Fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”

Iarnă la Cut pe Valea Secașului

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație ❑ Remémber: „Oaste a Țării” și model cultural:
Apare la Râmnicu Vâlcea „Curierul de Vâlcea”/ 1
❑ Index de autori/ 2
ISSN 2501-4269 ❑ 170 de ani de la nașterea Poetului Nepereche/ 3
ISSN–L 2501-4269 ❑ Eveniment/ 13
❑ Libertatea a venit pe baricade/ 24
❑ Istorie, critică literară și eseu/ 32
Acad. D. R. Popescu ❑ Poesis/ 47
❑ Proză/ 95
❑ Miresmele copilăriei/ 178
Nicolae Dan Fruntelată ❑ Teatru/ 184
❑ Traduceri/ 196
Eliza Roha ❑ Recenzii/ 200
Lia-Maria Andreiță ❑ Clio/ 261
Nicolae Georgescu ❑ Arhiva sentimentală/ 275
❑ Miscellanea/ 279
❑ Carpe Diem/ 347
Director ❑ Argus/ 303
❑ Elegie pentru cei plecați/ 306
Ioan Barbu - ioanbarbucorbu@gmail.com
Redactor șef
Ion Andreiță - ionandreitza@yahoo.com
Secretar general de redacție
Emil Pădurețu - epaduretu@gmail.com
Redactori responsabili
❑ Poesis ❑ Artă
Passionaria Stoicescu Gheorghe Dican
Felix Sima Radu Adrian
Ion Drăghici ❑ Clio
Mihaela Aionesei Ilie Gorjan
❑ Proză Eugen Petrescu
Mihai Antonescu ❑ Miscellanea
Ion Nete Nicolae Roșu
George Terziu Vasile Răvescu
❑ Scena și ecranul ❑ Argus
Emil Lungeanu Emil Pădurețu
Doru Moțoc
Mihai Hafia Traista Coperta – concept și realizare,
❑ Istorie și critică literară/ tehnoredactare, design & prepress:
Eseu/ Recenzii Emil Pădurețu
Florentin Popescu
Aureliu Goci
Emilia Dănescu
❑ Literatura pentru copii Responsabilitatea asupra conţinutului textelor
Vasile Szolga revine autorilor, conform legii. Autorii pot avea
Romanița Maria Ștențel şi alte opinii decât ale redacţiei.
❑ Traduceri
Corneliu Irod Autorii textelor publicate nu sunt remunerați.
Paula Romanescu
Gabriela Banu La sfârșitul revistei se găsesc îndrumările privind
Elisabeta Boțan (Spania) redactarea textelor pentru numerele viitoare.
Elena Drăghici
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Remémber

Acum 30 de ani, da binețe cititorilor primul cotidian independent,

cu capital privat, din România postcomunistă

„Oaste a Țării” și model cultural: „Curierul de Vâlcea”

m pornit la momentul trebuitor către Râmnicu Vâlcea, în zile de ianuarie friguroase şi

nedesluşite. Din goana trenului, priveam câmpurile întinse ca în palmă, impecabila puri-
tate a zăpezilor aşezate cuminţi şi unificate cu orizonturile abia bănuite prin ceţurile lăp-
toase şi, în acelaşi timp, aşezările omeneşti de o sărăcie medievală unde, la margini de sate, prea multe
clădiri erau părăginite şi pustii. Aceste două lumi aflate în realităţi paralele – unde frumuseţea naturii şi a
celor ce cresc de la sine după îndrumările organice coexistă cu incredibila ruină produsă de om, rasă asa-
sină şi prădătoare – îmi creau o imagine de paradox cosmologic ce reclamă opţiuni şi, de bună seamă,
reacţie şi atitudine. Atitudinea aveam să o întâlnesc curând, de fapt ca şi reacţia, înţelegând că destrămările
determinate istoriceşte nu sunt nicidecum definitive şi întărindu-mă în ideea că, indiferent dacă avem
spaimă de golul recent dar relativ, cele ce trebuie făcute trebuiau făcute. Le făceau, fără zgomot susţinut
şi lucrând după firea lor, şi oamenii ce urma să îi întâlnesc.
„Curierul de Vâlcea“, ziarul local cu cea mai mare pătrundere şi notorietate dintre cele ce au rezis-
tat în România, a confirmat în grad înalt acest sentiment de „răscoală tăcută a marginilor“ pentru care
Centrul dominator nu-i decât o realitate trecătoare ce trebuie privită ca un rău necesar şi ca un adaos – prea
de tot crescut – de pleava inutilă ce se va împrăştia când vin trombele de vânt ale vremurilor de re-aşezare.
Deşi obositor, drumul a fost util şi am avut ocazia să întâlnesc un popor de creatori ai „locului“
în frunte cu Ioan Barbu, un venerabil jurnalist, proprietarul cotidianului, un scriitor admirabil, un activist
cultural eminent. Atât festivitatea principală (18 ani de la fondarea ziarului : MAJORATUL – n.r.), punc-
tată cu rostirea unor opinii (…), dar şi cu vernisajul unei expoziţii de artă dedicată bilanţului de etapă
istorică regională, urmate de o agapă frăţească, au arătat multe opţiuni nediscutabile şi au dat prilej unor
schimburi de idei fructuoase.
Abia mai târziu, când am revenit acasă, mi-am dat seama că astfel de episoade nu trebuie lăsate să
rămână numai în memoria afectivă ori în seama peliculei de film sau de aparat fotografic şi că rostul lor
ar deveni mai limpede dacă, din materialul brut, atât cât e necesar, s-ar aşeza într-o carte ce poate sluji şi
altora ca model şi, prin însuşi timpul cărţii tipărite, ca instrument de răspândire a exemplului colectiv.
Căci un exemplu colectiv există aici, fără nicio îndoială. Îi priveam pe „vâlcenii“ mândri că Ţara lor, una
din nenumăratele „ţări“ crescute de la sine la noi (…) şi îmi dădeam seama că această parte hotărâtă dintr-
o „Oaste a Ţării“ – ce cuprinde România ce îşi vede de ale ei – poate fi un detaliu de frescă simbolică,
un detaliu mic însă reflectând întregul minunat care există şi nu va dispărea. Şi atunci m-am gândit că a
venit vremea să fac şi eu un dar pentru această realitate de dincolo de vreme – tradus, în imediat, într-un
mic codice de gânduri despre model. (…) Şi după patru luni de zile, abia atunci când am primit mate-
rialul brut de la deţinător, cartea există, deşi poate că destul de târziu; dar nu prea târziu pentru a-şi împlini
rostul. Căci, la drept vorbind, rostul ei este de a se adăuga incredibilei lucrări colective de „semănătorii“
de peste tot care astăzi, la noi, ilustrează răspunsul locului în faţa neo-fanarioţilor dezlănţuiţi.

Artur SILVESTRI
20 Aprilie 2008, în Duminica Floriilor

1
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Index de autori

Adina Al. ENĂCHESCU, 167 Gabriela BANU, 44 Mihaela AIONESEI, 196, 220,
Adrian BOTEZ, 50, 226 Gabriela BĂRBULESCU, 70 307, 308
Adrian Dinu RACHIERU, 239 Gabriela STANCIU PĂSĂRIN, Mihaela MERAVEI, 250
Adriana TOMONI, 52 118 Mihaela TUDOSOIU, 271
Alexandru CAZACU, 56 Gheorghe CĂRBUNESCU, 276 Mihai ANTONESCU, 130, 216
Ana ANDREESCU, 178 Gregorio MUELAS Mihai BANDAC, 277
Ana Calina GARAȘ, 95 BERMÚDEZ, 44 Mihai BARBU, 198
Ana DOBRE, 206 Ileana STOIAN, 14 Mihai VINEREANU, 45, 284
Ana PODARU, 231 Ileana TĂNASE, 72 Monica RASCOL, 161
Ana TUDORAN, 92 Ilie GORJAN, 28, 53, 141, 210 Nelu BARBU, 214
Anca SÎRGHIE, 17, 146, 302 Ilie PURCARU, 277 Nică D. LUPU, 125, 215
Aneta ȚÂRU PIOARĂ, 135 Ioan BARBU, 26 Nicolae ADAM, 212, 279
Artur SILVESTRI, 1 Ioan LĂCĂTUȘ, 261 Nicolae DINA, 238
Aurelia CORBEANU, 120 Ion C. ȘTEFAN, 85 Nicolae DRAGOȘ, 250
Cleopatra LUCA, 111 Ion DRĂGHICI, 133, 212 Nicolae GEORGESCU, 12, 235
Coca POPESCU, 58 Ion HAINEȘ, 286 Nicolae SAVA, 84
Constantin IONIȚESCU, 268 Ion NETE, 97 Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU,
Corina VLĂDOIU, 241 Ion PREDESCU, 213 89
Costel STANCU, 60 Irina E. CHILDS, 74 Ovidiu CUREA, 161
Dan PLĂEȘU, 217 Irina Lucia MIHALCA, 63 Paul SÂRBU, 253
Daniel TUDOSOIU, 273 Isabela BRĂNESCU, 155 Rosemarie HAINEȘ, 42
Daniela IONIŢESCU, 268 Iulia Anamaria GHIDIU, 247 Simona MIHUȚIU, 172
Darius DECEBAL, 112 Iulian CĂTĂLUI, 233 Steluța ISTRĂTESCU, 168
Dorina MĂGĂRIN, 66 Jean-Yves CONRAD, 20, 196 Ștefan I. STĂICULESCU, 251
Dorina STOICA, 68 Ladislau DARADICI, 245 Valentina TECLICI, 255
Elena DRĂGHICI, 19 Lidia GROSU, 20, 75, 229 Valeria MERCA, 87
Eliza ROHA, 151, 209 Ligia NICOLESCU, 284 Vasian MIRCESCU, 62
Elsa Dorval TOFAL, 164 Liliana LICIU, 156 Vasile RĂVESCU, 282
Emil LUNGEANU, 140 Lucian GRUIA, 222 Vasile SZOLGA, 181
Emil PĂDUREȚU, 304, 306 Magdalena HĂRĂBOR, 82 Vasilica GRIGORAȘ, 257
Emilia DABU, 242 Maria Monica STOICA, 248 Victoria STOIAN, 184
Emilia DĂNESCU, 18, 81 Marian VIȘESCU, 77 Victoria STOLOJANU-
Emilia POENARU Marin BEȘCUCĂ, 47 MUNTEANU, 153, 175
MOLDOVAN, 243 Marin IONIȚĂ, 278 Victoria-Ileana STOLOJANU, 18
Eugenia DUȚĂ, 144, 246 Marius CĂRBUNESCU, 188 Vilia BANŢA, 88
Florentina TEACĂ, 147 Marta-Polixenia MATEI, 24 Vladimir UDRESCU, 260
Florica Gh. CEAPOIU, 32 Mădălina BĂRBULESCU, 79 Zinica IONESCU, 65, 107
Gabriel GHERBĂLUŢĂ, 54

2

(1850 – 2020)
Numai poetul,
Ca păsari ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului:
In ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsari ca el
Se intrec in cântări.
Mihai Eminescu
El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj,
la București, și în multele lui cutreierări, mereu în mij-
locul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bi-
sericești, cunoștea literatura româna în toate fazele ei și
n-am cunoscut om stăpânit, deopotrivă cu dansul, de
gândul unității naționale ăi de pornirea de a se da întreg
pentru ridicarea neamului românesc.
Ioan Slavici
Niciodată nu s-aă la noi un temperament de artist com-
pletat de-o cultură așa de vastă și de o originalitate atât
de marcantă. În poezia noastră dulceagă și destul de of-
ticoasă, versul lui Eminescu se detașeaza intr-un relief
izbitor. Simți indată că ai de-a face c-un reformator...
E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă
limbă, altă viață, cuvintele au suflet, culoare, forma, fi-
ecare epitet e o explozie de lumina. Ce vigoare extraor-
dinara si ce frumuseți ritmice, neatinse încă pana la el!
Alexandru Vlahță
Era o frumusețe! O figură clasică încadratî de niște plete
mari negre; o frunte înaltă și senină; niste ochi mari - la
aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este
înauntru; un zâmbet blând și adanc melancolic. Avea
aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un
3
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scri-
sul unor chinuri viitoare.
Ion Luca Caragiale
A iubit nemărginit valorile vieții, a căutat în ele granitul
absolutului și, negăsindu-l, din amăraciune față de faza
istorică în care i-a fost dat sî traiască, și din durere, sfâ-
șiere ăi revoltă față de mărginirea ființei omenești, a tă-
găduit... Aici stă marea taină a atitudinii eminesciene.
D. Caracostea
L-am idolatrizat intotdeauna pe Eminescu și dacă n-am
comentat niciodată opera lui este pentru că viziunea lui
despre lume îmi este foarte, apropiată. Tot ce este nega-
tiv în el, tot ce este spaimă in lume, eu în el o regăsesc.
Nimic nu te paralizează in așa masură pe cât afinitatea
întemeiată pe admirație.
Emil Cioran
Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca într-un
dulce somn, la noi acasa.
Mircea Eliade
Dar ca și folclorul nostru, Eminescu este un fenomen
originar.
Constantin Noica
Eminescu (…) a fost și rămâne cea mai copleșitoare
mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge
geniul creator romanesc, atunci cand se alimenteaza din
adăncimile fertile ăi insondabile ale unui fond autentic.
Stefan Augustin Doinaș
Cu Eminescu apare in literatura europeană ultimul
mare poet romantic, păstrând in existența și opera sa
conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici. Nă-
zuișd necontenit spre un plan de viață superior etic și
artistic, căutând cu patos adevărul și refuzând consec-
vent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent
conflict cu lumea vremii sale din pricina noncomfor-
mismului, a sincerității in faptele de viață și a înăltțmii
de găndire, dublată de o sete de cunoaștere absolută.
Zoe Dumitrescu Bușulenga
La Recanati, în Italia, sub briza Adriaticei, din 14 iunie
2003, geniul nostru tutelar, Poetul Nepereche Mihai
Eminescu, are o efigie, alături de cea a altui geniu al
culturii universale, poetul Giacomo Leopardi. Pe vestita
Colină a Infinitului din orașul natal al lui Leopardi, pe
care se înalţă palatul ilustrei familii de marchizi şi conţi,
cu urice din secolele XI-XII, Placa Omagială a lui Mi-
hai Eminescu este alcătuită din două părţi: pe o piesă
din marmură este aplicată efigia în bronz a Poetului, iar
pe a doua, tot din marmură, aşezată sub basorelief, au
fost săpate cuvintele: Mihai Eminescu, 1859-1889 – şi
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

următorul text, în limbile română şi italiană: „Dumne- Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epi-
zeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele gramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el anunţă poliţia la
un nour de aur din marea de amar” – „Il Dio del Genio 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă
mi ha tratto a sé dal popolo, come il sole trae a sé una presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi,
nube d’oro dal mare di mestizia.” abia după 1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un pri-
Ioan Barbu eten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâm-
plările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mi-
Cum a fost arestat Eminescu traşewski, povestite de el pe când trăia, dar niciodată
aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la
la 28 iunie 1883 urma urmei, dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-
şi facă baia fierbinte pentru care venise? Or, faptul că
1. Relieful informaţiei
Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face
Mi-am petrecut vara anului 2006 în verificări
martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru
cerute de necesităţi: rugându-mă tinerii realizatori ai
amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt
emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un
pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică
film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Emi-
boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de co-
nescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la car-
misarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ven-
tea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cu-
tura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Lo-
vântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sen-
cotenentul spune: „fiind informat de d.d. G. Ocăşanu şi
surile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi ceva
V. Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redac-
foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca
torul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că
o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori
s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de
nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fie-
acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, re-
cărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această
fuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală
avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a
abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura
te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă… În fond, gă-
ştia de existenţa lui, sau cel puţin de existenţa unui act
sesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii
ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute.
a unei teorii : posibilitatea – cel puţin teoretică – de a
Iarăşi: motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică
plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.
în chestia recluziunii lui Eminescu.
Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui
Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna
2. Un rege care ne confirmă
când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să
Un motiv în plus, însă, şi cel mai important, era
„explic” relieful (temporal şi spaţial) al informaţiei.
înşiruirea de evenimente politice din ziua aceea, eveni-
Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din
mente în centrul cărora se afla presa bucureşteană, şi
acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele
mai ales ziarul „L’Independence roumaine”, unde lucra
acestui traseu au fost, însă, developate la momente di-
chiar Grigore Ventura. Iată, în acest sens, mărturii de
ferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ‘3o ai
ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze reli-
secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, şi
eful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar
apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…
despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent
Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie
descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu (Editura Tri-
1883: ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc,
tonic, 2005). Avem, aşadar, scrisorile regelui din
despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli
preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau căte
îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în
alte persoane din familie, din care extragem câ-
baia Mitraşewski: despre acest episod s-a aflat abia în
teva pasaje privitoare la presă :”Semnificaţia infamă
1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost mar-
care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi
tor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu
şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât
l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public.
de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să
De ce? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor
implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În zi-
înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun? „Pentru
arele româneşti şi austroungare domneşte la ora actuală
că”: Grigore Ventura zice (după cum consemnează Al.
o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explo-
Ciurcu, cel care scrie această amintire) că l-a lăsat pe
zie.” (21 iunie / 3 iulie, către Maria de Flandra, sora sa;
poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-
generalul belgian Brialmont se afla în ţară, pe lângă Ga-
l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o – trebuie
laţi, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a
să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de le-
lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortifi-
gat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă
caţii; presa străină a considerat că el este consultant într-
că Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Emi-
o eventuală trecere armată a munţilor pentru Ardeal;
nescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va
adăugăm în această paranteză că, în context, Imperiul
acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al.
Austroungar a ordonat şi a executat manevre militare în

4

Ardeal pentru intimidarea Regatului României); „Dacă
tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al
ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o
nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea / noas-
tră /. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în
limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altmin-
teri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Ger-
manii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovi-
turi de bâtă asupra ţării.” (28 iunie / 10 iulie 1883, către
Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său. Scrisoarea
este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două
zile : suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ven-
tura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotro-
ceni ca să-l … împuşte pe rege. Deplasările suveranului
erau, desigur, publice, toată lumea, şi mai ales presa,
ştia că el este în drum spre Germania, Ventura nu prea
are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală –
doar dacă, iarăşi se impune constatarea, – dacă suntem
ferm convinşi că poetul era cu adevărat nebun de legat
şi nu mai ştia pe ce lume se află). Iată, apoi, părerile
suveranului despre ziarul „L’Independence roumaine”
( aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la înde-
mână; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească
face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din ru-
blele pe care imperiul i le furnizează) :”Ziarele răspân-
desc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie
în această privinţă este „L’Independence roumaine”
care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi ata-
curi josnice împotriva guvernului. Presa străină din ne-
fericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bu-
cureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte. Ne-
mărginita libertate a presei nu ne permite să luăm mă-
suri împotriva lor.” (25 august / 6 septembrie 1882, că-
tre acelaşi).
Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au tre-
buit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi, acest iz-
vor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la
iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racor-
darea acestor informaţii la domeniul eminescologiei –
adică, prelungind metafora capului statului, să aducem
apa proaspătă şi în grădina noastră, dar nu cu ulciorul,
ci de-a dreptul. (Scuze pentru… intertextualitate, dar cu
toţii suntem dominaţi de limbajul de lemn, noi, cei mai
în vârstă adică). Aşadar, de ani buni de zile „L’Indepen-
dence roumaine” făcea zile negre guvernului Brătianu,
transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele
miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, intenţii, chiar
secrete. După dezvăluirile ei privind discursurile ire-
dentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit
statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică
s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie
şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a
luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a ex-
pulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul
francez Emile Galli. Situaţia o cerea : Austroungaria
rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pen-
tru 48 de ore (şi executa manevre armate în Carpaţi, în
timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca
5
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
imperiul să-şi anexeze Valahia; aceste scenarii geopoli-
tice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Va-
sile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând
unul asemănător prin presă), Bismack ameninţase Re-
gatul României cu declararea războiului (printr-o tele-
gramă secretă către rege), Împăratul Wilhelm I al Ger-
maniei transmisese de asemenea o scrisoare de ame-
ninţări, în care soma România să intre în alianţă mili-
tară spunând textual (traducerea d-lui Sorin Cristescu în
scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 către
tatăl său) :” Cu sau fără alianţă, România trebuie să
subscrie la condiţiile învingătorului” (asta aducea
aminte de Congresul de pace de la Berlin, când Româ-
niei i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese
învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de ase-
menea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a fă-
cut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retrac-
teze şi să-şi prezinte scuze : Petre Grădişteanu (autorul
discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la
Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de
externe, D.A.Sturdza şi ministrul C.Stătescu. Cu misi-
uni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Eli-
sabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau
I.C.Brătianu, P.P.Carp şi Titu Maiorescu. În vara
aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules
în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I. C.
Brătianu.
3. Viaţa, ca o caricatură
Textualizez iarăşi – dar de data aceasta printre
numeroasele caricaturi de epocă ce-l înfăţişează pe pri-
mul ministru primind „duşuri filogermane”, pe acelaşi
împreună cu C.A.Rosetti în postură de Adam şi Eva în
Paradis, sub pom, ademeniţi de şarpe (în persoana mi-
nistrului de externe al Austroungariei) şi izgoniţi
de M.Kogălniceanu cu un bâţ divin, etc. Acest fond de
caricaturi – care, după câte îmi amintesc, îi plăcuseră
până şi lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cărţii
mele din 1994, dar îmblânzit cu măsură când a scris
despre cele ulterioare – pare mai grăitor decât docu-
mentele însele. Pe tinerii de azi îi fascinează de-a drep-
tul. Este, poate, momentul să amintesc aici că revistele
de caricaturi au fost exceptate cu bună ştiinţă de la baza
informativă a „Bibliografiei M. Eminescu” la care am
lucrat în Biblioteca Academiei Române. Argumentele
erau pertinente : caricaturile necesită interpretări înde-
lungi şi, apoi, nu au la bază adevărul istoric – ci fante-
zia, presupunerile caricaturiştilor. Aşa e, dar marja lor
de adevăr este de luat în seamă, ele se bazează pe in-
tuiţie – şi de multe ori istoria se face cu intuiţia ziarişti-
lor. În plus, ele păstrează încifrată, deci transmit în mă-
sura în care reuşim să descifrăm, acea stare de spirit a
momentului, care ne interesează, în fond, atât de
mult. Mai exact, deşi acest tratat de alianţă ce-l anihi-
lează şi pe Eminescu este un tratat secret, toată lumea
ştie de el, îl bănuieşte exact dacă se poate spune aşa.
Replica din epocă era, prin octombrie 1883, aceasta :
„Cine face mia-miau pe acoperiş, d-le Brătianu?”. Era,

deci, un fel de „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă
ce e…” Greutatea vine, astăzi, din descifrarea acestor
caricaturi, adică din identificarea chipurilor şi a situaţii-
lor. Ajunsesem – cred că eram printre singurii, şi nu o
spun cu tristeţe, ci cu disperare – să pot citi colecţii în-
tregi de reviste de caricaturi – fără să mai am nevoie de
dicţionar. Mă familiarizasem, adică, atât cu oamenii cât
şi cu întâmplările. Am lucrat mult timp la o ediţie pe
care o intitulasem „Eminescu în caricaturi” – şi care cu-
prindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu ca-
ricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele
eminesciene, de o ilustrare intenţionată aşadar, ci de
aceleaşi evenimente descrise de Eminescu în ziarul
„Timpul” – şi de anonimii desenatori ai momentului în
caricaturi publicate în alte ziare. Sincronicitatea este
fascinantă – iar scoaterea la iveală a unei asemenea cărţi
ar spulbera – poate chiar definitiv – prejudecata că „gra-
fica militantă din ziarele de la sfârşitul secolului al
XIX-lea este lipsită de valoare artistică” (am citat din
memorie din concluzia lui Andrei Oţetea, făcută, parcă,
să scoată din circuit acest capitol – care, iată, nici nu se
credea că mai există). Negăsind înţelegere pe parcursul
documentării (adică, ajutor să scotocesc, să fotogra-
fiez şi, mai recent, să scanez, bani pentru aceste ope-
raţiuni etc.) –şi nici sponsor dispus să mă ajute – tema
a rămas nestrăbătută aşteptând, poate, în vreun viitor pe
cineva să i se dedice… Pot oferi consultaţii. Revin,
după această digresiune agreabilă sper, la 28 iunie 1883
şi la guvernul I. C. Brătianu. I s-a mai cerut să verifice
Societatea Carpaţii, care desfăşura activitate subversivă
pentru unirea Ardealului cu ţara. – A organizat razii,
percheziţii, devastări ale sediului din Ştirbei Vodă. În
compensaţie la toate acestea, poate, sau poate tot la ce-
rerea Austroungariei (nu se poate şti, pentru că legea
în virtutea căreia s-a acţionat scutea de explicaţii) gu-
vernul l-a expulzat pe amintitul Emile Galli. S-au făcut
rapid dislocări şi reaşezări, un redactor al foii franceze
a venit la „Timpul” conservatorilor – care şi-a schimbat
mult configuraţia,orientarea, direcţia. Iar pe fondul
acestor evenimente atât de brusc înfierbântate – apare
ştirea că a înnebunit Eminescu. Simpla înseriere a înne-
bunirii sale între evenimentele politice şi ziaristice ale
momentului ridică semne de întrebare. Dacă mai adău-
găm că ştirea nebuniei apare în ziarul „Românul”, ofi-
ciosul guvernului (de fapt, al aripii rosettiste din parti-
dul liberal) – şi este confirmată de ziarul „Timpul”, in-
stituţia la care lucra poetul, peste două zile (iar confir-
marea este redactată cam în aceşti termeni : „… unul
dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a în-
cetat a mai lua parte la redacţie atins fiind în mod subit
de o gravă boală…”, deci se anunţă întâi demiterea, în-
cetarea contractului – iar apoi motivaţia de rigoare),
dacă mai ţinem cont că în epocă declararea publică a
nebuniei cuiva îl excludea automat din viaţa publică
când nu făcea dovada credibilă că este sănătos – iată că
ajungem în faţa unui alt adevăr decât cel cu care ne-a
obişnuit o tradiţie – cum să-i spunem? – cel puţin nar-
cisistă… Mă rog, un alt adevăr dacă suntem adepţii
6
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
adevărului dublu ori multiplu – sau, iată, în faţa celui-
lalt, singurului adevăr… ascuns până acum. Anume, se
conturează ideea că, pe fondul unei crize nervoase
reale, datorate probabil stresului, Eminescu este înde-
părtat din viaţa publică într-un context public care cerea
imperios ca el să fie redus la tăcere.
Toată această „poveste” a trebuit s-o reverific
pentru a nu ştiu câta oară – dar e mult timp de când
încetasem această „liturghie a documentelor” – în faţa
tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Română, între
care D-nele Anca Orban şi Camelia Robe mă urmă-
reau foarte atente, destul de neîncrezătoare, cu cărţile
mele deja citite şi adnotate, cu întrebări pregătite pentru
fiecare secvenţă temporală în parte. O spun şi cu tristeţe
şi cu bucurie : am convins destul de greu – şi mai mult
decât mine au convins cărţile şi ziarele de epocă pe care
le-am scos din biblioteci şi le-am arătat spre documen-
tare, mai ales aceste caricaturi care ne repun, oarecum,
în contextul „Academiei Caţavencu” de azi. E trist să
nu te creadă lumea pe tine însuţi, dar e bine că cel puţin
dovezile pe care le aduci devin, adică rămân cel puţin
ele credibile… În fond, suntem efectul izvoarelor noas-
tre de informaţie, ele sunt şi rămân cauza.
4. Eminescu, între gazde
Şi s-a mai întâmplat ceva în timpul acestei do-
cumentări colective, ceva care le-a impresionat foarte
mult pe doamnele şi domnişoarele teleaste şi care, ia-
răşi, pe mine m-a cam întristat. Anume: totul le-a mers
în plin, cum spun dânsele şi cum mă roagă insistent să
ţin minte şi să consemnez. Deşi în miezul verii, la toate
instituţiile unde au mers li s-au deschis porţile, li s-a
oferit sprijinul, au fost primite ca nişte adevăraţi oas-
peţi, ca mesageri ai spiritului eminescian. Cum să nu fie
bine, cum să nu intre în ordinea miraculosului material,
obiectiv, acest drum pe lauri? Când mă gândesc, însă,
cum mi-a mers mie în cei şapte sau opt ani de docu-
mentare la această temă, câte greutăţi peste greutăţi am
ridicat ori ocolit, cât a trebuit să mint, să fur, să înşel,
să (mă) rog, să mă umilesc pentru „a avea acces la in-
formaţii”, cum se zice, şi mai ales câte surse n-am putut
încă să consult nemaiavând chef să-mi exercit acele de-
prinderi – îmi vine să cred că, dacă pe ei, cei de astăzi,
Eminescu însuşi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci
pe mine m-a împiedicat cu o înverşunare de-a dreptul
metodică. Pentru că e la modă să definim „specificul
naţional” (o fac şi antrenorii de fotbal, şi crainicii – iar
ziariştii, aproape la tot pasul), voi zice şi eu : asta
este, românii au o mare încredere în instituţii, în gru-
puri organizate – şi nu cred de loc, sau aproape de loc,
în oamenii singuri. Dacă eu însumi aş fi mers, chiar
acum, prin aceste instituţii, în locul tinerilor mei prie-
teni, cu toate cărţile şi argumentele mele cu tot aş fi fost
dat afară sau ţinut la poartă. Pentru că sunt tineri, pentru
că sunt un grup, o instituţie (desigur, respectabilă) – dar
mai ales pentru că sunt frumoşi şi cred, au ajuns să
creadă în dovezile dovezilor mele – lor li se aştern po-
tecile în cale şi reuşesc în câteva săptămâni să încheie o

cercetare care mie mi-a luat câţiva ani. Tot tinerilor mei
prieteni teleaşti li se datorează, însă, şi o descoperire
foarte importantă privind lumea lui Eminescu prinsă în
hora aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea
exactă a identităţii unuia dintre prietenii lui Eminescu,
anume G. Ocăşanu, unul dintre cei doi prieteni care l-
au anunţat pe comisarul Niculescu de boala poetului.
Observaţi nuanţele din raportul acestuia:”… fiind infor-
mat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l
Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins
de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi
din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în
baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Deci nu e vorba
de poetul, ci de ziaristul politic Eminescu (ziarul „Tim-
pul” era oficiosul conservator, al opoziţiei aşadar): cei
doi sunt, şi ei, convinşi că a fost atins de alienaţie min-
tală – dar poliţistul pune la condiţional perfect şi adaugă
motivaţia. Poliţaiul e băiat cu şcoală, nu se-ncrede în
delaţiuni. Este o întrebare de ce păstrează el în raport
afirmaţia celor doi că ziaristul s-a închis în baie de 8
ore. Ar însemna fie că ne aflăm în seara zilei de 28 iunie
1883, pe la orele 19-20, fie că el ia de bună ce i se spune
de către cei care au numărat în felul lor orele. Netezind
relieful accidentat al informaţiei, ştim cam aceste lu-
cruri despre orele zilei aceleia. La Titu Maiorescu :”
Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa o carte de vizită de la
d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rân-
duri scrise : Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi
ceva să mă scap de el, că foarte reu. Curând după aceea
Simţion la mine, întâia oară. M-am dus cu el la dr. Şuţu
şi am pus să se pregătească în a sa Casă de sănătate o
cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea
plata pentru aceasta, 3oo lei pe lună; apoi am venit
acasă, am înştiinţat încă pe Th.Rosetti despre aceasta.
Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă,
cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care
tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe
Hermes şi pe Venus din Milo, la care el zise, cu privirea
în extaz : Lasă, că va reînvia arta antică! Potrivit înţele-
gerii (ce avusesem cu Simţion), i-am spus că trebuie să
se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a ce-
rut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu tră-
sura acolo (la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la
dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate! A venit
apoi la mine Caragiali, la masă; a izbucnit în lacrămi
când a auzit ce e cu Eminescu.”
C. Simţion n-a luat niciodată cuvântul în ches-
tia Eminescu – şi rămâne unul dintre cei mai îndatoraţi
faţă de istorie şi faţă de poet. Ştim despre el că era ingi-
ner de drumuri şi poduri, lucrase la canalizarea Dâmbo-
viţei şi de prin 1882 devenise un fel de gazdă de rezervă
a lui Eminescu : poetul îşi transporta în casa lui, puţin
câte puţin, bunurile – înţelegând că nu mai poate con-
vieţui alături de Madame Slavici. La Simţion a lăsat
Eminescu bunul său cel mai de preţ : lada cu manuscrise
– pe care şi-o cere insistent, în câteva scrisori, imediat
după însănătoşirea din ianuarie 1884. Nu ştim în ce îm-
prejurări ajunge ea în posesia lui Maiorescu, dar aflăm
7
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
că acum, la 28 iunie 1883, criticul îl vede pentru prima
oară pe numitul inginer şi pun la cale împreună interna-
rea poetului. Doamna Slavici l-a alertat, aşadar, şi pe
Maiorescu – dar şi pe Simţion care devine, oarecum,
girantul poetului – ca viitoare gazdă a lui şi ca păstrător,
deja, al unei bune părţi din „averea” sa. El vine de bu-
năvoie la Maiorescu, înainte de a-şi face apariţia în su-
frageria criticului şi Mihai Eminescu, mai exact, „cu-
rând după” biletul de ora şase al femeii disperate.
Trebuie spus că, peste ani, Ioan Slavici inter-
vine în discuţie şi „bruiază” acel bilet al fostei sale soţii,
în felul acesta :” – Uite, – i-am zis lui Eminescu – am
să-l rog pe d-l. T.Maiorescu ceva şi nu pot să mă duc
acum la dânsul : te rog să-i duci un bilet din partea mea.
Rugam în bilet pe d-l T.Maiorescu să-l observe bine pe
Eminescu, căci mie mi se părea greu bolnav. Era prea
târziu. La d-l T.Maiorescu, el s-a stăpânit, dar s-a dus
apoi să ieie o baie, ca să-şi potolească nervii, şi de la
baie a fost dus la casa de sănătate.” Am citat din „Amin-
tirile” lui Ioan Slavici, carte apărută în 1924, cuprin-
zând texte publicate de autor înainte şi după primul răz-
boi mondial, cele mai vechi dintre ele prin 1909. Estre
o carte extrem de dificilă, relieful informaţiei este foarte
accidentat în ea – iar exprimarea, pe alocuri de-a dreptul
criptică. Fragmentul citat fusese publicat în 1909, când
trăia Titu Maiorescu, de aceea se exprimă reverenţios
faţă de el. Reluând în 1922 episodul, Slavici consem-
nează sec : „Când s-a întâmplat aceasta eu nu mă aflam
la Bucureşti, plecasem la Viena ca să consult medicii în
ceea ce priveşte o boală supărătoare de care sufeream.
Din spusele altora ştiu că s-a dus la băile Mitraşefski
unde s-a încuiat într-o cabină şi-a dat drumul la apă, în-
cât a fost nevoie să se spargă uşa. Acum a fost dus la
sanatoriul Şuţu, unde după întoarcerea mea în ţară l-am
văzut în mai multe rânduri.” Aceste două informaţii se
află în aceeaşi carte, la câteva zeci de pagini distanţă.
Slavici nu putea să-l trimită pe Eminescu la critic cu
acel bilet – în timp ce spune că el, Slavici, nu se afla în
Bucureşti. Este limpede că autorul „Amintirilor” este
neatent – dar vrea, în acelaşi timp, să îndrepte impresia
creată de acel bilet real, adevărat, al fostei sale soţii. De
vreme ce Titu Maiorescu consemnează în jurnalul său
acel bilet – care, de altfel, există ca obiect, ca petrec de
hârtie, şi s-a editat de multe ori chiar cu fotocopia ală-
turi – înseamnă că pentru critic este o dovadă, o urmă
palpabilă a acestei întâmplări din 28 iunie 1883, şi-i
acordă o importanţă deosebită. Probabil că el a povestit
în stânga şi-n dreapta cum s-au petrecut lucrurile şi,
deci, se ştia de biletul D-nei Szoke – altfel nu este de
înţeles de ce vrea Slavici, peste ani, să ia asupra sa acest
bilet, sau, mă rog, de ce insistă asupra ideii în sine că a
fost vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet. E
grotesc, de altfel, să ni-l închipuim pe Eminescu du-
când, ca în nu ştiu ce mit, biletul despre sine la cel care
avea putere de libertate sau recluziune asupra sa. Cât
despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem
limpede : la început Eminescu merge la stabilimentul
Mitraşevschi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii –

iar apoi se închide înăuntru şi e nevoie să se spargă uşa.
Amintim că nu proprietarii stabilimentului au chemat,
totuşi, poliţia – ci alţi prieteni ai poetului.
Revenim, însă, la actul oficial al poliţistului,
şi cităm din finalul procesului verbal dresat de comisa-
rul Niculescu:”Transportându-ne în camera ce ocupă d-
l Mihail Eminescu, în str. Piaţa Amzei, nr. 6, am găsit
pe subînchirietoarea d-na Ecaterina Slavici şi faţă cu
domnia sa şi cu dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia
găsită în baie, am aruncat în interior toate obiec-
tele menţionate în inventarul anexei, şi la moment am
închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de
noi spre a se înainta cu acest act.” Această „aruncare în
interior” a efectelor personale ale lui Eminescu suge-
rează destul de clar că odaia era deja goală, lucrurile
importante se mutaseră la inginerul Simţion. Care in-
giner, însă, pare a lipsi de la faţa locului. Suntem, rea-
mintim, seara, după arestarea lui Eminescu şi ducerea
lui la Casa de sănătate a doctorului Şuţu. Mai mult ca
sigur Constantin Simţion l-a însoţit pe poet, având bile-
tul de internare şi fiind mandatat de către Maiorescu de
dimineaţă să poarte tratativele cu medicul – iar V.Side-
rescu aduce hainele la doamna subînchirietoare, însoţit
de poliţist. Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se
aduc hainele ude ale lui Eminescu la fosta lui
gazdă?! – Probabil din acelaşi motiv, pentru că noua
gazdă, C. Simţion, este ocupat cu formalităţile de inter-
nare a poetului şi nu-şi dă cheia de la casă. Trebuie,
apoi, liniştită subînchirietoarea, adică asigurată că nu
mai are de ce să se plângă din partea fostului chiriaş.
Cheia camerei, însă, deocamdată nu i se dă, merge îm-
preună cu procesul verbal… nu se ştie unde, la poliţie
sau la stabilimentul doctorului Şuţu.
Cităm din acelaşi act care este, în fond, singura
dovadă oficială a nebuniei lui Eminescu :” …că un
domn se află închis înăuntru în camera nr. 17 şi că le-a
cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său,
V.Siderescu, să-i aducă o pereche de pantaloni negri,
negri de tot – ceea ce se realiză acum.” Deşi se află în
grup, cum vom vedea imediat, Eminescu nu apelează
la C. Simţion, ci la un alt amic, acest Vasile Sidrescu
atât de activ; am putea fi maliţioşi, şi să ne întrebăm
dacă nu cumva cauza stă în aceea că acest Siderescu
încă nu-l cunoscuse pe Maiorescu… Mai interesant de
constat este, însă, faptul că acei pantaloni „negri, negri
de tot” se potrivesc bine cu intenţia poetului de a se face
călugăr. Legătura s-a făcut de d-na Camelia Robe în
timpul recitirii acestor informaţii – şi cam tot ce ur-
mează de aici înainte sunt constatări făcute în grup, nu
se mai ştie de către cine anume dintre cei care am citit
ori ascultat mărturiile. Numai pasajul referitor la cele
10 ouă crude trebuie pus în legătură cu o informaţie
anterioară, aceea privind publicarea, de către Emi-
nescu, încă din 1878, în „Curierul de Iaşi”, a traducerii
din Al. Dumas denumită „O baie caldă în Egipet”. De
aici se vede că poetul era familiarizat – cel puţin teore-
tic – cu obiceiul băilor turceşti : pe cele mai mari căl-
duri apele foarte calde, încălzite din ce în ce mai tare
8
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
până aproape de temperatura fierberii, fac bine trupului.
Poetul vrea să vadă dacă în bazinetul său de la baia Mi-
traşewski temperatura apei poate fierbe oul – şi, even-
tual, chiar să mănânce ceva după opt ore de recluziune
voluntară. Reţinem că abia acum „se realiză” aducerea
pantalonilor celor negri, deci odată cu pătrunderea în
baie a grupului ce-l însoţea pe poliţist. Am fi, adică, la
capătul unor lungi băi fierbinţi şi discuţii cu cei din jur
pentru ouă crude, haine etc. În Bucureşti poliţia scoto-
cea sediul Societăţii Carpaţii, îi urmărea pe „carpatini”,
Emile Galli se plângea în stânga şi-n dreapta că trebuie
să se exileze şi va vinde „L’Independence roumaine” în
grabă, pe mai nimic, toată lumea era în alertă maximă –
iar Mihail Eminescu, ziaristul de la „Timpul”, se în-
funda în apă fiartă.
5. Între puşcărie şi ospiciu
Dacă pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a
stat, probabil, vreo jumătate de oră, ar fi că pe la 11 s-a
aflat la Capşa unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura, pe
la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni iar pe la orele
13, când este canicula în toi, acesta l-a instalat în baie şi
a plecat să anunţe poliţia că e nebun. Lipseşte, din sce-
nariu, drumul poetului la Societatea Carpaţii, undeva pe
str. Ştirbei Vodă, deasupra Cişmigiului (vezi actualul
„Izvor Eminescu”). Aici s-ar fi ajuns continuând ruta de
la Cotroceni spre Calea Plevnei – dar poetul soseşte la
Baia Mitraşewski, care se află pe Cheiul Dâmboviţei în
jos, cam de unde începe actualmente Calea Victoriei.
Grigore Ventura îl abate, aşadar, de la scopul plimbării,
dar dacă Eminescu nu merge la Societatea Carpaţii –
vine aceasta la el. Într-adevăr, G.Ocăşanu este vice-
preşedintele acestei societăţi iar ceilalţi doi prieteni
care-l însoţesc sunt membri. Toţi trei se plimbă prin Bu-
cureşti după Eminescu – şi aflăm de ce, din acelaşi pro-
ces verbal al poliţiei :” Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în
camisolul de forţă şi astfel l-am condus la institutul Ca-
ritatea, cu concursul d-lor: Ocăşanu şi Const. Simţion –
luând însă cheia de la uşa băii. La Caritatea l-am confiat
d-l dr. Şuţu, rugându-l a-i da îngrijiri excepţio-
nale.” Vedem clar că numitul V. Siderescu nu şi-a dat
concursul la îmbrăcarea în camisolul de forţă. Dar mai
observăm o inadecvare flagrantă : ce legătură are poliţia
cu ospiciul de nebuni? Poliţia ar fi trebuit să-l ducă pe
Eminescu – sau pe oricine altul – la… poliţie. De ce
are, apoi, comisarul Niculescu în dotare acel „camisol
de forţă”? În amintirea lui Vintilă Rusu-Şirianu (publi-
cată, repet, de către nepotul său abia în anul 1967) se
mai vorbeşte de furgonul ospiciului, un fel de coteţ pe
roate tras de doi cai, unde Eminescu este băgat cu forţa
iar poetul strigă de se cutremură văzduhul după ajutor.
Rezultă fără dubii că biletul de internare la nebuni a lui
Eminescu se afla la C. Simţion, după cum se stabilise
cu Titu Maiorescu (acesta plecase cu trenul fulger în
Europa chiar în această zi, pe la orele după amiezei), că
acesta avea din partea doctorului Şuţu furgonul, cămaşa
de forţă, probabil gardienii institutului – şi se asociase
cu ceilalţi ca să-l convingă pe Eminescu să-i urmeze.

Nu văd cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile altfel : vă-
zând că nu-l pot convinge, că poetul se încăpăţânează
opt ore să stea în baie, cei doi apelează la un amic neu-
tru, probabil sincer, V. Siderescu – şi, când acesta vine
cu pantalonii cei negri ceruţi de poet, intră toţi împreună
cu el în baie. Între timp ei au făcut rost şi de un poliţist.
Este posibil şi următorul raţionament : poetul,
sau oricine în locul lui, ar prefera poliţia în locul casei
de nebuni, pentru că de la poliţie mai scapi, dar de „ca-
misolul de forţă”, mai va. Actul poliţaiului redă până
şi atitudinea poetului faţă de prietenii săi :” avea aerul
de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 per-
soane, între care şi d-l Constantin Simţion. Am zis nu-
mitului Eminescu că n-are să sufere nici un dezagre-
ment, că trebuie să se calmeze… şi drept răspuns se re-
pede la amicii săi şi la servitoarea băii îmbrâncindu-i
pe uşă, apoi, aruncându-se în baia plină cu apă, stropea
pe oricine voia să-l scoată afară.” Poetul este, mai mult
ca sigur, conştient, ştie că este vânat de amicii săi pe
care-i îmbrânceşte – inclusiv pe V. Siderescu ce-i venea
cu pantalonii ceruţi : constată, brusc, că şi acesta l-a tră-
dat, aducând înăuntru, odată cu el, urmăritorii. Vreo câ-
teva ore bune – poate nu chiar opt ore, cum îi declară ei
poliţaiului, dar oricum până ce trece căldura îngrozi-
toare din miezul zilei – C. Simţion încearcă să pună în
aplicare planul făcut cu Maiorescu, vezi mai sus, criti-
cul consemnează clar: „Potrivit înţelegerii (ce avuse-
sem cu Simţion), i-am spus că trebuie să se ducă la
Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau
5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura acolo (la
Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu”. O
singură „stridenţă” apare în acest enunţ; expresia „e
vorba să”. Dl. Ion Filipciuc este acela care a atras
atenţia, în mai multe studii ale sale, că această expresie
se repetă aproape obsesiv în amintirile câtorva prieteni
ai lui Eminescu despre această zi din viaţa sa. I. Slavici,
de pildă, scrie că Eminescu „era vorba să plece la Bo-
toşani”, în ajunul aceluiaşi 28 iunie 1883 când toată lu-
mea bună, cum vedem (inclusiv Slavici) pleacă din Bu-
cureşti parcă pentru a lăsa poliţiei loc să-şi facă treaba.
Acest „era vorba” al lui Slavici presupune o vorbă vor-
bită anterior, un plan, un proiect făcut cu cineva, într-
un grup şi într-un context. Acum, însă, în consemnarea
lui Maiorescu, ce sens să mai dăm expresiei? Vine la el
mai întâi mesajul de la d-na Slavici, apoi „în curând”
viitoarea gazdă a lui Eminescu, C. Simţion – şi abia
peste câteva ore Eminescu însuşi. Acest „e vorba să fie
dus la dr. Şuţu” sugerează o vorbă vorbită în afara casei
(şi persoanei) lui Maiorescu, între doamna în chestiune,
domnul idem – şi, desigur, cei de la Societatea Carpaţii
care rămâne consemnată în jurnalul lui Maiorescu. Po-
etul „trebuie să se ducă la Simţion pentru societatea
Carpaţii” – acesta rămâne un enunţ obscur. De ce l-ar
duce, la rândul său, Simţion la Societatea Carpaţii pe
Eminescu?! Nu ştia poetul unde se află aceasta, sau
avea nevoie neapărată de însoţitor?! De ce să se afle el
(sau ei toţi) acolo – tocmai când trebuia inspectat sediul
de către poliţie?! Ca să le arate poliţiştilor că-şi văd în
9
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
mod paşnic de treabă? Este posibil. De acolo, însă, după
ce fac demonstraţia de rigoare, Eminescu trebuie să fie
dus mai departe, la doctorul Şuţu. Asta, dacă presupu-
nem că el ar fi putut rezista, adică să pară în ochii vizi-
tatorilor că-şi vede paşnic de treabă. Sau, poate… tre-
buia compromis public la sediul numitei societăţi, cu
poliţia de faţă… N-aş insista, dar vedem cu toţii cât de
ascuţită este, la ora de faţă, această teorie a conspiraţiei,
cum se caută peste tot argumente. O discuţie aplicată pe
textele care există nu cred că poate să strice.
Dar e monstruos! Nu poate fi bănuit Maio-
rescu de ipocrizie; şi dacă ar fi, n-ar consemna asta în
jurnal. Cum ne putem închipui că el, ca mentor, ar ac-
cepta sau ar gira chiar această posibilă compromitere
publică a lui Eminescu pentru excluderea din viaţa pu-
blică?! E aberant. S-ar putea ca Societatea Carpaţii,
unde trebuia totuşi să ajungă poetul, să fie aceea care l-
ar putea proteja de ingerinţele poliţiei, ascunde în vreun
fel. S-ar putea ca protecţia stabilită pentru Eminescu,
acel „e vorba” maiorescian, să fi însemnat chiar această
recluziune la Şuţu. În finalul procesului verbal, comi-
sarul de poliţie notează senin :” l-am confiat d-l dr.
Şuţu, rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.” Prin
aceste îngrijiri excepţionale trebuie să înţelegem un re-
gim privilegiat. Totuşi, acolo îl aştepta pe Eminescu o
cameră numai a lui, plătită de Maiorescu personal cu
300 lei pe lună, o chirie măricică. Acest scenariu ni se
pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile să se facă dis-
cret :”Numai de s-ar face asta fără greutate!” – cum no-
tează criticul. În fond, rolul lui aici pare a fi acela de a
lua legătura cu doctorul Şuţu, cunoscându-l mai bine
decât ceilalţi, fiind de condiţie socială oarecum apropi-
ată (iar din jurnalul lui Maiorescu rezultă că erau buni
prieteni încă de prin 1872).Maiorescu girează aceasta
ascundere a poetului. Această postură ni se pare intere-
santă pentru că se va prelungi: în iarnă, de Crăciun, tot
Maiorescu va gira ediţia de poezii a lui Mihai Emi-
nescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar în primă-
vara acestui an, 1883; e drept că nu la doctorul Şuţu, ci
la Spitalul Brâncovenesc, pentru altfel de boli decât de
nervi – dar nu ştiuse nimeni, sau nu anunţase nimeni
public această internare. Ar fi putut sta şi acum în linişte
la doctorul Şuţu până ce trecea furtuna. Asta încercau,
probabil, de vreo opt ore, să-i spună şi să-i răs-spună
amicii săi la uşa băii în care se închisese poetul. El îşi
pierduse, însă, încrederea în ei, în toţi sau aproape toţi,
rând pe rând sau împreună – şi ajunsese la concluzia că
trebuie să se apere singur, să se ascundă singur chiar în
această baie primitoare. Iar Grigore Ventura aţâţa, pro-
babil, de pe margine flacăra calomniei, trecând prin câr-
ciumi şi prin redacţii unde povestea ce se întâmplă cu
ziaristul de la „Timpul”. Nu degeaba Titu Maiorescu îl
consideră, în jurnalul său, „nebun şi indiscret” pe Ven-
tura…

6. Ein, Zwei: Polizei…
Cu atât mai importantă mi se pare, în acest con-
text, descoperirea d-nei Anca Orban, căci despre o des-
coperire este vorba. Pentru Societatea Carpaţii eu mă
informasem ani la rând din presă, mărturii, monografii,
din cartea de documente a arhivistului ieşean Gh. Un-
gureanu – dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pa-
vel;”Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi di-
plomaţia Puterilor Centrale”, vol. I (1878-1895), apă-
rută la Editura Facla, Timişoara, în 1979. Studiul ilus-
trului istoric este completat de o masivă culegere de do-
cumente din arhivele de la Viena şi din Bucureşti, re-
prezentând mai ales notele informative ale poliţiei se-
crete austriece privind viaţa politică românească după
Războiul de Independenţă. Citând-o până la saţietate în
faţa tinerilor teleaşti care erau mai mult curioşi decât
înclinaţi să mă creadă, în cele din urmă am împrumutat
cartea de la o bibliotecă publică şi le-am arătat-o, apoi
le-am lăsat-o s-o consulte. Drept este că şi eu am
fost cam superficial când am consultat-o prima dată, la
vremea documentării mele. Aceste lungi rapoarte sunt
editate în limba germană, iar în româneşte au doar un
scurt rezumat, după obiceiul istoricilor de a oferi „res
gestae” la fiecare document. Eu am citit cu atenţie
aceste „regeste” – iar textul german l-am frunzărit nu-
mai, înţelegându-l aproximativ, desigur. D-na Anca Or-
ban s-a apucat, însă, să citească această carte
„nemţeşte”, adică rând cu rând, şi la un moment dat a
explodat cu un telefon de miezul nopţii, citându-mi ur-
mătorul fragment – pe care-l redau după carte :” Das
Arangement leitet der Praesident der „Societatea Car-
paţii”, ein gewissen Segărceanu /Secăşanu/, in
OberUungarn geboren, dem als Vicepraesident
Ocheanu / Ocăşanu /zur Seite steht.Leitzterer studierte
in Wien und Budapest, ist gleichfalls Siebenbuerger
und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die Geheim-Poli-
zei.”. Este vorba de un raport confidenţial către Kal-
noky, ministrul de externe al Austroungariei,despre
adunarea din 4 iunie 1883 a Societăţii Carpaţii, de la
Bucureşti. Semnătura expeditorului este indescifrabilă,
dar editorul întregeşte în linii drepte numele lui Lac-
hman, inginer, redactor – după câte ştim – la ziarul „Bu-
karester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, urmă-
rindu-l mai ales pe Eminescu. În context se numesc cei
doi – iar despre al doilea, acest G. Ocăşanu de la 28 iu-
nie 1883, din vecinătatea imediată a lui Eminescu, se
scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin
decât … spion austriac. Informaţia nu este consemnată
în rezumatul românesc al actului, mie desigur că mi-a
scăpat – drept pentru care suport consecinţele. Se ştia
că Societatea Carpaţii este „penetrată” de informatori,
era bănuit Grigore Ventura drept unul dintre ei – dar ca
chiar vicepreşedintele ei să fie spion austriac, asta nu
se ştia, nu se spera, nu se bănuia. Iată, aşadar, cine vine
să-l ridice pe ziaristul de la „Timpul” din baie, tocmai
adjunctul directorului, tocmai prietenul de până acum al
poetului – şi de vreo câţiva ani buni al poliţiei secrete
vieneze. Doamna Anca Orban descoperă „ceva” ce
10
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
poate fi considerat cheia de boltă a întregii teorii a con-
spiraţiei antieminesciene. Acest „ceva” se potriveşte al
naibi de bine cu „dosariada” noastră actuală – în
speţă, se potriveşte cu aceia dintre noi care au fost ur-
măriţi şi turnaţi tocmai de cei mai buni prieteni. „Secu-
ristul din dosar” era G. Ocăşanu… În principiu, toc-
mai această potrivire cu actualitatea mă face să am în-
doieli că ar fi chiar aşa. Vorba lui Noica :” Dacă nu m-
ai fi găsit nu mă căutai” îmi stă pe limbă. Piesele, adică,
se înlănţuie una după alta în mod logic, dar ceva pare că
nu se leagă, acest aer de actualitate stringentă este sus-
pect. Să acceptăm, însă, evidenţa – şi vom vedea ce
este, dacă este ceva, dedesupt.
A urmat, aşadar, ceea ce se poate numi o tra-
tare exemplară a unei informaţii noi, năucitoare. Mai
întâi, d-na Anca Orban a convocat, cu autoritatea d-nei
Camelia Robe, redacţia de limbi străine a televiziunii şi
a cerut o traducere avizată din limba germană a textului.
N-aş insista asupra acestor „amănunte” – dacă nu mi s-
ar fi subliniat, de fiecare dată, prin ele, că eu însumi tre-
buia să procedez într-un fel oarecum analog. Acest re-
proş că n-am procedat „comme il faut” m-a însoţit des
de-a lungul carierei mele eminescologice; m-am mulţu-
mit să zâmbesc arătând cu degetul spre prima ediţie a
„Vieţii lui Eminescu” de G. Călinescu, aceea care nu
are nici o notă de subsol – şi cerând, la rândul meu, ră-
gaz, sponsori etc. pentru o eventuală ediţie a doua a
cărţii mele. Nici nu mă interesează, de fapt, o comple-
tare cu subsoluri sau o recitire a documentelor citite o
dată : de vreme ce eu consider că o biografie este un
roman, adică literatură artistică, mi-e indiferent cum o
construiesc, cu sau fără note de subsol, şi pe cine con-
ving. Dincolo, însă, de ce cred eu despre mine, a trebuit
să tratez acest act de arhivă impecabil-ştiinţificeşte. Am
mers, aşadar, la Arhivele Statului şi le-am arătat doam-
nelor microfilmul. Este o adevărată minune că avem
acest fond de documente vieneze; schimburile noastre
ştiinţifice cu istoricii austrieci ne pun în posesia unei
comori de informaţii. Amintesc că nu avem, încă, acces
la documentele similare din multe alte arhive. Faţă de
bunăvoinţa neprecupeţită a unei arhive, cea vieneză, –
ar fi cu totul deplasat ca noi să dispreţuim proceduri şti-
inţifice – poate cam simpliste, într-adevăr. N-au decât
să vină alţii să descifreze întregul fond de documente
(domnul editor a făcut o selecţie – destul de cuprinză-
toare, dar o selecţie numai), generaţiile mai tinere sunt
aşteptate în mod special. Înţeleg să mi se impute mie
personal că în cutare fragment de act, un loc din cele
câteva sute pe care le tratez, trec mai pe deasupra lu-
crurilor. Înţeleg, însă, ca cine îmi reproşează asta şi apoi
reconsideră fragmentul respectiv – să continue, să
treacă la alt loc şi apoi la altul, până le parcurge pe toate.
Cine s-ar putea supăra că, după ce a făcut o pârtie, merg
alţii pe ea? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri
şi punţi, ca să se treacă pe ele?!
Revin la arhivă. Aşadar, tristeţe: nu se poate
descifra exact cuvântul după care editorul a pus semnul
întrebării, acel presupus „verhielt”. Iarăşi tristeţe :

numele celor doi sunt chiar ca în carte : Segărceanu şi
Ocheanu. La întrebările repetate ale tinerilor mei cola-
boratori :” Pe ce se bazează dl. editor când pune în pa-
ranteze drepte numele Secăşanu şi Ocăşanu?”; „De
unde ştim noi că este una şi aceeaşi persoană?”; „Cum
putem da pe postul TVR1 o informaţie neverificată te-
meinic?”, „De ce nu ne spune că Ocăşanu era agent se-
cret?”etc. – am răspuns, mai întâi, că nu e cazul să ve-
rificăm noi profesorii universitari, că autoritatea edito-
rului este o bază suficientă, apoi că era datoria mea sau
a recenzenţilor lucrării să facă legăturile, în fine că e
singurul loc unde apare consemnat că G.Ocăşanu era
spion, să-i mai dăm o şansă, poate se înşeală informa-
torul… În privinţa numelui, am oferit, apoi, eu însumi
argumente logice: informatorul german ştie ceva româ-
neşte şi înţelege că numele „Ocăşanu” vine de la
„ochi”, „oacheş” – deci îl redă „Ocheanu”.
Revin, acum, după ce am văzut filmul d-nei Ca-
melia Robe care se bazează puternic pe rolul de spion
al acestui Ocăşanu. Se citeşte, mai mult ca sigur,
tot nemţeşte : O-che-a-nu, şi trebuie neapărat să facem
legătura – desigur, în ordinea comparativ metaforică a
lucrurilor – cu scrisoarea Liviei Maiorescu din 21 oc-
tombrie 1883 către Emilia Humpel despre plecarea lui
Eminescu la Viena. Îmbarcat în tren împreună cu Chi-
bici-Râmneanu şi un funcţionar al stabilimentului lui
Şuţu, poetul este foarte vesel şi, când vede alţi prie-
teni venind să-şi ia la revedere de la el, îl priveşte pe
Titu Maiorescu printr-un ochean imaginar, făcut din
palmele mâinilor, şi exclamă :” Dr. Robert Mayer, ma-
rele moment, o conspiraţie şi acolo marea domnişoară!”
– iar apoi, când trenul se pune în mişcare, strigă de mai
multe ori :”Argus!”. Am sugerat de mai multe ori că
este vorba de baronul von Mayr, ambasadorul Austro-
ungariei la Bucureşti şi cel care a organizat poliţia se-
cretă din jurul Societăţii Carpaţii şi al lui Eminescu per-
sonal. Robert Mayer este numele unui savant german
citat des de Eminescu, dar în contextul plecării sale nu-
şi prea are locul. Dl. profesor Mihail Ciurdariu nici n-a
vrut să audă : despre savant este vorba. Acum, cu
această nouă legătură, trebuie rediscutată posibilita-
tea. Poate că Livia Maiorescu a înţeles greşit, poate că
Eminescu însuşi confunda numele celor doi – însă, pe
de altă parte, „Argus” este, în mitologie, paznicul cu
1000 de ochi al lui Io, este simbolul supravegherii în
general, al poliţiei secrete. Poetul însuşi strigă cuvântul
„conspiraţie” pe peronul Gării de Nord – şi, iată, face
mâinile ochean, simbolizează, „mimează” numele aces-
tui Ocheanu – Ocăşanu din conducerea Societăţii Car-
paţii care l-a pus în camisolul de forţă. Mai pot să amin-
tesc şi de numele de familie „Ocheşeanu” (după dicţio-
narul lui Iorgu Iiordan, dar şi după purtători ai acestui
nume care-mi sunt cunoscuţi).Acestea toate se pot con-
stitui într-un buchet de argumente rezultând din legătu-
rile ce se fac între lucruri. Procedeul îmi aduce aminte
de o maximă a lui Eschil, care m-a marcat la începutu-
rile mele intelectuale :”To gar topazein tou saf’ eidenai
dixa”, „faptul de a trece din loc în loc este diferit de
11
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
acela de a vedea clar întregul”. Asta mi se pare a fi con-
diţia esenţială a oricui va face biografia lui Eminescu :
se va hrăni mai mult din legături, din treceri de la un loc
la altul pe cărări clar indicate – şi va avea la îndemână
foarte puţine date certe, documente, etc. Tocmai de
aceea insist să se dea credit autorităţii, adică celui care
editează primul un act, celui care descoperă primul o
legătură, etc. În situaţia dată, în faza a treia a discuţii-
lor ofer, pentru că nu sunt crezut, adresa editorului lu-
ată de pe INTERNET – dar refuz să vorbesc eu însumi
cu dânsul, să-i cer argumentele, şi rog ca oricine ar fi
cel care dă telefon să fie foarte, foarte prudent. Nu ştiu
cum înjură ardelenii – dar am constat că, a doua sau a
treia zi după consumarea acestei faze a informării prie-
tenilor mei, a rămas de la sine înţeles că Ocheanu este
Ocăşanu, că este chiar vicepreşedintele Societăţii Car-
paţii, spion fără nici un dubiu – şi toate celelalte. Ră-
mâne, aşadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei
Anca Orban: şi G. Ocăşanu era spion austriac. Lucrurile
se aranjează spre configurarea unei conspiraţii bine
puse la punct. Personal, rămân la concluzia de acum 2o
de ani : boala lui Eminescu a fost reală, căderea sa s-a
petrecut pe fondul unei crize. Am argumente în plus :
de două ori, în scrisori către Veronica Micle editate abia
acum, la anul 2000, poetul îi spune prietenei sale că este
foarte obosit şi i-ar trebui – atenţie! – şase luni de zile
de odihnă ca să-şi revină. Nu o dată, de două ori. Iar
după 28 iunie 1883 îi vor trebui, într-adevăr, şase luni
de zile ca să se înzdrăvenească. Sunt chiar înclinat să
cred că Eminescu a mai avut acest interval de şase luni
indisponibile, peste care prietenii au aşternut cuvenita
tăcere. Acum, în podul verii lui 1883, nu s-a mai putut
ţine tăcere, situaţia politică explozivă a complicat con-
sensul în jurul ziaristului, toţi s-au dezis de el, lumea s-
a debarasat de Eminescu exact cum ar zice un eseist de
azi că zic în sinea lor poeţii geloşi : ca de un cadavru
din debara. Este soarta moraliştilor excesivi, de la Esop
la poetul nostru şi până la noi – şi, desigur, şi după noi.
7. Post scriptum: Eminescu şi vârsta sacrificială
Am văzut, în fine, filmul d-nei Camelia Robe
de la TVR1, 5 octombrie 2006 – adică cea a ieşit din
îmbinarea imensei documentaţii făcute. Cred că el
anunţă o regizoare în frumoasă ascensiune. Tăietura ci-
nică a discursului lui Andrei Gheorghe este de natură a
câştiga adeziuni. Este locul, aici, să mă delimitez de vi-
ziunea regizorală într-un singur punct. Am insistat pe
parcursul acestei documentări că Eminescu trebuie înţe-
les ca ziarist angajat politic într-un partid, mai clar
chiar: ca unul dintre capii partidului conservator. Filmul
insistă că poetul îi ceartă în egală măsură pe liberali şi
pe conservatori, dând exemplul prietenilor săi junimişti
care acum, în mai-iunie 1883, s-au aliat cu liberalii şi
pe care ziaristul de la „Timpul” nu mai conteneşte să-i
critice. Acest mod de a pune (şi rezolva) problema este
păgubos şi duce la reducţionism, la o viziune în alb-ne-
gru, alb fiind numai el, ziaristul de la „Timpul”, iar ne-
gru, tot împrejurul său de suflete. Eu pornesc, în acest

caz, chiar de la documente. Este vorba chiar de Titu Ma-
iorescu, din a cărui „Istorie contimporană a României”
citez :” Dar Manolache Costaki încetează din viaţă la 7
septembrie 1880, şi la 2o decembrie se alege Lascăr
Catargi prezident al Clubului. În această constituire mai
normală, comitetul dirigent al Partidului Conserva-
tor se compune la învceputul anului 1881, pe lângă Ca-
targi, din generalii Florescu şi Manu, Al. Lahovari,
T.G.Rosetti, Prinţul Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, Gr.
Triandafil. Gr. Păucescu, P. Teulescu şi autorul acestei
scrieri. Organul partidului este Timpul, sub redacţia lui
Mihail Eminescu.” Nu ştiu de ce trebuie să ne facem că
nu mai ştim ce înseamnă un organ de presă al partidului.
Şi-l imaginează cineva pe redactorul şef al „Scînteii” de
pe vremuri… ne membru de partid – ba, încă, şi mai
mult : ne comunist, adică imparţial ca tot românul, cri-
ticând şi în stânga şi în dreapta?! Iar dacă acest argu-
ment nu este suficient, amintesc de editorialele „Româ-
nului”, ziarul partidului liberal, unde Eminescu este nu-
mit de câteva ori între capii partidului conservator. El
elabora doctrina conservatorismului românesc (mai
bine i-am zice „conservatism”, cum va spune Nicu Fi-
lipescu pe la 1894, mai adecvat şi scăpând de semantis-
mul acesta al „conservei”), era un conservator teoretic,
participant la şedinţele partidului, prezent la dezbaterile
parlamentului, în clubul partidului. În 1883 el rămâne
între conservatorii autentici, alături de Lascăr Catargiu,
Al. Lahovari, M. Kogălniceanu etc. – şi cere, împreună
cu aceştia, ca regele să invalideze alegerile din mai
câştigate lejer dar cu multe ingerinţe de către liberali.
Titu Maiorescu, însă, împreună cu alţi junimişti, trec de
partea liberalilor bucureşteni. Politic, Eminescu este
despărţit de aceşti junimişti – şi în polemică necurmată
cu liberalii. Lucrurile sunt destul de complicate şi nu e
locul, aici, să le limpezim : ne-ar lua mult spaţiu. Amin-
tesc doar că este vorba de o confruntare de idei practice,
adică de politicianism, în care Eminescu intervine cu o
viziune teoretică intransigentă. În fond, lupta momen-
tului, de la rege până la guvern, era aceea de a atrage
intelectualii moldoveni în actul de conducere a ţării.
După ce au pierdut alegerile din 1876, conservatorii (în
marea lor majoritate moldoveni sau câştigaţi de ideile
conservatoare ale moldovenilor) devin unul câte unul
individualităţi, cetăţi singuratice. Partidul liberal nu are
aderenţă în Moldova, deşi I.C.Brătianu dă bani mulţi
pentru organe de presă, deşi reuşeşte o înjghebare libe-
rală la Iaşi prin Vasile Conta. Regele însuşi este foarte
preocupat de atragerea moldovenilor la guvernare – şi
scrisorile sale din volumul amintit la începutul acestor
rânduri sunt suficient de edificatoare. Câteva citate :
„Partidul conservator este ameninţat cu dizolvarea, cele
mai bune elemente s-au oferit guvernului, fanaticii pă-
răsesc ţara sau se retrag bombănind la moşiile lor şi re-
nunţă la luptă!” (11 / 23 iunie 1881 – în perioada când
Eminescu era foarte activ la „Timpul”, deci teoretic
doctrina conservatoare se desfăşura şi se întărea;” Con-
servatorii sunt percepuţi ca fiind în dizolvare prin retra-
gerea celor mai bune forţe : P.Mavrigheni / numit încă
12
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
din primăvară ministru plenipotenţiar la Roma în locul
lui N. Kretzulescu / şi P.P. Carp. Achiziţia celui din
urmă, ca ministru plenipotenţiar la Viena / nov. 1882/
este deosebit de preţioasă, căci odată cu el intră în par-
tidul de guvernământ o facţiune cinstită şi capabilă din
Moldova / junimiştii /.” (2 / 14 nov. 1882).Tot la Titu
Maiorescu vom apela pentru a înţelege mai clar situaţia
politică a momentului : criticul arată că în Europa erau
preponderent la putere conservatorii, România rămâ-
nând, prin liberalismul ei, cam singulară. Este şi moti-
vul pentru care I.C.Brătianu are nevoie de ambasadori
din rândul conservatorilor – care aveau un dialog mai
simplu, pe orizontală, cu restul continentului politic (şi
care erau, în genere, om cu om discutând, mult mai bine
instruiţi şi motivaţi teoretic).
Nu insist, tot din lipsă de spaţiu. Rezumând re-
zumatele, ca să zic aşa, polemica lui Eminescu la „Tim-
pul” reprezintă expresia unui conflict între moldovenii
care au făcut şi resimţit sacrificiul Unirii de la 1859 –
şi politicianismul oltean care a fost beneficiarul acestui
sacrificiu. Caz după caz, victimarium-ul ziaristului de
la „Timpul” se compune din oameni politici olteni ori
munteni – ia când este vreun moldovean între ei (cazul
lui Vasile Conta, de pildă) este aspru criticat că a accep-
tat „pita lui Vodă”. A se vedea, în fond, monumentele
din Cimitirul Belu: personajele ziaristicii eminesciene
sunt acelea care veghează ruinele devenite între timp.
Poetul nu cere decât un lucru de bun simţ: compensaţie
pentru Moldova care şi-a sacrificat capitala, parlamen-
tul, clasa boierească, funcţionarii – în numele Unirii.
Promisiunile nu fac o compensaţie reală. Iar realitatea
politică a momentului este că guvernele, mai ales cele
liberale, se cam dezinteresează de jumătatea de la răsă-
rit as ţării. De aceea este, în fond, şi acceptată morala
aspră a ziaristului Eminescu : toţi închid ochii pentru că
ştiu că aşa este, omul acesta are dreptate. Este, în fond,
vorba de acele „furii sacre” eminesciene, cum le numea
Cioculescu – şi care nu sunt departe de discursurile as-
pre ale profeţilor : toţi, fără excepţie, îşi ceartă poporul,
conducătorii, cer măsură, dreptate, pedeapsă. Or… cum
se scapă cel mai simplu de un profet care devine aga-
sant? Vezi cazurile similare. Amintesc, doar, că la 28
iunie 1883 Eminescu avea frumoasa vârstă de 33 de ani,
vârsta lui Ahile, a lui Alexandru Macedon, Ioan Bote-
zăzorul sau – cheia de boltă a sacrificiului uman, în faţa
căruia toţi ceilalţi sunt imitaţii anticipatoare sau evoca-
toare – a lui Crist. Aceste chestiuni ne fiind incluse în
documentarul d-nei Camelia Robe, eu, pentru că le re-
simt ca arzătoare şi necesare, şi pentru că în cărţile mele
le pun, ţin să le amintesc aici în chip de delimitare faţă
de viziunea regizorală a acestui film.
Nicolae GEORGESCU

Gaudeamus 2019
„Trei generații”…
sub semnul Gaudeamus
De câțiva ani buni a devenit o adevărată tradiție
ca Editura „Antim Ivireanul” din Rm. Vâlcea, condusă
de scriitorul Ioan Barbu, să-și prezinte noile apariții edi-
toriale în cadrul târgurilor de carte de notorietate, găz-
duite de pavilioanele Romexpo din București. Este și
cazul manifestării ce a avut loc în ziua de 20 noiembrie
2019, în cadrul ediției 2019 a Târgului Internațional de
Carte Gaudeamus, organizat de Radio România, ocazi-
onată de lansarea a trei noi cărți, aparținând nu numai a
trei genuri literare, dar variate și ca tematică, stil și vo-
cabular: „Teatru Școlar” de Zinica Ionescu, „1918”, ro-
man de Doina Alexandrescu și „Enigme de arhivă”,
versuri de Filoteea Barbu Stoian.
În ciuda diversității, există totuși un numitor
comun al autoarelor celor trei cărți, reliefat cu căldură
de amfitrionul întâlnirii, scriitorul și editorul Ioan
Barbu, în prezența unui numeros public și a invitatului
de onoare, reputatul critic literar Florentin Popescu: re-
lația profesor-elev, născută în anii de liceuși perpetuată
în anii de maturitate, tocmai pentru că dascălul nu a fost
doar un transmițător de informație școlară, ci și un ade-
vărat mentor și formator de caractere. Astfel, publicul
auditor avea în față trei reprezentante ale Școlii Cen-
trale din București, Zinica Ionescu și Doina Alexan-
drescu alături de fosta lor profesoară de limba și litera-
tura română și dirigintă Filoteea Barbu-Stoian. Pentru
început a fost prezentat volumul-album „Teatru școlar”,
al cărui titlu îi reunea practic pe reprezentanții celor trei
generații prezente în aula evenimentului, deoarece în
asistență se aflau și 37 elevi de la Liceul „Dante Alighi-
eri”, veniți să o susțină și aplaude pe profesoara lor de
latină, Zinica Ionescu, autoarea volumului de dramatur-
gie. Despre punerea în scenă a pieselor de teatru a vorbit
regizorul Antoniu Vasile Berenyi, realizator de specta-
cole prezentate nu numai în licee, ci și la Teatrul Bulan-
dra, în sala de la Gradina Icoanei sau la Teatrul Național
din București (cu ocazia semicentenarului sărbătorit de
Liceul „Marin Preda”, unde Zinica Ionescu era atunci
13
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
titulară ca profesoară de latină, după opt ani de navetă
la o școală din Bărăgan!). Mai emoționată decât în fața
publicului de la propriile spectacole, actrița Ana Maria
Carablais a vorbit despre rolul determinant pe care pro-
fesoara Zinica Ionescu l-a avut asupra sa în alegerea ca-
rierei artistice, încurajând-o și îndrumând-o să parti-
cipe la cercul dramatic, în anii de liceu; apoi a citit și
interpretat un fragment din piesa „Noi… împreună”. Se
poate spune, fără exagerare, că acest volum de drama-
turgie „școlară” completează profilul complex al scrii-
toarei, deopotrivă autoarea unor volume de poezie și
proză scurtă și creatoare de reviste literare ale elevilor
și profesorilor din școlile în care a predat. Criticul Flo-
rentin Popescu a apreciat în mod deosebit volumul de
teatru prezentat, venind cu propunerea difuzării aces-
tuia în bibliotecile școlare din țară, tocmai pentru că
este un gen literar mai dificil și mai puțin abordat.
Romanul „1918” - prima parte - a fost prezentat
de Filoteea Barbu Stoian, care citise cartea în manus-
cris. Doina Alexandrescu a scris romanul într-un auten-
tic grai ardelenesc, pe care il folosește și il simte la mo-
dul propriu, deoarece are „rădăcini” în Mărginimea Si-
biului, unde, de altfel, și-a petrecut o bună parte din co-
pilărie și vacanțele școlare. Este un roman de atmosferă
și de caractere, cu personaje destoinice și puternice, au-
tentice. Cartea este inspirată de evenimente adevărate
din istoria familiei autoarei, are un tragism ce nu poate
fi evitat sau uitat, fiind scrisă fluent; cititorul intră de la
primele pagini în ritmul narațiunii, tocmai pentru că to-
tul este atât de real și de natural. Titlul este foarte bine
ales, simbolic prin concizie și semnificație. Citind ro-
manul, iți dai seama că autoarea a scris totul dintr-o su-
flare și dintr-o acută nevoie de a transmite o suferință
încercată, ca o descărcare sufletească, o izbăvire, dar și
ca o datorie. Se cuvine o mențiune specială pentru
prima copertă a cărții – creată de arhitect Florin Alexan-
drescu – ilustrată cu un portret de țărancă tânără, fru-
moasă, dar aspră, din zona Sibiului, o fotografie alb-ne-
gru de la începutul secolului trecut, ce exprimă suferință
și noblețe, în același timp. De fapt, fondul alb-negru dă
cărții acea eleganță inspirată din portul popular al zonei
Sibiului, întregind valoarea de document a romanului.
Deși a studiat medicina, profesând ca medic-
pediatru, Doina Alexandrescu a păstrat întotdeauna in-
teresul pentru partea creativă, artistică; probabil nu

numai ca urmare a căsătoriei cu un arhitect, ci și ca ur-
mare a unei evidente înclinații lăuntrice – în anii liceali
făcând parte din colectivul de redacție al revistei „Spa-
ții” a liceului, ulterior frecventând, ca audient, cursuri
în cadrul Institutului de Arte Frumoase „Nicolae Grigo-
rescu”. Doina Alexandrescu a publicat, totodată, și
proză scurtă inspirată din alte zone geografice, culturale
și lingvistice.
În partea finală a
manifestării care a avut loc
țn Sala de evenimente
„Mircea Sântimbreanu”, a
fost prezentat volumul de
versuri „Enigme de ar-
hivă”, de Filoteea Barbu
Stoian. Autoarea este la a
14-a carte publicată, rod al
colaborării cu prestigioase
edituri, fiind laureată a
două festivaluri naționale
de literatură: Vrancea, în
2015 pentru poezie și Vâlcea, în 2018, pentru proză
scurtă. Această carte de poezie – o reușită antologie - a
fost precedată de un elegant volum de versuri „Opera
Omnia” - apărut în Colecția „Din Lirica Românească
Contemporană” – ambele tipărite sub egida Editurii
„Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Conceperea
acestui recent volum și alegerea titlului au la bază su-
gestia dată chiar de criticul literar Florentin Popescu,
anul trecut, când o numea pe distinsa poetă Filoteea
Barbu Stoian „Arhiva viea literaturii române” – pentru
resursele domniei-sale de memorialistică afectivă: date
și imagini autentice, amintiri despre fapte și întâmplări
din întâlnirile cu o mulțime de personalități ale lumii
literare și artistice din Bucureștiul ultimelor decenii.
Autoarea are generozitatea de a împărtăși cititorilor în-
tâmplări inedite, de a petrece cu ei clipe din viața unei
lumi „care a fost și altfel s-ar pierde”, într-o formă lite-
rară personală, de un dramatism trăit nemijlocit.
Nu pot încheia aceste rânduri fără a-mi exprima
gratitudinea față de distinsul Cristian Scafa, coleg cu
doamnele Zinica Ionescu și Doina Alexandrescu și elev
al profesoarei-dirigintă Filoteea Barbu Stoian, care,
prin nobilul gest de sponsorizare, a făcut posibilă apa-
riția volumului „Enigme de arhive”, pe care îl așteptăm
să publice noi pagini din jurnalele de călătorie, în stilul
său autoironic binecunoscut.
14
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mulțumiri speciale domnului arhitect Florin
Alexandrescu pentru realizarea inspiratului panou de
prezentare a evenimentului la Gaudeamus, precum și
conducerii cotidianului „Curierul de Vâlcea” care a pu-
blicat un colaj fotografic al coperților cărților prezen-
tate. Nu în ultimul rând, mulțumirile noastre Co-
lectivului de redacție a revistei „Rotonda Valahă”, care
ne găzduiește în paginile sale, promovând literatura
contemporană.
Ileana STOIAN
Festin livresc
Niciodată spațiul unde s-a instalat Târgul de
carte Gaudeamus nu mi s-a părut atât de luminos, atât
de aerisit, ca la ediția a XXVI-a, de la finele anului
2019, când cele 219 standuri ale editurilor au ocupat Pa-
vilionul B din Complexul Romexpo București. Era o
altă configurație decât cea „de sub cupolă” din anii pre-
cedenți când, recunosc, încă de la intrare aveai pano-
rama întregului târg supraetajat, concentric amenajat.
În ediția nin noiembrie 2019, verticalitatea a
fost înlocuită cu orizontalitatea. Poate că nu este o no-
utate, dar acum mi se părea foarte adecvat faptul că, așa
cum se trasau între standuri, culoarele se numeau „bu-
levarde”. Ne-am plimbat pe bulevardele Ion Creangă, I.
L. Caragiale, Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu etc. Al-
tele erau „străzile” cu nume de scriitori, dar nu mi-am
putut da seama după ce criterii fuseseră selectate aceste
nume din noianul personalităților unei întregi literaturi.
Radio România, post public de radiodifuziune bine cu-
noscut în toată țara, ca organizator al evenimentului, a
fost preocupat să marcheze cei 30 de ani de la Revolu-
ția din 1989, cu peste 900 de evenimente la standurile
ce ocupau nu mai puțin de 8000 de metri pătrați. Așa-
dar, o veritabilă călătorie inițiatică prin lumea cărților,
cele recent ieșite de sub tipar.
Desfășurarea de forțe a târgului Gaudeamus a
fost și la această ediție cu totul remarcabilă, înscriindu-
se în tradiția de a primi anual peste 100.000 de cititori,
dornici de noutăți în plan livresc. Acum și-au anunțat
prezența peste 300 de edituri din cele 6500 câte știu că
funcționează în România. Erau și altele din străinătate,
bineînțeles. De remarcat, faptul că, alături de edituri,
expuneau cărți biblioteci, librării, tipografii, instituții de
învățământ superior, centre culturale, firme multi-

media, instituții de mass-media, agenții literare, ONG-
uri culturale și educaționale. Cu alte cuvinte, tot ce pro-
duce și vehiculează cartea sub stindard românesc eta-
lează la Gaudeamus cele mai recente titluri. Un festin
livresc pe care iubitorii de carte nu puteau să-l rateze.
Chiar din prima zi a târgului am remarcat pre-
zența câtorva grupuri de elevi de diferite clase. Mă gân-
desc că profesorii de literatură care se plâng în școli
constatând dezinteresul elevilor pentru lectură, ar putea
primi o nouă speranță la Târgul internațional de carte
Gaudeamus, unde atmosfera dinamică în sine parcă ne
asigură că nu este totul pierdut. Sperăm ca deruta pe
care o creează progresul tehnicii de comunicare la înce-
put de secol XXI în întreaga lume să aibă caracterul
unei mode trecătoare și viitorul apropiat să repună car-
tea clasică în drepturile ei firești. Nimic mai fals, decât
imaginea tinerilor de astăzi, care nu au nevoie de nimic
din istoria trecută a omenirii, pentru că pe ei îi intere-
sează numai viitorul. În realitate, fără să aibă ca temelie
istoria poporului lor și pe cea a omenirii, ei nu vor reuși
să-și făurească un viitor durabil. Privind forfota din jur,
mi-am spus că așa trebuie să judece editurile care im-
perturbabil își desfășoară activitatea, evenimentul unui
târg prilejuindu-le un bilanț necesar. Ce se scrie, cât se
publică și pentru cine se tipărește atâta duium de carte?
Sunt întrebări la care se cere dat un răspuns continuu
sau măcar unul periodic. Ca să participi cu un stand pro-
priu la un asemenea eveniment bănuiesc că trebuie să
îndeplinești anumite condiții, care descurajează multe
edituri, ceea ce face cu atât mai prețioasă prezența unui
autor la acest festin al literei scrise.
În ediția precedentă, cea din noiembrie 2018,
îmi amintesc că la Sala “Mircea Sântimbreanu” lansa-
sem volumul I al cărții mele memorialistice America vi-
sului românesc și Meditațiuni politico-istorice. Spre
Marea Unire de memorandistul Nicolae Cristea. Am-
bele cărți apăruseră la Editura D*A*S din Sibiu, bene-
ficiind pentru lansare de generozitatea Editurii Betta
din capitală, iar anul acesta ne-a găzduit Editura Hof-
fman din Slatina. Totdeauna active, Editura Betta și re-
vista „Arena literară” au desfășurat în anul acesta la Ga-
udeamus nu mai puțin de patru evenimente importante
dintre care voi remarca fie și numai acordarea Premiilor
la Concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea”.
Nu putem decât să le aducem mulțumiri sincere și pe
această cale pentru modul cum promovează cartea scri-
itorilor români contemporani.
În edițiile anterioare, „o sală” era un separeu pe
trei laturi cu deschidere spre culoarul de trecere, iar
scaunele așezate cu grijă în acel cadru te invitau să as-
culți prezentarea cărților ce se lansau conform progra-
mului general. Firește că atunci când se succedau prea
apropiat mai multe evenimente, se rata la standul res-
pectiv momentul scrierii autografelor, pentru care auto-
rul era nevoit să invite participanții în incinta unei co-
fetării apropiate. Locul „sălilor”, cum se numiseră an-
terior, l-au luat acum „spațiile de evenimente”, adică
ideea de deschidere a substituit închiderea. A fost cea
15
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
mai modernă concepție dintre toate edițiile de târg la
care am participat până acum. Marile edituri, ca Poli-
rom din Iași ori Litera, Cartea Românească ori Huma-
nitas din București, au avut interesanta idee de a-și ame-
naja niște panouri înalte pe care apăreau chipurile scri-
itorilor și deasupra lor copertele cărților ce se lansau,
ușor vizibile astfel de la mare distanță.
Programul se anunța pe niște ecrane presărate
pe întreg spațiul târgului. Poate prea discrete, de dimen-
siuni mici și în poziții de îndoielnică vizibilitate ca să
aibă efectul scontat, mai ales că scrisul pe acele ecrane,
chiar și el, era realmente prea mărunt și dens. Lipseau
caietele-program care la edițiile precedente ți se ofereau
din abundență chiar de la intrare. Personal, n-am avut a
suferi pentru că fusesem anunțată că în program figurez
duminică, în ultima zi a târgului, respectiv în 24 noiem-
brie, dar în realitate am lansat primele două cărți pro-
puse exact miercuri, 20 noiembrie, adică în prima zi a
evenimentului, când deschiderea de la ora 12.00 a fost
marcată de discursurile colocviale ale lui Mircea Di-
nescu și Ion Caramitru.
Ca actant, am participat activ în 20 noiembrie
la două lansări în Spațiul „Mircea Nedelciu” și în Spa-
țiul ICR-ului București în 21 noiembrie a.c. Am simțit
datoria să aduc la Gaudeamus, așa cum promisesem cu
un an înainte, cartea mea memorialistică America visu-
lui românesc, vol. II, având un Cuvânt înainte semnat
de Mihaela Albu, și care mirosea încă a cerneală proas-
pătă. Prezentarea a făcut-o cu sensibilitatea ei fantastă,
proiectată enciclopedic pe literatura cea mare a lumii,
cunoscuta scriitoare și traducătoare Paula Romanescu.
Tradițională și ea la asemenea eveniment livresc, lec-
tura câtorva fragmente din text a revenit actrițelor Ge-
noveva Preda, mereu vibrantă la frumos, și Doina Ghi-
țescu, etalând în stilul ei inconfundabil o putere carac-
terizantă mereu uimitoare, căci un târg de carte este
arena cea mai potrivită pentru calitățile sale artistice. De
aici, și revelația pe care ne-a produs-o.
În ora rezervată evenimentului a fost cuprinsă
și lansarea cărții semnate de scriitoarea de origine sibi-
ană Ada Stuparu, sosită de la Craiova, care timp de un
întreg an a elaborat harnic și cu temeinicie științifică,
eseul monografic Anca Sîrghie în lumina slovei. Virtu-
țile sale de cercetătoare a istoriei literaturii au fost ates-
tate prin restituirile și studiile sale despre Elena Farago
sau Marin Sorescu, care au făcut-o cunoscută. Așadar,
o altă carte proaspăt publicată la Editura Technomedia,
Sibiu în 2019. La Gaudeamus, evaluarea eseului mono-
grafic a fost făcută de universitarul Marin Diaconu, ne-
întrecut creator și îngrijitor de ediții, dar și de criticul
literar „de serviciu” la acest târg Aurel Goci. Lectura
din text i-a fost rezervată actriței Doina Ghițescu, de o
vigoare intempestivă în aprecierea lucrării și în nuanța-
rea rostirii. Mulțumirile noastre, ale Adei Stuparu și ale
mele personal, spre toți cei care, înfruntând o zi de fur-
tună dușmănoasă în București, au fost alături de noi la
acest moment strălucit în amplitudinea lui literară. Așa-
dar, un eveniment dedicat Sibiului livresc, care mie nu

