 Mic dicţionar al speciilor literare:

GENUL EPIC

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care

simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. Basmul (din
sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste, este alături de povestire, snoavă și legendă, una
dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un
număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor
fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici
supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din
basme purtând, astfel, numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional,
previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și
fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei. Printre reprezentanţii acestei specii literare se numără Petre Ispirescu (Prâslea cel
Voinic şi merele de aur), Fraţii Grimm, Hans Andersen, Ion Creangă (Povestea lui Harap-Alb,
Povestea porcului, Fata moşneagului şi fata babei, Stan Păţitul, Ivan Turbincă, O punguţă cu doi
bani, Poveste ş,.a. ), Ioan Slavici – Doi feţi cu stea în frunte, Boierul şi Păcală, Păcală în satul
lui, Ileana cea şireată, Spaima zmeilor, Floriţa din codru, Zâna zorilor ş.a., Cântecul Cidului
povestit pentru copii – Nelistat, Vrăjitorul din Oz - L. Frank Baum, Cei trei purceluşi - James
Orchard Halliwell-Phillipps, Făt-Frumos din lacrimă – Mihai Eminescu ş.a.

SCHÍȚĂ s. f. specie literară epică în proză în care se povestește o întâmplare scurtă și simplă.
Schița este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă la care participă
un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenței lor, într-un timp
relativ scurt. Ex. schiţele lui A.P. Cehov, I.L. Caragiale (incluse în volumul Momente şi schiţe:
Triumful talentului, Un pedagog de şcoală nouă, Bacalaureat, Bubico, D-l Goe, Căldură mare,
Mitică, Inspecţiune, Five o’clock, High-life, Vizită etc.), schiţele lui Emil Gârleanu ş.a.

POVESTÍRE ~i f. Creație literară în proză care are un subiect mai puțin complicat și
dimensiuni mai reduse decât un roman; naraţiune. Povestirea este o specie a genului
epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al unui narator, care este martor sau
participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit. Povestirea este de obicei de mică
întindere, relatează un singur fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se concentrează
asupra situației narate. Ex.: povestirile incluse în volumul Hanu-Ancuţei – Mihail
Sadoveanu (povestiri în ramă), Florin scrie un roman - Mircea Cărtărescu (povestire
în ramă), Pescarul Amin, Lostriţa, Lacul rău, Sakuntala, Căprioara din vis, Chef la
mănăstire – V. Voiculescu (volumul de povestiri Iubire magică) povestirile lui L.
Rebreanu, B.Şt. Delavrancea, Ion Agârbiceanu ş.a.

NUVÉLĂ, nuvele, s. f. 1. Specie literară a genului epic, mai amplă şi mai complexă
decât schiţa, mai scurtă şi mai simplă decât romanul, care înfăţişează un episod
semnificativ din viaţa unuia sau mai multor personaje (prezentate în mediul lor
social), pe care le prezintă în diversitatea caracterelor lor, urmărind un conflict unic,
concentrat. Ex: Alexandru Lăpuşneanu – Costache Negruzzi, Catastrofa, Proştii,
Răfuiala ş.a. – Liviu Rebreanu, Moara cu noroc – Ioan Slavici, O făclie de Paşte, În
vreme de război – I.L. Caragiale, Hagi-Tudose – B.St. Delavrancea, La umbra unui crin,

1
Les trois graces, La ţigănci, Uniforme de general, În curte la Dionis, Şarpele, Domnişoara
Christina, Pelerina, Pe strada Mântuleasa ş.a – Mircea Eliade etc.

ROMÁN1, romane, s. n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conţinut

complex, care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade şi angajează mai
multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi
analizei psihologice. Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o
acțiune complexă ce se poate desfășura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, a căror
personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și
întâmplările ce constituie subiectul operei. Ex: Ion, Răscoala, Adam şi Eva, Pădurea
spânzuraţilor – Liviu Rebreanu, Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, Viaţa ca o
pradă – Marin Preda, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Fecioarele despletite
– H.P. Bengescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust –
Camil Petrescu, Bietul Ioanide, Enigma Otiliei – George Călinescu ş.a.

