400 – 800 ouă putând ajunge chiar până la
2000 de ouă.
Oncosfererele de Echinococcus granulosus nu se deosebesc de ouăle altor specii de tenii ,
acestea fiind ovalare , de culoare galben-cafenie , măsoară 30-35 mcm , prezintă un înveliș
gros radiar și un embrion hexacant.

Fig. 1.1. Echinococcus granulosus (Sursă) : https://alchetron.com/Echinococcus-granulosus

5
Veziculele proligere , de aproximativ 250-300mcm în diametru sunt formați prin înmugurirea
membranei germinative către interiorul hidatidei, în interiorul căreia are loc formarea
protoscolescșilor. În interiorul fiecărei vezicule proligere se formează un maximum de 120 de
protoscolecși.
Protoscolecșii au formă ovalară , prezintă central o coroană cu 30-40 de cârlige. Scolecșii
liberi provin din veziculele proligere rupte. Aceștia împreună cu scolecșii sedimentează la
nivelul hidatidei , astfel formându-se “ nisipul” hidatic.
În interiorul chistului primar se formează veziculele secundare (fiice) sau terțiare (nepoate )
care prezintă structură identică ca a hidatidei , cu precizarea că acestea sunt mai mici.
Veziculele fiice , împreună cu protoscolecșii , aceștia sunt responsabili de hidatidoza
secundară , care apare după ruperea unui chist.
Lichidul hidatic ce umple cavitatea hidatidei este ușor alcalin (pH 7,4) limpede, incolor , ce
poate fi ușor comparat cu apa de stâncă. Lichidul hidatic este antigenic și foarte toxic , iar
când este absorbit provoacă șocul anafilactic. Aceasta este un bun mediu de cultură pentru
microorganisme , dar se menține steril timp cât membranele chistului sunt intacte.

6
7