putea să nu-mi producă o mare mulțumire ca autor al
unei lucrări memorialistice și ca subiect al altei cărți,
încă una menită să marcheze aniversarea a trei sferturi
de veac, cât împlinisem în anul 2019. Nu cred că voi
mai trăi o asemenea emoție conjugată, care va rămâne
probabil unică în viața mea de scriitoare.
Am asistat la alte câteva lansări de carte ale po-
eților prieteni de la Editura Betta din capitală și ale Edi-
turii Antim Ivireanul din Rm. Vâlcea. Nu am lipsit nici
de la Editura Niculescu, care lansa cartea Educația res-
ponsabilă. O viziune asupra învățământului românesc
a profesorului Andrei Marga. Cea mai tentantă a fost
plimbarea prin fața standurilor, când privirea îți era țin-
tuită în titluri ca Povestea mea - Jurnal. Ca să-ți desco-
peri propria voce de Michelle Obama, Ultimii monștri
de Svetlana Alecsievici, care a primit Premiul Nobel
pentru literatură, Scurtă istorie a Europei de la Pericle
la Putin de Simon Jenkins, Arta de a-ți crea amintiri de
Meik Wikins, Jurnalul Reniei. Viața unei tinere în um-
bra Holocaustului de Renia Spiegel, Psihologia pros-
tiei de Jean Francois, Pământul nelocuit. Viața după în-
călzirea globală de David Wallace Wells, Dacia. Răz-
boaiele cu romanii: Sarmizegetusa de Radu Olteanu,
O călătorie prin univers de Cristian Presură, Eroii mei
cu nume de stele de Ioan Barbu, Memorii de Nicolae
Tabacovici. Așadar, cărți interesante pentru lectori mari
și mici. M-am bucurat să descopăr Integrala poemelor
Anei Blandiana, antologie publicată la Editura Huma-
nitas. Între titlurile interesante expuse la târg, pe lângă
beletristică românească și străină, am decis să cumpăr
și cărți documentare ca Oameni mari care au făcut Ro-
mânia Mare a Luciei Hossu - Longin, spre a aprofunda
lecturile prioritare ale anului trecut.
În cea de-a doua zi a Târgului Gaudeamus, am
avut satisfacția să văd că a apărut cartea prietenei mele
Alina Diaconu din Argentina, Dragă Cioran Cronica
unei prietenii), editată în toamna anului 2019 la Institu-
tul Cultural Român din București în traducerea hispa-
nistei Gabriela Banu. O carte așteptată de aproape un
an. Lansarea de la ora 17.00 a adunat un public select,
oameni pasionați de opera lui Emil Cioran sau dornici
să afle mai multe despre Alina Diaconu, scriitoarea de
origine română din Argentina. Nu puteam să nu semna-
lez în prezentarea noii apariții, semnificația unei ase-
menea traduceri în limba română, care a precedat publi-
carea originalului spaniol al cărții, ca semn al întoarcerii
lui Emil Cioran spre țara sa de origine. Practic, este o a
16
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
doua ediție, după cea realizată la Sibiu de Editura Tec-
hnomedia, pentru lansarea din 6 mai 2019 la Muzeul
Literaturii Române și preluată la Colocviile Emile Cio-
ran de la Rășinari, din 10 -12 mai 2019. Cele două eve-
nimente livrești faste beneficiaseră de prezența autoa-
rei, sosită din Argentina după exact 60 de ani de la ex-
patrierea ei, ce se produsese în vremea adolescenței. În
prezența directorului Andrei Novac, evenimentul lansă-
rii de la Târgul Gaudeamus a întrunit calitățile exem-
plarității, cum au apreciat custozii standului ICR. Emo-
ția mea a fost să văd cartea mult așteptată, mai ales că
pe coperta 4 am regăsit cuvintele pe care le scrisesem
despre acest text savuros ca autenticitate. Prezentarea
ediției ICR a cărții Alinei Diaconu am făcut-o în ideea
că exegeza cioraniană sporește cu un titlu interesant, în-
trucât astăzi apar foarte rar mărturisiri ale celor care s-
au apropiat direct și pentru atât de lung timp de Emil
Cioran la Paris, orașul în care gânditorul român s-a ri-
dicat de la condiția de anonim la cea de personalitate
internațională. Abordarea poliedrală, realizată de Alina
Diaconu, asigură acestei cărți nonficționale, de tip me-
morialistic, valoarea unui document autentic. Editarea
în limba română a textului inedit precede originalul în
limba spaniolă, dovadă că autoarea, prețuită ca cea mai
valoroasă scriitoare de origine română din America La-
tină, recent primită de Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia, are în țara de obârșie un public dornic să o citească.
În continuarea prezentării mele a vorbit criticul literar
Aureliu Goci și, desigur și traducătoarea Gabriela Banu.
Întregul eveniment a fost filmat, spre a fi trimis autoarei
în Argentina. Am încercat un regret imens, pentru că
Alina Diaconu n-a reușit să revină în țară la lansarea
cărții ei, mai ales că era vorba de o nouă ediție, cea bu-
cureșteană. A fost un moment literar la fel de apreciat
de participanți, majoritatea scriitori, ca și cel sibian din
ziua precedentă. Organizatorii din partea ICR-ului m-
au felicitat ca moderator și ca prezentator al cărții, așa
că mi-au oferit câteva exemplare din ediția lor. Cred că
la standul ICR, aceasta a fost una dintre cele mai bine
vândute cărți ale ediției Gaudeamus 2019.
Am dat un interviu lung pentru Radio România
Actualități, doamnei redactor Mihaela Helmis, care
mi-a explicat că în viitoarele emisiuni vor fi patru seg-
mente distincte, care se configuraseră în dialogul nos-
tru. Mulți dintre ascultătorii acestei emisiuni au confir-
mat, în zilele următoare, că le-au ascultat cu interes la
radio.
Un moment de sinteză, consemnat pe site Gau-
deamus, a fost cel al stabilirii Trofeelor Gaudeamus,
prin Votul Publicului: locul 3 - Grupul Editorial ART,
locul 2 - Editura Polirom, locul 1 - Editura Humanitas.
Cea mai râvnită carte a Târgului, stabilită tot prin Votul
Publicului, s-a acordat Editurii Humanitas, pentru vo-
lumul Omul care mută norii. Şapte întâmplări, de Radu
Paraschivescu. Premiul Educaţia: Academia de Studii
Economice din Bucureşti. Premiul de Excelenţă, acor-
dat de un juriu format din Ion Bogdan Lefter, Cristian
Teodorescu şi Cosmin Ciotloş, s-a acordat Editurii
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fondată Cinci zile (fascinante) mai scurte decât…
în data de 3 ianuarie 1990 de către profesorul de germa-
nistică, teoreticianul literar şi eseistul Andrei Corbea -
cinci secunde!
Reportaj de pe insula amintirilor
Hoişie, una dintre cele mai performante edituri univer-
sitare din România, la aproape 30 de ani de la start. Pre-
miul pentru traducere “Antoaneta Ralian”, acordat de
un juriu alcătuit din Denisa Comănescu şi Ion Bogdan
Lefter, pentru traducere dintr-o limbă străină în limba
română, s-a acordat doamnei Luminiţa Munteanu, emi-
nentă specialistă în limba şi literatura turcă, profesoară
a Universităţii din Bucureşti, pentru traducerea din
limba turcă a seriei „Orhan Pamuk”, publicată de Edi-
tura Polirom; cea mai recentă apariţie din serie: Alte cu-
lori, 2019; pentru traducerea din limba română într-o
limbă străină a fost Daniel Ioniţă, coordonatorul anto-
Programul Editurii „Antim Ivireanul” din Râm-
logiei Testament. 400 de ani de poezie românească -
nicu Vâlcea a fost bogat în evenimente, la ediția cu nu-
/400 Years of Romanian Poetry (Editura Minerva), bi-
lingvă, realizată în Australia, traducerile fiind semnate mărul 26 a Târgului Internațional de carte Gaudeamus.
fiecare zi marcându-se cu noutăți editoriale bine primite
de Daniel Ioniţă, Daniel Raymond, Adriana Paul şi Eva
Foster. A fost un proiect cultural susţinut de Ministerul de publicul cititor, cu manifestări derulate într-o atmos-
feră prietenească și destinsă. La standul cu numărul
Culturii. Parteneri media: TVR, Agenţia de carte,
161, la Sala „Mircea Sântimbreanu”, apoi la Sala „Mir-
Agenţia de presă Rador, “Caţavencii”, „Dilema”, „Jur-
nalul”, „Observator Cultural”, „România Liberă”. cea Nedelciu” și la cea care purta numele proeminentu-
lui economist român, sociolog și politician Virgil Mad-
Cei dornici de statistici lansează pentru 26 ani
gearu, iubitorii de carte au avut parte de manifestări di-
de activitate a Târgului de cartea Gaudeamus cifrele de
verse, care îi pironeau locului prin interesul provocat.
1.912.000 vizitatori și 10.200.000 evenimente editori-
ale și profesionale. Așadar, un plămân care asigură oxi- Bunăoară, sala „Mircea Sântimbreanu” a găzduit, încă
din prima zi a inaugurării ediției din acest an a târgului,
genul vital mișcării cărților în cultura noastră națională.
lansarea a trei valoroase cărți apărute sub sigla prestigi-
Programul meu de la Sibiu, unde în ziua de 22
oasei edituri vâlcene „Antim Ivireanul”: „Enigme de ar-
noiembrie eram invitată să vorbesc la alte două lansări
hivă”, versuri de Filoteea Barbu Stoian, „Teatru școlar”
de carte nu mi-a permis să urmăresc până la final eve-
nimentele livrești care mă interesau la Gaudeamus. Am de Zinica Ionescu și romanul „1918” (prima parte) de
Doina Alexandrescu. Invitați de onoare: actrița Ana
observat că în ciuda condițiilor meteorologice nepriel-
Maria Carablais, regizorul Antoniu Vasile Berenyi și
nice, lumea nu a lipsit la târg. Mulți s-au plimbat printre
scriitorii Ioan Barbu, Emilia Dănescu, Lucian Gruia,
standuri și pe alocuri cumpărarea cărților se făcea har-
Florentin Popescu, Mihai Antonescu.
nic. Mulți, mai mult decât mă așteptasem, erau cumpă-
rători tineri. Văzându-i, mi-am zis că nu doar generația În a doua zi a târgului, la standul cu nr. 161, în
prezența unui public interesat de carte valoroasă, s-a fă-
mea este convinsă că o carte serioasă nu se poate citi de
cut prezentarea romanului „Spune-mi tot ce vrei” (edi-
pe ecran, deși pentru infirmarea curentă laptopul și ta-
bleta sau telefonul sunt de nelipsit. Cartea pe hârtie ca ția a doua) de Victoria Stolojanu-Munteanu, din Bum-
bești-Jiu, județul Gorj. Cartea, proaspăt tipărită tot sub
și lectura școlară a literaturii beletristice trece în pre-
zent printr-o criză vremelnică, una ca o modă ce aș- egida Editurii „Antim Ivireanul”, a fost prezentată de
scriitorul Ioan Barbu (consilier editorial al romanului),
teaptă replica timpului. Întrebarea care se pune este: Cât
de cunoscutul critic literar Victor Atanasiu și de au-
de repede va veni acea replică?
Anca SÎRGHIE toare.
O dezbatere cu tema „Tendințe în poezia uni-
versală, astăzi”, prezidată de scriitorul Ioan Barbu, a in-
citat la discuții valoroși critici literari, poeți și prozatori:
Gregorio Muelas Bermúdez, din Spania, Aureliu Goci,
Mihai Antonescu, Ion Drăghici, Gabriela Banu, cu
exemplificări din antologia bilingvă (în română și spa-
niolă) „Orizonturi poetice / Horizontes poéticos”, care
cuprinde versuri semnate de 25 poeți consacrați din
Spania și România, dar și din alte țări ale lumii: Italia,
Mali, Irak, Republica Dominicană, Serbia, Columbia,
Tunisia, Mexic și Grecia. Antologia este tradusă și al-
cătuită de poeta Elisabeta Boțan. Din județul Vâlcea au
Gaudeamus 2019 participat la eveniment Prof. dr. Florin Epure, directorul

17

Direcției județene de cultură Vâlcea, precum și o dele-
gație de la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”,
condusă de managerul acesteia, Conf. univ. dr. Remus
Grigorescu. Ambii, în alocuțiunile prezentate, au evi-
dențiat legăturile unor instituții de cultură din Olteniei
de sub munte cu foruri similare din Spania. Din antolo-
gie, a citit versuri Emilia Dănescu și Gregorio Muelas
Bermúdez.
În Sala „Mircea Nedelciu” s-au lansat volu-
mele: „B-MAX – Jurnalul unui uberist”, roman de Ma-
rius Cărbunescu și „Eroii mei cu nume de stele”, poves-
tiri de Ioan Barbu, moderator fiind reputatul critic lite-
rar, poet și romancier Mihai Antonescu. Au vorbit des-
pre autori și cărțile lor scriitorii Ion Drăghici, Lucian
Gruia, Florentin Popescu, Emilia Dănescu și Gheorghe
Cărbunescu. Prof. Elena Drăghici a prezentat ediția re-
văzută și completată, recent ieșită de sub tipar, a volu-
mului „Memorii” de Nicolae Tabacovici, carte unicat în
peisajul memorialisticii românești și internaționale, cu
evenimente și întâmplări inedite pe o temă „la zi”: Pri-
mul Război Mondial și Marea Unire a României. Pro-
gramul editurii vâlcene s-a încheiat cu lansarea numă-
rului 15 al publicației trimestriale „Rotonda valahă”, re-
vistă de cultură, artă și civilizație, care apare sub egida
Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”.
Pe scena Gaudeamus, duminică, 24 noiembrie,
în sala de evenimente „Virgil Madgearu”, a avut loc
festivitatea de încheiere a Concursului Național de
18
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Proză Scurtă „Nicolae Velea”, organizat de ADE –PC
(președintă, Lucia Ovezea) și Editura Betta (director,
Nicolae Roșu); între parteneri – Editura „Antim Ivirea-
nul” și revista „Rotonda valahă”.
În zilele Târgului de carte Gaudeamus, de su-
fletul meu s-au mai legat și alte două evenimente remar-
cabile: vizitele la Casa Memorială „Tudor Arghezi”,
ghid fiind-mi Marieta Rădoi Mihăiță, și la Cimitirul
Belu, la locurile de veci ale iluștrilor înaintași ai litera-
turii române, coroana de aur purtând-o, întru vecie,
Sfântul Eminescu. Cu fruntea plecată, în minutele de
reculegere în memoria Luceafărului Poeziei, mi-a trecut
prin minte magistralul portret pe care i l-a creionat pri-
etenul său, inegalabilul dramaturg I. L. Caragiale: „Era
o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete
mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la
aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înă-
untru; un zabet blând și adânc melancolic. Avea aerul
unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil pre-
destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor
chinuri viitoare.”
Victoria-Ileana STOLOJANU
Fotografii: Emilia DĂNESCU
La Bistrița, cu struțul în emblema
orașului…
O primăvară fără început și fără sfârșit dom-
nește pe fețele și în sufletele celor din Bistrița. Și ar fi
de ajuns numai dacă vii și vezi. Dar pleci bolnav de acea
primăvară a oamenilor de acolo, care, parcă nu știu ce e
vorba grăbită și răstită, nu știu să încrețească frunțile
sau să privească pe sub sprâncene. Oameni ai lui Dum-
nezeu, lăsați dintr-un alt leat să împărățească liberi și
liniștiți. De cine? Când? Cum?
O poveste frumoasă pusă în scenă de un talentat
scriitor năsăudean ne spune cum au adoptat struțul în
emblema orașului. În câteva zone ale urbei chiar
există”monumente” ale struțului, această pasăre uriașă.
Ești tentat să crezi că ar fi existat cândva aceste păsări
prin aceste locuri. Nu! Sau vreo fermă cu struți… eva-
dați. Nici atât! Dramaturgul reușește să ne dezlege
enigma struțului. Cu câteva sute de ani în urmă, Casa
de Anjou propune locuitorilor din zona Bistriței – pro-
babil buni luptători, hotărâți și oameni de cuvânt să-i fie
alături în lupta cu o parte a nobilimii maghiare, care nu-
i recunoșteau suveranitatea. Ieșind apoi biruitori din
conflict, Casa de Anjou acordă autonomie, indepen-
dență, scutire de orice fel de taxe, dreptul de a face co-
merț, de a se organiza și dezvolta după bunul plac.
Așadar…”din stejar – stejar răsare”.
Și orașul Bistrița a născut oameni de ispravă,
buni gospodari, curajoși, întreprinzători, mânuitori ai
instrumentelor de măsură și zidire, dar și ai penelului,
așa cum i-am cunoscut la Bistrița, în perioada 27-30 no-
iembrie 2019, cu ocazia Festivalului internațional de
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

literatură și teatru”Liviu Rebreanu”. De-a lungul aces-

tor zile a avut loc un adevărat maraton de scriere și sim-
țire. Aproape că nu știai cum trece timpul din zori și
până-n seară, ascultând, iar și iar, vibrația sufletelor re-
unite acolo din multe colțuri ale lumii. Cu sufletele pe
masă. Așa s-au petrecut lucrurile.
Au participat oameni ai cuvântului de peste tot
din România (Bistriţa, Sibiu, Satu Mare, Baia Mare,
Iaşi, Huşi, Teleorman, Braşov, Ploieşti, Cluj-Napoca,
Bucureşti, Timişoara, Călan, Hunedoara, Chelinţa,
Râmnicu Vâlcea şi Alba Iulia), dar și din Franţa, Bul-
garia, Turcia, Grecia, Germania, Italia, Israel, Uruguay.
Echipa care a organizat și a participat efectiv la Mulţumesc, mult stimate domnule academi-
buna desfășurare a activităților derulate, sub bagheta cian Nicolae Dabija! Doresc continuă viaţă hebdoma-
inimosului director al Palatului Culturii din Bistrița, are darului „Literatură și artă”, iubit de noi, revistă valo-
toată admirația noastră. De la primire, cazare, organiza- roasă, rezistentă la atacurile dușmanilor limbii și lite-
rea manifestărilor, concertele și spectacolele, expoziți- raturii noastre. Îi doresc multă sănătate colegiului de re-
ile multilingve ale creațiilor participanților, cu note bi- dacţie, dar şi tuturor susţinătorilor acestuia! Felicitări,
ografice și fotografii, până la plecare, însoțiți de calde dragi laureaţi, sărbători fericite şi mult succes în conti-
cuvinte și urări de o parte și de alta, totul a fost curat, nuare!
gândit, ca un sistem feroviar japonez. Când pui suflet în
ceea ce faci, iese bine.
Nu amintim niciun nume. Ar fi un sacrilegiu
dacă am uita pe cineva. Și acolo nimeni nu a avut nume.
Erau doar OAMENI. Care se înțelegeau din priviri, ges-
turi.
Ați dori să aflați nume? Mergeți acolo și con-
vingeți-vă! Veți păstra pe retină niște oameni care con-
struiesc și cinstesc o comunitate, care fac totul din pa-
siune, cu dăruire în suflet pentru artă, literatură și ome-
nie… cât cuprinde.

Prof. Elena DRĂGHICI

Gânduri despre „Literatura şi arta...”
La 16 decembrie 2019, la Biblioteca Munici-
pală „B. P.Hasdeu”, din Chişinău, a avut loc Gala lau-
reaţilor hebdomadarului „Literatura şi arta” pe anul
2018. Revista şi-a celebrat anul trecut cea de-a 65-a
aniversare de la fondare.
Am fost onorată şi plină de recunoştinţă să primesc din
partea prestigioasei reviste, prin persoana academicia-
nului - scriitor Nicolae Dabija, redactor-şef, înalta apre-
cie de LAUREAT AL SĂPTĂMÂNALULUI LITE-
RATURA ŞI ARTA - 2018 - PENTRU POEZIE.
Pentru mine, colegiul de redacţie al hebdoma-
darului „Literatura şi arta” se identifică cu Nicu Ste-
garu, personajul amintit frecvent şi cu mândrie în alo-
cuţiunile/ discursurile academicianului scriitor Nicolae
Dabija, redactorul-şef al publicaţiei, a cărui şcoală a
demnităţii a cultivat-o încă din anii tinereții domniei
sale, consolidând-o potrivit înţelepciunii antice – DIS-
CIMUS VITAE – devenit un simbol al demnităţii de
neam, al adevărului rostit cu mare curaj, astăzi. Eloc-
ventă, în acest sens, fiind creaţia scriitorului cu renume
mondial Nicolae Dabija, poet, prozator, jurnalist, repu-
tat om politic, savant, opera sa fiind tradusă în 20 de
limbi ale lumii, devenită tezaur naţional și universal.
Pe toți bravii eroi ai neamului i-am numit, încă
în anul 2011, într-o poezie-acrostih, stegari, dar şi ste-
jari, literele „condrumeţe” de mijloc (j-g) păstrându-şi
funcţia de „primat” în crearea punţii de legătură cu sen-
surile suplimentare onorabile ale acestor două cuvinte,
versuri pe care le reproduc aici din cartea mea „Simfo-
nia verbului color” (Editura „Reclama” – Chişinău,
2011).

19
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Inspiraţi rămân stej(g)arii de înţeles că fiecare îşi are steaua sa cu dreptul de a lu-
(Acrostih) mina în măsura în care, individual, ne determinăm
spaţiul pe care îl poate cuprinde raza noastră de lumină.
Limba ta e cea română:
Imnul tău, de frunză verde, Lidia GROSU
Tânăr este ca lumina Chișinău
Erelor, ce-n timp ne veghe.
Raza ta e suflul Ţării –
Al originilor dor
Două corespondențe din Paris de la
Tăinuit în vechi cazanii
Unde-i foc nemuritor... Jean-Yves CONRAD
…Rând pe rând, se duc în toamne
Ani frumoşi de luptă mare Această corespondență a fost trimisă azi,
Şi prin “codrii de aramă” 13 decembrie 2019, la 50 de ani de la vizita în Franţa a
Inspiraţi rămân Stej(g)arii. marelui poet român.
Aripile-n zbor se-avântă,
Riscând ca să ardă-n pară... Omagiu lui Nichita Stănescu
Tămâiază Sfânt-Cuvântul Ploieşti, 31 martie 1933 – Bucureşti, 13 decembrie 1983
Aprigă,vrăjmaşă fiară.

Este firesc ca titlul pe care îl poartă revista

noastră de suflet – LITERATURA ŞI ARTA – să fie de
genul feminin (simbol al asigurării continuităţii de
neam), aşa precum şi cuvântul iubire – cu toate cono-
taţiile de dor de ŢARĂ şi simbolurile ei (alfabet latin,
tricolor, istorie română, limba română) imprimate de in-
tertextualităţi, pe paginile revistei, prin intermediul
„mâinii” de oameni ce semnifică Basarabia „trecută
prin foc şi prin sabie”, vorba regretatului poet Dumitru
Matcovschi, şi datorită cărora „nu mor caii când vor
câinii”, pentru că diseminează speranţa...
Pentru mine, Literatura şi arta, la cea de-a 65-
a aniversare, rămâne durerea mereu tânără, dar maturi-
zată, împletită cu o cunună de...revoltă, propulsată de
dorul de reîntregire ce arde mereu flacără vie, expri-
mând, totodată toate dinastiile hăurilor unui popor cu
destin de PASĂRE PHOENIX, care mai countinuă să
reînvie din propria-i cenuşă a sentimentului de patrio-
tism pe care îl promovează...
Pentru mine Literatura şi arta rămâne palma
de pâmânt ce ne consolidează şi pe care ne adunăm într-
un suflet totunitar – cu conturul hărţii reîntregite ce re-
flectă ziua de azi ca pe o lecţie-avertisment viitorului,
propusă spre asimilare întru susţinerea unui examen al
rezistenţei, prea dur, de către fiecare român basarabean,
- întru a ne păstra verticalitatea, neîngenunchind în faţa
vitregiilor sorţii.
Pentru mine Literatura şi arta este Ţara cuvân-
tului românesc al cărei clopote bat întru chemare sub
bolta senină a corectitudinii rostirii şi scrisului.
Pentru mine Literatura şi arta este revista de
căpătâi prin care aud voci inobediente regimului de te-
roare.
Când zic Literatura şi arta, subînţeleg numele
redactorului-şef, academician Nicolae Dabija, scriitor,
care mereu a avut în vizorul său soarta tinereleor ta-
lente, dar şi cea a spiritului creativ, în general, dându-le
Acum 36 de ani a decedat, la Bucureşti, Nichita
Stănescu, membru post-mortem al Academiei Române,
considerat de critica literară și de publicul larg drept
unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română,
pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de fru-
moasă”.
Scrisul lui Nichita se caracterizează printr-o că-
utare de poezie pură, prin frumusețea cuvintelor, asam-
blate armonios. Poezia sa a avut ca teme predilecte dra-
gostea, viața, natura, patria, fiind acoperită de multiple
și geniale metafore.
Iată, ca omagiu adus acestui Prinț al poeților,
trei poezii ale sale, mult apreciate în Franța: una în
limba franceză, Pluie au mois de mars/ Ploaia din luna
martie (în traducerea Denisei Ispas, în 2012), şi cele-
lalte douăâ în limba sa natală, intitulată România și Un
pământ numit România.
Pluie au mois de mars
Il tombait une pluie infernale,
et nous nous aimions sous des combles.
À travers le ciel de la fenêtre, ovale,
les nuages coulaient au mois de Mars.

20
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Les murs de la chambre étaient A venit la mine "Da"

inquiets, sous des dessins à la craie. care tocmai învia
Nos âmes dansaient şi-a venit la mine "Nu"
invisibles dans un monde concret. de însumi vărsat în tu.
Il pleuvra sur tes ailes, tu disais,
il pleut aux globes sur le globe et à travers le temps. Au venit să îmi propună
Ce n’est rien, je te disais, Lorelei, ca să fiu la noapte lună
il pleut des plumes sur mon vol. şi-ntre coaste să îmi fiu
Et je m’élevais. Et je ne savais plus où alergare de-argint viu,
j’avais laissé, dans le monde, ma chambre. de aur, de platină,
Tu me criais derrière : réponds-moi, réponds-moi de stejar, de paltină,
qui sont les plus beaux? les hommes? la pluie? de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.
România
II
Rotundă eşti ca pâinea Atârnat de ploaie ca vântul de nori
pe care domnul Tudor ca negrul de aripa neagră.
a ridicat-o-n mâna dreaptă steag la Bucureşti. Bate bătrânul fâlf, bate,
Tu patrie a vieţii, tu inima româna zboară bătrânul pe sub pământ
batând în păsări și în iarbă, tu ce eşti! printre viermi şi rădăcinile minunate
Gustoasă eşti ca pâinea ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
pe care domnul Tudor ale prunului, arinului,
a dat-o de mâncare unui ideal ale nuştiucuiului.
intrând în Bucureştiiei de odinioară
pe care astaăi ochiul III
îi cântă cu privirea Peşte, lapţii tăi de peşte,
şi-i laudă cu auzul dedesubt mereu aflat
Ilenei Cosinzene din poveşti. ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
Un pământ numit România sau vreun vultur smuls impar,
I decăzut prin lumea cea concretă
Şi-a venit un nor cu coarne roaba legilor cu har.
peste sufletul meu, Doamne Per Scorilo, Decebalus
să mă-npungă a venit pe un vechi, oho, de tot
numai chiar din infinit. zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
Şi-a venit un os subţire A băut din ţâţa mare
dintr-o altă-naltă fire hrana cea otrăvitoare
dat cu fluier supt de sunet cântărită în cântare,
şi cu fulger fără tunet. ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
A venit la mine nimeni, cum e trupul pe picioare
săruri şi piper şi chimeni, şi mirosul din pahare
verdele din frunza smulsă, şi pistolul în şerpare,
laptele din ţâţa scursă cum e, "are" în "nu are",
şi mi-au pus la ploape-un fel nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
de vedere, de cercel ieri şi mâine în acum.
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip, IV
voind nevăzută hidră Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră. mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
Nemaivrând în mine sânge, nepotcovit, neânjugat.
ochiului i-au dat a plânge Duceţi trupurile. Să se lase
tot cu luna lacrimă albul cel mai alb pe oase,
cu stelele patimă. să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

21
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

https://Versuri.ro/w/aq17
Noaptea, în lanul cel de grâu
Duceţi trupurile. File când fluier herghelia din prundişuri
spartă coasta-colivie, suntem de faţă eu şi tu
inima să iasă-afară şi tu şi tu,
la vedere peste ţară. viii şi morţii laolaltă.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie, Un nod e-n viaţă. Restul
inima să iasă-afară frânghiuei spânzură în jos.
la vedere peste ţară. O mie de strămoşi atârnă-aici
Duceţi trupurile. Doamne, de fiecare suflet.
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată Străbunii dorm,
de izvorul care-o poartă apele curg,
şi se-mbracă-n cel ce-o bea luna răsare
însetat de setea sa şi apune.
de rămâne tot neud Pământ de carne eşti,
de la nord până la sud. pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!
Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
nici auzul, nici mirosul tu care-mi începi direct din spinare,
locuind în trup ca osul. pământ de carne de mii de ori
Duceţi trupurile. Vină sărată sub şei de sare.
peste noi din nou lumină.
Pământ de carne, bun de mâncare,
Duceţi trupurile. Bate pământ de oase străluminând
mulţime-n singurătate. o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
Scade marea. Trupurile de diamant au pietrele tale,
valuri scad în tuburile pământule de pământ!
pietrelor din cuburile
sărurilor, Am să te-ngraş la rândul meu
malurilor. cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
Duceţi trupurile, să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
trupurile pământ de carne,
Scade marea, cuburile pământule de pământ.
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V
De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Şi timpu-şi smulge ochii

şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ Biblioteca „Rotonda valahă”

din trupurile noastre face parte.

22
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Ceremonie Brâncuși la Ambasada artist, teoretician și curator român cu sediul la Amster-

României din Paris
O carte de excepție, BRÂNCUȘI, semnată de fiul eroului
de la Mărășești, generalul Eremia Grigorescu
dam, Olanda, membru al duo-ului artist subREAL, îm-
preună cu Josif Kiraly. În calitate de curator, Călin Dan
a produs numeroase expoziții și a fost numit, în 1992,
director al Centrului de Artă Contemporană din Bucu-
rești.
Sophie Negropontes a oferit publicului prezent
un reușit mini-recital și datorită virtuozității excepțio-
nale a pianistului Alberta Alexandrescu. În repertoriu:
piese din operele lui George Enescu, Béla Bartók și
Gheorghe Zamfir. Protagonista a fost aplaudată la scenă
deschisă pentru strălucita sa performanță.
După acest reușit eveniment, cei prezenți, la
invitația organizatorilor, s-au întrunit în Salonul de aur
al ambasadei, unde s-au putut bucura de un cocktail ra-
finat. Personal, am vorbit cu Sophie Negropontes, Lis-
sandra Hăulică şi cu pianistul Alberta Alexandrescu pe
care i-am felicitat pentru excelenta lor performanță.

Constantin Brâncuși, Sărutul, 1907-1908,

fotografie de Dan-Ulysse (Eremia) Negropontes, din albumul
editat de Dan Hăulică, Brancusi ou l’anonymat du génie,
București, 1967

În ziua de 11 decembrie 2019, la Ambasada

României din Paris a avut loc o întâlnire plină de căl-
dură, în ciuda mișcărilor sociale datorate reformei sis-
temului de pensii din Franța.
Excelenţa Sa Luca Niculescu, Ambasadorul României Sophie Negropontes, Jean-Yves Conrad,
în Franţa, a deschis ceremonia dedicată celebrului artist Lissandra Hăulică
român Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii mo-
derne, cel care a dezvăluit lumii esenţa lucrurilor şi vi-
talitatea formei. Reuniunea a avut loc cu ocazia prezen-
tării unei cărţi excepționale, „Brâncuși” - autor Dan-
Ulysse (Eremia) Negropontes, fiul eroiului da la Mă-
răşeşti, generalul Eremia Grigorescu, și al Hélènei Ne-
gropontes.
După o prezentare sublimă a volumului de către
autor (prima ediţie a apărut în 1967) a vorbit fiica aces-
tuia, Sophia Negropontes, care a ţinut să pună în evi-
denţa contribuția excepțională a editorului, Xavier Bar-
ral, recent decedat, dar și a echipei sale, unii dintre
membri fiind prezenți în Sala Bizantină, unde a avut loc
întrunirea culturală.
Pentru a se redaliza acest prețios volum, Sophie
Negropontes a subliniat că un rolul proeminent l-a avut
și regretatul om de cultură, Excelenţa sa Dan Hăulică,
critic de artă de excepţie, o vreme Delegat permanent al
României la UNESCO, a cărei fiică, Lissandra Hăulică,
a fost prezenta în sală. A evidențiat totodată contribu-
țiile Juliei Jones, curator al biroului de fotografii la Cen-
trul Georges Pompidou din Paris, și al lui Călin Dan, Eugen Măcinic – Pescari la mare

23

Marta-Polixenia MATEI*
Acoladele-n mojar
„TI-MI-ȘOA-RA!... TI-MI-ȘOA-RA!!... TI-
MI-ȘOA-RA!!!” Se scanda în piață, se scanda pe
străzi, televizorul aducând vuietul în auz... sângele dă-
dea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai
mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă
ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile
mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi
zguduia toată ființa.
ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de
praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare
și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat
odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi
adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri dis-
tanță.
„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul
de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce
la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla
memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră
umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89.
Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape
30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat
să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul ba-
lanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în am-
bele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după
poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește
cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități
de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură,
se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum
se spăla de sânge/ podul de peste Bega...” sau cum „bo-
ema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe
pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.
Dar „dacă Bega ar începe să strige REFEREN-
DUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja star-
tul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit
STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care
s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-ală-
turase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au
asumat și ei același glas, apoi muncitorii... înmugurise
văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”
24
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
TIMIȘOARA e locul în care a început totul,
acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela
încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenu-
șie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace,
reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el –
„venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar
„când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în
afund de ape...”
Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL”
acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă
suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple
ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-
ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”
Acel strigăt „JOS!... JOS!... JOS!” cerea o
schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai
bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu
o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/
dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar re-
zolva?”.
Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schim-
bare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!... eh, lupul e paznic
la stână și astăzi, iar sărmanele oi... țara s-a rămas ac-
ceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi?
Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-
scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA
ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA
însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU
UITĂ”.
Râul aduce-n simbol un concept de care poetul
nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa
este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa –
cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără
setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția
oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii per-
petue, mult similară timpului, apa – care, în soluție,
indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă
infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa
– cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu în-
tru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat
nația asta a noastră!... Cert este că „doar DUMNEZEU
nu greșește,/ omul da...” și, buni creștini de suntem,
„trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”,
însă noi, ce facem?... „noi?/ tragem firul din Marele
Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu re-
peziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că ier-
tăm...” Frate – dar – omul?! Nuuu!... frate „râul, ra-
mul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei...
după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru adu-
cere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul
timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în
ce?... „e clar că se trebuie de-o revoluție.../ o scriem
apoi cu literă mare/.../...să nu uiți copile!”
Copilul din mine n-a uitat nicio secundă, adul-
tul de mă sunt azi, s-a complăcut în amestecul turmei,
însă copilul din mine plânge și-acum, lectura m-a-ntors
în sinele propriu de-atunci... dar, „Darie”, oare-a ui-
tat? Să fi uitat cu toții? Eh... „rotundul crucii nu mai

aduce aminte,/.../ da, s-a rămas rotundă durerea morții/
stindardul nu ne mai unește”.
Întreg volumul este încondeiat cu durerea celui
care a deslușit evoluția evenimentelor cu ochiul sufle-
tului, citeam dimpreună cu poetul versurile scrise într-
un demult, apoi îl vedeam aplecat din nou asupra scri-
sului, aducând pe șevaletul colii „Acoladele”, adevă-
rate incursiuni în realitatea actuală, încă nu e urmă de
curcubeu în monden, paleta timpului e încă gri, în ma-
tematică totul pare simplu, însă ecuația timpului, repet,
nu a reușit să o rezolve nimeni. Îmi șoptește, cumva
abătut: „trei-simpla durerii încă n-am adus-o de for-
mulă,/ nici n-o vreau!/ se cere calcul complicat,/.../ dar
de-am căuta-n formule de calcul?/ poate de plecam cu
guvernul de-acolo/ aveam Guvern...”
Ce-am dorit oare, atunci, libertate? Avem, însă
suntem mai fericiți? Glasul sângelui vărsat strigă din
inima țărânei și acum. A meritat prețul? Arginții din de-
sagă zornăie surd... „LIBERTATE!” s-a strigat Atunci,
libertatea ne-o mai visăm și Acum, cătușele nu mai sunt
de fier, acum avem de argint, „LIBERTATE!/...s-a stri-
gat atât de tare că cerul și-a trimis stelele să învețe/.../
spiritul libertății/ se ziduise din durerea cu care se pre-
săraseră morții...”, am adus gardienii să ne apere de noi
înșine: „haideți lupilor, nu doar poftiți...”, răspunsul
lor: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”, iar „eva-
dații”, „cei ieșiți AFARĂ de printre noi, ne râd,/ râ-
zându-ne celor de-acolo,/ că n-am știut să ne păzim me-
rele de aur!”
N-am învățat prea multe, e clar, zoon politikon
doar își face de cap după bunul plac, dacă s-ar mai în-
tâmpla încă o dată fenomenul TIMIȘOARA, am repeta
aceleași greșeli. Somnul n(r)ațiunii naște aceiași
monștri, poate cu alte chipuri diforme, dar tot monștri.
De aceea cu mult mai adânc șuvoiul lacrimei, dar „între
timp au apărut marii manipulatori de imagini” care pot
chiar demonstra că lacrima e zâmbet pe chipul țării!
TIMIȘOARA... oare doar amintire?!... se în-
cearcă o dematerializare a nației române, zi de zi privim
neputincioși cum se întâmplă... „chiar,/ or mai fi
gloanțe ca se te pătrundă pe limba română?/.../ unde
ni-i visul?!” se-ntreabă și Poetul, mă-ntreb și eu... dar
voi, VOI vă mai puneți întrebări?! Recitesc... MOMEN-
TUL 0 e încă aici, sub semnul de-ntrebare, „toți am
trecut, trecute-s toate.../.../ spun morții,/ adormiți sub
înviere,/ arși nu mai dau oale și ulcele...” eu, încă mă
regăsesc în Atunci, nu mi-am visat „Acumul” așa, nu
știu „Mâinele”... „care mâine?... pomenesc unii,/ ace-
iași care pomenesc de 13 familii ce orânduie lumea”.
Cui pasă? „Noi muncim, noi nu gândim!”, aud încă-n
urechi mineriada de tinichea de mai târziu. Voi, poate
nu, dar mai sunt și cei care da, unii și muncesc, și gân-
desc, și-atunci, cum rămâne cu TIMIȘOARA?
Sunt una dintre aceia care, „cutreierând răstim-
pul”, de mână cu Poetul, „nu vreau numai răspunsuri”,
dar sunt și împotriva acelora care „epistola durerii” și-
o vor „neîncheiată/.../ de ce?..”. și-atâtea întrebări aș-
teaptă paloș de răspuns, spintece nodul ce n-am știut
25
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
desface nici acum... 30 de ani, rămași de plâns, „toți
ne-au adus topoare:/ haideți de cozi!/.../...ispita a des-
chis deșertul”, cât trist și-acum, e încă timp de lacrimă,
cerul cernit, da, „cerul își pleacă singur capul,” pentru
aceia care au ieșit în fața glonțului cu pieptul dezgolit
să simtă suflul libertății: „TIMIȘOARA, PATRIA MEA
DRAGĂ!” răzbate din răscruci de timp un strigăt, dar
parcă e doar șoaptă, ecou aproape stins... „apoi am în-
țeles tăcerile care nu aveau de-a face cu revoluția,/ deci
Revoluția a fost a acelora care s-au urcat cerului,” iar
nouă ne-a rămas împământenită ideea și „chiar ni s-a
părut că jugul nu mai strânge,/ ni s-a părut...”. An de
an mai comemorăm câte ceva din ideea de apartenență
la ceea ce a însemnat TIMIȘOARA, dar „MULTICUL-
TURAL.../ ne asociem pe felii de câte patru vânturi.../
între timpuri țara a ajuns pe mâna buricului pământu-
lui”, asta am visat oare? Acoladele ridică munți de-ntre-
bări, nu una! Însă timpul e surd, „timpul cere alte
pofte”, visul doar „va să împrumute din fiecare candelă
un chip/ Stâlp!”
Fiorul acela încă mă umblă, fiorul acela nu m-a
părăsit niciodată, copilul din mine a rămas chircit la
adăpost de glonț, în ascult, încă mai ciulește urechea...
dar eu, unde să mă regăsesc în adult? Voi, unde?!
Poetul, din acolade, strigă: „...TIMIȘOARA!/
nu ești tu vinovată pentru ce n-a făcut țara.../ fezandat
atât timp, Punctul 8 nu se știe ce gust,/ iar o altă Revo-
luție pare exclus...”.
Mda... se pare că am ajuns la punctul final,
„Mircea” încă se preface că lucrează, „așadar toată lu-
mea e bine, mulțumită/ REV., se rămâne o etapă petre-
cută...”, din când în când mai dăm cu piciorul în piatră,
dar nu-i bai, e sânge doar dintr-o zgaibă, trece, nu mai
putem băga „capul în spini”... trăim, „reducem totul în
jocul de creion!”
Citesc... invit la o cupă de sare, apa s-a evaporat
demult, nici măcar nu putem ciocni, nu celebrăm nicio
sărbătoare, vreau doar să ne adunăm simțurile la masa
tăcerii, cupa mai are și 30 de granule de pelin, rămâne
doar memoria, închisă-n „Acolade”, de mojar... parol
de Mărțișor!
_________________________
* Marta Polixenia MATEI: „M-am născut în 23 sep-
tembrie 1977, în Municipiul Dorohoi, Județul Botoșani și am
copilărit într-un mediu familiar cult. Mama mea (…) a făcut
tot posibilul ca eu să îndrăgesc literatura, poezia în mod spe-
cial, muzica și arta în general. Am început să scriu scurte ese-
uri în jurul vârstei de 10 ani, la început din joacă, căutând
metafore și sensuri noi, mai apoi joaca a devenit o modalitate
frecventă de expresie personală, de creativitate, de refugiu
chiar. Multe din creațiile mele literare din timpii aceia s-au
pierdut, câte ceva s-a mai păstrat, odată cu regăsirea celor din
urmă am redescoperit dorința de a scrie. Spre sfârșitul anului
2014, am început să public parte din aceste poeme pe Face-
book, în diverse grupuri și reviste literare on-line, cărora m-
am alăturat cu multă bucurie. (…) În decembrie 2014 am de-
butat în antologia grupului Time for love is anytime, „În aș-
teptarea sărutului promis" - Editura Singur - Târgoviște, iar
în 2015 am fost coautor la o a doua antologie de poezie,

„Surâsuri înlăcrimate" - Editura Vital Prevent Edit - Drăgo-
tești – Dolj. Îmi place să mai semnez și sub pseudoni-
mul Mărțișor, nume atribuit mie încă din fragedă copilărie,
datorită originilor mele slave (bunica din partea tatălui este
originară din Cernăuți, vorbea rusa, iar „marta”, în limba
rusă, înseamnă „martie”, de aici Mărțișor, prin analogie, chiar
dacă eu m-am născut în șoapta frunzei care părăsește ramul,
sub semnul începutului de toamnă). Am debutat cu volumul
de autor, „în așteptarea curcubeului” - poezii, Editura Aureo,
Oradea, 2016. Tot în 2016 a apărut și cel de-al doilea volum
intitulat „Introspecții” - poezii, Editura Aureo, Oradea.
Ioan BARBU
Un pas… de o lună de la „Orizonturi
noi”, gazeta democrației vâlcene, scrisă și
tipărită în noaptea de 22/23 decembrie
1989, la „Curierul de Vâlcea”, primul
cotidian liber, cu capital prival din
România postdecembristă
Mesagerul care, în zori de zi de libertate, a bătut
la mii de uși vâlcene, anunțând în scris că a sosit ziua
de lumină a libertății poporului român a fost „Orizon-
turi noi”, gazeta democrației vâlcene. În primul său nu-
măr și-a înscris pe frontispiciu cuvinte scumpe, de ani
și ani râvnite: TRĂIASCĂ POPORUL ROMÂN,
TRĂIASCĂ LIBERTATEA!
Prima ediție a primului ziar liber din Vâlcea în
paginile căruia s-a anunțat tuturor locuitorilor acestui
județ din Oltenia de sub munte că monstrul comunist va
fi urcat pe eșafod și va cădea străpuns de săbiile de foc
ale libertății s-a născut în noaptea de 22 spre 23 decem-
brie 1989, sub condeiul câtorva jurnaliști îndrăzneți și
încrezători în viitorul liber al țării. Un magnet nevăzut
i-a adunat în sălile de la parterul tipografiei de pe strada
Gib Mihăescu din Râmnicu Vâlcea. Cu fiorul cuvântu-
lui liber în suflete, s-au aflat acolo Ioan Barbu (mă în-
soțea și fiul meu, Leonid Florian, pe atunci student la
Facultatea de Inginerie Aerospațială), Doru Moțoc, Dan
Manolăchescu, Florea Ciobanu, Marin Bulugea, Dorel
Constantinescu, Constantin Bulacu, Iulian Popescu, Vi-
orel Moțoc, Adrian Dinu, Gheorghe Ștefan, laolaltă cu
toți tipografii, care au înțeles rostul acelor ore fierbinți
ale începutului de istorie nouă,
„Orizonturi noi” s-a născut în acea noapte de de-
cembrie sângeros, pentru că în țară se trăgea încă în
26
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
revoluționarii care strigau din răsputeri „Jos comunis-
mul!”, „Trăiască Libertatea!”.
„Orizonturi noi” s-a născut ca „Ziar pentru ade-
văr”, cum a fost titrat editorialul semnat de toți jurnaliș-
tii prezenți, sub numele colectiv Redacția: „…Univers
al cuvintelor sincere, al informațiilor fără cenzură și
autocenzură de frica represaliilor a fost deschis de
această extraordinară zi de 22 decembrie 1989, în care
națiunea a renăscut din suferințele îndurate zeci și
zeci de ani, din chinurile îndurate ce-au fost pecetluite
cu sângele semenilor noștri (…), secerați într-o luptă
barbară, cu jertfe grele, dovedind că nicicând și nici-
cum forța națiunii nu poate fi înfrântă.”
Greu de transpus în cuvinte, astăzi, după trece-
rea a trei decenii, ce gândeam noi atunci, o mână de
condeieri. În noaptea aceea neagră, dar luminată de sân-
gele eroilor căzuți în București și în alte orașe ale ță-
rii… Știu că toți trăiam o mare durere în suflete după
viețile ucise de trădătorii de neam și țară dar și o mare
bucurie privind spre zorii libertății… Pe fețele tuturor
se vedea acea lumină care vestea zorii lumii noi. Se con-
tinua în editorialul care deschidea prima pagină: „Po-
porul va fi liber pentru veșnicie! Va fi liberă viața eco-
nomică! Va fi liberă politica! Va fi liberă cultura! Va
fi liber învățământul! Vom fi liberi noi și ca oameni și
ca Țară!”
În „CUVÂNTUL LIBER”, articol pe care l-am
semnat, pe care l-am dictat direct la linotip, maistrului
tipograf Aurel Diță, cu sufletul arzând de emoție, spu-
neam, de data asta, fără frica cenzurii: „…Vorbeam în
șoaptă. Ne era interzis să spunem și să scriem adevă-
rul. Ni se dicta totul. Dar speram în zorii cei noi, că va
veni clipa cea mare. Și a venit! (…) Jos dictatura, ne-
am săturat de dictatori, vrem ca românul să fie liber
într-o țară independentă și suverană, sub pavăza idea-
lurilor pentru care s-au jertfit moșii și strămoșii noștri.
Fie ca pentru totdeauna CUVÂNTUL nostru LIBER
să înflorească în pagini și să meargă la sufletul româ-
nului cititor!
Ce departe ni se părea clipa libertății și, iată,
a sosit! Cuvintele libere să ne împodobească inimile
de români liberi!”
Așa gândeam și așa scriam în acea noapte ho-
tărâtoare pentru Țară. Am considerat că este important,
după atâția ani, să consemnez într-o filă de revistă sau
de carte ce s-a întâmplat în acele ore de foc, cum ne
imaginam viața în prag de libertate.
Voi cita, în continuare, titlurile articolelor din
ediția cu nr. 1 a ziarului „Orizonturi noi”, semnate de
colegii de-atunci. Ele deschideau o viziune nouă presei
vâlcene, al cărei drum nou, sunt convins, a fost jalonat
în acea noapte istorică: „Lumina nu s-a stins…”(Doru
Moțoc), „O clipă cât o viață” (Marin Bulugea), „Recu-
cerirea dialogului” (Florea Ciobanu), „Suntem liberi!
(Iulian Popescu), `„Suferind și sperând” (Dorel Con-
stantinescu), „Lecția libertății azi și mai ales mâine”
(Viorel Moțoc), „Adevărata istorie” (Adrian Dinu),
„Omagiu orașului erou, Timișoara” (Dan

Manolăchescu), „Mărturii ale tinerilor vâlceni: Dănuț
Dumitrică, Virgil Popescu, Adrian Duimovici, Laura
Angelescu”, „Tineri vâlceni, noi suntem viitorul!”
(Gheorghe Ștefan). În cuprinsul ziarului am înserat un
„Apel către locuitorii municipiului Râmnicu Vâlcea și
ai județului Vâlcea”, unul către Armată, o listă cu pri-
mul Consiliu județean al Frontului Salvării Naționale,
precum și un grupaj intitulat „Întoarcerea la izvor”, care
câteva producții populare interzise în anii comunismu-
lui: „Moș Crăciun”, „Steaua sus răsare”, „O, ce veste
minunată”. Ne aflam în preajma praznicului Nașterii
Mântuitorului și a sărbătorii Anului Nou – și nu putea
lipsi această rubrică din noul ziar descătușat de cenzură.
…Au trecut treizeci de ani! Ca fulgerul… Luați
de valurile tranziției, care nu se mai sfârșește, înfrun-
tându-ne cu o corupție scandaloasă, existentă nu atât în
masa populației (dar și aici!), cât mai ales la vârful so-
cietății, cel mai grav impediment după căderea comu-
nismului, cu un „război fratricid” dezlănțuit între par-
tide, care a împărțit românii în tabere dușmane (!!!),
parcă am uitat că libertatea ne-a costat sute de vieți, mai
cu seamă tinere. Politica va fi liberă, scriam în noaptea
aceea de decembrie sângeros. Partidul comunist a fost
scos de pe scena politică, fiind declarat în afara legii, s-
au născut zeci de partide noi, democrate. Din păcate.
România a avut parte de o clasă politică formată, în
mare parte, din politicieni de slabă calitate, care n-au
acționat pentru stăvilirea corupției, dimpotrivă a încu-
rajat fenomenul hoției, de îmbogățire prin furt din ave-
rea țării, fenomen care greu se lasă stârpit. Așa s-au năs-
cut miliardarii de carton sau baronii locali… I se mai
reproșează clasei politice, parlamentelor, guvernelor
care s-au tot perindat la cârma țării, președinților care
au ocupat fotoliul de la Cotroceni, „frâna” mereu trasă
în tentativa României de a sta cu fruntea sus la masa
rezervată statelor civilizate, un anume spirit de indisci-
plină implementată în toate domeniile, o aplecare (na-
tivă, spun unii) spre anarhie, spre dezordine și chiul,
elemente ferm repudiate de structurile europene. Sigur,
„democrația” prost înțeleasă a favorizat susmenționa-
tele defecte de conștiință și de comportament, dar nu e
mai puțin adevărat că, atunci când i se creează condițiile
unei munci corecte și răsplătite, românul dă dovada
unui muncitor evoluat, prob, onest, harnic și intrepid,
cu nimic mai prejos de colegii lui din țările cu vechime
în Uniunea Europeană. O demonstrează și milioanele
de români care muncesc în străinătate, cu deosebire în
țările din spațiul Schengen, unde s-au făcut, în marea
lor majoritate, cunoscuți, stimați și respectați. Întorși
acasă, aceștia aduc cu ei experiența muncii din Occi-
dent, cu rigorile ei atât de drastice, dar și cu împlinirile
ei. Iată o școală la care se formează o parte din tinerii
de azi ai României de mâine.
Cele zise imediat după Revoluție de Silviu Bru-
can, autorul aserțiunii potrivit căreia poporul de la Du-
năre și Carpați ar fi un „stupid people”, zise pe care le-
a retractat ulterior (nu știu cu câtă sinceritate!), au din
păcate, chiar dacă nu la modul major, o oarecare
27
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
acoperire în fapte. Scriam într-o carte că respectivul
nomenclaturist comunist „și-a lepădat blana stalinistă”
și, după 1989, a fost încurajat de Ion Iliescu și ai lui să
predea românilor, de la tribuna parlamentară sau în di-
rect la ProTV, acea democrație cum o înțelegea el. Și
am ajuns unde am ajuns, înaintând ca racul…
Într-adevăr, avem printre noi niște „stupizi”, care
sunt corupții, hoții, delapidatorii, șpăgarii din adminis-
trația publică, dar mai ales șpăgarii cu „ștaif”, organi-
zați în clanuri mafiote sau în grupări infracționale, unii
din ei (sau mulți din ei!) cocoțați în vârful scării poli-
tice, statale, sociale sau, mai nou, consumându-și banii
furați prin țări străine, sub oblăduirea „tovarășilor” din
țară, care mimează democrația și justiția dreaptă, nă-
pustindu-se asupra românului neajutorat, mii și mii
ajungând la sapă de lemn; dar nici pe aceea nu o au!
Când scriu aceste rânduri, rememorând sec-
vență cu secvență orele de neuitat ale acei nopți istorice
a nașterii presei libere, îmi stăruie în minte o frază dintr-
un articol către tinerii vâlceni: „Patria mamă, scumpa
Românie ne cheamă să ne unim pentru un viitor demn
în care să trăim, având drept valori morale adevărul,
cinstea, dreptatea, devotamentul față de patrie.” Și ce
văd azi? Milioane de români, în marea lor majoritate
tineri, împrăștiați prin toată lumea, care-și vând inteli-
gența și puterea de muncă unor țări străine! Văd, de
bună seamă, și marile prefaceri după căderea comunis-
mului: libertatea de a călători, cuvântul descătușat, co-
merțul liber… și aș putea continua cu alte și alte liber-
tăți. Fiindcă rămân un optimist sadea. Convins că Ro-
mânia va fi scoasă din marasmul în care este afundată
numai de către generațiile tinere.
România, din fericire, are foarte mulți tineri de
valoare intelectuală, unii au rămas în țară, alți – repet –
au luat drumul pribegiei, punându-ți inteligența și rodul
muncii în slujba progresului unor țări de pe Mapa-
mond. Îi sfătui pe toți să se gândească mai mult la ge-
nerațiile de după cele două conflagrații mondiale, care
și-au sacrificat existența încercând să reconstruiască
România din cenușă. Prin jertfă și sânge au făurit, cu un
secol în urmă, ROMÂNIA MARE! Au făcut-o cu gân-
dul la copiii, la nepoții și la strănepoții lor, în speranța
că aceștia vor avea o viață mai bună. Să se gândească
mai mult la bunicii și la părinții lor, care au fost siliți,
aproape o jumătate de secol, să îndure opreliștile și apă-
sarea unei societăți nedrepte, bolșevico-comunistă,
care i-au adus pe culmile disperării.
Tinerii de azi au obligația morală de a nu păta ni-
cicum sacrificiul generațiilor anterioare. Să se gân-
dească la faptul că numai ei sunt stâlpul de susținere a
României în drumul european de civilizație și bunăs-
tare, de apărare și consolidare a democrației, câștigată
cu vărsare de sânge. Fără tineri nu se poate face nimic,
fără ei România nu-și va putea continua drumul pe care
a pornit în decembrie 1989, dar mai cu seamă după ade-
rarea țării la Uniunea Europeană. Ca să scăpăm de opre-
liști, de ciulinii presărați pe drumul înaintării spre civi-
lizație și bunăstare, să trecem văile abrupte trebuie să

avem în vedere, în primul rând, eradicarea tuturor tare-
lor care apasă încă societatea românească. Iar acest
drum trebuie pavat cu inteligență, pasiune și cu acțiuni
responsabile, în care OMUL să reprezinte valoarea su-
premă a societății.
…Prima filă de istorie a presei libere din Vâlcea
se încheie cu fondarea, la 19 ianuarie, și apariția pri-
mului număr, la 22 ianuarie 1990, a „Curierului de Vâl-
cea”, primul cotidian independent, cu capital privat, din
România postcomunistă.
De trei decenii, „Curierul de Vâlcea” continuă să
dea binețe tuturor vâlcenilor și, de peste un deceniu, ro-
mânilor de pretutindeni, prin edițiile sale on-line. De-i
ploaie, soare sau frig, jurnaliștii din redacția cotidianu-
lui „Curierul de Vâlcea”” își îndreaptă scrisul către ci-
titori, care așteaptă în fiecare zi vești noi. Ce altă muncă
ar fi mai nobilă decât cea de a avea grijă de informarea
corectă a cititorilor tăi? Pentru că deviza sub care apare
acest ziar este una singură și sfântă: „Orice adevăr me-
rită citit!”
General-maior (r) Ilie GORJAN
Amintiri dintr-un decembrie însângerat
La trecerea a 30 de ani de la evenimentele din
decembrie 1989, rememorez, cu vie emoție, activitatea
pe care am desfășurat-o între 16-22 decembrie în func-
ția de comandant al unei unități militare a Ministerului
de Interne, situată la marginea de vest a Bucureștilor (
intrarea în comuna Chiajna), unitate destinată pazei și
apărării unor obiective de importanță deosebită pentru
funcționarea statului ( Televiziunea Română, Radiodi-
fuziunea, Palatul Telefoanelor, Institutul de Fizică Ato-
mică, Fabrica de tancuri, Fabrica de avioane, Stația de
tratare a apei potabile etc).
16 decembrie 1989, ora 23.00. Primesc telefon
acasă să mă prezint urgent la unitate. Sosit acolo, întreb
ofițerul de serviciu despre ce e vorba, dar acesta nu știa
decât faptul că eșalonul superior i-a dat ordin să mă
cheme de acasă și să fim pregătiți pentru intervenție. In-
tervenție împotriva cui și de ce, și mai ales cu ce, pentru
că specificul unității pe care o conduceam era de pază-
obiective, și nu de intervenție (de altfel nu aveam la re-
ședința unității decât 100 de militari în termen care abia
28
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
parcurseseră trei luni de stagiu militar și care se pregă-
tiseră, nu pentru intervenție, ci pentru misiunea de că-
pătâi a unității: paza obiectivelor).
Nu trecuseră decât 4 zile de când Ceaușescu ne
spusese în cuvântarea lui din 12 decembrie că în țară e
“liniște” deplină și că întreg poporul nu mai poate de
atâta fericire, mai ales când a aflat că suma destinată
tineretului pentru petrecerea revelionului s-a mărit cu
10 lei. Și-atunci despre ce intervenție putea fi vorba?
După ce am luat măsurile cuvenite pentru o eventuală
“intervenție”, am încercat să adorm, dar din cauza fri-
gului cumplit din birou, n-am reușit decât să ațipesc pu-
țin spre dimineață. Adevărul e că nu numai frigul m-a
împiedicat să mă odihnesc, ci și grija și starea de nesi-
guranță în care mă găseam, dar și noianul de gânduri
care-mi treceau prin minte cu privire la ce s-ar putea
întâmpla de a doua zi înainte. Mă întrebasem zi de zi,
oare de ce dăduse ordin generalul Iulian Vlad, pe 3 de-
cembrie, să dublez paza la Televiziune, când în țară era
o “liniște” desăvârșită?
A doua zi, duminică 17 decembrie, după ce au
fost alarmate toate cadrele unității, am aflat, neoficial,
că la Timișoara s-ar fi întâmplat ceva asemănător cu ce
s-a petrecut la Brașov în 15 noiembrie 1987. În jurul
orei 18.00, am fost convocați cei patru comandanți de
unitate din București la șeful nostru, care ne-a transmis
că situația la Timișoara este foarte gravă și că din cauza
celor întâmplate acolo, N. Ceaușescu a decis în cadrul
ședinței CPEx din aceeași zi următoarele:
- toate unitățile militare se înarmează cu muni-
ție de război;
- orice persoană care nu se supune somațiilor să
fie lichidată pe loc;
- orice grup de persoane de la 3 în sus să fie
împrăștiat, iar dacă nu se supune, să fie lichidat;
- orice cadru militar care nu execută ordinele,
să fie arestat imediat.
Ascultam ce ni se spune, înțelegeam totul, dar
aveam senzația că visez, întrucât nu credeam să aud
vreodată, în cariera mea militară, astfel de ordine. Întors
la unitate, am prezentat subordonaților mei ordinele pri-
mite, fiindu-mi foarte greu să pronunț măsurile ordo-
nate de Ceaușescu, având tot timpul convingerea că
acestea sunt injuste și ilegale, chiar în raport cu preve-
derile Constituției și legilor de atunci.
După prelucrarea ordinelor primite, a început o
așteptare chinuitoare. Ceaușescu a plecat luni, 18 de-
cembrie, în vizită oficială în Iran. Văzându-l la televizor
în seara zilei de 19 decembrie, nu știu de ce am avut
impresia că e vizita lui de adio într-o țară străină.
Întors în ziua de 20 decembrie, a rostit la tele-
vizor, seara, o cuvântare din care rezulta că la Timi-
șoara grupuri de elemente teroriste și de huligani au de-
vastat orașul, au tulburat grav ordinea și liniștea pu-
blică, urmărind să pună în pericol socialismul din Ro-
mânia, integritatea și suveranitatea țării noastre, toate
acestea, bineînțeles, cu sprijinul imperialiștilor ameri-
cani și sovietici, care și-au trimis “agenturili” peste noi

(după ani și ani am constatat că nu era departe de ade-
văr).
Ne-a mai spus că grupurile de huligani “au ată-
cat unitățili militare”, care au fost nevoite să se apere
trăgând în oameni, armata făcându-și în acest mod “da-
toria” față de țară (așa înțelegea el noțiunea de datorie).
Pentru a-și demonstra încă o dată incompetența (dacă
mai era nevoie) mult iubitul conducător a organizat în
ziua de joi, 21 decembrie, o mare adunare populară în
Piața Palatului din București, mizând probabil pe faptul
că apariția sa de mare “erou” al neamului în fața mase-
lor ar avea darul de a liniști spiritele și va auzi din nou
uralele și ovațiile cu care era obișnuit (credea că ziua de
21 august 1968 se va repeta aidoma, fără să înțeleagă
că, mutatis mutandis, acum altele erau datele proble-
mei).
După ce am citit romanul “După noi potopul”
de Josef Toman, am constatat cu surprindere că existau
o sumedenie de asemănări între descreieratul Caligula
și paranoicul nostru conducător, osanalele, ovațiile și
omagiile de acum nefiind departe de cele practicate
atunci. Auzind despre organizarea mitingului, am ajuns
la concluzia că ori se va face liniște deplină (ceea ce nu-
mi era deloc pe plac), ori va fi începutul sfârșitului pen-
tru regimul de dictatură ce părea fără sfârșit. În sinea
mea, de multă vreme așteptam să scăpăm de acest regim
tiranic, dar nu puteam să-mi împărtășesc nimănui gân-
durile, întrucât imediat s-ar fi aflat și aș fi devenit obi-
ectul unor măsuri draconice (circula atunci expresia: nu
scuipa în iarbă că ruginesc microfoanele).
În ziua aceea erau prezenți în unitate secretarul
consiliului politic al brigăzii și locțiitorul său, care ve-
niseră să organizeze adunări cu membrii de partid pen-
tru a înfiera “cu mânie proletară” faptele huliganilor de
la Timișoara și să-și exprime adeziunea cu politica “în-
țeleaptă” a iubitului nostru conducător. Nu știu cum se
face că, deși eram obligat să particip, m-am sustras tacit
și nici cei doi activiști n-au zis nimic.
Joi 21 decembrie, ora 11.00. Începe “marea
adunare populară” din Piața Palatului. Se desfășoară
după același tipic: urale, ovații (înregistrate pe bandă),
mulțime de oameni cu pancarte, tablouri ale “tovarăși-
lor”, oameni scoși din producție și aduși aici pe bază de
tabele nominale semnate și avizate de “cei în drept”. Ca
la orice asemenea adunare, și de data aceasta încep luă-
rile de cuvânt ale lacheilor care preamăresc cele două
“ilustre personalități” și exprimă bucuria pentru reale-
gerea “tovarășului” la cel de-al XIV-lea congres, “dra-
gostea nemărginită” a poporului față de “cel mai iubit
fiu al poporului” și față de s.i.d.a. (savant, inginer, doc-
tor, academician).
Întâmpinat cu puternice aplauze și ovații (tot
înregistrate) ia cuvântul “mult iubitul și stimatul”, care
abia apucă să transmită “tutulor” participanților un “sa-
lut călduros și cele mai bune urări”, că și încep huidu-
ielile. În acel moment am simțit că înțepenesc pe scau-
nul din birou unde urmăream transmisiunea, împreună
cu cei doi activiști, iar pulsul a luat-o razna, întrucât așa
29
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ceva nu mai văzusem și speram să nu mai văd vreodată.
Am spus: “gata, s-a terminat”, iar cei doi, fără niciun
cuvânt, s-au ridicat și au plecat.
În momentul când au început huiduielile, Ceau-
șescu a rămas stupefiat. Am văzut pe fața lui întipărit
sentimentul de groază, de teamă fără margini, specifică
unui om hăituit. Transmisiunea s-a întrerupt pe mo-
ment, iar după reluarea acesteia, Ceaușescu s-a adresat
din nou celor câteva sute de oameni care mai rămăse-
seră în fața balconului și a început să facă promisiuni pe
care nu le mai asculta nimeni, punându-se într-o situație
penibilă. “Marea savantă” aplauda de zor, mai mai să-
și rupă mâinile, în speranța că doar o mai salva ceva.
“Femeili cu trei copchii vor primi în plus o sută de lei”
perora Ceaușescu în fața celor care deja nu-l mai ascul-
tau.
Peste câteva minute am primit ordin, prin tele-
fon, să mă deplasez în Piața Unirii cu subunitatea pe
care o aveam la reședința unității și să blochez bulevar-
dul. În timp ce ne pregăteam de plecare, mă întrebam ce
o să se întâmple, în ce situații voi fi pus, ce voi face dacă
voi primi ordin să trag în oameni, și alte întrebări cărora
nu le găseam răspuns. Simțeam un nod în gât de emoție
și aveam convingerea că românii nu doreau decât un
singur lucru, să scape de dictatură și să trăiască liber.
Unii bătrâni afirmau că acest Ceaușescu ar fi
Anticristul pomenit în Biblie, având în vedere chipul
său desfigurat de ură și faptul că în “iepoca de aur” ina-
ugurată de el s-au produs unele dintre cele mai mari ca-
taclisme din istoria țării- inundațiile din 1970 și 1975 și
marele cutremur din 4 martie 1977. Am plecat și am
ajuns cu subunitatea în fața magazinului Unirea, unde
erau adunate câteva grupuri de oameni. Realizând că
blocarea bulevardului din fața magazinului (conform
ordinului primit) era imposibilă, pe de o parte pentru că
pe el se deplasau în mare viteză către Piața Universității
mijloace și tehnică de luptă aparținând armatei, iar pe
de altă parte pentru că sigur aș fi intrat în conflict cu
oamenii prezenți acolo, care deveneau din ce în ce mai
numeroși, am decis să mă deplasez cu coloana mea de
autocamioane către Piața Universității, gândindu-mă că
poate e nevoie de noi acolo.
Am trecut printre oamenii din fața magazinelor
Unirea și Cocor și am ajuns în apropierea Pieței Uni-
versității unde am văzut mii de oamenii care blocaseră
întreaga intersecție. Mi-am dat seama că locul meu nu
era acolo și am decis că singura soluție era să nu execut
ordinul pe care îl primisem și să părăsesc acel loc. Am
întors mașinile și trecând din nou prin fața celor două
magazine, de data aceasta cu greu am scăpat de furia
mulțimii care arunca asupra noastră cu tot ce avea la
îndemână. Oamenii aveau în priviri o ură cum nu mai
văzusem vreodată la o ființă omenească, semn că tot
ceea ce se întâmpla era un fenomen de masă și nu doar
o simplă tulburare a ordinii publice de către “bande de
huligani” așa cum încercase Ceaușescu să ne convingă.
M-am oprit cu oamenii mei pe platoul din fața
Casei Poporului (azi Palatul Parlamentului) și, fiind

convins de haosul ce se instalase peste tot, la o eventu-
ală întrebare a șefilor mei de ce mă aflu acolo, aș fi răs-
puns că am primit ordin să asigur paza acelei clădiri,
lucru care s-a și întâmplat în jurul orei 20.00, când șeful
meu nemijlocit m-a găsit în acel loc. În tot acel timp,
am trimis doi soldați în civil de la o subunitate din apro-
piere să meargă în Piața Universității pentru a vedea ce
se întâmplă, aceștia comunicându-mi din oră-n oră că
se adună din ce în ce mai mulți manifestanți care strigă
tot felul de lozinci împotriva lui Ceaușescu. Era evident
că toată ura acumulată de poporul român împotriva re-
gimului dictatorial răbufnea acum și nimeni nu putea și
nu avea cum s-o oprească.
La ora 21.00 am primit ordin să merg cu toți
oamenii mei la Ministerul de Interne, situat în apropie-
rea magazinului Victoria, pentru apărarea acestuia. Am
stat în dispozitiv de apărare în fața ministerului (pe lo-
cul unde acum se află clădirea fostei bănci Bancorex)
până în jurul orei 03.00, când am îmbarcat soldații în
autocamioane pentru a se odihni cât de cât. În jurul orei
01.00, un fost coleg de Academie Militară a coborât din
clădirea ministerului și ne-a spus că baricada din fața
hotelului Intercontinental a fost înlăturată cu tancurile
la ordinul generalului Vasile Milea, ministrul apărării
naționale. Oricum bănuiam că acolo se întâmplă ceva
grav, deoarece pe deasupra noastră zburau gloanțe tra-
soare din direcția Pieții Universității, iar prin fața noas-
tră, pe Calea Victoriei, treceau cu viteză maximă zeci
de camionete încărcate cu cei reținuți.
22 decembrie, ora 06.00. Deschid radioul din
autoturismul în care am încercat să ațipesc puțin, curios
fiind să aud cum se comentează cele petrecute în ziua
precedentă. Deziluzie. Programul a început în stilul
obișnuit, cu aceleași osanale și adeziuni la adresa celor
doi “tovarăși preaiubiți”. S-au făcut din nou aprecieri
elogioase cu privire la măsurile adoptate în ziua de 21
decembrie la ședința CPEx. referitoare la creșterea pen-
siilor, retribuțiilor etc. și alte bazaconii care nu mai in-
teresau pe nimeni.
Am mers într-un birou din apropiere și am tele-
fonat la subunitățile mele, care asigurau paza principa-
lelor întreprinderi din oraș. Ceea ce am auzit m-a îngro-
zit, dar în același timp mi-a creat și un sentiment de bu-
curie, gândindu-mă că în sfârșit vom scăpa de Ceau-
șescu și regimul lui dictatorial. Mi s-a raportat că mun-
citorii, la ora aceea, erau încolonați și se pregăteau să
plece spre Piața Palatului, iar despre scandările acestora
comandanții mei de subunitate cu greu au putut să-mi
spună de teama unor eventuale înregistrări.
La ora 07.00 am realizat din nou dispozitivul de
apărare în fața ministerului, deși îl rugasem cu cerul și
pământul pe colonelul care răspundea de pază să nu mai
stăm în fața clădirii, întrucât, dacă vor trece demon-
stranți pe acolo, vom avea probleme cu ei. În jurul orei
10.00, s-a anunțat la radioul unei mașini din apropiere
că “trădătorul Milea s-a sinucis”, știre care m-a cutre-
murat, și sunt sigur că pe toți cei care eram acolo, nu
30
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
numai pe mine, pentru că astfel de vești ai ocazia să auzi
doar o dată într-o viață de om.
Așa cum mă așteptam, în jurul orei 10.30 își
face apariția dinspre piața fostei Operete o coloană de
manifestanți care se îndrepta spre Piața Palatului. Sunt
sigur că dacă n-am fi fost acolo, și-ar fi văzut de drum,
dar văzându-ne, s-au oprit în fața noastră și au început
să ne huiduie. Era vorba de câteva mii de oameni care
fluierau, huiduiau și scandau: “ Soldați, soldați, pe cine
apărați?”, “ Și voi sunteți români!”, “Soldați, aveți rude
și părinți în Ardeal, să nu trageți în noi!”, “Noi nu avem
nimic cu voi, avem numai cu Ceaușescu!”, “ Nu uitați
că noi putem fi părinții, frații și prietenii voștri!”, “Nu
procedați ca în 1907!”, “Nu vă fie frică, Ceaușescu
pică!” sau cântau în cor “Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”.
La un moment dat nu-mi mai simțeam picioarele de
emoție, și tot de emoție simțeam cum îmi curge transpi-
rația pe șira spinării. De altfel, afară erau cel puțin 20
de grade Celsius, semn că și Dumnezeu se alăturase
mișcării populare ce a impresionat o lume întreagă, așa
cum aveam să aflu mai târziu.
Îi priveam pe soldați dinapoia lor cum stăteau
nemișcați, neclintiți, cu pistoalele mitralieră îndreptate
spre demonstranți, având baioneta pusă și patul pe șol-
dul drept (deci într-o poziție amenințătoare din punctul
de vedere al limbajului trupului). Mă întrebam ce-o fi
în mintea și sufletul lor, ce simt în acele momente de
istorie trăită, și mai ales cum vor reacționa dacă mulți-
mea aceea întărâtată se va îndrepta spre ei. Întregul meu
parcurs școlar, desfășurat în anii comunismului, mă
educase în spiritul ateismului, al lipsei credinței în
Dumnezeu, cu toate că mari îndoieli se născuseră în
mine cu privire la acest tip de învățătură, care era într-o
totală contradicție cu credința pe care mi-o inoculaseră
părinții în anii copilăriei.
În zilele pe care le evoc aici am înțeles că dic-
tonul NIHIL SINE DEO, nu e o vorbă în vânt și că toate
deciziile pe care le-am luat în acele zile au stat sub sem-
nul ocrotirii lui Dumnezeu, fiind singura unitate din Bu-
curești care, dintr-o mie de militari, n-a avut niciun
mort, niciun rănit și niciun arestat. Revenind la momen-
tul de mai înainte, deodată am simțit impulsul să dau
niște comenzi, și am comandat cu voce puternică pentru
a fi percepută și de manifestanți: La picior-arm!, Pe loc-
repaus. Soldații au trecut din poziția amenințătoare de
mai înainte într-o poziție lejeră de non-combat. Inițial,
mulțimea a amuțit pentru că nu știa ce urmează, dar vă-
zând poziția lejeră a soldaților, au aplaudat, au scandat
“Armata e cu noi”, s-au întors la dreapta și au plecat
spre Piața Palatului, iar noi cu toții am răsuflat ușurați.
Am aflat mai târziu de la un coleg că întreaga scenă a
fost filmată de la una din ferestrele ministerului, și-mi
dau seama că dacă n-ar fi picat Ceaușescu, sigur aș fi
fost judecat și condamnat pentru pactizarea cu “dușma-
nii poporului”.
Către ora 12.15, am văzut un elicopter zburând
pe deasupra noastră și aruncând niște fluturași cu urmă-
torul conținut: “Manifestanți!... V-ați angajat pe un
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

drum periculos. Haosul și dezordinea la care vă în- Pluteam astmatici de parc-am fi visat
deamnă dușmanii poporului duc țara la ruină. Păcat de Un cer de plumb cu stele fără vină,
tot ce s-a făcut până acum. Nu faceți jocul reacțiunii. Nu-nțelegeam de ce-ntr-o zi creștină
Opriți-vă până nu-i prea târziu!” Am aflat ulterior că Căzuse barda peste noi și nimeni n-a strigat.
acel elicopter plecase de pe clădirea Comitetului Cen-
Mă doare-acel decembrie însângerat!
tral cu cei doi ceaușești și gărzile lor de corp. În jurul
orei 13.00 am intrat într-un birou din minister (nu mai
era nimeni pentru că toți fugiseră) și am deschis un te- Imagini din decembrie 1989
levizor să văd ce se întâmplă.
La scurtă vreme, ce am văzut pe ecranul televi-
zorului m-a pus pe gânduri, cu toate că tot ce auzeam
îmi umplea sufletul de bucurie. Am văzut un grup de
bărbați din rândul cărora nu l-am recunoscut decât pe
Ion Caramitru, și l-am auzit pe Mircea Dinescu (ulterior
am aflat cine e) strigând în uralele tuturor: “Fraților, te-
leviziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Suntem
aici! Am învins!” Menționez că din mărturia coman-
dantului gărzii de la Televiziune inserată în volumul
“Revoluția română în direct” (editat în 1990 la Combi-
natul Poligrafic București), pag. 336, rezultă că: “ În
ziua de 22. 12 1989, în jurul orei 11, s-a primit ordin de
la comandantul U.M. 0596 București, maior Gorjan
Ilie, să nu se tragă. Din acel moment, comandantul su-
bunității, locotenent Mihai Dițiu, a dat ordin întregului
efectiv de cadre și militari în termen să se retragă din
dispozitiv și să predea armamentul și muniția la corpul
de gardă”.
După ora 13.30 am plecat la unitate cu toți oa-
menii cu care venisem în misiune, fără nicio pierdere,
fără niciun rănit. De la radioul din mașină am înțeles că
N. Ceaușescu a fugit și suntem liberi. Aveam în suflet
o bucurie de nedescris. Nu mai simțeam nici oboseala
celor câtorva nopți dormite pe sponci, nici lipsa hranei,
nici faptul că eram nespălat de 5 zile (iar îmi vine în
minte întrebarea nesăbuită a unui “prieten”: ce-ați făcut
mă voi militarii de aveți pensii așa de mari?). Pe drumul
spre unitate toată lumea ne făcea semnul victoriei, toți
zâmbeau, râdeau și strigau “Armata e cu noi”, și mai
ales toți aveau în priviri o lumină mai clară decât soa-
rele nefiresc de strălucitor de afară.
După ce am ajuns la unitate, întrucât la Televi-
ziune se făceau apeluri disperate către populație de a
apăra Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, am primit
ordin să mă deplasez acolo cu o subunitate pentru a par-
ticipa la apărarea acesteia.

Decembrie însângerat – 1989

Mă doare acel decembrie însângerat

Cu sânge ars pe cruci și pe lumină,
Cu plug de ghimpi și rău la rădăcină,
Plecase-atunci o țară-ntreagă la arat.

Se-nfiora pământul de greul lor păcat

Și tremura de parcă luase o doză de morfină,
Mă doare acel decembrie însângerat
Cu sânge ars pe cruci și pe lumină.

31

Florica Gh. CEAPOIU
„Coroana de aur a poeziei”
Despre sonetele românești publicate în presa
presa anilor 1838-1840
Războiul ruso-turc a început în aprilie 1828, când
Rusia, considerându-se „protectoarea creștinilor din
Balcani“, a declarat război Turciei și armatele țarului
Nicolae I au trecut Prutul, ocupând orașele Iași și Bu-
curești și asediind Brăila.
Războiul a continuat în anul 1829, dar după nu-
meroase victorii repurtate pe uscat de ruși (la Șumla),
iar pe mare de forțele navale franco-engleze (la Nava-
rin), sultanul a fost nevoit să ceară pacea.
Pacea care s-a încheiat în orașul Adrianopole, la
2/14 septembrie 1829, a avut o însemnătate deosebită
pentru Principatele Române, deoarece, printre altele,
prin acest tratat, până la plata despăgubirilor de război
de către Înalta Poartă, Principatele au rămas sub ocupa-
ție rusească și, atât în Muntenia cât și în Moldova, s-a
alcătuit câte un Regulament privind conducerea și ad-
ministrația țării.
Ocupația rusească a durat până în aprilie 1834,
dar în 12 noiembrie 1829, generalul Kiselev – personaj
„ales și înțelegător“ – a fost numit guvernator al Princi-
patelor Române și, în timpul guvernării lui, s-au lucrat
cele două Regulamente, care, deoarece se refereau la în-
treaga cârmuire a țării, hotărând normele fundamentale
ale acestei cârmuiri, s-au numit organice.
Pentru întocmirea acestor Regulamente orga-
nice, în cele două Principate s-a format câte o comisie
compusă din patru membri: doi numiți de autoritățile
țariste, doi aleși de Adunarea obștească și un secretar.
Din comisia pentru Moldova, unul dintre cei doi
membri numiți de ruși era vornicul Mihail Sturza, dom-
nitorul de mai târziu (1834-1849) al țării.
În vara anului 1829, Gheorghe Asachi (1788-
1869) a fost numit secretar al comisiei moldovenești
care se ocupa cu radactarea Regulamentului organic și,
32
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
în această calitate, el a adus un aport nemijlocit la ela-
borarea acelor dispoziții ale acestei legiuiri ce preve-
deau propășirea învățământului: deschiderea unor noi
așezăminte de învățătură, asigurarea lor cu mijloace bă-
nești din bugetul statului, legiferarea limbii naționale în
școală ca limbă de predare, statornicirea învățământului
public de stat în locul celui particular.
În anul 1830, Regulamentele organice erau gata,
într-o formă foarte asemănătoare, aproape identice, și
aplicarea lor a început la 1 iulie 1831 în Muntenia și la
1 ianuarie 1832 în Moldova.
Prin aceste Regulamente organice se înființa o
Adunare obștească (un fel de Parlament legiuitor) și se
hotăra ca domnitorul să fie ales pe viață, dintre marii
dregători ai țării (de Adunarea obștească întrunită într-
o sesiune extraordinară).
Un loc mai „înalt“ ocupau cele două puteri câr-
muitoare: Turcia care era puterea suzerană și Rusia, pu-
terea protectoare.
Domnitorul avea dreptul să dizolve Adunarea
obștească, dar pentru alegerea uneia noi, îi trebuia în-
voirea sultanului și a țarului.
Înainte de a prezenta câteva date referitoare la
primul sonet românesc publicat în presa din Moldova,
trebuie să mai știm că în Iași, la Biserica Trei Ierarhi, s-
a deschis la 1 ianuarie 1828 o școală cu două cicluri:
primar și secundar căreia, mai târziu, i s-a adăugat și un
ciclu superior, universitar (de filozofie). Directorul șco-
lii era Gheorghe Asachi. La sfârșitul anului, „exame-
nele constituiau un eveniment important pentru întreg
orașul; multă lume venea să asiste“.
Mihail Sturza a domnit în Moldova timp de cin-
cisprezece ani, între 1834-1849 și fiind un iubitor de
cultură, a dat atenție învățământului și a înființat la Iași
o școală superioară, corespunzând liceului și Universi-
tății, cunoscută sub numele de Academia Mihăileană,
inaugurată în 16 iunie 1835. Totuși, mai târziu, spre
sfârșitul domniei, Mihail Sturza „prea plecat față de gu-
vernul țarist“ a devenit un adversar al tineretului pro-
gresist.
„Pentru puțin timp, Mihail Kogălniceanu a pre-
dat istoria națională la Academia Mihăileană. Cuvântul
său de deschidere și lecțiile erau, în general, foarte pă-
trunse de ideile naționale și progresiste al vremii încât,
nefiind agreate de țar, consulul rus de la Iași a cerut și a
obținut suprimarea cursului“1.
Instaurarea protectoratului rusesc în Țara Româ-
nească și în Moldova a marcat încheierea perioadei
domniilor fanariote și, ca urmare, s-a produs trecerea de
la învățământul bisericesc, cu predare în limba greacă,
la învățământul public în limba română și la scrierea în
limba română utilizând alfabetul chirilic.
Am considerat necesară o astfel de introducere
cu careacter istoric, deoarece această perioadă de ne-
contenită frământare politică europeană a avut o influ-
ență puternică asupra creației spirituale românești, răs-
frângându-se și în poezie. Au apărut, acum, sonete
„ocazionale“ precum: Pacea de Iancu Văcărescu,

SONET. La anul 1830 de Ioan Heliade Rădulescu, La
introducerea limbei naționale în Publica Învățătură în
Moldavia, la 1828 și Palladiul moldovenilor. Pentru
ziua aniversală a inaugurației Academiei Mihăilene,
serbată în 3 iulie 1838 de Gheorghe Asachi.
Primul sonet care a văzut lumina tiparului în
limba română, în anul 1821, aparține lui Gheorghe
Asachi și a fost tipărit sub titlul Sonet în prefață (fila 7
recto) la romanul Bordeiul indienesc – versiunea în
limba română a volumului Chaumière Indienne de Ber-
nardin de Saint-Pierre, apărut la Paris în anul 1790 – în
traducerea lui Leon Asachi (preotul Lazăr Asachi, con-
form volumului: Antologia poeziei românești de la în-
ceputuri până astăzi2, p. 157), tatăl poetului. În prima
ediție de Poesii a lui aga G. Asachi, Mădulariu Acade-
miei de Roma, apărută la Tipografia Albinei, Iași, 1836,
acest sonet este intitulat La introducerea limbei națio-
nale în Publica Învățătură, p. 29, dar în volumul Cule-
gere de poesii a lui G. Asachi. Ediția a doua, adăugită,
Tipografia Institutului Albinei, Iași, 1854, titlul acestui
sonet devine La introducerea limbei naționale în Pu-
blica Învățătură în Moldavia, la 1828, p. 75. Cele trei
texte publicate au suferit modificări substanțiale, astfel
încât poezia Sonet – care poate fi citită în volumul Po-
ezii cu formă fixă3 de Gh. Cardaș, p. 254 – diferă mult
de varianta La introducerea limbei naționale în Publica
Învățătură în Moldavia, la 1828 preluată de Radu Câr-
neci din Antologia poeziei românești de la începuturi
până astăzi, p. 158 și publicată în Antologia Sonetului
Românesc4, vol. 1, p. 14.
La mai puțin de un deceniu de la apariția prime-
lor gazete politico-literare, „Curierul românesc“ (8 apri-
lie 1829) în Țara Românească și „Albina românească“
(1 iunie 1829) în Moldova, fondatorii lor – Ioan Heliade
Rădulescu și Gheorghe Asachi – și-au dat seama că pa-
ginile acestor publicații nu mai erau suficiente pentru
stimularea activității literare din cele două Principate
Române și au înființat în anul 1837 cele două supli-
mente consacrate exclusiv literaturii: „Curierul de ambe
sexe“ în București și „Alăuta românească“ în Iași.
Primul număr al „Alăutei românești“ a apărut la
14 martie 1837, dar Gheorghe Asachi a scos, cu nere-
gularitate, numai opt numere ale acestei foi literare,
adică până în 3 februarie 1838.
Odată cu apariția noii serii, la 1 iulie 1838, Ghe-
orghe Asachi a încredințat destinul literar al „Alăutei
românești“ tânărului, la acea vreme, proaspăt venit în
țară de la studiile din străinătate, Mihail Kogălniceanu,
dar sub îndrumarea acestuia, după publicarea celui de-
al cincilea număr, tipărirea revistei a fost întreruptă cu
brutalitate, la 15 septembrie 1838.
Ideile noi, revoluționare pentru acea vreme: pre-
ocuparea privind realizarea unității limbii literare, lupta
pentru cartea scrisă și tipărită în limba română, precum
și pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin au
concentrat energiile intelectualilor români și, din presă,
a început să transpară idea lui Mihail Kogălniceanu
conform căreia cultura în general și literatura în special
33
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
sunt pârghii utile în vederea realizării unității politice a
românilor de pretutindeni. Ca urmare, această activitate
cu un specific literar larg a trezit suspiciuni în cercurile
oficiale rusești și la cererea lui A. Kötzebue, consulul
țarist de la Iași, domnitorul Mihail Sturza a întrerupt
apariția „Alăutei românești“.
În suplimentul literar „Alăuta românească“, Iași,
II, nr. 2, din 15 iulie 1838, pp. 21-23, sub titlul Exame-
nul public al școalelor naționale din Iași a fost publicat
un scurt articol, p. 21, urmat de sonetul Palladiul mol-
dovenilor, pp. 22-23. În acest articol, fig. 1, editorul
menționează faptul că sonetul publicat aparține domnu-
lui „referendar Aga G. Asachi“ și, pentru valoarea lui
documentară, îl reproducem integral:
„La 3 iulie s-au făcut serbarea generalnicului
examen și a împărțirei premiilor, dinaintea unei nume-
roase și strălucite adunări, alcătuite de cinstita epitropie
a școalelor naționale, de înalții foncționari a Statului, de
Ecs. Sa General Inspectorul miliției, de consulii puteri-
lor străine și de mulți învățați.
Luminarea sa, prințul Niculai Șuțu, mădular a
epitropiei, au binevoit a pune întrebările făcute școleri-
lor; ei au răspuns curat și bine, lucru rar în ziua de as-
tăzi. Publicul, care mai totdeauna judecă prea degrabă,
au putut sîngur a se încredința de sporul școlerilor în
istorie, geografie, matematică, ritorică, poezie, filosofie
și în frumoasele meșteșuguri; el au putut totodată prețui
facerile de bine a epitropiei, râvna domnului referendar
și sârguința profesorilor români.
După sfârșirea examenului au urmat împărțirea
premiilor făcute de luminarea sa prințul N. Șuțu și toto-
dată s-au împărțit și următorul sonnet alcătuit de D. re-
ferendar Aga G. Asaki, care au publicat și o relație is-
torică de[spre] lucrările Cinstitei Epitropii de la așeza-
rea școalelor naționale în prințipatul Moldaviei, care
epohă de 10 ani s-au serbat la acest prilej.
Noi aflăm o adevărată plăcere de a împărtăși ce-
titorilor noștri frumoasele versuri a D. Aga G. Asaki.“
Fig. 1. „Alăuta românească“, Iași, II, 2, 15 iulie
1838, p. 21: Examenul public al școalelor naționale din
Iași.