POÉM, poeme, s. n. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter
eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a prozei literare
aparținând genului liric, cultivată din a două jumătate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere
dramatică în versuri sau cu caracter poetic; poezie epică de proporții ample, în care se povestesc
fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile. Notă: adesea poemele pot fi
basme versificate. Ex. Călin (file din poveste), Luceafărul, Fata în grădina de aur, Povestea
magului călător în stele, Călin Nebunul – Mihai Eminescu ş.a.

EPOPÉE sau Cântec epic, epopei, s. f. Poem epic de mari dimensiuni în versuri, în
care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de
personaje extraordinare sau supranaturale; epos; p. ext. producţie epică de mare
amploare. ♦ Șir de fapte eroice și glorioase. — Din fr. épopée. Ex: Iliada, Odiseea –
Homer, Eneida – Vergiliu.

LEGÉNDĂ, legende, s. f. Povestire în proză sau în versuri care conține elemente

fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc.,
caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui
fenomen. Din fr. légende, lat. Legenda. Ex: Legendele Olimpului – Alexandru Mitru,
Legende – Vasile Alecsandri.

JURNÁL, jurnale, s. n. 1. Publicaţie periodică având apariţie zilnică; ziar, gazetă 2.

Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viaţa sa;
însemnări zilnice ale unor observaţii ştiinţifice. ◊ Jurnal de călătorie = relatare în scris,
zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord = registru în care se consemnează cronologic
faptele survenite în timpul călătoriei unei nave. Jurnalul acţiunilor de luptă =
document militar în care sunt descrise zilnic pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de
luptă. Ex. de jurnal literar: Jurnal – Mircea Eliade, Jurnalul de la Păltiniş – Constantin
Noica, Note, stări, zile – Andrei Pleşu, Jurnal – Lev Tolstoi, Jurnal – Mihail Sebastian.

2
AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s. f. Expunere orală sau scrisă a vieţii unei persoane
făcută de ea însăşi. ♦ Operă literară aparţinând genului epic în care autorul îşi
povesteşte viaţa. [Pr.: a-u-to-bi-o-] — Din fr. autobiographie. Ex.: Amintiri, vise,
reflecţii - C.G.Jung.

MEMÓRII s.n.pl. Scriere în care sunt cuprinse însemnări asupra evenimentelor la

care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva. [După fr.
mémoires]. Ex: Memorii – Mircea Eliade.

BIOGRAFÍE ~i f. 1) Expunere (orală sau scrisă) despre viaţa şi activitatea unei

persoane. 2) Lucrare care conține istoria unei vieți particulare. [Art. biografia; G.-D.
biografiei; Sil. bi-o, -fi-e] /<fr. Biographie . Ex: Mircea Eliade, prizonierul istoriei -
Florin Ţurcanu. Samuel Beckett: A biography - Deirdre Bair, Jung, A biography – Deirdre
Bair ş.a.

REPORTÁJ, reportaje, s. n. 1. Specie publicistică, apelând adesea la modalităţi literare

de expresie, care informează asupra unor situaţii, evenimente de interes general
sau ocazional, realităţi geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la
faţa locului. – Din fr. reportage. 2. Articol publicat în presă care conţine astfel de
informaţii. /<fr. Reportage. Ex: Cartea Oltului – Geo Bogza.

RECÉNZIE, recenzii, s. f. Prezentare succintă (la apariţie) a unei opere literare sau
ştiinţifice, cu comentarii şi aprecieri critice. — Din germ. Rezension, it recensione.

MEDALIÓN literar, medalioane, s. n Scriere literară în proză de mici dimensiuni, pe

o anumită temă, în care sunt schiţate trăsăturile fundamentale ale vieţii şi operei
unei personalităţi, adesea urmată de exemplificări din opera acesteia. [Pr.: -li-on] –
Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e .