Am dat, mai sus, atât de multe date istorice cu
scopul de a înțelege că Gheorghe Asachi a scris acest
sonet la zece ani de la înființarea școlii de la Biserica
Trei Ierarhi (deschise la 1 ianuarie 1828) ‒ „care epohă
de 10 ani s-au serbat la acest prilej“ ‒ și la trei ani de la
înființarea Academiei Mihăilene (inaugurate în 16 iunie
1835) ‒ „pentru ziua aniversală a inaugurației“.
Reproducem acest sonet, păstrănd întreg titlul
sub care a fost publicat în „Alăuta românească“, titlu
care apare tot astfel și la Radu Cârneci în lucrarea An-
tologia Sonetului Românesc, vol. 1, p. 15.
PALLADIUL MOLDOVENILOR
Pentru ziua aniversală a inaugurației Academiei
Mihăilene, serbată în 3 iulie 1838.
SONNETU
Dacă Troia-n a ei ziduri Palladiul ar fi păstrat,
Care Joe din Olimpu au trimes spre a ei ferire,
A lui Priamos domnie în putere și-nflorire
Teafără-ntre mii primejdii, pe temeiuri ar fi stat.
Nu a zeilor urgie, nu Ahil înfiorat,
Nici a Grecilor mii vase, ce vărsa[u] foc și peire,
Nu Ulis prea înțăleptul cu ghibacea uneltire,
Ilion ș-a sale temple în țărân-ar fi surpat.
Az[i] asemene nalt scopos, nației mântuitor,
Reglementul ca Palladiu pe-Academia au urzit.
Ci să fie de virtute și științe viu izvor.
Că Moldovei, buna pronie Fericire au menit:
Pe cât zeaua și credința vor păstra acest odor,
Sub scutirea a doi luceferi de la Nord și Răsărit.
Sonetul a fost tipărit în „Alăuta românească“,
Iași, II, nr. 2, din 15 iulie 1838, pp. 22-23, însoțit de
următoarea notă explicativă:
„(1) Palladium însemna la Elini o statuă a zânei
Pallas, adecă a înțelepciunei, pre care ar fi trimes-o din
cer Zânul Joe și despre care, așăzată apoi la Troia în un
templu, au prezis oracolul cum că cetatea Troia va fi
nebiruită, pe cât va păstra acel palladiu. Anticii și acii
de astăzi însămnează prin acest cuvânt oarecare objec-
turi cărora imperiile sau pollitiile sînt datoare cu a lor
trai și fericire.“ (conform DEX5: substantivul obi-
ect/obiecte poate să provină din limba latină, de la cu-
vântul obiectum, dar la fel de bine din limba germană,
de la cuvântul Objekt, și atunci putem explica forma ob-
ject/objecturi din acest articol; substantivul politie/po-
litii înseamnă: oraș, activitate/practică politică, afaceri
politice și provine din neogrecescul politía ‒ n.a).
Am reprodus această notă din revista „Alăuta ro-
mânească“, fig. 2, dar pentru o înțelegere cât mai co-
rectă a textului – scris cu litere chirilice – am analizat
atât versiunea publicată de domnul profesor Mircea
34
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Coloșenco în articolul Primele sonete românești tipă-
rite în presă (1829-1849)6, p. 29, cât și pe aceea din lu-
crarea: Alăuta românească. 1837-18387 de Cornelia
Oprișanu, p. 150.
Deoarece această notă se referă la primul vers al
sonetului: „Dacă Troia-n a ei ziduri Palladiul ar fi păs-
trat,“ în notă am scris ca în sonet „Troia“ (a se vedea
ediția Cornelia Oprișanu, p. 150) și nu „Troea“ ca în
textul chirilic (a se vedea articolul domnului profesor
Mircea Coloșenco, p. 29 din revistă).
De asemene, am păstrat formele din textul origi-
nal, scriind: „zânei Pallas“ (și nu „zeiei Pallas“ cum
apare scris de Cornelia Oprișanu) și „Zânul Joe“ (nu
„Zăul Joe“ cum este scris de Mircea Coloșenco) și pu-
tem observa că editorul a fost foarte atent când s-a refe-
rit la perechea divină „Zânul Joe“ – „zâna Pallas“, pu-
nând cele două divinități pe picior de egalitate.
Radu Cârneci și Cornelia Oprișanu au publicat
acest sonet ținând seama de faptul că „Reforma ortogra-
fică din anul 1953“ restrânge utilizarea apostrofului în
limba română la cazurile absolut necesare, înlocuindu-
l cu cratima, dar domnul profesor Mircea Coloșenco a
publicat poezia, în articolul Primele sonete românești
tipărite în presă (1829-1849), pp. 28-29 din revistă, fo-
losind apostroful, ca în originalul din „Alăuta româ-
nească“.
Fig. 2. „Alăuta românească“, Iași, II, 2, 15 iulie
1838, p. 22: Cele două catrene ale sonetului
Palladiul moldovenilor.
Pentru ziua aniversală a inaugurației Academiei
Mihăilene, serbată în 3 iulie 1838.
De-a lungul timpului, versul al 6-lea: „Nici a
Grecilor mii vase, ce vărsa foc și peire,“ din revista
„Alăuta românească“, p. 22, fig. 2, a devenit: „Nici a
grecilor mii vase, ce vărsa foc și peire,“ (în versiunile:

Cornelia Oprișanu și Radu Cârneci). Referitor la acest
vers, putem aminti că Boileau – în versul 89 din lucra-
rea L’Art poetique, apărută la Paris în 1674 – excludea
din sonet licența poetică, scriind: „Cu totul din poemă
îndepărtă licența“ și ne-am permis să corectăm acest
vers, specificănd în croșete intervenția noastră: „ce
vărsa[u] foc și peire,“.
Terținele acestui sonet, publicate în pagina 23 a
„Alăutei românești“, fig. 3, au fost tipărite cu o eroare
de culegere de text (am zice noi!) și, astfel, lipsește
prima literă a fiecărui vers din cele două terține, lucru
care a făcut ca varianta transcrisă de domnul Mircea
Coloșenco să difere de acelea transcrise de Cornelia
Oprișanu și de Radu Cârneci.
În versul al 9-lea, noi distingem foarte clar litera
„ʒ“ și, știind că din cuvânt lipsește prima literă, am tran-
scris acest vers în forma: „Az[i] asemene nalt scopos,
nației mântuitor,“. În deschiderea primei ediții de Poe-
sii a lui aga G. Asachi, Mădulariu Academiei de Roma,
Iași, Tipografia Albinei, 1836, intitulată Înainte-cuvânt,
întâlnim forma „astăz“ în următoarea afirmație: „cutez
astăz a da la lumină următoarea culegere“8.
În rândul al 11-lea, din cuvântul de început există
numai litera „ɪ“ și am transcris acest vers în forma: „Ci
să fie de virtute și științe viu izvor.“ unde conjuncția
„ci“ are sensul: dar, însă, prin urmare, deci.
Fig. 3. „Alăuta românească“, Iași, II, 2, 15 iulie 1838, p. 23:
Cele două terține ale sonetului
PALLADIUL MOLDOVENILOR
Pentru ziua aniversală a inaugurației Academiei Mihăilene,
serbată în 3 iulie 1838.
În rândul al 10-lea al sonetului, în originalul chi-
rilic, fig. 3, vedem scris cu caractere spațiate: „R e g l e
m e n t u l ca Palladiu pe‿Academia au urzit,“ și numai
Cornelia Oprișanu a subliniat primul cuvânt al acestui
vers, folosind scrierea cursivă: „Reglementul ca Palla-
diu pe Academia au urzit,“. Tot în acest vers, observăm
că poetul a introdus un semn grafic ciudat (pe care l-am
reprodus astfel: „‿“) pentru a indica citirea legată/con-
tragerea celor două silabe: „Reglementul ca Palladiu pe-
Academia au urzit,“ în timp ce, în cele trei versiuni tran-
scrise de Cornelia Oprișanu, Radu Cârneci și Mircea
Coloșenco citim: „Reglementul ca Palladiu pe Acade-
mia au urzit,“.
Folosind anumite cratime corect poziționate în
text, această poezie a lui Gheorghe Asachi poate deveni
un sonet, scris pe un vers lung de 16 silabe uneori cu
varianta lui catalectică (de 15 silabe), în ritm trohaic,
35
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
alternând rimele feminine și masculine după următoa-
rea schemă prozodică: abba/abba/cdc/dcd.
Versul al 12-lea: „Că Moldovei, buna pronie Fe-
ricire au menit:“ (încheiat de poetul Gheorghe Asachi
cu două puncte, semn grafic foarte important pentru a
introduce în text explicația care urmează) a căpătat for-
mele: „Că Moldovei, buna pronie fericire au menit“
(dar mai gravă decât scrierea cu literă mică a cuvântului
„fericire“, ni se pare omiterea celor două puncte de la
sfârșitul versului) în versiunile: Cornelia Oprișanu și
Radu Cârneci și „Că Moldovei, buna pronie Ferice au
menit:“ (unde substanivul „Fericire“ a fost înlocuit cu
adjectivul „Ferice“, schimbare care afectează înțelesul
acestui vers) în versiunea domnului profesor Mircea
Coloșenco.
Pentru versul al 13-lea, toți editorii de până acum
au transcris: „Pe cât zeul și credința vor păstra acest
odor,“ însă, în revista „Alăuta românească“, p. 23, fig.
3, pentru acest vers stă scris: „Pe cât zeaua și credința
vor păstra acest odor,“.
Ni se pare interesant și considerăm că merită să
zăbovim asupra celui de-al 14-lea vers al sonetului, ti-
părit în revista „Alăuta românească“, p. 23, în forma:
„Sub scutirea a doi luceferi de la N o r d și R ă s ă r i t“,
fig. 3, vers care, după toate cerințele impuse sonetului,
trebuie „să se răsfrângă ca o lumină asupra întregului
sonet, să fie concluziv, dar nu didactic, punct terminal
nu numai al poeziei, ci și al dezvoltării emoționale și
ideatice“9.
Urmând exemplul editoarei Cornelia Oprișanu
care, în versul al 10-lea, a înlocuit literele spațiate cu
litere cursive, am transcris cuvintele „N o r d și R ă s ă
r i t“ scrise cu litere distanțate în revista „Alăuta româ-
nească“, p. 23, fig. 3, cu litere cursive: „Nord și Răsă-
rit“.
În DEX, pentru verbul a scuti se menționează mai
multe semnificații, dintre care amintim: a feri sau a
scăpa pe cineva de ceva neplăcut, a lăsa în pace; verb
care provine din substantivul scut, în latinește scutum.
Prin urmare, cuvântul scutirea din versul „Sub scutirea
a doi luceferi de la Nord și Răsărit.“ are sensul de pro-
tecție/protectorat și se referă la suzeranitatea metafo-
rică – „luceafărul de la Răsărit“ – a Turciei asupra Țării
Românești și Moldovei și, în mod asemănător, la pro-
tectoratul Rusiei – „luceafărul de la Nord“ – asupra
Principatelor Române.
Ar mai fi de menționat faptul că, în cazul acestui
sonet, trecerea de la cuvintele vechi: trimes / Ulis / în-
țăleptul / asemene la cele moderne: trimis / Ulise / înțe-
leptul / asemenea implică o anumită intervenție a edito-
rului în text, de exemplu versul al 7-lea trebuie scris:
„Nu Ulise prea-nțeleptul cu ghibacea uneltire,“ – inter-
venție pe care Radu Cârneci nu a realizat-o, ci a scris:
„Nu Ulise prea înțeleptul cu ghibacea uneltire,“ pertur-
bând ritmul poeziei.
În Transilvania, la 12 martie 1838, profesorul
George Barițiu tipărește, la Brașov, prima gazetă româ-
nească denumită „Gazeta de Transilvania“ (devenită
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

mai tărziu „Gazeta Transilvaniei“), cu suplimentul lite- noiembrie 1838, p. 145, „un sonet anonim al cărui autor
rar „Foae pentru minte, inimă și literatură“ (1838- a fost identificat de către G. Bogdan-Duică în persoana
1850). lui T. Cipariu, după o scrisoare a poetului către Gh. Ba-
Din articolul Primele ziare românești în Transil- riț, conducătorul revistei, în care îl roagă să-i păstreze
vania, publicat de Iosif Vulcan în revista „Familia“, anonimatul.“ (citat preluat din volumul Poezii cu formă
Buda-Pesta, nr. 6, 8 februarie/20 februarie 1876, pp. 61- fixă de Gh. Cardaș, p. 215).
62, aflăm câteva date prețioase, referitoare la condițiile Noi reproducem această scrisoare din volumul
istorice premergătoare apariției acestor gazete în spațiul Timotei Cipariu, Poezii10,, ediția Nicolae Albu, p. 21:
de dincolo de Carpați: „Versul acesta d-ta [Bariț] ai voie a-l vârî undeva sau
„Ideea inființării celui dintâi ziar românesc în așa cum îl vezi, pre cât vă pot servi literele, sau și îm-
Transilvania s-a născut pentru prima oară în Blaj. brăcat cu cirilicești. Ci nu-ți dau voie să-mi atingi nu-
Între anii 1833-1836 onorabilul domn Timotei mele nici cât un fir de mac, sub tăcere de un an de zile.
Cipariu, pe atunci profesor de teologie, primea «Curie- Și acesta ți-l trimiț numai să-ți paști curiozitatea de a
rul românesc», care ieșea sub redacțiunea lui Ioan He- vedea ce comoară țin ascunsă. Socotesc că te vei stâm-
liade la București, însă plătind pe fiecare număr prețul păra: ăsta-i rodul geniului mieu dintr-o vreme ce nu o
întreg al unei scrisori; el apoi avea bunătatea a-l da și poci numi.“ Din această scrisoare reiese că textul trimis
alumnilor (substantivul comun alumn/alumni înseamnă de Timotei Cipariu era scris cu „litere“ latine, iar „îm-
elev, școlar, discipol și provine din latinescul alumn ‒ brăcarea cu chirilicești“ a fost realizată de revista „Foae
n.a.) din seminar spre cetire. pentru minte, inimă și literatură“.
Până atunci în Blaj se cetea numai «Pressburger
Zeitung», cel mai vechi ziar în Ungaria, la care era abo-
nat episcopul diecesan Ioan Lemeni și ‒ pare-ni-se ‒
două sau trei exemplare din „Erdélyi Hiradό“ de la Cluj.
Nu e condei care să poată descrie și mirarea și
bucuria unor clerici, când au văzut ei mai întâi un ziar
românesc. Acela a trecut din mână în mână și entuzias-
mul a devenit general.
Rezultatul acestei însuflețiri a fost că, în acele
zile, s-a și deșteptat dorința mai multora de a vedea și
în Transilvania ieșind o «novela» (gazeta) românească.
În anul 1836 domnii: Cipariu, profesorul de isto-
rie generală Ioan Rusu [...] și de curând numitul profe-
sor de fizică, George Barițiu, adunându-se într-o zi, pe
întâmplate, în tipografie, vorbiră și despre înființarea
unei foi periodice românești; aflară însă că, pe cât timp
până și «Ceasoslόvele» de retipărit se cer spre censurare
gubernială: ar fi sau peste putință sau încă foarte cu ane-
voie a câștiga concesiunea, apoi ‒ asta sub censura unui
vicespan de comitat la Aiud!
Într’aceea Barițiu apucase a cunoaște Brașovul
încă fiind alumn, din vacanțele anilor 1834 și 1835,
unde și aflase mai multe foi și cărți românești, strecu-
rate din țările vecine, precum «Curierul românesc»,
«Albina» din Iași, «Gazeta Teatrului» și altele. Fig. 4. „Foae pentru minte, inimă și literatură“,
Brașov, I, 19, 5 noiembrie 1838, p. 145:
Acolo spera el înființarea unui organ de publici-
Sunet XXI. 2
tate, căci acolo se aflau și 9000 de Români locuind la
un loc.“
Transcriem, mai jos, varianta Sunet XXI. 2 publi-
În anul 1833 Timotei Cipariu a fost numit direc-
cată în revista „Foae pentru minte, inimă și literatură“,
tor al tipografiei seminarului, funcție pe care a păstrat-
Brașov, I, 19, 5 noiembrie 1838, p. 145, fig. 4, scrisă cu
o până în 1863 și acolo s-au purtat discuțiile dintre Ci-
litere chirilice.
pariu, Bărnuț, Rusu și Barițiu referitoare la înființarea,
la Brașov, a unei gazete pentru românii din Transilva-
SUNET XXI. 2.
nia, deoarece „pentru Blaj nu s-ar fi obținut aprobarea“.
Al patrulea sonetist român este eruditul filolog
Viața-mi astăzi, eată jumătate
blăjean Timotei Cipariu (1805-1887) care, pe tot par-
De cum trăisă dulcele-mi părinte.
cursul vieții sale, a rămas un iubitor fidel de poezie.
Și-atâtea zile, cându-mi vin aminte
Sub titlul Sunet XXI. 2, fig. 4, a apărut în „Foae
Din pace-avută, văz că-i fură date.
pentru minte, inimă și literatură“, Brașov, I, 19, 5

36

Ci-n sânu-mi nu știu ce prea iute bate,
Și simț că arde d-un foc prea fierbinte.
Ah, cine știe, au nu de-aci-nainte
Prin trup și oase-mi focul va străbate.
Pricep și zic: arzi foc într-al-meu sânge,
Curând străbate-l, oh, tu să nu-nceți,
Până-n cenușă ce mă vei preface.
Că lacrămi moi din ochi nu te vor stânge.
Tu arzi ascuns supt șepte tari peceți.
Și-atunci... atunci avea-voi și eu pace.
Cu titlul Sonet XXI. 2, poezia aceasta a apărut în
volumul Timotei Cipariu, Poezii, pp. 89-90, dar edito-
rul ‒ Nicolae Albu ‒ a transcris eronat atât primul ca-
tren: „Viața-mi astăzi, eată jumătate/ Și-atâtea zile,
cându-mi vin aminte/ Din pace-avută, văz că-i fură
date./ De cum trăisă dulcele-mi părinte.“, cât și primul
vers din ultima trețină, versul al 12-lea: „Că lacrămi
moi nu te vor stânge.“ din care a omis cuvintele „din
ochi“.
În anul 2007, în Antologia Sonetului Românesc,
vol. 1, p. 24, Radu Cârneci a reprodus, într-un limbaj
literar modern, poezia Sonet XXI. 2 în varianta tipărită
în ediția Nicolae Albu din anul 1976, preluând, desigur,
toate erorile de tipar pe care le-am menționat deja. În
plus, versul al 12-lea suferă o nouă modificare acciden-
tală, devenind: „Că lacrămi moi nu se vor strânge.“
Deoarece se consideră că sonetul a fost inventat
de italieni și fiindcă poeții italieni ne-au lăsat cele mai
multe poezii desăvârșite, în încercarea de a explica în
ce constă forma fixă a sonetului, în lucrarea sa Elemente
de poetică, metrică și versificațiune, Tiparul Seminaru-
lui, Blaj, 1860, Timotei Cipariu a luat ca model sonetul
italian, definindu-l pe baza celui petrarchist, dar exem-
plul practic l-a luat din propria sa creație. În acest scop,
a apelat la poezia Sunet XXI. 2, căreia îi păstrează în
continuare anonimatul, dar, din motive lesne de înțeles,
i-a adus unele îmbunătățiri obținând o variantă nouă,
denumită de Nicolae Albu Sonet XXI. 2 [variantă]. În
sonetul aceasta, aparținând anului 1860, poetul menține
literele mari numai la începutul unei fraze, fig. 5.
Fig. 5. Elemente de poetică, metrică și versificațiune,
p. 199.
37
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Astfel, în lucrarea sa Elemente de poetică, me-
trică și versificațiune, în Partea II. intitulată Despre
forma poesiei, secțiunea Despre versificațiune (pp.
177-200), în capitolul 138, intitulat Sonetto și Sestina
(pp. 197-199), Timotei Cipariu dă mai întâi (pp. 197-
198) următoarea definiție a sonetului:
„Italienii în carminele (poemele ‒ n.a.) lor au
unele specii, printre care nu numai metrul, ci chiar și
numărul strofelor și numărul versurilor din strofe, și ca-
dențele sunt definite, dintre care sunt așa numitele so-
netto și sestina.
Sonetto, sunet, ordinar stă din XIV versuri îm-
părțite în patru strofe, din care strofele dintâi 2 sunt de
câte patru versuri, iar cele din urmă 2 de câte trei. În cât,
pentru metru, sonetul se compune din iambi plini de
câte XI silabe, iar cadențele sunt împărțite așa, cât cele
dintâi 2 strofe au două cadențe: cea de întâia în v. 1. 4.
5. 8, iar a doua în v. 2. 3. 6. 7; iar cele din urmă pot să
aibă sau două sau trei cadențe, și să se împreune după
plac. De exemplu oda I-a a lui Petrarca.“
Altfel spus, pentru cele două catrene, Timotei Ci-
pariu a evidențiat aici două rime îmbrățișate după
schema abba/abba specifică sonetului petrarchist.
După Sonetul I al lui Petrarca, autorul volumului
prezintă Sestina urmată de:
„Nota 1) Exemplu de sonet românesc în metru
italienesc.“ și în acest fel Timotei Cipariu introduce în
text sonetul său, fără titlu și fără semnătură, p. 199.
SONET XXI. 2 [variantă]
Viața-mi astăzi, iată-mi jumătate,
din cât trăise dulcele-mi părinte;
și-atâte zile, cându-mi vin aminte
trecute-n pace-acum înmormântate!
Oh! pieptul lânced simt că mi se bate
și-n foc sălbatic arde prea fierbinte;
aș vrea să știu, tu spune-mi înainte
secretul care ochiul nu-l străbate.
Pricep, aud, arzi foc prin al meu sânge,
curînd incende-l, oh, tu să nu-nceți,
până-n cenușă tot se va preface.
Că lacrimi moi din ochi nu te vor stânge,
tu arzi ascuns sub șapte tari peceți.
Și-atunci! atunci avea-voi și io pace.
Autorul nu se oprește aici, ci încheie capitolul cu
încă o notă prin care definește sonetul cu coadă:
„2) Italienii, când vor să lungească un sonet,
leagă de versul din urmă un vers de metru mai scurt și
apoi de acesta una sau mai multe strofe. Un sonet așa
lungit, ei îl numesc cu coadă (colla coda).“
Pentru acest sonet, noi am păstrat titlul dat de Ni-
colae Albu în volumul Timotei Cipariu, Poezii, p. 90, și
limbajul său modern, dar am transcris textul din
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

lucrarea Elemente de poetică, metrică și versificațiune, compus un sonet muzical, intitulat Viața-mi astăzi...,
p. 199. Poezia aceasta, cu titlu Sonet, a fost tipărită și în publicat în lucrarea SONET. Antologie românească.
volumul Poezii cu formă fixă de Gh. Cardaș, p. 258. Partea întâia, Editura Primus, Oradea, 2012, p. 14, lied
În versul al 4-lea, în textul original, scris în alfa- care a fost revizuit conform ultimelor noastre cercetări,
betul latin, se vede o corectură făcută manual! peste ti- întreprinse în lunile mai-septembrie 2019, fig. 6.
par! care conduce la citirea acestui vers într-o formă
eronată: „trecute, în pace-acum înmormântate!“ când,
de fapt, nu trebuia pusă o virgulă, ci un apostrof care
determină o citire corectă: „trecute ’n pace-acum în-
mormântate!“
Gh. Cardaș și Nicolae Albu au transcris: „trecute
în pace-acum înmormântate!“ ignorând corectura (fă-
cută manual!), neținând seama de ritmul iambic al so-
netului și de cele 11 silabe ale acestui vers „italienesc“
pe care Timotei Cipariu tocmai îl definise.
În original, versurile al 5-lea și al 6-lea sunt: „Oh!
pieptulu langedu semtiu cà mi se bate/ si ’n focu selba-
tecu arde prea ferbente.“, dar Gh. Cardaș le-a transcris:
„Oh! pieptul lânged simți că mi se bate/ și-n foc sălba-
tec arde prea fierbinte,“ în timp ce Nicolae Albu a re-
produs aceste două versuri în forma: „Oh, pieptul lân-
ged simt că mi se bate/ și-un foc sălbatic arde prea fier-
binte;“.
În DLR11, p. 480, întâlnim adjectivul langed/lan-
gedă care vine din latinescul languidus/languida/lan-
guidum și înseamnă lânced/lâncedă, cuvânt pe care l-
am utilizat în text.
Versul al 10-lea a fost transcris de Gh. Cardaș în
forma: „curund încende-l, oh tu să nu-nceți,“ iar la Ni-
colae Albu citim: „curând incende-l, oh, tu să nu în-
ceți,“.
Diferențe apar și la transcrierea ultimului vers al
sonetului, care la Gh. Cardaș este: „Și-atunci! atunci
avea-voliu și eu pace.“ iar la Nicolae Albu este: Și-
atunci! atunci avé-voi și io pace.“
Spre a oferi cititorilor un exemplu privind difi-
cultatea de lecturare a acestui sonet (care, totuși, este
scris cu „litere“ latine), dificultate ce justifică diferen-
țele care există între variantele publicate de Nicolae
Albu (în anul 1976, pp. 90-91) și Gh. Cardaș (în anul
1973, p. 258), reproducem în ortografie originală, din
volumul Timotei Cipariu, Elemente de poetică, metrică
și versificațiune, p. 199, cele două terține ale sonetului: Fig. 6. Sonetul muzical Viața-mi astăzi...
„Pricepu, audiu, ardi focu prein alu mieu sange,/ cu-
rundu incendelu, oh tu se nu ’nceti,/ panà ’n cenusia totu Concept românesc insolit, sonetul muzical ‒ in-
se va preface.// Cà lacremi moli dein ochi nu te voru ventat de muzicianul Florian Chelu Madeva în urmă cu
stinge,/ tu ardi ascunsu sub siepte tari peceti./ Si-atunci! aproape douăzeci de ani, pe baza „a două măsuri din
atunci avé-voliu si io pace.“ Johann Sebastian Bach: măsurile 169 şi 170 ale Fugii
Aici îl vom cita pe Ion Chinezu: „Dacă Timotei din Sonata a 3-a pentru vioară“ ‒ este „o specie a ge-
Cipariu s-ar fi născut la Iași sau la București, ar fi ajuns nului vocal-instrumental“, care permite şi o laborioasă
cea mai mare personalitate culturală din istoria noastră orchestraţie muzicală. Sonetul muzical a fost definit as-
între anii 1830-1860. Și ar fi fost altfel orientat chiar și tfel de curând, în toamna anului 2018, când compozito-
în lingvistică; nu mergea de dragul romanității ‒ la care rul Florian Chelu Madeva a scris sonetul intitulat Ars
îl împingeau realitățile politice din Transilvania ‒ până sonetica, din care transcriem prima terțină: „Fiind a ge-
la acel radicalism detestast de toată intelectualitatea cu nului vocal-instrumental,/ desigur, specie-i sonetul mu-
bun simț pentru limbă.“12 zical,/ dar ce-i de adâncit e tocmai forma“13.
Pentru poezia Sonet XXI. 2 [variantă] de Timo- Deoarece interesul nostru pentru sonetele româ-
tei Cipariu, muzicianul Florian Chelu Madeva a nești nu se oprește aici, vom prelungi, încă puțin,

38

studiul acesta privind sonetele lui Timotei Cipariu,
odservând că dacă Sunet XXI. 2, „unul din cele mai des
citate ca exemplar, a fost scris după moartea tatălui său,
cum s-ar deduce din text, deci înainte de a împlini 21 de
ani (cca. 1826 – n.a.), înseamnă că făcea parte dintr-o
suită de sonete care s-au pierdut. Căci celelalte sonete:
Sonetto I și Sonetto II, poartă o dată care ne duce spre
sfârșitul carierei poetice: anul 1864, data ultimei sale
poezii cunoscute nouă“14.
Poezia Sonet XXI. 2 [variantă] a fost tipărită de
Timotei Cipariu la Blaj, în anul 1860, în lucrarea Ele-
mente de poetică, metrică și versificațiune, lucrare care
conține, ca anexă (pp. 201-223), Drama pastorală. Edi-
țiunea II. – o mică dramă „în metru italienesc“ ‒ pe a
cărei copertă este menționat faptul că prima sa variantă,
Edițiunea I., a fost tipărită încă din anul 1833.
„Se impune să precizăm că, scrisă în 1832 și con-
struită după canoanele poeziei clasice «în metru italie-
nesc», cum precizează însuși autorul, ecloga cunoaște
astăzi trei variante: întâia e cea tipărită la Aiud în 1833
sub titlul Ecloga [...]“, pentru care există o a doua ver-
siune „rămasă în manuscris, datând tot din 1832-1833;
ceea ce însemnează că autorul a pregătit două texte pa-
ralele pe care le va fi citit prietenilor săi“15 și Edițiunea
II a Eclogei, intitulată Drama pastorală, care a apărut –
așa cum am menționat mai sus – la Blaj, în 1860, și pre-
zintă multe modificări față de versiunea rămasă în ma-
nuscris. Unele modificări s-au făcut spre folosul artei,
altele se referă la numele personajelor, astfel încât per-
sonajul Tyrsis din Eclogă devine Melibeu în Drama
pastorală.
În monologul rostit de Melibeu către finalul Dra-
mei pastorale16, fig. 7, o strofă formată din paisprezece
versuri (primele opt versuri sunt în p. 218, ultimele șase
în p. 219), scrisă în endecasilabi iambici și rime femi-
nine, în care strofele încep cu majuscule, iar versurile
care încep cu literă mică sunt decalate spre dreapta față
de corpul strofei, Nicolae Albu a identificat „un alt vo-
cabular și o altă formă prozodică“ – un sonet (al cinci-
lea!) – pe care a încercat să-l recupereze transcriindu-l
structurat în două catrene și două terține după „modelul
italienesc“, deoarece „chiar și numai acest sonet [...]
constituie un indiciu că T. Cipariu purta însemnele po-
etului care a asimilat în mod creator pe Petrarca și pe
alți mari lirici ai lumii“17. De fapt, fără a utiliza spațiul
liber dintre strofe, Timotei Cipariu pune în evidență o
structură de sonet, repetând aici modul de redactare uti-
lizat și în poezia Sonet XXI. 2 [variantă] prezentată în
aceeași lucrare, fig. 5.
39
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Fig. 7. Elemente de poetică, metrică și versifica-
țiune. Drama pastorală, pp. 218-219.
Înțelegând cum se înavuțește literatura noastră cu
încă un sonet și observând erorile care au apărut în tran-
scrierea făcută de Nicolae Albu, erori care alterează
grav ritmul iambic al poeziei, noi am reprodus sonetul
acesta drept piesă de sine stătătoare – al cincilea sonet
cunoscut al poetului Timoteiu Cipariu – păstrându-i ca
titlu primul emistih al versului de început: Ah! singur
văd că-s...
Ah! singur văd că-s...
Ah! singur văd că-s, Doamne îndurate,
care-nainte-ți cu nimic s-arată,
ca și-o unealtă veche lăpădată,
sărac, și-n lume fără direptate.
Gemme, și aur, din comori bogate
n-am să-ți aduc io, ci numai o biată
inimă, care ție ți-e-nchinată,
deși n-o vezi în sânul meu cum bate.
Ție-ți trăiește ea și ție-ți moare;
tu singur ești al ei patron în lume,
pe fagi, pe cer, pe piatră și pe floare.
Scrié-ți-voi, Doamne, lăudatul nume,
ca să rămâie până când un soare
va fi pe cer și marea vă să spume.
Am descoperit, aici, un sonet de inspirație religi-
oasă, compus după toate canoanele prozodice impuse
de modelul petrarchist al sonetului italian: două rime
îmbrățișate în catrene și alte două rime în terține, gru-
pate după schema abba/abba/cdc/dcd.
În lucrarea Elemente de poetică, metrică și versi-
ficațiune, p. 218, pentru versul al 5-lea, vedem scris:
„Gemme, si auru, dein comori bogate“ și putem crede
că pentru substantivul comun gemă/geme ‒ nume gene-
ric pentru orice piatră prețioasă ‒ Timotei Cipariu a uti-
lizat cuvântul latinesc gemma care exclude orice confu-
zie cu forma geme pentru persoana a III-a singular a
verbului intranzitiv a geme.

Ca particularități ortografice, putem observa că
în lucrarea Elemente de poetică, metrică și versificați-
une, pentru versul al 13-lea din sonetul Ah! singur văd
că-s..., p. 219, poetul a scris: „cá se remania, panà candu
unu sore“. Prin urmare, Timotei Cipariu a scris cá (cu
accent acut) pentru conjuncția ca și cà (cu accent grav)
pentru conjuncția că.
În București, Ioan Heliade Rădulescu (1802-
1872) a tipărit, începând din data de 8 aprilie 1829, pri-
mul ziar în limba română, cu titlul „Curierul românesc“
și, după câțiva ani, a scos revista „Curierul de ambe
sexe“ (1837-1847), suplimentul literar al acestei gazete.
În gazeta „Curierul românesc“, București, I, 76,
30 decembrie 1829, p. 319, a fost tipărită o poezie inti-
tulată SONET. De gratulație pentru anul nou, fără a se
indica numele autorului ei.
„În anul 1830 apare la București traducerea Me-
ditații poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse și
alăturate cu alte bucăți originale prin D. I. Eliad“ unde,
la „capitolul Poezie originală (pp. 102-103), traducăto-
rul publică două sonete“18 din creația proprie, pe care
Gh. Cardaș le reproduce în volumul Poezii cu formă
fixă, sub titlurile: SONET I. La anul 1830, p. 256 (o ver-
siune eronată a poeziei SONET. De gratulație pentru
anul nou apărută în „Curierul românesc“, în anul 1829)
și SONET II (Inimă și suflet, simțire ʼngerească!), p.
257.
„După tată, viitorul scriitor (Ioan Heliade Rădu-
lescu19 ‒ n.a.) se numea Ion Rădulescu. Eliade i s-a
spus, după propria-i mărturisire, la școala grecească,
derivat din prenumele tatălui, Ilie. Scrierile din prima
perioadă a activității, până pe la 1840, sunt semnate
Eliad. După această dată, până în epoca exilului, apare
semnătura Eliade. După cunoștința noastră, semnătura
Heliade apare pentru prima dată în «Curierul româ-
nesc» în 1832, la sfârșitul variantei franceze a articolu-
lui Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începu-
turilor românilor. În scrierile publicate în limba fran-
ceză și în cea mai mare parte a scrierilor din exil apar
semnăturile: I. Heliade, Ion Heliade Rădulescu sau I.
Heliade R. Forma Heliade apare consecvent după în-
toarcerea în țară.“20
„În 1840 Heliade lansează cunoscuta campanie
italienizantă ce debutează efectiv prin publicarea studi-
ului Paralelism între limba română și italiană [...] Ita-
lienismul, varianta heliadistă a latinismului, urmărea
două scopuri esențiale: 1) continuarea acțiunii de mo-
dernizare și îmbogățire a limbii prin recurgerea la îm-
prumuturi din italiană, motivându-se că această limbă a
atins deja stadiul de dezvoltare care, în condiții simi-
lare, ar fi fost și cel al limbii române; 2) orientând lu-
crurile în această direcție se încerca o detașare de influ-
ența limbii și spiritului francez pe care începuse să o
considere dăunătoare.“21
Prima parte a studiului, intitulată Paralelism în-
tre limba română și italiană, a apărut în revista „Curie-
rul de ambe sexe“, III, ed. I, pp. 1-84, deci în București,
în anul 1840; partea a doua a apărut, în broșură, sub
40
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
titlul Paralelism între dialectele român și italian, Bu-
curești, în anul 184122.
Ioan Heliade Rădulescu este autorul unui ciclu de
patru sonete care alcătuiesc poemul Destăinuirea și al
unui ciclu de douăzeci de sonete intitulat Visul, toate
publicate în volumul Culegere din scrierile lui I. Eliad
de proze și de poezie, ediția I, București, 1836, pp. 54-
56 și 73-90, și retipărite în lucrarea I. Heliade Rădu-
lescu, OPERE I. Poezii23.
Din lucrarea I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Po-
ezii, aflăm că primul sonet din ciclul Visul „a fost repro-
dus, împreună cu traducerea în limba italiană făcută de
Heliade, în «Curierul de ambe sexe», III, ed. I, p. 87
(traducerea, pp. 87-88) și în ed. II, p. 74 (traducerea, p.
75). Publicarea paralelă a sonetului și a traducerii sale
în italienește are (la fel ca și publicarea, tot acolo și în
același fel, a Sonetului lui Ippolito Pindemonte scris pe
mormântul lui Petrarca și a poeziei Lamento amoroso
de Vittorelli) scopul de a demonstra apropierea limbii
române de cea italiană, apropiere pe care Heliade o sus-
ținuse în studiul său Paralelism între limba română și
italiană, care precede poeziile menționate mai sus.“24
De aici putem stabili că revista „Curierul de ambe
sexe“, III, ed. I ‒ care conține studiul Paralelism între
limba română și italiană, pp. 1-84 și primul sonet din
ciclul Visul, împreună cu traducerea lui în limba itali-
ană, pp. 87-88 ‒ a apărut în anul 1840.
Reproducem, mai jos, din lucrarea I. Heliade Ră-
dulescu, OPERE I. Poezii, primul sonet din cele două-
zeci care formează ciclul Visul, pp. 35-46, sonetul Visul
I, p. 35, preluat de editor ‒ după cum rezultă din nota
care însoțește ciclul Visul ‒ din lucrarea Culegere din
scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie, ediția I, Bu-
curești, 1836.
VISUL
I
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Ș-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ș-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară ‒
E poarta veciniciei!... și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi răzemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi...
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
În lucrarea I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poe-
zii, ediție critică de Vladimir Drimba, în versul al 3-lea

există o licență poetică: „Ochii mi se deschide, și-n
ochii mei zâmbește“, licență care a fost eliminată de
Paul Dugneanu în volumul său, intitulat Poezia lui Ion
Heliade Rădulescu25, pp. 44, unde a scris: „Ochii mi se
deschid, și-n ochii mei zâmbește“, corectură care alte-
rează grav structura prozodică a primului emistih al
acestui alexandrin românesc. Mai târziu, în anul 1840,
după ce a suferit o serie de modificări, sonetul Visul I a
fost republicat în revista „Curierul de ambe sexe“, III,
ed. I, p. 87 (traducerea în pp. 87-88) și, după noi prefa-
ceri, a apărut în revista „Curierul de ambe sexe“, III, ed.
II, p. 74 (traducerea în p. 75). În ultima variantă, pentru
versul al 3-lea, Ioan Heliade Rădulescu a scris: „Des-
chisu-mi-s-au ochii, și-n ochii mei răsare“26.
Pe baza notei care însoțește ciclul Visul, din vo-
lumul I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poezii, ediție
critică de Vladimir Drimba, pp. 374-376, noi am recon-
stituit sonetul care a fost publicat în revista „Curierul de
ambe sexe“, III, ed. II, p. 74, sonet pe care l-am intitulat
Visul I [variantă] și pe care îl prezentăm mai jos.
După cum se poate observa, în sonetul Visul I
[variantă], Ioan Heliade Rădulescu schimbă una din
cele două rime ale primului catren din „lucește/zâm-
bește“ în „apare/răsare“; elimină licența poetică din ver-
sul al 3-lea scriind: „Deschisu-mi-s-au ochii, și-n ochii
mei răsare“; corectează ritmul defectuos al celui de-al
5-lea vers: „Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,“
obținând un alexandrin românesc perfect: „Și secoliiși
viața-mi ca nopți se strecurară,“ și elimină moldovenis-
mele din versurile al 6-lea și al 7-lea: „Ș-încovoiat pe
groapa-mi, o văz că s-a deschis/ Ș-îmi face loc printr-
însa să trec preste hotară ‒“, trecând la un limbaj mo-
dern: „Și-ncovoiat pe groapă-mi, o văz că s-a deschis/
Și-mi face loc printr-însa să trec peste hotară ‒“.
VISUL
I [variantă]
O altră auroră în sufletu-mi apare,
Rază necunoscută de alte lumi ziori;
Deschisu-mi-s-au ochii, și-n ochii mei răsare
Ziua zilelor noastre, timpii netrecători.
Și secolii, și viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapă-mi, o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec peste hotară ‒
E poarta eternității!... și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarnă și cată înapoi...
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
41
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Reproducem, în fig. 8, traducerea în limba itali-
ană publicată în „Curierul de ambe sexe“, III, ed. II, p.
75, intitulată Il sogno (inversione litterale), preluată
prin foto-copiere din volumul I. Heliade Rădulescu,
OPERE I. Poezii, ediție critică de Vladimir Drimba27 și
constatăm că poetul folosește în ambele sonete alexan-
drinului românesc, dar traducerea în limba italiană nu
este rimată.
Fig. 8. Il sogno (inversione litterale).
Campania italienizantă lansată în anul 1840 a
avut repercusiuni și în scrisul lui Ioan Heliade Rădu-
lescu, mai ales în ortografie și în vocabular și, astfel, din
traducerea în limba italiană, poetul a preluat cuvintele
„altra“ în primul vers: „O altră auroră în sufletu-mi
apare“ și „eternității“ în versul al 8-lea: „E poarta eter-
nității!... și mă deștept din vis!“. Operând modificarea
din versul al 8-lea, autorul a alterat ritmul iambic per-
fect, care exista în prima formă a sonetului: „E poarta
veciniciei!... și mă deștept din vis!“
Toate cele douăzeci de sonete ale ciclului Visul
sunt construite pe baza alexandrinului românesc lung de
paisprezece silabe, uneori cu varianta sa catalectică de
treisprezece silabe pentru rimă masculină, cu patru rime
încrucișate în catrene și trei rime în terține, după
schema abab/cdcd/eef/ggf pe care poetul o păstrează in-
variabilă și în cele patru sonete ale poemului Destăinu-
irea.
La noi, presa – semn al civilizației burgheze mo-
derne – și-a făcut apariția cu mare greutate și foarte tăr-
ziu, abia în 1829 în Țara Românească și Moldova și nu-
mai după aproape un deceniu, în 1838, în Transilvania,
în timp ce în Anglia a apărut pe la 1600, iar în Germania
în 1609.
Ceea ce au reprezentat Ioan Heliade Rădulescu
pentru Muntenia și Gheorghe Asachi pentru Moldova,
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a reprezentat
George Barițiu pentru Transilvania. Ei au fost înteme-
ietorii presei românești, gazetari moderni în toată pute-
rea cuvântului, interesați nu numai de problemele lita-
raturii, teatrului, folclorului, limbii, dar și de cele pri-
vind educația tineretului, organizarea școlii și a învăță-
mântului superior. Primii sonetiști români care au pu-
blicat poezii în presa vremii, la începutul secolului al
XIX lea, au fost cărturari iluminați, dascăli bine-

cuvântați pentru cultura noastră – Iancu Văcărescu,
Ioan Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi și Timotei
Cipariu – personalități marcante, care au polarizat în ju-
rul lor toate energiile înnoitoare din acele centre cultu-
rale care erau orașele București, Iași și Blaj.
Note
1. A se consulta lucrarea Constantin C. Giurescu, Dinu C.
Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și
până astăzi, Editura Albatros, București, 1971, pp. 503-
518.
2. Antologia poeziei românești de la începuturi până astăzi.
Cuvânt înainte de Tudor Arghezi. Vol. 1, Colecția B.P.T.,
E.S.P.L.A., București, 1957.
3. Poezii cu formă fixă. Ediție îngrijită, prefață, note și bi-
bliografie de Gh. Cardaș. Colecția Lyceum, Editura Alba-
tros, București, 1973.
4. Radu Cârneci, Antologia Sonetului Românesc, 3 volume,
Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007-
2009.
5. Academia Republicii Socialiste România, Institutul de
Lingvistică din București, Dicționarul explicativ al limbii
române, DEX, Editura Academiei R.S.R., București,
1975.
6. Mircea Coloșenco, Primele sonete românești tipărite în
presă (1829-1849), în „Limba Română“, Chișinău, anul
XXVIII, nr. 5-6, 2018, pp. 26-30.
7. Alăuta românească. 1837-1838. Ediție facsimilată ur-
mată de transcrierea textului, glosar și indici de Cornelia
Oprișanu. Prefață de Al. Andriescu. Seria Studii și docu-
mente, Editura Minerva, București, 1970.
8. Gheorghe Asachi, OPERE în două volume. Volumul I.
Scrieri în versuri. Note și comentarii de N. A. Ursu. Pre-
față de E. Levit. Editura Hyperion, Chișinău, 1991. Îna-
inte-cuvânt [la Poesii, Iași, 1836], p. 58.
9. C. D. Zeletin, Scrieri. Vol. 6. Poezia italiană, Colecția
Distinguo, Editura Spandugino, București, 2012, p. 70.
10. Timotei Cipariu, Poezii. Îngrijirea ediției, antologie, pre-
față și note de Nicolae Albu. Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1976.
11. Academia Română, Dicționarul Limbii Române. (DLR).
Seria nouă. Tomul IV. Litera L, Editura Academiei Ro-
mâne, București, 2008.
12. Citat preluat din Nicolae Albu, Prefață la volumul Timo-
tei Cipariu, Poezii, p. 7.
13. Florian Chelu Madeva, SONET. Antologie românească.
Partea a șaptea, Editura Primus, Oradea, 2018. Anexa VI,
Ars sonetica, p. 991.
14. Nicolae Albu, Prefață la op. cit., p. 32.
15. Nicolae Albu, Prefață la op. cit., p. 25.
16. Timotei Cipariu, Elemente de poetică, metrică și versifi-
cațiune, Tiparul Seminarului, Blaj, 1860, pp. 218-219.
17. Nicolae Albu, Prefață la op. cit. p. 28.
18. Gh. Cardaș, op. cit., p. 213.
19. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p.
519.
20. Grigore Țugui, Ion Heliade Rădulescu. Îndrumătorul cul-
tural și scriitorul, Seria Universitas, Editura Minerva,
București, 1984, Note, 5, p. 64.
21. Grigore Țugui, op. cit, Cuvânt introductiv, p. 34.
22. Grigore Țugui, op. cit., Omul în epocă, Note, 76, p. 68.
42
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
23. I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poezii. Ediție critică de
Vladimir Drimba, cu un studiu introductiv de Al. Piru.
E.P.L., București, 1967, pp. 32-46.
24. I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poezii, p. 374.
25. Paul Dugneanu, Poezia lui Ion Heliade Rădulescu – Între
romantism și clasicism – Ediția a doua, revizuită și adău-
gită. Editura Muzeului Literaturii Române, București,
2002.
26. I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poezii. Note la primul
sonet, p. 375.
27. I. Heliade Rădulescu, OPERE I. Poezii, p. 375.
Conf. univ. dr. Rosemarie HAINEȘ
Evoluție prin spiritualitate
Lumea de astăzi se confruntă cu un conflict
major între integrarea tehnologiilor moderne, de mare
complexitate, ideologiile culturale, sociale și precarita-
tea moralei, eticii, religiei și chiar a spiritualității. Cer-
cetările efectuate în esența conștiinței demonstrează că
nu există nicio sciziune între știință și spiritualitate. Tot
ceea ce există apare dintr-o sursă unică și infinit, creația
în totalitatea ei fiind evoluție și nu cauzalitate. Pentru
spiritul modern, știința este obiectivă, în timp ce expe-
riențele non-fizice sau de natură mentală sunt supuse
îndoielii și polemicilor. Mecanica cuantică a depășit pa-
radigma newtoniană asupra realității; universul e definit
ca un întreg, ca o totalitate interactivă a câmpurilor de
energie infinită, care așteaptă influența intenției și a for-
mei.
Vizionarismul lui Mihai Eminescu, de care s-a
vorbit atât de mult este, de fapt, clarvedere și înțelegere
superioară a lumii și Creației. Cunoașterea ezoterică, i-
a permis explicarea fenomenelor social-politice ale vre-
mii de la un nivel înalt al conștiinței.
La o analiză inforenergetică, vom constata că
Eminescu a fost Fiu de Dumnezeu, cu o misiune speci-
ală în această țară, de ridicare a nivelului de conștiință
al contemporanilor săi, prin explicitarea faptelor sociale
și politice, dar nu numai, dintr-o altă perspectivă, neîn-
țeleasă la momentul anilor 1870-80 de către societatea
de atunci. A-l reduce pe Eminescu la a fi numai un ro-
mantic în literatură, un jurnalist vehement înseamnă
prea puțin. Această personalitate polivalentă, acest
mare spirit a făcut analiza politică, economică, sociolo-
gică, deschizând drumuri, direcții care, din păcate, nu

au fost urmate de o societate care nu a putut să-l înțe-
leaagă.
Iată câteva idei care se degajă din creația sa și
care l-au înscris în universalitate și care vin, astăzi, în
întâmpinarea descoperirilor fizicii cuantice:
* sentimentul cosmic,
* înțelegerea și operarea cu simboluri universale,
* proiectarea în astral a existenței umane,
* ideea lumii ca vis (lumea ca proiecție holografică),
* ideea inexistenței timpului și a spațiului decât ca
proiecții ale subiectivității noasre,
* cultivarea meditației și a contemplației ca mijloace
de a atinge transcendentul,
* credința în magie, ca tehnică transcendentală,
* eroii, personajele sale, sunt mai mult spirite decât
oameni tereștri, e o lume stranie, sublimată, cea în care
ei acționează,
* citirea în zodii, în rune, în formule sacre, prin care
se descifrează universul,
* întâlnim frecvent dedublarea individului ca practică
ezoterică,
* ideea iubirii care singură aduce echilibrul spiritului
(depășind modelul demonic/angelic),
* recunoașterea existenței unui Creator Suprem,
* teoria reîncarnării,
* voluptatea trăirii în natură,
* teorii sociale, economice și politice aproape profe-
tice.
Mihai Eminescu și-a conștientizat condiția de
spirit călăuzitor pe pământ, cu misiune temporară și cu
sfârșit tragic, de sacrificiu.
Și pentru că luna decembrie a fiecărui an este o
lună profund spirituală, plină de tradiție și de identifi-
care cu spiritualitatea românească, nu putem să nu
amintim și de culegătorul de folclor Eminescu. Acesta
a știut adevărul conform căruia cuvântul creează reali-
tatea ("La început a fost Cuvântul"), convins fiind că
specificul unui popor se regăsește în spiritualitatea sa,
în mitologia și tradiția sa.
Am invocat personalitatea lui Mihai Eminescu
pentru a ilustra câmpul morfogenetic sub care poporul
român a ființat ( câmpurile morfogenetice, concept da-
torat fizicianului Rupert Sheldrake, semnifică modele
de organizare invizibile care acționează asemenea unor
șabloane de energie pentru a stabili forme pe diferie ni-
vele ale vieții.). Câmpurile morfogenetice se regăsesc
în câmpurile energetice ale conștiinței și constituie fun-
damentul modelelor de gând și de imagini, prezente în
invizibil, și care acționează ca un principiu organizator,
manifestând o atracție magnetică.
Puterea spirituală (nota bene! prin spirituali-
tate nu înțelegem religie, ci ansamblul credințelor și ac-
țiunilor referitoare la spiritul uman, tot ceea ce ține de
spiritul nostru , tot ceea ce facem pentru spiritul nostru,
acea bucățică de Dumnezeu la care omul poate ajunge
prin intermediul sufletului ) a unei colectivități , a unei
culturi este fundamentul existenței acelei colectivități.
43
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Timpul cosmic în care trăia Eminescu este timpul sufle-
tului, iar sufletul este conștiința noastră.
Fiecare dintre noi are propriul nivel de conști-
ință care astăzi poate fi măsurat, prin metode științifice.
Medicul psihiatru și cercetătorul spiritual american Da-
vid Hawkins a elaborat o hartă a conștiinței, măsurând
pe o scară de la 0 la 1000, diferite câmpuri energetice
ale nivelelor de conștiință corelate cu anumite procese
ale conștiinței - emoții, percepții, atitudini, credințe. Re-
dăm această hartă a conștiinței a lui Hawkins pentru că
este util să ne confruntăm , noi înșine, cu propria con-
știință.
Fiecare nivel energetic are o semnificație în
planul emoțional, al credințelor și comportamental.
Nivelul energiei 20 : rușinea, disprețul față de Dum-
nezeu,
" " 30: vinovăția, învinovățirea, distru-
gerea,
" " 5 : apatia, disperarea, pierderea
speranței,
" " 7 : durerea, pierderea, descuraja-
rea,
" " 100: frica, nesiguranța, insecurita-
tea,
" " 125: dorința, dependența, patima,
" " 150: furia, resentimentul, răzbuna-
rea,
" " 175: mândria- pe de o parte cre-
ează motivație, stimă de sine, pe de altă parte, creează
aroganță, negație, refuz,
" " 200: curajul, reprezintă limita
dincolo de care atingem puerea,
" " 25 : neutralitatea, începutul încre-
derii în sine,
" " 310: bunăvoința, depășirea rezis-
tenței interioare în fața vieții, empatia,
" " 350 : acceptarea, angajarea în vi-
ață și în circumstanțele acesteia,
" " 400: rațiunea, înțelegerea și infor-
mația sunt instrumentele ei, apare
înțelepciunea,
" " 500: iubirea,
" " 540 : bucuria, pe măsură ce iubi-
rea devine tot mai necondiționată, ea se transformă în
bucurie interioară și izvorăște din fiecare moment al
existenței; acesta est nivelul vindecării, al grupurilor
spirituale, al sfinților și vindecătorilor,
" " 600: pacea, atingerea transcen-
denței ; acesta este nivelul învățătorilor spirituali, al
marilor creatori de opere de artă, 700-1000: ilumina-
rea, care înseamnă conștiință pură, identificarea cu
Divinitatea; acesta ester nivelul modelelor spirituale
ale omenirii, câmpuri energetice de atracție, care in-
fluențează întreaga omenire.
Obstacolul principal în calea dezvoltării omu-
lui constă, astăzi, în puținătatea cunoștințelor sale cu
privire la natura conștiinței.

Transmodernitatea este noua paradigmă a seco-
lului 21, paradigma definirii fizicii cuantice, care oferă
noi instrumente de cercetare a realității, de pe bazele
metafizicii cuantice, în conexiune cu descoperirile fizi-
cii cuantice.Transmodernitatea propune modelul unui
univers ierarhizat, în care sacrul reprezintă legătura din-
tre diferitele niveluri ale realității. Spiriualitatea tran-
smodernă consideră că există o unitate multidimensio-
nală a nivelurilor de realitate, natura acestei unități fiind
de sorginte spirituală, fiecare individ fiind o proiecție ,
o hologramă a Creatorului. Unul dintre niveluri este
transcendența, fiecare individ ca hologramă conștientă
a Conștiinței Supreme nu se poate revela decât în urma
unui proces de autodezvoltare și autoevaluare de sine.
Conștiința este un sistem cuantic multidimensi-
onal, flash-urile conștiinței și gândurile fiind eveni-
mente cuantice de un nivel înalt. Matematicianul și fi-
zicianul Sir Roger Penrose de la Universitatea din Ox-
ford și anestezistul Stuart Hameroff de la Universitatea
din Arizona au emis încă din anii `90 teoria conform
căreia starea de conștiență este rezultatul vibrațiilor cu-
antice din microtubulii aflați în interiorul neuronilor din
creier. Natura conștiinței relevă, astfel, natura existenței
noastre. Mintea, prin care se exprimă raționalitatea și
gândirea simbolică, este un epifenomen al conștiinței și
un substrat al acesteia. Conștiința, de fapt, este esența
vieții. În câmpul energetic al conștiinței, există modele,
tipare, care se transformă în realitate ca apariție în lu-
mea fenomenală atunci când condițiile sunt îndeplinite
și când există intenție și voință. Creierul este un instru-
ment de recepție a energiilor sub forma gândurilor. Și,
în felul acesta, ajungem la câmpurile morfogenetice cu
care rezonăm.
Conștiința superioară operează cu atemporali-
tatea, cu sentimentul cosmic, cu altruismul , cu compa-
siunea și iubirea necondiționată. Iată de ce Eminescu
este universal. Conștiința înaltă iluminează - de unde și
asocierea sa cu Lumina. Conștiința înaltă nu cunoaște
separarea, diviziunea, este inefabilă și este dincolo de
minte. Conștiința înaltă o atingem prin morală, etică și
tradiție.
Ne aflăm într-o lună- luna decembrie- profund
încărcată de spiritualitate pentru poporul român. Este o
lună patronată de un spirit înalt și de tradiții și obiceiuri
spirituale specifice, care ne reamintesc de unde venim,
ca popor.
Saltul cuantic de conștiință necesită din partea
noastră transcenderea contextului inadecvat, viciat, prin
capacitatea de conștientizare a matricei noastre divine
și de accesare a Adevărului.
Să nu uităm de colecția de Legi ale Daciei, cu-
noscută în seculul al VI-lea al erei creștine sub numele
de Leges Bellagines, emanate în numele divinității, legi
morale, religioase, politice și civile, care ne-au funda-
mentat ca popor, să știm că pentru a nu fi uitate Legile
erau cântate.
Imnele religioase antice celebrau perfecțiunea
și sfințenia moravurilor vechi, o epocă de fericire și
44
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
prosperitate din veacul de aur al lui Saturn. Memoria
acelei epoci fericite se păstrează, astăzi, în colindele tra-
diționale ale poporului român, care se cântă cu ocazia
Sărbătorilor Crăciunului. Moș Crăciun ( personajul le-
gendar divin, Saturn) vine încărcat cu bunătăți și aduce
îndestulare și bucurie.
Dar, vă rog, să nu confundăm tradiția bucuriei
și îndestulării aduse de Moș Crăciun cel vechi cu con-
sumerismul delirant de acum. Nu vă lăsați copleșiți de
fals!
Să celebrăm cu smerenie pe Moș Crăciun și
nașterea unuia din cei mai mari iluminați ai omenirii,
Iisus Hristos, calibrat la nivelul 1000 al conștiinței pure.
(rh2006ro@yahoo.com)
Gregorio MUELAS BERMÚDEZ*
Spania
Ultimele tendinţe în poezia contemporană
Traducere din limba spaniolă şi note de
Gabriela BANU
Poezia aspiră la reinventarea limbajului. Stereoti-
purile lingvistice sunt adevăruri obosite.
Aceste două aserşiuni ale marelui filosof, critic şi
teoretician al literaturii George Steiner, atât de perti-
nente pe cât de nimerite, mă determină să iniţiez dezba-
terea propusă, asupra ultimelor tendinţe din poezie. Lă-
sând deoparte structurile clasice cu rimă, a căror folo-
sire azi a căzut practic în uitare, (cel puţin în Spania),
cred că este posibil să schițăm principalele tendinţe ale
poeziei ultimului deceniu prin cele mai importante
mişcări din lirica spaniolă actuală, deoarece aceasta este
o reflectare a intereselor şi preocupărilor colegilor, dat
fiind că toţi aparţinem unui cadru comun care ne animă
şi ne impulsionează să folosim pana pentru a ne ex-
prima neliniştile sub forma versurilor, de preferinţă
albe, imparisilabice şi libere.
În volumul de eseuri critice Polifonia imanen-
tului, trasam, împreună cu José Antonio Olmedo
López-Amor, cele mai importante direcţii ale poeziei
spaniole contemporane, oprindu-ne mai ales asupra ul-
timului deceniu, concret, asupra perioadei 2010-2017;
am încercat să descifrăm acolo epigonii şi epifaniile
realităţii lirice din prezent, ceea ce a fost posibil datorită
publicării poeţilor activi de diferie limbi şi din diferie
ţări în cadrul secţiunii „traduceri” a revistei

CRÁTERA, Revistă de critică şi poezie contemporană,
pe care o co-editez şi conduc din 2017 în provincia Va-
lencia.
Sunt prezenți autori de limbă portugheză, itali-
ană, engleză, franceză, germană, greacă, rusă şi mai cu
seamă română, aceasta din urmă datorită muncii ne-
preţuite a Elisabetei Boţan, delegată a revistei Crátera
în această frumoasă ţară; ea a făcut cunoscute operele
lui Mircea Petean, Robert Şerban, Virgil Diaconu, An-
gela Gabriela Nache Mamier, Nora Iuga, Ioan Morar şi
recent, Mircea Bârsilă, ceea ce demonstrează că poezia
românească, departe de a fi periferică se erijează în pre-
zent ca una dintre cele mai interesante din panorama
europeană şi a dat la iveală nume atât de cunoscute, cum
ar fi Ana Blandiana şi Mircea Cărtărescu. Aşadar, pu-
blicarea atâtor nume de autori activi cu stiluri deosebite
îmi premit să întrezăresc câteva trăsături definitorii care
pot face obiectul dezbaterii de azi.
Exceptând mişcările poetice tipice fiecărei ţări,
cum e cazul mişcării „Celălalt sentimentalism”, concept
propus la Granada de un număr de poeţi în frunte cu
Luís García Montero sau „poezia experienţei”, unde se
distinge grupul valencian condus de Vicente Gallego şi
Carlos Marzal, în cazul Spaniei; postmodernismul în
cazul României, sau modernismul tardiv, cu accepţia
lansată de Mircea Cărtărescu, este posibil să trasăm câ-
teva direcţii generale ale unui fenomen atât de complex,
amestecat şi eclectic.
Iată deci o panoramă pe cât de amplă pe atât de
diversă, în care convieţuiesc şi se suprapun diferite ge-
neraţii şi în care reprezentanţii fenomenului social, cri-
tici ai sistemului, neoculturalişti, ermetici, minimalişti,
adepţi ai tăcerii, metafizici, fracturişti şi mistici – recre-
ează o profundă trăire interioară care-şi are ecoul în lu-
mea exterioară şi viceversa.
Să căutăm, aşadar, punctele comune, convergenţele
care-i înfrăţesc pe poeţii de aici şi de acolo, care ex-
primă dinlăuntrul eului liric teme universale cum ar fi
erotismul, sentimentul religios, patriotic, revolta socială
sau moartea, cu extraordinară vitalitate.
__________________________
* Gregorio Muelas Bermúdez este poet, eseist şi critic literar
spaniol, co-iniţiator şi editor al revistei CRÁTERA, revistă
de critică şi poezie contemporană, prefaţatorul volumului bi-
lingv româno-spaniol ORIZONTURI POETICE-HORI-
ZONTES POETICOS, apărut la Editura „Antim Ivireanul”,
Râmnicu-Vâlcea, 2019. În prezența sa a avut loc dezbaterea
„Ultimele tendințe în poezia contemporană”, de la Târgul In-
ternațional de Carte Gaudeamus - București, Sala Virgil
Madgearu, din 22 noiembrie 2019, moderată de scriitorul
Ioan Barbu. Au luat parte la dezbateri criticul și istoricul lite-
rar Aureliu Goci, poeții și prozatorii Mihai Antonescu și Ion
Drăghici. A citit din versurile publicate în antologie poeta
Emilia Dănescu.
45
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mihai VINEREANU*
Former professor City University of New York
Ardeạl – pământ românesc
• PIE *h1rd- ”înalt, a se înălţa, a se ridica, a
creşte”.
• Cognați IE: av. ərədva ”înalt,” lat. arduus
”înalt, abrupt”, gall. Arduenna (silva), v.ir. ard
”înălţime”, ir. aird ”ţinut, regiune”, ir. airde
”înălţime”, cymr. hardd ”frumos”, alb. rit ”a se
trezi”.
În limba română este cognat cu a ridica (vezi
ridica). În popor, forma Ardeal definește doar Podișul
transilvan, nu și regiunile adiacente acestui teritoriu. N.
Drăganu, care nu contestă etimologia din mgh. Erdely,
curentă la acea vreme, exemplifică, în lucrarea sa cu
peste 35 de toponime şi hidronime din tot spaţiul
românesc, care provin de la acelaşi radical. În mod
surprinzător, acest lucru nu-i spune nimic lui Drăganu,
când este evident că toate aceste forme nu pot avea
nimic în comun cu mgh. Erdely şi care, fără îndoială, au
altă origine, aceea indicată mai sus, origine care nu
trebuie atribuită şi rom. Ardeal. Iată doar câteva dintre
ele: Ardel, Ardaloaia, Ardelei, Ardelion, Ardelia,
Ardeoani, Ardota, Ardeu, Arduzăl etc. (cf. Vinereanu,
2002, 144), răspâdite în tot spaţiul locuit de români.
Aceste forme nu au cum să provină din mgh. Erdely,
întrucât multe din ele provin din regiuni româneşti care
nu au avut niciodată vreun contact cu maghiarii.
Coincidenţa între toponimul Ardeal şi forma
maghiară erdely ”dicolo de pădure” (< erdö ”pădure” +
ly ”dincolo”) a apărut în limba maghiară prin
etimologie populară. Acest termen se referă la un bine-
cunoscut fenomen lingvistic care apare atunci când un
anumit grup etno-lingvistic vine în contact cu cuvinte
din alte limbi, în acest caz toponime noi cărora nu le
cunoaşte sensul, vorbitorii acestei limbi le asociază cu
cuvinte din propria lor limbă. Mgh. Erdely este de fapt
o formă compusă creată după rom. Ardeal. În cazul
când traducerea unui anumit termen este posibilă se
face şi acest lucru. Aşa s-a întâmplat cu top. Târnava
care derivă de la un mai vechi rom. târn ”mărăcine”,
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

astfel că a fost tradus în maghiară cu Kükülö (vezi ani, după ce vechii indo-europeni au reușit să populeze
Târnava). Dar sensul iniţial pentru Ardeal de ”loc, întreaga regiune carpato-danubiană.
ținut ridicat” se pierduse în stră-română la acea vreme, Der: ardelean, ardeleancă, ardelenesc,
astfel că maghiarii au recurs la etimologia populară. De ardeleneşte.
multe ori românii folosesc forma Transilvania sau _____________________
transilvănean, dar acestea nu sânt decât traducerea *Mihai Vinereanu, cercetător american de origine română,
mgh. Erdely în latină și de aceea folosirea formelor lingvist de notorietate internațională. Este autorul celebrei
Ardeal sau ardelean sânt mult mai adecvate. Pe de altă monografii Originea traco-dacă a limbii române, (Chişinău,
parte, trebuie să menționăm că forma Erdely a apărut Pontos, 2002), precum și al unui monumental Dicţionar
după 1400, la cca 500 de ani după primele apariții ale etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-
europenistică (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935
ungurilor în regiune. Este relevant faptul că la 1075,
p.), în care aduce multaşteptatele argumente lingvistice,
într-un document din acea vreme, întreaga regiune este suprapuse celor istorice şi arheologice, în favoarea originii
numită ”castrum Turda”, prin urmare nu avea o traco-dace a poporului şi a limbii române.
denumire propriu-zisă. Numai după vreo 300 de ani, pe
la 1200 încep să apară formele Erdeulu, Erdeuele,
Erdeuel, Herdeuel, Erdevel și Erdul când biligvismul
maghiarilor se răspândise destul de mult ca să preia
denumirile românești. La 1390 apare sub forma Erdel,
iar numai după 1400 începe să apară forma Erdely
”dincolo de pădure”. Sensul acestei forme nu are Dar de Moș Nicolae
propriu-zis vreo logică din moment ce nu există
realmente o regine împădurită care să separe câmpia
Împărtăşesc cititorilor revistei „Rotonda
pannonică de Ardeal care să justifice o astfel de
valahă” bucuria darului primit din Japonia. Fiindcă nu
denumire, mai ales că întregul Ardeal are păduri care
am fost la ceremonia din 16 noiembrie 2019, mi s-a tri-
alternează cu zone neîmpădurite. Munții Apuseni se
mis prin poştă Diploma atestând Premiul al III-lea,
situează mai la sud și nu sânt mai împăduriți decât restul
obţinut la Concursul Internaţional de Haiku, în limba
Ardealului, iar la nord de aceștia este zonă mai mult de
engleză.
câmpie ca și câmpia pannonică, cele două regiuni
nefiind separate de culmi împădurite. În schimb, ca o
Cu drag, Victoria Milescu.
ironie a sorții Ardealul este înconjurat de munți înalți cu
culmi împădurite care separă această regiune de Țara
Românească la sud și Moldova la răsărit. Prin urmare
este mai mult decât evident că forma Erdely a apărut
prin etimologie populară.
Un exemplu clasic de etimologie populară
există în limba românilor ardeleni emigraţi în America,
deveniţi ciobani în partea de nord-vest a Statelor Unite,
în Couster Mountains. Aceştia au fost denumiţi de
români Munţii Custurii. Astfel, numele propriu de
origine engleză a fost asociat cu rom. custură, care
desigur nu are nimic în comun cu numele propriu
Couster, în afară de faptul că sună cam la fel. Dar nu
numai vorbitorii de limbă română au făcut acest lucru,
dar şi vorbitorii de limbă engleză. Cu mult timp înaintea
lor au adaptat, prin etimologie populară, multe cuvinte
din limbile amerindiene la spiritul limbii engleze,
cuvinte care definesc de obicei plante sau animale de pe
teritoriul nord-american şi care nu au corespondenţi pe
vechiul continent. Astfel, marmota monax, un bine
cunoscut rozător care hibernează, şi de care se leagă o
binecunoscută legendă privitoare la sfârşitul iernii, se
numeşte în engleză woodchuck, care este o adaptare
fonetică a lui ockqutchaun, termen din limba
algonchiană, o limbă amerindiană. Semantic vorbind,
cele două forme nu au absolut nimic în comun.
Prin urmare, este evident că top. Ardeal este
vechi românesc, moștenit din geto-dacă fiind de proto-
indo-europeană și pare să aibă o vechime de 7000 de

46

Marin BEȘCUCĂ
Durere la Timișoara
...nimeni n-ar putea ști vreodată
formula de calcul a durerii,
plânsetul de mamă
nu-și are preț,
nu cere rest,
nici tonele de lacrimi
lăsate făr’ de sare
și nici fotografiile
ce se cultivă prin muzee,
de-ntrebi Bega,
nu ți-ar răspunde,
nici Opera,
nici Catedrala,
nici Balconul...
de rușine,
ghemuit!
stă sub șenile tancul
și ori de unde-ar fi să vină întrebarea,
durerea s-a rămas la Timișoara...
DUREREA,
da!
nici formula de calcul nu s-a
mai continuat,
s-a-ncercat o conservare în clipă,
muzeul de ceară
poate s-ar fi trebuit adus aici...
multele de-Atunci sunt parcă-n imponderabil,
Programul?
fie,
s-a lăsat pentru arhive...
trei-simpla durerii încă n-am adus-o de formulă,
nici n-o vreu!
se cere calcul complicat,
poate dacă țara ar fi sărit Atunci
mai aproape de Timișoara,
ATUNCI!
poate că Revoluția, pornită de acolo,
s-ar fi fost mai fertilă...
poate părea ipotetic,
dar de-am căuta-n formule de calcul?
47
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
poate de plecam cu guvernul de-acolo
aveam Guvern...
știu că-și frâng degetele Cei de la Cluj,
Aceia de la Cluj!
care nici n-au mâncat usturoi...
dar TIMIȘOARA suntem noi,
cei care ne-o credem patria noastră dragă!
am început și eu să înțeleg înțelegând
din DURERE LA TIMIȘOARA,
DURERE pe care mi-am deschis-o în mine,
încercând să scriu...
DURERE LA TIMIȘOARA nu-i doar o zicere,
până și eu – TRECĂTOR-TRĂITOR
cum îmi spune Profesorul meu de prețiozități,
dar eu am făcut-o detașându-mă de cel ce,
habar n-am de ce!
am fost sărit de rând la Focul din 21/22...
știu,
Marele Ghem,
dar storc din mine simțăminte cu care să alin oare-
cum...
trenul era plin!
martie 1990 – mergeam la TIMIȘOARA să văd...
se vorbea aiurea,
iar unii țâfnoși arătau de pe atunci CĂDEREA ce se va
veni
și s-a venit!
cădem cu zâmbetul pe buze, acoperind un ritcus,
unde se ascunde DURERE LA TIMIȘOARA
dixit!
Vreascuri peste frig
...nu-i încă gerul ger,
nici iarna iarnă,
mai mult se plouă...
ce să ningă!?
plânge grâul în ogor,
verdele lui s-a ruginit,
în vatră, aluatul
și-ar rămâne nedospit,
dar totuși este frig!
prin somnul nopții
plapuma ne strânge,
poate prea repede-am uitat
martiriu-n sufocat...
implorăm noaptea:
dă-ne somnul, făr-de vis,
dar dă-ni-l!
am pus câteva vreascuri,
peste frig!
...să nu uiți copile!
uitarea e semnul morții,
morții noștri sunt acum cu sfinții,
am dat o acuarelă să se simtă izul
frământului de-Atunci,
când s-a strigat de-NTÂIE:

JOS!!
cum să mai ningă cerul?
cum iarna să se fie liniștită?
mai bine ploaie,
ne-ar fi mai trează clipa,
iar clipa să ne strige morții pe nume,
TOȚI!
alfabetul își frângea mâinile,
cifrele se ciupeau de obraji,
clipa chiar intra în vertij...
cum să uiți?
dar timpul își băga degetele în urechi,
el n-avea simț!
fiți liniștiți cât puteți fi,
sunt toți la noi!
aci fiecare cu scânteia lui,
rugile voastre vi le știm...
și relele!
dar nu convertim cauza,
poate fi de vină Acolada!
Câți ați fost atunci?
...mereu ne mai întreabă câte unul,
câte unii!
alții zbârcesc din nas,
prin Capitală!
uitând cum glonțul
mai întâi s-a-nfipt la noi,
veniți cu pieptul dezgolit,
dar inima bătea-n cumplit,
când am știut că nu s-ar mai muri?
când piața era plină de copii,
deci nu mai întrebați cam câți am fost atunci...
pun ei destule întrebări,
atâția!
dar să nu uite că,
la ei crematoriul ne-a-ncropit cenușa,
sufletele să plece-n sus făr-de lumină,
dar,
DUMNEZEU E TOTDEAUNA BUN!
i-a dus la sân!
de-acolo, -acum privesc atâtea câte...
nici nu mai spun,
libertatea pentru care s-a murit,
e scrum!
suflă un vânt și gata cenușa,
libertate se fu cât se fu și vorba,
de-aceea zic,
fă, Doamne, TU cumva,
LIBER să se fie la-nvățătură,
n-ai cum din piețe prețiozități,
la fiecare colț sunt 30 de-arginți
și cum se mai sărută frații...
uf!
s-au cutremurat
și-au rămas fără brazi, Carpații...
tată ia calul meu și du-te,
48
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
e-n doar legendă și ne îndoim de toate,
dar dacă cei ce ne spuneau ghiauri erau
dintre copiii noștri timpului de-atunci?
acum, e-acum...
timpii se răzbună!
toți care pripicep mai multă carte pun
sacâz pe arcușul altuia,
le-a spus-o Academicianul:
Libertatea e de aici și până aici, Punct!
dar tradiția e la mameluci,
chiar și Burebista
îi scotea din minți pe daci,
i-atâta trist la Dealul...
și câte alte întâmplări însăvârșite de năpârci,
cum să faci Revoluție
din ochi pentru dinte, și dinte pentru ochi?
lăsați copiii să vină la mine!
știa de ce o spune Iisus, Domnul!
și-atunci trădările erau dintre frați,
cum totdeauna,
de unde-atunci tradiții?
spuneți Adevărul la copii:
Nimic și Niciodată fără Dumnezeu,
doar EL e totdeauna bun!
am deschis acuma Acolade,
să se vadă vremile ce s-au scurs
cât sunt de strâmbe...
Acolade!
Aritmetica uitării
...sunt patru operații temelie,
din ele, minți dospite,
le-au înmulțit,
cu miile,
doar în conștiințe,
nu se știe cu exact
de s-ar fi, ori nu,
o geometrie,
desenul minții nu e terminat,
ATUNCI a fost ATUNCI!
și-i mult prea-repede-n uitat,
evaluarea noastră rămâne-n antiteză,
gnoză!
deceniul nouă
ne-a dorit metamorfoză...
dar s-a ieșit o simbioză!
ce operație să-i pui?
din câte minți metamorfoza
fie înțeleasă de măsură,
de-ATUNCI,
întruna-ntruna se tot scălămbăie-n popor,
statul:
el e El!
bietul,
ne jumoale și ne stâlcește prin simțiri,
ne-ndoaie sub prigoană
și ne ține jugul cât mai strâns,

Credința e!
cât s-a mai fi, nu știm,
știm că e...!
și poate Domnul,
din Bunăvoința Lui, Minune!
ne-ar mai purta Grădină, de nu...
aritmetica uitării e hâdă și e snoabă,
da-da, eram să zic...
dar zic:
e snoavă!
da, am ajuns de cimilitură,
desenul minții n-are apă îndestulă,
muriții ceia...
Ceia!
ai zice că s-au căzut la zar, dar nu,
nu-i aritmetică-n destin!
s-au fost acolo unde s-a trebuit să fie,
nouă,
rămașilor!
ne fie bine...
și-n ’907 și-au dorit,
și-n ambele războaie,
cazanul s-a fiert supt soviet,
acum schimbăm culoarea și ne căsăpim,
altora să le fie bine...
eh, Patria mea Timișoară,
din aritmetica uitării te-au dat afară,
atâtea sunt acuma de uitat,
metamorfoza a pătruns și-n Punctul 8!
copt-răscopt l-am scoate noi cumva,
să fie la vedere,
dar trebuia lăsat,
de pomenire...
Cad bombe
...aproape pân’ la noi
plânge ecoul,
strigătul morții ni-l știam,
doar bomba n-o înțelegeam,
deși...
atâția ani ne-au izgonit
și zori, și cocoși, și vis,
de unul singur, cerul
dintre stele și-a ucis,
acum pare mai gol,
și-a oprit loc liber,
pentru ecou!
și gemetele morții
sunt atât de calde,
Doamne!
ține-le TU deoparte,
doar inimă și suflet ne mai fierbe...
și cum să știm uitarea s-o uităm,
cad bombe lângă noi,
trec avioanele nouă peste fruntarii,
să ne fim cu ei, chipurile,
viza de intrare-n lumea mare,
49
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
frații de Dunăre strângă din dinți
privind spre noi,
i-am simțit și-atunci strângând,
când sufletele alor noști prindeau fuior spre cer,
pe noi ne-a ferit DUMNEZEU de bombe,
mulțumită morților de Timișoară,
dar lucrurile ce s-au zvârcolit apoi,
au întors roata:
jos cu ei!
dar tot cu ei...
și-atâta bulibășeală s-a marcat peste Țară
că nu mai e liniștire-n vatra de la țară,
dar nu mai e vlaga din 1907...
aiurea trăncănim,
și trăncănim!
că nu știu de ce ne mai mirăm
cum pute țara,
uităm!
că noi ducem putoarea ei în noi,
prin noi,
și-ai noștri!
în câmpuri străine...
CAD BOMBE!
și avioanele ne treceau peste fruntarii,
tu iartă-ne, vecine,
și nici să faci vreodată cum făcut-am noi...
Acolada a schimbat timpurile dintre brațele ei,
nu mai cad bombe,
suntem din nou vecini,
fiecare cu morții lui...
și-au vrut să ne măcelărim și noi,
dar n-a vrut Dumnezeu,
nu știu de-o să mai cadă bombe,
e radarul crescut din bălării,
mai vin jăndarii,
ne frângă mădulare!
puțim!
de parcă-i dracul printre noi,
dar nu vedem,
pute doar țara!
Aeroporturi ucise
...au fost primele ținte,
crezându-se că s-ar rupe,
astfel!
apropierea de cer și Dumnezeu,
nimic n-a mai scăpat,
chiar dacă altele răsăreau din iarbă,
mușca pământul bomba,
sluțind dospitul pâinii,
ne întrebam atunce,
unde s-ar despărți creștinii și păgânii,
doar crucea să răspundă,
durerea morții s-a rămas rotundă...
dar câte de-a rotundul,
dar câte vector,
cu blestemul morții în săgeată,
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

crucea,
oricâtă de-a rotundul,
e menit durerii să se fie, nu scut,
arpegiu!
de primenire sufletului ce n-a știut înțelege
că omu-i om
și nu e lege....
strigătele, de nu mai contenesc:
la os ajuns cuțitul!
ce să mai tai?
doar strig,
poate se-ndură cerul,
Doamne!
oare nu le mai ajunge?
dar răul nu-l poți stârpi din rădăcină, Adrian BOTEZ
cum pomul – atenționa Botezătorul:
să nu lăsați securea!... pomul
dă seva nației să-și știe sluji Credința, Matrozi sublimii
pomul...
e greu să înțelegem asta, scăpaţi din Naufragiul unei lumi
nici sângele în cotă morții nu știe bine cât s-ar fi, Matrozi Sublimii – cu rănile-n văpăi
dar curge, curge... ne luminează Calea către Noul Luni
sunt, mâine trei decenii, de când tu, şi ne şoptesc despre-alte – Mii de Căi...
Timișoară... tu!
și țara a pustiit de rușine, zdrenţoşi – bărboşi – cu ochi arzând vedenii
rotundul crucii nu mai aduce aminte, Matrozi Sublimii ocrotesc – cum Genii
se strigă azi, acum – s-ar zice, şi sunt Învăţătorii Vieţii şi ai Morţii
dar nu-i! sunt Ucenici Lui Crist – Sculptori ai Sorţii!
ce nu s-a înțeles Atunce
doar pe aceiași i-a făcut sătui... din Port în Port – ei îşi sporesc Lumina
nici plânsul nu mai poate stinge din Port în Port – topesc păcatul – vina :
setea de tradiții ce s-a uscat, da – Sfinţii noştri CRESC din Naufragii
tot căutând Drumul mătăsii...
ura parcă s-a transmutat prin gene, adaugă Cărţii - fulgere-pasagii...
în burtă mațele se certă pe partide... ...n-avem nevoie de Muşi-Pupe: Prova-Nfruntării
da, s-a rămas rotundă durerea morții s-o înălţaţi - cumpliţi: Mântuitorii Mării...
stindardul nu ne mai unește,
la cruce crește iarba-n doina sorții,
dar stau cuminți, În locul din pădurea-ntunecoasă
sub piatră!
urme de părinți, ...în locul din pădurea-ntunecoasă
ce-așteaptă lacrimă de la copii, fulgeră Ştime – cari de cari frumoasă
de la nepoți... cu plete verzi – cu trup de marmură – ca Luna
despre aeroporturi ucise, purtând pe capete – împărătesc – Cununa!
ne amintim din cronici,
dar lumea merge înainte, ele-şi aşteaptă-Alesul să-l înece
ochiul mușcându-și ochi, apoi răpească-l în adâncuri – în Palate
pentru un dinte... mistic ştiută – colo - -i a-Ondinelor Cetate :
măreaţă – Nuntă-or face – peste vreun timp ce trece...

...vrei să cobori imperii – până la Rădăcină?

să vezi Zânele Apei – cu tot scăpând de tină?
n-ai decât să păşeşti în Unda Fascinantă...

nu sunt nici Vreme – Ornic – doar o Cetate-Atlantă...

...pogoară-te-n vecie : numai aşa vedea-vei tu – Minu-
nea :
Mireasă Preaiubită-ţi va fi – Înţelepciunea!

50

tTt acordez la strune – scripcar din tată-n fiu
...tot acordez la strune – Scripcar din tată-n fiu
visez – eu – Cântăreţul – într-un Palat Târziu
să-i lecuiesc de rane – pe Regii-Mbătrâniţi
căci Cântul meu e farmec – iar ochii-mi sunt vrăjiţi...
nu mă-nvăţa pe mine – bătrân strigoi de Munţi
cât Sânge – în Izvoare – a curs – şi cât din Frunţi
eu – şi nu altul – clădit-am Epopeea
din care-alung Trădarea – deci – fără greş : Femeia!
pe Poarta Epopeii săpat-am Slove Trei
s-alung şi Lăcomia – şi Crima – şi răcnete de Lei...
eu – biet Scripcar - cel dăruit pe la ospeţe
eu sunt Dresorul Lumii – în Nopţile Măreţe...
...de ce ne fie frică? – Cântecul a-nceput
făcând – el singur – bine - cât Zeii n-au văzut!
Ține-mi scripca sub bărbie – pentru-un ultim
cântec
... ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cântec
vă trezesc din Somnul Morţii : Groaznicul vost' Pân-
tec!
leac vă vine Armonia – Stih şi Viersuire
eu sunt – doar – Agonic Rege : vă dau Re-Mplinire!
nu de Lup şi nu de Urs fie-vă Scăldatul
ci-unui Zeu – Ars de Lumine – pregătii eu Patul :
Patul – Câmpul de Războaie şi de Ostoire
Patul – egal fi-va - pentru-Erou şi Mire
Patul – Câmp de Trandafiri – al Lui Crist 'Nviatul...
...ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cânt :
Foc voi da Luminii-Cântec – înfrângând Mormânt
iar deasupra Mării – negre s-or ivi - Corăbii grele
căci deasupra de ostroave vor ploua – iar - Stele...
...ţine-mi Scripca sub bărbie – şi – cu Jurământ
nu voi mai cânta alt Cântec – decât Cristul Sfânt...
Faceţi – în această lume – faceţi s-ardă hora
faceţi – în această lume - faceţi s-ardă Hora
altfel nu ne înţelegem – încurcăm şi ora!
nu tot îngânaţi blesteme – ele v-or ajunge
nimeni vini n-are mai mari – decât cel ce-nvinge
cu-ascuţiş de Cuţitoaie – cu Topor şi Săbii...
...de ce n-aveţi luare-aminte doar la Sfintele Corăbii?
veţi umbla în zdrenţi de duhuri – veţi cerşi iertare :
porţile vor sta închise – parcă-n aşteptare...
51
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Vânt Ponciş – Matrozii Cântă : ia-te după Cântec
ia-te după Neaua Firii – ninsă în Descântec
nu-urgisi – cu Uragane – Oceanul Cuminte
ci încinge Gând - Rostire – spre Steaua Fierbinte!
vino-n toi aprins de Horă – va fi greu – dar bine
chiar dacă - în Tălpi Bizare - bâzâie Albine...
...nu – Albinele nu-nţeapă decât Vreri de Rele :
în rest – voi – Matrozi ai Lumii : „ochii tot pe Vele!”
***
Grădină şi mare
tăcute – Florile Grădinii senin visează :
de-i arşiţă sau rouă – nu contează...
...seară se lasă – zorii-s oratòrii :
Grădina – neclintită – -i prinos Privighetorii...
Grădina-Mânăstire priveghează
Luna să nu ia foc – ci doar în Cânt să crează...
...văd Mări Celeste-n umbra de Copaci :
Ritm fascinant de Unde... –...sileşte-te să taci...
Matrozii sunt Călugări – în Templul lor Lunar
unde oricare şoaptă – e-un Legământ Barbar :
traducerea din Limbi de Trandafiri
schimbă şi Cruguri – Popoare-ntregi de firi...
...deşerturi de sfinţenii? – chiar şi-Undele Grădinii
Coroane-Aureole-ţi pogor – Sfinţit – pe creştet
(...ori trudesc Mântuirii – încrâncenându-ţi Spinii?!)...
Slăviţi copacii
slăviţi Măreţi Copacii – cu Rădăcina înfiptă în Izvoare
de n-aţi fi voi – n-aş fi aflat Furtuna cât ne doare...
Pădurea cântă Cântec Vechi – dar - totul - e bizar
când Strune nu-s ascunse-n Scripcă – ci-n Trunchiul
de Stejar!
Mări de Verdeaţă Răscolită – amestecate-n Stele
vor lecui Eternitatea de Zei pudraţi cu rele...
Zâna Pădurii – asortată – deschide – astăzi – Balul
Copacii joacă Hora Vieţii – uitând că vine Valul...
Copacii Sfinţi vor în Altare – Candeli liturghisească
Preoţi sunt toţi ce văd Lumina că-ncepe-n Duh să
crească...
e Noapte - dar nu-i Zi mai plină : Corăbii de Credinţă
şi-au înălţat Vele-n Pădure : Raiu-i AICI – nu doar e
cu putinţă...!
...”Viaţa nu-i dreaptă” – zic toţi Strâmbii – aflaţi pe
Arca Veche :
le-aş da dreptate – de n-aş şti : toţi cântă după-ureche...
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Renaştere Tata ne strânge în brațe

Și pleacă cu tristețe la război.
cu pestriţe vânturi rele îmi petrec eu vremea
dispar păsări din lumină – iar copacii-şi plinesc lenea... Dup-o vreme, vine o scrisoare,
nu mai ştiu să număr stele – nici nisip de-oceane De la un vecin de peste drum
nu mai eşti zeu – n-ai cunună : fugi de-aici – golane! Și mamei, într-un cod îi spune,
Că Ironim - s-a dus în fum.
alungat din lume-n lume m-aleg doar cu spinii
chiar de Sânge-mi curge-n Frunte – Obrajii-s cum Cri- Tristețea s-a lăsat pe casă
nii... Și parcă toate s-au distrus,
sunt Vătaf de Suferinţe – nu – însă – şi Rege -De ce n-ai mai venit, tătucă?
pipăi după-un Foc Năprasnic : numa-aşa m-aş drege... -De ce, dintre noi te-ai dus?

...cântă – Greiere de Taină – noaptea mi-e deplină Mi-ai promis c-o să revii
am ieşit – cu Preţ de Sânge – din Cartea de Tină : Și nu te-ai ținut de cuvânt,
Stele-mi ard Coaja de Trupuri – şi scap de zădufuri În mine ochii tăi sunt vii
Și te port mereu în gând.
printre gene – ca o ceaţă - -mi regăsesc nădufuri...
...iată că nu-s gelatină : Foc înalt – miresme Într-o zi, ne bat la poartă,
i-au dat Prunc – iarăşi – Grădinii – Râuri de Comandantul - cu onor,
Aghesme... Ne anunță cu tristețe,
Că tatăl meu, este Erou.

A venit armata toată

Și o casă i-au făcut,
Cu o cruce ridicată,
Într-un loc frumos, tăcut.

La biserică ți-e odiseea,

Unde sufletul ți s-a întors,
Dar tu zaci încă-n Crimeea,
Adriana TOMONI Și timpul, peste noi s-a scurs.

Aduceri aminte Împărțiți aceeași cruce,

Bunicilor mei Cu drag, prietenul tău,
Pentru voi, o rugăciune,
E vremea aducerilor aminte Înălțăm la Dumnezeu.
Și a cinstirii celor duși,
Florile plâng pe morminte, Se-ntorc acasă
Anii-ndepărtați, sunt apuși. Tot bunicilor mei

Plângeau copiii pe la porți, Parcă îi văd pe-ai noștri cum se-ntorc acasă,
Că tații le plecau pe front, Nevestele-i așteaptă bucuroase-n drum,
Sug laptele la sâni pruncuți, Câte-o fetiță se-ascunde rușinoasă,
La mamele cu suflet mort. Ne-nțelegând că tatăl ei se-apropie acum.

Atâta durere este-n case! Onu, îl așteaptă pe Ironim să îi aduc-un mânz,

Pe ulițe e jale și-i hău, Așa îi promisese tata la plecare,
-Să îmi aduci tată un cal! Nevasta-i rămăsese-n prag plângând,
Când te-o întoarce Dumnezeu. Cu fata, strângându-și-o la sân, pentru-alinare.

La piept, tata poartă icoana Așa aș vrea acum să fie, dar timpul a trecut
Și-o poză cu chipul meu, Și lacrimi vii ne joacă-n gene,
Alăturea, îi șade mama Pe tristele morminte, iarba a crescut,
Și-n brațe, încă un micuț și-i tare greu. Aduceri aminte, rămâne-vor eterne.
Mama plânge pe-nfundate, Cât a visat să-și țină pruncii pe genunchi!
Lacrimile-i curg puhoi, Să-i poarte după cap, jucându-se de-a calul,

52

Acum, la cruce-ți vin cu trandafiri,
Copilul, cu nodu-n gât, înghițindu-și trist, amarul.
Din sângele voastru macii-nfloresc
Și este pace iar sub soare,
Cu chipuri senine, copiii zâmbesc,
Dar lipsa voastră și acum ne doare.
Odihnă să aveți și pacea vă-nconjoare!
Dragilor, plecați o vreme-n ceruri,
Părintele vă dă acum iertare,
Lângă troiță, se înalță leruri.
Distinsa Doamnă
Doamnei D. E.
Distinsa Doamnă,
Cu părul alb și glasul stins,
Ne povestește cum a fost odată.
O flacără în piept i s-a aprins,
Dar fața-i de tristeți întunecată.
Două fete erau la părinți
Și casa le era înconjurată,
De binecuvântarea celor sfinți,
Trăitori frumoși, de viață curată.
Venit-a tăvălug de război peste ei
Și pacea-ntr-o clipă le-a fost furată,
Urmat-au anii cei urâți și grei,
Pribegia - venind neașteptată.
Agoniseala toată și-au lăsat
Și au plecat sărmani în lumea largă,
Două hăinuțe-n desagă și-au luat
Și fetele la piept – durerea să n-o-nțeleagă.
Le împărțeau mărul în două
Și boțul de pâine - plângând,
Pășind încet spre viața nouă,
Cu lacrimi, pământul udând.
Când armele târziu, au tăcut
Și drum de-ntoarcere nu mai era,
Cu sufletul trist și-atât de durut,
O mamă, la cer se-nchina.
Cărări apoi s-au deschis
Și viața ca râul le-a curs,
Lacrimile-ncet s-au stins
Și ceru-n bucurie, le-a ascuns.
Distinsa Doamnă,
Se roagă noaptea în taină,
Ca nepoții, războiul să nu-l știe,
Să poarte-a libertății haină,
Sorbind voioși din apa vie.
53
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ilie GORJAN
În viața lunecoasă
Ori m-ai uitat, ori nu ești acasă
Când soneria plânge răgușit,
Trecui aseară pe la tine-n asfințit
Și n-am știut de noi dacă-ți mai pasă.
Deja cărarea către tine e mai roasă
De când îi tulbur mersul liniștit,
Ori m-ai uitat, ori nu ești acasă
Când soneria plânge răgușit.
In ochii tăi lumina e mai joasă
C-un rând de umbre și c-un mit,
De mi-ai fi spus, m-aș fi oprit
Pe-acelasi rând cu viața lunecoasă.
Ori m-ai uitat, ori nu ești acasă.
Iubita gândului
Poezia e iubita
gândului,
cu ea îşi mângâie uneori
sfera sa de unde,
şi îşi lustruieşte aripile
cu iambii ei
să poată pătrunde mai uşor
şi mai repede
în casa de gheaţă a
sufletului.
La cosit
Răul din coasă doar iarba-l știe
Când simte umbra morții coborând,
Cu lacrimi verzi se culcă suspinând
Pe cerul greu și-adoarme pe vecie.
Își cântă coasa imnul ei de panoplie
Când soarbe verdele cu pas urlând,

Răul din coasă doar iarba-l știe
Când simte umbra morții coborând.
Un șir de pale verzi ca o solie
Îmbracă haina morții tremurând,
Se-nchină mugurii la brazdele lucind
Și fac covor de stele din robie.
Răul din coasă doar iarba-l știe.
La suflet sănii
I
Lasă-ţi iarna să şchioapete pe un răzor
Şi-mbrac-o în scaieţi de gheaţă crudă,
S-o legi la fel de bine la urechi să nu audă
Cum o înşeli cu fulgii ei de umbră şi de dor.â
Ți-ai pus la suflet sănii lungi fără motor
Să-i fure somnul lin şi fără trudă,
Lasă-ţi iarna să şchioapete pe un răzor
Şi-mbrac-o în scaieţi de gheaţă crudă.
Îţi place să asculţi al iernii aspru cor
Şi să-l răneşti apoi c-o notă udă,
Tu să zâmbeşti văzând zăpada cum asudă
În dansul surd al fulgilor ce mor.
Lasă-ţi iarna să şchioapete pe un răzor.
Legenda din palmă
încă mai păstrez
cântecul pe care ai desenat
cercul inimii,
uneori îi curăţ notele calde
cu trestii de
piatră,
iar rănile lui,
ce încă mă mai dor,
le rup în fâşii de cretă
şi le-mprăştii
floare cu floare,
praf cu praf,
până ce legenda lui
îmi moare în palmă.
Un colind cât cerul
Sunt ierni de ceară şi de pluş,
Şi ierni în care muşcă gerul,
Dar nicio iarnă nu ne fu mai rea
Ca iarna-n care ni se duse Vieru.
Secase noaptea pe la unu şi ceva
Când ni-l furară, Doamne, şi pe Vieru,
Tocmai ieşise moartea la plimbare
Cu mantia de smoală şi hangeru′.
54
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Părea o nuntă de zăpezi şi gheaţă,
Ce-şi luase adăpost tot cerul,
Sărutul lui Thanatos, fir de plumb,
Căzu fecund pe lacrima lui Vieru.
Când mai era un strop de floare pân′ la stea
Tăiase scurt secunda-n patru Vieru,
Îi trimisese Dumnezeu o vorbă grea
Să-i scrie un colind cât cerul.
Zăvoiul
Zăvoiul meu s-a stins ca un copac
Lovit de trăznet în furtuni rebele,
Şi gârlele au murit ca două stele
Iar rădăcinile-au împietrit şi tac.
Nu poţi să mai ciopleşti niciun arac
Din leasa mea ce a ajuns surcele,
Zăvoiul meu s-a stins ca un copac
Lovit de trăznet în furtuni rebele.
Arinii mei s-au resemnat şi zac
În lunca verde fără de nuiele,
Au mai rămas din sălciile mele
Doar o potecă tristă si-un brotac.
Zăvoiul meu s-a stins ca un copac.
Gabriel GHERBĂLUŢĂ*
îngeri de sacrificiu
mama își plimbă umbra
la mine în vis
e casa ei acolo
eu nu sunt
nu am ajuns încă
orbecăi pe drumul îngerilor bolnavi
spitalul cu vise e departe
și în ceață
ca un înger mama așteaptă
încep să mă încălzesc
și plâng
vin…
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

despre cuvânt si iarna din el ieşiţi din iarna polară tocmai acolo
în partea cea mai de sus
puteam să îţi vorbesc frumos despre fulgii de azi sau de jos a unei planete care suferă
i-aş fi îmbrăcat în cuvinte frumoase de supraîncălzire
ca pe nişte copilaşi scoşi la plimbare în parc
cu ghetuţe noi şi nasul ascuns sub fulare pufoase să vorbim deci despre poezie
puteam dar ce rost ar fi avut? poezia mâinilor tale
tu nu mă mai ascultai a degetelor lungi, nervoase
şi să închidem apoi fericiţi ochii
puteam să împachetez frumos oraşul acesta fericiţi ca nişte privilegiaţi ai soartei
într-un cub de cuvinte atinse de frigul cosmic care au ţinut poezia de mână
cum un cadou de sărbători adormit sub bradul din su-
fragerie ce voi lua cu mine?
l-ai fi desfăcut în grabă aruncând nepăsătoare
ambalajul cuvintelor îngheţate sigur nu un bagaj mare
şi apoi, aşa învăluită în viscolul niciodată nu mi-a placut să am
unei primăveri ce nu se va mai întoarce mâinile ocupate
vei trece pragul într-o iarnă a amintirilor aşa că voi lua câteva lucruri doar
cât să încapă într-o memorie
poezul ăsta nu s-ar fi născut dacă nu m-ar fi ars dorul luată de la preţ redus
de hiperboreea sigur voi regăsi dincolo
fluviul şi nisipul mării
iluzii led zeppii şi pescăruşii
lumina din ochii poezului
văzuţi din cer o poză cu râsetele copiilor
oamenii par nişte îngeri pe care nu o voi arăta nimănui
iubesc îngerii/ oameni şi căldura cuvântului tău
chiar dacă uneori îţi voi lăsa în schimb
se supară poezul
şi devin iar şi speranţa că
oameni totul va fi bine

convieţuiri viziune

e un lup tânăr în mine văzut de la etajul doi oraşul

stă ascuns acolo în capul meu are faţa oamenilor care
între munţii de poezuri se întorc din schimbul trei;
nescrise încă feţe lipsite de identitate
ca şi blocurile de acum juma’ de secol
e un lup tânăr în mine oameni cenuşii în căutarea
nu ma pot lepada de el unei lumini
e al unei lune pline pe care doar fluviul o mai poate naşte
înnebunitor de frumoasă ce crezi tu că sunt făclii
nici de ea nu mă pot despărţi e doar pădurea de sălcii peste care cade
într-un înnebunitor
e un lup tânăr în mine apus al lumilor
dar cui îi pasă? istoria

argumente pentru un dialog contre-jour

să vorbim despre îngeri pe cer, urma trecerii tale prin mine

într-un oraş în care singurele aripi pasărea mea măiastră
sunt ale pescăruşilor ieşită din colivia cuvântului
care poarta fluviul în ciocuri în locul aripilor cuvintele
spintecă văzduhul
să vorbim despre căldură iar în braţele Lui,
căldura din ochii urşilor polari cântecul pe care doar eu
trimisă puilor de focă îl înţeleg

55
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

pe cer, urma trecerii tale prin mine

în umbra ei, eu

peisaj cu o cămilă verde

de cealaltă parte a fluviului

e oraşul cu străzile lui golite de
oamenii plecaţi cine ştie pe unde
sub balcon prietenul meu semaforul
a rămas pe loc oamenii nu l-au vrut
sau poate el nu s-a îndurat să mă părăsească

de cealaltă parte a oraşului e pustiul

un pustiu înverzit cum numai aici poate fi
un pustiu verde înnebunitor de verde
Alexandru CAZACU
din care lipseşte o cămilă verde

unu, doi, trei… După ninsoare

roşu, galben, verde
eu, tu şi oraşul Albul zăpezii de parcă
armatele unui imens imperiu
alternative ar deșerta peste câmpie
tot praful de pușcă
mai bine să nu vorbim despre poeţi
dacă îi spui te iubesc unei păpădii Peste întinderi numai și numai lumină
la ureche iar chipul tău o mască
puful ei se va răspândi în vânt pe care o porți
ca înţelesul unui poem de dragoste să-ți acopere zgârieturile
iar pescăruşa îşi va desface larg aripile să-ți înalțe zâmbetul
fără să îţi asculte declaraţia când trecem
hai mai bine să desenăm poeţii și pe uliți troienite
sau să îi „poezim” ca să ne înţeleagă vorbele nici arbore nici pasăre
să le desenăm poezia și niciodată pe de-a-ntregul
cu fumigene pe cerul de deasupra casei lor pregătiți la întâlnirea
cuvânt cu cuvânt dor cu dor cu uitările
mai bine să nu vorbim despre poeţi
Motocicleta retro
mai bine îi plantăm ca pe nişte copaci
în mintea noastră… Motocicleta retro rǎmasă
sprijinitǎ de uşa magazinului
______________________________ ce va deschide dupǎ ora unsprezece
* Gabriel Gherbăluţă - profesor la Liceul industrial de ma- când dimineaţa dezmierda orașul
rină, Galați. Autor al volumelor: Lasă-mă să te iubesc, Ed. iar apa vie levita deasupra parcului
Rovimed Publisher, Dumnezeu a pus semafoarele la o dis- şi îmi spuneai cǎ totul o sǎ rǎmânǎ
tanţă de două săruturi între respiraţii, Ed. Măiastra, 2013, mai mult decât o poveste cu multe întâmplǎri
Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?, Ed. Rovimed şi personaje puţine
Publisher, 2014, Despre cub şi iernile din el, Ed. Agol, 2015,
Femeii în galben, Ed. Bookmasters, 2016, Bestiarium Voca- Motocicleta retro având încǎ
bulum, Ed. Tracus Arte, București, 2016, Ziua în care mor marcatǎ pe apǎrǎtoarea din faţǎ
apele și Oniropolis la Ed. Pim, Iasi, 2017. sigla fabricii ce nu mai existǎ demult
Prezent în antologiile: Infinitul iubirii, Suflet Românesc,
cu vopeaua corojitǎ pe alocuri
Ceasuri de mătase, Roşu Mocnit, Poemia, CarTe Diem. De-
ținător al mai multor premii și mențiuni literare.
fǎcând mici transporturi şi expediente
Colaboratot al revistelor: Dialog Antares, revista centrului aşa cum uneori dragostea te face sǎ crezi
cultural Dunărea de jos, Negru pe Alb, Scoala Gălăteană, cǎ poate începe din nou
Axis libri, Oglinda literara, Sintagme literare, Convorbiri Li-
terare, Tecuciul Literar Artistic, Literatura si Arta (rep.Mol- Motocicleta retro cu una din oglinzi crǎpate
dova ). vǎzutǎ de atâtea ori în filmele de cinematecǎ
rǎscolind amintiri de acum trezeci de ani

56
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

ca un mesager complice al acestor prime ore Uşile stau toate lipite de pereţi
când iarba îşi întinde verdele fǎrǎ teamǎ Poveştile veacului
sub bǎncile de metal de sub ulm sunt înscrise în ferpare
Ninsoarea a cǎzut în cursa rozǎtoarelor
Peruşul Înfǎşurǎm cu batista
copitele cailor pur sânge şi fugim
Insomnia unui peruş
într-o camerǎ ce se micşoreazǎ E greu de spus
pe mǎsurǎ ce te apropii de ziuǎ
şi visele ce nu vor sǎ se închege E greu de spus ce s-ar fi ales
îşi continuǎ zarva de adolescenţa noastrǎ
iar facerea şi desfacerea lor fǎrǎ întâlnirile devreme
te trezeşte ostenit odatǎ cu mai micii zilei
gata sǎ crezi cǎ pereţii se vor deschide în faţa patiseriei aflatǎ
şi o întreagǎ panoplie de evenimente pe colţul clǎdirii antebelice
va nǎvǎli de peste tot azi dispărută
sub muzica
unor instrumente muzicale dezacordate E greu de spus cum aburul
cǎtre colivia peruşului veghetor ieşit din covrigii ce ne frigeau mâinile
pentru care ai face orice se înǎlţa ca un fum al indienilor apaşi
pe care vrei mereu să-l aperi iar noi vorbeam
despre inventarea falselor nevoi
Vom afla despre binele care preseazǎ
despre Spengler şi Cioran
Nici nu mai conteazǎ despre fericire șî uitare
ale cui vor rǎmâne
trădările oraşului acesta strǎlucitor E greu de spus cum îndrǎgostiţi
tǎiat parcǎ dintr-o faţǎ a diamantului ajungeam sǎ credem
îmbǎlsǎmat de zǎpezi cǎ orice demon se poate învinge
şi spǎlat de cǎinţa din ochii greşiţilor doar zâmbindu-i în faţǎ
acum când stǎm spate în spate
Doar ferigile înverzesc lumina şi între noi ar putea câteva lumi
lungii primǎveri îngropate-n zare ar putea uşor sǎ încapǎ
cum instinctele în subconştient
Absenţa învinge trufaşǎ şi mândrǎ Nocturnǎ
cu înverşunarea unui rǎzboinc
prin degringolada zilei Aceastǎ parte din corpul nopţii
unde ipotezele se nuațează devenitǎ maşinǎrie neascultǎtoare
iar în ultima camerǎ a imobilului când metronomul bruiazǎ
unde am fost fericiţi cu ticǎitul lui respiraţia lucrurilor
vom afla deşert sau grǎdinǎ iar prim solistul orchestrei
repetǎ pe întuneric
Evadare perfecţionându-şi cadenţa

Totul devine asemeni unui stop-cadru

Cana de ceai cu infuzor unde recunoşti cǎ orice dialog adevǎrat
ademeneşte iarna este o formǎ de biografie
şi capriciile unei voluptǎţi Sonata Kreutzer devine refugiu tăcut
mereu chemate sǎ ne alunge iar tivul rochiei tale
când sticla de lampǎ conservǎ lumina lumina ce se adaugǎ
de acum o sutǎ de ani unui curcubeu al deşǎrtǎciunilor
iar pe soclul statuilor înalte
poţi zǎri praful şi pulberea Cine?
anotimpului trecut
Cine dojenește pe cine
Atât de feudale sunt cu ploi ce nu mai contenesc
orele lunii Decembrie iar toamna își numără pașii
Şperaclurile devin inutile precum osândiții

57
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

la plimbarea de dimineață aflat prea departe și prea târziu

când surâsul tău ar putea lesne sǎ mai ajungă unde a promis
corupe orice dogmă și lapoviţa se agaţǎ de arbori
transformându-i în nişte prelaţi cu glugǎ albǎ
Cine se scoală brusc din somn care nu mai ştiu ce omilie sǎ înceapă astǎzi
și fuge de lume pentru lume
cu o parte din inimile tuturora Secunda şaizeci
și ne iartă și ne visează
cu ochii deschiși O searǎ de sâmbǎtǎ privitǎ în faţǎ
așa cum înainte de plecarea spre un oraș fǎrǎ sǎ clipim
mai întâi ți-l imaginezi unde totul se pierdea în mângâieri cunoscute
şi flori de cireşi albeau stǎzile cu nume de savanţi
Mărturisirile iluştri
ce nu vor şti nimic despre iubirea noastrǎ
În general mărturisirile sosesc târziu Numǎram în gând fieare clipǎ
ca după o surescitare şi aproape cǎ oboseam pânǎ sǎ ajungem
pe malul lacului la secunda şaizeci
când îți vine să iei tu jumătate iar un zgomot înfundat precum bufnitura
din singurătăți unor lucruri cǎzute pe pǎmânt
și să lași lumii restul însoţea orice cuvânt
iar pestișorului de aur îi ceri printre umbrele intermitente ale ecranului TV
calmul supraviețuitorilor unde cineva îşi povestea viaţa
un inel de iarbă şi tremurul din glas abia ajungea pânǎ la noi
și copacul înfrunzit privind în aerul umed ce se evaporǎ
ce împrăștie în jur asemenea unui acid dupǎ ce şi-a fǎcut efectul
o lumină verde când am scris pe formularul cu impresii al hotelului
ajungând departe numele unui roman ce am dori
prin cămașa de bumbac a sperietorii să fie scris cândva vreodatǎ.
devenită totemul unui trib
care numai despre tăcerea lui
știe să vorbească

Cel puţin odatǎ

Ficǎruia îi este dat cel puţin odatǎ

sǎ o ia de la capǎt
când ploaia se terminǎ
şi vorbele trec ca un murmur din frunzǎ în frunzǎ
pânǎ la marginea grǎdinilor
Pulberea rǎutǎţilor şi binelui
este cǎratǎ în spate de un şir de furnici Coca POPESCU*
Cineva izbugneşte în plâns
Cineva râde pe înfundate
Poveste de Sânziene
Pe un covor fermecat trec
deasupra noastrǎ
Bunica îmi spunea odată:
cele mai frumoase anotimpuri
Crede copilă în poveşti;â.
iar luminile se ascund
În fiecare dintre ele
prin ochii telescopici ai melcului
Un sâmbure de adevăr găseşti.
ce-şi începe cǎlǎtoria
Chiar dacă drumul vieţii va fi lung
Lângǎ stadionul oraşului
Unele gânduri nu se spun.
Vor dispărea ca soarele în asfinţit
Ar trebui sǎ suferi ori sǎ petreci
Cum niciodată nu se întoarce ce-ai trăit.
pentru orele aceasta
când trecutul se aruncǎ înaintea amiezii
Pe-atunci eram doar o copilă
lângǎ stadionul oraşului
Înmărmurită, vorbele-i sorbeam
iar totul este deopotrivǎ refǎcut şi vechi
Acum tabloul din perete îmi arată
ca un tren ce opreşte
Ce chip de înger lângă mine-aveam
între staţiile din mijlocul câmpului

58

Prin amintiri voalate-o caut
Din când în când vorbesc cu ea
Îmi este dor s-o strâng în braţe
Îmi este dor şi dorul mă sufocă fără ea.
Am petrecut atâtea dimineţi cu soare,
Dar mult mai multe dintre ele au fost goale.
Ca un păstor statornic
Mereu acasă am revenit.
Ca să păşesc pe urma ei
Să înţeleg în viaţă de unde am pornit
Aceleaşi încăperi, acelaşi pat
Pe care în fiecare noapte visul a oftat.
A fost cea mai frumoasă dintre femei
Îi port în suflet chipul blând
A dus-o timpul într-o grotă rece
Lăsând în urmă un suflet de copil.
Nimeni nu se naşte fără vină,
Tot ce-am avut s-a risipit.
În ceruri există o carte
Şi pentru fiecare muritor, o filă.
Destinul nu poate vorbi,
Divinul apleacă asupra fiecăruia o mână.
Era Ajunul de Crăciun,
Pe cer se arăta minunea,
Iar pe pământ se împărţea durerea.
Neştiutoare, dar senină,
O tânără năştea un prunc.
El n-avea nicio vină
La ceas târziu, pe o saltea de paie, l-a pruncit
Apoi l-a părăsit…
Mereu mai mult, mereu mai bine,
Dorinţe există-n fiecare,
Să le-mplineşti pe toate nu se poate.
Nu e poveste, e o realitate
Aşa cum îmi spunea bunica:
„Caută şi vei găsi un sâmbure de adevăr în toate.”
Lumea căreia îi aparţinem e plină de păcate.
Iar bunica mea, cu suflet mare,
A legănat pruncul care plângea fără-ncetare
L-a adoptat şi l-a crescut
Era o fată dăruită ei de duhul sfânt.
Creştea copila cuminte şi frumoasă
Era lumină, bucurie şi ajutor în casă
Toiag la bătrâneţe n-a ajuns să-i fie
Bunica s-a grăbit să plece în ultima ei călătorie.
„Prin viaţă suntem trecători”,
Spunea bunica deseori
Şi-i povestea copilei nenumărate întâmplări.
Poveşti cu zâne şi împărătese
Poveşti închipuite sau reale
Dar de fiecare dată când povestea
Privea spre cer, rostind umilă: Tată!
Tatăl ceresc părea să fie
Îi mulţumea în fiecare zi pentru imensa bucurie.
Era o vară capricioasă
Copila cutreiera pădurea
59
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
S-adune vreascuri pentru foc
Şi flori de Sânziene din care îşi făcea cunună
Ca să-i aducă şi ei puţin noroc.
Ziua premergătoare de Sânziene
O aştepta cu mare drag
Din nou bunica îi va spune,
Povestea frumoaselor zănatece,
Nevăzutele, care dansau fără veşminte
sub clar de Lună
Pe lângă foc.
Seara se grăbea şi ea
în luciul apei se zbătea
Trestia, papura trosneau şi se rupeau,
Dar vântul nici nu adia.
Pe iarba mătăsoasă lângă lac
Bunica şi copila s-au aşezat
Sub salcia cu braţe lungi
Din când în când un foşnet se-auzea
Împletindu-se cu vuietul apei
Părea un bocet de copil sau un oftat.
Cu ochii umezi sub perdea de stele,
Suav, copilei, bunica îi vorbea:
Ştii tu copilă, aici sub salcie
În nopţile senine
Dacă priveşti spre cer tăcută,
încrezătoare în destin,
Vezi Luna-nlăcrimată
Pentru iubirile care s-au destrămat
De vrajă încântate.
Adesea îi vorbea şi despre datini
Şi de legendele cu lupi înfometaţi
Când luna roşie scăldată-n sânge
Îi transforma pe-aceştia în vârcolaci.
Poveşti cu zâne despletite
Ce furau minţile-ntr-o clipă
Sau oblojeau cu dragoste inimile împietrite
Celor care se-ncumetau să le privească
Sau să le calce umbra pe furiş
În poieniţa neumblată
Desculţe, frumoasele
În jurul focului formând o roată, dansau.
Sub tălpile lor pământul ardea,
Lăsându-l sterp pentru o altă viaţă.
Ca semn al bunătăţii, Zânele nopţii,
În locurile ce ascundea comori,
O vâlvătaie arătau doar celor muritori.
Iarba fiarelor îmbracă
Poieniţa neumblată
Abur, fum, lumini şi umbre
E noaptea de Sânziene
Când se deschid cerurile
Dobitoacele aleargă pe cărarea înstelată,
Limba lor e dezlegată
Pot vorbi, numai o dată
Cine le aude graiul
Rămâne orb şi surd, gura le va fi strâmbată
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Ce ştie, ce-a auzit, rămâne pecetluit. Fiice ale Soarelui

Ielele se ţin de mână Orfanele dorului
Levitează,
Aburul cuprinde locul Sânzienele dansează.
Sânii goi poartă povara cosiţelor aurii
Despletite şi desculţe *
Cu trupurile silfide Pe malul râului
Dănţuie a sărbătoare Sub salcia binelui
Doar pe cap poartă odoare Paşii Lunii se desprind
Din flori galbene, albastre, lăsând suflete dormind
Coroniţe împletite cu nuiele şi cu spice. Pe un şal din lână moale
Zâne bune, zâne rele ajută la farmece, Alunecam în visare
Legături de dragoste. Umărul îmi strălucea
Înveşmântată în fum, Era Ea.
Lângă lac, o forma vie mestecă într-o tipsie Bunica ce cu dragoste mă veghea.
Ce fierbe pe jar de scoici ____________________________
Vraja o rosteşte rar *În fotografie, poeta Coca Popescu împreună cu prozatorul
Ce gândeşti nu mai întorci Ioan Barbu, la standul Editurii Antim Ivireanul – Târgul de
Limbi de viperă uscate carte Gaudeamus, noiembrie 2019.
Adu dragostea aproape
Fă-l să uite, să nu vadă
Să se ducă şi să vină,
Să piară pe arătură,
Ameţit să se târască
După partea femeiască,
Să rămână fără vlagă
Când pune pasu-n ogradă!
Şi îl leagă, ca tăciunul lângă vatră!
Nouă lacăte încuie inima lui pe vecie
Cu fir roşu de borangic
Într-o oală de pământ.
Legată de nouă ori, Costel STANCU
Cu nouă garoafe, flori.
Şi cu ceară de albină Tu te iubești cu fantoma din mintea ta.
Noua dragoste să ţină I-ai dat nume de bărbat și speri să îi fii mireasă.
Cât oala e îngropată. Zadarnic îți cînt la fereastră, îți scriu poezii,
Cusută să-i fie gura, fac douăsprezece munci supraomenești pentru tine.
Să uite şi să nu vadă, Zadarnic port, la gît, podoaba înșelătoare a umilinței,
Ce-a avut, acum ce are! mă scald în mătase, dorm singur cu luna,
Dragostea… măsor de zece ori înainte de a tăia o dată
Legată în noapte - neobosit croitor al nimicului.
Lângă foc, pe mal de ape. Tu nu ai auzit de alte războaie, de alte
Chipul ce îl strig năvalnic corăbii, de nebunul ce se laudă că a
Desenat cu un toiag moștenit vioara unui greier. De nimic.
În cenuşă, sub tipsie Tu, mirodenie adusă din îndepărtatele Indii,
Uneşte-l în cununie. tu, trandafirul meu din Saron!
Jar amestecat cu spini
***
Clocoteşte-mi ierburile Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvîrlită la
cu puterea Ielelor. întîmplare, lovind obrazul celui ce va greși abia mîine.
Femeie ce legi nuiele Încă nu ai deschis ochii. Trăiești într-un cerc ce poate
Fură din grajduri caiele fi desenat numai din interiorul său,
Pune-ţi flori sub perină îți spun. Tu taci. Cît mai e pînă cînd firul de păianjen
Şterge-ţi obrajii cu rouă va coborî în mijlocul arenei să te salveze dintre
Visele din astă noapte sunt fiarele înfometate? Pînă ce vei deschide,
Frânturi din viitor unul cîte unul, nasturii acestei scrisori
Dacă n-ai multe păcate care îți vestește că te-ai născut? Femeie
Vezi realizarea lor. a tuturor bărbaților, ție îți scriu acum!

60
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Pe tine nu te hrănește nimeni cu faguri de miere, ***

nu îți cîntă nimeni la harpe cu corzi din fire de păpă- Sîntem atît de apropiați,
die. eu și fiul Lui,
Vin, îți risipesc parfumul și pleacă. încît, uneori, ne batem,
Doar balega cailor rămîne sub fereastra ta. unul celuilalt, în palmă,
un cui.
***
Sînt gropar într-un oraș unde, Apoi mergem, la tîmplarul satului,
aparent, nu moare nimeni. să ni le scoată, pe datorie.
Dar Iosif, cu lacrimi în ochi,
Sap gropi ce rămîn mereu nefolosite. îmi scoate cuiul
doar mie.
Dimineața, vin unii cu schițe perfecte:
lungime, lățime, adîncime.
***
Insistă să respect măsurătorile,
Îți amintești cum băteam cuie
plătesc, pleacă și
în pereții din sticlă ai indiferenței tale
nu îi revăd niciodată.
și ei rămîneau întregi? Mă priveai (ne)vinovată.
Seara, apar alții și îmi cer O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.
să pun pămîntul înapoi, În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.
în gropi. Nici o inimă nu e vie pînă cînd
Insistă să nu rămînă nu îi ștergi conturul, îți spuneam.
nici un bulgăre pe dinafară. Tu tăceai. Așteptam unul lîngă celălalt
Plătesc, pleacă și - două bucăți de cremene cu care
nu îi revăd niciodată. Dumnezeu întîrzia să aprindă focul.

A doua zi, o luăm de la capăt. ***

Dau ocol casei tale,
Aș înnebuni
așa cum, demult,
dacă nu aș juca zaruri
mama desena un cerc de lapte
cu paznicul cimitirului!
împrejurul leagănului meu,
să mă ferească de rele.
***
Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului
Nu te zăresc.
ni se ating, uneori. Fiecare poartă în sine
Ești tot frumoasă ca nimicul?
scheletul păsării doborîte cu praștia
în copilărie, îmi spui. Eu tac, nedumerit
Mai locuiești aici?
ca un hoț într-o casă goală. Un animal de circ
Mai cînți la pianul acela
ce a uitat să vîneze și se mulțumește cu
pe care făceam amor
bucățica de zahăr din palma dresorului său.
ori de cîte ori
Un spectacol de instincte mutilate e omul.
rămîneam singuri acasă?
O încercare nereușită a lui Dumnezeu
de a se autoexila.
Ofrandă adusă muzicii - iubirea!
ne dezvinovățeam noi rîzînd.
***
Tu fugi,
Eram tineri. Pe atunci,
șarpele casei a obosit să te însoțească.
centrul încă nu tînjea după margini.
E plin pămîntul de pieile lui lepădate în grabă.
Fiecare zi - o capcană.
Acum, dau ocol casei tale.
Îi admiri perfecțiunea înainte de a păși în ea.
Mă latră un cîine.
Uite, acum intri într-un oraș
Se apropie noaptea,
construit împrejurul unui cuib de pasăre.
închide fereastra.
Mine îl vei părăsi. La fel de gol.
Sufletul tău se strecoară mereu
Dar, mai ales, dezleagă cîinele:
în alt corp și tot nu își găsește liniștea.
nu te poate păzi, dacă îl ții în lanț.
O temniță cu pereți lichizi de unde
încă nu ai evadat e viața. Un măr
El are nevoie să se întoarcă,
fără conținut. O sferă căreia
în vremea cînd a fost lup.
un geometru nebun îi tot mută centrul.

61

Vasian MIRCESCU
Feerie...
...Vântul plângea încet peste zăpadă
Pe vălul alb întins şi amorţit
O rază palidă vibra să cadă
Prin cercul auriu dinspre zenit
O sanie măiastră construia văzduhul
Prin alergări de cai, copite străvezii
Un savaot livid îşi desena cu duhul
Firava sa prezenţă-n zările târzii
Pegaşii de nouri alergau în grabă
Pe cărări celeste spoite cu ger
Şi se hârjoneau aflându-se-n treabă
Stârnind zurgălăii sprijiniţi în cer
Se iscase-n curte omul de zăpadă
Trimiţând spre ceruri stele sidefii
Îngerii de sus se-aplecau să vadă
O natură vie prinsă-n feerii...
O iarnă...
Mantia iernii cea diamantină
A pogorât din cer peste căsuţă şi grădină
Acoperind cu promoroacă toate cele
Un nor strălucitor de dincolo de stele
A mai preluat din duhul sfinţitor
Spre lume har divin mângâietor
Aşezământ imaculat spălând
Întinăciunea din inimi şi din gând
A irizat multicolor peste natură
Mai estompând din rele şi din ură
S-a aşezat curată şi măreaţă
Albind a lumii noastre faţă
A-nvăluit de sus cu-a sa lumină
Prefigurând ieşirile din tină
Se va topi apoi îmbogăţind
Teluricul încet-încet murind...
62
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Iarba...
Iarba ce-o smereşte ploaia grea
Luceşte viu prin prejma mea
În irizaţii de un verde crud
Psalmodiind prin vântul ud
Se unduieşte lin prin adiere
Prefigurând în fir a sa putere
Trecută ades printre nevoi
Dar rezistând la vânturi şi la ploi
Se prinde-n dans prin adieri de-aripă
Tot răzbătând eternităţi de-o clipă
Se lasă mlădiind încetişor spre cer
Ca printrun simulacru de mister
Dar se-auzi un foşnet sumbru, apăsat
Ca un blestem de soartă, ca un dat...
Şi iarba verde de prin prejma mea
Fu doborâtă din senin de coasa grea...
Pastel...
Coboară altă seară peste flori
Alunecând uşor cu aripi sumbre
Se joacă vântul răspândind fiori
Prin colţuri de grădină printre umbre
Un freamăt viu se simte pe răzoare
Prin aerul curat şi dezmorţit
Se leagănă uşor prin fiecare floare
Cedând obolul zilei înspre asfinţit...
Să mă aplec încet dinspre fereastră
S-adulmec din neant darul ce-mi se pare
C-ar fi un har pogorâtor din steaua mea albastră
Doar unui muritor de rând ce altul n-are?
Să fie? Să nu fie? E vreun acrescământ
De daturi dinspre timpuri ancestrale
Ca să-nţeleg ce-i bun pe-acest pământ
Dintru-nceput venit din darurile Sale?
O seară liniştită pluteşte şi pogoară
În sufletul-mi pe care-l vreau mai odihnit
Din zbaterile lumii care mă-nfioară
S-adulmece încet urcuşuri spre zenit...
Noapte îngerată...
A fost o noapte îngerată
Aşa cum n-a fost niciodată
Sau cum nu vezi de multe ori
Cu ger, cu îngeri şi cu flori
Alai de savaoţi veniţi din cer
Au măiestrit natura cu neasemuit mister

Cu flori de ger, din ger de flori
Împrăştiind prin suflete mii de fiori
Pe mii de crengi au pus luciri diamantine
Ca punţi ce strălucesc între fiorul meu şi tine
Pe drumuri aşternând alb pur, imaculat
Ce n-am văzut nicicând şi n-am visat
Prin străluciri hieratice şi nefireşti
Au pogorât în noapte cetele cereşti
Natura modelând ca prin minune
Albind chiar şi-ntunericul dinspre genune
Spre dimineaţă au plecat încetişor
Şi n-au luat nimic în zborul lor
Lăsând în curte omul alb şi sfânt
Din frumuseţile căzute pe pământ...
Trecere…
Pastel al toamnelor târzii
Sezon ce dai culoarea mierii
Prin frunze galben-ruginii
Scoate-mă din patima durerii
Trecutul anotimp senin de verde
Zburând neputincios prin treacătul venit
Prin marea liniştei încet se pierde
Spre anotimpul tern şi desfrunzit
Cad frunzele în roi peste poteci
Şi mă împotmolesc în aşteptări confuze
Un vânt perfid îmi şuieră sudalme reci
Printre răzbateri şi-ncercări ursuze
Aş vrea să-nving regretele târzii
Ce mă cutreieră din ascunzişuri sufleteşti
Gândind la vremuri duse străvezii
De prin trecutele cărări lumeşti
Să nu mă tem de frigul care mă-nfioară
Ca rob al timpului ce-amăgitor m-apasă
Să mai aştept înseninând o primăvară
Prin iarna bolnavă ce vrea să-mi intre-n casă...
O toamnă...
O toamnă săracă prin frunze se revarsă
M-apasă-ncet pe gânduri prin viaţa mea cea ştearsă
Îmi toarnă fremătând subtil aduceri de-aminte
Prin treceri de speranţe, iubiri pierdute, necuvinte
Vântul potrivnic mă bate şuierând aiure
Pornind din creste peste văi şi dealuri sure
Învolburând perfid prin serile-n tumult
În răzvrătiri poznaşe dorinţe de demult
63
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Tot ce-am sperat sublim ca-ntr-o visare
S-a răspândit pe drum în marea alergare
Rostogolinde focuri ce se voiau nestinse
De ploaia rece-a toamnei au fost atinse
Oare s-au stins rebele şi fără de izbândă
Speranţele din visuri spre raza mea cea blândă
Că voi avea o viaţă aşa cum mi-am dorit?
Dar din nefericire încet-încet s-au răspândit...
Irina Lucia MIHALCA
Nu păsări, ci zboruri
În coborâri cromatice, pe malul unui râu,
a pășit printre nopți nedormite
ce străpung cerul,
precum niște flăcări.
A ascultat cântecul păsărilor,
a urmărit fluturii – îi plăcea să râdă,
un zâmbet cald,
ca un răsărit de soare.
În spatele acelui vers a deschis universul.
În grădina hesperidelor – păzită de un dragon cu o
sută de capete,
crește pomul Herei, cu merele de aur ce-ți asigură ne-
murirea.
Atlas i-a adus câteva mere lui Heracles
– să-și împlinească
a unsprezecea poruncă,
fiind osândit, apoi, de zei, să poarte veșnic,
pe umerii săi largi bolta cerească.
Ziduri și coloane zvelte, de înălțimi amețitoare,
scuturi estompate, platoșe ne separă
de realitatea
din jurul nostru.
Acolo unde mirajele nu pier,
visele se desfac bizar,
se rulează
și se îndoaie
la marginea zilei.
E-o altă intrare necunoscută.
Perspective amețitoare se deschid,
imagini viu colorate
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

respiră în oceanul memoriei azima simțirii. Unde ne sunt paşii când creştem?
Filtrată de vitralii înalte, În căutarea regatului nostru
lumina – albie de foc – inundă totul în jur. împingem limitele, dărâmăm zidurile.

În pragul ușilor, la granițe, Am lăsat uşa deschisă, poate te-ai întors

de-a lungul marginilor, la toate lucrurile care-ţi lipseau,
se petrec cele mai interesante lucruri. la paginile vieţii colorate,
la locurile pe care
O clipă de neuitat nu le-ar păstra memoria în ea,
la locurile de care
Haide, să ne întâlnim cu un vis! ni se lipesc amintirile.
Agățate de ancora cerului stau cuvintele vii, Inimile noastre respiră intens lava iubirii.
o plimbare
pe vânturile gândului În această seară, o inimă secată exilează fluturii
acolo unde nu vom fi singuri, din geografia luminii.
scăldați de valuri trecem prin oglinzi paralele, Tristeţea mistuitoare îţi atârnă în ochi,
dintr-o realitate rece evadăm, mai frumoasă ca pictura
străbatem întinse câmpii neîngrădite, unui copil cu un fundal în ruine,
într-o centură de timp ne cufundăm, pentru că durerea e frumoasă
prin ierarhia îngerilor când se citește-n priviri.
un foc este mereu aprins, Liniștea asta e o fisură,
un labirint se naște... ca un om ce se întoarce mut,
iar tu continui
Să ne întâlnim cu un vis! să respiri miresmele singurătăţii.
Să ne pierdem din nou în acel izvor… Ochiul tău e o puşcă de vânătoare.
Vom găsi un colț care va fi doar al nostru! Cine ţi-a spus
Pe râul vieții pluteşte că inima mea e o pasăre!?
un cântec despre singurătate, De tine nu te poţi lepăda,
o lacrimă cade într-o grădină misterioasă, nu o poţi alunga,
o fată cântă acest cântec. chiar dacă ai mai făcut-o.
Nu mai trimite nimănui tristeţea ta.
Cuminte şi răbdătoare, Printre cutele timpului
o creangă de măr apare un nod care te blochează.
surâde spre miezul mărului. Şarpele îşi muşcă coada la nesfârşit.
Fiecare moment îl promite pe celălalt. Eşti viu, niciodată nu ai murit.
O piesă vie se-aude din noi. Durerea diformă nu are margini,
nu se desprinde,
Să ne întâlnim cu un vis! îşi ia, doar, o pauză, un timp de odihnă.
Pe roata cu caneluri se-nvârte un fir, din ceruri trimis. Învaţă să trăieşti cu demonii ei, fără să te aperi.
Poate vom reuși din nou Îmbrăţişează copacul nostru tainic.
și, pentru doi, cerul nu va fi de ajuns.
Un cântec ai adus înapoi Viaţa te cheamă. Iartă şi mergi mai departe.
- licărirea unui vis… E timpul să dansezi cu frenezie,
ca şi cum ai smulge
Pe-o aripă de fluture o bucată de bucurie din buzunarul sorţii.
Schimbă muzica asta lentă
Oamenii dorm şi, uneori, îşi împart pulsul gândurilor, cu un cântec vioi, alert, plin de viaţă!
zbuciumul, temerile, confuziile, pierderile, Prin fiecare celulă,
ecoul cuvintelor, miezul trăirilor, prin fiecare por să-ţi pătrundă.
potirul din inimi şi vise,
roua de lacrimi şi zâmbete, Noaptea cu întinderea ei ne luminează şi surâde.
Multe îşi împărtăşesc, Stelele sunt ochii îngerilor
despre culoarea care-l păzesc pe iubit.
apusului de soare când pleacă, Ştiu că nu vreau să-ţi mai spun nimic.
despre toate lucrurile Las, doar, un bilet: “Te iubesc!”.
care te-omoară
şi care te ţin de viaţă, Poetul spune o poezie celor ce nu aud,
speranţa de speranţă. ca un pictor

64
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

care îşi arată pânzele orbilor, Imagines (chipuri)

în timp ce poezia cere
să-şi înalţe lumina, zborul şi cântul. Ultima imagine,
fuga chinuită a zâmbetului pe obraz,
orele amiezii acolo sub castani,
femeia și copilul,
fata cu blocul de desen,
băiatul în albastru,
ținând la piept un atlas,
florăreasa momind cu-n desfrâu de culori,
un sărut al nu-știu-cui
sub placa pe care scrie metrou,
vânzătorul de ziare,
țigări,
mere căzute în stație, sub roți,
și strivite urât,
Zinica IONESCU lume tăcută trecând peste zâmbetul tău întristat,
între noi strada lată,
cu două benzi
Să te ajung și toate aceste aluviuni
care acoperă încet chipul tău,
Strigam, strigam să te ajng lăsând în urmă
și strigătul urca stâncile fuga chinuită a unui zâmbet pe obraz.
sângerându-și genunchii.
tu nu te-ai întors, urcai; Tacita advocatio
trebuia să te strig cu numele,
așa cum se strigă copacii Doamne,
sau păsările, sau fiara, sau altă ființă, această privire!
cu numele tu, martor sfâșierii mele,
și eu nu mi-l aminteam, de dincolo de pod,
și nimic nu mi-l amintea: fiecare împietrit în propria-i durere
nici piatra, nici firavele ierburi, ca-n marmură de coloane,
nici rădăcinile lor; fiecare pe țărm –
strigam, trudind să-ți învăț numele! – mână întinsă fără speranța să atingă,
tu nu te-ai întors, pe buzele tale un roșu trandafir,
nici umbra ta, nici aerul tău! ce-ncrâncenare, Doamne!
toate suiau cu tine, cuvinte nerostite atârnând între noi –
mutând mereu cerul, – nici șoaptă, nici strigăt –
cu o treaptă mai sus. doar gând greu, sufocând liniștea,
spărgând tăcerea aparentă,
Fotografie doar simțire adâncă a clipei
când încă ne puteam oferi ochiului,
Frumoasă priveliște ochilor mei chipul tău! doar nesațul privirii să înghită
– tu, cu șal și chimir; ființa ta depărtată,
tu, flori roșii semănând pe ogor; ea, privirea, fiind singura
tu, pescărușii pe țărm, ce încă te poate aduce aproape,
tu, în albastru; pe tine – ndepărtată dragoste!
tu, în haine de vânător;
femeile ies în scara grădinii Teamă
cu semințe de floare:
tu, apoi fata cu roba cea lungă și verde, Sufletul tău – copac cu vrăbii –
tu, cu zâmbet și sori, s-a speriat când l-am atins;
tu, întorcând peste umăr privirea, ca stolul palpitând pe aer,
tu, din profil și înalt... cu mii de inimi mici bătând,
chipul tău – un roșu trandafir pe gură, așa de brusc te-ai depărtat și tu,
lumina zâmbind petalele, în vechea ta odaie! de mine,
la fel de brusc, rămas-ai trist.

65

Floare
Poate că floarea,
netrecută încă,
mai viețuiește acolo, în nisipuri arse,
sub ochii sticloși ai jivinelor mirate,
neînțelegând
de unde atâta putere în
firava vietate blândă?
să străbată ținuturi sălbatice,
neștiind gândul ce-o înalță acolo,
gingașă,
dintr-o adâncă dragoste, nearsă toată,
hrănind-o cu mâhnita întristare
a iubirii ce moare
în aceste aspre climate.
Dorina MĂGĂRIN
Atharva Veda
Cum să exprim ceea ce ei ar fi vrut să zică,
Larii veneraţi,
Să nu plângi de tristeţe, să plângi de bucurie,
Aceasta-i eliberarea!
Poza din faţa statuii lui Eminescu, din Cartierul Latin,
Ziua în care ai suportat cu stoicism să urci
La Tour Eiffel -
Evadări întâmplătoare din Ramayana şi Mahabharata.
Cine din mine?
Cine din mine nu are timp să asculte-o baladă,
să privească o cvadratură a cerului îmbrăţişat cu ma-
rea,
să accepte opurile fetişe ale iubirii,
să mângâie nalbele stelelor din Eger,
să aştepte clopoţeii curcubeului năimit
la talciocul ostentativ al perfidiei?
– Dă-mi masca, dă-mi rujul, dă-mi sulimănelile!
E prea târziu să-mi schimb inima cu o haină cernită,
gândurile crude să le ascund sub baldachin…
revigorarea se zbuciumă-n angoasa primăverii,
silvestrele taine se pierd în tain.
66
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Doar iubirile...
Iubirile care fermentează iluzii,
ce se transformă-n flori de gheaţă,
pe care degetele oricărei mâini,
atunci când le răsfaţă,
le preschimbă în apă vie şi apă moartă,
sunt lăsate la coadă
de Iubirile care dospesc aluatul inimii,
din care răsare primăvara, ori de câte ori
simţim mirosul aburind al pâinii făcute de mama.
Iubirile ce se las-aşteptate cu lacrimi de rouă
ce ţâşnesc inconştient din plapuma zăpezii,
neştiind de himerele sau Moira le vor ieşi pe toptan,
să le dea sărutul,
te claustrează să trăieşti în Grota Marianelor,
până ce revine Luceafărul-de-Zi
să-ţi dea elixirul tinereţii din pumnul de ţărână,
din care te-a plămadit Demiurgul.
Şi dacă iubirile acestea
sunt ferigile amintirilor noastre
din nopţile în care îmi desenai Haut Forneau,
presară-le în ierbarul Străzii Reine-Marie
şi oferă-le drept rodii
celor care nu au crezut în Embiricos!
Doar noi…
Trăind printre zombii,
am învăţat că minciuna nu doare
decât dacă-ţi aşezi amintirile pe vitralii
şi le ascunzi sub formă de meandre
în scorbura inimii...
Şi doar atunci, când îţi zvâcneşte sângele dintre irişi,
vor şti că ai spus adevărul!
Geneza
În Era Bercului Ammon, din buza Iamului
Mi-am răsădit sămânţa,
Din râul Caraş mi-am sorbit izvorul,
Iar peste ani, mi-am adăpat dorinţa
De-a merge şi la Ciutura cu dorul.
În satul mamei am primit lumină,
Iar Sfânta Născătoare ne-a durat chilii de doruri
Fără de bănat, dar în Banat şi numai în Banat.
La Iam am cunoscut verismul şi tripticul
„Iubiri nemuritoare” din muzicalul My Fair Lady,
La Ciutura, inimi înflăcărate din nodurile lui Har-
tmann,
Învolburate de tangoul clipelor în noapte,
Ce nu aveau habar despre porunca
Ce-o primeşte Moise în Exodul
Ori de discernământul forţei a cincea
Sau alte reguli ale jocului universal,
Dar tânjeau după aria Întoarcerea de la bal
În starea de veghe şi-n impulsul vital.
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Glorie uitării, doar atât! Cuvânt în aspic „primăvară”,

Sonetele pentru violă le-am uitat
Răsfoieşte-mi gândurile ca o carte desprinsă În trilurile ciocârliei spirante,
din mocheta întinsă de-un bărbat marcat Ce şi-a făcut culcuş
de tabloul pus pe peretele spart, În arcuşul tras pe sacâz
dăltuit în aspic de Ioana-codana, Ori printre tufe de hurmuz.
cu mezzotinta ochilor de leandru rozaliu, Cuvânt în derivă „splendoare”
puiandru lăsat pe balconul uitat de mine E ceva mai frumos decât
înspre tiparul adânc al nopţii-katana, Pictograma „primăvară-soare”?
din melodia care s-a lansat atunci când ai plecat Căci fata bălaie când vine
cu admiraţie şi adâncă gratitudine Dintr-o provenienţă necunoscută,
spre cei trei Crai din Sarnia. Întreaga ţară vrăjită
Rămâi lângă mine, ţi-aş spune străine să rămâi cu de Visul unei nopţi de vară,
mine!, Se scaldă în soare, delimitată prin chenar,
Dac-aş şti că blestemul unor ursitoare Iar la ierbarul geometric stilizat presar
s-ar transforma în râul Tamisa, Ochiul lui Horus, „Iubiri stafidite”
pe unde ne plimbam fără vreun hram şi „Iubiri înflorite”.
şi-ar face ştanţe pe care s-ar scrie: să ne iubim pe ve-
cie! Mi-am întâlnit iubirea
Fraţii tăi, cei care au fost, cei care vor veni
vor face un nimb, vor avea grijă de tine Când te iubesc, trăiesc cu tine,
sau te vor huli ca pe mine… când te iubesc, trăiesc prin noi
Tu-i iartă şi nu da crezare la orice şuşotit de-aceea-n zilele senine
de-al toamnei trecătoare, ascuns în mustul arţarului de noi suntem unul şi nu doi!
Manitoba Mi-am întâlnit iubirea...
ori în bursucul de pluş pe care nu l-am dăruit undeva rătăcită privea
Steluţei din viaţa ta. cum oamenii străzii
Spun glorie uitării, cenuşei unui rug aprins! dansează pe-aceeaşi orbită.
- Vezi? Quebechezi fac maratonul
Icar de care nu-i crezi în stare
pentru rock n roll
Mi-am cumpărat farduri sau pentru vreo floare
să-mi lustruiesc pantofii în culorile curcubeului, pe care înainte de-a o mângaia
Mi-am pus măşti din frunze şi flori de corian- cu privirea îi întind
dru patruzeci de dolari cu jind.
şi-am început să cânt la chitară, Homleşii vor să uite aezii,
Doar, doar, o să apară Săgetătorul... Veveriţe sprinţare ronţăie
sâmburi de pin, ronţăie şi tricotează
Ţi-am netezit cărarea, frenetic până-n amiază.
spre care te duceai la vânătoare, Am vizitat Oratoriul şi-am văzut
cu lacrimile maicii mele Eine neue Art Strahlen,
Şi am lăsat să plouă iasomie, Am vorbit c-o studentă
Deşi ştiam că-n cârdăşie cu văzduhul - din Senegal despre iernile de-aici,
Icar n-o să răsară... plici, plici, ierni blânde, ierni terne,
îţi iei cizmele indigene
Iubiri înflorite sau de la Ridgers,
mai înfăşori două fulare
M-ai secat de vlagă, iarnă, pleacă!, şi pleci să iei firobuzul 743,
Suspendată într-o perforaţie, din centru spre aeroport,
Cu braţele răsfirate în noapte calea ca un resort de-al tinerelor,
Precum scarabeul sacru, măiestre ce se închină
Un simulacru al soarelui. în faţa Bisericii Maria, Regina Lumii.
Să nu-mi aduci la sân ninsoare
Căci orice mângăiere a fulgilor mă doare
Ca sânii cuprinşi de febra laptelui...
Azi sunt un corb bătrân, decodat,
Prevăzut cu un soclu trapezoidal integral,
Ce-aşteaptă ciobituri de apă din modele florale.

67
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

mă odihneam cu privirea ațintită spre

viață mea de acum
despre care nu știam încă nimic.

Noapte de vară la munte

Din cer printre nori, niște raze de soare

scaldă și îmbracă-n lumină satul din vale.
Iarba e verde, munții desenați pe zare
au vârfurile golașe văruite cu ninsoare.
Țăranii obosiți se întorc încet către casă,
se anunță o noapte de vară frumoasă.
Timpul curge lin într-un straniu balet,
Dorina STOICA înserarea acoperă amurgurile roz-violet.
Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,
Acasă?
un grier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche.
În blocul acesta cu zece etaje locuiesc
În schitul de lemn de la marginea zării
o mulțime de oameni și gândaci de bucătărie.
doi călugări bătrâni fac rugăciunile serii.
Pe fiecare noptieră un iPhone,
Luna pe cer vine să-și facă tura de noapte,
o tabletă, sau un laptop. Nesomnul tastează
începe-un recital susținut de nebunele broaște.
pe rețelele de socializare, pe forumuri
După fierbințeala zilei, acum e răcoare,
povești de viață, idile.
în aer plutesc esențe tari, dulci, amețitoare,
Unii se ceartă, alții se cupleză, se despart.
În nări simți aromă de brad și miros de bucate.
Ei și lumea lor virtuală,
E noapte de vară la munte. Ce noapte!
tu și lumea ta virtuală,
eu și lumea mea virtuală.
Șarpele casei
“Acasă”
nu e un dormitor călduț cu pat dublu.
În prispă, șarpele casei ca un fetus locuia.
E “acasă” pe facebook,
Îl auzeam noapte de noapte, uneori și ziua
pe site-uri,
pe vreme de ploaie, sâsâia.Tata în fiecare
pe reviste,
primăvară îi promitea mamei:
pe bloguri
“Dărâm prispa și-l scot, îl pun în drum
începi de “acasă” și ajungi tot “acasă”.
să-l vadă tot satul”.
Acasă la tine e iPhone,
Dar nu o dărâma că venea vremea
tableta, sau laptop-ul și gândacii de bucătărie.
semănatului, a prășitului, a culesului.
Apoi venea iarna, avea de spart lemne,
Pâinea
De dat cu stelele de pământ,
mers la vânătoare, de împușcat anul vechi.
Pe strada Susaikov la numărul șapte
În tot acest timp, șarpele ne păzea de ceartă,
locuia o prescurăreasa.
de boală, de moarte.
Era scundă și avea sânii ca două pâini.
Se vorbea prin sat că într-o noapte
Mama mă trimetea la ea în fiecare vineri.
cu lună plină a ieșit din ascunzătoare și
În timp ce-mi punea
a supt la sânul unei femei până la sânge.
cele șase prescuri în punga de pânză
Îi spuneam mamaei că mi-e frică să dorm
spunea răstit: “nu care cumva să mânânci din ele”.
cu șarpele sub casă.
Mă opream la colțul străzii Susaikov
Ea mă învăța să fac mătănii.
și pipăiam prin pânză pâinicile acelea
Întâi să mă însemnez cu semnul crucii,
rotunde și moi. Țineam strâns punga
Apoi să ating podeaua cu fruntea
cu brațele amândouă și le miroseam într-una.
și să spun “Doamne, miluiește-mă!”
Mi se părea că toată strada e alba, e caldă
Eu o ascultam, dar mă întrebam dacă
și miroase a pâine.
mă închin șarpelui sau lui Dumnezeu.
Mergeam agale spre casă pe drumul cel mai lung.
Toți câinii îmi adulmecau urma.
Nostalgie
Oamenii se mirau cum eu, un copil așa mic
Eram înstare să umplu cu mirosul de pâine
M-așteaptă-n grădina de-acasă
un oraș atât de mare!
părul aproape uscat și
Acasă așezam prescurile pe masă, apoi
nucul cu umbra-i bogată ce

68

făcea an de an o căruță de nuci,
gârbovită, casa bătrână
și mărul cu mere, roșii, domnești,
sub care în nopți lungi de vară
bunica depăna frumoase povești.
Acum e în ceruri bătrâna,
nu mai e nici fântâna cu apă sălcie,
din care scoteam în copilărie
câte-un petic de cer.
Macii și Albăstrelele i se închinau
Pe bătăturile din palmă, munca
i-a desenat o casă din chirpici
și o grădină cu pomi fructiferi,
flori și butuci de vie tămâioasă.
Spatele are acum forma dealului
cu fântâna în care s-a înnecat cerul,
de unde căra apă.
Cele două găleți ruginite
udau marginile cărării.
În fiecare dimineață de vară,
macii și albăstrelele o așteptau
îmbobociți ca să-i înflorească.
Tata o înjura când era acasă
de zece ori pe zi. Mama șoptea:
“Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă!”
Uneori o “mângâia” cu palma grea,
nu din răutate, ci doar să nu uite
că el este cel care aduce banii în casă.
Noi trei sătăteam la răcoare în casă.
Citeam ori jucam “țomanap”, vara.
Dezghiocam porumb, scărmănam lână,
strujeam pene, pe rând citeam tare
din cărțile lui Jules Verne, iarna.
Mama nu avea timp de mângâieri
sau vorbe drăgăstoase.
„Copiii trebuie sărutați doar în somn,
Iar bătaia e ruptă din rai!”
Așa citea ea din cărtea lui Makarenko
pe care o ținea pe noptieră,
lângă Biblie.
Eu primeam cel mai ades,
bucățele din zdreanța aceea de “rai”.
De fiecare dată, în gând,
îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
Uitam însă când căpătam
două cuburi de zahăr cubic, în plus.
Băiatul acela, pe braț și piept, tatuase
numele meu într-o inimă însăgetată.
Nu făcea nimic rău. Îmi ducea doar
ghiozdanul cu viitorul în el
când mă conducea de la școală,
până aproape de casă.
Tata avea o curea pe care își ascuțea
69
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
briciul de bărbierit. Era groasă și lustruită
pe o parte, aspră ca el pe cealaltă.
„Iubești”? M-a întrebat într-o seară.
Am șoptit: „nuuu”, iar în gând am țipat
„Nu da, tată, nu da!” Cureau a mușcat
din carne mai sus de genunchi.
După ce ne-am mutat din satul acela,
tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer,
iar mama, în timp ce noi creșteam,
se făcea din ce în ce mai copil.
Nici un copil nu crede că
bătaia e ruptă din rai!
Vinul
“Facerea vinului este un proces
lipsit de grabă, chiar melancolic”.
Așa l-am auzit spunând
pe un bărbat din satul meu.
După ce culegea poama albă,
neagră, uneori tămâioasă,
bărbatul devenea deodată grav.
Printre degetele de la picioare,
mustul se-ncrunta.
Privindu-l atunci pe bărbat
am înțeles că vin adevărat
nu poate face cineva
care este indiferent.
După un timp în care
mustul, în cadă, și-n mine
iubirea fierbeau,
bărbatul dădea cep și striga:
„Beți dintru acesta toți!”
Și aud cocoșii cântând
Uneori mi se face dor să mă mut într-o sihăstrie.
Îmi pun în ruxac două tricouri, o fustă, pixuri,
hârtie și cîteva cărți de citit.
Cobor din tren când mă plictisesc de călătorit
într-un sat locuit de un bătrân. Cer găzduire
în podul cu fân și cîte-un castron cu lapte o dată
pe zi. După o săptâmână uit de calculator, televizor,
apă curentă, internet, mașină de spălat, cafea,
de grijile de multe.
Nimeni nu-mi face program și nu contează
dacă n-am bani. Dimineața aud cocoșii cântând,
alerg prin iarbă, simt, respir adânc.
Oare fluturii plâng?
Nu mă străduiesc să fiu cuiva pe plac!
În tot acest timp sub tălpile goale se-ntâmplă ceva.
Inima pământului bate odată cu a mea.

Gabriela BĂRBULESCU*
Vesica Piscis
Cu lumina ce răsare-n şapte sfere corolare,
şapte cerbi coboară-n mare, printre măşti şi târâtoare,
şapte paşi fac fiecare.
Şi pe lumea ruptă-n două, ei pun mugurii de rouă,
să creeze-o punte nouă, desenând şapte mandale,
şapte note muzicale, două frunze, cinci pumnale,
peste fruntea celor care îşi duc crucea în spinare.
Cu lumina celor şapte, întru Vesica Piscis,
urcă cerbii dinspre mare, prăvălind proscrisul vis.
Magicianul
Jocul Mare a-nceput în cristelnița de lut,
nouă pietre s-au rotit, în trei colțuri s-au zidit,
nouă coruri au cântat, nouă Grații au zburat,
nouă spice-au semănat în trigonul fermecat.
Nouă capete de lup nouă munți au străbătut,
nouă praguri au trecut, nouă vetre au țesut
între coaste de mamut, punând ochi la absolut.
Şi din ochi s-a ridicat, strălucind un teseract,
răspândind lumina lui prinsă-n capul unghiului.
Avatarul
M-am trezit în nevăzute oglinzi cu irizații bizare.
Herghelii galopează cu Foamea-n țesuturi,
Din urlet de luturi cenuşa răsare
În coama-nnodată cu aripi de fluturi.
Cavalerii sihaştri adună-n sutane
Roua-nfrunzită pe jugul de lacrimi,
Să-nvie pierdutul din râul de patimi.
Prin riduri de timp oglinzi nevăzute
Devin avatarul nopții virgine -
Secunde prelinse din tainicul Sine.
70
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Grai de verde
Nu vă aşterneți pojghiță de gheață,
Pe roşul aprins menit să trezească
Poveştea nescrisă de albul din viață,
În grai de verde, dorind să-nflorească.
Lăsați-vă timpul să scrie răvaş,
La focul luminii ascuns de trecut,
Cu slove criptate din templul mayaş,
Sub steaua lui roşu veți fi renăscut.
În graiul de verde flacări se-nalță
Şi-n roşu aprins rescriem poveşti,
În piept înfloreste boboc de speranță,
Etern, primăvară în mine trăieşti.
Între alfa şi omega
Sufletu-i o carte cu file de mister,
Labirint de arte, din cioburi de eter.
Dornic, levitează prin mii de galaxii,
Să primească darul ambroziei timpurii.
Corabia lui Isis o lasă ca tribut,
Şi primeşte-o viață - fantomă pe pământ.
Din catarge rupte, aduse de furtuni,
El îşi face scară, să iasă din genuni.
Se pierde într-un vis, în somnul neputinței,
Renaşte din abis, cu harul biruinței.
Ofrande el închină, în zbor de şoim hoinar,
Să nu fie-o umbră în focul din Tartar.
Pe altar, prinos - un totem cu stea -
Oferă veşniciei, din soarele lui Ra.
Şi sufletul devine un Alfa între sfinți,
Precum şi un Omega al celor adormiți.
În amurg de anotimp
În umbra unei lacrimi te-am descoperit aseară,
Ți-ai făcut culcuș în patimi, înviind dorul de vară,
În tăcere m-ai iubit, sărutându-mi pleoapa udă,
C-un surâs ce-a răsărit într-o primăvară nudă.
Cu șoapta frunzelor târzii m-ai mângâiat pe tâmple
Și-n ecou de rapsodii doina inimii să-mi cânte,
În durerea din suspin mi te-ai împletit ascuns,
Cu montură de destin focul lacrimii ai prins.
În căușul mâinii tale, roua florilor o strângi;
În culori autumnale, setea dragostei mi-o stingi,
Iar în fiecare toamnă îți vei aminti în timp,
C-ai iubit cu foc o doamnă, în amurg de anotimp.
Tăcerea clipelor de neuitare
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare,
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare,
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare.
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Adesea te odihnești la umbra gândului în floare, În altarele din noi.

Frămânți un boț de lut în mâinile fără vigoare, Colb de sub piciorul frânt
Îți cari nevolnicia spre creste pline de rumoare, Și durerea din cuvânt
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare. Le adună-ntr-un potir
Și le-aștern pe un papir.
În urma unui rug aprins, vreascuri fumegă-n visare, De oferi o zeciuială,
Rotocoale de nestins se ridică din uitare, Prinos din agoniseală,
Umpli lacul dintre coaste cu albastrul de cicoare, Sufletu-ți zboară la zeu,
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare. Din păcatul de ateu.

Îți dorești să-ntorci clepsidra, să-i ceri timpului fa- pPnitență

voare,
Să te lase să-ți rescrii pagini goale din anuare, Te iubesc în necuvinte,
Dar perfid el te-amăgește și te prinde în vâltoare, Într-o viață imperfectă,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare. Când iubirea zace-n minte
Cu o teamă predilectă,
Ce-a rămas nescris rămâne o perpetuă chemare, Ce reflectă neputința
Retrăiești frânturi din vise printre lacrimi dulci-amare, De a spune prin cuvinte,
Răscolești cu ochii minții prin cenușa din cuptoare, Că tăcerea e sentința
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare. Unui suflet prins în ținte,
Ce-şi ascunde inocența
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare, De săgețiile-otrăvite,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare, Ispăşindu-şi penitența
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare, De-a iubi în necuvinte.
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare.
Într-o noapte polară
Noaptea din mine
Trăiam intr-o noapte polară.
Am zburat cu aripi de ceară Îmi priveam apusul printre ruine
În locuri străine, neștiute, de năzuințe amorțite și iubiri furate
Unde dorul de tine mi-e vară de regatul fără anotimpuri.
Și flăcări de iluzii pierdute. Singurătatea-mi era prinsă
Falena iubirii se zbate de zarea pierdută în lacrima trecutului.
Să-nchidă durerea-n falun, Chipul tău mi-a apărut
Doar marea să-i fie abate ca o auroră boreală pe zenitul suferinței,
În turnul clădit de taifun. luminând temnița în care eram încătușată.
Și valul să-i fie zbicerul Oglinda prăfuită din mine a prins viață,
Ce-i duce simțirea-n apus, absorbind culorile curcubeului.
Iubirea să-ncânte eterul, Mi te-ai împletit în grai de primăvară
Iar dorul să fie răpus. și m-ai mângâiat cu câmpii în floare.
Crăiasa albastră urzește, M-ai legănat cu adieri printre
Scântei de speranță unește, copacii primeniți cu ghirlande de arome.
Iubirea falenei sporește Mi-ai cântat cu freamătul frunzelor
Și noaptea din mine zidește. când îmbracă umerii pământului.
Mi-ai zâmbit cu puritatea fluturilor
Mantia ta de zeu de pe crestele încărunțite.
Purtându-mă pe brațele timpului m-ai facut
Când pui mantia Ta de zeu să simt toată splendoarea anotimpurilor.
Pe păcatul de ateu,
Se-mbracă pământul nud
Într-un strai de verde crud. Departe de cer
Îngerii împletesc o zare
Cu miresme-amețitoare, Tu, un înger adorat, coborât din al tău crug,
În licoarea de măslin Primeşti mir pe înserat, noaptea să îți fie rug.
Ei pun florile de crin,
Inocența unui miel, Că ai năpustit stihia peste nopți îngemănate,
În surâs de ghiocel Aruncându-ți nostalgia printre suflete furate.
Și-altoiesc copacii goi

71
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Prins în iureşul puterii pedepsit ai fost de frați, 2018); Antologia Societății Culturale „Anton Pann” vol. V
Să bei lacrima durerii, când pământul il străbați. (2019); în revistele OLTART (2019 „eCreator” (2019); în
pagini online de creație literară. Este membră a Societății
Pentru tine cel de-acum, iubirea este o karmă, Culturale „Anton Pann” și a Cenaclului Poetic Schenk.
Ce iubeşti se face scrum, să îmbraci un strai de
dharmă.
……………………………………..........
Doar IUBIREA este cheia ce deschide Poarta Sfântă,
Binecuvântând nedeia inimilor care cântă.

Întrospecție

Mă rătăcesc în neantul slovelor,

îmi găsesc liniștea printre litere
de zbor cântat.
Mă caut în tenebrele speranțelor
arse de demoni, Ileana TĂNASE
printre fantome pe care le ascult cu inima,
le văd cu sufletul și le ating cu brațele minții.
Pe tărâmul necunoscut al visului Timpul magician
le ard într-un mozaic de flăcări,
sub dogoarea beției de tine. Ca să nu-și achite nota de plată, timpul
Păsări albe zboară în mine, se deghizează, mereu, într-un magician,
îmi sădesc trandafiri fură anotimpurile din calendar și dispare,
ce înfloresc în muzica inimii. iar când trecuta toamnă era în călduri,
Sub lacrimi de parfum ce curg s-a strecurat tiptil spălând,
din ridurile frunții, pe ultima sută de metri, cu ploi,
păsările imi pleacă din priviri, repezi și reci dorul frunzelor,
să patrundă nepătrunsul arse de sărutul vântului vinețiu.
și să ucidă amurgul de trandafiri. Vântul nemilos a împrăștiat cenușa
O fortă misterioasă mă atrage, peste pământul frământat și amorțit,
mă învăluie într-un potop de iluzii ponosind scoarța unde înflorește viața.
înfiripate în fisurile orgoliilor înghesuite Cerul s-a colorat, din nou, ca marna,
de pulberea acestei vieți. zăpada a pansat copacii rămași cu umerii goi,
Trupul și sufletul mi se scufundă dar pe ramuri de gând foșnesc cuvintele,
într-un ,,dolce far niente”. patina anotimpului nu le-a cuprins,
înfloririle din suflet, nicicând, nu s-au stins,
Asterisc la taina mea și seva alfabetului pulsează în călimară.
Timpul magician, prin mâna lui neștiută,
Atâta linişte e-n jur şi condeiul doarme frânt, a-mprăștiat, de nenumărate ori, ninsorile care
Nu-i scânteie nicăieri, nici speranța unui gând. mi-au troienit viața, iar sufletul s-a-nveșmântat
Tot am plămădit în mine multe semne de-ntrebare, cu seninătatea cuvintelor așternute pe hârtie!
Printre file răvăşite, nici durerea nu mai doare.
Vălurite-n noaptea surdă – sterpe clipe-n aşteptare... Muguri de tăcere
Dăruirea mi-e înfrântă, visul meu latent îmi moare.
Fantomatic dor ardent, mi-ai fost vis, mi-ai fost trăire, Nopțile mă întâmpină,
Zori, amiază şi apus, condamnat să-mi fii pieire. demult, cu brațele-nghețate
Las cuvintele tăcute să vă spună taina mea, și prin bezna cenușie,
Asterisc în universul nopților de catifea. scâncesc clipele orfane,
______________________________ se târăsc alene, orbecăiesc
*Gabriela Bărbulescu, născută la 1 septembrie 1968, în co- înfășurate-n fâșii de suflet,
muna Lădești, județul Vâlcea. A absolvit Liceul Tehnologic către încheietura mâinii
„Petrache Poenaru” din Bălcești, ulterior stabilindu-se în lo- cuprinsă de grafospasm.
calitatea Oteșani, din același județ. Dinspre foișorul unui anotimp
Activitate literară: A publicat în revistele „Cenaclul de la
răzbat acorduri de Vivaldi,
Păltiniș” (debut), „Glasul Iubirii” „eCreator”, în Antologia
Societății Culturale „Anton Pann” vol. IV (2018), în „Vara inundă câmpia minții... doar
Cuvântului” (antologie coordonată de Ioan Romeo Roșiianu, umbra gândurilor, zâmbitoare,
mă sărută, mă mai răsfață,
72
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

ca o ploaie de vară, până când Tipsia toamnei

din panglici de curcubeie,
dimineața își împletește cosiță, Toamna mi-a servit, pe o tipsie,
iar din sufletul-poveste plesnesc, Un ceai... din cuvinte și culori,
ca versuri, muguri de tăcere. Astfel, s-a asigurat că-n poezie
Toate frunzele vor ajunge flori.
Tiparnița nopții Adulmec miresmele autumnale,
Ce-mi răscolesc întreaga ființă
Hălăduiesc, aproape zilnic, Și iute ating punctele cardinale,
prin parcul cu statui, Cu sufletul împlinit de elocință.
mă strecor, fără țintă, Toamna a desfrunzit sub peniță,
pe aleile cu arborii de argint Iar fiece frunză suferă declinare,
care-și leagănă povestea. Anotimpul emoțiilor fără graniță,
Dar peste ramurile vegheate Unde poemele-s divine felinare.
șuieră vântul îndoielii, Pe o tipsie, mi-a servit doamna,
sfărâmă născocirea, Un ceai aromat, spre tămăduire,
rodul gândurilor încolțite Divinitatea a hotărât, ca toamna,
pe pereții unui brand. Să culeg lumină... să fie împlinire.
Câte o umbră stingheră,
încă,-mi mai dă târcoale, Lacrimi de îngeri
îmi înfășoară umerii
cu șoapte dogite, Lacrimi de îngeri picură,
încearcă să se furişeze se-nnoadă pe colț de suflet
în alveolele pașilor neurziți. ravășit, iar de la o vreme
Tăcerea s-a autoeducat, zbuciumul tivește cu cristale
a învățat să îmbrace cămașa, de promoroacă respirația.
cu nasturi surzi, s-a obișnuit Îngerilor le-au înmugurit aripi
să suporte atâta liniște... de ceară... în curând va ninge
doar când merg la culcare iar fulgii, cu un prezent sfâșiat,
îi este dificil să accepte se vor așeza peste amintiri.
întunericul fără cheotori. Stelele și-au despletit pletele,
Uneori, se întâmplă să adorm, cerul a slobozit zăvoarele
odată cu stelele, atunci, și ca o premoniție, de ceva timp,
candela celestă-și lasă obolul, visele developează un chip
peste pânza zorilor virgini, ce-și caută locul într-un album.
iar de sub tiparnița nopții Invoc cerul... pansez insomniile,
culeg vocalele răsfățate! iar cu fâșii de suflet înveșmântez
umbra umezită-n lacrimi de îngeri,
Evantai din cuvinte ce se va odihni în racla drepților.
(Rondel) Viitorul mă forțează să-mbrătișez
Motto: Când sufletu-i o vâlvătaie, zvârcolirea fără de fereastră!
Cuvintele devin evantaie!
Maria-Ileana Tănase Piatră de-ncercare

Te infiripi din picurii de ploaie Motto:

Și te trăiesc pe țărmul unui vis,
Emoția fâlfâie aripile de adonis,
Iar gându' se-ncheagă pe foaie.
Cuvintele curg și dorul înmoaie,
Sentiment cu efect de catharsis,
Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis.
Suspin şi simt a umbrei văpaie,
Flăcările cuprind foaia de scris,
Emoția n-are nevoie de permis,
Iar cuvintele se prefac evantaie.
Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis!
„Orice așteptare e provizorie,
chiar dacă durează toată viața!”
Octavian Paler
Cu speranța, că vom pedepsi timpul,
ne-am așezat amândoi pe treptele iluziei
și prin binoclul răbdării, fiecare de pe scara lui,
priveam către un mâine... amândoi
am crezut că așteptarea va da roade
și vom degusta, pe-ndelete, merele de aur.
Când puterile gândului cărunt au sleit,
i-am făcut procură lui Dumnezeu...
s-a dovedit, a fi, singurul baston în care

73
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

puteam să-mi sprijin așteptarea istovitoare. Iar mie din lapte îmi curg
Așteptarea a devenit frământare, suferință, gânduri
dar și verificare, mărturie, piatră de-ncercare Cu tine
ce-a probat teama-ți poleită cu neputința
de-a trece dincolo de globul intangibil. Aş vrea să-ţi fi spus atunci
Te priveam mută, doar că, de multe ori, Cât de mult te privesc
și tăcerea trădează sentimentele... chiar Ca pe ceva din mine
nu-mi puteam permite, acum, în prag de iarnă Şi cresc împreuna cu Tine
să-ngrop ultima speranță cu cosița-i brumată. Toate gândurile mele
Amândoi am crezut că vom pedepsi timpul
Dar nisipul s-a scurs din clepsidra
și răbdători, pe treptele iluziei, ne-am pomenit
Unei alte femei
că scările gândurilor nu sunt de aceeași culoare.
Am sperat, ca împreună, în pași de tangou,
Poezia esenţei
să scriem cea mai pasională poezie în mișcare!
…Sfinţenie cu Parfum de Dumnezeu…
poezia esenţei noastre sfinte
este dincolo de minte
de orice înţelegere,
de cuvinte…
Ea poate fi doar simţită
Traită, absorbită
Prin porii sufetului
Înălbit de Iubire
Şi înstetat de singura,
Esenţiala şi Dumnezeiasca Împlinire
Irina E. CHILDS* Despre tăcere
Marea Britanie
În tăcerea adâncă absolută şi spontană
Poţi găsi tot ceea ce eşti
...Dacă se face mâine Tot ceea ce
Şi nu mai sunt aici În goana ta
Nu aprinde lumina Ai crezut că
Gândeşte-te doar la mine Vreodată ai cautat
Şi voi veni
Să-ţi luminez cărarea Te ador
...Dacă se face mâine Şi mă îndrăgostesc de tine
Şi nu mai sunt aici Beau vin
Să nu te sperii De eternitate
Am ars astă-noapte Şi te regăsesc
topită Trăind viu
în focul iubirii Clipă de clipă
Prezent
...Dacă se face mâine Atent
Şi nu mai sunt aici în mine
Să nu te întristezi
Căci iubirea topindu-mă Mă simt
M-a făcut tu, şi zăpadă Liberă
Şi lumină, şi marea Sacră
Munţii, Soarele, Luna Şi neruşinată
Şi nemurirea Iubind fără ziduri
Fără frunze
Un fapt din viaţa unei alte femei Fără gânduri
Trăind iubirea
Îmi plâng copiii în somn Ca pe singura
De dorul regăsirii de Sine realitate
La pieptu-mi adoarme baiatul
74
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Răsărit de conştiinţă Debut literar: august 2013 cu „Petale de suflet”

Cărți publicate: volumul de versuri şi eseuri filozofice „Pe-
O, Doamne, tale de suflet/ Soul Petals”, Editura Pastel, Braşov, 2013, vo-
Se revelează o conştiinţă lum blingv română-engleză, prefaţă Floarea Ţuţuianu (volum
de debut); -„Primăvara eternităţii”, Editura AmandA Editura
Sinaia, 2019, prefața Georgeta Blendea Zamfir
Fiinţa Ta apare Colaborări în reviste: Asana Journal (revistă internaţională
Reflectată în oglindă distribuită în 45 de ţări din Asia, Europa, SUA, Canada);
Your Elmbridge (revistă din Marea Britanie): Revista online
Opreşte, Doamne, Monad (fondator şi editor); Revista Claviaturi, Braşov
Răsăritul de soare Premii: Premiul Mihai Eminescu pentru promovarea valori-
lor temporale daco-româneşti, acordat de Academia Daco-
Extazul Tău Română, la Târgul de Carte Gaudeamus, 2019, Bucureşti
Mi-a cuprins Referinţe critice: Floarea Ţuţuianu, Adrian Munteanu, Lau-
renţiu Ciprian Tudor, Nicolae Sorin Ardelean, Virgil Borcan,
Gabriel Stan, Georgeta Blendea Zamfir.
Inima

Mâinile Tale

Mâinile Tale
Doamne
Sunt doruri ce
Mă cuprind

Mă răsfiră
Pecetluindu-mă
Cu semnătura
Ta inconfundabilă

Degetele Tale
Scriu
Litera legii
Lidia GROSU
Pe sufletul meu Chișinău
Poleit în carne şi oase

Braţele Tale Simplu de tot...