FOILETÓN, foiletoane, s. n. Articol (de literatură, de ştiinţă, de artă) sau fragment de

roman inserat în partea de jos a paginilor unui ziar, unei reviste, etc.; spaţiu rezervat
în partea de jos a unui ziar pentru o rubrică ce apare cu regularitate cu acest gen de
articole. ◊ Roman-foileton = roman care se publică pe fragmente într-o serie de
numere consecutive ale unui periodic. ♦ Articol de ziar care tratează teme de
actualitate. [Pr.: fo-i-] – Din fr. feuilleton (după foaie). Ex. : După 90 de ani. Lupeni 27
aprilie 1922. Mina Aurelia - Marian Boboc.

PARÁBOLĂ, parabole, s. f. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral; pildă;

p. ext. exprimare alegorică, afirmaţie care cuprinde un anumit tâlc; fabulă, alegorie.
— Din fr. parabole, lat. parabola. Ex. : Parabolele lui Iisus din Noul Testament,
Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleşu.

3
SNOAVA este o operă epică în proză de scurtă întindere și de factură umoristică, în care sunt
ironizate defectele și/sau viciile omenești. Este înrudită cu anecdota prin umor. Unii dintre eroii
snoavelor românești sunt Păcală și Tândală.

ANECDÓTĂ, anecdote, s. f. 1.Scurtă povestire hazlie sau picantă cu final neaşteptat.

— Din fr. anecdote. 2.Întâmplările descrise într-o operă literară; intrigă, scenariu,
acţiune epică. – Din fr. anecdote.

MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credinţele

popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei
şi eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj. De mit = fantastic,
fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. mythe. Ex: Mahabharata, Vedele, Upanişadele în
cultura şi literatura indiană.

GENUL LIRIC

CÂNTEC: compoziţie literară în versuri, adesea însoţită de melodie. ◊ Cântec

bătrânesc = baladă populară veche. Cântec de dor = poezie populară cu caracter
elegiac. Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu
conţinut patriotic, revoluţionar, care are un caracter mobilizator şi exprimă năzuinţe
de libertate, de pace etc. Cântec de leagăn = cântec liric cu care sunt adormiţi copiii
mici. Cântec de stea, psalm versificat sau cântec religios împrumutat din Evanghelie.
[Lat. CANTICUM]. Specie a genului liric în versuri în care sunt exprimate sentimente
luminoase, calde, pline de încântare, exprimând bucuria existenţei, având însă un
substrat grav, profund. Ex. Vara Sf. Mihail, Cântecul spicelor, Risipei se dedă florarul –
Lucian Blaga, Vara – George Coşbuc.

IDÍLĂ, idile, s. f. Specie de poezie lirică şi erotică din sfera poeziei bucolice, în care
este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viaţa şi dragostea în cadrul rustic;
bucolică. 1) Specie poetică de dimensiuni reduse cu subiect pastoral şi amoros (care
a avut o largă circulaţie în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie din această specie în care se
idealizează viaţa fără griji în sânul naturii. 3) Specie a genului liric în versuri, în care
se exprimă sentimente tandre, de dragoste, faţă de fiinţa iubită, în decorul plin de
armonie al naturii, care participă la sentimentele exprimate de poet, şi este un
martor tăcut, vibrant al iubirii şi emoţiei îndrăgostiţilor. Ex: Floare albastră, Dorinţa,
Sara pe deal, Lacul – Mihai Eminescu.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație

erotică, cu caracter elegiac — Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze. Poezie
lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de ușoară
melancolie; cântec duios și trist. Ex: Pe lângă plopii fără soţ – Mihai Eminescu.