Strâng petale de suflet
Şi le aştern una peste alta când mă voi coace gând bun
de peţit gratitudini,
O dâră de vară am să te-aştept
Târzie în tensiuni de gală
Mă umple să mă vânezi
De melancolia în pădurile de incertitudini
Eternităţii
__________________________________ deloc senzuală
*Irina E CHILDS, poetă. S-a născut la 1 mai 1974 în oraşul spirala unui urcuş
Moineşti, Judeţul Bacău. Din 1998 s-a stabilit în Surrey, Ma-
rea Britanie.
voi administra-o lasciv, emerit,
Studii: Colegiul Național Mihail Sadoveanu, Bucureşti; In- încolăcindu-mă şoaptă
stitutul de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Geodezie; ab- de idei suspectate de cosmopolit,
solventă cu master MBA la Open University Business cu mici, invincibile,
School, Anglia; doctorand în Creativitate literară şi Film, doze de artă
Surrey University, Anglia, specializări în magie, modernism,
la ceasul
misticism şi literatură şamanică (2017 - prezent)
A scris proză scurtă, eseuri filozofice, poezie, încă din timpul aniversar
liceului şi facultăţii. al făgăduinţei
Activităţi literare: membră Royal Society for Literature (so-
cietate literară fondată în 1820, sub patronajul regelui George voi apela convalescenţa unui impuls,
IV); membră Poetry Society (societate, fondată în februarie afectat de dezastrul irevocabil,
1909, la Londra)
cu bună conştiinţă,
75
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

al rapsodiei din suflet între definiţiile diverselor energii

ce ne-a avut de calitate produs albul s-a topit pe o margine de umbră
inventat labirint cu intrare
de formule şi multe, sonore, înşelătoare ieşiri
ce nu ne încap. ce-l ascund pe Masaru Emoto…

îmi antrenez bunăvoinţa niciodată târziu

pendul echilibrat, să-l descoperi iubire, recunoştinţă…
ce-ar vrea să mai bată tardivă ar fi intonarea
simplu de tot să recunoşti în el armonioaselor energii
al iubirii, de altă dată, curant... atunci când chemarea,
vibraţia ei în cuvânt
Semn demascator este blocată de imaginaru-ţi pustiu
mă întrebase lecţie dintotdeauna învăţată
dacă ceea ce îmi dăruia pe propriile greşeli
recupera risipa mea de timp – care, repetate, uită să ne doară…
iq-ul meu
trăgea din răsputeri În mine m-ascund de tăcere
să urce dealul îndoielilor
ce îl rodea: în mine m-ascund de tăcere
ca să pot înviora
pe pisc se deschidea răsunetul original al cuvintelor
o panoramă a plăcerilor de disconfort –
pentru care uneori, strâns cu uşa,
bilet de intrare un continuu delir al unor potcoviţi
nu-mi rezervasem. se maschează cu o evlavie
a cailor morţi
Schimb de energii care, de altfel, nu mai suferă…

disperarea incertitudinii doar potcoavele lor,

nu mai este treaba nebunilor ce strigă mereu:
în aprig duel „Restituţi-ni-i pe adevăraţii stăpâni!”
cei deştepţi,
pe valul euforiei pragmatice, ...ah, această tăcere!
se descompun unităţi convenţionale. m-ascund în ea de falsul înnebunit
pe patul suferinţei, ca să pot descifra o temere:
cultura e într-o totală decepţie: am murit? nu am murit?
ochiul vigilent dormitează.
Între tăcere şi absurd

Când a fost să renaşti Între tăcere și absurd revoltă sunt,

fărâmă de bulgăre, Fior de tricolor și duh de ȚARĂ,
Universul Luminii, Bătut umilitor cu-al minții cnut
cu suflet mov, Că n-am putea fi cei de-odinioară...
portativ te vedea... ...Azi e-o chemare Ștefan Voievod
De aici – această mereu melodie – Și frunte-i Cuza-Vodă în Cetate...
Coborâtoare-înălţătoare – Credința și iubirea lor e rod
Spre inima... POEZIEI... Al sângelui frăției fără moarte.
Nimic mai valoros! Nu o poți vinde!
Să apelăm discursul ROMÂNISM
Amanet

76
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Din vechi hrisoave... Și să ținem minte:

Istoria-i UNIRE – cât cuprinzi!
Ea ne-a lipsit... Prin trunchiuri de cuvinte
Și calc rusesc răzbate foc și pară –
E visul care niciodată minte:
Suntem români și ne dorim o ȚARĂ!

De mâine mă declar un circumspect

De mâine mă declar un circumspect

A tot ce-i iarnă, zbucium – după-o mască, Marian VIȘESCU
A tot ce nu acceptă-un sentiment,
A tot ce-o fl oare uită să-l gândească.
Zborul sufletului
Și moartea o voi scrie-o ca pe-o viață
Într-un debut de nelumești tratate, În fiecare dimineață,
Cu sensuri care vindecă speranța îmi umplu gândurile cu chipul tău,
Între angoase și căderi neînfrânate. iar seara îmi descânt fericirea
De mâine... Dar e astăzi... Drum de spini... și-ți chem tandrețea.
Cântarea din trăire mi-o urmez. – Vocea ta și-a pus amprenta
De gală-mi pare-un așternut divin pe timpanul meu
De foi curate-n care te străvezi și în fiecare moment
Gând de nemuritoare așteptare ascult acordul ei,
Din partea celor ce nu șriu să moară. pentru a înțelege
zborul sufletului tău
Mai frumoasă decât trecutul meu către mine.

Se dedică poetei jurnaliste Maria Vasile Umbrele nopții

Mai frumoasă decât trecutul meu E trist pământul, purpuriu,

este imaginea copilei monoton, cu cerul el se ceartă;
ce-mi aminteşte de el... e mult amar în el aici,
e otrăvit și plânge-n versuri.
Prin toate imperativele mă-nalţ Într-un vis urât cu necrofagi,
să le-aud un înger negru mă aleargă
cum îi încălzeau printr-un dormir ce n-are poartă.
vocea de soprană a mamei Mă zbat să fug și nu am unde,
ce răsuna,-n aşteptări, ca un corb ce vrea să fugă
cu numele-mi citit dintr-o cușcă cu grilaj.
ca dintr-o liturghie: În vis se crapă brusc din poezie
„Mari-e-e-e-e!!!” o clepsidră cu portretul
celor care pleacă azi.
O mai aud peste zări Stelele-nghețate plâng,
din... această fotografie îi cheamă-n cimitir,
ce-mi păstrează viul cald, cu glas tăcut și blând,
generos iar pământul rece tace,
al copilăriei. în barbă suspinând!

Gri

Sunt nimic – o umbra gri, fără lumină,

în contururi incerte.
Tu îmi dai sens, blândețe și culoare.
Sunt o lacrimă strivită între genele tale
și pătrund în tine, dincolo de-adâncuri,
prin venele-ți cu sânge, gânduri, labirinturi.
Ploi reci de toamnă și pași greoi amestecați cu dor…

77

Pământul s-a făcut nimic, iar tu îmi ești esență.
Oameni supărați și oraș tăcut ascuns,
bălți pe trotuare, lumini, ferestre aburite –
un gând de mi-ai trimite…
sugrumă-mi infinitul,
cuprinde-mă în doruri și-mbrățișări dospite,
ascunde-mă de ploaie, și fă să-nghețe timpul!
Pastel sideral
Brațele cerului se întind
peste lumea imensă, obosită.
Miroase a toamnă moartă și iarnă...
Norii gri decolorează cerul,
iar nopțile se înfășoară
în stele lipsite de culoare.
Luna își încalță picioarele
în frunze moarte și reci.
Astral
Ascuns în liniștea umbrelor din noapte,
cu pleoapele-mi deschise în întuneric,
te ating doar cu privirile umede,
îmbibate într-un ceai morfeic.
Somnul tău, secret seducător,
în șoaptă-mi spune să te chem,
căci un coșmar iarăși se repetă
în noaptea care stă pe-o pajiște de gheață,
mergând spre dimineață, mai departe.
Deschide-ți ochii...
noaptea fulgeră cuiburi de mâini,
iar în fereastră țipă luna și cerul înnorat.
Prinde-mi vocea cu lațul genelor de somn
și ascultă-mi sunetul privirilor ce roagă.
De-a baba oarba
Azi am învățat ziua să moară,
am sedus-o, făcând-o să-și taie venele,
lăsând-o să leșine-n ploaie.
Îi striga sângele în vene,
cu ritmul plecării păsărilor,
în schimbul anotimpurilor.
Leg septembrie la ochi
cu fulgere de vară,
așa o să pot culege
câteva vise...
unde se iubesc
gutuile în toamnă!
Biserica
făcută mai mult din rugăciune
și noapte prăbușită-n frig,
de-a lungul apei sfâșiate de munte…
Calfele își flutură imaginar mistriile
78
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
pe pieptul nopții.
Rugă-n ceruri –
năframă pe lacrimile Anei
pierdute-ntre ziduri.
Exod
O liniște surdă între două secunde…
Se scurge timpul cu mâinile la gură,
un calm răcoros între două țipete de vânt,
se usucă luna între lume și soare,
se zvântă toamna între anotimpuri,
cu pauze înguste, stingându-se pe margini,
se simte iarna cum stă la rând,
aplauze de crengi, când lungi, când dese;
între două bătăi de anotimpuri,
se sting flori –
catargele nasc aripi.
Brumar și... vorbe
În gutuile pârguite, soarele apune.
Și cu acest dar, toate cuvintele sunt cu har.
Las îngerii să se plimbe desculți
prin fânul cerului de toamnă,
așteptând o clipă iar să cadă,
cu brumă și poeme de mărgăritar.
Așa, orologiul vieții face tobe în loc de cuci,
secunde de brumar și... vorbe.
Acum se-ntoarce ceasul
spre clepsidrele din palme,
dorindu-mi nemurirea în nisipul ce îl port.
Acum închei, dar nu ultima oară,
te uită cum, încet, se toamnă iar... afară!
Amurg
Azi când mă întorceam acasă,
s-a prăvălit în fața mea,
în desfătarea toamnei, o frunză.
Trăiam un sfârșit de poem,
în care s-a stins o nimfă
cu buze voluptoase.
___________________________________
*Marian Vişescu, născut la 20 februarie 1969, în co-
muna Leleasca, județul Olt, din București. Adresăe-mail: ma-
rian.visescu1969@gmail.com
Membru al Societăţii Culturale ,,Anton Pann” din
Râmnicu Vâlcea.
Debut literar în Antologia Societății Culturale „An-
ton Pann” (2017).
- Publicații în: Antologia Societății Culturale „Anton
Pann” (Editura Hoffman, Caracal, 2017), ), Revista „Cena-
clul de la Păltiniș” (Sibiu, 2017), Antologia Societății Cultu-
rale „Anton Pann” (Editura Hoffman, Caracal 2018 ), Anto-
logia Toamna Cuvântului („eCreator”, Baia Mare, 2018), Re-
vista „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș, 2017), Revista „Gla-
sul Iubirii” (Curtea de Argeș, 2019), Revista „eCreator”

(Baia Mare, 2018), Revista „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu,
2018), Revista „Mirajul Oltului” (Călimănești, 2019). Re-
vista Românilor din Italia ,,Rotalianul” (Italia 2019), Revista
,,Bibliocărți” ( Republica Moldova 2019 ), revista ,,Logos și
Agape” ( Iași 2019 ), Antologia poeților Cercul Literar de la
Cluj, vol. 3 ( Cluj 2019 ). Revista ,,Alternanțe” (revistă de
cultură, Germania 2019), Antologia Societății Culturale ,,An-
ton Pann” (Rm. Vâlcea-Editura Colorama, Cluj 2019), Re-
vista ,,Anotimpurile Expresiei Ideii”(Revistã de educație,
culturã ṣi civilizaṭie apãrutã sub egida Asociaṭiei “Clubul
EXPRESIA IDEII”, Oneṣti-Bacău 2019), Revista literară
,,TopLitera” (Toplița 2019), Pagini de creație online: Cercul
Literar de la Cluj, Clubul Qpoem-atelier poetic popular, Ce-
naclul Poetic Schenk.
Mădălina BĂRBULESCU
Răzvrătirea cerberilor
Libertatea noastră nu are stăpân!
Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut
lui Christos sau vreunui demiurg păgân;
nici zeilor din norduri, ce-nvârt
iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,
nu li se mai pleacă nomade seminții,
deși în urma lor, stirpe după stirpe
se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim
soi de floare, sânge rupt din soare,
care să le-atârne istoria-n vârf de cer;
rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,
ce vin, trudesc și pier.
Nici măcar credința nu mai stăpânește
mintea spovedită de cerberii din noi,
ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,
spre Ziua de Apoi.
Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,
în vremea când șaduful făurea arginți
și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.
Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,
iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.
Levitează focul pe tânga de pe cruci,
răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,
mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,
se-ntoarce și îi spun:
– Libertatea mea nu are stăpân!
79
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Consorțiu
Hrăneşte-mă cu mâna ta!
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,
să-mi fie consoarta anilor lumină
şi până la pământ,
să-mi fie plecată închinăciune,
născută din vântul de sud.
Să stăm în jurul mesei,
de parcă am sta în jurul universului
să ne ospătăm.
Dar nu miel – n-am vrea
să-L sacrificăm pe Dumnezeu...
Delir si cofant
Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe,
și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei;
printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei,
lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi.
Cu-o pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic,
îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade
revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec
cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale
o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg.
Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă,
fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă.
Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina
c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru.
Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian
își cadorisește vipia și credința cu salmastru;
și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu,
cercetăm să soarbem timpul, scurs pe cupa lui Orfeu.
Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug,
pervertim al rugii crug, când meschina îndurare,
ascunsă după o dogmă, ne trădează
iar delictul de a ne iubi cu normă.
Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm
că doar sânge mai separă întuneric de lumină,
când destinul își închină chiar a inimii bătaie
pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă
unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire,
prinsă-n acele de ceas.
Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante,
doar un gest de mare fante al destinului ingrat?
Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant,
la dezmățul diletant din sentințele vacante.
Destin? Ce mare fante?
Eu sunt Beatrice, tu, Dante!
Tu, Tristan și eu, Isolda!
Destinul și-a luat iar solda...

Sură despre dor
Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,
Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,
O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău im-
berb,
Un ultim devot răstignit... printre spini,
O geamie în care sufletele nu mai au descântec,
O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,
O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,
Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.
Mireasa freudiană
Destinele noastre par a se dizolva
unele în altele,
ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato,
sub auspiciile unui creator priceput;
același creator care răstignește
surâsul femeii
pe un fundal cu orizont asimetric,
iar apoi își vinde capodopera ca suvenir
în lumea de dincolo.
Numai destinele unora se despică
și lasă lumina să zacă în suflete,
ca într-un sarcofag;
altele se închid,
iar întunericul le pândește viața,
ca pe o mireasă freudiană.
Restu-i doar Khayyam și… moarte
Câte trepte or mai fi pe mâna ta pentru sufletul meu?
Câte vămi porți în inimă, pe care ar trebui să le mai
trec?
Câte înălțări mă faci să le petrec şi
Câte decăderi m-or aştepta prin mine?
Îmi poți goli tu carnea de umbrele din tine?
Te-aștept sub un piștak și
Mă gândesc că cerul e prea străin de toate,
De cheile din inimi, de dorul de pe pleoape,
De viața ce se zbate în filele din carte.
Te pretind, dar Nimeni, Nimeni nu-mi răspunde
Și simt că Îi urăsc tăcerile imunde.
De-o vreme ating căderea, cu Lucifer de mână,
Și-mi pare că mândria-mi tăcerea îți îngână.
Spune-mi, unde ești când sufletul mă lasă?
Tu nu vezi că îngerii se întorc acasă?
Trec sorii fără noi când ne iubim departe…
Iar restu-i doar Khayyam și… moarte.
80
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Lumina mea
Lumina bate la poarta dinspre lumea taților.
Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii
trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte,
comoara celor neștiutori; vede cum fuge
foamea din fața hranei, setea din fața băuturii
și nenorocirea din fața fericirii.
Doar ea poate să se păzească de călău,
pentru că știe că moartea este Sinele său.
Vălul facerii
Sufletul meu are margini.
E ca o întreagă lume străjuită,
când răsare, de Zidul Plângerii,
iar când apune, de stâlpii lapidării, din Mecca.
În miezul lui, se înalță Yggdrasil,
a cărui coroană se revarsă, îmbrăcându-l
într-un văl al facerii de alte suflete –
unul născându-se dintr-altul
și toate, tribut dumnezeilor din mine.
Sufletul meu vânează vulturi mâncători
de alte suflete, în oglinzi,
în ape line și adânci,
în ochii lepădați de credință,
chiar și în seninul din moarte.
Sufletul meu răstignește șerpii înnodați
la capetele vieților netrăite,
pe cei care se fac punte între
cercurile dantești și Omul lui da Vinci.
Și atunci, mă întreb:
ce caută la rădăcină mea
vulturii aceștia mâncători de alte suflete,
șerpii pe care i-am răstignit între margini,
când sufletul meu pune suflet în pieptul tău
și în pieptul celor asemeni ție,
ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?
Să nu lași piramidele să plângă!
Să nu lași piramidele să plângă!
Tu nu știi că-n deșert nu sunt curcubeie?
Sau că-n tâmpla de moschee mântuirea nu mai umblă?
Că pe vârfuri de muqarne stau ninsorile la pândă,
cu flamura sângerândă, când pe drumuri de cămile
șed stindardele umile ale celor exilați?
Că pe stâlpii din serai zace vina din fecioare –
mărturia celor care cresc cosciugele din rai?
De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul...
Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee,
din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip!
..........................................................................
Când cete de curcubeie trec prin gaura de cheie,
iar lumina, prin lucarne, cade stins
pe pieptu-mi greu, zemuind ca o nătângă,
tu, iubire, să nu lași piramidele să plângă!
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Pseudopsalm Din caftan să-ți faci coșciug

Și din iatagan, zălug,
Mă dospesc în neputință drojdii de singurătate, Sufletul să-ți fie frânt,
Soarele simțirii noastre între pneume se zbate, Nurii morții, legământ;
Lumea e un tabernacol de smintiți și de zeloți,
Templul a născut despoți fără sare în bucate. De îmi pleci cu dragostea,
Jur pe viața mea și-a ta,
Mă întreb de mai sunt preoți ce slujesc în zigurat, Că jihad eu năpustesc
Ascunși fiind de rujul Evei și de mărul din păcat, Peste tine, cât trăiesc!
Profeții ce dezertează, umilite de istorie,
Ce-și îngroapă falsa glorie în al vremii bal mascat. Haos primordial

Mă dospesc în neputință drojdii de amărăciune, Când dogoarea ne stăpânește setea,

Că în suflete-ncolțește putregaiul din răpciune; cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.
Sub un strat de-agoniseală zace ruga obidită, Toți suferim de setea mortului…
Cu tandrețuri schilodită în cutumele antume. De aceea am uitat la ferestre
paharele cu lumină
Ce să facem, Doamne, noi,
Când ne bate la fereastră Evanghelia cu nevoi?
Când la sfadă stăm cu moartea pe o margine de pat?
Când în casa Ta de ceruri,viața mea-i un simplu cat?

Spune, Doamne, nu-i păcat?

Și de Tine, și de noi,
Că-mpărțim soarta la doi?

Blestem arăbesc

Cu dragostea de îmi pleci,

Blestemat să fii pe veci!
Allah să te povârnească,
Emilia DĂNESCU
Limba să nu-ți mai grăiască,
Ochii-ți să se-nece-n sare, Cu o stea mai săracă
Să te usuci din picioare,
Să te bată armatanul, Stele desculţe
Arde-te-ar boala tot anul! însoţesc luna
Pustiul să-l ai serai, spre marginea
Jalea să îți fie strai, dinspre ziuă
În bazar să găsești doară a nopţii.
Funii de mătase rară,
Să te sugrume cu ele În fiece noapte
Toate durerile mele; ţin ochii deschişi,
Să-ți pun umbra-n cingătoare, privind spre cer
Să nu ai noroc în cale, de teamă
Să ajungi un fur neder, să nu rămân
Călărind un dromader, cu o stea mai săracă.
Cadâne să nu mai ai,
Nici fecioarele din rai Din nou, clepsidra
Și de speri la alt harem,
Să te-ajungă-al meu blestem! Ostenită, clepsidra
Să primești în Ramadan a început
Cazne demne de șeitan, să curgă încet,
Iar Profetul să îți dea tot mai încet.
Toată tânguirea mea;
Graiul meu cadiu să-ți fie Când se va lăsa seara,
Testament, nu bucurie; voi spune o rugăciune
Să nu calci pământul sfânt, de noapte bună.
În deșert să ai mormânt,

81
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Şi voi întoarce Şi ziua noapte târzie.

din nou, clepsidra. Nasc cuvinte-metafore,
Lacrimi de bucurie.
Atât
De dorul tău, poezie,
Din ziua de ieri Clipele-mi sunt tot mai grele
a mai rămas Aştern cuvinte pe hârtie
doar o poezie, Într-o altă zi, nu prea târzie,
cum o lacrimă Să dau foc lumii cu ele.
nălucind între geană
şi departele mării.

Azi?
O altă zi,
o altă poezie,
poate un surâs,
o speranţă.

Atât!

O stea de tot nemuritoare

Magdalena HĂRĂBOR
„Mă doare că mărul e măr”
îmi zise Nichita aseară Să-nchizi ochii şi să taci
dintr-o stea... Să-nghiţi timpul încet
Sorbindu-l
Atunci îl rugai pe Dumnezeu Ca pe un ceai din cană ciobită
să-mi dea un măr şi o stea. Luna s-o pipăi cu gândul
Te desparţi sau te lipeşti de forme şi lucruri
De ce? mă întrebă Domnul. în culori pacea se-neacă
Vreau să scriu despre măr, e-atâta pace
Doamne, deasupra nisipurilor mişcătoare
un poem, două poeme, cuvintele m-au părăsit
poate o carte... rătăcindu-mă
şi mă lipesc de pardoseala trecutului cu tălpile goale
Şi steaua? amiezi de vară martore
Să fie steaua la zdrenţuirea genunchiului.
spre care o să plec într-o zi,
o stea de tot nemuritoare. ***
Cămaşa nopţii băgată pe mânecă
Ce va fi Treci nepăsător pe lângă mine
Şi plopi fără soţ te-ngână pe margini de ape
Fluture mov Calci ca pe cioburi de sticlă
fluture gri. Nu vezi prea departe
cu privirea afundată -n tine
Azi, uiţi de mine
ne suntem, ştrengar,
ne e bine vântul te minte , luna te-amăgeşte/ te adie
în doi. ignori scurgerea vremii
în timp ce deschizi o fereastră
Mâine, poţi , cu gândul , salva universul
spune-mi tu câinii vagabonzi
ce va fi. aparenţa nu doare
sufletul în uitare
De dorul tău beatitudine, eşti liberă
în fragedul inciziei,
De dorul tău, poezie, descopăr adevărul.
Noaptea mi-e ziuă

82
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

*** ***
Gust în singurătate bucuria împărţirii timpului Cât timp îmi dai să-mi trezesc visurile, gândurile
cu mine la mine pentru mine La porţi de poveşti
dincolo şi dincoace de uşile nopţii într-o aşteptare Să te rătăcesc în mine
roşie felină Cu gust de miere şi mere coapte
până la deşerturile tale Într-un joc de-a prinselea
sub tălpile nisipului îngropate fricile mele Cu tigri legaţi la ochi
interdicţia de a fi eu însămi Prin iarba moale a unei târzii dimineţi
Aplec clipa pe marginea lumii Cât timp îmi dai
De unde –mi trimite surâsul... Să ne desenăm inimile
Cu palmele zgârâiate de-ai lumii pereţi
*** Cât timp?
Aminteşte-mi Să nu te mai răsar într-un loc pustiu?
să-ţi culeg zâmbetul-petală de univers Cât timp îmi dai să nu te mai rănesc
cât mai aproape de ape, de frunze Să mă căiesc?
de câte ori mă pierd
aminteşte-mi Dar nu fugi, atunci când te chem...
drumul vechi de castani
ca-ntr-o pictură caldă (Câtă iubire ne-ar trebui să ne dezlipim de concret?)
inima picură
la cea dintâi culoare ***
scânteie de cuvânt În umbra curândului
scamă de mare Paşi pierduţi în sala oglinzii
poezia lasă urme adânci… Toamnă tremurândă
pe cerul din inima ta Pe umerii zilei de ce plâng copacii
ninge aşteptare În locuri ştiute doar de vânt?
încet Păsări îşi vor fi mutat cuiburile-n gând
nicio potecă, nicio urmă Sure popasuri
toate se sting Zăpezi umblă calde la fereşti
sub paşii tăcuţi Prin cortină de ceţuri
amintirile ard Galbene şi verzi
cuvintele În braţele unui sonet
le strâng la piept Ce-mi deapănă poveşti
a rugăciune Mă cuprind
până se agaţă de carne de soare.
cheamă-mă, la cumpănă de zare
(voi răsări în tine ca ***
soarele În tăcerea ultimului strop de rouă
din mare) Picurat princiar

*** În fâlfâirile perpendiculare

Cineva mi-a spus să tac ale nopţii oraculare
şi-am tăcut
înflorind în tăcere cuvânt în nervurile memoratei picturi
mi-a spus cineva să vorbesc metamorfoza te aruncă pe culmile reveriei
şi-am vorbit
potrivindu-mă sunetelor fără răspuns spectrală secvenţă
cineva m-a pus să desenez simfonie
şi-atunci am umplut pereţii goi cu felurite culori îmbătată de culoare
am spus că vreau să cânt
dar nimeni nu mi-a dat crezământ ochiul artistului
şi atunciatunci dincolo de imagini
am început să mă rog caută
m-am rugat aprins limpezimea cerului.
cu vocea
vocea care mi-a fost de-ajuns căci ***
doar în mine s-a răsfrânt. un trotuar arzând sub potcoavă de cer
la umbra apei îşi reazămă piatra

83
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

cu destrămate reţele de vise

cauţi în alcool refugiul
singur bei ,,în cinstea sorţii”
beţia te arde, eşti boemul ce-ntinde minute până se
rup
până plesnesc artere din soare

în miezul nopţii
anini licurici în oasele tale
pe ţărm uitat de mare Nicolae SAVA
plimbi în suflet agale
imagini atemporale. Patru catrene ilustrate*
Îmi voi acorda puţin timp La mulţi le cântă Sarsailă, la ca-
să nu mi se pună întrebări pul patului, când mor,
urăsc răspunsurile Fie din scripcă sau ţambal şi îi
mai ales pe cele mirobolante afundă în horror.
Eu îl rog pe Dumnezeu, să mă
pentru a fi fericit treci un prag , apoi altul vegheze cu-a Sa Dreaptă,
până se deschide calea evantai Să-mi picure miros de flori şi
iarba să-mi vorbească-n
o continuare frumoasă o poţi avea la un cinematograf şoaptă.
pe Calea Dorobanţi
Zăludă ploaie, repezită, căzută-n
trec subtil la alt nivel ce dacă şuier vântul şi nărui fur- ritm de sarabandă,
tuna M-asmute să trăiesc plenar, s-
semnul de revoltă mă face viu nu vreau să mă-ntoar- aduc timpului ofrandă
ceţi în primitivism Viaţa ce-am trăit-o dens, ca un
prinos al bucuriei,
voi avea grijă să fac mişcare 30 minute în fiecare zi Lăsând să curgă clipele, m-as-
îmi urmăreşte oglinda fiecare pas cund în faldul veşniciei.
într-un carusel
emoţiile
scotocesc cărnurile Pe alei de stele dense, transfor-
sunt în întâmpinarea altui sentiment. mate-n galaxii,
Energia radiantă ţese ample ge-
ometrii.
Şi lumina, sexul, moartea; fabu-
loase fenomene,
Trec poarta ochiului deschis, tă-
inuit între sprâncene.

Basc pe frunte, basc pe ceafă,

basc pleoştit sau răzvrătit,
Asmuţind harababura, transfor-
mată-n colcăit
De culori pe o paletă sau de su-
nete acute,
Cică bascu-artist te face; fără
har sunt toate mute!

(Ilustrațiile: Nicolae Sava,

deopotrivă reputat pictor și poet)

Biblioteca „Rotonda valahă”

84

Ion C. ȘTEFAN
Creaţie
Nu există o poezie a vârstelor,
ci a sentimentelor.
Trupul care a iubit îmbătrâneşte,
buzele care au sărutat se veştejesc,
dar sentimentele rămân aceleaşi
pentru cine le-a avut cu adevărat.
Ele răsar din amintiri
precum nişte lăstari
din buturuga unui stejar.
Doar imaginea stejarului
a rămas în pleoapele cerului,
pe când stejarul era tânăr
şi neveştejit.
Din murmurul trupului meu
tresar simţămintele de altădată.
Unde eşti, iubita mea,
cea atât de mult dorită?
De ce te-ai îndepărtat
Cu farmecul şi frumuseţea ta
de altădată? Ca să nu observ
că ai îmbătrânit?
Dar tu nu îmbărâneşti niciodată!
Cartea
Cartea este un împrumut de noroc
şi de lumină, pe care ni-l oferim
unul altuia, acum – când cărţile
nu mai au aripi ca în timpurile lor
de glorie de altădată,
când puteau zbura atât de departe.
Acum ne înfăşurăm sufletele
numai în cuvinte comune,
ne strecurăm în priviri
câteva raze de soare,
absorbim în nările de căprioară
mireasma florilor de colţ
din munţii imaginari – şi scriem
despre culori şi miresme,
despre înaltul zborului început,
85
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ca două păsări care se împreună
în văzduh, în drumul spre absolut.
Nu ne mai îndepărtăm,
ci ne apropiem, suflete al meu pereche,
care te crezi pereche cu alt suflet!
Ce eroare! Cartea este un început de noroc
pentru tine şi pentru mine,
un schimb reciproc de lumină,
pe care ne-o oferim unul altuia,
ca nişte fraţi siamezi
care n-ar putea trăi unul fără celălalt.
Destinul clepsidrelor
Nu mă exclude din lumina
gândurilor tale! Ai orbi, fără lumina
gândurilor mele, aşa cum stelele
sunt aşezate una după cealaltă
pe Calea Robilor, dintr-o raţiune divină!
Noi doi suntem absorbiţi
într-o plămădire poetică de nedespărţit.
Tu, desigur, nu gândeşti la fel
sau gândeşti în altă direcţie:
la curtezanii care ar fi putut
ocupa locul meu, în altarul sufletului tău!
Dar nu-i aşa! Nimeni n-ar fi avut
răbdarea şi tenacitatea mea
de-a te cuceri, de-a rămâne
alături de tine, chiar şi atunci
când nu m-ai dorit.
Acesta este adevărul,
nu doar al nostru, ci şi al destinului:
cum stau alături firele de nisip
într-o clepsidră, printr-o
predestinare a egalizării.
Alături curg boabe de nisip
lângă cele aurifere,
aşezate una după cealaltă,
aşa ne-a fost destinul!
Întoarcerea clepsidrei
pare un gest creator existenţial.
Curgerea firelor de nisip: eternitatea
răsăritului prin versurile noastre.
Unitatea prin îndepărtarea contrariilor;
îndepărtarea prin absorţie – bucuriile
şi blestemele destinelor de-a fi împreună.
Nu mă exclude din lumina gândurilor tale,
căprioară sprinţară, răsărită din albul zăpezilor
şi înălţată spre piscurile creaţiei,
unde doar picioarele tale delicate
pot călca alături de mine!
Chemare I
Înaltele colorate ale cuvintelor firave
prind rădăcini în trupul meu.
Apoi cresc, însorite de gânduri bune,
încetul cu încetul, până mă cuprind

pe deplin: trunchi îmbătrânit de stejar
în jurul căruia înlăstăresc
toate plantele câmpului,
transferând viaţa mea
în existenţa lor roditoare.
Chemare II
Grăiesc cu tine
în fiecare noapte,
în limbajul stelelor.
Pe noptiera mea –
strajă a insomniilor,
stau cărţile tale de versuri,
cu aripile cuvintelor deschise
spre visurile încă neîmplinite.
Atunci cuvintele mele
împrumută lumina
celor mai înalte stele,
Aripile lor se deschid spre Luceafăr
şi atunci, te rog: – Vino spre mine,
Anna neasemuito,
iubirea mea ideală,
pură şi de necucerit,
aşteptarea vieţii mele peste ani
ca o dorinţă ce-mi umple
inima de bucurie!
Tăcerea cuvintelor
Desăvârşirea gândurilor este tăcerea –
acel sfat pe dinlăuntru
numai cu tine însuţi,
acea răstălmăcire a luminii
în rodirea unui ogor.
Alunecând pe pantele abrupte ale vieţii,
izvorul curge doar spre câmpie;
gândurile ni se înalţă uneori
pe stâncile cele mai abrupte
şi ajung undeva între pământ şi cer,
unde nu le mai întâmpină
decât razele soarelui, murmurând
o rugăciune către Dumnezeu.
Cavaler rătăcitor
Cavaler rătăcitor
pe-o cărare fără sfârşit;
uneori fugim din această lume
prea obositoare,
refugiindu-ne într-un basm salvator.
Cavaleri rătăcitori
şi Ducipali personificaţi
mai întâlnim şi în epoca atomică,
oscilând ca aripile unui pescăruş
între albastrul mării
şi albastrul cerului infinit.
86
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Călător
Călător prin timp,
de la primul zâmbet al copilului
până la tâmplele albe.
Câte răsărituri de soare
au trecut peste fruntea mea,
de credeam odinioară
că aș fi fiul soarelui!
Apoi mi-am găsit o iubită: sora soarelui –
aşa îi spuneau oamenii din sat;
de fapt a fost izvorul fericiri mele
peste 30 de ani,
până când floarea s-a ofilit
şi s-a ascuns într-un mormânt.
Câte lacrimi am vărsat,
câte nopţi de singurătate,
în câte cuvinte poetice am slăvit-o!
Până când s-a ivit Anna,
frumoasă ca prima literă a alfabetului,
intangibilă ca Steaua Bunei Speranţe!
Aceste versuri sunt un poem
sau o spovedanie?
Este doar jurnalul de suflet
al unui călător
rătăcind prin timpul infinit!
Robul luminii
Depun câte un sărut
pe fiecare stea, spre rărăsit
ori pe fiecare rază a soarelui,
în plină amiază.
Sunt robul luminii –
acea forţă care amplifică
apoi cuvintele pe care le rostim.
Astfel devin robul cuvintelor înţelepte,
pe care le rostesc uneori filosofii,
sau al acelor cuvinte înflorite,
parfumate şi sugestive –
pe care iubita le şopteşte câteodată
şi devin tot lumină, revărsată
peste sufletul meu de îndrăgostit.
Durerea şi bucuria
Uneori, durerea şi bucuria
sunt surori; nimeni nu are prilejul
de-a fi mereu fericit; iar, când ne apasă
durerea, am dori să scăpăm
din ghearele ei cât mai repede.
Aşa e viaţa fiecăruia, cu bine şi cu rău,
cum timpul trece între noapte şi zi,
ca fâlfâitul aripilor unui vultur.
Numai că nu-i la fel de simplu
să ne obişnuim cu acest gând al dualităţii.
Unii ar dori să vină bucurie după bucurie,
precum valurile unui izvor,

clocotind unul după celălalt.
Alţii nu mai pot scăpa de sub apăsarea durerii
de parcă vieţile lor ar fi fost blestemate
doar pentru un chin prelungit.
Dintre aceste două extreme,
numai echilibrul mi-l aleg!
Valeria MERCA
Rondel de iarnă
La munte ninge fără încetare,
Veşmânt de îngeri brazii-au îmbrăcat,
Se-mbie înserarea peste sat,
Corolă de lumini e clipa mare
Când pogorî-se-vor biruitoare
Colindele, răsfăţ de fiu curat!
La munte ninge fără încetare,
Veşmânt de îngeri brazii-au îmbrăcat.
Ne-om scoate hainele de la păstrare
Și vom străbate satu-n lung și-n lat,
Colind preasfânt și bincuvântat
Vom presăra, în Noapte, pe cărare.
La munte ninge fără încetare.
Melancolie…
De câte ori pe zi să-ți spun că-mi pasă
De rănile ce îți brăzdează fața?
Aveai nepoți, aveai belșug pe masă,
Te-ntâmpina zglobie dimineața.
De câte ori pe zi să-ți spun că doare
Tristețea cuibărită-n ochii roșii?
Ți-ai apărat ograda cu sudoare,
Iar azi se lăfăie în ea leproșii.
De câte ori ne-au amintit străbunii
De-o limbă sfântă, care-i numai una?
A mea, a ta, a soarelui, a lunii
Din care împletit-am noi cununa.
De câte ori să-ți spun că îmi ești dragă?
Că din iubire am rămas cu tine,
87
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Dar cine oare dorul îmi dezleagă
Să mi te smulgă dintre mărăcine?
Poezia
Te-am ales pe tine dintre toate,
Să îmi fii balsam pe răni deschise,
Să îmi spui că încă se mai poate
Să mă-nalț pe vârfuri, printre vise.
Te-am ales pe tine, cer cu stele,
Să m-aduni când rătăcesc aiurea,
Cânt să-mi fie grijile rebele
Și descânt, pe timp frumos, pădurea.
Te-m ales pe tine, primăvară,
Chip flămând de patimi și iubire,
Când mă-mbată liliacul iară
Și adorm, și n-am de mine știre.
Te-am ales pe tine dintr-o mie,
Tu, copilă dulce, poezie!
Această vară…
Această vară nu-mi mai aparține,
Deși râvneam la ochii ei senini,
Ai hotărât s-o iei, pe-ascuns, cu tine,
De clipa disperării s-o anini.
Această vară a fugit de mine,
De tot ce plănuisem în secret,
Un drum neiertător cu serpentine
Te-a ispitit și… ai plecat discret.
Această vară nu mai este vară,
Deșertăciune este și plictis
Și nu aș vrea să se mai facă seară,
Dar n-am uitat nimic din ce-ai promis.
Septembrie, focar de insomnie…
Septembrie, focar de insomnie!
O frunză, în cădere, stă să plângă,
Iar vrerea mea se tânguie nătângă
Sub soarele ce arde-n veselie.
Durerea s-a mutat în mâna stângă,
Mi-e inima captivă-n colivie.
Un anotimp lipsit de poezie…
Doar doruri ce sunt gata să se frângă.
Povara nopții sterpe și năuce
Apasă greu pe umeri și la tâmple,
Culcușul tău e răvășit sub cruce
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Și nu știu mâine ce-are să se-ntâmple.

Stau locului, pierdută la răscruce,
Căci vidul se-adâncește, nu se umple.

Să mi se-arate zorii…

Să mi se-arate zorii, acum ca și atunci,

Să iau tot ceru'-n brațe, să îl răsfir pe lunci.

Să umblu iar desculță prin lanul cu trifoi,

Să simt cum crește iarba, mai mare decât noi.
Vilia BANŢA
Să suflu-n lumânare, să-mi pun dorințe mii,
Să mișune alături, mulțime de copii. Alegere
Să dorm sub cerul liber, la umbra unui tei, Depinde numai de tine
Să mă trezesc degrabă din visul cu ponei. să alegi: rutina palidă a zilei
sau evadarea pe o scenă îndepărtată,
Îngălbenită-i frunza… la capătul unui fir de lumină
agățat de cer,
Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit, să umbli cu somnul desculț
Un scâncet pare ziua sub cerul de granit. prin roua cuvintelor,
învățând
O vrabie își cată culcuș în pomul trist, de la fiecare câte ceva,
Un soare în derivă mai dă un acatist. mai ales atunci
când nu mai au
În grabă, înserarea îmi macină dureri, ce să învețe ele de la tine.
Un înger se așază pe-același veșnic ieri.
Singur
Îngălbenită-i frunza, se-așterne-n pături moi,
Pomadă pentru suflet și răsărit în doi. Iubito, spune el, departele:
ne-a rătăcit vântul prin calendar,
Altă zi, o altă noapte vântul nomad și zănatic,
ne-a furat,
Ce-ntunecat îmi pare cerul în prima zi a lui brumar! a rămas șuieratul luminii – ecou
Măsor la pas singurătatea. Țintesc același trist culoar. prin verdele crud,
când găsești o fereastră
Cândva n-aveam în drum opreliști, castanul m-aștepta în copacul abia înfrunzit.
senin.
Mă-nvăluiam cu răsătitul. Sorbeam amarul din pelin. Și apoi, strigătul meu
șerpuind printre gânduri.
Azi rătăcesc, fără de noimă, prin toamna stearpă, fără Iubito, cândva mă găseam
glas. și-n clipa pierdută
Tresar când cade câte-o frunză și număr câte-au mai sub pașii tăi
rămas. dintre două plecări,
acum nu umplu absențele noastre
Melancolia stă la pândă și-mi picură încă un strop. nici zborul roșu aprins
O altă zi, o altă noapte… Pe-ascuns, uimită, le îngrop. al păsării
cu versul meu nebun,
nici umbra furișată
în spatele
îngerilor de ceară.

Sunt singur, spune el, departele,

singur printre fantasme
și asfințituri trândave.

88
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Iată cum

Sunt doar o lacrimă umblătoare

prin geometriile vremii,
aliniate treptat
pe obraz,
în nopțile cu lună,
când latră câinii
la craterele ei,
înfricoșând nemișcarea.

Iată, cum neliniștea crește

și umflă aerul cu țipătul ei,
iată, cum lacrima
îi devine complice Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
și sfarmă tăcerea
cu propria-i tăcere,
ca o remușcare venită Noaptea-n stele
prea târziu, lui M. Eminescu
iată, cum Noaptea-n stele caută un luceafăr,
mă desparte de lume Deși s-a stins, lumina lui tot vine,
doar umbra păsării vorbitoare, Iubito, am plecat din lume teafăr
înfiorând așteptarea, În orologii veacuri trec străine.
risipind cuvintele.
În intervalul vieții-n unde am fost
Purtată de mână Cuvintelor le-am dat pe veci de știre,
Și nimeni n-o să găsească niciun rost
Încep să trag noaptea la XEROX, Iubirii ce se naște din iubire.
încep să scriu cuvântul de ieri
și-l termină ploaia, Încrezător în pana mea cu zimțuri
îl spală și-l iartă. Vor tot veni iluzii să se scrie,
Sub candelabre Enigmele ce mi-au murit în simțuri
se spânzură ceața, Vor naște zei cu trup de poezie.
tăcerea-n genunchi
se roagă pentru mine. Și-n limba dăltuită în poeme
Nu știe că nu vreau Ca și cristalul oglinzilor de clar,
să mă apăr de mine, Luceafărul din înălțimi supreme
să fug… și unde să fug? Străluce lumii viu și tutelar.
Somnul se duce cu ploaia,
cineva cântă în parc la chitară Tu nu știi
și îngerii trec
îngândurați, amețiți N-am să te iubesc când plâng arinii
de-atâta haos În serile cu macii somnoroși,
prin urbea nocturnă. Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Nici ei nu mă văd, Și ochii înoată-n verde de frumoși.
sunt doar eu
cu nălucile prozei lui Voiculescu Am să te iubesc mai pe-ndelete
și mă las purtată de mână, Când cerul cade-n iureș peste flori,
precum orbul la trecerea clipei. De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,

Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.

În grădinile cu mere date-n pârg,

N-am să te las să nu proptim un trunchi

89

Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.
Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Eşti piatra în ziduri de la casă.
Glossă
Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.
Pusă-n faţă ca statuia
Legea să rămână lege,
Nu-n politica altuia
Ce cu ia face şi drege,
Nu te pune-n slujba lor
Care joacă într-una rumbă,
Sub lumina stelelor
Taina vieţii nu se schimbă.
Vorbe sunt şi vor fi multe
Mintea omului s-o împuie,
de promisiuni s-asculte
când e neagră, albă nu e,
Se uneşte, se desparte
Şi nu spun acuma glume,
Totu-i scris ca într-o carte
La prefaceri dese-n lume.
Pe fereastră când te uiţi
Lumea este aşa cum este;
Plină ochi de neofiţi
Ce se vor zmei în poveste,
Tu priveşte-i în oglindă
Prin hoţie cum se plimbă,
Nu e foc să se aprindă
Tu înţelege-o-n orice limbă.
Şi bogatul şi săracul
Au câte un loc sub soare,
Unul îşi gustă coniacul
Celălalt e într-o lentoare,
Sensul vieţii cine-l ştie?
Nimeni nu vrea să-l asume,
Ce ai strâns se împrăştie
Fă-ţi prin muncă un renume.
Sunt prea multe şiretlicuri
Care leagă şi dezleagă,
Dacă banii-i dai în plicuri
90
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ai o şansă să te-aleagă,
Tu o ştii încearcă şansa
Ce ţi-au spus-o dinainte
Ori înlătură-i ofensa,
Idei mari se nasc în minte.
Nu te-ntrece în hoţie,
Are un capăt şi norocul
Chiar dacă la’ta soţie
I-a venit acum sorocul,
Nu depune chezăşie
Pentru nu ştiu ce reformă,
Totul e-n devălmăşie
Noi credinţe prind o formă.
Nu-ţi lăsa sufletu-n chingi
Să se zbată ca un peşte
Ce te-ndeamnă să atingi
Doar în inimă îţi creşte
Orice vrajă de te cheamă
Lasă-ţi gândul în cuvinte
De credinţă ţine seamă
Prin fixarea altor ţinte
Lumea e un joc secret
Mai marii lumii-l joacă
Nimeni nu ştie concret
Ce-i îndeamnă, ce-i provoacă
Trece omul des prin gară
Ceferist în uniformă
C-o nelinişte fugară
Azi gândirea ţi-o transformă.
Azi gândirea ţi-o transformă
Prin fixarea altor ţinte
Noi credinţe prind o formă,
Idei mari se nasc în minte
Nu-ţi uita al tău renume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
La prefaceri dese-n lume,
Taina vieţii nu se schimbă.
Cad meteori pe umbrele tăcerii
Când noaptea curge în aură firească,
cu stele arse la îngeri sub aripă,
mă zidesc în timp cu fiecare clipă,
şi-n suflet cerul începe să se nască.
N-am să mă pierd cu nicio împrejurare,
prind rădăcini pe sub pământ şi piatră,
las foc să ardă şi să zâmbească-n vatră
şi-mi croiesc prin lume propria cărare.
Vino cu mine, parte din poem, să-ţi rup
cea mai frumoasă metaforă-n iubire,
s-o simţi în sânge cum înroşeşte spire
şi fluturii în roi se năpustesc în trup.

Cad meteori pe umbrele tăcerii,
în oraşul cuprins în jocul alb, celest,
se sting prin aerul curat şi manifest
aştrii surghiuniţi în haosul plăcerii.
Reflexivă
Doruri strânse-n cerc, ispite,
Umbra deghizată-n trup
Tot mereu îmi poartă urma,
Din înalt să nu mă rup.
Se dezlănţuie mirajul,
Sparg zăgazuri şi încerc
Să prind stelele cu mâna -
Care au scăpat din cerc.
Doar luceafărul de seară
(Mult mai dornic de-o idilă)
Vine pân' la tine-n casă -
Să te mângâie, copilă!
Noaptea stă în echilibru
Şi pe-o parte şi pe alta;
Se zideşte în spaţiul curb
Piatra cioplită cu dalta.
Turnurile se înclină,
De pe ziduri cad răniţi,
Dar nu va pieri vreodată
Un popor de răstigniţi.
Toate ale lumii trec,
Umbra deghizată-n trup
Va străbate nesfârşitul -
Din înalt să nu mă rup.
N-a fost să fie
Eu nu mai știu în care nopți curbate
M-am rătăcit pe-o buză de lumină,
Când vântul de la nord prinde a bate
O candelă cu stele se înclină.
Eu nu mai știu, tu poate mai ții minte
În care vară, copți într-o iubire,
Ne-am tot sorbit din ochi fără cuvinte
Ș-am inventat din gesturi o vorbire.
De-ți amintești, mai pune alb la tâmple,
Între-amintiri și visele deșarte
Iubirea ce urma să se întâmple
E-o lungă răzlețire ce desparte.
N-a fost să fie, ori poate ar fi fost,
E greu de spus când anii te apasă,
Iubirea ce-și caută întruna rost
Stă scrisă într-un poem de acasă.
91
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cântec de piatră
Piatră-n drum, pe suflet piatră,
Numai ştiu de-i calea dreaptă,
Focul nu mai arde-n vatră
Şi să urc n-am nicio treaptă
Zidurile-n trup de casă
Sunt clădite numa-n piatră,
Câinii lumii nu mă lasă
Şi din când în când mă latră
Rogu-te să-mi pui în vatră
Timp destul ca-n ceasul lung,
Lâng-un Dumnezeu de piatră
Să mă-nchin când o s-ajung.
În genunchi pe lespezi ude,
Să-ţi mărturisesc risipa,
Să înalţ din oase crude
Trup de fâlfâit aripa.
De voi ajunge
Se tot întinde oceanul între noi
Şi tot mai multe ape prind al umple,
De parcă cerul s-a prăbuşit cu ploi
În toamna ce m-apasă dinspre tâmple.
De atâta vârstă înflorind aştept
Minunea ta să îmi destrame visul,
Că îmi înverzise ram de mirt în piept
Prefigurând în chaos paradisul.
Ca o pasăre cu aripile-n sus
În zborul oblic ai tăiat tăcerea,
Un soare îmi răsărise la apus
Sub paşii care măsurau căderea.
De voi ajunge acolo unde nu-s
Decât acei ce trec ca heruvimii,
În grădinile olivilor ascuns
Îți voi trimite visul meu cu crinii.
Eugen Măcinic – Drumul la pescarie
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

cri cri

lumina se așează pe sufletul obosit și doarme

ca un boschetar chircit cu mâna sub cap
statuie vie a nimănui coborâtă din rama
unui timp pasiv
e atât de tânăr septembrie în dimineața asta
încât ai tendința să înfigi colții
în carnea zemoasă ca un vampir hămesit
seara obișnuim să îmbătrânim împreună
la umbra arămie a zilei bârfind nimicuri
în jurul unei cești de ice tea
litere lovite ad hoc
de glonțul unei poezii rătăcită în spațiu
Ana TUDORAN fac sex în delir cu virgula virgină
într-un hamac de stele
prins neglijent de coarnele lunii
Ultimele poeme din viața unei poete un cor de pisici franțuzite
puțin afumate de iarbă le țin isonul
Motto doar greierii tac nedumeriți și nu mai știu
vine o zi când plecăm dacă strămoșii lor au fost comuniști
fluturii ne ridică ușor puf de păpădie legionari evrei sau atei
sufletul atârnă într-o mână imnul a rămas neschimbat
cu alta ne facem loc printre stele același cri cri de mii de ani
nu vom ști dacă am lăsat regrete în urmă
sau doar o dâră firavă de iubire ***
de la pământ pân' la lună deja suntem bătrâni pe virtual
am trecut împreună prin
*** toate rețelele și grupurile ning
au fost perioade în viaţa mea când emoţia mă gâtuia ani în care ne-am urat la mulți ani
efectiv am plâns pe furiș la o poezie
eram doar un receptac de emoţii uitând cu desăvârşire ne-am bucurat când v-ați găsit perechea
de mine când ați născut primul copil
trăiam prin prisma emoţiilor care mă invadau din ne-am întristat
exterior când prieteni dragi s-au dus la ceruri
până într-o zi când am spus gata ajunge şi am început zâmbim cu drag la poze cu nepoții
să caut să ne bucurăm prieteni cât mai suntem
vinovaţii din spatele dramei… o dimineață o amiază sau o seară…
am trecut prin toate stările posibile furie compasiune
dar cel mai tare doare neputinţa şi atunci am început nici raiul nu mai este ce a fost
să mă rog
pentru toţi copii din lume care în acel moment treceau nici raiul nu mai este ce a fost
prin momente dificile reguli noi abstinență totală
o fac şi acum de câte ori aud că un copil este un grup de refugiați
maltratat violat sau agresat verbal pentru că ei sunt agresează sexual o hienă
singurele victime fără apărare care au cea mai mare fecioarele promise
nevoie de dragoste şi protecţie s-au reîncarnat în mutanți
o lume a inocenţei în care adulţii calcă de multe ori cu unii se cred la proteste
bocancii poartă pancarte multicolore
doar pentru a impune un mod rigid de educaţie cineva a montat o firmă
spartană moştenită din convingeri obscure şi aici se decapitează
ignoranţă crasă mulți cred că este o piesă de teatru
umilinţa fără posibilitatea de apărare este cea mai și intră râzând
drastică corecţie aplicată asupra unui om care caut cu disperare o cafenea
degradează şi cel mai tare caracter unde se fumează în draci
un popor care se lasă umilit zeci de ani fără cea mai mă împiedic de îngerii care ies obosiți
vagă dorinţă de ripostă riscă să retrăiască spectrul din tura de noapte
umilinţei ca pe un coşmar

92
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

nici raiul nu mai este ce a fost când îmi uit facultățile mintale în ploaie să curgă și-
seamănă mult cu europa roaie
din timpul guvernării lui merkel peste pietrele revoltate din stradă
în sediul căldurii divine sunt în starea aia știi tu...
este înghesuială la pașapoarte când te molipsești de lene și caști în prostie
trecut viitor
prins între lumi dracu mai știe cașcarabeta mea cu iluzii
dar stă și el cuminte la coadă sunt bogată
am pământul natal tivit sub unghii
*** un vis în arest preventiv
uneori ieșim cam șifonați de sub șinele vieții și un prieten poet de cursă lungă
ca niște garnituri ruginite trase pe dreapta pe ruta marilor speranțe
într-un depou nins de tristeți primăvara ne intersectăm asteniile
rămân în urmă plaja uneori îi plătesc cauțiunea
pe care o împărțeam generos cu maidanezii pentru rele tratamente aplicate poeziei
marea care ne asculta îmbufnată ne înțelegem din priviri
insomniile comune nu-l deranjez când este în inventar
timpul le-a estompat încât inutil să-l întreb ce gândește
abia reușim să ne amintim răspunde sec la nimic
motivația unor stări de rahat semn că își curată intens circuitele
mâine te invit la parastasul locuiește în spațiul unui poem
corăbiilor mele pierdute închiriat pe termen lung vizavi
vor veni rudele înaripate de cașcarabeta mea cu iluzii
a unor vise îndepărtate
și paznicul tăcerilor tale de când l-a călcat istoria cu tancu'
înjunghiate de timp
-nu domnule
îngerii pictau cu penele noastre cerul câinele ăsta știe să latre doar românește
urlă în aceeași limbă la lună
îți amintești e ciobănesc românesc mioritic
eram două păsări inutil de libere nu suportă zgarda de nici o culoare
zburând la unison mai nou a dezvoltat o pasiune
peste iarba încolțită din noi pentru portrete istorice
uneori îngerii pictau cu penele noastre îi confundă cu strămoșii lui maidanezii
o zi însorită să nu intrăm în depresii la fiecare scheaună aparte
de atâta nor inhalat haotic are arbore genealogic
azi nu mai sunt atât de sigură dar și un defect
dacă am fost două păpădii nu este ''dresabil''
ce și-au unit destinele în puf piciorul îl are beteag
sau două copite de când l-a călcat istoria cu tancu'
alergând la unison
într-un război ne-am iubit monu(mental)
în care celebram mereu
independența ta de a mea... dacă pleci am de gând
să folosesc emoţia durerii
simt cum încărunțesc bocancii subit disperarea îmi da un aer nobil
ca mărcile celebre de second
sunt în starea aia știi tu... abandonate
când nostalgiile stau gură cască în rochii de bal și le- precum numele marilor bulevarde
nevesc şterse de pe frontispiciul istoriei
pe cheiul pustiu după căderea blokului comunist
când simt cum încărunțesc bocancii subit nostalgicii mai rup şi azi
și aștept să cadă ore mălăiețe cu pene albastre la pinte- câte un suvenir din zid
nii serii noi ne-am iubit monu(mental)
când simțirea mă aduce la stadiul de nesimțire atârnaţi în disperare
și bestia de energie mă trădează ca o... nesuferită de temeri calculate
prin garsoniere închiriate
pe cearşafuri dantelate

93
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

reminescențe în derivă de figurile „marcante” care se perindau haotic pe micul

ultim bastion din turnul unui far ecran îndemnând populația să iasă din casă pentru a le
cu geamuri sparte de furtună apăra fundul de propria fantomă. Nu, nu aș fi ieșit din
paznici în rondul nopții casă dacă știam că mor pentru libertatea babelor de a
al unui ţărm de pescăruşi săruta moaște. Nu am fost decât o victimă colaterală,
emigraţi din estul sălbatic am crezut că pot avea o viață mai bună, iar viața bună
pe faleza unde mai cântă şi azi pentru mine însemna, printre altele, adidași, blugi, mu-
acelaşi vals la acordeon zică bună, facultate, o iubită, mașină… și, da, visam să
un cerşetor de vise.. expirate fac dragoste așa cum visează toți adolescenții. Visam
un apartament mobilat după ultimul răcnet în care să
sedimente îmi primesc prietenii sâmbătă seara, să îmi permit o ex-
cursie la munte, fie și cu rucsacul în spate. Dar nu am
am invitat singurătatea firesc primit decât un glonț în spate și un titlu’ de erou. Cum
pe cel mai confortabil fotoliu istoria se repetă s-ar putea ca acest titlu’ să dăuneze ur-
s-a aşezat cu zâmbetul molipsitor mașilor mei… Și totuși, noi am ieșit, voi ce așteptați
la o cafea ascultând fraților moaștele Sfintei Parascheva sau așteptați ca ale-
stropii de vară curgând inodor șii neamului să vă fure și elasticul de la chiloți să-l
peste colţul de timp ruginit vândă chinezilor?…
îngropat în nisip
fuma detaşată
azi nu voia cuvinte mari
rumegase sobrietatea îndeajuns
cât să-i ajungă pentru un secol
trecuse prin toate emoţiile
ca un ceasornic nemţesc
a învăţat în fine
că simpla ei prezenţa este un dar
obişnuieşte să spună deseori
eu nu mă plictisesc niciodată cu mine
gândul a ramas ancorat la umbra unei stânci
far luminând naufragiul din noi

citiți, citiți fără milă că nu doare

unele texte sunt magice, te mențin copil până la adânci

bătrânețe. dar nu garantează că o să rămâi și fără riduri
alte texte trebuie dosite să nu dea ăștia mici peste ele
că și așa generația asta este un pic cam zgubă, nu am
avut noi prea mult timp de educația lor și acum cred că
modelul de tată responsabil e ăla care aduce shaorma
pe masa, iar mama o materie nebuloasă plină de mis-
ter, care plutește inocent prin casă.
citiți cu incredere unele texte, știu să râgâie atât de
bine în limba maternă și au o decență atât de nobilă in-
cat l-ar băga în depresie și pe Cioran. Biblioteca „Rotonda valahă”
citiți fără milă, garantat nu doare
nu va îmbogățiți din asta, dar nici nu sărăciți, în cel
mai rău caz vă apucă durerea de cap de zici că ați fu-
mat ciuperci zăpăcite și visați că ați dat în bara vieții
cu cornul ăla bleg de inorog.

scrisoare de dincolo

Nu mi-am dorit niciodată titlul de erou, am ieșit în

stradă dintr-un entuziasm prostesc dacă aș putea da tim-
pul înapoi aș privi „revoluția” la televizorul alb negru
din sufragerie bând nechezol sau un ceai de tei cu sare
de lămâie multă, atât de multă încât să îmi taie greața

94

Ana Calina GARAȘ
La bâlci
Cu suflet de prunc hoinar, Brâncuși nu-şi poto-
lea setea de ducă, departe, tot mai departe de casă. Avea
motivaţie pentru descoperire şi explorare, pleca de
acasă să cunoască împrejurimile, era atras de „tot mai
departe”. De mic avea nevoie de independenţă, autono-
mie şi desfăşurare spaţială, tipică copiilor supradotaţi.
Într-o zi de duminică, când se sculară ai săi, pe
Constantin ia-l de unde nu-i! Îl strigară prin bătătură,
întrebară pe la vecini, dar nu-l găsiră. Plecase când pie-
reau stelele, cu noaptea în cap, la târg, la Brediceni. Îi
spusese un copil că fusese cu tată-său acolo, unde vin
ursarii cu ursul şi-l joacă în faţa mulţimii.
Plini de uimire îi erau ochii văzând nemaivă-
zute, toate la bâlci erau pestriţe, culorile aprinse parcă
de flăcările soarelui. Oale mai înflorate ca pe la ei, fuse
şi linguri cu zimţi, şi tot felul de crestături. Parcă înota
în forfota aceea mare care îl ducea încoace şi încolo.
Aici parcă noutăţile dădeau năvală spre el.
Plimbându-şi mirarea şi plăcerea, a dat de ursar,
cu multă lume potolită, adunată în cerc în jurul ursului
care părea nemulţumit şi neascultător. Ursarul trăgea de
lanţul care era legat de belciugul din nasul fiarei. Copiii
ziceau că dacă nu ar avea belciug în nas, nu ar putea să-
l stăpânească, că ursul de durere face ce-i cere ursarul,
şi mai ziceau că băţul din mâna ursarului are un ac în
vârf.
Ursarul, poruncitor, îi strigă:
– Hai Moş Martine, salută adunarea! şi,
mişcând lanţul, îl atinse cu băţul. Ursul se ridică în două
labe, mare, roşcat dar pe piept albicios, mergând greoi,
ca un copil abia învăţat cu mersul şi cu laba dreaptă ri-
dicată ca un salut, se învârtea în jurul ursarului.
Constantin simţea un fel de spaimă când trecea
prin faţa lui, se gândea că îl scapă ursarul chiar atunci
şi vine peste el. Uitându-se în jur, văzu că era cel mai
mic şi singur, ceilalţi copii fiind ţinuţi de mână de pă-
rinţi. Tot căscând gura şi ochii, văzu că soarele căzuse
tare spre deal. O întinse voiniceşte spre casă; se simţea
flămând. Trecu mai pe furiş prin livada unui vecin care
95
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
avea un măr de Sânpetru cu mere pârguite şi îşi umplu
golul foamei. Știa că acasă nu-l aşteaptă cu plăcinte, în-
tâi de toate o să fie judecat şi poate şi-o chelfăneală va
primi.
Se opri în spatele casei, unde începu să cio-
plească, să uite de foame şi de frică. Îl găsi acolo unul
din fraţi şi-l întrebă unde a fost.
– Într-un loc, răspunse el.
– Ce loc?
– Păi sunt multe locuri.
– Du-te şi adă bobocii, îi zise frate-său porun-
citor.
– Păi ce, sunt ursul tău cu belciug în nas să fac
ce spui tu? îi răspunse Constantin
– A, vasăzică la bâlci ai fost, să vezi ursul. Pleci
de capul tău şi acum nu asculţi să te duci după boboci,
spuse frate-su, încercând să tragă de el pentru a-l ridica.
Constantin se împotrivi, apărându-se cum pu-
tea, cu pumnii, cu picioarele.
– Aha, mai ai şi harţag, se îndârji fratele, cău-
tând un băţ să-l determine să plece.
Muică-sa, auzind zarva, veni să-l ia în casă şi-l certă pe
celălalt că n-a plecat încă.
Cum muica-sa îl luase de mână, Constantin se
agăţă cu amândouă mâinile de mâna ei şi-i zise:
– Muica mea bună, a fost aşa de frumos la bâlci,
trebuie să mergi odată cu mine să vezi cum joacă ursul.
– Constantine, pleci de capul tău şi nu-mi spui!
– Plec cu capul meu, unde mă duce.
Muică-sa îl privi cu duioşie şi se întrebă ce e cu copilul
ăsta al ei. Îşi dădea seama că e altfel decât ceilalţi, nu
are astâmpăr, nici frică şi răspunsurile lui sunt cu tâlc.
– Constantine, o să te fure ursarii.
– Păi ce, eu nu fug de la ei?
Reînvie copilăria
Daniel îi spuse că i-a găsit de lucru. Parcă se
jena pentru că era la spălatul vaselor în restaurantul
Chartier.
– Ştiu că tu eşti sculptor talentat, dar aşa e la
început, toţi trec prin asta pentru supravieţuire...
Brâncuşi se arătă bucuros şi îi mulţumi că o să aibă de
lucru.
– Cât despre muncă, eu nu mă sperii, de la şase ani am
fugit prima dată de-acasă să mă angajez ucenic. Şi acum
sunt tot un fugit de acasă.
Seara, înainte de a adormi, gândurile îi fugeau
spre casă, chema amintirile din copilărie. „Copilul din
mine nu va pleca niciodată din Hobiţa”.
Ca un abur îi trecu pe dinaintea ochilor amintirea despre
începutul şcolii la Peştişani. Se termina cu îndatoririle
de pe lângă casă, păzitul mieilor de înţărcat, al
bobocilor ori a găinilor. Acum, Constantin trebuia să
treacă Bistricioara zilnic, să meargă la învăţătură la
Peştişani. Dar la şcoală se simţea încătuşat, oprit de la

joacă, şi nu mai putea da formă plăsmuirilor. Şcoala îi
îngrădise visările şi plecările de capul lui. Nu mai
avea timp de cioplit, că după şcoală era pus la treabă,
fura o oră de răgaz doar seara, lângă lampa cu petrol,
când de multe ori adormea cioplind. Şi chiar îl deranja
gălăgia atâtor copii, guri gata de harţă. „Mie nu-mi era
frică de vreunul, deşi eram mai scund ca mulţi dintre
ei.“
– Ce dai mă aşa tare, spunea câte unul, începând să
plângă.
– Ţi-am spus să mă laşi în pace, tu ai vrut să
vezi cât e pumnul meu de greu, spunea Constantin.
– Nu vă mai jucaţi cu ăsta, că nu ştie de joacă.
El îşi vedea de-ale sale, cioplea sau se uita la
fetele mai mari, cu cosiţa împletită ca scara pisicii. Câte
una care îl cunoştea, când vedea că se ţine după ea, îi
zâmbea şi-i ciufulea părul ca o perie deasă.
– Ce te ţii după mine Constantine, că eşti prea
mic.
Îi simţea căldura mâinii prin păr şi se roşea. O
trăgea uşor de codiţă şi fugea, învăluit mult timp de
zâmbetul ei.
În clasă, învăţătorul striga tare să fie linişte. Dar
vorba lui răstită îi făcea pe şcolari mai neliniştiţi, sco-
teau din ei toate ţipetele înainte de a se linişti de teamă
că se puteau trezi cu vreo palmă după ceafă. În drumul
lui spre şcoală, când se scula de dimineaţă, codrul adu-
cea freamăt uşor de frunze şi o boare plăcută de rouă.
Auzea privighetori cântând şi, din când în când, un ţipăt
de cucuvaie cobitoare sau de ciuhurez sfâşia tihna zori-
lor, înfiorând văzduhul, iar de prin iarbă greieri somno-
roşi ţârâiau prelung, încetişor.
La şcoală, pedepsele se înşiruiau, ba urecheat,
ba pus pe coji de nucă, dacă nu erai cuminte, ori nu ştiai
ce erai întrebat. Dacă nu ştiai, te scotea în faţa clasei şi
la sfârşit toţi cei scoşi în faţă primeau două vergi la
palmă, că învăţătura nu era despărţită de băţ. „Doamne,
cât de tare m-au ars palmele, parcă ţineam un jăratec în
ele, aveam o îndârjire în mine, parcă i-aş fi rupt hainele
învăţătorului”. De atunci nu i-a mai plăcut deloc la
şcoală. Nu mai avea ce învăţa acolo după abecedar, că
de numărat ştia. În clasa a doua, s-a dus de gura muică-
si, însă când a fost scos în faţa clasei să primească la
palmă că scrijelise banca cu briceagul, a pus cartea şi
caietul în sân, iar când i-a venit rândul, a zbughit-o pe
uşă afară. Nu de două vergele îi era frică, era obişnuit
cu pedepsele, fiindcă şi fraţii lui erau aspri şi porunci-
tori.
A stat aciuit pe lângă şcoală, să nu ajungă acasă
înainte de vreme, dar când a auzit clopoţelul sunând, a
plecat să nu-l vadă ceilalţi şcolari, ori să fie prins şi dus
în faţa domnului învăţător. Putea să primească o pe-
deapsă şi mai grea, ca aceea cu coteţul de găini cu găi-
naţi, pe care dascălul îl folosea să-i închidă pe cei neas-
tâmpăraţi, ducându-i de-o ureche.
Cu toate bucuriile şi necazurile, viaţa lui a rămas cu
miros de copilărie. Dar cu toate plecările prin sat, tot
nu-şi potolise dorul de zbor fără saţ, de ducă fără popas,
96
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
voia să ştie ce e mai departe. Era hotărât să nu se mai
întoarcă la şcoală, ştia că o să-l aştepte pedeapsa, dar nu
de asta îi era frică.
A fugit de acasă şi s-a angajat ucenic la un ne-
gustor de butoaie. Acolo, cu îndemânare şi repezeală,
făcea crestături pe capacele butoaielor ca să se ştie mă-
rimea lor. Îi plăcea acolo că primea bănuţi după numă-
rul butoaielor însemnate. De atunci, de mic, la şapte ani,
avea darul chiverniselii, somnul îi era pe furate, scurt şi
iepureşte, ca să cresteze cât mai multe butoaie. Mânca
acolo pe săturate cu alţi ucenici mai mari, care numiseră
cujniţa negustorului „loc de săturat flămânzii”.
După un timp, unul din fraţii lui mai mari, Ghe-
orghe, îi dădu de urmă. Plecă să-l aducă acasă pe acest
permanent neliniştit, cu gând că o să-l înveţe
el minte să mai plece. Ajunse la negustorul de butoaie,
care nu era de prin părţile locului, după vorbă şi după
îmbrăcăminte. Purta la cheutoarea vestei un lanţ gros
auriu, de la ceasul ţinut într-un mic buzunar al vestei.
Când îl văzu, negustorul se apropie binevoitor,
crezând că e un muşteriu. Dar Gheorghe întrebă cu
vorbă gloduroasă unde e Constantin. Negustorul îl mă-
sură din privire şi nu se grăbi să-i răspundă, ba chiar îl
mai iscodi odată de cine întreabă. Gheorghe ridică vo-
cea şi îi spuse răstit pe cine caută.
– Dar dumneata cine eşti? Că mi-ai spus pe cine
cauţi dar nu mi-ai spus cine eşti…
Constantin auzi vocea lui Gheorghe încărcată de ură şi
mânie şi, sărind căprește gardul, dus a fost prin grădină.
Gheorghe îi spuse negustorului că a venit să-l
ia pe acest frate al său care tot fuge de acasă.
– Acum înţeleg de ce acest biet copil orfan de
tată fuge de acasă, dacă fratele lui mai mare e aşa aspru
cu el.
Gheorghe plecă furios în curte printre butoaie
să pună mâna pe Constantin, şi întreba pe cine întâlnea
în cale unde e.
Negustorul ieşi în curte, întrebă în şoaptă un ucenic
unde e Constantin şi află că fugise.
– Bine a făcut!
Văzând frate-su că nu-l găseşte, îi spuse negus-
torului că dacă îl mai primeşte la lucru o să aibă necaz,
şi-i ceru banii de pe munca lui Constantin.
– Banii îi primeşte cel care a lucrat, şi acum mă
iertaţi, dar am alte treburi, zise negustorul plecând.
– O să-l găsesc eu!, strigă frate-su.
Constantin fugise la cel mai mare frate al lui,
Chijna, care era om aşezat şi la casa lui. După câteva
zile, Constantin cu frate-su trecu pe la negustor să ia
banii pentru munca lui. Negustorul îl lăudă că, deşi era
cel mai mic, era cel mai harnic şi a fost bună pildă pen-
tru fiii lui, care n-au griji şi se scoală târziu.
– Copilul acesta cu voinţă de independenţă se spri-
jină de acum pe propriile picioare, o să ajungă departe.
Aşa am plecat şi eu de mic de acasă şi am păţit multe,
dar nu m-am speriat, că am fost o sămânţă menită să
rodească şi în deşert. Aşa e şi Constantin.

Muica lui, Maria, îl primi cu ochii înmuiaţi de du-
ioşie şi cu o mângâiere pe cap, când Constantin îi dădu
bănuţii. Chijna vorbi cu Gheorghe să-l lase în pace, că
nu-i copil rău, e pus pe muncă şi nu-i face de râs unde
munceşte.
Ecorşeu
Întâlnirea cu doctorul Gerota, profesorul său de
anatomie de la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din
Bucureşti, şi el din Craiova, a fost un mare noroc şi o
mare bucurie. Îşi depănau amintiri când lucrau la
Ecorşeu, „statuia omului jupuit, arătând sistemul mus-
cular şi ligamentele lui”, după modelul statuii lui Her-
mes.
Brâncuşi îşi aducea aminte cu haz cum doctorul
îl lua la disecţii pentru fiecare muşchi, şi senzaţia de
sfiiciune pe care o avea când trebuia să ia în mână
muşchiul, ca pe un peşte, şi să-l pună în poziţia lui pe
Ecorşeu, după care îl modela din ghips. Pentru această
lucrare Brâncuşi obţinuse o Medalie de Bronz la exa-
menul de Anatomie.
Daniel l-a întrebat cum s-a finalizat Statuia ge-
neralului Carol Davila. După terminarea studiilor,
Brâncuşi avea 27 de ani şi trebuia să satisfacă stagiul
militar. S-a prezentat pentru încorporare la Craiova, ca
soldat cu termen redus (T.T.R.), luat în evidenţa regi-
mentului „26 Rovine.” Dar încă de la început a fost
transferat la Bucureşti, să facă Statuia generalului Ca-
rol Davila. Doctorul Gerota îi aranjase să modeleze în
unul din atelierele Şcolii de Arte Frumoase din capitală.
Modelul în ghips a fost BRANCUȘI – PRINŢ AL FOR-
MEI PURE – terminat în câteva luni, dar n-a fost turnat
în bronz din cauza interesului scăzut al comanditarilor.
Brâncuşi a povestit cu haz cum în ziua hotărâtă
pentru recepţie, a dus bustul lui Davila într-o roabă. Co-
misia era compusă din colonei, generali şi doctori. Pe
drum, egreta de pe chipiul generalului căzuse. Prima
obiecţie a fost lipsa egretei de la chipiu. Brâncuşi s-a
conformat şi a pus-o la loc. De la egretă au trecut la chi-
piu, găsindu-l prea turtit. Şi de data aceasta, el a admis
cu complezenţă îndreptarea. Dar şi nasul l-au găsit prea
lung şi roeminent. Brâncuşi îi îngroşase trăsăturile,
mai ales buza superioară, ca să nu fie bustul banal. Între
membrii juriului începuseră discuţii contradictorii. Unii
susţineau că nasul e conform cu fotografia, alţii susţi-
neau că-i exagerat, împăciuitorii propuneau rectificarea
estetică. S-au luat apoi de faptul că umerii nu sunt destul
de largi, iar epoleţii şi medaliile nu sunt destul de dis-
tincte.
Brâncuşi simţea că au întrecut măsura şi nu
mai putea răbda. A întors spatele şi, fără niciun salut
militar, dus a fost. Noroc că iarăşi doctorul Gerota a
aplanat ieşirea lui de soldat nesupus regulamentelor mi-
litare.
Brâncuşi îşi pusese toată nădejdea în banii de
pe Bustul generalului Carol Davila pentru a pleca la
97
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Paris. N-a primit bani pentru comandă şi atunci a lansat
ideea că o să plece pe jos la Paris. Noroc că profesorul
doctor Gerota a reuşit să obţină aprobarea expunerii
Ecorşeului într-o sală bună, la Expoziţia de la Ateneul
Român. Succes total!
Publicul venea să vadă „Statuia Omului Jupuit”. Su-
denţii de la Şcoala Naţională de Arte şi cei ai Facultăţii
de Medicină au solicitat Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice achiziţionarea
Ecorşeului ca material didactic. S-au aprobat şapte
exemplare. După original, Brâncuşi a executat şase co-
pii.
Talentul lui a fost un instrument de evadare,
pentru opera lui inventatoare, legată de vechea moşte-
nire ţărănească.
Ion NETE
Ruga leitului așterne pustiul în dune
Ziua cea mare. Dacomir Destoinic sare, țanțoș,
de pe scara vagonului. Privește, de jur împrejur. Peisa-
jul e posomorât. Gării, pe vremuri, i se spunea Santo
Domingo. Aluzie la așezarea, surată, de peste ocean.
Insinuând că, și estul, e bogat în locuri de pierzanie.
Uneori, întrecând vestul. Nepotrivirea ivită între mersul
trenurilor și orarul autobuzelor îl scoate din sărite. Da-
comir nu se simte în largul lui sub presiunea timpului.
Calculele îi sunt date peste cap. Și el e obișnuit să
meargă la fix. Acum, pus în fața pericolului să întârzie
o ia pe jos. Eu, leitul său, abia țin pasul cu el. Himera
bătrână, întruchipându-l pe Vrăjitorendia, aciuiată în în-
chipuirea mea, îmi dă zor: Grăbește, să nu-l scapi din
vedere! Că ăsta e atât de-al dracului! Îmboldit de în-
demnurile arătării, mai să-mi iasă sufletul pe gură. Tre-
cut în neființă, Vrăjitorendia e tot așa de cicălitor ca pe
vremuri. Pe-atunci, laolaltă cu Dacomir, bântuiam cât
era ziua de lungă prin coclaurile din preajma cantonu-
lui. Odată, bătrânul, parcă-l și văd, uscat ca prăjina de
scuturat prune, numai ce se întorsese de la muncă, mă
tot cântărea, făcându-mă din ochi. Parcă m-ar fi văzut
prima oară. Într-un târziu, convins că nu se înșeală, a
glăsuit: Bată-te, să te bată! Atât a zis. După care, și-a
reluat învârtitul și răsucitul în loc, cum face omul de
prisos. A mai trecut o bucată de timp și mă pomenesc
supus la o probă de istețime. Obiceiul lui de a se da

mare deștept și punea la cale fel și fel de confruntări.
Proba consta într-o cimilitură, cerându-mi să ghicesc ce
e rotund și fără fund. Mulțumit, c-am făcut față, m-a
îmbrățișat, pupându-mă pe frunte. Bată-te, să te bată,
Ăla, mare, de sus, și toți sfinții din călindar!, a comple-
tat blagoslovirea, începută mai înainte, făcându-mă să
cred că are o taină. N-a trecut mult până s-o aflu și eu.
Plecându-și mult capul mi-a șoptit în ureche, amuțindu-
mă. Mă, copilule, i-am auzit glasul dogit de tutunul ief-
tin pe care îl duhănea, tu, chiar, ești leit Dacomir! Ge-
meni, de-ați fi fost, nu v-asemuiați atât. De-atunci am
rămas, în ochii lui Vrăjitorendia, leitul lui Dacomir.
Anii s-au scurs iar Vrăjitorendia, prefăcut în himeră, s-
a cuibărit în închipuirea mea. Posibil și datorită mie, c-
am continuat, să fiu cu Dacomir, ca doi copii rămași
orfani de tații lor ceferiști. Veșnic, nedespărțiți, după
atâta vreme, am ajuns să-i intuiesc orice gând. Și miș-
care. Cum o cârmește într-o parte, țuști, i-o iau înainte.
Încetul cu încetul, am dedus, din ce-mi destăinuia, că
ambiționează să devină un Oblomov pe cinste. Dovadă
a puternicei răsfrângeri, într-o minte de copil, a însufle-
țirii cu care se proslăveau, în epocă, marii dascăli ai
omenirii: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Prin graba cu
care devenise adeptul lor, Dacomir își trăda pofta de a
fi servit pe tavă. Amăgire contagioasă în epocă. Cine nu
se lăsa îmbiat de perspectiva unei vieți de nabab, n-
având decât să înșiri vorbe, ca mărgelele pe șnur? Visul
lui Dacomir era să nu fie împovărat de nicio grijă! Boală
de care nu s-a lecuit. Împărat or, nimic!, declama, în-
cruntat! Înrăit, peste măsură, de ura pe care o purta ne-
vrednicilor puși să supravegheze și poruncească! Pentru
lumea de acuma, nu merită să clintești un dești!, rostea
sentențios, Dacomir. Apucături potrivnice, de genul
acesta, începuse să le pună în practică prin codirea de
la treburi. Vrăjitorendia răgușea mânându-l degeaba.
Cu nazuri de catâr, Dacomir invoca altceva, mult mai
important, de făcut. Înșiruia lecții sau articole pentru
gazeta de perete, al cărei responsabil fusese numit pen-
tru harul pe care l-avea la mâzgălit. După o îndelungă
chibzuială mi-a dat de știre că descoperise cheia prin
care are să se vadă un Oblomov pe cinste. O să-l imite
pe Dumnezeu, la Facere. Dacomir plămădind, în loc de
țărână, firile lui Boris Polevoi și Oleg Coșevoi. Adăuga
fărâme din cei răzlețiți în „Așa s-a călit oțelul”. Și obți-
nea un aliaj numai bun de scos Oblomovul pe cinste.
Cu oarecare ostentație, îmi împărtășea din tainele pe
care le clocea, mai mult să-mi dea de înțeles cât de mult
sunt rămas în urmă cu mersul epocii și lectura cărților
care o reflectă. Năstrușnicia visului, de a avea, și noi, o
versiune a unui Oblomov pe cinste, mi-a stârnit curio-
zitatea, încât, m-am jurat să nu-l slăbesc, o clipă, din
ochi. O asemenea metamorfozare nu se petrece de
multe ori, în viață! Vigilent, îl pândeam, fiind tot timpul
pe fază, ca și acum fac și acum, când, grăbim, nevoie
mare spre locul întâlnirii cu ortacii tânărului oraș cupri-
fer. Aici și-a făcut Dacomir ucenicia. Ortac, probagiu.
Nu pot să trec peste momentul de derută, care m-a cu-
prins, auzind că lăsând deoparte visul cu Oblomovul pe
98
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cinste se apucase de proslăvirea evangheliștilor Marcu,
Luca, Matei și Ioan. Recunosc că m-a pus pe gânduri.
Oare, avea o fire atât de nestatornică care-l împinsese la
surprinzătoarea întoarcerea de o sută șaizeci de grade,
dându-i la reformă, pe cei patru mari dascăli? Or, a fă-
cut-o, încercam să-i găsesc scuze, în urma familiarizării
cu Facerea. Da, nu m-a mulțumit nici pe mine explicația
găsită pentru rapida schimbare a direcției prosternării.
Hm, curioasă fire mai putea să aibă, am conchis!
Mi-am luat măsuri de prevedere să n-aibă știre
de prezența mea. Adevărul e că, și de-ar fi avut, după
un timp, nu mai prezentam nici un interes pentru Da-
comir. Îmi făcusem datoria, aducându-l în lumea orta-
cilor. Unde, marea lui preocupare era să dea lovitura vi-
eții. Întotdeauna, căuta să atragă atenția! Veșnic, în-
cruntat, ca unul căruia i se înecaseră corăbiile, pretexta
că nu se poate ocupa cu nimic pentru că e sortit s-ajungă
cineva. Și nu vroia să scape ocazia. La schimbarea isto-
riei, numărându-se printre beneficiari, a impus organi-
zarea festivităților în cinstea sa. Punct principal la ordi-
nea zilei, marcată, de Dacomir, ca Zi mare. O astfel de
festivitate urmează să se petreacă și azi, când are întâl-
nire cu ortacii. Dacomir, oaspete de onoare. Pe măsură
ce se apropie de oraș, chipul i se înnegurează. Cu-
noscându-l bine, garantez că schimbările fizionomiei se
datorează agitării și neliniștii. Nesiguranța de lungă du-
rată face din el fiară bezmetică. Cine-i vede gesturile
alandala, crede că se ferește de hărțuirea unei puzderii
de fantome. Năpustite, asupra sa ca fluturii, la aprinde-
rea lămpii. Necazul e că, tulburarea îi dădea la iveală și
slăbiciunile. Dârzul încruntat făcându-se cârpă! Nesi-
gur, plutește prin nori. Pune la îndoială tot ce i se părea
perfect la plănuire. Înțepoșat de suspiciuni, vede numai
prăpăstii, deschizându-și gurile flămânde! Acum, îi dă
bătăi de cap festivitatea. Nu e sigur că o să decurgă,
strună, ca în închipuire. Atât, i-ar trebui, să încurce
ițele. Pierzând ofranda picată din cer, ca mana cerească,
cu care s-au ospătat cei care se întorceau din robia fara-
onică. De i se întâmplă, încrâncenatul nu și-ar ierta-o în
veci. Ocazie, mai prielnică, nici nu se putea. Era, de ici,
de colo ca, în vremurile astea de tranziție, cu orizontul
nesigur, fostul probagiu să istorisească ortacilor de la
vechiul loc de muncă despre propria-i mărire? De la
înălțimea tribunei oficiale, încadrat de jerbe de flori!
După atâtea repetiții, se teme că mai poate să se stăpâ-
nească, o să bâlbâie vreunul din cuvintele importante în
înfățișarea calvarului care propulsase, ditamai nimicul
în loja celebrităților! Unde s-a mai auzit să se pome-
nească un autodidact „uns” celebru, decât la gurile Du-
nării? După cunoștințele lui, și-atât îi trebuie la careva
să-l contrazică, de când se știe lumea, trei deveniseră
veșnici, fără să fi scris nimic: Platon, Socrate și Iisus.
Lui Dacomir îi dădea târcoale ispita de a sparge triada,
să pătrundă între ei. Al patrulea veșnic, da nu oricum.
Ci, printr-o scriere dedicată însuși nimicului! Astfel,
ilustra, argumentat, înfrățirea din copilărie cu nimicul.
Ispita, se întâmpla într-o fază mai mult nebuloasă, aban-
donată de Dacomir. Prea prea mult de așteptat. Ajuns

celebru, pe nepusă masă, i-a revenit în minte și vechea
ispită. Ținându-l în cumpănă, să spargă sau nu triada!
Se simțea puțin încurcat că, de-acum, nu-i era îngădui
un pas greșit. Trecuse vremea bâjbâielilor. Așa, că, se
consacră lustruitului, cu orice prilej, a importanței de
faimă națională de care se bucură. Oficializat, ca perso-
nalite marcantă a vieții spirituale. Îl unge la suflet, cum
sună ca, pe orice fudul, ambițios și nesățios de lauri. În-
truna, cu aplombul specific, își arată constantele modu-
lui de viață. Care îl ajutaseră să înfrunte odioasa tiranie,
cum, nimeni, în afara lui, n-o făcuse. Cum vine vorba
de rezistență prin cultură, pretinde că, oficial, se începe
cu el. Mucles, închide gura celor care stau să-l contra-
zică, spunând că li s-ar datora una și alta. Mucles, înăs-
prește tonul, să vă intre bine, în cap, nu e nimeni ca
mine! Rar, are momente de destindere. Face și pe glu-
meț, dispus la taclale. Ca-ntre rebeli. Nu omite, însă,
precizările că, de la concepția sa, de a nu fi sluga nimă-
nui, n-abdicase. Își oferă viața la puricat, ca la spălăto-
rie, garantând că n-o să i se descopere niciun compro-
mis. Zeloșii, în astfel de lucrături detectivistice, sunt în-
dreptați spre vraful de plăsmuiri din care și-a alcătuit
autobiografia în mai multe volume. Are aspect de ro-
man fluviu, după modelul serialelor americane în vogă.
Încăpător pentru orice născocire. Dacomir, răstit, subli-
niază c-a fost printre puținii, dacă nu singurul, care nu
s-a lăsat amăgit de vorbe sforăitoare cu înălțarea pe cele
mai înalte culmi glorioase, de progres, sau victoria de-
plină și definitivă! În zilele de azi, pentru a fi în pas cu
timpul, nu prididește în a se onora și răs-onora. Urzește
plăsmuiri, nelăsând un ochi liber pentru modestie. Nici
de-al dracului, nu s-ar trece, ultimul pe listă. El nu
există decât cap de listă! Măcar, așa, să-și ia revanșa
dacă, nu putuse fi începătura lumii! Invidioșilor le arată
pumnii! Era metoda prin care îl punea la respect și Vră-
jitorendia! Orice moment din viața trecută, îl preface în
născocire ipocrită. De pildă, riscă un abuz de exemple
din care să rezulte că se dedase și la trimiterea de scri-
sori în numele oamenilor muncii, nu se temuse să efec-
tueze, chipurile, ca ziarist, anchete despre nedreptăți,
înfăptuise alte și alte lucruri din astea care nu conve-
neau celor de sus și ajunsese să fie urmărit de organe.
Își pune isprăvi în seamă, victimizându-se, să fie clar,
pentru oricine, că are de a face cu un rebel pur sânge.
Chiar, îl tentase să scrie Povestea unui rebel adevărat.
Oscilase, între rebel și ipocrit și în cele din urmă lăsase
proiectul pentru altă dată. Punând la dospit însemnările
de prin caiete. Trebuia gândit bine ca eroul, respectiv,
Dacomir să iasă fără seamăn. Așa îl povățuise baciul
măgurean, cu care împărtășise aceleași idealuri și, cul-
mea, împărțiseră domiciliul obligatoriu!
Pretențios, ca o mireasă, Dacomir n-admitea să
i se spună oricum. Maestru de ceremonii îi părea puțin
zis! Se vedea după mărunțitul din buze, care îi trăda nă-
ravul de vajnic cârtitor. Orice se întâmpla, Dacomir ră-
mânea același nemulțumit. Bolborosește, umplând foi
întregi. Pentru presa scrisă sau online. Moară stricată,
macină întruna cuvintele cele mai banale. Înșiruindu-le,
99
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
fără cap și coadă. Uite, învârte mâna prin aer, deșirând
o întâmplare proaspăt scornite, noi nădușeam în adân-
cul pământului, împingând roabele încărcate cu steril
iar reprezentanții nației benchetuiau pe rupte. Tăiau
panglici și închinau pahar după pahar. În numele nos-
tru! Încruntat, dă expresie furiei cu care, nu o dată, îi
trecuse prin minte să-i radă de pe fața pământului pe cei
care o duceau mai bine ca el. Acum, roata s-a întors, da
structurile se învârtesc în aceeași inerție. Dacomir,
ajuns în fruntea bucatelor, face bilanțul redutelor nea-
caparate și se îngrozește! Mai e mult de muncă! Păi, am
făcut foamea de când mă știu, se răstește, luând martor
pe Dumnezeu, după sfatul duhovnicului, să fie convin-
gător că i se cuvine totul. Vorba ceea, bolborosește Da-
comir, în scrisu-i prozaico-hemoragic, e valabilă zisa de
demult că, de nu bagi mâinile, n-ai cum să-ți lingi mie-
rea de pe degete! Facă-se voia Lui Dumnezeu, precum
în cer așa și pe pământ, încheie Dacomir, folosind cu-
vinte din predica duhovnicului.
Locul său e în prim plan. În zadar bântuise, în-
cruntat, văile prin care e răspândită lumea ortacilor? Pe-
rindarea îi prinde, acum, enorm de bine, furnizându-i
amănunte deocheate pentru plăsmuiri. Fiecare mișcare
e pusă în seama nevoii de a găsi un loc de muncă mai
de Doamne ajută. Da, nimeni nu-l băgase în seamă,
odată ce i se dusese buhul că e rebel fără seamăn! Ori-
unde ajungea, i se oferea roaba! Firesc, nu se putea în-
josi. Pornea în altă parte. Traiul, în doi peri, pretinsa
boemă, îl slăbise, că-i sunau oasele, de-l scutura careva,
ortac, mai tare, când dădeau mâna. Singuratic și ranchi-
unos, întruchipa Pi-ul enigmatic, pe care îl inventase să
troneze în universul său imaginar. După Dacomir, lu-
mea, așa, cum era întocmită, era fără rost. Aiureală de
minți bolnave, diagnostica, răstit. Adăugând: amarnic
se înșeală cei care mizează că-și găsesc, în mine, prostul
dispus să se martirizeze pentru o amăgire! Apoi, cobea,
lansând premoniții sumbre. Prefera apocalipsa. A cărei
dezlănțuire i-ar fi umplut inima de bucurie! Propensiu-
nea spre funebru, cred, eu, leitul lui Dacomir, se datora
faptului că suferea de ciudatul complex al vitregirii de
soartă. Datorat nașterii în familia Vrăjitorendia! N-avea
parte de o lume care să-l merite. E-he, își dădea în petic
Dacomir, la o dușcă, prin birturi. Altfel, mergeau trebu-
rile, de începea lumea lumea și se sfârșea cu mine! Să-
i fi fost alpha și omega! În halul, fără de hal, în care e
dusă de niște analfabeți, nici să cați cu lumânarea, nu-i
găsești justificare! E la mila Domnului. Anonimă po-
veste de istorie!, îngăduia, a lehamite, Dacomir. O să
fie jale mare, dacă nu ne trezim, prevestea Dacomir, pe
tipicul unei replici din nu mai știe ce piesă de teatru, pe
care o citise împins de ambiția să nu piardă legătura cu
realitatea. Acum, e mare și tare. Toarnă plăsmuiri prin
care susține că făcuse orice, renunțând, chiar, la ultima
bucată de pâine, numai să aibă mărunțișul necesar pen-
tru a călătorie săptămânal, să nu se rupă de realitate. În
cele din urmă, presupusele sacrificii, meritaseră. De
vreme ce, pe scheletul lor, își urzește plăsmuirile! Da-
comir uimește lumea arătând cât de inspirat fusese,

notând în carnețele, jurnale și foi răzlețe până și prețu-
rile cu care își cumpărase chifla, eugenia, cafeaua, două
legături de ceapă sau biletul de cinematograf. Prelucrate
în plăsmuiri, bolborosesc ca un izbuc. Cârcotașul,
spurcă trecutul cu tot ce-i vine la gură. Scârbit, mărtu-
risește că-l îndurase, numai pentru că instinctul îi spu-
nea să-și aștepte timpul pentru care fusese menit. Une-
ori, așteptatul îndelungat, îl lua cu frisoane. Se întâm-
plă, odată?, izbucnea. Până una alta, Dacomir se hrănea
cu iluzii, caii lui verzi de pe pereții cantonului. Lor le
datora traiul, de pe o zi pe alta. Iluziile îl trecuseră și
peste momentul dificil când era să-și pună capăt zilelor.
Cerul atât se înnegurase de năpaste, că nu se mai între-
zărea pic de lumină. Dacomir, stăruia, încrezător în
vorba veche că, după ploaie, se arată soarele. Și, într-
adevăr, răbdarea îi fusese răsplătită printr-o minune
dumnezeiască. În plină iarnă, s-a risipit negura. Apa-
rent, doar, numai că, nimeni, nu avea timp să deose-
bească nuanțele, rămase neschimbate. Dacomir a lăsat
descântatul în bobi și a pus șaua pe cai mari! De când îi
tot vânase el, pe pereții cantonului! Nu mai contenește
să se dea voinic prin isprăvi umflate, de parcă ar fi în
întrecere cu broasca din fabulă. Firesc, respectând firul
roșu, al acesteia, s-ar fi cuvenit să fi și crăpat. Dacomir,
dimpotrivă, prosperă. Înfruntă prostănacii, replicându-
le: Credeți că pentru voi am schimbat orânduirea cu pre-
țul sacrificiului suprem? De la apartament se mută la
vilă, primește slujbă în capitală. Ipocrizia îi vine ca o
mănușă! Da, culmea, el, tot pe supăratul face! Oricât i-
aș fi de leit, îi doresc să dispară. Sporirea unui aseme-
nea soi de paraziți nu e a bine. Se vede după paragina
care se întinde în urma lor ca pânza de păianjen. Obice-
iul lor e să ia pe gratis sau să mulgă. Apoi, dacă vaca nu
mai are lapte, o lasă baltă. De-aia, întăresc ruga, să se
aleagă praful și pulberea de Dacomir. Împlinindu-se
prevestirea lui Vrăjitorendia. Gând la gând, cu bătrâ-
nul, implor cerul să-l mistuie de pe fața pământului. M-
am săturat, s-alerg, pe urmele lui Dacomir! Înainte de a
mă dumiri că are o fire de catâr egoist, fiind eu slab de
înger, pluteam în bătaia vântului. Așa, m-am pomenit
aproape de Dacomir. Năpârstocul de mine, captivat de
arțagul lui bățos. Nu-mi închipuiam că poate fi pe lume
cineva care să n-aibă frică. M-a uimit, spunându-mi că
s-a înfrățit cu nimicul. Mi se păruse nemaipomenit să-ți
faci dintr-0o ficțiune un zeu tutelar. Care, drept mulțu-
mire, îi călise puterile. Întâmplarea de poveste, data de
pe vremea când se visa un Oblomov pe cinste! Îmboldit
de nimic, își luase lumea în cap. Convingându-mă și pe
mine să-l însoțesc. Scăpase de jugănirea lui Vrăjitoren-
dia. Cicălitorul bătrân, îl toca la cap, amenințând să-i
facă din el un veritabil calendar, pecetluind fiece filă,
cu învățuri privind descurcatul în viață. Ai o viață, ce
faci cu ea?, îi cășunase bătrânului împingător de va-
goane să-și intituleze calendarul. Slujba lui, de doi bani,
îi aducea un câștig infim cu care își târâiau viața. În
schimb, sta pe banca de la poartă și dăruia, cu nemiluita,
sfaturi. Partea leului revenindu-i lui Dacomir. În orice
ai de făcut, începea bătrânul, e nevoie de răbdare.
100
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Regula numărul unu. Vrăjitorendia o pronunța, cu ifo-
sul celui care e în posesia adevărului suprem. Lucru, de
știut, apăsa, dădăceala, îndeosebi, de ăl care visează să
suie în vârful scării ierarhice! Vrăjitorendia, îl pironea
cu privirea pe Dacomir, dând de înțeles că-i cunoaște
vânătoarea de cai verzi pe pereți. Nu i se usca vorba
scoasă din gură că, Vrăjitorendia, fără pricină, îl lua la
căsăpit pe Dacomir. Închipuindu-și că, numai, așa, îi
bagă mințile în cap. Bătaia fiind ruptă din Rai! Vrăji-
torendia, repeta învățul, de zeci și sute de ori, până că-
dea frânt de oboseală. Atunci, copilul, slăbit din chin-
gile mâinilor vânjoase, fugea în plata Domnului. De re-
gulă, Vrăjitorendia scotea vaiete și oftări, ca și cum el
ar fi încasat bătaia, soră cu moartea. Își blestema zilele
că făcuse tot ce e omenește posibil, să-i netezească pâr-
litului un drum în viață. Până și la botez, se chinuise,
înduplecând preotul să-i pună un nume acătării, cu
gândul că, de-l cheamă Destoinic, are s-o ducă bine. Și,
când colo, copilul se arăta un mare neisprăvit. Vrăjito-
rendia, păgubos, pierduse și obiectul dădăcelii, Da-
comir luându-și lumea în cap. Erau trecători care ziceau
că, de pe atunci, îl auzeau, bolborosind, în timp ce îm-
pingea la vagoane: Poate ține cineva piept unui nebun?,
se văicărea bătrânul. Fac risipă de povețe, da-i intră pe
o ureche și-i iasă, pe cealaltă. De s-alege praful și pul-
berea pustiului, n-are aș face griji că n-am să mor de
dorul lui! Gata, l-am șters din suflet, nu mai există!
Dacomir trăgea nădejde în Nimicul cu care se
făcuse frate de cruce! Dacă, nici el nu-l ajuta, atunci,
cine o poate face? Cu crezul ăsta își luase lumea în
cap. Între ortaci, nu-l tăinuia, l-afișa, ostentativ. Să
vadă cât de colțos poate fi.
Să fiu sincer, alături de Dacomir, mă simțisem
mai sigur pe mine. Avea un curajul nebun și îndrăz-
neala de a se contra cu oricine. Târziu, mi-am dat seama
că-n Dacomir zace un egoist feroce. Interesat numai de
soarta lui. Restul minerilor, în salopetele lor unsuroase
și cu chipurile smolite, puteau muri, secerați de silicoză.
Dacomir, câinos, ar fi mers înainte, călcând, la nevoie,
pe cadavre. Urmărind împlinirea visulului. Doamne, ce
tămbălău a făcut cu Omul Negru. Cum i se spunea me-
canicului țigănos de locomotivă, care îi făcuse loc în
dormitor, luându-l, duminică de duminică, la distracție
pe terasele celui mai apropiat oraș. Într-una din esca-
pade, Omul Negru a agățat fata unui notar scăpătat, pe
nume Mendel. Și s-a mutat în apartamentul lor. Da-
comir, foc și pară, c-a fost părăsit. Săptămâni, la rând,
s-a trambalat prin fața ușilor de la cadre. Până a găsit
un angajat care i-a desfăcut contractul de muncă disci-
plinar. Astfel, Omul Negru nu se mai putea angaja un-
deva. Așa, găsise Dacomir de cuviință să-i mulțu-
mească, între altele, pentru încă un pont pe care i-l vân-
duse. Să umble numai de-a latul drumului, de ține să se
pricopsească! Ai auzit, vreunul, c-a dat de bine, mer-
gând de-a lungul drumului?, îl luase din scurt, Omul
Negru. Mergi, cum te învăț, și-ai să vezi!, îl îndemnase,
sec, mecanicul de locomotivă. Motiv care mă îndreptă-
țește, pe mine, leitul lui Dacomir, să nu contenesc a-L

implora pe Dumnezeu: Fă, Doamne, în așa fel, încât, s-
apuc ziua în care îl văd crăpând, pe ipocrit, pentru festa
pe care, cu atâta indiferență, o joacă oricui, ca să-i fie
lui bine. Aș muri cu sufletul împăcat. Până atunci, n-o
să am astâmpăr! Apăsătoare e povara ipocritului care,
profitând de schimbarea macazului, a trecut de la traiul
de pe seama întinsului mâinii la cel al plăsmuirii unor
isprăvi prin care se scoate mare personalitate. De s-ar
prăbuși în nimicul din care s-a ridicat.
Mai avem puțin până la intrarea în oraș. După
fruntea încrețită, pe Dacomir se vede că nu-l slăbește
anunțul bizar, care-i sărise în ochi, la coborârea din tren:
Mersul autobuzelor e suspendat! Acel anunț îl obligase
să parcurgă pe jos o postață, însumând câțiva kilometri,
totuși! Era un semn, ca și cum pornise cu stângul. Su-
perstițios, din fire, anunțul nu-i ieșea din cap. Deși, avea
și o parte bună. În ce privește circulația. Întâmplător sau
nu, nimerise o zi moartă. Pe când lucra, aici, ca pro-
babgiu, n-ar fi apucat să facă un pas, pe asfalt, c-ar fi și
fost luat pe capotă. Convoaiele de camioane, într-un du-
te, vino, amețitor, transportau tonele de steril în halda
din gară. Hiba ivită în circulație îmi dă și mie posibili-
tatea să merg în preajma lui Dacomir, implorând, ne-
încetat, după cât mi-aduc aminte din Meșterul Manole:
Dă, Doamne, o ploaie, să curgă șiroaie. Apele, în
spume, să umfle pâraie. Suflă, Doamne, un vânt, munții
să răstoarne, să nu lase în picioare, nimic pe pământ!
Doamne, fă orașul în ruine. Praf și pulbere. Îngroapă-l,
Doamne, pe probagiul fudul, că-n lumea nouă, nu-i mai
ajunge nimeni la nas…
Brusc, ortacii năvălesc în închipuirea lui Da-
comir. Aduși de amintiri, pe care, și de s-ar căzni, nu le
poate deosebi de sunt aievea sau închipuiri. Nici cu o
secundă în urmă, Dacomir era urmărit de anunțul din
gară. Ambiția de mărire și Nimicul îi schimbă gându-
rile, aducându-i în față ortacii. De ei depinde totul! Așa,
că, ipocritul, dintr-odată, se dă mort de dorul ortacilor.
La mijloc, fiind un miș-maș, ușor de ghicit! În fața cui
se poate fuduli Dacomir? A ortacilor, bineînțeles! Plus,
polițele, pe care făgăduise să nu le lase neplătite. O să-
i țină numai în împunsături. Disprețuitor, fostul proba-
giu, are să le amintească, întruna: De n-aș fi fost alături
de voi, vină nu ați avea! Acum, cocoțat în vârful ierar-
hiei, n-am cum vă ierta! Da, întărește, eu, ăla, insul de
prisos, cum mă ponegreați și batjocoreați. N-are nicio
îndoială că o să-i vadă ferindu-și privirile umile de in-
vitatul lor de onoare! Acesta, le va pălăvrăgi, permi-
țându-și luxul nepăsării dumnezeiești, vrute și nevrute,
pe săturate! Împărtășindu-i din otrava, strânsă, din bel-
șug, în pieptul, cât tăgârța, sub care se cocoșa, odată pe
lună, Vrăjitorendia, cărând-o la moara lui Cuțete și-na-
poi. Însuflețit de posibilul triumf, Dacomir prinde aripi
și își probează, cu glas mormăit, discursul. Poate, mai
dă de vreun loc potrivit să presare aluzii răutăcioase sau
răsteli apocaliptice. Neapărat, se impune să-și bage or-
tacii în sperieți. Să-și dea seama că nu e joacă să te afli
în vârful ierarhiei. Spune, pe de rost, cuvintele scrise,
cu litere de tipar. Alt tertip la care se dăduse, cu un scop
101
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
precis. Evitarea folosirii ochelarilor. Îi schimonoseau
chipul, incomodându-l ca un căpăstru pe cal! Încă, nu
se ghiftuise din atâtea banchete cât să se întremeze. Se
afla la primele întâlniri cu iubitorii de prozaism, stors,
pe șleau, din plasma realului. Scheletic și posomorât,
lipsit, pe deasupra și de bogata podoabă capilară, impu-
nătoarea lui coamă leonină cu care dăduse pe spate nu-
meroase chelnerițe de prin birturile din zona centrală.
Foile, cu discursul le ține împăturite în buzunarul din
dreptul inimii. Intenționat, să impresioneze ortacii. Pro-
nosticul lui era c-au să înmărmurească, văzând de unde
le scoate. Locul, însemnat, pentru prețuirea supremă!
Cu întocmirea discursului pierduse mai multe
seri. Grijuliu, cântărise și-apoi montase cuvintele în
fraze, cu măiestria unui bijutier. Proaspăt, încropite,
plăsmuirile aduceau a salbe de perle. Întreprinsese totul
atent, să nu-i scape nimic din ce i-ar fi văduvit perso-
nalitatea! Având un singur țel: să iasă în câștig, numai
în câștig. Uneori, din grabă, se întâmplă să faci erori.
Din neglijență, nebăgarea de seamă, plasezi aiurea plăs-
muirile. Și-ți bagi, singur, faima în suferință. Dacomir
are proiectată lumina asupra sa. Făcându-și vădită, va-
loarea care, curând, de tot, are să treacă și peste frunta-
rii. În circuitul spiritual! A subliniat rândurile, la a căror
citire să ridice, tonul, înăsprindu-l. Și paragrafele, după
care va prelungi pauzele, pentru a crea suspansuri cap-
tivante. Asigurase tot ce era necesar ca desfășurarea în-
tâlnirea să iasă cu scântei. Iscând o vâlva nemaipome-
nită. Necesitate obiectivă a întâlnirii, altfel spus, cadrul
adecvat desfășurării unei mari personalități! Auto pros-
lăvire, în vâlvă! Ipocritul, nu s-ar da în lături să facă și
pe pescarul de guvizi, întinzând, din capul locului, cursa
captării bunăvoinței ortacilor. A concepută un debut
special, prin gesturi. Ridicându-se în picioare, Dacomir
are să facă o plecăciune, apoi, cu mâna pe inimă , va
depune jurământul că, pentru nici o clipă, n-a dezertat
din frontul minerilor. De martor îl ia pe Dumnezeu îm-
preună cu duhovnicul. Mizează că, aceasta va fi sur-
priza care o să-i facă pe ortaci să leșine. Fantezia bogată
îi furnizează felurite ipostaze. N-are decât să aleagă. În
atmosfera creată, va arunca interogarea: Auziți, ce vă
spun? Nu mint. Dacă țineți, mai jur o dată c-așa, e. De
altfel, vă mai pot da un indiciu. Și anume scrisul meu
spontan, care e o copie, fidelă, a vieții de ortac! Astfel,
are să înlăture și cea mai mică îndoială. În semn că e
deplin convins, Dacomir are să-și încline chipul, luând
poziția unei statui. Din orice parte ar fi privit, să i se
vadă ochii pâlpâind. Ortacii, nu-și vor da seama că Da-
comir îi duce cu preșul. Plătindu-le lungul șir de polițe,
pentru că, la rândul lor, ortacii îi purtaseră pică, invidi-
oși că, din prima, ajunsese în grupa probagiilor. Da, nu
le dă timp să bată câmpii. Își hrănește trăpașii scoși din
șut cu fărașul încărcat de plăsmuiri. La alde astea, e de
nedovedit. Declaraația o fac ca pățit, pentru că, așa,
șmecherește, m-a îmbrobodit și pe mine, leitul lui, în
loc să-mi spună direct de ce-și ia lumea în cap. La in-
sistențele mele ce credeți că a făcut? Mi-a demonstrat
cât de îndemânatic poate fi la împletitul cununilor din

flori de mușețel. Ce are sula cu prefectura îmi venea să-
l întreb, da, m-am abținut, să văd unde vrea să ajungă.
De îndată, mi s-a plâns că nu-l poate convinge pe Vră-
jitorendia să le vândă la bâlci. Ar ieși din impas cu în-
treținutul familiei. Istețul de Dacomir. Deține arta di-
băciei de a smălțui orice cu plăsmuiri. Să fie limpede,
pentru cei care îl ascultă, că n-au de a face cu un neica
nimeni. Vrând, nevrând, ortacii îl vor recunoaște pe Da-
comir de om fără seamăn. Concluzia îl măgulește, într-
atât, că zăbovește din mers, mirându-se ce plăcut sună
„fără seamăn”. E cu mult peste o strigătură. Dacomir
repetă comparația, de câteva ori. Oricât o întoarce pe
față și pe dos, îi lasă aceeași impresie. Ce-ar fi să închei
discursul cu ea?, se ispitește. Ar merge, de se încinge
atmosfera. Pe mine, leitul lui, gândul mă duce la gâl-
ceava, stârnită în ceata lui pițigoi. Parc-aud zarva: Câți
ca mine, câți ca voi?
Mă duce gândul ca-n plină adunare festivă, să-
mi calc jurământul care mă ține mut și să le dezvălui
minerilor ce mutră de ipocrit are onoarea să le fie oas-
pete de onoare! Nu e o celebritate ci un maestru în ale
ipocriziei! Ortacii, sigur, s-ar cruci. Păcat, că, lor o nu
le mai pasă cum e pusă lumea în mișcare. Obișnuiți să
tragă, ca boii în jug, când au timp își rumegă cocenii, cu
urechile imune la zvonuri. Dacomir, tocmai pe felul lor,
simplu, de a fi se bazează. Prin întorsături și învârteli,
furate de la meșterul acar din nodul de cale ferată pe
care-l părăsise, bate fierul, întruna. Plăsmuind cum a
ajuns cel mai mare stivuitor de răsteli apocaliptice din
epocă. Un fel de Dan Deșliu, pe tip nou! Plăsmuirile
ciudate au să-i facă pe ortaci să pritocească prin cap
mirarea: Cum de-a fost posibil ca istețul probagiu să se
învrednicească de isprăvi și noi să nu vedem nimic? Da-
comir, are să le ațâțe curiozitatea cu tertipuri menite să
le sporească încordarea. Le va strecura că, de fapt, ce
aud, i s-a grăit lui de un mesager divin, postat la granița
dintre real și imaginar. Meritul lui Dacomir reducându-
se la transcrierea exactă. Prin amănuntul, dat în vileag,
opusurile sale au să fie confundate cu oracolele. Subi-
ectul fiindu-i încredințat, la ceas de taină, de mesagerul
divin. Nu va uita să-și facă numărul, văietându-se, cât
de greu îi vine să stea de veghe nopți întregi, cu foaia
albă pe genunchi. În felul acesta, forțează apropierea
opusurilor de profețiile biblice ale patriarhilor și profe-
ților. Față de care, bolboroseala lui Dacomir va ieși în
avantaj. Odată ce e de izbuc autentic iar în al doilea
rând, nu colportează povești dubioase. Întâmplările și
faptele de care face vorbire fiind reale, pătimite pe pro-
pria piele, chiar dacă ortacii nu-și mai aduc aminte de
ele. Contrastul, dintre fondul plăsmuirilor și forma sub
care le vinde, transferă discursul într-o zonă plină de
ambiguitate. Ortacii nu mai au cum să știe, cine și cu
cine se ciondănește, în răstelile bolborosite, ce și cui îi
e adresat. De pildă, au să se întrebe cum l-a apucat pe
Gheorghe cheful să moară! Dacomir, îi poate duce în
fundătură, făcându-i să creadă că e vorba de unul, sau
mai mulți inși, afumați bine, la ora închiderii crâșmei,
când, într-o larmă de nedescris, își croiesc, pe cont
102
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
propriu, cărare pe mijlocul drumului. Întrebările, miră-
rile, înjurăturile și tânguielile sunt depănate dintr-un
ghem imens, împrăștiind nori de puzderii orbitoare care
se aștern pe albul paginilor. Sub forma mâzgăliturilor
cu farmecul tâlcului fără sens, care i-au adus celebrita-
tea lui Dacomir. Prilej de relevare a fuduliei sale fără
seamăn. Falnic, mai e plăsmuitorul! Mag, căruia nu îi e
străin cititul în stele. Aurar al întâmplărilor scornite.
Centrate pe același laitmotiv. Al zilei când drumul lui
Dacomir se întretăiase cu al ortacilor. Clipa rară, pe
care Dacomir, trufaș, o denumește astrală. Nu atunci i
se schimbase soarta? Abătându-l din calea afuriseniei
lui Vrăjitorendia să se aleagă praful și pulberea de capul
lui. Sărmanul bătrân, cât se mai blestemase, că-l pusese
naiba să-l mai boteze și Dacomir, sperând că o odraslă
purtând nume ales, are să ducă o viață mai bună decât
taică-său, împingătorul de vagoane.
Ortacii, prinși de plăsmuiri, se vor omorî, în-
tinzând gâturile, unii peste alții. Vedeți, nu-i va scăpa
din stăpânire Dacomir, cutare, mare poet, a debutat tot
într-o zi de mai sărbătoresc. Spune, și mai apăsat, nu-
mele lunii, cu gândul la debutul său, întâmplat, în presa
din provincie. Petrecut, într-o zi de unu mai, când sem-
nase un reportaj despre copiii care desenau cu creta pe
asfalt. Scrisul meu, se laudă Dacomir, înseamnă mai
mult decât despărțitul apelor de toiagul lui Moise. De-
ocamdată, doar, atât, vă pot spune. De aveți răbdare,
cine știe, poate veni un momentul prielnic s-aflați mai
multe.
Eu, leitul, i-ascult încrâncenarea cu care afirmă că
plăsmuirile sunt fărâme din șirul chinurilor pe care le-a
îndurat. Haida-de, probagiule, întreci măsură, îmi stă pe
limbă să-l contrazic. Îmi fulgeră peste buze ca la șarpe.
Îl șfichiui în gând: Toarnă, gogoși, înainte, Dacomire,
toarnă, poate, ți-amețești ortacii cu suferințele îndurate.
Ar fi păcat să lași bieți oameni, ieșiți din subteran, cu
ochii în soare! Îi vezi, ce nerăbdători sunt să știe cui îi
datorează fericirea pe care o trăiesc! Probagiule, fă-ți
milă, îi lași să moară proști? Dacă, încrâncenarea ta de
rebel te-a luminat, ( ce bine s-ar potrivi „te-a îmbui-
bat”!), de alții nu-ți mai pasă? Înmoaie busuiocul în căl-
dărușă și împrăștie agheasma și mi te proslăvește, Măria
Ta! Că, de n-o faci tu, cine crezi că vine să-ți lustruiască
meritele, ca pe trese? Nu spun cu glas tare ca îmi vine
în gând, cerându-mi iertare pentru lipsa de curaj. Mă
consolez cu legământul că n-am voie să spun nimic. Da-
toria mea e să fiu martor, ascultând plăsmuirile și fu-
dulirea lui Dacomir! A apus timpul când eram fascinat
de încrâncenarea cu care Dacomir spunea ceea ce, mie
nici prin gând nu-mi trecea. Nopți, la rând, tremurasem,
de teamă c-am să vorbesc prin somn și mă poate auzi
careva! Patima fălirii a moștenit-o de la neisprăvitul de
Vrăjitorendia. La câte spectacole de-ale lui n-am asis-
tat. Se agăța de trecători, rugându-i să asculte povestea
lui de ceferist de cursă lungă. Singurul, se fălea, price-
peți, ce minte pot să am! Ce-o fi înțeles, prin ceferist de
cursă lungă, numai Vrăjitorendia știa. Milos, făceam pe
surdul, de cum punea placa. Cum aș fi putut ghici că

Dacomir amețit de ambiția măririi, o să facă, din țânța-
rul lui Vrăjitorendia, ditamai armăsarul? Calul alb, pe
care avea să intre în lumea, post-carnavalescă, flutu-
rând, victorios, în loc de steag, un vraf de jurnale!
Încă, oleacă, gâfâie Dacomir. În închipuire, or-
tacii năpustesc asupra lui roiul privirilor. Ca spre sfân-
tul din icoana făcătoare de minuni care, în loc să plângă,
le face, misterios, cu ochiul! Încă, puțin, se îndeamnă
Dacomir. Roiul privirilor stăruie, ațintind aureola glo-
riei probagiului. Pe neașteptate, încetinește pasul. Va-
luri de neliniștii îl răvășesc. Oare, ortacii pricep semni-
ficația unei zile așa mari? Afundați prin măruntaiele
munților, s-au sălbăticit! Pe Dacomir îl îngrijorează în-
tâmpinare. O să li se vadă însuflețirea? Da, aplauzele,
vor răsuna, în ropote? O îndoială aduce după sine alta.
Pe ortacii îi știe de nepăsători față de ale lumii. De se
fărâmă cerul, nu-i scoate din apatia lor. La prăvălitul
pereților, după ce sunt dinamitați, nici nu tresar. Ciudat,
totuși, cu câtă docilitatea se încolonează, la ora intrării
în șut. Instinctiv, se adună în grupuri, îndreptându-se
spre gura puțului. Blajini, ca turma, în toiul zăpucului.
Se înghesuie în colivie și coboară în măruntaiele pă-
mântului. Negura adâncului îi înviorează. Prind a mi-
șuna, ca niște cârtițe. Licăritul lămpașelor, prin labirin-
tul galeriilor, i-aducea amintea lui Dacomir de fugăritul
din copilărie, în jurul prepeleacului și aracilor din vie
cu frunza arsă de brumă. Întrecându-se să prindă licu-
rici. Seara, tot așa, licăreau geamurile vagoanelor, tâ-
rându-se ca niște omizi după locomotive. Naiba știe ce
l-o fi determinat pe Dacomir să nutrească iluzia că nu
nimerise, în orașul cuprifer, întâmplător. Fusese dus de
destin, să i se întâmple ceva. Fantezia îl ajutase să-și
închipuie că, astfel, trimiterea în subteranul reprezenta
o recompensă, venită de sus, pentru că îndrăznise să-și
i-a lumea în cap! Închis în sufletu-i doldora de iluzii,
ca melcul în cochilie, intrigantul Dacomir și-aștepta
vremea. Spre surprinderea lui, s-a și întâmplat. Schim-
barea macazului social permițându-i strecurarea spre
celebritate. Nefiind practicant, n-avea cum să știe de Bi-
blie, în care e scris cum, celor care urmează să fie
pierduți, li se iau, mai întâi, mințile. Atunci, poate, se
întrebat și de Celebritatea sa.
Îl neliniștesc ortacii. Cât de tare au să-l aplaude? În
privința discursului, e decis. Începe abrupt și, în final,
pune strigătura. Pe ortaci îi amăgește cu o mărturisire
în premieră. Și le prezintă episodul zaverei carnavalești,
când fusese extras din coloana ce părăsea porțile plat-
formei industriale și înscăunat ca boss. Mai marele tu-
turor. Ce era să fac?, are să întrebe Dacomir, retoric.
După pauza de rigoare, accelerează ritmul, istorisind,
amănunt cu amănunt, cele întâmplate, de-a lungul itine-
rariului parcurs spre celebritate. Un întreg calvar. La ca-
pătul căruia, dă, victorios, vestea bombă: Am învins, fă-
cându-ne că muncim! Râde, ca la o glumă reușită. Vă
spun, zice, că, toate astea n-ar fi fost posibile, de nu ră-
mâneam cu suflet de ortac.
Dacomir se întrece în ipocrizie! Discursul, e
bine de știut, l-a ticluit pe scheletul bombănelii lui
103
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Vrăjitorendia, care, tolănit pe banca de la poartă, se fă-
lea în fața trecătorilor întâmplători că e ceferist de cursă
lungă. Având înnăscută fălirea bătrânului, capul lui Da-
comir puiază plăsmuiri șerpești. Doar, că nu li se văd,
trupurile lungi ca nuielele încovrigate în jurul frunții în-
cruntate. Adâncit, triază pățanii și isprăvi, alegând pe
cele de pomină. O pomenește pe cea prin care a fost
pus la încercare de artificierul Agavriloaie. Om fără
carte, înșira, pe de rost, capitalele tuturor statelor de pe
glob. Nu e uitat nici Mireanu, vagonetarul, cu calcula-
tor, în loc de cap. Și acesta îi dăduse mult de furcă.
Socotea, cu o precizie uimitoare, orice operație mate-
matică. Extragerile de rădăcini pătrate reprezentau
floare la ureche pentru artificier. Fiecare om, își dă la
iveală istețimea după măsura cu care a fost făcut, are să
formuleze Dacomir cugetarea, încruntându-și fruntea!
Mi s-a întâmplat și, mie, Dacomir, să mă încerce atâtea
greutăți, până a fi CELEBRU! Arțăgos din fire, doar,
mă cunoașteți, nu m-am lăsat, înclinând balanța de par-
tea mea. Dacomir, face abuz în arogarea de merite în-
chipuite. Îi stă la îndemână calapodul pe care Vrăjito-
rendia își dădea la iveală faima iluzorie. Eu, leitul, știu
la perfecție cum stau lucrurile în realitate. N-are să-ți fie
bine, îmi vine să-l pun în gardă, da, taina încredințată
de Vrăjitorendia, îmi seacă vorbele din gură.
Dacomir stă locului. Trece printr-un moment
de cumpănă. Cum să le spună ortacilor că era să-și pună
capăt zilelor? Gestul, aparent, controversat, ar da, o oa-
recare greutate biografiei de mare personalitate. Asor-
tat cu oarece ciudățenii, ca insomniile, beteșuguri incu-
rabile, bube dulci sau fără leac, arsuri gastrice, legături
tainice cu oameni puși sub observație, ar ieși un miracol
mai ceva ca al lui Iov! Cum să facă? Să le destăinuie
ortacilor? Ar plusa, că fusese dus în ispitită de gânduri
negre mai multe rânduri. Cum apucă să zică, așa, ră-
mâne. Nu mai poate da înapoi! Nu cumva să-l prindă la
strâmtoare cârcotașii. Și, după ce le spune, dacă abate
discuția spre o diversiune? Una, bună de plasat, ar fi ura
cu care răbufnise, spre tăriile albastre! Dacomir înfrun-
tând pe Dumnezeu! Ar fi tare de tot. Lui Dacomir, cu
timbrul original al glasului, i-ar da mâna s-o facă! Și,
Tu, Doamne, îmi stai împotrivă, să mă dărâmi!, se-aude
strigând. Mi-ai pus în spate mai mult decât pot duce.
Neîndemânatec și încăpățânat, dau greș. Cum apar la
gura minei, sunt alungat cu fluierături. Ca pe câinele
comunitar. Colind, de ciumat, mină după mină. Uite,
bat în poarta combinatului cuprifer și nu-mi deschide.
Cu toate că, aici, am primit botezul focului de ortac. Ăș-
tia, n-au ținere de minte! Da, fiind deasupra, ce le poți
face? Îmi interzic să mai calc pe ulițele orașului! O per-
sonalitate, să fie încondeiată ca oaie neagră, nocivă, in-
trigantă, purtătoare a microbului de rebel, s-a mai po-
menit? Doamne, pogoară și spune „Pace vouă!”. Lă-
săm, deoparte, neîncrederea pe care o avem unul în al-
tul. Fiecare, în legea lui. În pofida celor spuse, c-am
depinde unul de altul. Puțin îmi pasă că Tu l-ai creat pe
om sau a fost invers! Eu nu pot să uit și să iert că mi-au
spus intrigant, ins de prisos, mărăcine, veșnic

nemulțumit, pornit cu jalba în proțap, expediat direct la
academia unde se învață scrisul pe linie. Baiul și mai
mare e că nu mă împac, nici mort, cu viața de ortac. Să
fii îngropat de viu în adâncul pământului? Fie-Ți milă,
Doamne, de mine. Instinctul îmi spune c-am, ferecată
în mine, o mare personalitate. Tu-i poți da dezlegare să
iasă la lumină! Că, pe toate cele bune, numai Tu le îm-
plinești! Mare lucru, o minune, să-mi împlinești visul?
Să văd și eu cum e să fii o personalitate! Doamne, fă-
mă celebru! Bine, Doamne? O să moară dușmanii și in-
vidioșii de ciudă! Iartă-mi trufia și numeroasele greșeli,
chiar, dacă, ochiul Tău veghetor vede că, eu, nu iert ni-
mic greșiților mei! Pot fi, altcum, decât ranchiunos, in-
trigant, încăpățânat, ins de prisos, cum m-ai predesti-
nat? În ruptul capului, n-am să fac pe Hopa Mitică sau
să joc tontoroiul, după pofta lumii! Lume, care, vezi
bine, pe față vorbește de iubirea aproapelui iar, în dos,
se întrece în fărădelegi! Doamne, grea e viața pe pă-
mânt! De-aia, o urăsc de moarte. Pe cei care comand să
nu-i văd. Umilesc valori, ca mine! Jigniri, mai greu de
suportat, nu pot fi! În copilărie, căpcăunul Vrăjitorendia
n-a izbutit să mă oblige să mișc un pai. Căsăpeli, în
schimb, mi-a dăruit, cu nemiluita. Doamne, pune de-o
minune, să ies și eu celebru!
Dacomir, încântat că improvizația răbufnirii către cer
îi despovărase sufletul, intonează un cântec îndrăgit de
petrecere: Lumeee, lumeee, soro, lumeee! De-am să
pun șaua pe tine/ Îți dau pinteni, de te sui în lună/ Din-
colo de nori te trec… Hei, tuuuuu, lumeee, lumeeee.
Datul la iveală a ispitei de a-și pune capăt zilelor nu-i
mai dă bătăi de cap. Ca și cum nu l-ar fi preocupat vre-
odată.
Melancolic, urmare a modului în care, imagi-
nar, decursese înfruntarea lui Dacomir cu Dumnezeu,
schimbă foaia și mă face să mă cutremur, ascultându-i
mărturisirea că mare lui satisfacție ar fi să se dezlănțuie
cataclismul. Spulberând lumea de pe fața pământului.
Ca pedeapsă, că-n auzul ei nu încăpuseră răstelile, bol-
borosite spontan, apocaliptic.
După cei câțiva ani petrecuți în subteran se
crede îndreptățit să se compare cu Atlas! Ce mai, tura,
vura, Dacomir e mintosul lumii. Impresia lui fiind că și
până și cerul, înseninat, nu rămâne indiferent, profi-
lându-i personalitatea fără seamăn. Încărcat cu plăsmu-
iri, ca un pom de Crăciun se află mereu în căutarea unui
orășel al copiilor. Cum sunt și ortacii pe care e nerăb-
dător să-i întâlnească. Merită să-i urecheze fiindcă, o
valoare atât de prețioasă, le-a fost alături și n-au avut
ochi s-o vadă! Îl luaseră în derâdere pe cel care avea să
înnoiască lirica anchilozată în concepte! Na, are să le
recite, cu timbrul lui original. Vă satur de stivuiri ce din
coadă, nici de-al dracului, n-au să sune! Puteți să le pu-
neți și o mie de clopoței!
Dacomir abandonează scurta reverie și revine
cu picioarele pe pământ. Postața de parcurs e pe termi-
nate. Imediat, o să iasă în câmpul, deschis, ca un amfi-
teatru. Loc cum nu se mai poate de potrivit pentru o fes-
tivitate în aer liber. Sala clubului sindicatelor ar fi fost
104
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
neîncăpătoare! Petrecut în acest cadru, evenimentul are
toate condițiile să rămână înscris în cartea de onoare.
Consemnând prezența probagiului, celebru, ca invitat
de onoare al ortacilor. Ai căror ochii vor străluci. Cele-
britatea, în carne și oase, fiind dinaintea lor! S-o poată
pipăi, pune întrebări și, în final, să aplaude, strigând în
cor: Este!
Încă, puțin, zice Dacomir. Răbdare, mai e pu-
țin! Prefiră, intens, prin închipuire, festivitățile. La un
moment dat, se ridică pe vârful picioarelor.
Câmpul vizual lărgit îi apropie priveliștea dezastrului
în izbucnire! Sfârșeală, subită, îi secătuiește vlaga pici-
oarelor. Nu-și crede ochilor ce vede. Peisaj, apocaliptic.
Eu, leitul, sfârșisem, nu știu pentru a câta oară, implo-
rarea Lui Dumnezeu. Să dea o ploaie cu spume și să
sufle un vânt, răvășind totul pe pământ! Ceea ce, se în-
tâmplă, după spaima care mi se arată prin ochii lui Da-
comir! Valurile de ruine își încep alunecarea, în pu-
hoaie. Spulberând totul din cale. Spumegă, întărâtate.
La un moment dat, schimbându-și cursul, năvălesc spre
Dacomir. Într-o clipă, îl împresoară. Pustiul, întărâtat,
așterne ruine în dune peste dune. Orașul cuprifer e făcut
otova. Un bloc nu se mai ține în picioare. Schelete me-
talice, flutură, aruncând pereții de ciment prefabricat în
vânt. Dacomir aproape să crape de disperare. Are înfă-
țișarea unei pasări de pradă, căzută în laț. Strivește, între
dinți, înjurătură după înjurătură. În timp ce, prin mișcări
convulsive, se strânge și întinde, ca o râmă. Sforțări
zadarnice, n-are cum mai scăpa din chingile ruinelor.
Epuizat, e cotropit de halucinații. Ninsoarea bolovă-
noasă fulguie frânturi din visul pe care îl păstra în cap.
Gloria mea, icnește. Amărăciunea lui mă îndurerează și
pe mine, leitul său. Visul după care alergase, se preface
în praf și pulbere. Împlinind prevestirea lui Vrăjitoren-
dia!
Dacomir simte cum moare de viu. Pustiul așterne
peste el lințoliul ruinelor în dune. Taină fără dezle-
gare! Dacomir, în închipuire, se vede scos în afara lu-
mii. Lumina ochilor împietrește urmărind prăvălirea
gloriei! Odată cu care se încheie viața de arțag, încon-
trări și încruntări, care îi aduseseră faima de omul dra-
cului. Locul lui nu era pe pământ!
Dacomir tresare, înfiorat de o amintire care îl
readuce la viață. Necuratul l-a împins să-și ia lumea în
cap! Amăgindu-l cu îndepărtarea de cicălelile lui Vrăji-
torendia. Asta, a fost! Bănuiala se asociază de minune
cu blestemul lui Vrăjitorendia, pe care i se pare că-l și
aude: Alege-s-ar praful și pulberea de tine, Dacomire,
tată! Adevăr grăit-a, izbucnește Dacomir, cu gura plină
de ruine. Imediat, i se năzărește o altă nerozie. Venise,
nechemat, pe lume! Făcând în ciudă voinței lui Vrăjito-
rendia! După cât de aprig îl dușmănea, numai asta pu-
tea fi. Până, și cu câinele, Vrăjitorendia se purta mai mi-
los. Găsea vorbe de mângâiere, întotdeaun, pentru Gri-
vei. În schimb, nu trecea zi, lăsată de Dumnezeu, în
care, Dacomir să fie scos din guștere veninos și încăpă-
țânatul dracului, care se lasă făcut fărâme de pumnii lui
noduroși fără să scoată un geamăt! Încleștarea, cu care

Dacomir îndura loviturile pumnilor, aprig îl mâniase pe
bătrân.
Dacomir Destolnic e strivit , în egală măsură,
de ruine și presupuneri înviate de ciudata întoarcere în
timp. Auzul îi e plin de bombănelile lui Vrăjitorendia.
Deslușește, una, anapoda: Mă, tu, ăla, nu mă cunoști,
așa-i? Află că-ți vorbește ceferistul de cursă lungă, Vră-
jitorendia. Da, fiu-mi-o, a ajuns și mai. I-a prostit pe
toți! E celebru, vecin cu gloriile.
Sunt la capătul drumului, se împacă Dacomir.
Am terminat cu gloria și viața!
Trăiește o clipă calmă. Dar nu durează. Încep,
iar, halucinațiile. Vedenii, prinse în horă, se învârtesc,
râzând batjocoritor. Își îndreaptă lumina lămpașelor
spre Dacomir! Zeflemisindu-l: Ăsta, nici în ultimul
ceas, nu-și da seama că i s-a dat timp de viețuire să-și
facă meandrele, alergând după iluzii deșarte! A navigat,
orbește, pe marea vieții!
Pustiul își așterne, neîncetat, dunele. Nedumeririle
se învălmășesc cu păreri de rău. O să rămână necunos-
cut gândul tainic al lui Dacomir de a sparge triada.
Din hora umbrelor se desprinde Omul Negru.
Arătând, când umbră, când vedenie. Îi râde în nas lui
Dacomir că-i prinsese îndemnul, pe dos. Omul Negru
încerca să-i dea de înțeles că are să se întâmple ceva!
Nu-i putea spune ce. Poate, m-am grăbit, alegând cum
îmi convenea, e de acord Dacomir. Eram muncit de
gândul sinuciderii și viața nu mă mai interesa. Se înfi-
ripă, brusc, întâlnirea lor. Dacomir, uimit, constată că
se petrecuse după miezul nopții. Începuse mai mult de-
cât bizar. Dacomir își întâmpinase chipul din oglinda
spălătorului, cu urarea „NOROC BUN”. La care,
Omul Negru răspunsese identic. Apoi, urmaseră între-
bările: Te văd trist, tare trist, ce e cu tine, Dacomire?
Știi, că ai o menire? Să nu ți se uite cineva în suflet
cineva! Omul Negru întărise, din nou, salutul mineresc.
Îl rostise ca pe-o formulă de pace. După șirul întrebări-
lor trecuse la un noian de îndemnuri, ipoteze și ispite.
La sfârșit, Omul Negru conchisese: Dacomire, după
cum se vede, nu-ți cade bine viața de ortac! Probagiu,
probagiu, da, se cheamă că, tot ortac ești! Așa-i, că nu
te simți împlinit? Și tu zici că nu? La fel gândeam și eu!
Ai o predestinarea specială, dacă înțelegi ce vreau să
zic. De-aia te urgisea Vrăjitorendia, presimțise el ceva!
Își invidia până și propriul copil. Ai vreun vis?, îl luase
prin surprindere. Să fii mare personalitate? Știi că me-
riți? Nu mai pierde timpul, stând cu mâinile încrucișate.
Ți-o iau ticăloșii înainte! Îmbuibații, ăia, pe care juri,
că-i sfărâmi în pumni! Pune la cale ceva de ispravă! Fă-
te vrednic de locul din fruntea mesei! Inventează, că-ți
merge mintea la plăsmuiri! Vezi, că, timpul zboară. Îți
stă în puteri să scornești orice! Doar, și tu, ești creatura
Lui Dumnezeu! Nu El te-a dăruit cu fantezia asta, atât,
de bogată! Când ți-ai luat lumea în cap, după ce tânjeai?
Să ajungi cineva, nu? Măcar, în sinea ta, ți-e clar ce
vrei? Încă, mai ești orbit de furie împotriva lui Vrăjito-
rendia? Lasă-l, naibii, ai scăpat din ghearele lui. Acum,
ai de împlinit visul! Luptă, aleargă, zbate-te, pentru el!
105
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cutează! Încruntarea pe care o porți ca pe-o pecete, te
dă de mare isteț! Intrigant! Mă rog, rebel, ipocrit! Ai
încredere în tine! Ambiție, și sari peste măsură! În po-
fida îndoielilor pe care le ai. Lasă, baltă, flecăreala, bă-
utura, femeile. Deschide ochii să prinzi clipa schimbării
macazului. Să fii pe fază! O legea nescrisă spune că-n
viață se umblă cu ocaua mică până se face daraua mare!
Așa, scriai, chiar, tu, la gazeta de perete! Reportajul cu
copiii care desenau cu creta pe asfalt îl mai ții minte?
Dovezi ale unei valori precoce! Acum e vremea să te
încerci în plăsmuiri! Pentru marea lovitură. Schim-
bându-ți soarta! Ooo, vrei să schimbi lumea? Ăsta, zic,
și eu, vis fain de rebel! Neapărat, îți trebuie o călăuză.
Luminătoare de cale. Ți-ar fi pe potrivă cea măgureană.
Luându-te după ea, dai impresia, la prima vedere, că,
una zici și faci pe-ailaltă! Conform zicalei din străbuni:
Cine nu riscă, nu câștigă! Ai un vis care te poate face
statuie! Ridicat pe piedestal, cu privirea, nemuritoare,
în zare! Scrutând, peste lume! Apucă-te de încropit
plăsmuiri! E sfatul pe care ți-l dau gratis. Ai să te minu-
nezi de ce o să iasă! Multă baftă. Nimicirea ticăloșilor!
Cu întreaga lor eră. Încrâncenat, întruchipezi chiar pe
omul dracului! Figura ta îl scotea din sărite pe Vrăjito-
rendia! Roata morii se învârtește, probagiule! Te saltă
pe postament sau te aruncă la gunoi! Zici că te vrei sta-
tuie? Atunci, salt, înainte! Fără temeri, n-o să fie mor-
tal. Din alea, se fac sub cupola circului. Pe când tu ești
sub cupola lumii. Unde nu se răzbește prin modestie sau
bun simț! Obrăznicia, fratele meu, ipocrizia, glasul as-
pru, cu timbru original de intrigant, numai ele te scot în
față! Ăsta-i, adevărul de care să ții cont! Mult noroc! În
lume nu au loc numai nenorociri. Se petrec și minuni!
Acționează, să te convingi. Ai o fire de vajnic răzbună-
tor, ajunge să te dedulcești, odată, la borcanul cu miere!
Dup-aia, nu te mai poate opri nimeni! Plăsmuiește, cum
țesea Penelopa! Să nu uiți deviza: Necruțător și fără
milă sau slăbiciuni! Ne-am înțeles? Ai de dat o luptă de
care pe care! Gândul să-ți fie că ești învingător. Altfel,
visul se duce de râpă! N-avea rețineri sau remușcări!
N-ai să fii tu, primul, care se ridică, din nimic, în glorie!
De ți se va întâmpla, întărești regula după care se petrec,
pe plaiul mioritic, măririle și decăderile! Păstrează în
minte deznădejdea care desfigurează chipurile ortaci-
lor! Ai idee de ce? Ortacii sunt din frontul celor care au
capitulat. Atâta mai știu, să intre în șut. De-o să mai
vadă soarele, nu le pasă. Locul tău nu e între ei! Dă-te
pe brazdă, că-ncepi să-mi placi! Vine vremea faptelor
deocheate. Cu trucuri și tertipuri, folosite ca iarba fiare-
lor, deschizi orice cale! Nihil sine Deo!, ți-a ajuns sub
ochi? Știi ce înseamnă? Că, tot ce e omenesc, ți-e în-
găduit! Sub blagoslovirea Domnului. Spintecă zarea,
până-n pânzele albe. Repetând deviza, necruțător, fără
milă și slăbiciuni! Cuiva, crezi că-i e milă de tine? Ți-
amintești de moștenirea pe care ți-o făgăduia Vrăjito-
rendia? Împingător de vagoane! Încruntat, ți-ai luat lu-
mea în cap! Nu cumva să ajungi un om de nimic! Urnit
din loc, nu mai ai încotro. Din pământ și piatră seacă,
scornește isprăvi. Ele au să te ducă direct la celebritate!

Ce-ai zice dacă bolborositul ar fi moștenirea pe care ți-
a lăsat-o Vrăjitorendia? La țară, știi bine că mai toți
vorbesc singuri pe drum. După un popas în crâșmă.
Unii, zbiară c-au un chef de moarte nemaipomenit! I-ai
ca pildă, și toarnă sporovăieli în vălătuci. Apoi, le treci
prin ițe, spontan, și, de acolo, pac!, cu ele pe coala de
hârtie. Ce poate fi mai simplu? De unde știi că nu se
repetă și cu tine povestea rabinului din Cracovia? Ăla,
care visa o comoară. Visul l-a dus până la porțile ora-
șului Praga. Față în față cu garda, a fost obligat să-și
destăinuie visul. Un gardian i-a râs în nas că se ia după
vise! Povestindu-i că și lui i se întâmpla, întruna. Visul
îndreptându-l spre Varșovia. Rabinul a făcut, imediat,
stânga-mprejur și s-a întors acasă. A scotocit până și în
fundul ghiveciului cu flori, de la capul patului. Și, ce
să vezi? Tocmai acolo, zăcea comoara! De ce n-ar putea
migra motivul și pe la noi? Ascultă-mi îndemnul, îna-
inte de a rămâne orfan de mila Domnului! Ce mare sco-
fală să te plângi c-ai pătimit, că nu te alegi cu nimic!
Până și soarele se uită pieziș la tine! De ce? Pentru că
nu te miști! Aștepți să pice para mălăiață în gura lui nă-
tăfleață! Ai să te minunezi de ce o să iasă!
Nepotrivirea dintre vis și întâmplare îl fac pe
Dacomir să clocotească de furie. De când sunt pe ur-
mele lui, eu, leitul, nu-l mai văzusem într-o stare atât de
deplorabilă!
Omul Negru, spiridușul ivit în închipuirea lui, îi mai
dăduse un sfat. Tot gratis. Să-și schimbe mersul! Să
umble de-a latul drumului. Așa, are să i se vadă poso-
moreala în care dospea planuri de mărire! De-a latul
drumului, i-a repetat Omul Negru. De-o ții oblu, cum s-
au obișnuit să meargă toți, nu faci mare brânză. Înfunzi
un canal, cu capul sub tine. Ai auzit să se fi pricopsit
careva, mergând de-a lungul drumului? Alta e perspec-
tiva, de-a latul. Plus că nu ți se uită nimeni în suflet!
Ascultă, și-ai să te minunezi de ce o să iasă!
Întâmplarea și visul se amestecă în capul lui Dacomir.
Cu ultimele puteri, cere lămuriri de la Omul Negru.
Noroc bun și baftă!, îi urează acesta, afundându-se în
apa oglinzii. Dacomir, amețit, ascultă larma numelui
său, ovaționat, de o mare mulțime!
Cum a început umblatul de-a latul drumului, mie, leitul
lui, mi s-a luat vălul de pe ochi. Dacomir își da de gol
ipocrizia înnăscută. Fără niciun Dumnezeu. Nu l-am
părăsit, cum ar fi fost firesc. Atras de fudulia lui nesă-
buită care îi grăbea predestinarea! Și nu puteam pierde
o astfel de ocazie. Care, mă făcea liber. Nu mai puteam
fi leitul nimănui.
Lui Dacomir i se mai văd ochii bulbucați prin dunele
mișcătoare. Alunecare ruinelor îi amintește de vântura-
rea vagoanelor. Și-l apucă frica, îngrozitoare, că n-a
scăpat, are să fie împingătorul lor.
Pustiul așterne dune peste dune. Învârtejind și
plăsmuirile din capul lui Dacomir. Încruntat, urmărește
celebritatea care, părăsindu-l, se tot îndepărtează. Pen-
tru cucerirea ei prefăcuse greutăți închipuite, din mă-
runtaiele munților, în plăsmuiri din care să reiasă Oblo-
mov-ul pe cinste. Prototipul rebelului.
106
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mistuit de frământări, nu mai e sigur că-l întâlnise
pe Omul Negru.
Doamne, de toate mă îndoiesc!, răbufnește, dis-
trus.
Zarea îi răsfrânge ecoul răbufnirii, însoțit de hoho-
tele râsului. Dominate de vocea Omului Negru: Daco-
mire, nu credeam că ai să fii cel mai mare prost din
lume! Iei de bună o vorbă, un sfat aruncat în vânt?
Atunci, meriți să împărtășești soarta celor ce trec peste
măsura dată de Dumnezeu! Ai să te minunezi de ce o să
iasă, parc-așa ți-am spus!
Hohotele sunt înăbușite revărsarea pustiului în
dune. Dacomir e consternat. Înțelege că s-a isprăvit cu
orice cale de salvare. Nici patrafirul a o sută de duhov-
nici nu-i mai putea fi de folos. Împăcat, Dacomir nu se
mai împotrivește ruinelor așternute de pustiu. Un ultim
gând i-amintește de Vrăjitorendia, ce s-ar mai bucura,
văzându-l cum îi prevestise.
Orașul cuprifer a dispărut. Împreună cu el, mina și
ortacii. Dacomir își vede gloria ca o stafie. N-are cum
se mai fuduli cu ea! Măcar, de-ar fi avut parte de o
soartă ca a lui Vrăjitorendia. Să-și petrecut ultimele
clipe din viață, nu alergând pe la întâlniri ci tolănit pe
banca din fața porții. Se înfrățise cu nimicul, ca să nu
lase nimic în memoria timpului. Celebritatea, pierise ca
fumul de lumânare. Dacomir Destolnic își face auzit
glasul cu timbru original, răbufnind prin ruine: Lume-
eeeee, lumeeeee, cum mi-o făcuși, nu mai poți fi soră
cu mineeeeeeeeeeee!
Eu, leitul, mă pomenesc ținându-i isonul. O fac
din suflet. Domnul mi-a ascultat ruga. De-acum, n-am
cum fi socotit leitul nimănui. În minte îmi stăruie ochii
lui Dacomir. Îngroziți de spaimă că l-a ajuns afurisenia
lui Vrăjitorendia.
Plouă, întețit, cu spume, valuri de ruine curg,
adunându-se în puhoaie. Vântul suflă, să răstoarne
munții…
Firesc ar fi să mă bucur. La ruga mea, în sfâr-
șit, pustiul se așternea în dune, ștergând urmele unei
lumi ipocrite. Mă trezesc cuprinde de tristețe. Că n-are
cine-i plânge de milă, creștinește, lui Dacomir!
Doamne, nu se spune în zadar cât de încurcate Îți sunt
căile pe pământ… Aproape că nu se mai poate găsi ca-
lea cea dreaptă…

Zinica IONESCU
În tren
Trenul intră în gară ca de obicei pe linia a treia,
acolo unde nu există peroane, doar că trebuie multă per-
spicacitate să ghiceşti, pentru că nimeni nu anunţă asta.
În gara de Bărăgan priorităţile sunt clare: prima linie
este rezervată acceleratelor, care, desigur nu opresc,
însă peroanele ar putea permite unei persoane mai agile
să urce din mers, fiind destul de înalte; pe linia a doua,
şi aceasta prevăzută cu un crâmpei de peron, trec măr-
farele, aşadar, unde să tragă personalul, dacă nu la a
treia linie supraînălţată peste vechiul terasament atâta
de mult încât prima treaptă îi ajunge călătorului cam pe
la nivelul ochilor.
Urcatul în tren, devine o încercare zilnică ane-
voioasă, în care se descurcă fiecare pasager aşa cum
poate, în raport cu condiţia fizică, sau psihică, posibil
ca unii să clacheze nervos, cu mijloacele personale şi
ale prietenilor, cu starea vremii etc. Doamna doctor-ge-
neralist, mică şi împănată, uzează de cea mai mare des-
făşurare de forţe, la aventura zilnică a ascensiunii parti-
cipând cel puţin patru persoane: din dreapta e pregătit
să pună umărul sub fesa doamnei impiegatul de
mişcare, în stânga, împinge de pulpă vizitiul Mitică, din
tren, un pacient mai vechi dar sănătos o apucă de mâini
şi trage cu nădejde, asistenta urcă în urmă cu bagajele
doamnei doctor; şi asta zilnic. În ce mă priveşte, consti-
tuţia sportivă mă ajută, de altfel multă lume credea des-
pre mine că sunt profesoară de educaţie fizică nu doar
pentru că am predat desen, latină, română, sport, în pri-
mul an, ci şi pentru că mă urc în tren cu relativă
uşurinţă: mă prind cu mâinile de bare, pun un genunchi
pe prima treaptă, mă opintesc în sus, şi gata, sunt în tren.
Pot face asta şi cu tocuri de unsprezece.
Rose-Mary îmi face semn pe geam, de la pen-
ultimul vagon, presupun că nu a găsit locuri la ultimul
vagon unde stăm de obicei. Rose, profesoară de ger-
mană, predă engleza la Ciulniţa, de aceea e prima care
poate ocupa locuri în tren pentru tot grupul nostru.
Odată, când trenul era aproape gol, am găsit-o
pe Rose singură în tot vagonul, albă la faţă, ţinând în
braţe un snop de cuţite uriaşe, cu lama lungă de peste
30 de centimetri şi lată de patru degete, ca un iatagan,
cu mânere lucrate manual din bronz.
– Uau! Eşti absolut fioroasă!
107
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
– Nu-i aşa? răspunde Rose plimbând cuţitele,
cu fereală, dintr-o mână în alta, fără să le găsească locul.
– Rose, se numesc arme albe şi cred că, dacă te
identifică poliţia, dai cu subsemnatul toată noaptea ca
să explici la ce îţi trebuie; eu zic să le ascunzi!
– Asta vreau şi eu, să scap de ele, dar unde se
pot ascunde chestiile astea?
– Dacă le ai înseamnă că îţi trebuie, că te-ai ho-
tărât să faci ceva util cu ele! Cumva, îl asasinezi pe şeful
tău? Să ştii că eu te susţin şi te acopăr la nevoie, poţi
face o treabă ca lumea cu sculele astea, o asigur exami-
nând cu atenţie tăişul.
– Cochetam cu ideea, ştii că ar merita-o!
– Pentru execuţia asta ar ajunge un singur cuţit,
uite acesta mi se pare semnificativ, restul, mă gândesc
că trebuie să le îngropăm undeva, pentru următoarele
asasinate, că doar n-o să ne oprim aici când avem atâtea
la îndemână. Câte sunt, totuşi?
– Opt.
– Cum spuneam, Rose, ajunge unul singur, ce
faci cu opt?
– Ori toate, ori nici unul, n-am avut încotro!
– Îţi admir determinarea, dar poate mă lămu-
reşti, începe noaptea cuţitelor lungi, dezlănţui războiul
civil, ori ce?
– Observi cât de gol e vagonul.
– Îhî.
– La fel şi vagonul următor! Eram singură com-
plet, până să urci. Şi deodată se deschide uşa comparti-
mentului, brusc apar astea opt cuţite răsfirate în evantai
şi împreună cu ele un cap de ţigan chior.
– Presupun că era ataşat de restul corpului, de
vreme ce se deplasa prin vagon.
– Corect. Intră în compartiment, îmi aşează
cuţitele în faţa ochilor, cam pe la nivelul jugularei, se
răsteşte la mine, privindu-mă fioros cu ochiul sănătos:
„cumperi cuţite, cucoană? Ieftine şi bune, taie ca-n
brânză!” probabil nu-i păream atrasă de ofertă, neavând
reacţie, eu însă eram foarte ocupată să-mi recuperez vo-
cea pierdută, începe să le vânture prin aer ca pe săbii,
de auzeam cum şuieră lama: şfiu, şfiu, şfiu! „Cumperi
cucoană sau nu cumperi? Ia uite ici!” mi-l prezintă pe
cel mai lat. „Cumpăr!” ţip iute să nu-i vină vreo idee.
„Pă care, cucoană, mă iscodeşte, învârtindu-l ca pe un
burghiu: „ia, uite la ăsta!” „Pe toate, le iau pe toate, îmi
trebuie toate!” mă reped, gândindu-mă că e mai sigur să
stea la mine cuţitele şi nu la el. Scot banii de bună voie,
repede, atâţia câţi mi-a cerut, fără tocmeală, noroc c-a
fost zi de salariu, şi, culmea, pleacă şi mă lasă cu astea.
Acum nu ştiu ce să fac cu ele.
– Dar, lucrul cel mai important, ştii ce nu se mai
poate face cu ele, o consolez, în fine, după întâmplarea
asta, cartierul Balta Albă ar trebui să te respecte mai
mult, propun să mergi cu ele la vedere, ataşate de cin-
gătoare, pentru descurajarea adversarului, să se termine
odată cu dominaţia lui Fane Cuţitaru din Canal! Îţi tre-
buie un nume tare, ce zici de Rose, Regina Şişului!

Cu siguranţă, dacă trenul ar fi fost aglomerat ca
astăzi, Rose n-ar fi cumpărat cuţite în tren. N-ai crede
că are şi înghesuiala avantajele sale! S-a ocupat şi
spaţiul dintre scaune, oamenii stau în picioare pe inter-
val, culoarul e plin de bagaje, bidoane, genţi, pleacă bă-
răgănenii la rude la oraş. Rose mi-a păstrat cu greu un
loc în faţa ei; lîngă ea un ţigan bătrân şi gras îşi răşchi-
rează picioarele între banchete, trebuie să-l sar ca să-mi
ocup locul de la geam.
– Cum te-ai mai distrat azi? o întreb pe Rose,
ştiu că vine cu sacul plin, are ce povesti.
Rose râde gîndindu-se la directorul ei. Acesta e
o figură pitorească în judeţ, cunoscut pentru anecdotele
pe care le creează involuntar, cu inocenţă, lucru care, în
principiu, se numeşte gafă. La ultima întrevedere cu in-
spectorul general, muştruluit pentru că lipsise de la vi-
deo-conferinţa cu primul-secretar al judeţului, deşi se
discutau importantele probleme ale campaniei agricole,
directorul s-a scuzat explicând că fusese obosit, a ador-
mit şi nu a mai auzit telefonul „ce să fac, eu am fost
obosit cu examenele astea de admitere şi nici aia a mea
nu mi se mai scoală”, desigur referindu-se la soţia lui,
domnă respectabilă, cântărind vreo sută douăzeci de ki-
lograme, însărcinată în luna a treia, care avea problema
asta cu somnul: vorbea cu tine la masă şi pac! luneca în
somn, invidiată de toţi insomniacii pe care-i cunosc, în
frunte cu mine. Inspectorul general, descifrând sin-
tagma „aia a mea” în cu totul alt registru, revoltat că
tovarăşul director îşi permite asemenea măgării i-a tă-
iat-o scurt: că problemele lui de erecţie, asta… de sănă-
tate, nu privesc consiliul judeţean şi ar face bine să
doarmă mai puţin. Cazul său a fost prelucrat la şedinţa
lunară de informare pe judeţ scăpând de sancţiune
scrisă doar pentru că vinul său roze e notoriu şi notabil
la Călăraşi. Mai nou, de când e Rose comandantul uni-
tăţii de pionieri, funcţie asimilată celei de director ad-
junct, vede în ea un potenţial concurent la postul de di-
rector, şi, suspectând-o că-i erodează autoritatea prin
sabotaje şi diversiuni, îi urmăreşte acţiunile „subver-
sive”, hotărât s-o prindă asupra faptului.
– Săptămâna asta trebuiau înscrişi elevii de-a
opta la treapta întâi şi mi-a trasat mie sarcina să mă ocup
de dosare.
– De ce tu, nu e treaba secretariatului?
– Şi ce dacă? Secretara e o puştoaică, absol-
ventă de liceu agricol, nepoata directorului, de unde
vrei să se priceapă ea?
– Da, nimic nou, nu mă mir!
– Deci, le-am făcut fişele fiindcă altfel rămân
copiii ăştia neînscrişi, e păcat de ei micuţii, şi i-am lăsat
dosarele pachet, în fişetul secretarei.
– Ai făcut toată treaba, aşadar.
– Luni, când vin, dimineaţa, directorul urla ca
de obicei pe coridoare, pentru că ştii dacă omul vrea să
comunice cu cadrele didactice o face din uşa biroului,
profitând că are plămânii tari.
– Da, am avut plăcerea să remarc abilităţile lui
de comunicare cu masele, când am fost la lecţia ta
108
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
deschisă: tocmai se sunase şi, dornic să ajute la realiza-
rea climatului de ordine şi disciplină, iese în capătul co-
ridorului şi strigă către profesori: „aidi, bă, la oră, bă!
că s-a sunat! aidi, bă, că e inspecţie!”
– Aşadar, în maniera specifică, mă ia din uşă:
„Bă, Rose, te caut de-o oră!” „De ce mă căutaţi, dom-
nule director?- habar n-ai ce se enervează când îi spun
„domnule”! nu ştiţi la ce oră soseşte trenul?” „Lasă-mă,
bă, Rose, că mi-ai făcut figura, ce mai! Mă bazam pe
tine!” „Cu ce, domnule director?” „Păi nu ţi-am spus
să-mi faci dosarele de-a opta, pentru înscriere?” „Le-am
făcut pe toate!” „păi unde le-ai pus, dom’le, că am în-
nebunit căutându-le” „Nu era mai simplu să le căutaţi
la locul lor? Vi le-am lăsat la secretariat, unde era nor-
mal vi să le las!” „Dom’le le-am căutat peste tot, şi la
secretariat, am dat mii de telefoane! Nu erau nicăieri!”
„Erau la secretariat în fişet, pe primul raft, în faţă să le
vedeţi!” „Păi de ce nu i-ai spus tâmpitei de secretare
aşa: „uite, toanto, las aici în fişet, pe raftu’ ăsta, dosarele
clasei a opta pentru admitere, să-i spui boului ăla de di-
rector, când o veni, de unde să le ia!” „Dar i-am spus,
tovarăşe director, chiar aşa i-am spus, exceptând cuvân-
tul „toantă”, cuvânt de cuvânt, aşa i-am spus, întrebaţi-
o pe Jenica”
– Ha, ha! şi tipul n-a comentat nimic?
– Nimic. N-a percutat. Urla în continuare pe co-
ridoare că ne-am bătut joc de el ascunzându-i dosarele.
Ha, ha, şi culmea e că eu tocmai aşa îi spusesem secre-
tarei, „vezi că boul ăla n-o să le vadă, arată-i-le în fişet”
– Excelent! ce nu pot înţelege e cum se poate
afla în postura de director cineva atât de îngrămădit şi
de grobian, pe ce criterii îi numesc directori? cum îi
aleg?
– Cum? După chipul şi asemănarea lor, a şefilor
din inspectorat…mă luminează Rose.
Pe intervalul dintre scaune densitatea oameni-
lor sporise, căldura începea să suprime aerul încins şi
îmbâcsit. Ca de obicei, mirosul de mizerie stătută, de
transpiraţie neameţită de deodorante, de ciorapi clisoşi,
care te răzbeşte prin pantofi, se combină năucitor cu
izul de usturoi, ţuică acră şi tabac, cu scopul de a veni
de hac indivizilor cu naturelul mai simţitor. În tot vago-
nul numai geamul nostru e deschis, dar luptasem din
greu pentru asta, cu o voce de cucoană de pe la mijlocul
vagonului, în amonte, cum ar veni, care tot ţipase că-i
curent şi, împotriva legilor fizicii, pe ea o trage curen-
tul; e tare greu de înţeles panica ce-i cuprinde pe ţărani
la auzul termenului „curent”, nu pricep de unde frica lor
ancestrală de curent: poate să fie zăduful de pe lume, în
inima arşiţei, e destul să deschizi o uşă că imediat ţipă
unul cu vată-n urechi: e curent, trage! aproape ai crede
că se trage cu gloanţe şi se teme pentru viaţa sa; am vă-
zut tărani la câmp deschis, înţelegând prin câmp, ceva
rotund complet, fără pic de onduleu geografic, înde-
sându-şi pe cap un căciuloi cu urechi, în miezul verii,
pentru că, fireşte, e curent şi trage!
Lângă noi ţiganul mai în vârstă discută aprins,
pe limba lor, cu unul mai tânăr, fiu-său, după cum se

pare; acesta, în picioare, înghesuise între noi o boccea
din care ieşeau capetele unor boarfe îngălate. Resimţim,
mai bine ca niciodată, nevoia de ţigară ca nevoie de un
pic mai mult confort şi cu greu, sărind peste bagaje,
ieşim în culoar. Abia aprinseserăm ţigara când naşul,
însoţit de supracontrol şi de miliţia feroviară cer din nou
abonamentele, în plus, miliţia vrea buletinele la verifi-
cat.
Scot abonamentul din buzunar.
– Prezentaţi şi actele de identitate, solicită mi-
liţianul mai tânăr, după ce întoarce pe toate părţile abo-
namentul.
Îi arăt legitimaţia de profesor şi nu este mulţu-
mit, vrea buletinul. Cu buletinul e altă poveste. Buleti-
nul e acasă, dosit bine, pentru că anul trecut, pe vremea
culesului, în gară la Giurgiu, miliţia cu o stampilă-n
mână, într-o razie televizată, fugărea navetiştii pe pe-
roane, ca pe infractori; pe cine prindea, cu buletin de
Bucureşti, îl stabilea la locul de muncă, aplicându-i
stampila de Giurgiu, aşa cum scria la lege. Plini de elan
muncitoresc, miliţienii din Giurgiu au luat ad litteram
textul legii, încurajaţi de atitudinea războinică a unei re-
portere zeloase şi rea de gură. S-a făcut mare vâlvă, Car-
men Dumitrescu a rupt audienţa urmărindu-i cu came-
ramanii pe peroane pe doctori şi pe profesori, pe ingi-
neri şi pe veterinari, filmându-i, să nu le scape poliţişti-
lor fugarii, înfierându-i ca pe duşmani ai poporului aşa
cum meritau. Glasul reporterei fremăta de adrenalină,
când asmuţea cameramanii asupra vreunei victime care
fugea disperat, cu fesul tras pe ochi, să nu fie recunos-
cut, încercând să scape sărind peste liniile de cale ferată.
Din povestea de la Giurgiu am sintetizat morala, că mai
bine faci o noapte de arest pentru că nu ai la tine docu-
mente de identitate, decât să te stabilească la locul de
muncă vreun deştept de provincie prevăzut cu stampilă
pe peronul gării. Aşadar, niciunul dintre noi, navetiști
de Bărăgan, cătane bătrâne, nu umblam cu buletinul
asupra.
– Nu am buletinul la mine, zic, şi-i recit seria,
numărul, toate datele oficiale, învăţasem pe de rost şi
virgula.
– Ştiţi că aveţi obligaţia legală să purtaţi perma-
nent asupra dumneavoastră documentele de identitate,
îmi atrage el atenţia, semnalându-mi ilegalitatea în care
mă aflu. Mă surprinde iar faptul că pronunţă corect
„identitate” fără n-ul pe care îl aud şi la doamna doctor
din comună.
– Ştiu, domnule, dar eu nu-l am pur şi simplu la
mine, l-am uitat acasă.
– Unde aveţi domiciliul stabil?
– Bucureşti, Aleea Istru… îi spun adresa.
– Şi de ce aveţi legitimaţie de serviciu de Dra-
goş-Vodă?
– Pentru că acolo lucrez!
– Şi de ce nu locuiţi la dr. Vodă?
– Pentru că locuiesc la Bucureşti. Nu ştiu de ce
pentru o clipă îmi revine în memorie schiţa lui Caragi-
ale „Căldură mare”.
109
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
– Deci, cu ce scop la Bucureşti? reia tipul hotă-
rât să mă zăpăcească de cap ori poate numai neatent la
ce discutasem până atunci.
– Cu scopul să fac un duş, să mănânc şi să mă
culc, îl lămuresc conştiincios, ştiind că la miliţie trebuie
să spui tot. Individul studiază pe toate părţile legitimaţia
de Dragoş Vodă, Călăraşi.
– Dacă lucraţi la Dr. V. de ce nu aveţi buletin
de Călăraşi? pune el întrebarea frontală, dar nu-i merge,
am răspunsul potrivit:
– Pentru că nu locuiesc la Dragoş-Vodă, aplic
explicaţia tautologică, locuiesc în Bucureşti.
– Prezentaţi, vă rog, documentul! Ştiţi că legea
spune că trebuie să aveţi buletin pentru localitatea în
care lucraţi!
– Eu ştiam că buletinul se face în localitatea
unde ai domiciliul, precizez.
O luăm de la capăt, dialogul începe să devină
absurd. Mă uit cu atenţie la petliţele lui, mă asigur că
este de la miliţia feroviară, deci îşi depăşeşte atribuţiile,
aşa că îmi dă mâna să mă înfurii:
– Uite ce e domnule, am declarat deja că nu am
buletinul la mine, lucru pentru care probabil îmi veţi da
amenda cuvenită, v-am recitat datele, le puteţi verifica;
despre stabilirea la locul de muncă alţii sunt îndrituiţi să
o facă, dumneata poţi cel mult să mă stabileşti în tren!
– Rămâneţi la dispoziţia organelor de miliţie!
Îmi restituie legitimaţia, după ce-şi notase impasibil to-
tul în agendă.
Rose scapă uşor, era în regulă; spre deosebire
de mine ea are o viză de flotant la Ciulniţa, făcută mai
demult; acum însă comunele nu mai acordau vize, ci
schimbau direct buletinul. Fumăm ţigările pe care nu
apucasem să le savurăm; în mod curios, parcă nu mai e
înghesuiala dinaintea raziei. Mica anchetă la care am
luat parte în calitate de împricinate, făcuse gol în jurul
nostru.
În compartiment, patrula tăbărâse pe colegul de
banchetă al lui Rose. Fiul explica elocvent.
– N-are buletin, că d-abia a ieşit, domne, da’ are
hârtie de provizoriu, este acolo de toate!
Miliţianul ţinea un vraf de hârtii, le răsfoia, nu-
l mulţumea niciuna.
– Aici nu există nici o dovadă, vă rog prezentaţi
documentele!
– Este domne, ce nu ştii să citeşti, se înfoaie ţi-
ganul bătrân!
– Are hârtie tata, domne, d-aia de provizoriu, e
acolo! dă mie să-ţi arăt! se agită fiul.
– Vă atrag atenţia să vă exprimaţi cuviincios!
Miliţianul găseşte în cele din urmă un act pro-
vizoriu, surprinzător, cei doi chiar sunt în regulă, le îna-
poiază pachetul de hârtii şi trece mai departe.
– Ai văzut, domne, ţi-am spus eu că are tata
hârtie? jubilează tânărul în urma lui.
Tată-său scapă o înjurătură de mamă, cea mai
la îndemână întotdeauna, la adresa miliţianului, cu voce
destul de clară ca acesta să audă, ceea ce se şi întâmplă.

– Vă rog să repetaţi ce-aţi spus! se întoarce mi-
liţianul.
– Ce să spun, domne, n-am spus nimic.
– N-a spus tata nimic, confirmă şi fiul.
– Aţi proferat injurii la adresa mea, m-aţi înju-
rat de mamă.
– N-am înjurat domne pe nimeni nici de mamă
nici de tată! nu recunoaşte bătrânul.
– M-aţi insultat, aţi jignit haina militară!
– N-a jignit tata pe nimeni.
– Eu, domne? nici vorbă! nu se lasă ăl’ bătrân.
Miliţianul se repede la mine:
– Aţi auzit cum m-a insultat, sunteţi martor, ră-
mâneţi la dispoziţia organelor să daţi declaraţie ce aţi
auzit.
Devine penibilă chestia cu dispoziţia organelor,
scot elegant cartea din geantă:
– Eu, citeam, domnule, am fost absorbită de
lectură, n-am auzit nimic! îl sancţionez pentru sâcâiala
cu buletinul, de mai înainte. Deschid cartea tacticos,
plec ochii în carte şi citesc preocupată, cu mult sârg in-
telectual.
Cam atât a fost povestea cu identificarea noas-
tră în tren. Patrula nu ne-a mai deranjat. În cele din urmă
trenul intră în gara Obor. Cu geanta mea de poştaş pe
umăr, bagajul zilnic, mă pregătesc să cobor. Încă nu
oprise trenul când aud ceva ca-n filmele cu bătăi: „dum-
neata vii cu noi!” adresat ţiganului care-l înjurase pe mi-
liţian, cel bătrân.
– Aoleu, da’ ce-am făcut? ţipă ţiganul.
– Da’ ce-a făcut, domne, că n-a făcut nimic!
sare fiu-său.
– A refuzat să prezinte documentele la control,
a jignit organele de miliţie şi a insultat haina militară.
– Hai, domne, că n-a jignit nimic, n-a insultat
pe nimeni, insistă tânărul în ajutorul tatălui.
– Dacă nu te linişteşti vii şi dumneata cu noi! îl
avertizează miliţianul.
– Păi eu veneam oricum, domne, că e tata, ve-
neam de plăcere, nu că zici tu! nuanţează ţiganul tânăr.
Comentam cu Rose întâmplarea fără să ne gră-
bim la coborâre şi când atingem peronul aud în spate:
– Dumneata vii cu mine!
– Aoleu, da’ ce-am făcut, mă umflă râsul,
realizînd că îl imit pe ţigan. Că nu e o glumă bună mă
conving cei doi soldaţi înarmaţi cu puşti, care-l în-
soţesc.
– Sunteţi martor, aţi auzit când m-a insultat de
mamă tovarăşul.
– Domnule, eu citeam, vă repet, n-am auzit, n-
am văzut nimic, aşa de concentrată sunt eu la lectură!
N-ai idee!
– Vă rog să aşteptaţi.
Ne grupează în faţa postului de miliţie din gară,
cei doi soldaţi păzindu-ne cu puşca din dotare: eu, fără
Rose, pe care soldaţii au îndepărtat-o uşor cu vârful
ţevii, ţiganul bătrân şi cel tânăr. Încep să mă simt im-
portantă, gândindu-mă că, până acum, nu m-a mai păzit
110
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
nimeni cu puşca-n spate; valul de oameni se desface în
şuviţe ocolindu-ne, pe chipuri li se scriu întrebări în le-
gătură cu noi, fiecare pare că se vrea cât mai departe,
intangibil, în jur se creează o buclă izolantă ca atunci
când apele năvalnice lasă în mijlocul lor o insulă. Ridic
bărbia, nu ştiu de ce cu mândrie, privind lumea care se
depărta de noi, strecurându-se spre staţia de troleibuz;
ţiganii vorbeau în limba lor pe şoptite, din când în când
îmi aruncau priviri grele, soldaţii cu puştile îşi făceau
datoria. Mă zăreşte Vali şi se opreşte uluit:
– Ce faci, Zina acolo?
– Nimic, sunt infractor periculos, îl clarific.
– Eşti ce? se scandalizează el, însă un fior cred
că tot l-a cuprins, când băieţii ăia l-au înghiontit scurt
cu puşca:
– Circulaţi, circulaţi!
– Circulă, dragă, circulă, îl îndemn, băieţii au
treabă doar cu mine. Sunt un caz.
– Eşti un ce? repetă Vali blocat în mirare.
– Încetaţi, fără vorbă! mă admonestează santi-
nelele. Nu comunicaţi cu suspecţii!
Rose-Mary, la distanţa legală, arăta cam speri-
ată. În partea stângă se tot adună rudele ţiganilor pro-
testând. Mă rog, nu e foarte clar dacă sunt rude ori nu-
mai membri ai aceluiaşi clan, deja arată ca o tabără şi
emit văicăreli, proteste şi înjurături în surdină; „aoleu,
ce făcuşi, mă, lasă-l, bre, că nu făcu nimica, aoleu”. Ta-
băra mea, deloc vocală, e destul de slăbuţ reprezentată
de Rose care tăcea, la care se adăugase din mers
doamna Robescu, extrem de curioasă: „aoleu, da’ ce-a
făcut Zina de-a luat-o miliţia?” de Valentin şi Mihai,
muţi de uimire, total nepregătiţi să facă faţă situaţiilor
de criză în relaţia cu oficialităţile, atitudine specifică in-
tectualilor, de altfel.
– Acum vi se verifică identitatea, revine mi-
liţianul şef, apoi trebuie să declaraţi faptele la care aţi
fost martor: anume că l-aţi auzit pe cetăţeanul acesta
cum m-a înjurat. După enervarea pe care mi-a produs-o
în tren individul, sigur că nu vreau să-mi amintesc de
înjurătura pe care i-a administrat-o ţiganul, vinovat doar
pentru că a rostit-o cu voce tare, în timp ce eu o spuse-
sem, cu o frazare asemănătoare, în gând.
– Repet că, prinsă cu lectura, nu am fost mar-
toră la nimic!
– Poftiţi înăuntru să daţi declaraţie scrisă. Vă
avertizez că declaraţia mincinoasă se pedepseşte prin
lege cu închisoare de la unu la trei ani.
Încurajată de promisiunea cazării pe spezele
statului pentru următorii trei ani, intru în oficiul miliţiei,
urmărită de foarte multe perechi de ochi extrem de con-
centraţi pe fizionomia mea, spre a reţine pentru veşnicie
chipul navetistei care l-a turnat la poteră pe confratele
de etnie.
– Deci, tovarăşa n-are buletinu’ asupră, sinteti-
zează pufăind cu importanţă şeful de post.
– Da, să trăiţi, şi e martoră, explică miliţianul
meu, hotărât să-şi repereze onoarea lezată de ţigan în
tren.