PASTÉL s.n. 1.Poezie descriptivă cu fond liric, în care este înfățișat un peisaj din
natură. 2. Poetul înfăţişează un colţ din natură, un peisaj, cu toate notele sale

4
caracteristice, ale cărui frumuseţe, farmec şi gingăşie sunt menite să deştepte în
sufletul cititorului o stare subiectivă. Este folosită ca mod de expunere predonimant
descrierea literară şi pot apărea mărci ale eu-lui liric sau cuvinte şi îmbinări de
termen care sugerează faptul că este vorba despre o percepţie subiectivă. Apar
numeroase figuri de stil şi procedee artistice, predomină adjecrtivul şi substantivul.
Tabloul este înfăţişat în culori calde, pastelate şi este împrumutat din artele plastice,
amintind de o pictură înăţişând în culori palide un colţ de natură. Deseori tabloul
natural, care poate prezenta natura în succesiunea notimpurilor sau muncile
câmpului, este însufleţit la finalul lui de o prezenţă umană sau animală, care conferă
dinamism şi vioiciune unui tablou static. Specia pastel a fost inventată în literatura
noastră de Vasile Alecsandri, al cărei reprezentant de seamă este. Ex.: Mezul iernei,
Iarna, Oaspeţii primăverii, Concert în luncă – V. Alecsandri, Iarna pe uliţă, Toamna,
Pastel, Povestea gâştelor, Vara – George Coşbuc, Mărţişor – Ion Pillat ş.a.

ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de

melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. Specie a poeziei lirice
pătrunsă de tristețe, de jale, de melancolie; poezie lirică cu caracter trist sau duios,
în care domină sentimentele de melancolie, de nostalgie, de însingurare, de tristeţe
ale poetului. Ex.: Mai am un singur dor, Departe sunt de tine – Mihai Eminescu.

GLÓSĂ ~e, s.f. Poezie de formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă este
comentat succesiv în strofele următoare, ultima strofă reproducând în ordine
inversă versurile primei strofe. /<lat. glossa, fr. glose, germ. Glosse. Ex. Glossă – Mihai
Eminescu.

SONÉT s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice
(alcătuite din 11 silabe) grupate în două catrene cu rima îmbrăţişată şi două terţine
cu rima liberă, ultimul vers cuprinzând ideea dezvoltată în poezie. Ex.: Sonetele lui
Petrarca, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de
Vasile Voiculescu – V. Voiculescu, Sonete – Mircea Cărtărescu.

RONDÉL s.n. Mic poem vechi francez, cu 14 versuri şi formă fixă. ♦ Gen de poezie
cu formă fixă, compusă din două catrene şi o cvinarie, cu două rime, primele două
versuri repetându-se după al şaselea, versul întâi revenind şi în încheiere. [Pl. -uri,
-le. / < it. rondello, fr. rondel, rondeau]. Ex Rondelul rozelor de august, Rondelul rozelor
ce mor, Rondelul beat de roze - Al. Macedonski ş.a.

GAZÉL ~uri n. Poezie lirică (orientală), cu conţinut erotic sau filozofic, având formă
fixă şi constând din distihuri, în care strofa întâi are rimă împerecheată, iar, în
strofele următoare, fiecare al doilea vers rimează cu versurile primei strofe. /<fr.
ghazel ex. Ghazel – Mihai Eminescu.

5
IMN, imnuri, s. n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a
unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamărire a
divinităţii. ♦ Spec. Cântec solemn apărut odată cu formarea statelor naţionale şi
adoptat oficial ca simbol al unităţii naţionale sau de stat. — Din fr. hymne, lat.
hymnus. Ex.: Deşteaptă-te române – Andrei Mureşanu, Imn lui Ştefan cel Mare – Vasile
Alecsandri.

EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care

satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se
termină printr-o poantă ironică. — Din fr. épigramme, lat. epigramma. Boileau și
Voltaire se numără printre poeţii care au abordat acest gen literar, iar în literatura română Cincinat
Pavelescu, Alexandru Macedonski şi alţii.

GENUL DRAMATIC

DRAMA este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, caracterizată prin ilustrarea
vieţii reale printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu
întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate
tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel familiar,
fiind deseori presărat cu elemente comice. Ex. de drame: Despot-Vodă – Vasile Alecsandri,
Răzvan şi Vidra – Bogdan Petriceicu Haşdeu, Apus de soare – Barbu Ştefănescu Delavrancea
(trilogie istorică), Zamolxe (care conduce la interpretarea mitului mioritic), Meşterul Manole
(care ilustrează mitul estetic al jertfei creatoare) – Lucian Blaga, trilogia Setea muntelui de sare
(parabolă cu accente dramatice), cu piesele Iona, Părăcliserul şi Matca, dramele istorice A
treia ţeapă, Răceala – Marin Sorescu.

TRAGEDIA gr. tragos semnificând ‘țap’ și aeidein - ‘a cânta’, este o specie a genului dramatic,
în proză sau în versuri, reprezentând personaje puternice angajate în lupta cu destinul potrivnic,
cu ordinea existentă a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu
moartea eroului. Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate, care de
obicei implică un conflict între un personaj și o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii,
soarta sau societatea. Reprezentanţi: Sofocle, Euripide şi Eschil. Ex.: Oedip rege, Oedip la
Colonos, Antigona, Aiax – Sofocle, Ion, Elena, Ifigenia în Aulis, Troienele, Rugătoarele,
Fenicienele, Heraclidele, Oreste, Hecuba, Medeea, Ciclopul, Heracle, Electra, Andromaca,
Hecuba, Ifigenia în Taurida etc – Euripide, trilogia Orestia care cuprinde Agamemnon,
Choeforele (Choeforoi) și Eumenidele (Eumenides), Cei 7 contra Tebei, (Hepta epi Thebas),
Prometeu încătușat, (Prometheus desmotes) și Perșii (Persai) – Eschil.

COMEDIA (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este o specie a
genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care satirizează
realități sociale, slăbiciuni general-umane sau prezintă situații hazlii. „Prin conținut și prin modul
de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează comicului, care este o categorie estetică
fundamentală, care denumește una dintre atitudinile esențiale în fața vieții și a artei, avându-și
sursa în dezvoltarea unui contrast sancționat printr-o gamă largă de reacții morale, de la
compasiune la dispreț, provocând o participare afectivă specifică, de la zâmbet la râsul cu
hohote.” (Dicționar de termeni literari). Ex.: comediile lui Caragiale – O scrisoare pierdută,
D’ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O noapte furtunoasă, comediile lui Vasile
Alecsandri – Chiriţa în Iaşi sau două fete ș-o neneacă, Chiriţa în provinţie, Chirița în voiagiu,

6
Chirița în balon; Furtuna, Doi gentlemeni din Verona, Nevestele vesele din Windsor, Măsură
peste măsură, Comedia erorilor, Mult zgomot pentru nimic, Zadarnicele chinuri ale dragostei,
Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cum vă place, Îmblânzirea scorpiei, Totul e
bine când se termină cu bine, A douăsprezecea noapte, Poveste de iarnă, Pericle, prinţ al
Tironului – William Shakespeare, Burghezul gentilom – Moliere etc.

VODEVILUL (din fr. vaudeville) e o comedie ușoară a cărei intrigă, bogată în răsturnări, se
bazează în general pe qui pro quo-uri (" unul luat drept altul" = confuzie). O caracteristică a
vodevilului este aceea că are întotdeauna un final fericit.

TRAGICOMEDIA (din franceză tragi-comédie) este o specie a genului dramatic cu subiect

patetic, în care conflictele fundamentale, grave, profunde, însoțite de unele incidente comice, sunt
rezolvate printr-un deznodământ fericit. Această specie a genului dramatic, în care tragicul și
comicul se combină în aceeași structură a apărut în Renașterea italiană și s-a impus cu dificultate,
datorită prejudecății moștenite de la antici, conform căreia tragicul nu trebuie să se amestece cu
comicul.

TEATRUL ABSURDULUI are trăsături existențiale puternice care chestionează societatea și

omul. Prin umor și mistificare se ascunde o atitudine foarte exigentă față de acestă artă.
Incoerența, nonsensul sunt, de asemenea, caracteristici reprezentative ale acestor lucrări care au în
comun absurdul. Ex: Cântăreaţa cheală, Scaunele – Eugen Ionescu.

SURSE: DEX, WIKIPEDIA