– Da, nu am buletinul asupră dar v-am comuni-
cat datele complete pentru verificare.
– Păi de ce, tovarăşa, n-ai buletin! Întrebarea e
pur retorică. Şeful nu aşteaptă să răspund, pentru el lu-
crurile sunt limpezi:
– Mda, am verificat, datele sunt corecte. Deci,
tovarăşa e martoră, zici; îmi împinge sub ochi o coală
albă cu un pix albastru. Ia, scrie colea, tovarăşa, „sub-
semnatu’, nume, prenume, declar pe propria răspundere
că l-am văzut pe numitu’ cum îl cheamă mă pe ăla? aşa,
când l-a insultat de mamă pe sergentul major Pricop
Ghe…
– Da, s’ trăiţi, a insultat haina militară! între-
rupe plin de zel, pentru precizie, sergentul major Pricop,
pe şeful de post.
– …când a insultat de mamă haina militară a
sergentului Pricop…reia absent, imperturbabil şeful, lă-
sându-l buimac pe sergent, nedumerit în privinţa mamei
hainei sale.
– Mă scuzaţi, intervin în dictarea şefului, mi-aş
dori mult să vă ajut, dar eu nu am văzut şi nu am auzit
nimic, deoarece făceam lectură, ceea ce i-am precizat şi
tovarăşului sergent Pricop, însă…
În golul uşii feţele tuciurii, adunate buchet, ur-
măreau cu atenţie desfăşurarea demersului oficial.
– Ia auzi, tov’ sergent, că tovarăşa n-a văzut şi
n-a auzit, făcea lectură, îi repetă răspicat sergentului,
presupunând că acesta are probleme cu receptarea audi-
tivă.
– Ba, să trăiţi, a fost martoră, dar nu vrea să de-
clare…
– Aşadar, subsemnata, nume, prenume, declar
pe propria răspundere că nu am remarcat nimic ieşit din
comun în comportarea... cum ziceaţi că se numeşte
domnul în cauză? mă grăbesc să recit.
– Lăsaţi că-l completăm noi, semnaţi dedesubt.
– O să primiţi acasă citaţia, mă ameninţă nervos
sergentul Pricop, şi amenda pentru buletin! adaugă în
urma mea.
Ies printre grupurile de conaţionali interesaţi
deloc discret de mersul anchetei, şi, după expresia
feţelor, mai familiarizaţi decât mine cu anticamera pos-
tului de miliţie; în ce mă priveşte, aş putea considera
mulţumitoare prima vizită oficială la postul de miliţie,
finalizată cu declaraţie scrisă.
111
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cleopatra LUCA
Departe de casă
Ne agățăm de câte ceva pentru a trăi onorabil,
pentru a depăși negurile. Mama mi-a spus adeseori că
viața este bunul inestimabil pe care ni l-a dat Dumne-
zeu. Este necesar să ocolim obstacolele sau să le trecem
oricât ar fi de dificile. Nu departe în timp, eu m-am găsit
într-o situație din care am ieșit greu, dar am izbutit s-o
depășesc singură. Am fost întrebată mai târziu de ce nu
se mai arată în preajma mea Mitruț Scânteie. Ăsta este
numele celui care mi-a făcut curte câtva timp prin mul-
țimea de colegi și colege. Eram chiar invidiată. Am re-
ușit să evit niște răspunsuri lămuritoare. Adevărul este
că unul din țelurile acestui tânăr, care venise în marele
oraș, oficial pentru a se instrui, era să cucerească fete.
Printre ele m-am numărat și eu. De unde să știu cât de
întunecate îi erau gândurile? Ne-am plimbat de câteva
ori prin parcuri, pe străzi, am intrat în cofetării, am vă-
zut un film la Mall. Mi se părea plăcut ca înfățișare,
atletic alcătuit, și sociabil, dacă bancurile cam fără per-
dea ar fi însemnat artă a gândirii moderne. Sentimentele
mele erau incerte. Mă gândeam că se vor limpezi cu
timpul, că bărbatul se modelează după femeie și treptat
corespunde cerințelor partenerei.
Într-una din seri, după o zi călduroasă, m-a ru-
gat să trecem pe la el să-și schimbe cămașa. Apoi vom
merge în oraș să vedem jocul de lumini și de arteziene
din Centru. Am acceptat, nedându-mi seama de planul
lui ascuns. Nu știu dacă locuia chiar el acolo sau împru-
mutase o cameră a cuiva dintr-o casă mare, cam izolată.
A început cu câteva mângâieri, cu câteva cuvinte fru-
moase, apoi a folosit forța pentru a abuza de naivitatea
mea. Când am înțeles intențiile-i dubioase era prea târ-
ziu. M-am luptat până am obosit fizic și mental, cedând
stăruințelor lui. Mă temeam să nu recurgă la bătaie sau
la mai mult, pentru că devenise animalic. N-a știut să-și
apropie gândul de mine, s-a dezlănțuit scoțând în evi-
dență urâțenia, morbidul, distructivul, excluzând uma-
nul. Oricât de frumos ar fi încercat să se poarte după
aceea, nimic nu m-ar fi determinat să mai cred în iubire.
Atunci am plecat plângând, dar mi-am șters lacrimile
care, în cele din urmă, au secat poate pentru totdeauna.
Nu merită să plângi după oricine. Experiența mea în

dragoste a fost de scurtă durată și a intrat repede în
ceață. Fusese întinat unul din cele mai gingașe senti-
mente...Plutește în fața ochilor mei hidoșenia orgiacă la
care eram părtașă doar ca obiect imobilizat prin forță,
încrâncenată că mi s-a întâmplat așa ceva, semn că ni-
mic nu este imaculat, dumnezeiesc.
De rușine și de teamă, n-am spus nimănui. Am
suferit enorm, dar nu voiam să afle cineva despre viol.
Cel mai adesea victimele unui asemenea atac rămân în
postura asta pe viață. Sunt privite cu suspiciuni și curi-
ozitate, catalogându-le drept păcătoase, ca însemnate cu
fierul roșu. Oare a intuit mama ce mi s-a întâmplat și,
mai târziu, m-a îndepărtat de un pericol iminent? Sau a
acționat fără a bănui ceva iremediabil? Nu știu. Timpul
va rezolva și va dezlega nedumeririle. Va șterge dure-
rile care mi-au aburit viața sau nu va ameliora nimic ni-
ciodată. Oricum, s-a instalat neliniștea, insomnia, neîn-
crederea, tristețea. Gestul tânărului „scânteios” a fost
similar cu al celor ieșiți de curând din detenție. Va tre-
bui să suport consecințele mai ales pe plan moral. Nu
dispare imaginea celui încrâncenat de-asupra mea a că-
rui concentrare era egală cu aceea a rezolvării celei mai
grele ecuații pentru salvarea universului. Părea să aibă
nevoie de satisfacție fizică mai mult decât de orice îm-
plinire. După aceea, când mi-am mai limpezit mintea,
mi-am pus o întrebare pe care, probabil, toți ne-o for-
mulăm: unde au fost îngerii mei păzitori? Au jucat za-
ruri în timp ce lângă mine își săltau pasul în dansul dis-
trugerii niște nevăzute arătării?! Acel gest degradant ce-
a dus la impasul prin care am trecut mi-a pătat corpul,
conștiința, sufletul și, emoțional, m-a sensibilizat foarte
mult. De-acum, poate pentru totdeauna, nu voi mai face
deosebirea dintre mângâieri și maltratarea la care am
fost supusă de agresor, ca în iad. Voi respinge orice
atingere. Eu am trimis semnale luminoase spre fericire,
dar n-au ajuns. Probabil, nu voi mai accepta să răspund
afecțiunii unui alt bărbat, chiar dacă aceasta va fi sin-
ceră.
Cel care mi-a întinat drumul, ignorând orice
respect față de femeie, să aibă parte în viață de exact ce
mi-a făcut el mie! Și să simtă ce simt eu!
În timpul care a urmat, m-am axat pe învăță-
tură, mai mult decât oricând, și am luat examenele cu
note foarte bune. Mi-au fost recompensate eforturile,
dar am pierdut încrederea în alte forțe ale ființei mele.
(Fragment dintr-un roman în lucru)
112
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Darius DECEBAL
Paris
„Dealul cu cireși înfloriți”
Deși bunica se zbătuse din răsputeri pentru cus-
todia noastră, eu și surioara mea nu am rămas în Cerna-
vodă. A făcut ea recurs, dar nu a obținut anularea hotă-
rârii judecătorești conform căreia eu urma să fiu insti-
tuționalizat într-un cămin de copii, iar Carmen să ră-
mână în grija bunicii. Sunt convins că oricum n-ar fi
reuşit, săraca de ea, ca aproape întotdeauna în asemenea
situații statul ar fi ieşit învingător. Dar n-a fost să fie
aşa...
Imediat ce tatăl meu a aflat de moartea mamei,
deşi era recăsătorit şi avea doi copii, nu a pregetat nici
un moment a ne căuta și a ne fi alături. A venit în Cer-
navodă cât de repede a putut şi şi-a revendicat dreptul
de părinte. Dreptul de tată. Şi bineînţeles că l-a dobândit
fără probleme. Bunica n-ar fi reuşit poate niciodată să
ne ofere ceea ce el ne putea asigura, toate cele trebuin-
cioase a doi copii care aveau nevoie de multe lucruri
pentru a creşte în condiţii bune și mai ales pentru a-și
forma personalitatea și caracterul alături măcar de unul
dintre părinți. În acea vreme pensia bunicii era infimă,
o simplă pensie de văduvă, în vreme ce tata, inginer
agronom, avea o poziţie socială şi posibilităţi financiare
cu mult peste ce ne putea oferi o femeie în vârstă și cu
venituri modeste ca bunica. Mult mai târziu am aflat că
tata a reuşit să convingă autoritățile răspunzătoare de
acordarea custodiei noastre printr-un argument forte, și
anume faptul că înainte de a lua această decizie avea
acceptul actualei sale soţii. Şi că împreună au hotărât că
în calitate de tată trebuia să-și asume responsabilitatea
creșterii și educației noastre, bineînţeles, cu sprijinul
nemijlocit al celei ce pe viitor urma să țină locul ma-
mei...
Îmi aduc aminte de sărmana bunica... Cât de
mult a afectat-o rezoluția emisă de Tribunalul din Con-
stanţa prin care tata obţinea custodia noastră. Dar pe de
altă parte preferase să ne ştie împreună, pe mine şi pe
sora mea, mai bine în custodia tatălui nostru decât

separaţi. Toate amintirile năvălesc acum peste mine ca
și cum lucrurile acestea s-ar fi petrecut astăzi. Închipu-
iți-vă ce era în sufletul unei mame care-și pierduse fiica
și acum urma să i se ia și cei doi nepoți, legătura ei cu
cea care de curând plecase la ceruri... Durerea ascunsă
în sufletul bunicii era atât de mare încât nimeni nu ştia
cum să reacţioneze. Cine şi ce i-ar fi putut spune pentru
a-i alina zbaterea când în mai puţin de o lună de zile în
viața ei s-au succedat evenimente atât de triste și neaș-
teptate! Dar foarte cerebral și cu multă stăpânire de
sine, în acele momente dificile pentru toată lumea din
jurul nostru, tatăl meu a dovedit că era un om inteligent,
serios şi cu capul pe umeri, demonstrând că în ciuda ce-
lor întâmplate între el şi mama păstra încă în sufletul lui
un respect profund pentru tot ceea ce ea însemnase pen-
tru el, pentru familie. Tata i-a promis bunicii că nimeni
şi nimic nu va putea vreodată schimba ceva referitor la
relaţia noastră cu bunica, promițându-i că ne va trimite
în vacanţe la Cernavodă, ca şi până atunci. Ba chiar i-a
lansat invitația de a veni oricând, nestingherită, în vizită
la noi, invitație făcută cu sufletul deschis și cu toată sin-
ceritatea.
***
Tata era oltean, originar dintr-o comună situată
la mai puţin de zece kilometri de Craiova. La termina-
rea facultăţii de agronomie fusese repartizat în Cerna-
vodă ca inginer, la Seimenii Mici, una dintre fermele
agricole din apropiere. Așa a cunoscut-o pe mama care
era economist-contabil în aceeaşi întreprindere. S-au iu-
bit, s-au căsătorit şi au locuit apoi în casa bunicii. Îmi
povestise mama că la un moment dat tata a cedat presi-
unilor făcute de părinţii săi şi a reuşit să obţină un ser-
viciu chiar în comuna sa natală. Și nu orice serviciu,
postul obținut era, din punct de vedere ierarhic, superior
celui de la Cernavodă, ceea ce însemna că pe lângă fap-
tul că revenise în locurile natale mai și promovase în
carieră. Dar mama n-a dorit în ruptul capului să plece
în Oltenia, printre străini, şi așa au început necazurile
între ei... Până la urmă, nevoit să aleagă între familia pe
care şi-o întemeiase şi funcţia de inginer-şef în Oltenia
tata s-a oprit la cea de-a doua opțiune. Astfel, într-o zi
a plecat fiind probabil convins că mama îl va urma la
puţin timp. Nu s-a întâmplat aşa, vremea a trecut, re-
laţiile s-au deteriorat din ce în ce mai mult şi divorțul a
fost iminent. A plecat în Oltenia când eu aveam doar 3
ani; când am fost întrebat la divorţ cu cine doresc să
rămân am ales fără să stau pe gânduri: cu mama!
Dar câte alte cazuri similare nu se întâlnesc și azi în ju-
rul nostru?! Eu nu-i pot condamna pe nici unul dintre
părinţii mei... Fiecare cu dreptatea lui, nimeni nu are că-
derea să judece pe nimeni, fiecare individ își asumă de-
ciziile și implicit efectele acestora asupra vieții lor.
***
Întorsătura neașteptată pe care o luaseră lucru-
rile după sosirea tatei în Cernavodă crease un blocaj în
familia noastră, astfel că nimeni nu mai era în stare să
113
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
schiţeze nici măcar un gest vizavi de încredințarea
noastră tatălui, cu atât mai puțin se întrevedea probabi-
litatea de a schimba ceva. Eram atât de curios să îmi
cunosc mai bine tatăl încât aceste evenimente au trecut
relativ uşor pe lângă mine, ba mai degrabă pot spune că
nici nu le-am băgat în seamă. Îmi părea rău că plec din
Cernavodă, dar perspectiva de a cunoaşte locuri şi oa-
meni noi, gândul că urma să locuiesc împreună cu tata,
să-l descopăr pe cel despre care mama ne vorbea atât de
frumos câteodată îmi generaseră o stare de exaltare.
Mama ni-l descria întotdeauna în cuvinte fru-
moase, niciodată într-un fel care să ne îndepărteze de
părintele nostru, dimpotrivă, simţeam uneori în vocea
ei regretul că nu l-a urmat în Oltenia și-o melancolie
aparte îi cuprindea ființa, oricât de mult încerca să-și
mascheze emoția. Dar cum dispunea de o forță aparte,
de un autocontrol incontestabil, se replia automat și re-
devenea aceeași femeie puternică dinainte, cu picioa-
rele bine înfipte in pământ și adânc ancorată în reali-
tate... Indiferent de gradul de dificultate al problemelor
prin care trecea familia noastră, mama era cea care îşi
revenea prima, îşi recăpăta luciditatea şi acţiona în con-
secinţă.
În perioada dintre despărțirea părinților mei și
moartea mamei nu-l mai văzusem pe tata, deşi el încer-
case în mai multe rânduri să ia legătură cu noi. Nu
mama a fost cea care s-a opus întâlnirilor cu tata. Noi.
Eu şi sora mea nu doream să-l vedem. Mama nu putea
face altceva decât să-i transmită refuzul nostru catego-
ric. Acum însă o undă de regret și în același timp un
simțământ aparte îmi stăpânea ființa: nimic altceva de-
cât probabil ceea ce se numește în termeni populari vo-
cea sângelui. Poate că am greşit nedorind să-l revăd
după ce a plecat din Cernavodă. Mă fascinează, Are un
farmec aparte. Și îl simt atât de puternic! Aş putea
spune că îmi chiar doream să merg cu tata.
***
Imediat ce a obţinut custodia noastră a dorit să
ne vorbească. Sora-mea s-a ascuns, l-a refuzat ca de fi-
ecare dată. Dar eu am acceptat fără probleme și am in-
trat în camera de oaspeţi unde mă aștepta... M-am apro-
piat de el şi i-am întins mâna bărbătește. Nu s-a putut
abţine să nu mă îmbrăţişeze şi neputându-și stăpâni
emoția puternică a făcut-o cu toată dragostea unui tată
căruia nu i s-a dat ocazia s-o manifeste atâția ani. Nu
ştiu de ce, dar în acel moment braţele lui puternice îmi
dădeau un sentiment de siguranţă aparte, o siguranță pe
care o percepeam cu sufletul acela de copil pentru prima
oară de la moartea mamei încoace.
Am acceptat imediat să-l însoțesc la cimitir să
îşi ia un ultim rămas bun de la mama...
- Doar tu şi eu, ca doi bărbaţi ce suntem. Mă
conduci?
Sunt convins că înainte de a sosi eu, bunica îi
povestise despre reacţia pe care am avut-o la plecarea
mamei şi tata aflase deja că nu fusesem încă la mormân-
tul mamei. Pentru o clipă am simţit că mi se opreşte

inima în loc, dar am acceptat să-l însoţesc. Nici măcar
nu știam unde este înmormântată mama, însă n-a fost o
problemă, de fapt el m-a condus pe mine. Cred că în
sufletul lui, tatăl meu n-a vrut să părăsesc Cernavodă
înainte de a ajunge acolo, tocmai pentru a fi împăcat cu
mine însumi. Dar eu încă dinainte de a fi convins de alții
acceptasem faptul că mama nu mai este printre cei vii...
Şi nu în ultimul rând, mai mult ca sigur că dorea să o
asigure că va avea grijă de noi, că va face totul numai
să ne fie nouă bine. Că vom fi fericiţi...
- Iartă-mă, Camelia, iartă-mi egoismul și igno-
ranța de care-am dat dovadă... Mult am mai greșit față
de tine, față de copiii noștri... Știu că nu se poate repara
nimic acum, că e mult prea târziu, dar sper că mă auzi,
iubito... Am fost atât de orb, atât de surd... Și te-am iu-
bit, Camelia, te-am iubit atât de mult! Știu că și tu m-ai
iubit. Însă aș vrea să dormi liniștită acolo unde ești. Îți
promit că voi lua copiii la mine și voi avea grijă de ei la
fel cum ai făcut-o și tu. Știi, iubito, Sandu e picătură
ruptă din tine, are același caracter, aceeași ambiție, ace-
eași stăpânire de sine. Iartă-mă, draga mea, eu nu m-am
ridicat niciodată nici măcar la nivelul genunchilor tăi...
Iartă-mă... Îi vorbea mamei.
Mă trimisese la cișmea după apă, vroiam să
udăm florile de pe mormânt. N-a observat când m-am
întors și stăteam cu ochii împietriți și dinții încleștați
ascuns după crucea lui Tudor Stavru. Nu știu cât a trecut
de când eram pitit acolo privindu-mi tatăl îngenuncheat
în fața fotografiei celei pe care cu ani în urmă o părăsise,
lăsând-o cu doi copii mici de care trebuia să aibă grijă
singură și să ducă, demnă, o adevărată bătălie cu viața.
Mă încercau sentimente contradictorii oscilând între
dragoste și ură. Simțeam cum sângele îmi zvâcnește în
tâmple gata-gata să le spargă, cum năvălesc în mine va-
luri de căldură și frig când în sufletul meu se ducea o
luptă crâncenă. Mi-am muşcat buzele până am simțit
gustul sărat al sângelui încercând să mă stăpânesc să nu
urlu de durere și revoltă. Revoltă generată de nenorocita
asta de soartă. Mă bătea gândul să plec imediat de-acolo
şi să mă ascund, astfel ca nimeni să nu mă mai poată
găsi multă vreme... Undeva unde tata să nu mă mai
poată atinge, să nu mă mai ia la el acasă și să uite de
existenţa mea. „Dar dacă aş sări de pe pod, de acolo de
sus, nu de pe piciorul lui cum făceam de obicei când
săream în Dunăre...?” mi-a trecut prin minte privind
spre podul Saligny. M-am întors spre tata și atunci l-am
văzut stând în genunchi și ținându-și capul în palme.
Plângea ca un copil murmurând ceva ce eu nu înţele-
geam. Tatăl meu plângea...
Dar, cum vine asta, bărbaţii plâng, mamă...?
***
Maşina tatei, o Dacie vişinie cam părăginită,
rulează încet pe podul de peste Jiu, destul de îngust dar
pe care se circulă pe două benzi. Locuri noi pe unde n-
am fost niciodată, locuri cu care trebuie să ne obișnuim
de-acum înainte. E fascinant să călătorești cu tata, este
atent la orice detaliu și parcă se sincronizează perfect cu
114
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ceea ce se petrece în mintea noastră de copii. În stânga
direcției de mers se înalţă fumegând spre cer coşurile
unei fabrici ce pare imensă şi înfricoşătoare la prima
vedere.
- E fabrica de ulei... îmi spune tata, ghicindu-
mi gândurile, de aici mai avem încă zece minute şi ajun-
gem acasă. Te simt obosit, nu ai vorbit deloc tot drumul,
îmi spune tata.
Nu îi răspund. Rămân cu ochii pironiţi pe gea-
mul maşinii și privesc tăcut panorama ce mi se des-
făşoară în faţa ochilor, care aduce mai degrabă a deșert
decât a zonă populată, vie... Totul e ars de soare şi pu-
ternic uscat de vânt. Nu se vede nici o urmă de verdeaţă,
nici măcar pe malul Jiului. Seceta a făcut ravagii în zona
asta a ţării. Pământul e atât de uscat încât chiar şi din
mersul maşinii se pot observa pe suprafaţa lui crăpături
adânci provocate de arșiță și de lipsa ploilor. Deşi sun-
tem în luna septembrie soarele strălucește uimitor de
puternic arzând tot ce ating razele ca niște săgeți arun-
cate dintr-o minge de foc. Aerul încins pătrunde în va-
luri fierbinţi pe geamurile deschise ale maşinii provo-
cându-ne, tot în valuri, o transpirație care accentuează
setea ce ne arde şi mai tare gâturile uscate.
- Vezi dealul acela plin de pomi din faţă?, îmi
spune tata, acolo este casa noastră.
Privesc în direcţia indicată. Un deal imens ale cărui
pante sunt frumos ornate cu o mulţime de pomi fructi-
feri se înalță în faţă noastră cam la doi-trei kilometri
distanţă. Tata îmi spune că demult, cu mulți, foarte
mulți ani în urmă albia Jiului era de fapt această vale
largă, unde azi ocupă o porțiune și comuna unde locu-
ieşte. Dar îl aud doar trunchiat, numai de istorie nu am
chef acum când, în pofida faptului că sunt obosit și în-
setat, imaginația mea lucrează și visez cum va arăta
acest deal la primăvară: o imensitate de verde crud or-
nată cu pomi cu ramurile încărcate de flori și al căror
parfum va desfăta până și păsările cerului... Câtă încân-
tare va inunda sufletele celor care știu să se bucure de
miracolele naturii! Cred că va fi magnific...
Și imaginea dealului înflorit îmi rămâne întipă-
rită în minte. Unde l-am mai văzut oare? Sau poate doar
am visat vreodată peisajul acesta încântător? Încerc să
îmi aduc aminte, fac eforturi răscolind prin mintea mea
atât de obosită şi încercată în ultima vreme. Dar mintea
mea procesează adunând parcă piesele unui puzzle,
imagini amestecate care se trudesc să-și găsească locul
într-un tablou: aici un deal plin de pomi în floare, mai
încolo o casă frumoasă și mare ca un palat, toată încon-
jurată numai de flori! Un căţel mic şi prăpădit... Dar mă
las păgubaş, cred că am văzut asta în vreun film, iar
acum oboseala își spune cuvântul și fac tot felul de aso-
cieri cu ceea văd din maşină. Sau cine știe, poate
cândva, într-o altă viaţă am mai trecut pe aici...?
Zâmbesc aducându-mi aminte că nu de mult am
citit o carte care mi-a ridicat oarece semne de întrebare
privitoare la reîncarnare... Pentru prima dată, citind
„Adam şi Eva”, cartea lui Liviu Rebreanu, aflasem câte
ceva despre teoria reîncarnării și în mintea mea s-au

învălmășit tot felul de supoziții vizavi de acest subiect
care mă fascina, se pare... N-am priceput eu prea mare
lucru, dar mi-am promis o documentare serioasă la bi-
blioteca școlii ca să mă lămuresc. Dar atât cât am înţeles
a fost de-ajuns să-mi dau seama că există, în credinţa
oamenilor, probabilitatea de a mai fi trăit cândva, într-
o viaţă anterioară, sau chiar în mai multe. Cert e că mi-
a plăcut tare mult cartea și sigur o voi reciti!
Dar mă trezesc din visare când părăsim asfaltul
şi urmăm linia unui drum pietruit lăsând nori de praf în
urma noastră. În aerul încins pluteşte încă mirosul unei
cirezi de vite ce a trecut pe aici probabil cu puţin timp
înainte. În stânga şi în dreapta drumului, şanţuri adânci,
săpate probabil pentru a proteja curţile oamenilor de
inundaţii. Îmi vine să râd... şanţurile astea ar fi mai po-
trivite pentru a servi drept canale de irigaţii, la ce uscă-
ciune este acum aici! Cam din sută în sută de metri ob-
serv fântâni uriaşe, cu jgheaburi largi în care se răsfață
bălăcindu-se o sumedenie de raţe şi gâşte. Lângă fiecare
fântână, o imensă cruce din lemn avându-l în centru pe
Iisus Hristos, pictat sau sculptat, parcă anume așezată
acolo ca să amintească în permanență sătenilor că fân-
tânile nu sunt altceva decât adevărate surse de viaţă ce
trebuiesc păstrate neprihănite şi curate ca sufletul Mân-
tuitorului. Impresionant e faptul că pe fiecare cruce sunt
aninate buchete de flori proaspăt culese, sau flori de
câmp nemuritoare... Analizez cu atenţie oamenii pe
care îi întâlnim în drumul nostru. Oameni simpli, cu
feţele arse de soare şi mâinile crăpate de atâta muncă.
Respectuoşi. Când îl văd pe tata îşi dau jos pălăriile
mari ce-i protejează de soare şi-l salută politicos:
- Să trăiţi, domnu’ inginer! Au venit copiii
acasă?
Era imposibil să nu-ți dai seama din comporta-
mentul lor că oamenii aceștia îl iubesc și îl respectă mult
pe tatăl meu. Nu ştiu de ce cred asta! Poate pentru că le-
am simțit bucuria văzându-le strălucirea din ochi când
ne-am întâlnit, iar respectul de care dădeau dovadă se
vedea de la o poştă că nu era impus, ci mai degrabă
câştigat. Se poate să mă fi înşelat?... Dar nu, oamenii
simpli de la țară, îndeobște, nu prea știu să se prefacă,
ei au un caracter frumos, clădit pe sinceritate și respect
deplin. Însă mi s-a părut destul de ciudată ultima lor în-
trebare. Cum adică, toată lumea de-aici ştia că vom
veni?... De ce nu au întrebat, de exemplu... „V-aţi adus
copiii?”... După cum au formulat întrebarea s-ar zice că
am mai fost aici, iar acum ne întoarcem după o lungă
absenţă...
La un moment dat, după un viraj mai strâns, în
față ne apare o casă mare, ca o cetățuie, amplasată pe o
bucată de teren înălțată un pic mai sus decât celelalte
case, și aflată la oarecare distanță faţă de drum, o casă
ce prin somptuozitatea ei parcă domina satul şi valea ce
i se desfăşura înainte ca un evantai..
- Ei, copii, am ajuns! Uitați, aceea este casa
noastră.
De ce nu eram deloc surprins că acolo locuieşte
tata, nu-mi puteam explica... Casa aceea mare şi
115
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
impozantă ce se distinge net dintre celelalte case din sat
era casa ce revenea adesea în visele mele... Construită
în stil modern, mare şi trainică, deloc respingătoare, cu
linii ce se îmbinau armonios şi care respectau pro-
porţiile mi-a plăcut de cum am văzut-o. Da, asta era
casa pe care o visasem de multe ori: înaltă, cu ziduri
groase, înconjurată de flori, cu o curte mare, cu grădina
plină de pomi şi cu o verandă umbrită de o boltă de viţă-
de-vie unde în veri călduroase ca aceasta răcoarea era
o adevărată binecuvântare!
O femeie micuţă de statură, nu foarte în vârstă,
îmbrăcată simplu dar cu mult gust ne-a ieşit în întâm-
pinare surâzând. L-a sărutat pe tata pe obraz şi s-a în-
dreptat către sora mea care instinctiv s-a ascuns după
mine.
- Cred că tu eşti Carmen, nu-i aşa? Cât de mult
semeni cu mama ta! Pe mine mă cheamă Floarea, îi
spune femeia cu blândețe mângâind-o pe creștet.. Hai,
vino, nu trebuie să te sperii! Nu am mâncat niciodată
copii, şi mai ales fetiţe frumoase ca tine. Toată viaţa mi-
am dorit o fetiţă, dar n-am avut noroc s-o am până
acum. Ce zici, vrei să fii tu fetiţa mea? încerca femeia
să se apropie de Carmen.
Tonul blând al vocii ei, bunătatea pe care o de-
gaja, simplitatea şi uşurinţa cu care vorbea au convins-
o pe Carmen să o lase să se apropie de ea şi chiar să o
sărute pe frunte.
- Tu trebuie să fii Sandu. Bine ai venit la noi!
Eşti un bărbat în toată regula de acum, aşa că până eu îi
prezint surioarei tale casa care vă primește cu multă căl-
dură pe amândoi vă las pe voi, bărbaţii, să vorbiți. Even-
tual, dacă vreți faceţi o mică plimbare în grădiniţa de
flori, că și ele poate că vor să vă salute... Însă nu prea
mult timp, ne așezăm în curând cu toții la masă, și apoi
sunt sigură că aveți nevoie de odihnă. Cred că sunteţi
frânţi de oboseală, puilor, nu-i aşa?
Și fără să mai aştepte răspunsul nostru a luat-o
pe Carmen de braț și au plecat împreună spre intrarea
principală.
Nu-mi revin: ce asemănare izbitoare cu casa
din visele mele...!
- Este, oare, această femeie...?
- Nu, Sandule! Nu e soţia... Este o verişoară de-
a mea care se mai ocupă de casă din când în când, atunci
când problemele de serviciu sau de altă natură mă
obligă să lipsesc. Iar o casă neîntreţinută şi o curte ne-
îngrijită este ca o persoană neglijentă cu ea însăşi, nu-i
așa? Zâmbește și mă ia după umeri. Hai să facem câţiva
paşi, avem lucruri importante de discutat noi doi, aşa ca
între bărbaţi!
Parcă-mi citise gândurile, tata îmi răspunsese
deja la întrebarea ce mă frământa înainte ca măcar să
deschid gura. Şi simțeam că vor urma și alte răspunsuri
fără să trebuiască să zic ceva... Dar acum un alt gând
mă urmărea: „La capătul aleii ăsteia, după ce voi coti la
stânga voi intra în grădiniţa de flori... un mic părculeţ
înflorit, cu alei din pietriş şi băncuţe de lemn...” Nu, nu
poate fi adevărat...! Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine,

toate lucrurile parcă se derulează după un scenariu di-
nainte regizat...
Îl urmez pe tata. Merge îngândurat înaintea
mea. Sigur că este și foarte obosit după ce a condus atâta
drum. Şi pare că nu îşi găseşte cuvintele. Este vizibil
tulburat de ceva care-i produce un zbucium numai de el
știut, dar pe care în sufletul meu îl simt. Urcăm câteva
trepte şi înaintăm de-a lungul unei alei pavate cu mozaic
printr-un minunat tunel ce-ți creează senzația că te cu-
funzi într-un ocean de verdeaţă. O boltă de viţă-de-vie
înţesată de ciorchini de struguri mari cum nu mai văzu-
sem niciodată. „Nu degeaba e tata inginer agronom!”,
îmi spun mândru dar și încântat imaginându-mi cum mă
voi înfrupta eu din strugurii ăştia mari şi zemoşi. Pără-
sim aleea de sub boltă. Dinainte mi se deschide o prive-
liște de vis: un părculeţ în miniatură, cu alei capitonate
cu pietriş alb, ce şerpuiesc printre nenumăratele tufe de
trandafiri şi o mulțime de alte flori pe care nu le cunosc.
Două băncuţe mici de lemn, vopsite în verde, așezate
faţă în faţă întregesc frumuseţea şi intimitatea acestui
mini-paradis înflorit.
- Aşează-te aici, Sandule. Of, iartă-mă, nu m-
am gândit că ție poate îţi este sete! Merg repede să aduc
ceva de băut de la frigider, revin imediat. Ce preferi:
limonadă, compot, o socată? Te avertizez că noi nu
avem Coca Cola aici, îmi spune strecurându-mi un zâm-
bet furișat şi se îndreaptă spre o altă intrare lăsându-mă
pe băncuţă mut de uimire şi chinuit de o mulțime de în-
trebări ce se rostogoleau fără încetare prin mintea mea.
Dar sub privirile mele se deschid imagini paradisiace
care-mi umplu sufletul de tot frumosul din jur. Bucurie
și încântare printre zecile de soiuri de flori proaspete,
cu frunze verzi, mari, cărnoase şi sănătoase, în ciuda se-
cetei în care de-abia respiră, dar și atunci emană doar
gingășie și splendoare. Dar în grădina tatei fiecare lucru
se pare că-i mai întâi gândit și apoi făcut: zăresc pe co-
vorul de verdeață o reţea de ţevi metalice subţiri care
converg către o altă rețea dispusă central, alcătuită din
niște ţevi ceva mai groase, ce pare a fi reţeaua princi-
pală. În dreptul fiecărui cuib de flori în aceste țevi sunt
practicate mici orificii prin care aproape încontinuu se
scurg picături de apă spre răzoarele cu flori irigându-le.
Ingenios sistem! „Sistemul picăturii”, îmi spun zâm-
bind, gândindu-mă că probabil tata s-a inspirat din fil-
mele turnate despre războiul din Vietnam, unde soldaţii
autohtoni se foloseau de un sistem similar pentru a-și
tortura prizonierii. Bănuiesc că era groaznic... Zi şi
noapte, strașnic imobilizaţi, suportau calvarul picături-
lor de apă ce li se scurgeau neîntrerupt în creştetul ca-
pului. Fără a vorbi de efectul psihologic al acestui sis-
tem de tortură machiavelic, să nu uităm de tortura fi-
zică... După un timp, aparent inofensiva picătură de apă
săpa răni adânci în locul atins producând suferinţe insu-
portabile şi apoi moartea bieţilor captivi. Dar tatăl meu
a știut cum să se folosească de această invenție într-un
scop nobil, nu pentru a ucide, ci pentru a da viaţă şi a o
întreţine.
116
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Un zgomot uşor venit de undeva din spatele
băncuţei mă face să tresar. Îmi întorc privirea în direcţia
din care se aude și încremenesc pe loc: în spatele meu,
la nici cinci paşi, un câine imens cu pieptul puternic şi
labele cât ale unui urs, cu o gură căscată din care-i
atârnă o limbă cât toate zilele mă fixează cu niște ochi
negri, reci şi înspăimântători. Am înţepenit de frică! Și
uscăciunea din gât nu-mi permite să articulez nici mă-
car un cuvânt. Dihania nu se mişcă, doar mă adulmecă
curios cu ochii ațintiți asupra mea. Îndrăznesc să-mi în-
tind încet mâna spre el, dar mi-o retrag imediat. Mon-
strul a început să mârâie... Dumnezeule, şi ce mârâit!
Am avut impresia că în acel moment în faţa mea nu era
un câine - mai văzusem câini în viaţa mea, maidanezii
de printre blocuri, însă niciodată nu stătusem aproape
de o asemenea namilă! Văzând monstrul ăsta, fără nici
un dubiu puteai să crezi că-i de fapt un leu, ca, de exem-
plu, cel pe care-l văzusem la Grădina Zoologică din Bu-
cureşti unde fusesem nu de multă vreme.
- Azor, pleacă de acolo! aud deodată glasul sal-
vator al tatei care venea înspre mine. Floarea a uitat să-
l lege, sau poate n-o fi putut să-l prindă... se scuză el
mângâind câinele pe creştetul cât al unui viţel; namila
se gudura la picioarele lui, cât era el de mare, şi scâncea
încet ca şi când i-ar fi cerut iertare tatei pentru sperie-
tura pe care am tras-o.
- Şi poate că nu trebuie să ne mirăm că nu s-a
atins de tine pentru că animalele, în general, și câinii, în
special, au simțul mirosului foarte dezvoltat. Cu sigu-
ranță că își mai aduce încă aminte de mirosul corpului
tău, dragul de el, continuă tata, ultima sa remarcă fă-
cându-mă să împietresc de uimire.
Cum adică „...cred că îşi mai aduce încă
aminte...”? Tresar și cuvintele tatei îmi penetrează min-
tea ca nişte sfredele ce perforează o stâncă pentru a
scoate la lumină crâmpeie de amintiri fragmentate, ră-
tăcite pe undeva printr-un colţ întunecat al creieru-
lui. Brusc încep să înţeleg... Nu erau visele. Amintirile
erau cele care îmi reveneau constant în minte din mo-
mentul în care am traversat podul de peste Jiu şi am re-
văzut pantele dealului plin de pomi fructiferi...
...Casa înconjurată de flori, casa visurilor mele,
dealul plin de pomi înfloriţi, primăvara, dându-ţi sen-
zaţia că este acoperit de zăpadă, căţelul mic şi prăpădit
(e oare posibil să fi crescut atât?!), întrebările oameni-
lor... „Au venit copiii acasă?”, uimirea tatei vizavi de
reacția bravului Azor la vederea mea...”
Prin mintea mea încep să se-nvârtă în cerc tot
felul de întrebări încercând să reactiveze în același timp
aducerile aminte. Există clar premizele unei treceri an-
terioare prin aceste locuri, cu siguranță nu sunt pentru
întâia oară în acest ambient ce mi se pare atât de fami-
liar. Nu e prima dată când admir pomii de pe deal, când
privesc în ochii negri ai acestui câine, nu e prima dată
când... Dar când?...
- La puţin timp după ce te-ai născut... începe
tata să-mi povestească, eu și mama ta am hotărât că e
timpul să avem casa noastră, să nu mai locuim la

bunica, în Cernavodă. De comun acord, am decis să ne
construim o căsuţă cochetă, dar era destul de dificil să
alegem locul unde ar fi potrivit să o construim. În Cer-
navodă nu cunoaşteam pe nimeni, nu aveam nici o re-
laţie, iar mama ta nici atât. Ne iubeam mult şi totul ar fi
fost posibil, aş fi putut să o fac chiar acolo pentru nu
mi-ar fi stat nimeni în cale. Într-o zi, însă, mi s-a oferit
oportunitatea de a lucra aici, se eliberase un post de in-
giner-şef. Eram acasă. Cunoşteam oamenii. Puteam
găsi ajutor peste tot în jur.... Mama ta n-a agreat întru
totul ideea de a pleca din Cernavodă, dar nici nu s-a
opus. A considerat că este bine să îmi asculte sfatul, să
ne mutăm aici şi să începem construcţia căsuţei noastre.
I-am găsit imediat un loc de muncă şi ei, şi așa am venit
fără nimic aici în sat.
Am locuit mai întâi într-o clădire unde acum
este o grădiniţă. La vremea aceea era o așa-zisă locuință
de serviciu pentru miliţieni (cum li se spunea pe-atunci
poliţiştilor de azi...). N-a fost greu să obținem o apro-
bare și să locuim acolo, apoi ne-am apucat de treabă. Pe
tine te lăsasem la Cernavodă, cu bunica; erai încă foarte
mic. Timp de un an am muncit pe brânci, ca nişte sclavi,
şi eu şi mama ta pentru că doream cu orice preț să ne
mutăm în casa noastră. Şi am reuşit să o ridicăm destul
de repede. Mama ta s-a comportat admirabil. Fără spri-
jinul ei moral, fără perseverenţa ei, nici astăzi casa
aceasta nu ar fi fost terminată.
Aveai doi anişori când te-am adus aici. Eram atât de fe-
riciţi şi ne iubeam atât de mult... ne consideram cea mai
fericită familie care ar fi putut exista vreodată. Aici s-a
născut Carmen, sora ta. Camelia era o femeie admirată
şi tare iubită de toată lumea din jur. Prin felul ei de a fi,
prin spontaneitate și drăgălăşenie, prin altruismul ei a
cucerit inimile oamenilor de pe aici. Îi spuneau „co-
niţă”, ca în vremurile de altădată şi ar fi fost în stare de
orice pentru ca ea să fie fericită.
Dar într-o bună zi totul s-a spulberat pentru că
mama ta v-a luat pe amândoi și a plecat la Cernavodă.
Crescuse într-un alt fel de mediu, era obișnuită cu un alt
stil de viață și bănuiesc că nu mai făcea față tumultului
vieții de aici, atenției și admirației cu care era înconju-
rată, de aceea poate că a plecat fără să spună un cuvânt.
Se simțea sufocată. Bineînţeles că nu am stat pe gân-
duri, am mers la Cernavodă încercând să o conving să
se întoarcă. Dar decizia ei a fost de neclintit. În sinea
mea eram convins că se va răzgândi. Nu știu ce s-a în-
tâmplat cu mine, dar am fost atât de orb încât n-am bă-
gat de seamă că pe zi ce trecea o pierdeam puţin câte
puţin pe cea care reușise să-mi transforme viaţa într-un
fel de paradis. Am fost atât de sigur că se va întoarce,
dar cumplit m-am înşelat. Și asta nu mi-o voi ierta ni-
ciodată...
Cuvintele tatei îmi sfâşiau inima. Niciodată
mama nu ne vorbise prea mult despre acest episod din
viaţa lor. Şi, oricum, ceea ce ne relatase era puţin diferit.
Dar n-am dreptul s-o judec, poate și pe ea o dureau
amintirile. Sau poate regreta mai mult decât îmi imagi-
nam decizia luată. Nu l-a denigrat niciodată pe tata.
117
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Vorbea frumos despre el, dar atât, fără explicații sau
alte amănunte. Iar atunci când insistam să intre în deta-
lii, răspunsul ei era fără echivoc: „Nu e încă momentul,
aşteptaţi să mai creşteţi puţin şi apoi veţi înţelege...”
Dar dialogul nostru s-a întrerupt când tanti
Floarea ne-a chemat la masă. Se întrecuse pe sine în-
săși... erau atâtea bunătăţi acolo de te puteai sătura doar
uitându-te la ele! Nu m-am putut atinge de nimic. Eram
atât de tulburat... în sufletul meu se învălmășeau o mul-
țime de lucruri cărora încercam, în felul meu, să le des-
lușesc tainele. În schimb Carmen era în culmea fericirii.
Găsise în tanti Floarea acel „ceva” ce îi lipsea de la
moartea mamei încoace. Colindaseră împreună toată
casa, o umpluseră de flori proaspăt culese din grădiniţă,
dăduseră mâncare la găini şi, mai ales își descoperise
noi prieteni, niște iepuraşi tare drăgălași. O pereche.
Micuți și albi, iepurașii pe care-i puteai asemui cu niște
bulgărași de zăpadă o așteptau într-o cușcă parcă anume
pregătită de tata spre bucuria ei. Întuise probabil dra-
gostea surorii mele față de micuțele vietăți care-au cap-
tivat-o imediat ajutând-o să uite, cel puţin pentru mo-
ment, de tristețea din sufletul acela micuț și chinuit pro-
vocată de plecarea mamei. Atât cât puteam în acele
clipe delicate și eu m-am bucurat pentru ea...
- Tată, iartă-mi curiozitatea, dar soția ta, tanti
Paula, și băieții voștri unde sunt? îl întreb profitând de
faptul că nu mai era Carmen pe-aproape.
Nu mi-a răspuns imediat. Poate că nici nu auzise între-
barea mea. Se așezase într-un fotoliu mare, cu o pipă
neagră în mână și părea atât de rătăcit privind în gol...
îl năpădiseră amintirile, gândeam eu... Mă uitam cu
drag la tata și simțeam că ceva din el se aseamănă cu
draga de mama... poate limpezimea din ochi, poate ati-
tudinea lui calmă și cumpătată...
- Copil drag, acum eşti prea obosit, mă trezește
tata din contemplare, dovadă că totuși mă auzise. Mai
vorbim noi mâine, Sandule. E timpul să te duci la cul-
care, e târziu, eşti obosit şi te simt cam tensionat acum.
Du-te la tine în cameră, Floarea a avut grijă să ți-o pre-
gătească, sper să-ți placă. Trec şi eu puţin mai târziu să
îţi zic „noapte bună”.
N-am comentat și m-am conformat dorinței ta-
tei retrăgându-mă în odaia ce mă aștepta... o așteptare
îndelungă, cred, încă de când plecasem de-aici cu
mama... Intru cu mare emoție și simt că în aer plutește
o liniște care mă-nvăluie cald. Pe un perete, la capul pa-
tului, văd o icoană din care mă privește cu duioșie Fe-
cioara Maria ținându-l în brațe pe pruncul Iisus. Pe pe-
retele de vizavi, un tablou cu rame din lemn sculptat din
care-mi surâde portretul unui copil ce nu părea să aibă
mai mult de trei ani. Eu! – îmi spun și închid ochii în-
cercând să-mi stăpânesc bătăile inimii.
Un tremur ușor mă cuprinde, spre mine dau nă-
vală gânduri ce-mi fac mintea în colțuri, întrebări ino-
cente dar la care nu-mi răspunde nimeni... De ce viaţa
este atât de dură, uneori? De ce se despart oamenii, în
ciuda faptului că ei se iubesc? De ce...?

...Pare că sunt în curte... pe aleea aceea atât de
primitoare și ornată cu viață din faţa casei. Dinspre dea-
lul înflorit ce-și desface culmile ca-ntr-un evantai în
stânga noastră se simte venind o adiere lină de miresme
de cireși încărcați de floare. Mă chinui să prind un că-
răbuş zurliu ce nu se oprește din zbor neștiind pe care
din minunile acelea înflorite să poposească. Toate vio-
rile lumii n-ar putea egala cântecul naturii aceleia para-
disiace care-și încolăcește brațele parfumate în jurul
meu... Soare picură aur pe frunze și flori, sunt picuri de
iubire și de pace... Liniște... o liniște din care n-ai mai
vrea să pleci. Aud deodată uşa şi o văd pe mama ieşind
zâmbitoare din casă şi făcându-mi cu mâna de pe ve-
randă. Nu aud ce-mi spune, dar îmi dau seama din ges-
tica ei că mă cheamă acolo.
- Puiule, hai în casă, mami! Sandule...
Mă-ndrept spre ea zâmbind și cu braţele larg deschise...
- Sandule... Sandule.....
(Capitolul III din romanul în lucru
„Un suflet, două imnuri”)
Gabriela STANCIU PĂSĂRIN
Dora
Peste încă o săptămână pe care cu greu am aș-
teptat-o să treacă, ca să nu par totuși prea insistent, am
sunat-o, invitând-o la un film care tocmai avea premieră
la Patria. Neașteptat, a fost imediat de acord, mulțu-
mindu-mi chiar. Când ne-am întâlnit însă, nu mi s-a pă-
rut deloc prea entuziastă. Era palidă, apatică și nu arăta
prea grozav. Mi-a mărturisit că era de câteva zile în con-
cediu pentru că se simțise cam rău în ultimul timp și că
acea ieșire chiar îi prindea foarte bine după cele câteva
zile în care zăcuse închisă în casă.
După film, luând-o încet pe străzile din spatele
cinematografului sub pretextul de a mai lua ceva aer
proaspăt, am ajuns pe la Grădina Icoanei unde parcul
înflorit, pur și simplu te îmbăta cu parfumul lui nocturn.
O luasem inten-ționat pe-acolo căci garsoniera mea era
foarte aproape, chiar în drumul nostru spre stația de tro-
leibuz. Voiam să-i arăt Dorei unde stau, s-o invit pe
la mine, și poate, nesperat, să mai stam puțin împreună.
Dar nu găseam cum să i-o spun. În seara aceea mi s-a
118
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
părut tare ciudată, tăcută și fără vervă. Tocmai intrasem
pe strada mea când am auzit-o remarcând încântată:
– Ce frumoasă și liniștită este străduța asta, cu
casele ei interbelice ascunse în frunzișul acestor copacii
bătrâni! Îmi amintește de străzile copilăriei mele din
Domeni. Seamănă cumva cu strada mea, o mai știi?
– Da, abia atunci îmi dădeam și eu seama că
așa era. Probabil că instinctiv îmi cumpărasem garsoni-
era într-una din vilele acelei străzi, pentru că semăna
într-adevăr foarte bine cu fosta casă a Dorei, Nu mă în-
trebasem nici odată de ce-mi plăcuse atât de mult din
prima clipă locul acela. Eram eu însumi surprins de
constatare.
– Ei bine da, ai dreptate, seamănă foarte bine
dar nu m-am gândit niciodată, deși stau chiar pe strada
asta de câțiva ani! Uite acolo pe stânga, lângă cel mai
mare copac este casa în care, la etajul unu este garsoni-
era mea. Și am îndrăznit să continui:
– Vrei să urci? Mai stăm puțin de vorbă și apoi
te duc eu cu mașina până acasă.
Rămăsese o clipă locului privind nostalgic locul, ani-
mată deodată.
– Și copacul de la poartă este un tei?
– Da, e un tei.
– Ei bine, atunci urc, am încredere în tei! - îmi
răspunse glumind și în următoarele cinci minute, se
plimba prin camera mea, admirându-mi zâmbind, pere-
ții acoperiți de afișele de adolescent întârziat, discurile,
cărțile și întreaga atmosferă a camerei.
- Îmi place aici, se potrivește totul cu tine!
Eram măgulit și intimidat. Nu-mi puteam as-
cunde deloc emoția faptului că ea, Dora, acea Dora, era
acolo în camera mea, îmi atingea lucrurile și-mi spunea
că-i place la mine. Norocul meu că lampadarul nu ofe-
rea atâta lumină încât să mă observe prea bine.
– Vrei ceva de băut? O bere, un Bloody Mary,
un Pepsi?
– Un Pepsi da, chiar n-am mai băut demult un
Pepsi, e băutura mea preferată.
Îi mulțumeam în gând prietenului meu Florin
care lucra la Athenee Palace și care, înainte de-a pleca
spre Dora, tocmai îmi adusese o ladă cu Pepsi. Am băut
amândoi Pepsi, deși tare mai simțeam nevoia unei tării.
Promisesem însă că o duc acasă cu mașina. Dora se așe-
zase pe canapea iar eu am căutat un disc. Am ales Bea-
tles, discul pe care mi-l cumpărasem cu câteva zile în
urmă, tot de la Florin care era în stare să facă rost ori-
când, de orice. Yesterday, all my troubles seemed so
far away...
Mă așezasem alături, furat de melodie și de ea.
Rezemată de pernele canapelei, Dora sorbea încet din
paharul cu pepsi, cu privirea pierdută undeva în gol, și
acea umbră de tristețe se așternea iar, încet, peste chi-
pul ei. Tăceam amân-doi de ceva timp, ascultând pă-
trunși, melodiile care curgeau peste noi, gân-dindu-ne
cu siguranță, fiecare la altceva. Mă simțeam ca în
transă. La un moment dat, am întins mîna atingându-i
părul care-i cădea pe umeri. Eram pierdut... Rătăceam

cu mâna prin părul ei mătăsos și eram iar acel puști de
altădată, îndră-gostit până peste urechi. Dora parcă nu
simțea nimic, nu făcea nici un gest ca și când nici n-ar
fi fost acolo. Pick-upul se opri cu un zgomot sec, mu-
zica tăcu, iar Dora se întoarse, privindu-mă adânc și
parcă cu părere de rău, îmi prinse mâna ferm, oprind-
o din drumul ei.
– Silviu, trebuie să vorbim!
Mi-am retras brațul, aproape speriat de tonul
glasului ei care nu prevestea nimic bun. Privindu-mă cu
aceeași expresie plină de regret, continuă după o mică
pauză:
–Să știi că mi-am dat seama că de când ne-am
reîntâlnit, a început să te preocupe din ce în ce mai mult
relația cu mine, dorindu-ți probabil lucruri care, eu știu
că nu se vor putea întâmpla niciodată și nu te pot lăsa
să speri iar în zadar. N-ar fi corect să nu-ți spun că vie-
țile noastre sunt deja separate. Peste opt luni, eu voi
avea un copil. Este copilul pe care mi l-am dorit înainte
de orice altceva în viața mea și pe care nu credeam că-l
voi avea vreodată. Asta voiam să știi!
Se lăsă o liniște adâncă și rece ca moartea, care
mă trezi brusc la realitate. Eram consternat și contrariat.
Și atunci, de ce era singură, de ce era atât de apatică și
tristă?
– Și cu tatăl copilului ce s-a întâmplat, unde
este?
Privirea Dorei fulgeră o clipă și-mi răspunse
imediat cu un glas metalic și sec:
– Copilul meu va avea doar acel tată care-l me-
rită!
Am intuit că trebuie să-mi opresc acolo curio-
zitatea și să nu mai insist, deși tare mult aș fi vrut să știu
ce se întâmplase cu acel George permanent absent, pe
care-l găsisem de la început, așezat între noi ca un zid.
I-am spus doar ce simțeam:
–- Te invidiez că, spre deosebire de mine, tu îți
poți face un copil. Și eu îmi doresc foarte mult să am un
copil, dar din păcate, singur nu am cum să-l fac.
Era adevărat. Suferisem foarte tare când după
ce m-am însurat, am aflat că Daria nici nu vrea să audă
de așa ceva. Îmi aminteam cum de fiecare dată, fără să-
mi spună, își întrerupea sarcinile, cu risc enorm și cu
cheltuială la fel de mare și cum ne certam de fiecare
dată urât. Cum să fii femeie și să urăști să fii mamă?
Rămăsesem cu o mare desconsiderație față de Daria
chiar dacă mai aveam din când în când acele relații cu
ea. Nu erau decât din pură necesitate, sau mai degrabă
din obișnuință și comoditate. Nu mă mai interesa ce
face, ce gândește, sau dacă o deranjează sau nu indife-
rența mea, atâta timp cât pentru ea, actul în sine nu
avusese niciodată o altă semnificație decât pur sexuală.
Dora se ridicase pregătindu-se să plece, și mă
readuse la realitate. După ceea ce-mi spusese, părea
mult mai relaxată și calmă, chiar dacă tristețea din ochii
ei persista. Așa cum stătea în mijlocul camerei, pri-
vindu-mă blând și cald în clar-obscurul de miere pe
care-l dădea lampadarul, o vedeam mai fru-moasă și
119
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
parcă o iubeam și mai mult, chiar dacă nu eu eram tatăl
copilului pe care urma să-l aducă pe lume. Pentru mine,
Dora rămânea mai departe etalonul de feminitate al ace-
leia pe care mi-o doream pentru totdeauna în viața mea,
conștient fiind că lucrul ăsta nu va mai fi niciodată, po-
sibil. Simțeam asta ca pe o durere surdă care apăruse
mai nou, undeva în adâncul meu. Am condus-o până la
ușa blocului ei și așa s-a sfârșit și cea de-a treia noastră
întâlnire.
- Am uitat să-ți dau cartea! – mi-am amintit su-
bit. Dar de fapt nu uitasem. Era doar o strategie dispe-
rată prin care îmi pregătisem încă un motiv să o revăd.
– Păi, când poți trece să mi-o aduci, sună-mă!
Îmi întinse mâna ca unui cama-rad. Îți mulțumesc pen-
tru seara asta! Mi-a prins foarte bine.
Dispăru apoi grăbită, după ușa grea de la in-
trare, în holul întunecat al blocu-lui. Am rămas cu căl-
dura mâinii ei în palmă, uitându-mă la acea ușă, cu
senti-mentul că voi privi-o mereu cum se închide în
urma ei.
Eram atât de bulversat de ceea ce aflasem încât
nu mă mai puteam gândi la nimic altceva în afara Dorei.
Statutul ei de viitoare mamă, o îndepărta fizic și mai
mult de mine. Nu mai aveam într-adevăr nici o șansă.
Dar în loc să mă consolez cu această realitate, parcă
dimpotrivă, mă preocupa și mai obsedant să găsesc mo-
tive prin care să pot fi cât mai des în apropierea ei. M-
am străduit cu greu să n-o sun chiar a doua zi.
Am rezistat aproape o săptămână apoi i-am te-
lefonat și în aceeași zi spre seară, sunam iar la ușa ei, cu
cartea și un trandafir roșu în mână. Dar nu era singură
așa cum mi-aș fi dorit. Părinții ei tocmai reveniseră în
țară unde moșteniseră o casă, iar mama Dorei era la ea
s-o mai ajute, căci deși nu se simțea încă bine, începuse
deja serviciul.
– Silviu este un prieten foarte bun și drăguț din
liceu, cu care m-am reîntâlnit de curând. Așa mă pre-
zentase Dora mamei ei, zâmbindu-mi glumeț.
Eram usor stânjenit dar foarte interesat să-i las
mamei ei o impresie din cele mai bune. Am conversat
un timp, dar mai mult despre mine, așa că doamna
Naum aflase în final, cam tot ce se întâm-plase esențial
în viața mea. Mai rămăsese puțin și eram gata să-i spun
și că sunt îndrăgostit până peste cap de fiica ei, ceea ce
cred că de fapt înțelesese deja, ca orice mamă.
După „interviu”, doamna Naum își aminti că
are ceva treburi pe la bucătărie și ne lăsă singuri. Dar
era târziu ca să mă mai bucur prea mult de prezența Do-
rei. Stătea în fotoliu în fața mea și mă privea cu un zâm-
bet mai degrabă trist și parcă misterios, fără să pară că
ar mai avea ceva de spus. Simțeam că ar fi fost mai ni-
merit să plec. Ceaiul pe care mi-l servise era băut deja,
iar despre altceva ce am mai fi putut discuta?
– Când te mai pot vedea? – nu m-am putut ab-
ține s-o întreb, căci gândul asta mă obseda întruna.
– Nu știu Silviu, dacă ar trebui să ne mai ve-
dem. Nu ți-ar face bine nici ție, nici mie. Pentru mine a
început o altă viață, am alte preocupări acum și sincer,

simt nevoia să fiu singură doar eu cu Luca. Zâmbi ma-
tern. Cu Luca, pentru că sunt sigură că voi avea un bă-
iețel!
Simțeam un nod în gât. Era clar, nu aveam loc
lângă Dora și era normal. Cine eram eu pentru ea? Tre-
buia să-mi tempe-rez avântul. O pierdeam iarăși. Și to-
tuși, mai găsisem o portiță pe care să o las întredeschisă.
–Bine Dora, dacă așa dorești tu. Poate ai drep-
tate dar nu și în privința mea. Oricum, te rog să ții minte
că vei avea în mine întotdeauna un prieten adevărat și
dacă o să ai vreodată nevoie de mine, să mă cauți. Voi
fi oricând gata să te ajut și să fiu lângă tine.
Spunându-i asta, m-am ridicat pentru că nu mai
suportam momentul. Simțeam că mi se sfâșie sufletul.
Mi-am luat la revedere politicos de la mama ei care mi
se păruse că zâmbește cu mult drag și compasiune și am
plecat. Știam că o cucerisem și că probabil, într-o even-
tuală discuție cu Dora ar fi avut numai cuvinte bune
pentru mine. Cine știe!
(Fragmant din romanul în lucru TEO,
DORA și TEODORA – vol.1)
Aurelia CORBEANU
Blazonul
Strada Olari era paralelă cu bulevardul princi-
pal al oraşului, din care se rupea în centru, lângă bătrâna
Biserică Domnească, cotea spre răsărit, prin spatele
primăriei şi se târa încet pe la poalele unui şir de dealuri
ondulate, acoperite cu pomi fructiferi şi din loc în loc,
cu pâlcuri de mesteceni. Dincolo de ele, urmau alte dea-
luri mai înalte şi mai prăvălatice, acoperite cu păduri
bătrâne de fag. Pe partea asta, adică pe dreapta, erau
case puţine, pitite în îndoitura dealurilor sau pe ulici-
oare strâmte ce urcau pe firul văilor şi se pierdeau în
pădure. Între case, erau livezi şi grădini cultivate cu zar-
zavaturi ori porumb. Pe partea stângă a străzii, pe un
teren neted ca-n palmă, se înşirau casele, una lângă alta,
iar în spatele lor se întindeau până aproape de bulevard,
grădini de zarzavaturi, ori lanuri de porumb.
Mulţi oameni aveau pământ şi pe partea
dreaptă şi pe partea stângă a străzii. Aşa era nenea Pe-
tre, olarul, care avea cuptor de oale în curte şi făcea vase
120
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
de pământ smălţuite şi împodobite cu chenare de flori.
Mai sus de ei, era casa lui Stalin cizmarul. Aşa îl pore-
clise lumea, nu se ştie de ce, şi acum parcă i se uitase
numele adevărat.
Casă frumoasă avea pe partea stângă şi Ghe-
orghe Căpăcel, tâmplar de meserie. Avusese el aşa o
ambiţie să aibă o casă dichisită, cum nu mai era alta pe
stradă. În partea de sus, la o jumătate de metru sub as-
terială, de jur împrejur, se găsea un chenar pictat în cu-
lori vii, cu forme geometrice, imitând un model de ie.
În partea din faţă, casa avea un pridvor sculptat chiar de
mâna lui, din lemn de stejar. Din pridvor, coborai pe
nişte scări de piatră, în curte. Aici printre ronduri de
flori şi iarbă, câteva poteci pietruite cu lespezi late,
aduse de la munte, te conduceau spre atelierul lui de
tâmplărie, spre curtea de păsări și spre poarta de la
stradă.
Peste drum, adică pe partea dreaptă, sub deal,
mai avea o bucată de pământ, o livadă cu câţiva pruni
şi mai sus de ea se ridica o mică pădurice de mesteceni
şi un cireş înalt care făcea cireşe mari negre- amărui.
Ar fi vrut omul să-i facă fetei casă aici, după
ce s-a măritat, dar n-a primit autorizaţie de construcţie,
fiindcă se aştepta, de câţiva ani, un plan de sistemati-
zare a oraşului şi până atunci nimeni nu mai avea voie
să construiască nimic.
Și Baba Tinca locuia tot într-o casă frumoasă,
la vreo două case mai sus de Gheorghe Scriban . Pe o
temelie înaltă de piatră, se ridica o clădire înconjurată
pe două părţi de pridvor făcut din scânduri mici, tăiate
în model de frunză de stejar. Mai mulţi stâlpi subţiri, de
lemn susţineau acoperişul din şiţă. Pridvorul ieşea în
față, spre curte şi sub el era intrarea în beci. Pe pălimar,
de jur împrejur se găseau glastre cu garoafe roşii. Baba
Tinca rămăsese văduvă de tânără. Îi murise soţul pe
front. Avusese şi doi băieţi care muriseră şi aceştia de
tuberculoză. Acum locuia singură. Două tufe mari de
liliac alb şi mov, alta de lămâiţă şi alta de merişor, fă-
ceau primăvara, din curtea ei, un rai, în acelaşi timp era
şi un bun paravan în dosul căruia se ascundea urmărind
strada. Oamenii treceau spre oraş, se întorceau, ea în-
treba pe fiecare ce-a cumpărat, ce-a mai auzit, ce-a mai
văzut! Nimic pe stradă nu se mişca fără ştirea ei!
Vecină cu ea, era Maria Rusului care se mări-
tase cu un basarabean, venit în ţară în timpul războiului.
Acesta îi făcuse casă şi trei copii, dar abia târziu aflase
femeia că el mai avea o nevastă, , într-un sat de la
munte şi avea şi cu aceea două fete!
Femeile, copleşite de lipsuri, au acceptat si-
tuaţia şi acum bietul basarabean căra sacoşele cu mân-
care, împărţind salariul între cele doua familii care, pro-
babil, îl făceau fericit!
Tot pe strada asta mai locuia un ţigan lăutar,
care zicea că e rudă cu Fărâmiţă Lambru, şi nenea Au-
rică Dogarul şi nenea Ion al Linţii, om cu treisprezece
copii... Mulţi copii avea şi pădurarul Vasile Ursu care
locuia într-o casă lucrată toată din lemn de brad. Pereţii
din faţă erau decoraţi cu două trofee de cerb, un cocoş

de munte împăiat şi alte păsări micuţe împăiate şi aşe-
zate pe ramuri uscate de stejar.
Lângă el stătea Limbă Lată. De fapt el se nu-
mea Ion Manole, dar aşa de bine i se potrivise porecla,
încât numele adevărat n-a mai putut face faţă situaţiei,
nici măcar după ce omul ajunsese mare activist la ca-
binetul de partid.
Soacra tovarăşului Limbă Lată era vrăjitoare!
Avea pe dracul ascuns într-o sticlă la piciorul patului.
Aşa îşi şopteau copiii unii altora şi când treceau prin
dreptul casei ei, îşi scuipau în sân şi-şi făceau cruce!
Şi uite aşa se înşirau casele până se pierdeau la
marginea pădurii unde, într-o căsuţă pitită sub aco-
perişul de şindrila veche şi înnegrită de ploi, trăia bă-
trâna Ghiberoaia Nebuna. Nu făcea rău nimănui. Avea
două capre cu care se ducea la pădure în fiecare zi. Se
întorcea seara cu o legătură de lemne pe cap şi o poală
de bureţi. Cânta. Cânta aşa lălăind fără să ia oamenii în
seamă. Cânta şi vorbea cu caprele, parcă ar fi fost copiii
ei.
Deşi ne găseam în anul 1970 şi oraşul intrase
într-o perioadă de industrializare intensivă, totuşi
strada Olari lâncezea într-o amorţeală de feudalism în-
târziat. Dispunea de apă curentă, canalizare, electrici-
tate, oamenii lucrau în fabrici şi totuşi o linişte arhaică
plutea în zona asta a oraşului.
Primăvara, mai întâi veneau cucii şi copiii
ieşeau dimineaţa grăbiţi prin curţi, curioşi să afle dacă
a venit pe deluţul lor acelaşi cuc pe care îl ascultaseră
şi anul trecut, apoi se începea greblatul frunzelor uscate,
iar de ziua celor patruzeci de mucenici, se făceau fo-
curi mari prin grădini şi copiii săreau peste ele să fie
apăraţi tot anul de vrăji şi de deochi. Şi la vremea ara-
tului, bărbaţii îşi luau zi liberă de la fabrică şi cu boii
şi cu plugul împrumutat îşi arau loturile ajutătoare.
Apoi se coceau cireşele şi dudele şi prichindeii stăteau
căţăraţi prin pomi, ciripind toată ziua, la întrecere cu
mierlele.
Când venea ziua moşilor de primăvară, femeile
încă mai împărţeau străchini şi căni de pământ pline cu
cireşe.
Încet, încet, dealurile se acopereau cu iarbă
înaltă, presărată cu flori, și fragi roşii. Prin iulie, august
toată strada mirosea a fân proaspăt adunat prin grădini
în clăi înalte, căciuli tocmai bune pentru vântul aspru al
iernii.
Când se întorceau seara de la câmp, femeile
aprindeau grabnic focurile în bucătăriile de vară, copiii,
liberi acum, se adunau în pâlcuri, încingeau joaca şi
strada, fericită, răsuna de chiote, în timp ce bărbaţii se
odihneau în jurul mesei din curte, descântând în tihnă
câte un păhărel de ţuică.
Uite că venea şi toamna! Urcând dealul, soa-
rele îmbrăţişa cu căldură, pâlcurile de mesteceni, se răs-
făţa apoi în aurul porumbului adunat în grămezi prin
curţi, mângâia înfiorat obrazul rumen al merelor iona-
tane, hohotea nestăvilit, alunecând peste nucile maronii
întinse la uscat!
121
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Părea că ordinea asta, care venea din veacuri,
n-avea să fie niciodată tulburată.
Dar într-o zi, prin difuzoarele aflate pe pe-
rete, în bucătăria fiecărui locuitor, la ştirile locale s-a
anunţat cu bucurie că a sosit planul de sistematizare, ba
chiar că în holul primăriei se află macheta oraşului anu-
lui două mii. Cu mândrie, autorităţile locale invitau oa-
menii să vină s-o vadă şi să citească graficele în care se
prezentau datele la care începea modernizarea unei
zone sau alta. Se vor construi blocuri, locuinţe pentru
toţi muncitorii veniţi în valuri din satele vecine.
Oamenii nu se grăbeau să meargă să vadă o
machetă din care, probabil, n-ar fi înţeles mare lucru.
Modernizarea oraşului era treaba primăriei. Ei îşi ve-
deau de muncă, de copii, de neajunsurile vieţii.
Dar încet, încet au început să se strecoare
zvonurile. ”Prima va fi demolată Uliţa Morii şi apoi
Strada Duzilor. Abia peste patru ani ar fi urmat să intre
în demolare strada Olari. Erau trei case pe Uliţa Morii
şi pe Strada Duzilor patru, dar să zici că se demolează
strada Olari!? Cine să creadă aşa ceva!?
Zvonuri, domnule, zvonuri!
Dar n-au fost zvonuri .
Parcă n-ar fi fost niciodată, aşa a dispărut
Uliţa Morii, apoi şi Strada Duzilor..
Şi nici n-a trcut un an şi iată că într-o zi, doi
oameni de la primărie au trecut pe strada Olari şi au dat
fiecărei familii care locuia pe partea stângă, deci în zona
de şes, câte un plic alb pentru care a trebuit să semneze
personal de primire.
Seara, oamenii au ieşit în grupuri pe la porţi,
cu plicurile în mână, discutând aprins..
- Ai văzut ce scrie? Peste o lună începe demo-
larea pe partea noastră. Trebuie să ne strângem lucru-
rile şi să ne mutăm. O să ne dea apartamente în blocurile
noi, care s-au construit deja.
- Mie mi-a scris şi numărul blocului şi al apar-
tamentului.
- La toţi ne-a scris. O să ne bage pe toţi într-un
bloc! La cutie, copii, că aţi stat destul la aer!
- Nu glumi, zice Ursu, pădurarul, că nu-i de glu-
mit! Să mă mut în trei cămăruţe cu toţi copiii mei? Mai
bine-mi fac un bordei în pădure! Şi cu tot ce am adunat
pe lângă casă într-o viaţă întreagă ce să fac? Pot băga
în apartament putinile pentru prune, butoiul de varză,
tuciul de făcut săpun şi scara pentru văruit? Şi merele şi
perele, dacă nu mai am beci, unde să le bag?
- Stai, omule, că n-ai înţeles! Dacă te muţi la
bloc, nu mai ai nevoie de butoaie şi de beci, că n-o să
mai ai pământ, deci nici prune, nici mere, nici pere. O
să cumperi din piaţă, ca boierii.
Femeile ascultau şi nu le venea să creadă. Apoi
au început să plângă și să blesteme : Să se aleagă praful
şi pulberea…să-i ardă focul….să nu mai apuce să vadă
colţul ierbii….să-i înghită focul iadului… .pe ăia! Şi
oamenii au rămas pe loc. Peste vreo două săptămâni
însă, au venit buldozerele şi au fost instalate două ma-
carale uriaşe.

Imediat li s-a pus în vedere să se mute, că doar
au avut destul timp, de când au primit şi au semnat pen-
tru repartiţii. Acum totul devenise extrem de real. Tre-
buia să-şi desfiinţeze gospodăriile, să renunţe la tot şi
cu ceva mobilă să se înghesuie câte zece familii pe o
scară de bloc!
Descumpăniţi, oamenii nu ştiau încotro s-o apuce!
Unde să ducă animalele? Le-au dus la târg, cele mai
bătrâne la abator.
Tot la abator a fost dusă şi Lunaia. Când bărbatul a scos-
o pe poartă, legată de funie, femeia s-a agăţat de coar-
nele vacii şi a început să ţipe:
- Nu mi-o lua, nu mi-o lua! Cu ea am crescut copiii, cu
ea am ieşit din sărăcie. N-ai s-o duci la abator, nu te
las!
Patru copii mărişori au ieşit plângând din curte:
- Tată, n-o duce s-o taie, tată, te rugăm!
- Intraţi în curte, a strigat omul disperat, privind cu
ciudă la vecinii care ieşiseră la porţi. Femeie, ia copiii
şi intră în curte, paştele şi grijania ei de viaţă!
- Nu mi-o lua, n-o duce la tăiere, ţipa şi mai disperată
femeia, căzând în genunchi şi îmbrăţişând picioarele
bărbatului!
- Ce putere am eu, nebuno!? urlă omul cu o voce sugru-
mată de ură mocnită, împotriva nu ştiu cui şi izbi vio-
lent soţia cu palma peste faţă. Aceasta căzu în ţărână,
fără grai. Bărbatul plecă, trăgând vaca după el. Plân-
gând încet, copiii ridicară pe mama lor din praf şi ţi-
nându-se îmbrăţişaţi, intrară în curte.
Nici cu nea Petre n-a fost bine. Când a înţeles că
trebuie să dărâme cuptorul de ars oale şi, mai ales, că
nu-i dă voie să-l mute pe partea cealaltă a străzii, că nici
roata olarului, nici smalţurile, nici vopselele nu-i mai
erau de folos, că de acum rămăsese sărac lipit, a început
să umble aşa fără rost pe străzi şi să întrebe pe unul şi
pe altul:” Nu ştii, dumneata, unde să pun eu roata ola-
rului?”
O săptămână întreagă, cei cu casele sub deal au
privit paralizaţi de durere cum vecinii lor de o viaţă, tre-
ceau cu căruţele încărcate cu ferestre şi uşi vechi care
ascundeau în ridurile lor viaţa acelora alături de care
îmbătrâniseră şi ele, garduri , butoaie şi chiar coteţe
pentru câini, cum cărau în spate tuciuri, scânduri, fie-
răstraie, sape. Cei de sub deal priveau şi se întrebau în-
nebuniţi : „Când o să ne vină rândul şi nouă, Doamne!?
Vasile Ursu şi-a încărcat tot avutul şi s-a dus cu toate
în Poiana Crucii, la poalele pădurii, unde avea o odaie
şi un grajd pentru vite.
- Eşti nebun, Vasile! Cum o să stai cu cincis-
prezece suflete într-o cameră?
- Om mai dormi şi-n vizuini cu urşii, dac-o fi ne-
voie!?
- Şi copiii? Cum vin la scoală, tocmai de la marginea
oraşului?
- Or veni, dac-or vrea să înveţe, dacă nu, or creşte vite
şi or locui în pădure, unde e apă limpede şi aer curat!
122
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Peste o săptămână, casele pustii, fără uşi şi fe-
restre, cu acoperişurile demolate, aminteau de imaginile
paralizante ale oraşelor bombardate!
Acum strada părea un trup uriaş, trântit la pământ, a
cărui parte stângă era sfârtecată, iar cea dreaptă încerca
să supravieţuiască, aşteptând lovitura, înnebunită de du-
rere!
Câinii rămaşi în curţi, căutau urmele stăpânilor prin
camerele goale şi urlau a pustiu!
O singură gospodărie a rămas neatinsă. Aceea a lui
Gheorghe Căpăcel, tâmplarul. El n-a semnat nici o hâr-
tie şi a refuzat să se mute. Pentru a accepta demolarea,
a cerut să i se aprobe reconstrucţia casei în grădina de
peste drum, sub deal.
Nu i s-a aprobat. I s-a explicat că şi partea aceea
va fi demolată peste câţiva ani. Aceea va fi o zonă de
vile pentru turişti, ca la Sinaia!
Omul nu înţelege asta. Vrea să-şi mute casa peste drum.
E casa lui, e pământul lui. Şi mama lui şi bunica lui şi
străbunica lui tot pe acest pământ au locuit, şi-au cres-
cut copiii şi au murit. Pe el nu-l bagă nimeni în neno-
rocitele alea de cutii din beton!
A fost un om mic de statură din totdeauna, poate
să fi avut un metru şi jumătate, dar acum, de supărare
şi de atâta alergătură a slăbit şi s-a îngălbenit, iar ochii
îi strălucesc de ură şi de împotrivire. Nevasta lui şi fiică-
sa, rămasă văduvă la douăzeci şi cinci de ani, cu doi
copii, îl roagă să cedeze, să se mute la bloc şi gata.
Dar el nu vrea. Nu poate renunţa la casa lui, la ate-
lierul lui de tâmplărie, la florile lui, la pridvorul lucrat
cu sufletul, nu ştie ce să facă nici cu Lupu. Cui să-l dea?
Că nu are, bietul câine nici măcar un mormânt pe care
să urle şi să moară de tristeţe!
Şi iar o ia la rând pe la locală, pe la judeţ. Toţi dau
din umeri. Unii îl şi ameninţă.
Ieri au demolat ultimele trei case de lângă el. Baba
Tinca a stat ascunsă în grădină la vecinul de peste drum.
Și când au început să izbească în ziduri cu ciocanele,
când s-a prăbuşit acoperişul, a scos un urlet de groază,
a ţâşnit pe poarta grădinii şi s-a aruncat peste grămada
de moloz. Au dus-o la spital, unde a murit peste câteva
zile. Vecinii de sub deal, pioşi, au aprins lumânări pe
grămada de moloz.
Lumânari au aprins şi în curtea lui Petre olarul,
pe care-l găsiseră muncitorii, când au început demola-
rea acoperişului, spânzurat de o grindă, în mijlocul po-
dului.
- Mâine pe la doişpe, începem la dumneata,
nenea Gheorghe! Până atunci să-ţi muţi lucrurile la
bloc, îi zice cu blândeţe tehnicianul care supraveghea
lucrările. Eu nu am nici o vină. Îmi pare rău pentru
dumneata, ai casă frumoasă! Dar asta e! Trebuie să ne
supunem! Modernizarea se face în folosul nostru, al tu-
turor.
- Pe dracu! Taci, omule! Mâine o să dărâmi zi-
durile peste mine!
Apoi a trecut strada şi s-a dus în grădina de sub deal.
Soţia, fata şi nepoţii au rămas pe scările casei, aşteptând

o vorbă de la el. Dar el a rămas mut şi fără să mai stea
pe gânduri, a luat un topor mare şi a început să taie po-
mii de lângă drum. Unul, doi, trei…..zece! Tăia şi căra
singur crengile. Părea că ura i s-a transformat într-o
energie inepuizabilă!
Când soţia a înţeles ce vrea, i-a spus fetei:
-Să începem să împachetăm. Să ducem câte ceva din
lucrurile tale şi ale copiilor la bloc. El va începe lupta
cu legea chiar de azi!
Pe la ora trei, când se întorceau de la lucru, oa-
menii s-au oprit uimiţi. Gardul de la curtea lui Gheor-
ghe dispăruse. Fusese mutat peste drum, în fundul gră-
dinii.
„ Aşa, uite că se mută şi Gheorghe, până la urmă!”
Dar Gheorghe, suit pe acoperişul casei, lua ţigla
şi legând-o cu sfoară în pachete de zece, zece bucăţi, o
cobora în curte, unde fata o punea pe o targă şi împre-
ună cu maică-sa o cărau peste drum.
Doi bărbaţi mai tineri care au înţeles repede ce se în-
tâmplă, s-au oprit, şi-au agăţat hainele într-un par şi au
intrat în curte:
- Nene Gheorghe, te ajutăm şi noi.
- Pe răspunderea voastră, le strigă omul de pe
casă.
Acum femeile primesc ţigla, o aşează pe targă
şi cei doi o cară. Apoi au mai venit nişte bărbaţi cu roa-
bele. Şi au mai venit şi nişte femei. Au apărut mulţi din
cei ce fuseseră demolaţi. Furnicar era acum în curtea
lui. Veniseră şi copiii mai măricei. Au început să care
cărămidă. Toţi cărau. Unii desfăceau cu grijă zidul, cu-
răţau molozul, alţii cărau cărămizile. Se făcuse noapte
şi nimeni nu pleca acasă. Şi ca un miracol, pe cele două
macarale s-au aprins luminile. Şi era lumină ca ziua. Şi
nimeni nu pleca acasă. Cărau grăbiţi, bucuroşi! Pe mă-
sură ce zidurile se micşorau şi cărămida se stivuia sub
deal, oamenii deveneau tot mai veseli. Începuseră chiar
să facă glume. Dar cea mai bună glumă asta era. Casa
lui Gheorghe se muta încet, încet, dar nu dispărea!
Aşa, bucată cu bucată, a fost mutat sub deal şi
atelierul şi coteţele păsărilor şi coteţul lui Lupu şi tot,
tot, iar dimineaţa, când soarele a urcat dealul furişându-
se printre mesteceni, l-a văzut pe Gheorghe şi pe soţia
lui, ca nişte stafii uitate de noapte, umblând printre dă-
râmături să mai recupereze câte ceva din ceea ce nu se
văzuse din cauza întunericului. Şi au rămas acolo, sco-
tocind în grămada de moloz până când au venit munci-
torii cu târnăcoapele şi lopeţile să demoleze şi să în-
carce totul în camioane. Atunci, tăcut şi crâncen ca un
tăiş de sabie, Gheorghe a luat o mână de ţărână din
curtea lui, nevasta, o tufă de trandafir care fusese lângă
casă şi aşa păşind unul în urma celuilalt, cu lacrimile
curgând pe obrajii plini de praf, au trecut amândoi
strada şi s-au dus ACASĂ.
Toamna a fost lungă, construcţia blocurilor
avansa repede. Pe şinele de fier instalate de-a lungul
drumului, cele două macarale imense ridicau prefabri-
catele din beton pe care muncitorii cu ochelari de pro-
tecţie le sudau, legându-le unele de altele. Puse alături,
123
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
plăcile de beton încastrate cu ferestre şi uşi, alcătuiau
imediat apartamente în care intrau instalatorii de apă şi
de curent electric. Uriaşii de beton se ridicau sfidători,
luând lumina soarelui pentru casele rămase încă în pici-
oare pe partea de sub deal.
Şi când a venit iarna, au început deja oamenii să se
mute în ele. Pereţii erau încă uzi, dar ei sperau că se vor
usca îndată ce caloriferele vor fi cuplate la centralele
termice.
Gheorghe reuşise să-şi înjghebeze o magazie
de scânduri acoperită cu carton asfaltat. Aici locuia îm-
preună cu nevastă-sa. Îşi băgase patul, un godin de
fontă, tejgheaua pentru tâmplărie şi o ladă plină cu lu-
cruri, folosită ca masă. Aici l-a găsit iarna. Tăia lemne
de pe deal, făcea focul în godin, asculta vântul care se
strecura pe sub acoperiș, printre scândurile pereților şi
lucra tâmplărie. O masă, câteva scaune, un raft, mai ales
rafturi pentru debarale. Toţi care se mutau în blocuri,ve-
neau la el să-i comande rafturi pentru debarale, cuiere
pentru hol, stative pentru flori.
Pe la sfârşitul lui aprilie tot pleca de acasă fără
să spună unde se duce, iar în prima zi de luni, după întâi
mai, zece oameni au venit, au măsurat şi au început să
sape şanţurile pentru temelie.
Nenea Gheorghe Căpăcel începea să-şi recon-
struiască o casă.
Era pe la doisprezece când un miliţian şi doi oa-
meni de la primărie au intrat în curte şi s-au apropiat.
Câinele, legat în grădină sub un prun, se izbea să rupă
lanţul!
- Cine e Gheorghe Căpăcel?
- Eu.
- Ce lucrezi aici?
- Păi nu se vede? O casă!
- Ai autorizaţie de construcţie?
- Deocamdată nu am, dar mi-a promis domnul
arhitect că mâine mi-o dă. Am planurile de construcţie
şi cererea la primărie. Minţea numai pe jumătate.
- De ce te-ai apucat de lucru fără autorizaţie de
construcţie?
- Am găsit şi eu oamenii ăştia liberi câteva zile,
că sunt în concediu. După ce pleacă la lucru, n-am cu
cine mai face.
- Ştii că o construcţie ridicată fără autorizaţie
poate fi demolată, iar dumneata primeşti amendă de la
cinci sute la trei mii de lei? Si apoi cred că ai fost in-
format că şi zona asta a străzii va intra în modernizare
până în anul 1989. De ce te zbaţi degeaba?
- Ştiu. Toate le ştiu.
- Oameni buni, se adresează străinii lucrători-
lor, plecaţi acasă. Nu mai scoateţi nici o lopată de pă-
mânt până când omul ăsta nu vă va arăta că are autori-
zaţie de construcţie.
Şi duşi au fost!
- Nu vă temeţi, le zice Gheorghe cu blândeţe.
Pe voi nu vă amendează. Pe mine mă amendează.
Odihniţi-vă vreun ceas şi după aia, la lucru! Peste două
zile turnăm betonul.

Turnau betonul când au venit iar cei de la
sistematizare.
- Ai primit autorizaţie de construcţie?
- Nu.
- Plăteşti cinci sute pe loc, sau vii mâine la bi-
rou şi plăteşti o mie?
- Taie chitanţă, răspunde Gheorghe şi scoate
banii din buzunar, numărând hârtiile rar una câte una!
A plătit amenda şi a turnat temelia. Două săp-
tămâni cât a trebuit să se întărească betonul, a fost
linişte. Oamenii treceau pe stradă şi se uitau curioşi. A
reuşit sau n-a reuşit? L-au lăsat să construiască fără au-
torizaţie? A plătit amendă!? Bravo lui!
Apoi au venit zidarii. Trei meşteri şi doi sala-
hori Aceştia cărau apa, amestecau varul cu nisipul cărau
mortarul cu targa. Aşezaţi în rând, Gheorghe, nevastă-
sa şi fata, aruncau din mână în mână cărămida până
lângă zidari. Le sângerau palmele, îi durea mijlocul, dar
nu ziceau nimic. Munceau cu bucurie stăpânită de
teamă.
Când, iată musafirii!
- Taie chitanţă pentru o mie de lei, îi întâm-
pină stăpânul scoţând din buzunar banii şi numărându-
i rar.
- Te joci cu focul, Gheorghe, zice unul tăind
chitanţa. Doar ştii bine că nu poţi fi lăsat să faci asta, şi
arată cu mâna spre ziduri.
- E treaba mea ce ştiu şi ce nu ştiu! Căraţi-vă!
A doua zi au fost lăsaţi în pace. Spre seară au
venit pe la el câţiva din foştii vecini. Au intrat în adă-
post. Au vorbit.
A treia zi, din nou primăria!
- Trei mii! Să vedem acum de unde mai plă-
teşti?
- De unde de neunde, uite că plătesc! Luaţi
banii. Mă bucur că de azi n-o să vă mai văd!
- Te bucuri degeaba. Mâine vin ăi mari!
Casa prindea contur. Se profilaseră uşile şi
ferestrele. Şi câteva din zidurile interioare. Deşi mic,
Gheorghe se simţea uriaş! Ştia că o să-i înfrunte până
la moarte şi casa tot se va ridica mai frumoasă decât
fusese!
Iată-i acum la poartă! Mulţi. Printre ei, acti-
vistul de partid. Intrând în curte, preşedintele Consili-
ului orăşenesc se adresează direct zidarilor, ignorând pe
Gheorghe, care le ieşise înainte:
- Aveţi autorizaţie să lucraţi particular? Aţi
declarat suma primită ca să fiţi impozitaţi corect pentru
banii primiţi în plus la salariu? Aveţi carnetele de să-
nătate completate la zi? Aveţi fişele de protecţia muncii
semnate?
Oamenii se priviră uimiţi
- Niciodată nu ni s-a cerut aşa ceva! Avem
toate astea, acolo, pe şantier. Aici lucrăm în concediul
nostru de odihnă.
- Şi dacă sunteţi în concediu, puteţi lucra dacă
sunteţi bolnavi de inimă, sau puteţi să cădeţi de pe
124
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
schele? Dacă sunteţi în concediu, puteţi să lucraţi la
această construcţie care se ridică fără autorizaţie?
- Noi n-am…. bâigui unul dintre oameni.
- Dacă continuaţi să lucraţi aici, de mâine n-o
să mai aveţi contracte de muncă pe şantier!
- Şi nici pe alte şantiere din ţară, completează
un altul întorcându-se cu spatele şi urmând pe ceilalţi.
Când au ajuns în stradă, s-au urcat în maşină şi au ple-
cat.
Un timp n-a vorbit nimeni. Gheorghe privea
la muncitori şi muncitorii la Gheorghe.
Apoi cel mai tânăr dintre ei începu să-şi
strângă uneltele
- Să nu te superi. Am copii şi nevasta cam bol-
navă!
- Dar plecăm şi noi cu el. O să găseşti, dum-
neata, pe alţii care nu lucrează pe şantier.
Gheorghe iar e mut. Le plăteşte. Îi conduce
până la poartă. Leagă poarta cu sârmă. Dezleagă câinele
şi se duce în adăpost. Prinde toporul în menghină şi în-
cet, mânuind cu grijă pila, începe să-l ascută.
E linişte în curtea de sub deal. Vecinii din blo-
cul de vizavi spionează prin perdea .. „ Nu lucrează
nimeni” „Nu se văd oameni prin curte” „ L-au învins pe
bătrân”. „ Păi şi el….! Ce curaj! Să te pui cu legea!” „
N-are autorizaţie, nu poate construi, asta e sigur! „ „Dar
e casa lui, pământul lui şi banii lui! „ Legea e lege, nu
te pui cu legea!
* *
- Ce se aude în stradă? De ce vorbesc aşa tare?
La ce se uită oamenii ăştia?
- La casa lui Gheorghe! E gata. Au ridicat zi-
durile!
- Când le-au ridicat?
- Au lucrat pe furiş. Probabil noaptea!
* *
Peste două zile, mai spre seară, a venit Vasile
Ursu cu doi pădurari şi cu un tractor mic, cu care se
corhănesc lemnele la munte, au întins fierul şi într-o oră
au plecat. Iar a doua zi pe la patru dinspre ziuă, au înce-
put bocăniturile. Douăzeci de oameni tăiau scânduri,
băteau cuie, legau fierul. Se făcea cofragul pentru placa
de beton. La ora şapte, în curte era linişte. Plecaseră cu
toţii la locurile lor de muncă.
În ziua următoare, la fel. Dar aproape de prânz,
în fața casei se opreşte o Dacie albă. Din ea coboară trei
necunoscuţi. Înaintează spre poartă.
Gheorghe apare pe ziduri
- Ce vreţi?
- Deschide poarta, avem de vorbit!
- Nu intraţi! Câinele e dezlegat!
Unul dintre străini desface sârma, deschide şi
intră. Ceilalţi după el. Gheorghe strigă:
-Lupu, soaa pe ei!!
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Câinele ţâşneşte dintre ziduri şi se aruncă asupra Bătrânul ridică paharul şi închină mulţumind
primului care se prăbuşeşte la pământ. Cel care-l urma tuturor, în timp ce pe chipul său palid, cu ochii adânciţi
înşfacă o scândură şi izbeşte câinele. Acesta cade pe în orbite, aluneca un zâmbet obosit şi nesigur .
spate schelălăind de durere. Bărbatul rămas în urmă se Astăzi, tot mai mulţi oameni se plimbă seara
retrage lângă maşină. Ceilalţi doi îl urmează. Din braţul pe strada Olari să admire mulţimea vilelor, construite
unuia curge sânge. Maşina demarează în viteză. după 1989, pe partea dinspre pădure rămasă nedemo-
Gheorghe iese în fugă din casă şi îngenun- lată,dar mai ales se opresc să privească uimiţi şi cu-
chează lângă câine, încercând să-l ridice. Câinele nu se rioşi, o casă frumoasă cu cerdac din lemn de stejar
mişcă. Stăpânul îl ia în braţe şi dispare cu el în spatele sculptat. Pe frontispiciu se distinge un topor pe a cărui
zidurilor. coadă au apărut muguri şi flori de măr.
Seara, în curtea de sub deal se adună oamenii. Oare de ce şi-o fi ales omul ca blazon, un topor
Zece, cincisprezece, douăzeci. Un bec ridicat într-o pră- cu coada de lemn înflorit!?
jină înaltă, luminează curtea. Începe turnarea plăcii de
beton. Femeile aduc apă. Unii amestecă balastrul cu ci-
mentul, alţii cară găleţile, urcând încet pe schelele de
lemn.
Spre ziua treaba e gata.
Bătrânul îi conduce până la poartă, mulţumeşte
fiecăruia, apoi leagă poarta cu un lanţ. Acum poate să
se odihnească, până se întăreşte betonul.
Azi a început împătularea. Doi zidari bătrâni
lucrează calmi şi în lumina soarelui, braţele lor se mişcă
uşoare şi sigure ca nişte automate. Nişte femei cară Nică D. LUPU
mortarul pe care îl pregătesc doi băieţi, elevi de liceu,
fiii vecinului din casa de alături.
Pe la zece soseşte iar Dacia albă. Străinii co- Întrunirea
boară. Se apropie de intrare . În spatele porţii, ca din
Pentru oamenii nevoiași, din ținuturile undui-
pământ, apare Gheorghe cu toporul ridicat deasupra ca-
toare ale micuței noastre Lozove secate în cea mai mare
pului. Ochii măriţi îi strălucesc a nebunie, glasul e gros
parte a timpului, urmele nu prea îndepărtatului război
şi ameninţător..
sunt încă proaspete. Asemenea mărturii se arată la tot
- Care intră primul, e mort. Să ştii că nu mă
pasul. Sunt încă vii atât prin casele cu odăi mai mult
joc! O rază de soare alunecă pe lama toporului şi aceasta
golașe, în curțile sărăcăcioase, prin care zburdă vântul
străluci şi păru deodată de două ori mai mare decât era.
traistă-goală, ca prin propriul imperiu, prin grajdurile
Bărbaţii se opresc. Dau să desfacă lanţul.
mai mult pustii, și, în același timp, prin largul câmpuri-
Gheorghe izbeşte crâncen. Lanţul şi poarta se pră-
lor puțin satisfăcătoare. Toate acestea însă, își regăsesc
buşesc. Fulgerător ridică iar toporul, gata să-l izbească
ecoul devastator în adâncul viețuirilor, al stomacului
în frunte pe primul care se va apropia. Străinii stau pa-
care pare să fie intrat la apă și al mațelor golite, care
ralizaţi. Cu părul răvăşit, cu ochii albiţi, fără să-i tre-
chiorăie alarmant și răscolesc puternic simțirile vi-
mure braţele, omul aşteaptă cu toporul ridicat.
brânde și dureroase. Profundele răni sufletești, rămase
Cei trei se întorc rapid spre maşină. Unul
de la conflictul armat fără rost, înrădăcinate în adâncul
spune şoptind:
trăirilor momentului, nu s-au cicatrizat îndeajuns cu toți
- A înnebunit bătrânul!
anii care au trecut, fiind încă vii în memoria existențe-
A înnebunit bătrânul, spun cei de la bloc şi cei ce
lor. Acest fapt care ține treze simțămintele umane, le
trec pe stradă şi-l văd în dreptul porţii, care acum nu
împiedică să fie trecute doar la capitolul ,,amintiri mi-
mai există, stând zile în şir neclintit ca o stâncă, ţinând
zerabile”. Prea au fost multe, îndelungate, adânci și du-
cu mâinile toporul sprijinit cu muchia pe o buturugă mai
reroase pentru a putea fi uitate cu ușurință. Trebuie avut
înaltă.
în vedere și faptul că, între timp, peste omenirea din
A început construcţia acoperişului. Dulgherii cio-
această parte de lume, s-a abătut și pacostea secetei de-
plesc şi prind căpriorii. O zi, două, trei. Şi a patra zi spre
vastatoare care a multiplicat și agravat starea de depri-
seară, iar se adună oamenii în curtea de sub deal. Vor-
mare sufletească, iar viața se duce mai mult pe butuci.
besc şi aşteaptă nerăbdători. Şi când soarele se înclină
Drept consecință a pârjolului uscăciunii, s-a adâncit și
spre apus, pe căpriorul cel mai înalt, un dulgher bate în
mai mult amarul acestor vremuri precum și amprentele
cuie un vârf frumos de brad şi leagă un prosop nou .
sărăciei blestemate.
Oamenii au izbucnit cu veselie nestăvilită..
În această situație de intens dramatism, la răs-
- S-o stăpâneşti sănătos, omule!
pântia dintre anii patruzeciști cu cei cincizeciști, sătenii
Soţia şi fiica lor împart prietenilor şi muncitorilor
din Cuca gălățeană își duc viața, cu chiu, cu vai, mai
câte un pahar de vin.
mult de azi pe mâine, cu câte ceva de-ale gurii culese
- La mulţi ani şi să trăieşti, Gheorghe!

125

mai ales de prin bălăriile grădinilor, din pârloagele câm-
purilor mai mult pustii și de prin pădurile apropiate. În
acest fel, sărmanii oameni își alimentează speranțele
anemice cu ideile că zilele care vor veni să fie mai pline
de împliniri așteptate, ceva mai chivernisite în compa-
rație cu starea deprimantă din această vreme. Cel puțin
așa s-ar înțelege din nesfârșitele promisiuni optimiste,
trâmbițate zgomotos pe toate drumurile de unele sloga-
nuri politice cu iz nord-răsăritean.
Privirile și nădejdile sărmanilor cucași sunt
ațintite, în mod deosebit, spre oamenii bisericii și cei ai
școlii, ca surse de lumină binevoitoare. Acestea sunt in-
stituțiile locului de unde ei pot să afle vești care speră
să fie, cât de cât, cu speranțe de mai bine. Slujitorii aces-
tora, fiind persoane cu mai multă carte și beneficiind de
surse de informare mai sigure, pot să prezinte și să ex-
plice mai ușor noutățile actualei circumstanțe politice și
sociale, să vorbească mai pe limba țărănească și pe în-
țelesul tuturor.
Aerul tomnatic ce se strecoară dinspre miază-
noapte, prin joasele ceruri plumburii, miroase a rugină
proaspătă și a țărână de câmp încă nearat, lăsând în
urmă temperaturi din ce în ce mai în pierdere de avânt.
Domnul Crăciunescu Ilie, directorul școlii, o
persoană misterioasă, tăinuit de puțină vreme în acest
sat, a convocat o ședință cu părinții elevilor. E bine să
vină toți părinții voștri la școală, în seara de sâmbătă,
pentru că avem de discutat despre lucruri foarte impor-
tante, s-a adresat dânsul către școlari, pe un ton amenin-
țător. Să nu care cumva să lipsească vreun părinte fără
un motiv serios, pentru că va fi vai și amar de voi! Dum-
nealui s-a hotărât să organizeze o asemenea adunare, nu
pentru că ar fi foarte pătruns de soarta sărmanilor elevi.
Nuuu, nici vorbă. Dar știe că are ceva bube negre,
dezagreabile, pe capul său mai mult pleșuv, ,,răni” mi-
zerabile care pot fi generatoare de dandanale, în fața no-
ilor purtători ai orientărilor politice actuale. De aceea
trebuie să se ostenească intens, pentru a masca acele pă-
cate cu un comportament cât mai ,,la modă”. De fapt,
uneori, se vorbește pe la colțuri că aista domn director
s-a pripășit pi această vale, la adăpostul nostru, din nu
știu ci parte a Dobrogei, pentru a i se pierde urma mân-
jită cu putoare politică verde. Se pare că acolo, cândva,
nu fusese chiar străin de inumanile manifestări legio-
nare, di aceea, pentru salvare, a ales acest tărâm pierdut
printre dealurile de aici. Deocamdată, prin aceste locuri
sunt doar simple vorbe care ar putea părea răutăcioase,
dar, e posibil, să nu iasă fum chiar degeaba. Prin ase-
menea activități, dumnealui dorește să demonstreze ce-
lor interesați de soarta lui, că dânsul a înțeles bine cum
bate vântul și se încadrează, la perfecție, în actuala di-
recție a fluxului politic. Este o modalitate benefică, pro-
babil, s-a gândit omul nostru, de a dovedi unora care-l
supraveghează din umbră, că și dânsul are ca țel suprem
să convingă cetățenii neștiutori din această parte di
lume, di ,,marile binefaceri ale noii orânduiri” care a în-
ceput să se înfiripeze și pi aici, și nicidecum că are
126
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
convingeri politice atât di hulite di cei mai mulți, în anii
din urmă.
Adunare publică? Asta chiar că-i o noutate care
a pus satul în mișcare. Oare ci se vrea cu ea de-i atât di
importantă pentru noi?
Sala de clasă din latura sudică a clădirii, în care
are loc ședința, este arhiplină. În unele cazuri au venit
ambii părinți, iar, în afara acestora, sunt prezente și câ-
teva persoane care nu fac parte dintre părinții elevilor
actuali, dar sunt dornici să găsească aici un izvor cu no-
utăți fierbinți. Toți se așteaptă să afle și altceva, în afara
rezultatelor la învățătură și a comportamentului elevilor
care mai lasă de dorit.
Lumina puțină a lămpii fixate pe peretele de
lângă tablă, luminează binișor doar prima jumătate a să-
lii. Partea din spate este cuprinsă de o semiobscuritate
apropiată de lumina ajunsă pe suprafața terestră de la
luna plină. Cu toate acestea, cei prezenți sunt obișnuiți
cu mult întuneric în viața de zi cu zi, de această dată,
contrastul dintre lumina răspândită dintr-o parte și întu-
nericul neplăcut din cealaltă, este mai răscolitor decât
într-o situație obișnuită, mai plină de înțelesuri. Dar, oa-
menii curioși și nerăbdători, au venit la școală pentru a
trăi efectele unei altfel de lumini, care poate fi dătătoare
de speranțe.
Starea sufletească devine din ce în ce mai ten-
sionată, mai copleșitoare. Parcă se simt pulsațiile fre-
mătânde ale situațiilor de neliniște care caracterizează
această etapă din viața satului lor.
-Oare dânsul ni va anunța că în zilele următoare
se vor mai aduce și alte ajutoare alimentare, își dă câte
unul cu părerea, și acum, noi trebuie să stabilim cum le
vom împărți pentru a fi cât mai ghini?
-Ce-a fost până acum, mulțumim lui Dumne-
zău, a fost tare bun, dar insuficient. Mai avem multă ne-
voie di multe altele. Cu cât mai mult, cu atât mai ghini
pentru toți, cu atât suntem mai siguri di zilele urmă-
toare, vin alte frânturi de idei.
-Americanii au promis că nicidecum nu ni vor
abandona în ghearele rușilor, că nu ni vor lăsa di izbe-
liște pentru ca noi sî murim di foame. Se pare că, di
această dată, ne-au mințât urât di tot! Nu le-ar fi, să le
fie!
-Să dea Bunul Dumnezău să vină cât mai re-
pede, că ni s-a lungit gâtul tot privind zările neclare
după ei și mațile s-au lipit unele di altiei și cu toatele di
coaste!
-Doamni ajută!
-Să ti audă Cel di Sus!
Opiniile la ordinea zilei apar din toate părțile,
mulți dintre cei prezenți dorind să-și manifeste părerile,
fiecare având impresia că el este cel mai grozav, cel mai
filozof între atâtea păreri înțelepte.
-Să nu cumva să încerce dumnealui, aluzie la
director, să ni forțăze în vreun fel cu vreo manevră po-
litică nouă, deoarece, cu noi, sigur nu-i va merge ghini.
-Mai știi la ci să ti aștepți? Tot ce-i posibil!

-Să nu-i treacă în vreun fel prin cap să încerce
o anumită convingere și să ni forțeze mâna pentru a ni
înscrie la comuniștii cu cari s-a dat di la un timp. Cel
puțin, deocamdată, să ni lase în pace cu problemile po-
litice. Nu di asta ni arde nouă acu când murim di foame!
-Doamni ferește!
-Este posibil să aflăm cum ni vor confisca pă-
mântul pentru colectivă, așa cum au pățit-o rușii cu col-
hozurili lor, di au rămas săracii cu buzâli umflate și cu
fundul gol.
-Am înțeles că blestemații, ni vor lua totul din
bătătură. Și oalele cu ceaunele pentru mâncare și călda-
rea pentru apă, și, ce mai, tot, tot, tot….
-Așa-i, știu eu că ni vor lua toate vitele și păsă-
rile pentru a-i hrăni ghini pi cei din București, apoi tot
felul di unelte, pomii din grădini, hainile și ce-or mai
găsi pi la fiecare prin bătătură!
-În primul rând, ni vor lua cu japca orice palmă
di pământ pentru arat, atât cel pentru grâu și păpușoi,
cât și toate viile di pi dealuri și podiș. Așa ceva am văzut
în timpul războiului că s-a întâmplat, în trecut, la neno-
rociții di ruși, di plâng acum săracii după ci au avut
cândva. Zău dacă vă mint!
-Pușchea pi limbă!
-Dar, dacă io nu vreau să fac cum vor ei, ci pot
să-mi facă?
-Au metode di convingere câte nici nu-ți trec
prin minte. Vine frumușel miliția, vin soldații cu fel di
fel di activiști afurisiți, fiecare are multe feluri prin care
să-ți moaie oasile și încăpățânarea, aici, în sat. Dacă tu
continui să zici nu și nu, apoi stai, neicușorule, la închi-
soare unde sunt duși dușmanii partidului și poporului
nostru, așa cum vrei să fii și tu. Asta să o știi!
-Așa ni trebuie dacă îi acceptăm pi ruși în țară.
Ia să fi fost americanii, să fi văzut tu trai ca lumea!
Asemenea convorbiri se desfășoară în grupurile
umane, formate întâmplător, atât în fața școlii cât și în
interior, înainte de apariția directorului și începerea șe-
dinței. Astfel de ocazii, când se pot aduna mai mulți inși
la un loc fără să bată la ochi și pot să pună țara la cale,
sunt puține. Acum, fiecare are ceva de adăugat pentru
completarea tabloului sinistru al colectivizării și sără-
ciei care se zărește la orizonturile încețoșate.
Inițial, directorul, zâmbitor și cu mișcări dega-
jate, cu o alură impresionantă și comunicativă, le-a pre-
zentat părinților binefacerile școlarității: dacă vom avea
copii buni, adică să fie cuminți, deștepți și harnici, câș-
tigurile tuturor vor fi mari, așa că veți avea de beneficiat
cu toții. Ei vor putea să se încadreze pe șantiere, în fa-
brici și uzine, în armată, ca muncitori, ingineri, profe-
sori, medici, ofițeri ori să conducă tractoare pe câmpu-
rile noastre îmbelșugate. În acest fel vor avea casele lor,
la blocurile moderne, salarii sigure și vor putea să-și
ajute familiile rămase în sat, adică pe dumneavoastră,
iar mai departe, să ducă o viață cât mai îndestulată, ca
oameni bogați. Acum, dacă ați înțeles bine cât de căpă-
tuiți vor fi viitoarele persoane cu carte, vă recomand, de
fapt, e obligatoriu, să-i aduceți să învețe carte pe toți
127
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
copiii de vârstă școlară. Așa trebuie, așa sunt legile și
este necesr să le respectăm!
Pentru câteva clipe și-a întrerupt expunerea,
atât pentru liniștirea răsuflării cât și pentru a constata
efectul celor prezentate până acum. Fiind convins că to-
tul este perfect, de fapt, este așa cum se aștepta, revine
mai însuflețit:
-De asemenea, țara noastră va înflori frumos, cu
mult belșug cât nici nu ne închipuim, numai dacă va
avea oameni capabili, disciplinați, bine instruiți și per-
fect pregătiți. Perfect pregătiți prin școala noastră și prin
școlile mari de la oraș.
Toți trăiesc starea de liniște cu răsuflarea tăiată.
Ce frumos le spune domnul nostru, gândesc unii mulțu-
miți de felul cum dumnealui le prezintă situația viitoare.
Nu-mi pare rău că am vinit. Numai di s-ar adeveri mă-
car o parte din tot ci ni zice dânsul cu atâta înflăcărare
și tot ar fi ceva! Ar fi chiar mai mult decât mult pentru
copchiii noștri!
-Deci, tovarăși, noi suntem interesați să creștem
copii deștepți și curați sufletește, spre folosul tuturor.
Asta se poate face numai prin școală. Școală, școală și
iar școală! Școală pentru toată viața, învățătură în folo-
sul tuturor. Pentru aceasta, trebuie ca voi, părinții, să fiți
alături de noi, oamenii școlii și să urcăm împreună spre
un asemenea pisc. Acum, dacă sunteți de acord cu un
asemenea plan, vă rog să faceți propuneri pentru ca ele-
vii noștri să fie cât mai bine îngrijiți și pregătiți și să
ajungă cât mai sus cu putință.
Tăcerea a devenit apăsătoare, chiar stânjeni-
toare. Doar câte o răsuflare scăpată de sub control ori
câte o tuse înăbușită, produc mici fisuri în atmosfera
scufundată în liniște. Vremurile sunt atât de învolburate
și de riscante, că nu știi de unde să te ferești în caz că îți
scapă vreo vorbă care nu-i pe placul unor ascultători
blestemați. Mai ghini tac decât să o scrântesc cu vreo
pacoste di aiureală, sunt unele idei care își fac loc prin
vălmășagul gândurilor. Să vorghească alții, dintre cei
care, de multe ori se cred mai deștepți! Acum să-i au-
zim, nu numai când trag ceva la măsea!
Mulți dintre ei și-au lăsat privirile să perforeze
suprafața băncilor în care stau ori a podelelor de la pi-
cioare, rușinați de situația în care se află. Ci așteptam
noi di la el și uite ci ni oferă! Vrea propuneri și explica-
ții care să fie mai bune decât ale lui care-i om cu atâta
carte? Cred că acum nu este prea posibil!
Domnul Crăciunescu, omul de la catedră,
schimbă brusc direcția expunerii:
-Tovarăși părinți, oameni buni, prezenți aici,
acum vă voi face cunoscute câteva lucrări strict nece-
sare, la care am nevoie de ajutorul vostru pentru școală.
Noi, școala vreau să zic, suntem tare săraci și nu avem
nicio posibilitate să rezolvăm unele mici neajunsuri fără
puțin sprijin părintesc. Știu că nici pe voi nu vă dă bel-
șugul afară din casă, dar, puțin câte puțin de la fiecare,
sper să o facem pe treabă.

Părinții au devenit mai atenți pentru a înțelege
cât mai bine unde bate directorul, despre ce susținere
poate fi vorba.
- În zilele următoare, trebuie să vină unele
mame pentru a vărui pereții claselor, a vopsi lemnăria
și să șteargă geamurile. Apoi, așteptăm și pe unii bărbați
pentru a repara băncile, ferestrele, tavanele, ușile și so-
bele. Toate astea sunt necesare pentru sănătatea școla-
rilor noștri și pentru a le crea condiții cât mai bune la
învățătură.
În sală au început manifestările unor mișcări optimiste,
de încurajare.
-Pentru așa ceva vinim, vinim, domnule învăță-
tor.
-Sigur că vom fi prezenți. Cel puțin, mort-copt,
eu am să vin neapărat!
Glasurile animate se ridică pe tonalități diferite, din mai
multe locuri, atât din spațiul întunecat cât și din zona
luminată.
-Vinim negreșit, cum să nu. Negreșit vinim.
Directorul, cu fața radiind de această reușită,
continuă dezvăluirea planurilor, cu o voce din ce în ce
mai sigură, mai încrezătoare și mobilizatoare.
-Să aduceți și flori, dacă se poate mușcate roșii,
pe care le vom pune la ferestre. Pe lângă aspectul plăcut
al sălilor, elevii învață și cum se îngrijesc plantele. Prin
elevii noștri să trimiteți știre în legătură cu cine poate și
dorește să vină pentru astfel de lucrări și ce va aduce,
deoarece este necesar să știm cum ne organizăm.
-Sigur, așa este ghini.
-Iar pereții, uitați-vă la ei! Avem în vedere să
schimbăm și împodobirea lor.
Privirile tuturor s-au îndreaptat spre acele spații care
vor deveni mai frumoase prin reparare și văruire. Dar e
necesar să nu rămână dezgolite, ca suprafețe părăsite în
timpul bombardamentelor.
-Uitați-vă, revine domnul director cu o voce na-
zală, după câteva clipe de suspensie. Acum pe pereți
sunt icoane și o hartă a țării noastre. Harta trebuie să
rămână la locul ei, așa este patriotic, dar vom înlocui
acele imagini religioase, nepotrivite cu actuala politică
a partidului nostru. În locul lor, vom afișa chipurile unor
dragi conducători actuali, ca tovarășul Gheorghiu Dej,
tovarășa Ana Pauker, tovarășul Petru Groza, Vasile
Luca și alții câțiva. Nu trebuie ca elevii să se mai în-
chine la cai verzi pe pereți. Este foarte bine dacă vor
cunoaște actuala conducere a republicii noastre popu-
lare, care ne vrea numai bine.
O asemenea perspectivă nerușinată și păcă-
toasă, i-a luat prin surprindere pe toți musafirii și i-a gă-
sit nepregătiți sufletește. Cum adică să se renunțe la
icoane?
Doamni ferește! Are el vreun motiv serios care să ni
convingă că ele ar fi răufăcătoare? Așa vrea să-și arate
el colții către noi? Păi, asta-i curată blasfemie! Dacă ar
fi după noi, sigur nu suntem di acord nici în ruptul ca-
pului cu asemenea rușini. Noi știm, din moși strămoși,
că în orice cameră este potrivit să fie cel puțin o icoană.
128
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cu atât mai mult, în sala di clasă unde se face educație,
pentru că religia nu-i învață di rău pi copchii. Numai să
nu-și fi vândut el sufletul satanei și și-a propus să ni
tragă și pi noi după dânsul, în întunericul infernului!
Blestemat să-i fie gândul păcătos!
Valurile de mânie, stârnite brusc, sunt gata,
gata să se reverse și să inunde sala, cu înjurături și alte
vorbe de ocară, bătut puternic din picioare, ca pentru
dezghețat simțirile, tendințe de părăsire a sălii de clasă
și chiar prin manifestări de răfuială fizică, cu cel care
susține asemenea bazaconii mizerabile. Unii chiar și-au
dat drumul, mai mult în surdină, deocamdată, la câteva
frânturi de idei: nuuu, nuuu, lăsați icoanele în pace, să
rămână toate la locurile lor, unde stau de mult timp, să
nu vă atingeți de ele, păcătoșenii..., nu vrem așa ceva!
Ștefan Axente, un fel de lider al revoltaților, și-
a călcat pe stăpânirea de sine și s-a ridicat în picioare.
Încet, șovăitor și fără prea multă tragere de inimă. În
același timp, el își privește părinții-colegi pentru a le
solicita, din priviri, un pic de ajutor. Ridiarea dânsului
în picioare a închis brusc gurile tuturor. Toți îl știu om
cu ceva carte, chiar mai mult decât este obișnuit în sat
și că vorbește frumos și nu exagerat de mult, nu e ca
proasta în târg care vântură vrute și nevrute, cum îi
place lui să se autodefinească. Însă, este știut și faptul
că atunci când are ceva de spus, apoi glăsuiește cu toată
încărcătura zicerilor unui om care știe ce spune și ce
face.
-Domnule director, eu doresc să…, ăăă…, do-
reeesc…, eu cred că...
Glasul i s-a strangulat cu un nod în gât iar ideile care
urmau să vină, au rămas suspendate în aerul nesiguran-
ței din cauza emoțiilor tulburătoare. Parcă vorbele i s-
au lipit de buze și au rămas zăvorâte în cerul gurii.
-Spune, tovarășe Axente, a încercat domnul
Crăciunescu să-l încurajeze. Hai, ce te-ai oprit, spune
odată! Te știu om cu judecata cumpătată și sper ca, și
de această dată, să nu mă dezamăgești. Hai, vorbește,
zi-i odată, că doar suntem între noi și n-are de ce să-ți
fie teamă!
-Spune, nea Fani, ci naiba! Avem încredere în
gândirea matali!
Omul doritor să-și exprime opiniile, continuă
să-și frământe mâinile a ezitare. Se întoarce într-o parte,
apoi în alta, privește adânc chipurile curioase și între-
bătoare din apropiere, apoi privește țintă spre director.
Când a considerat că privirile lui și-au realizat partea lor
de faptă, iar ființa sa a mai prins curaj, a început să vor-
bească cu o voce clară și sigură:
-Domnule director, ați spus lucruri bune și fru-
moase, di îmbărbătare, cari ne-au plăcut tare mult. Sunt
convins că aici, în școală, fiii noștri, școlarii di azi și cei
care vor veni în anii următori, sunt pi mâini bune. Sigur
că, din cele arătate di dumneavoastră, am avut multe di
învățat și noi, părinții, di parcă acum am fost și noi șco-
lari. Vom avea în vedere și vom ține cont di ele în viața
copchiilor noștri. Dar, doar până la un punct. Până la
sfintele icoane. Nu știu ci credeți alde dumneavoastră,

dar eu consider că, di fapt, noi toți părinții socotim să
putem îngădui icoanele la locurile lor. Dar, dacă spuneți
că aceste schimbări sunt condiții di excepție și că ar tre-
bui să atârnăm pi pereți și nu știu ci tablouri cuuu..., cu
fimei, fie! Dacă trebuie, trebuie, nimic di zâs! Însă, cred
că este loc suficient și pentru unele și pentru altele. Cine
vrea să se roage și să sărute sfintele icoane, să o facă
după cum îi este vrerea. Dar, cine dorește să se uite la
cucoane mizerabile și să li sărute chicioarile răpănoase,
poate să se zgâiască la ele cât poftește și să li vor-
ghească pi limba lor politică. Considerăm că este ghini,
este perfect ca în toate sălile di clasă sî fie prezente atât
icoana cât și cucoana. Adică să fie prezente și icoanele
noastre cât și cucoanele dumneavoastră.
A rostit rar și apăsat pe icoană și cucoană, pen-
tru a fi auzit cât mai clar de toate urechile prezente. Câ-
teva aplauze arată că și alți părinți gândesc asemenea
lui și sunt alături de el.
-Ne-ar fi plăcut să nu vă bateți joc nici di por-
tretul regelui, așa cum ați procedat când i-ați dat foc în
curtea școlii, în fața copchiilor speriați, a revenit Fane
cu o tentă de mustrare. Dar, asta ați făcut fără a ni con-
sulta și consider că nu a fost ghini. A fost chiar păcat!
Acum, este ghini că ne-ați întrebat, deoarece nu-i rău să
ni cunoașteți și părerile noastre legate di aceste planuri
păcătoase. Chiar și numai gândul că putem fi martori la
asemenea fărădelegi, ni sperie și ni bagă în boale!
Liniștea este profundă și amețitoare.
-Ar fi mare păcat, revine dumnealui cu o voce
mai puternică și sigură, ar fi di neiertat sî lipsească din
clasă icoanele pi care le-au adus unii părinți di acasă cu
multă credință. Noi am trăit o viață întreagă sub pavăza
icoanelor sfinte și nu ne-au făcut niciun rău. Din contra,
ne-am simțât protejați în fața multor rele. Sunt sigur că
nici di acum nu ni vor părăsi pentru vreo altă credință
prostească. Di aceea, vă rugăm tare mult, să fiți îngădu-
itor și să nu li aruncați la gunoi. Vă implorăm să renun-
țați pi loc la un asemenea plan nenorocit, pentru că,
deoarece considerăm că nu-i ghini, nici pentru noi și
copchiii noștri, dar nici pentru dumneavoastră nu-i a
bună.
Într-un alt context, spusele cuvântătorului ar fi
fost un bun motiv de amuzament, poate chiar cu hohote
de râs: icoane sfinte, cucoane nesfințite... Acum însă,
cei prezenți au înlemnit de spaimă. Toți au înțeles gra-
vitatea celor afirmate de Axente cu atâta convingere și
dreptate. Cum să alături, Doamni, aura icoanelor divi-
nității cu portretele celor porniți împotriva sfintei religii
creștine? Păi da, omul ăsta e diavolul curat pi pământul
nostru! Di fapt, cum să fie distruse, Doamni, aceste
moșteniri vinite din negura timpurilor, di niște politici
neomenoase ale noului regim diavolesc?
Directorul oripilat, surprins și speriat de o ase-
menea întorsătură, simte fiorii reci care îi săgetează în-
treaga ființă și caută să găsească o ieșire dintr-o astfel
de dandana neașteptată, printr-o continuare cât mai
onorabilă. Numai de voi avea, pe moment, o inspirație
cât de cât ajutătoare cu care să-l dau peste cap pe acest
129
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
neobrăzat netrebnic, își vorbește dânsul cu gândurile ră-
vășite. Nu mă așteptam la o asemenea obrăznicie! Sau
o fi beat și nu știe ce spune? Nesimțire netrebnică!
După ce privește și ,,citește” chipurile celor din
sală, rămâne descumpănit. Are impresia că toți ochii îi
râd în nas și-l desconsideră ca pe un om de nimic. Pe
el..., tocmai pe el care..., care a făcut și-a dres atâtea și
atâtea...
Cu o voce gâjâită și firișoare de venin în ziceri,
cu intonații ironice, în umbra unui zâmbet forțat, întins
pe buzele tremurânde, incomodat de unele întreruperi și
lungirea supărătoare a unor vocale, de parcă se sufocă
cu propriile silabe, cuvinte și fraze, ,,omul cucoanelor”
s-a adresat către mulțimea de ochi iscoditori, larg des-
chiși și de urechi lacome să audă unele neauzite:
-Oaaameni buuuni..., vom anali...liza, analiza
propune...reaaa făcutăăă și vom staaabili cuuum e mai
bi... bineee... Bunaaa seara... Sunteți li...libeeeri...
Acuuum plecați cât mai repede pe la casele voastre!
Hai, ieșiți imediat afară, că trebuie să încui școala și n-
am timp de pierdut cu voi și cu bazaconiile voastre.
În timp ce face pași șovăitori spre ieșire, mai
mult bălăbănindu-se, directorul, cu un gol imens în su-
flet și cu un neastâmpăr morbid, care i-a invadat viețu-
irea, a început să vorbească singur, suficient de tare,
pentru a-l auzi și înțelege cei pe lângă care trece: Să-mi
faci tu una ca asta? Tocmai tu, omule, pe care te consi-
deram bun, unul de-al meu? Lasă, lasă, ai să vezi tuuu,
păcătooosule, dacă îți arde de harțag! Câtă părere de rău
ți-ai atras acum pe capul tău bătut în cap! Nu-ți va
ajunge nici Sfânta Dunăre, nici uriașa mare cu atâta apă,
pentru a te spăla pe asemenea vorbe nechibzuite! Va
veni vremea când, pe neașteptate, o vei încasa cu vârf
și îndesat! A ieșit apoi furios, pufnind pe nările mari, ca
o jivină obosită și a trântit ușa în urma sa, de s-au cutre-
murat geamurile și lampa, iar oamenii au rămas, un
timp, nedumeriți.
Satisfacția dreptății dată de unul de-al lor, care
i-a vorbit directorului fără nicio teamă și l-a pus în mare
încurcătură pe propagandistul ideilor satanice, s-a îm-
prăștiat rapid printre săteni și a acoperit aproape toate
știrile în satul alungit printre dealurile teșite. Discuțiile
despre sărăcia lucie, multele boli și decese, venirea
unora în sat și plecarea altora aiurea, despre armată stră-
ină care-i instalată forțat pe drumurile Arcanilor, în
Dumbravă, la Zanea, Măstăcăneanca și, pe la intersec-
țiile mai importante, au trecut pe planul al doilea. Acum
altceva ajunsese la ordinea zilei, altceva răscolise brusc
toate trăirile umane.
Fragment din romanul în curs de apariție ,,ICOANA”

Mihai ANTONESCU
Sărutul umed al „umbrei”
„Doamne, ţine copacii tineri să am cu cine se-
măna! Ori, barem cu umbra lor să semăn, că pe aia nu-
mai bruma o răreşte, însă nici ea de tot”. Bat clopotele
la Sfânta Mânăstire Plumbuita. Sunetul lor lunecă peste
mărăcinişul gorganelor însoţind şerpuitele drumuri pe
care grăbesc credincioşii mahalalelor să ajungă la
slujbă. Pe umerii colţuroşi ai gropii de gunoi respiră
aburi vineţii răspândind în lumina dimineţii duhorile
marelui oraş cărate acolo cu ajutorul tramcarelor lui
Toma Blându care i-au supravieţuit. Alea sunt acum
nişte tulumbe transformate după mintea cuiva şi mai
deştept, ce se basculează pe o parte precum vagoneţii
de mină. La tulumbe sunt înhămaţi cai voinici care trag,
başca doi frânari cu prăjini lungi în mâini. Prăjinele alea
împing gunoiul în groapă sau rup, după caz, spinarea
câinilor flămânzi nerăbdători ce dau târcoale atelajelor
cu balele curgându-le printre dinţii rânjiţi. Ehei, ce-l
mai înjurau târgoveţii odată pe Blându, că le strica tihna
zilelor cu caii lui potcoviţi, cu huruitul greu al roţilor
metalice pe caldarâm. Azi se bucură la vederea lor ţiga-
nii Teiului şi-al Maicii Domnului, că-n grămezile alea
puturoase cu care oraşul nu mai are ce face poţi găsi
ţoale încă bune de purtat, dar care nu au avut norocul să
ajungă la Taica Lazăr, ăl cu prăvălia lângă Cişmigiu.
Mai poţi găsi unelte stricate, dar care, cu puţină oste-
neală, pot fi întocmite la loc, ori chiar saltele rărite cu
paiele ieşite în afară, unele ascunzând fişicuri cu bani,
pitite acolo de vreo minte mai uitucă. Când vin tramca-
rele e sărbătoare în tot cuprinsul. Puradeii răsăriţi din
hogeacurile amărâte le însoţesc dând chiote mari, tâ-
rându-şi mucii prin colbul drumurilor până-n buza gro-
pii, urmărind cu ochii cât cepele tot ce se descarcă
acolo. Pe urmă încep cu adevărat chirăiturile, păruiala
pe nimicul altora, dar care aici înseamnă noroc ţinut în
vârful prăjinilor însoţitorilor frânari, ajuns motiv de
harţă cu îngăduinţa unului Dumnezeu milostivul.
Din poala sălciilor cu umbra frântă peste apa
Colentinei, Damian se uită la toate astea ca la un spec-
tacol unde oricine poate intra fără să plătească. Clopo-
tele sună iar, descumpănind mulţimea ciorilor cărora nu
130
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
le mai ajunge văzduhul, care se străduiesc să afle şi ele
un loc la ospăţul tuturor în vestita groapă a Plumbuitei.
Ei, la un aşa spectacol merită să priveşti cu stăruinţă, nu
să-ţi întorci faţa, minţindu-te că nu există. Aşa. Păi, ce-
i pasă lumii ăsteia bunăoară, că regele Carol tocmai a
părăsit tronul, uşchindu-se în Spania, îndoit sub câte bo-
găţii a putut lua cu el? El cu Lupeasca lui. Ori că Ro-
mânia a pierdut Ardealul şi Basarabia cu toate ale lor,
inclusiv ţiganii trăitori pe-acolo. Unii alţii or fi auzit că-
n fruntea ţării s-a cocoţat iar „frumosul gângav”, che-
mând lângă el să-i fie sprijin un general poleit cu gloria
trecutului şi-a nenumăratelor medalii prinse la vestonul
vremelniciei. Că omul ăla general e bun, e drept, dar a
devenit ce este acum numai prin bunăvoinţă legionară.
Ori se ştie, legionarii nu-i au la inimă pe ţigani, iar pe
evrei cu atât mai puţin. S-o mai fi auzind poate, că ge-
neralul s-a dus la Berlin să-l întâlnească pe Fuhrer, iar
neamţul i-a cerut la grămadă pe mai sus numiţii să-i in-
terneze în lagăr unde aveau să ajungă săpun pentru ar-
mata dumnealui. Însă geralul, om născut cândva la um-
bra steagului tricolor, i-a răspuns că-n România, atâta
cât mai rămăsese din ea, există doar cetăţeni români. Ce
evrei, care ţigani? „Ăia puturoşii, ăia hoţii generale!”
„Or fi, însă toţi vorbim aceeaşi limbă. Pot fi buni la al-
tceva, nu la săpun, că nu face clăbuc”. L-a refuzat ge-
neralul pe Fuhrer din bun început, iar la urmă a băgat-o
pe aia cu „clăbucul” să-l mai îmbuneze niţel. A râs
neamţul. Generalul nostru, nu, că nu avea de ce. Pe
urmă i s-a plâns că legionarii pun foc ţării lui şi nu lasă
lumea să respire în tihnă. Că nu au Dumnezeu chiar
dacă ei susţin contrariul, deci să-l cheme Fuhrer la or-
dine. Hitler s-ar fi răstit la el: „Ioane, ei te-au adus la
putere, nu uita! Acum spală-te cu ei pe cap. Ori nici
ăştia nu fac spumă?” „Bine, dom’le, am să văd eu câtă
spumă fac, dacă-i pe-aşa”.
Damian nu citeşte prea des gazetele. Toate as-
tea le ştie mai cu seamă Sae Vorbălungă pe de rost şi le
toarnă în urechile cui are timp să-l asculte la „Terasa
Verde” din Tei. Sunt destui. Sae are darul spunerii fru-
mos, nu dramatizează prea mult, iar clienţilor terasei le
prieşte vinul ascultându-l. În fine, e plăcut şi răcoare
aici sub sălcii. Colentina susuie cristalin furându-i chi-
pul, purtându-l pe unduirea ei la vale. Ar mai sta, nu ar
mai sta... Cu vreo săptămână în urmă, Cubaneza a adus
acasă un căţel. Un pui de lup german. Un ghemotoc,
numai ochi şi-un pic de coadă. Când l-au văzut pisicile,
s-au zburlit toate ca la o ameninţare, dând să-l scuipe.
Singur Goti l-a privit indiferent, părându-i-se că nu ar fi
mare scofală.
– Dă-i tu un nume, mumă! Ai grijă să nu-l lase
mâţele chior. Bine?
– Păi ăsta încă funcţionează cu lapte, tanti!?
– Aşa, şi? Până-l trecem pe vin pelin sau ţuică,
iei din raţia puturoaselor ăstora, Mi s-a făcut milă, na!
Era singur în Obor, scârţâia printre mese la „Prispa
Înaltă”. L-ar fi mâncat maidanezii oploşiţi pe-acolo. A
venit la mine să-mi sugă papucii, sărmanul. Era lihnit.
Te gândeşti ce nume îi pui.

– Ăăă... Tartor. E bine?
– Huidu!? Păi, ăsta-i nume? De unde până
unde?
– Bre, tanti. Acum este el mic şi prost, e adevă-
rat, dar o să crească. Ai să vezi ce mândreţe de câine o
să şteargă pe jos cu tot Lăptariul, dintr-un capăt în celă-
lalt. Numai în lanţ va trebui să-l ţinem, deşi mie nu-mi
place animalul legat. Câinii ăştia sunt loiali, iubitori
peste măsură, dar cu muşcătură grea. Crede-mă, mă pri-
cep. Deci Tartor.
– Bine mă! a zis Cubaneza resemnată. Numai
să nu uit eu cum îi ziseşi, şi să-l strig pe alt nume, iar pe
el să-l doară-n zgardă.
Au plecat tulumbele, s-a mai golit groapa. Cio-
rile şi-au primit şi ele partea lor. Ziua se trăgea uşor în
firea ei, cu ochii pe jumătate închişi. Demult se întorse-
seră puţinii credincioşi la casele lor, păşind îngânduraţi,
cum i se părea lui Damian, îndoiţi sub povara dojenilor
acelor călugări în afara lumii, cum că dacă beau prea
mult să nu mai bea, că dacă-şi bat nevestele mai bine să
le... Călugări, na!... În muţenia verde a sălciilor amurgul
cuibăreşte mireasma apelor în mers, plus câteva stele
timid luminânde. O ia agale spre Lăptari, lunecând ca
un duh printre focurile „de cină” ale ţiganilor, aproape
fără să-l vadă careva. Aproape...
– Bă! Ăla nu era Sturzu?
– Ţi se păru, teteo.
– Păi, ce fu ce văzui?
– Cre’ că umbra plopului de-l tăiaşi alaltăieri.
Nu-şi mai găseşte copacul, de.
Tartor creşte văzând cu ochii. La el, săptămâna
pare zi. Sare de colo colo prin livingul Cubanezei lă-
trând subţire, străduindu-se să se caţere în patul lui Da-
mian, omul pe care simte că trebuie să-l iubească ne-
condiţionat. Cu pisicile încă nu se înţelege. Alea îi ur-
măresc răbdătoare zbenguiala din înălţimea marelui di-
van, îi suportă cu stoicism lătratul, iar atunci când ră-
mân singuri acasă, îi beau laptele din castron, lăsându-l
flămând. Tartor nu înţelege cum vine chestia asta, că e
încă mic şi prost, cum zice Damian, nu are simţul pro-
prietăţii. Pe căţel, pisicile nu-l sperie, vrea să se joace
cu ele chiar, însă dumnealor îl preferă aşa, mic şi prost,
neluându-l în seamă. Ba, într-o zi Goti i-a tras o smoto-
ceală soră cu moartea, făcându-l să priceapă că alea-s
proprietatea lui pivată, nicidecum piciorul scaunului
unde Tartor saltă un crăcănel din spate şi se pişe. Ajuns
acasă, Damian a găsit ca întotdeauna castronul căţelului
gol, bine spălat de hoarda aristocratelor lui Goti. Puteai
să-l vinzi ca pe unul nou, aşa strălucea. I-a turnat lapte
dintr-o sticlă, iar sărmanul l-a băut cât ai clipi, ciofloind
cu limba lui mică şi roşie.
– Ei, aşteptaţi să mai crească un pic, le-a ame-
ninţat Damian, uitându-se urât la ele, că vedeţi voi pe
dracu’.
Apoi, spre florăreasa care era şi ea pe undeva
pe-acolo:
– Odată-l las singur, bre tanti, iar dumneata nu-
l auzi scheunând.
131
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
– Păi, vino şi tu mai devreme acasă, i-a răspuns
Cubaneza, fără să se supere. Eu nu am crescut copii, nu
ştiu cum e cu asta, na. Creşteţi-vă unii pă alţii, că de-aia
suntem o familie. Ale cutăruia pisici! Aaa! Uite că-mi
amintii. Au venit unii dă la primărie cu deratizarea, Cică
i-a trimis Gheorghe Vântu, noul primar, să stârpească
şobolanii dân mahala. I-a oprit Şoşoi să le zică: „Ce şo-
bolani, dom’le? N-avem aşa ceva p’acilea. Daţi cu
otravă în altă parte, ori schimbaţi-o în Obor pă basamac.
La câte mâţe are Cubaneza, adică io, ăhăăă!” Au plecat
ăia, s-au ddus pe Braşoveni, da’ io cre’ că nici p’acolo
nu-s şobolani. Poate-n ţigănie...
Înnoptase demult. Damian a îmbucat ceva la re-
pezeală, şi-a pus cămaşe neagră de nailon, şi-a schimbat
pantalonii cu unii tot aşa, negri catran.
– Venişi ori tocmai pleci? i-a luat seama floră-
reasa.
– Trebuie să ajung în... Mai bine să nu ştii dum-
neata, tanti. Am treabă cu unii.
– Păi, tot noaptea? Ziua nu aveţi spor? Ia vezi.
Abia ţi s-a închis rana aia pe care ţi-am cusut-o. Mai
bine mă făceam cusătoreasă, în loc să vânz flori. În cinci
ani dă când stai la mine, te-am cusut pân fo ’inşpe lo-
curi.
– Care ’inşpe?! Zău, tanti, chiar aşa le ţii minte
pe toate?
– Le ţin. ’Inşpe sunt. Dă suriu cinci, dă to-
porişcă patru, două dă glonţ. Alea dă glonţ, pă unde le-
ai „furat”, că nu mi-ai spus?
– În Drumul Murgului, la fierăria lui Nelu Pot-
covaru. Victimă colaterală, că se mai întâmplă.
– Ce, mă? Cum vine asta?
– Vine aşa, că stam cu Nelu la un vin şi-o ba-
baroasă, când au tăbărât jandarmii peste noi. Nelu a să-
rit gardul în clipă, făcându-se moroi printre cruci la Iz-
vorul Nou, dar un glonţ tot l-a ajuns rupându-i două
coaste. Pe asta am aflat-o mai târziu. Eu am stat, că mă
ştiam fără vină, însă căpitanul ălora, nu, că să mă ducă
la circa din Vitan să dau declaraţie. „Ce declaraţie?” zic.
„Unde s-a întâlnit Potcovaru cu nevastă-mea? zice el,
strada şi numărul hogeacului.” Că nu se poate să nu-mi
fi spus mie Nelu. „Nu mi-a spus, dom’le.” „ Nu te cred.
Săltaţi-l!” Ăilalţi doi jandarmi, că erau trei cu toţii, dau
să mă înşface. Ghinionul lor. Unuia i-am rupt dinţii,
cred că pe toţi, celuilalt numai mâna dreaptă. Apoi, cum
să o tai după Nelu în cimitir nu mi s-a părut o idee bună,
am sărit pe tabla unei coşmelii, peste gardul din spate,
făcându-mă îngeraş pirn smârcurile şi gropile fabricii
lui Flax. Am ajuns în Tei cu două zgaibe procoposeală,
iar dumneata mi le-ai cusut.
– Mare noroc, că nu au rămas plumbii în tine!
Te-au zdrelit numai, că şi umbra poate fi zdrelită.
Damian a surâs pupând-o pe frunte, iar Cuba-
neza s-a muiat toată ca de iertarea popii la spovedanie.
L-a suit apoi în patul lui pe Tartor, a ieşit şi dus a fost.
În răspântie, la Teiul Doamnei cu Şoseaua Colentina,
aştepta client muscalul Ermilov cu birja lui.
– ’Mnă seara, nea Grişa.

– Boje moi! A tresărit bătrânul care cam aţipise
pe capra înaltă. Tu eşti, Sturzule?
– Eu, nene. Mă duci până în Berceni?
– Eu, da. Să vedem ce zice Mătărângă, că e cam
depărtişor.
„Mătărângă” era calul voinic şi ciolănos înhă-
mat la birjă. Unul negru păcură, cu o coamă lungă până-
n pământ în care Grişa Ermilov împletise fo nuş’ câţi
ciucuri din lână roşie să nu-l deoache curvele de la Mo-
ulin Rouge noaptea când le căra acasă bete rangă.
– Zii bă, Mătărângă, îl ducem pă dom’ Sturzu
în Berceni?
Calul bâţâie din căpăţâna lui mare făcând să
sune clopoţeii căpăstrului în semn că da, că în principiu
îl doare în bigă unde merge clientu’. Damian scoate
dintr-un buzunar nişte zahăr cubic, îl aşează pe palma
întinsă vârându-l apoi sub nările bidiviului. „Ei, asta-i
altceva” par a spune ochii lui Mătărângă ronţăind
mulţumit zahărul.
– S-a nărăvit la dulciuri parşivul, face Grişa un
pic nemulţumit. Toată lumea îi dă. Ia uite cum luceşte
părul pă el. Zici că-i dat cu cremă Electra. Dom’le,
curvele din Moulin Rouge ori din Paradis, i-ar da ele şi
altceva, că-s largi la... suflet vreau să zic mânca-le-ar
holera, dar nu-l las eu să primească, fiindcă după aia nu
ne mai înţelegem. Cal frumos, birjar scopit, e ca dracu.
Hai, suie! În Berceni, unde mai precis?
– Mandravela.
– Aoleu! Păi, la ora asta intri numai cu armata.
Nu vrei în altă parte?
– Nea Grişa! Mă duci dom’le ori pierd vremea
cu dumneata? Îmi hali Mătărângă i zahărul...
– Te duc tată, te duc, nu te inflama aşa iute, că
până dimineaţă e vreme, făcu muscalul resemnat. Dii
bă, dom’le Mătărângă! Hai, trap!
Calul smuci birja făcând-o să geamă din toate
arcurile, luând-o iute pe Şoseaua Colentina în sus. Tă-
iară prin Obor de-a dreptul, traversară Mihai Bravu în-
fundându-se pe straduţele ce duceau în Călăraşi, lăsând
la stânga Bariera Vergului. Dinspre Barieră răzbăteau
cântecele guriştilor acompaniate de alămuri, semn că
prin mahalale se porniseră nunţile, iar lumea petrecea
ca şi când viaţa nu s-ar sfârşi niciodată. Ori s-o fi
sfârşind, însă cui îi pasă? Ascultând, lui Grişa îi veni
piper pe limbă, dacă tot se trezise din moţăială. Până la
Cuţitul de Argint, tot într-un mormăit o ţinu. Vorbea de
unul singur. Pe când să urce dealul spre Berceni, cam
prin creptul Văcăreştilor, nu se mai putu ţine.
– Mă, Sturzule! Tu ai auzit de Odesa?
– Am auzit.
– Ei, acolo mi-au rămas mie băiete o cazaică şi
doi copii, două fete cu mama lor trei, mai frumoase ca
stelele dinspre ziuă. Ascultându-i pă ăia cântând în Ba-
rieră, îmi adusei aminte dă ele. Mă ustură la inimă Stur-
zule. Când fu cu prăpădul dintre ucraineni şi ruşi în Cri-
meea, eu răzbii încoa, spre Dobrogea. Da’ numai eu,
fără ele. Am viaţă, însă care o fi viaţa lor acum, cine
132
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ştie? Fetele s-or fi măritat, oi avea nepoţi? Cazaica, oof!
Ştii tu, mă băiete, ce e în mine?
– Ce e, nea Grişa?
– O jale şi-o mânie dom’le, amestecate rău.
Pentru ce nu s-or înţelege oamenii între ei ca oamenii,
în loc, în loc să-şi dea-n cap unii altora? Ce moşteneşti
dom’le până la urmă, dacă tot doi coţi dă pământ te as-
trucă? Că eşti tu rege, că eşti ultimul coate goale. Io
p’asta n-o pricep.
– Multe nu pricepem noi, nene... Zic s-o laşi
cum a căzut.
– Ooof! Aş lăsa-o io, nu mă lasă... Bunăoară,
uite că sar dă la una la alta, da’ stai s-auzi că se leagă.
Aşteptam la Ateneu în faţă să iau client. Într-o birjă, un
pic mai încolo, o văz aşteptând pă coana Maria.
– Care coana Maria?
– Miţa, bre! Aia biciclista, dân Amzei. Cum
zic, mă uitam la dumneaei şi mă minunam. Femeie
ajunsă la cincizeci dă ani, da’ tot frumoasă, să-i bei apă
dân... În fine, stă ea, tot stă. Birjarul ioc, nu venea. Era
unul Fule, un sârb cam neserios, ce să... I-am recunos-
cut caii. Cam la vr-un ceas, se apropie doi inşi în neşte
raglane cenuşii şi se iau dă ea. Că pă cine aşteaptă, că o
fi şi-o păţi. Cucoana nu le răspunde dân prima, apoi îi
roagă frumos să o lase într-ale ei. Ăia hâr, mâr, io simţ
cum îmi urcă sângele-n cap, şi-mi ia foc mânerul bi-
ciuştii în palmă. Raglanele adu s-o tragă jos dân birje,
cucoana ţipă încercând să se apere cu umbrela, mie
gata, mi se aprinde fitilul. Bă zevzecilor, strig, ce aveţi
cu dumneaei? Uite că avem, îmi răspunde unul, se vede
că eşti plutaş p’aci pă Dâmboviţa, dacă nu ştii cine-i
asta. Suntem poliţia legionară, bă muscalule, avem or-
din s-o interogăm. Ce să-i faceţi, mă? nu mai rabd nici
io cobornd dă pă capră, ducându-mă la ei. Da’ frumos
n-o puteţi ruga să vină?Am rugat-o, face unul, nu vrea.
A, da? Atunci cu japca? „Zdrang!” o biciuşcă unde am
nimerit. Văleu! Ăia duc mâna la buzunarul raglanelor.
„Zdrang!” încă o biciuşcă. Începe târnuiala, ce mai, dă
undeva apare şi birjarul coanei Maria, iar dân curtea pa-
latului regal ies câţiva soldaţi traversând în pas alergă-
tor bulevardul. Dom’le suntem poliţia, nu pricepeţi? se
zbat ăia în mâinile soldaţilor. Puteţi fi şi gaşca lu’ Cracii
Goi, mormăie scrâşnit sergentul, şeful grupei, aţi tulbu-
rat liniştea Majestăţii Sale, şi pă aia publică! Eu, cu
ochii la coana Miţa, numai pă cazaica mea o vedeam,
rugându-mă cerului să o apere şi pă ea cineva p’acolo
pă unde-o fi, aşa cum o apăram io pă distinsa curvă. Ei,
ce spui?
– Că probabil, nimeni nu ar trebui să fie singur
pe lume. Dumneata ai făcut ce trebuie, însă cu ăştia, cu
legionarii e bine să ai grijă. E drept, nici generalul An-
tonescu nu-i înghite, însă ce să facă? Un guvern trebuie
să fie, iar partidele istorice i-au refuzat colaborarea. Le-
a dat verzilor poliţia pe mână, iar ăştia aplică legea cu
pistolul. Dumneata fiind birjar, patron ce-i drept, dar în
serviciul public, eşti mereu expus. Nu te mai gândi la
cazaică omule, vezi mai bine pe unde calci, în „mustă-
ria” cui te bagi. Dacă de dumneata nu-ţi pasă, barem la

Mătărângă stai cu grijă. Rămâne fără stăpân, şi-l fac
ăştia salam.
(Fragment din romanul în lucru „UGU – Comisarul
de Fier”, Cartea a III-a, cap. 1)
Ion DRĂGHICI
Am trecut prin iad
Nu știu să existe cineva să spună că pentru el a
fost o plăcere armata, ca recrut,. Ce-i drept, unii simt și
azi, după trecute decenii, o anumită mândrie când po-
vestesc cum au fost ei soldați și au ajuns caporali sau
sergenți, până s-au lăsat la vatră. „Ehei, cine mi-am
fost eu pe atunci!…” Sunt destui dintre aceștia.
Pentru unii din mediul sătesc se întâmpla ca
prima oară să plece de-acasă când era luat la oaste. Pen-
tru mulți dintre aceștia până se obișnuiau cu regimul ca-
zon, strict și numai la comandă, ca pentru oricare „ci-
clar”, de altfel, timpul trecea ca mersul unui melc care
lasă urmă băloasă. Ziua i se părea o povară, al cărei chin
se repeta și iar se repeta în ziua următoare, în cea care
urma… după nopți trecute într-o clipită sau în nesomnul
plantoanelor și stresul alarmelor. Dar tot într-o clipită,
unii când ajungeau în ciclul al doilea de cătănie uitau de
camaraderie și, sub protecția apeviștilor, luau parte la
chinurile trupești sau suferințele morale provocate „ră-
canilor”. Nu știu cum era viața unui condamnat în puș-
cărie, dar cunosc ce torturi au putut scorni niște minți
bolnave în afara regulamentelor din armată: cusutul bu-
zunarelor ținutei militare pe timp de iarnă, bărbieritul
pe uscat, tunsul cu foarfeca de oi, măsuratul dormitoru-
lui cu bățul de chibrit, târâtul pe burtă cu valiza pe sub
paturi, exercițiile culcat-sculat care durau cu orele sau
cele „la stân-ga!”, „la drea-pta!”, „stânga-mpre-jur!” cu
autocomandă, până îți pierea glasul și-ți săreau ochii din
cap de amețeală. Nu mai amintesc de tăvălirile prin no-
roaie, prin scaieți și porumbari, de marșurile în pas aler-
gător, cu masca pe figură… Dar câte alte fărădelegi nu
scorneau creierele lustruite cu ignoranță ale unor capo-
rali sau sergenți! În goana lor după trese, avansări și
permisii, erau în stare de orice netrebnicie. Cum venea
un nou lot de recruți, îl vedeai pe tov. caporal frecându-
și palmele, zicând: „Scot eu nutul din voi!” Adevărul
este că aceste practici, tolerate tacit și de șefii cei m ari,
133
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
care își doreau executanți docili, fără discernământ, ca
recruții „să nu scrâșnească în front”, caracteriza o pă-
tură subțire de semianalfabeți, tineri săraci cu duhul și
lepădați de Dumnezeu.
…Iată-mă la Centrul Militar Alexandria, în
ziua chemării la încorporare. „Unde mă vor trimite?”
Nimeni nu știa nimic… Curtea era mică, mulți recruți
se aflau pe stradă, undeva lângă calea ferată… Tineri de
18 - 19 ani, cu valize de lemn pe care ședeau și mai
discutau, mai se cinsteau cu câte o gură de rachiu, în
compania părinților sau a unor fetișcane cu fețe plânse
că le pleacă iubiții, gata-gata să se îmbarce și ele în va-
goane să plece cu ei la oaste. Pe mulți dintre cei însoțiți
de mândrele plângăcioase i-am întâlnit în unitatea mili-
tară, după câteva luni, oftând ori lăcrimând, că primi-
seră veste de-acasă că „Gioconda se mărită!...”
Printre purtătorii de valize am întâlnit foști co-
legi de liceu pedagogic, absolvenți cu vreo opt luni în
urmă, la Turnu-Măgurele. Nu mi-a fost greu să recu-
nosc, printre cadrele delegate să însoțească grupurile de
recruți la unități mai mari, un bărbat în ținută militară
cu multe table pe umăr. După cinci ani petrecuți la li-
ceul din Turnu Măgurele, se pare că și delegatul cu păr
ușor albit pe la tâmple, frumos, cu nas drept și privire
blândă, m-ar fi recunoscut. Ne întâlneam pe la manifes-
tările comune din oraș. Da, el era! Când i-am zărit pe
umăr și lira – însemnul armei „muzică militară” – mi-
am dat imediat seama că nu mă înșelasem.
A citit un tabel cu numele recruților care trebu-
iau să-l însoțească până la gară. Când mi-am auzit nu-
mele am tresărit. Știam de-acum că tot la Turnu Măgu-
rele ajung. „Doamne, ce noroc pe capul meu! Îmi satis-
fac stagiul militar la nici 50 de kilometri de casă,
aproape de părinți…”
Scăpam de o obsesie, cea a chinului depărtării.
O trăise fratele meu, care făcuse armata la Sighetul
Marmației. Într-adevăr, era un mare noroc să nu plec
din județul meu de baștină, ca în anii de cătănie să fiu
înconjurat de unii colegi, de profesori, de prieteni.
Aveam să aflu mai târziu că se insistase să rămână la
regimentul de pontonieri „Eftimie Croitoru” câțiva în-
vățători, ca după terminarea perioadei de patruzeci și
cinci de zile de instrucție să fie repartizați ca furieri sau
pe la cancelariile comandanților. Am scăpat, norocul
nu mă părăsise nici de data asta, așa că urma să port lira
pe umăr, gândeam eu. Când am recunoscut câțiva co-
legi de pedagogic cu care mergeau alături la gară, ca să
ne îmbarcăm în trenul cu destinația Turnu Măgurele,
am simțit că retrăiesc acele zile ale începutului, ca li-
cean. Cele câteva ore până la orașul adolescenței, aflat
într-un peisaj magnific, la confluența Oltului cu Dună-
rea, în Câmpia Română, cu schimbare de tren în gara
Roșiori Nord, au făcut veselă și scurtă calea spre ca-
zarmă. Dar când am ajuns în unitate și s-a închis poarta
în urma grupului de vreo 40 de nou veniți, au și început
ordinele. Ne-au luat în primire, cu strigăte și răcnete, cei
care trecuseră în ciclul al doilea, ca să ne arate că viața
noastră depinde de-acum încolo numai de voința lor.

La club, așteptam cu valizele în mâini. S-a fă-
cut trierea. Comisia formată din câteva cadre militare
își nota numele fiecărui recrut care îi era repartizat. Unii
la batalionul I, alții la batalionul IV sau la transmisiuni.
Mi-a venit rândul:
– Drăghici Marin Ion, ce ai lucrat în civilie?
– Învățător titular, am absolvit liceul pedago-
gic.
– Mergi la cercetare!
Un locotenent tânăr a venit lângă mine și mi-a
spus cu o vorbă apăsată:
– Ia-ți valiza și hai cu mine! De ce nu te-ai tuns
de-acasă? Așa poartă învățătorii păruʼ? Bă, aici ești la
armată!
Am înțeles imediat că se îngroașă gluma. M-a
băgat într-un dormitor de vreo 40 de paturi, unde se mai
aflau câțiva recruți sosiți zilele trecute. Aveau fețe
triste. I-am asemuit cu niște animale să le vină rândul la
abator. În dormitor se aflau și câțiva din ciclul al doilea.
Aceștia cu greu s-au sculat din pat la intrarea ofițerului.
Unii nu au făcut-o deloc.
Locotenentul a strigat scurt:
– Caporal Șomodi, ia-l pe acesta (pe mine,
adică), tunde-l cum știi, dă-i haine, pat cu lenjerie și
armă!
– Să trăiți,ʼțeles!”
Am rămas în grija caporalului. Mă simțeam ca
un copil dat de suflet la niște necunoscuți ieșiți în cale,
veniți de-aiurea. Caporalul începu cu vrednicie să des-
facă un burduf vechi de pernă, uriaș, din care se apucă
să scoată, ca un iluzionist la circ, izmene, cămașă, cio-
rapi, veston, pantalon, centură, bocanci. Mantaua era se
afla la cuier. Un scamator adevărat le-ar fi scos noi sau
măcar în stare bună și pe măsura mea. Dar, vai, am pri-
mit niște trențe…
– Hai, dezbrăcarea și îmbracă-te în ce ți-am dat,
că n-avem toată ziua la dispoziție.
M-am executat și băgai în burduf hainele mele
– un costum de om normal, de învățător care mergea la
școală, în fața copiilor, într-o ținută demnă. Acum ară-
tam ca un pui de bogdaproste…
– Și zici că ești învățător, ai…
– Da!
Se întoarse cu un zâmbet tâmp până la urechi
spre tolăniții lui colegi și glăsui victorios:
– Eh, să vedem cine se pune de-acum cu
mine… Am servitoare, un… învățător!
Ceilalți râseră ca într-un film de prost gust.
După secunde bune de tăcere, unul îi replică:
– Ai, pă dracu! Nu vezi că e mută servitoarea
ta? Când a intrat aici parcă era la mă-sa pă bătătură.
I-am scrutat pe toți în lumina slabă, cu o privire
curioasă, în speranța că voi recunoaște pe careva. Ni-
ciun cunoscut!
Șomodi, după accent, era din sud, mă scutură
zdravăn și-mi zise:
– Tu, servitoareo, hai să ne tundem. Unde ești,
mă, Grăjdan?
134
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
– Aici, caporale. Comanda, vă rog!
Dintr-un colț cu paturi etajate, ieși un vlăjgan
cu ochii înroșiți, cuprinși de o conjunctivită netratată.
Cu ținuta în dezordine se apropie de mine cu un „hai,
boierule, pe hol, adunarea!” În mână avea o foarfecă de
tuns oi.
Primele vorbe pe care le-am rostit, după
aproape o oră, au fost:
– Cu asta vrei să mă tunzi?
Vlăjganul, iritat, pesemne jignit în amorul pro-
priu, îmi replică:
– Bă, aici te afli în armată, s-a terminat cu mof-
turile din civilie. Tu ai părul cât calul luʼ Decebal. Ce,
bă, ești primul pe care-l tund?! Eu am moștenit foarfeca
asta. Că doar n-avem capre la regiment! Hai, ori la tuns
ori la bulău! Stai acolo până-ți cade păruʼ. Zău, e păcat.
În oraș… mai ieși când o cânta cucu. Acum e jumătatea
lui februarie și până pe la începutul lui aprilie… e cale
lungă! Zău că nu mint. Așa că…hai, că pe urmă poate
mă răzgândesc. Uite, după ce te tund, ca să n-avem
vorbe că te-am mițuit ca pe femei prinse pe la alții, îți
trag și-un ras ca la șaolini. Ia, să vezi!
Gândindu-mă că, într-adevăr, ar fi o greșeală să
nu mă tund, neavând încotro, am acceptat. Fără scaun,
fără vreun prosop în jurul umerilor, ciclarul trecu să taie
cu vrednicie șuvițe de păr care cădeau jalnic precum
frunzele, toamna, la picioarele mele. Părul meu negru,
ușor ondulat era acum pe jos, precum penele și fulgii
găinilor pe care le jumulea mama sâmbăta dimineața, să
avem duminica un prânz gustos și bogat. Și, lunecându-
mi gândul spre mama, pe care o lăsasem plângând, ști-
ind ce este viața de soldat între pereți reci și străini, nici
n-am băgat de seamă când Grăjdan m-a udat cu apă rece
dintr-o cană de ceai din aluminiu strâmbă și jegoasă și
a început să mă frece pe cap cu o bucată de săpun. M-
am trezit din amintire când a strigat la mine:
– Soldat, apleacă-te și închide ochii, că ustură
al dracului săpunuʼ ăsta…Stela parcă-i zice.
Și începu să mă frece pe cap cu unghiile și să
tot adauge câte un „așa-așa”… încât simțeam cum mă
pregătește, parcă, pentru o execuție publică. Gândurile
îmi fugiră de îndată la supliciul nefericitului domnitor
Brâncoveanu și alor săi, uciși barbar pentru că nu și-au
lepădat credința din strămoși. M-a readus la cruda rea-
litate pârâitul lamei de ras care brăzda capul meu chel.
Ustura al dracului, iar apa ca gheața începuse să-mi lu-
nece pe gât și pe spate. Câțiva priveau scena și voind să
mă necăjească, turuiau tot felul de glume proaste.
– Așa, nașule, așa! Hai, că vine și nuneasca și
pune colea doʼnʼțător ceva bacșiș, că stăm cu dinaintea
goală.
Grăjdan îi reduse la tăcere:
– Bă, vă ia dracului! Aici e cultură, nu știți
voi… Ia, să auziți ce se cântă!
Și dădu drumul unui fel de schelălăit, imitând
aria Bărbierului din Sevilla.
– Bă, e carnaval în Sevila, parcă așa îi zice, în
țara lui Figaro.

Se găsi și un crăcănat cu ochii bulbucați care își
țuguie buzele și începu să-l acompanieze aiurea: „Fi-
garo la, Figaro ba…” la nesfârșit, de parcă-l apucase
strechea.
Se apropia finalul. Simțeam asta după cum se
străduia vlăjganul meu frizer, acum bărbier, să radă,
cum zise cu năduf: „bă, m-am săturat, am ajuns la ulti-
mele floace de pe ceafă”. Apoi am simțit că-mi iese foc
pe ochi și pe urechi, Dintr-o sticlă, Grăjdan a turnat din
belșug spirt medicinal și a început să mă frece pe cap.
O rană căreia îi pui sare, apoi îi dai foc, așa simțeam
capul, tot corpul, dar tăceam ca un martir. Numai când
cu un prosop zdrențuit și murdar a început să-mi facă
vânt, am simțit cum Dumnezeu m-a luat în brațe și-mi
dă o alinare.
Grăjdan, bucuros de isprava lui, a glăsuit ca ăl
om care le știe pe toate:
– Eu sunt, bă, maistru în toate meseriile din
lume. Acum, marș la baie, că ăilalți sunt deja îmbăiați.
Ai la dispoziție o jumaʼ de oră. Hai, dă-i bătaie, că te-
așteptăm cu valiza la control!
Aneta ȚÂRU PIOARĂ
O răfuială nedreaptă
Culiţă, aşa cum îl alinta bunica, stătea pe bolo-
vanul mare de lângă peretele casei dinspre răsărit şi ci-
tea, căci soarele trecuse pe partea cealaltă şi bătea acum
doar în ferestrele dinspre apus, deoarece casa lor era
pusă bine cu faţa către miază-zi. Şedea pe pătura pu-
foasă, îndoită în patru, pe care i-a adus-o tot bunica, că
doar ea se bucură cel mai mult când îl vede cu cartea,
caietul şi creionul stând acolo, rezemat de peretele casei
căptuşit cu scândură de brad şi vopsită culoarea untului,
citind pe cartea rezemată pe genunchii strânşi. Răsfoia
cartea de istorie, dar prin minte îi treceau doar poveştile
spuse de bunicul lui care fusese miner până prin 1996,
dar după închiderea minei de la Bradu..., fiind disponi-
bilizaţi, s- au împrăştiat cu toţii, care pe unde au apucat,
prin satele din ARDEAL,care au rămas aproape goale
după plecarea saşilor, în Germania,după revoluţie. În
sătucul ăsta, Pripas şi-a încropit și bunicul lui o mică
gospodărie şi cu un alt ortac şi-a cumpărat oi şi acum
stă tot în munte, acolo sus, de parcă n-ar mai dori să
vadă lumea... Acasă coboară doar la o lună că, de mân-
care le face când bunica lui, când femeia celuilalt
cioban care urcă una într-o sâmbătă, alta într-o altă sâm-
bătă acolo la ei şi le găteşte de mâncare. Satul era
aproape gol la venirea foştilor mineri aici că mai toţi
germanii care locuise aici, după revoluţia din 1989 şi-
au lăsat totul baltă,apoi şi-au luat tăpăşiţa către Germa-
nia unde aveau neamuri şi le surâdea o viaţă mai
uşoară...
El, Culiţă, nu l-a văzut niciodată râzând pe bu-
nicul lui, dacă îl întreba, îi spunea că bucuria de a râde
135
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
i-a dispărut în ′ 90 după ce s-a întors de la MINERI-
ADĂ...De câte ori nu se rugase el să se surpe peste el
un perete de cărbuni dintr-o carieră, în care intra în anii
ăia până s-a închis mina... Insista Culiţă, dar degeaba n-
a primit un răspuns clar de la bunicul lui... A înţeles
Culiţă că bunicul regreta amarnic că n-a fugit în munte,
de atunci, de când au fost mobilizaţi, forţaţi, păcăliţi de
oamenii guvernului lui Romică şi din ordinile lui nea
Ionică, cum îi zicea el...
- Ascultă, măi Culiţă, băiatule, măăă, tu să în-
veţi carte multă,ca să înţelegi mai bine şi mai uşor mer-
sul vieţii, al istoriei, să nu te mai supui ca un prost unora
care învrăjbesc românii contra români! ...
- Îţi pare rău că te-ai dus la mineriadă, buni-
cule? Dar de fapt ce a fost atunci ? Ce-i aia mineriadă?
V-aţi răsculat împotriva patronilor de mină, aţi făcut un
fel de grevă pentru drepturile voastre de mineri?
- Aaaa, nu, a fost o tâmpenie, ascultă : Tinere-
tul, studenţii şi cu profesorii lor au înţeles primii cum
că cei ce au format guvernul după ce l-au omorât pe
Ceuşescu, sunt de fapt fostele slugi ale acestuia, foştii
colaboratori, nomenclaturiști se numesc, care demult
pregăteau această lovitură, să dărâme comunismul lui
Ceauşescu şi să-i ia ei locul, să ocupe ei funcţiile în Stat,
să schimbe regimul... aşa că ei, studenţii s-au organizat
şi au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti, cerând
alegeri libere, democratice şi inlăturarea elementelor
comuniste care luase frâiele ţării... Văzând că nu-i de
glumă cu revolta studenţilor din mai toată ţara, care au
venit în capitală, nea Romică şi cu nea Ionică au chemat
minerii să-i împrăştie pe protestatarii din Piaţa Univer-
sităţii, că Poliţia nu a avut curajul să-i bată, să-i trimită
acasă... Noi, minerii mai proşti, ne-am supus ordinilor
lui Ili şi am greşit, cu voie, fără voie am omorât, am
schilodit tineri şi rău am făcut...
- I-ai bătut şi matale pe studenţi bunicule ? în-
sistă Culiță, bănuitor.
- Măi Culiţă, tată, fără să vreau, împins de unul
de-al lor îmbrăcat şi el în miner, am trântit la pământ
doi tineri, o fată şi un băiat şi ăla de lângă mine securist
de-al lor mi-a smucit ciocanul meu de miner ce-l aveam
în mână şi i-a lovit pe cei doi... Am văzut în învăl-
măşeala aia cum fata a urlat şi când s-a ridicat, mâna de
la cot în jos îi atârna ruptă, iar băiatul a luat-o în braţe
şi a dus-o la o ambulanţa, ce era acolo pe trotuar ... Am
fost mai târziu anchetaţi şi securistul a dat vina pe mine,
susţinând aşa cum declarase fata că a fost lovită cu un
baros de miner, a căzut năpasta pe mine...... că ăla era
înarmat cu puşcă, cu gaze lacrimogene... şi eram îmbră-
caţi la fel... şi din filmări m-au descoperit. .. Dosarele s-
au clasat şi nu ne-a mai chemat nimeni... Ce-o fi mai
fost, nu mai stiu că eu am dat declarația așa cum s-a
întâmplat, eu am fost todeauna un om corect, dar vezi
soarta îți mai aduce și câte o belea pe cap ... Am plecat
printre primii după ce s-a închis mina, am venit aici în
munții Bihorului, ne-am cumpărat cu te mir ce căsuța
asta și ne-am continuat viața așa cum am putut. Pe vre-
mea aceea familii întregi îşi aruncau actele, procurau

altele ungureşti că ştiau şi limba şi emigrau în Franţa în
Anglia... Maică-ta avea 10 ani când am venit noi aici şi
nu ne-a mai căutat nimeni...
Culiţă urmărise o emisiune la TVRI despre Mi-
neriadă şi acum, fără să-i spună ceva bunicii, care pro-
babil şi ea se frământa în mintea ei, cum că s-ar des-
chide dosarele cu mineriadele şi, ştiind că bărbatul ei
fusese la Bucureşti vreo trei zile, chiar de nu-i povestise
nimic soţul, ea tot tresărea la auzul acestor veşti...
Băiatul încerca să citească lecţia pentru a doua
zi, că se aştepta să-l asculte profa de istorie, dar prin
mintea lui se derula un film, pe care el îl văzuse la tele-
vizor, în care, tineri în corturi stăteau şi cântau,, Decât
criminal, mai bine huligam,... mai bine golan ....decât
comunist...,” apoi mineri fugărind, călcând în picioare
şi trântind la pământ pe tinerii care protestau cu mâinile
goale în faţă la Intercontinental. „O să mă duc la Facul-
tatea de Istorie, mai am doi ani ...O să învăţ şi acolo o
să aflu tot ce nu mi-a spus bunicul” gândea Culiţă în-
cercând să recitească lecţia despre Napoleon Bonaparte.
„Eeeei, Franţa este o ţară cu adevătrat democratică,
acolo oamenii au salarii mari, oamenii de ştiinţă sunt
apreciaţi, doctorii la fel, n-au nevoie să-şi părăsească
ţara lor ca să meargă în alte ţări să primească salarii mai
mari...”
Din aceste gânduri, îl trezi pe Culiţă un zgomot
ciudat şi un schelăcăit... Cineva voia să deschidă poarta,
dar zăvorul era tras că aşa zicea bunica,, N-avem câini
şi hoţii s-au înmulţit şi pe la noi, I-a spart casa lui Vasile
Gorun de lângă izlaz...” Puse cartea alături şi se repezi
la poartă . Trase zăvorul şi laba lui Bălanu, ciobănescul,
a împins poarta şi s-a năpustit în curte purtând în gură
capul bunicului Stratan. Culiţă speriat a strigat tare„ Bu-
nicooo!” şi a căzut leşinat. Bunica, Drăgulina, speriată
de ţipătul nepotului a ieşit repede cu uşile în cap să vadă
ce s-a întâmplat .
Bălanu, cu ochii lăcrimaţi şi limba scoasă stătea
pe labele dinapoi, şi se uita cu jale la capul stăpânului
său pe care îl pusese pe iarba moale de lângă scara de
lemn ce urca pe prispa casei. Câinele era ud şi sufla
adânc după atâta alergat, că din munte, de la stână şi
până aici, acasă erau vreo 6-7 km. O clipă femeia a cre-
zut că visează urât, dar uitându-se cu atenţie şi văzând
şi pe Culiţă căzut jos pe iarbă nu departe de capul
soţului ei, a început şi ea să ţipe cât i-a luat gura şi în
trei, patru minute, câţiva vecini au năvălit în ograda lui
Stratan, ciobanul, pe care aceştia nu-l văzuse demult, că
el noaptea sosea acasă şi tot noaptea pleca, încât nimeni
din sat nu-l mai văzuse de ani buni.
Drăgulina se închina şi nu-i venea a crede că ce
vede ea se întâmplă cu adevărat ... Silică, un coleg de-
al lui Culiţă, văzându-l la pământ pe colegul lui s-a dus
gloţ la el, crezând că cine ştie din ce pricină i s-a făcut
rău şi din acest motiv a ţipat bunica, Drăgulina. A scos
telefonul care era nelipsit din buzunarul blugilor şi a su-
nat la 112.
- Alo, alo, urgent, domnule o ambulanţă, moare co-
legul meu ...
136
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- ...
- Aaaa, da. Satul Pripas, Jud Bihor. Pe uliţa princi-
pală...
- ....
- Fam Mihai Stratan... Veniţi cu doctor că moare
Culiţă...
Unul dintre săteni, văzând că tânărul, preocupat să-i ia
pulsul colegului său, n-a văzut şi urgia cea mare, capul
ciobanului, a strigat la el.
- Cere mă, să vină şi Procuratura, tu nu vezi ce-i aici
lângă noi?
Silică îşi aruncă privirea printre oamenii veniţi din
mai toată uliţa şi când a văzut capul bunicului lui Culiţă
a scăpat telefonul din mână . Ionică Falcă un bătrân,
care a făcut războiul din 44, a luat telefonul şi a com-
pletat:
-Veniţi domnule, cu procurori, cu poliţie, cu doctori
că aici la noi a avut loc o crimă ...
- ...I s-a tăiat capul lui Stratan Munteanu...
- Nu ştim, nu ştim ... să vină doctor, repede că
moare şi nepotul...!
Două femei mai tinere au luat-o aproape pe sus
pe bunica Drăgulina şi au dus-o în casă. Aceasta a ră-
mas încremenită pe pat cu ochii în tavan, fără lacrimă,
fără cuvânt...
În mai puțin de un sfert de oră, mașina de teren
a Postului de Poliție ȘTEARSA și-a făcut apariția la
poarta ciobanului din Pripas, din care coboară doi poli-
țiști, care intră în fugă pe poarta deschisă, făcându-și loc
printre lumea speriată, adunată acolo. Cel cu trei stele
pe umăr a făcut ochii mari și s-a tras cu un pas înapoi,
când a pus ochii pe capul ciobanului fără corp. Scoate
repede telefonul și sună . Cineva îi răspunde și-l asigură
că în cincisprezece minute sosesc și de la Procuratură .
Bagă telefonul în buzunar și întreabă:
- Corpul unde-i? Unde i s-a tăiat capul? Nu văd
sânge aici ? Cine știe să ne spună ? Scena asta parcă-i
din istoria medievală, criminalul a procedat ca uzurpa-
torii lui Mihai Viteazu în frunte cu Gheorghe Basta ...
- Nu știm nimic sigur, domnule polițist, răs-
punse fără vlagă o femeie din mulțime, căci Ionică
Falcă, care era mai isteț îi freca tâmplele lui Culiță cu
niște oțet adus de cineva din vecini. Băiatul s-a cutre-
murat, a deschis ochii și a încercat să vorbească, dar n-
a putut spune nimic, că, văzând atâta lume, probabil și-
a amintit de ce a leșinat și a căzut din nou într-o stare
de letargie...Are puls, își revine, adăugă omul către po-
lițist... s-a speriat rău, e normal ... săracu băiat....
- Unde e femeia omului tăiat, să ne spună ea ce
știe, unde e? mai întreabă polițistul.
- Am dus-o pe brațe în casă domnule, vă închi-
puiți cum e și ea ? răspunse Falcă... dar mergem acolo
... dacă o ști și ea ceva... Culiță, măi băiatule, tu trezește-
te tataie, că tu trebuie să fii tare ... Ce se face bunica
Drăgulina fără tine ? Înțelegi?! Hai, hai să căutăm cri-
minalul !! ! Trebuie să-l găsim...
Sprijinit de o femeie, Maria, ce sta după deal de
casa lor, Culiță se ridică în șezut, își scutură capul și

încercă să se scoale, dar când văzu iar capul bunicului
leșină din nou... În acest timp dintr-o ambulanță de la
Sp.de Urgență din Beiuș, sosită la poartă, coboară un
doctor cu trusa de prim ajutor în mână și o asistentă gata
pregătită să execute îndrumările medicului, care părea
și el puțin speriat, că era f. tânăr. Se îndreptă către băia-
tul întins pe iarba de lângă puiul de cireș plantat de Cu-
liță în primăvara trecută, îi luă pulsul în timp ce asis-
tenta, o tânără brunetă pregăti la iuțeală o perfuzie agă-
țând de o creangă a cireșului punga cu oxigen în care
introduse cu o seringă serul a două fiole, după spusa
medicului, care îi asculta acum inima băiatului. Îi des-
chise pleoapele, se uită în ochii înlăcrimați ai tânărului,
îi mai spuse nu știu ce asistentei și întrebă de bunica.
Nevasta lui Falcă îl conduse pe doctor în casă, în acest
timp procurorul și polițiștii începuse întocmirea proce-
sului- verbal de constatare și urma s-o interogheze pe
bătrână, dar doctorul i-a rugat să mai aștepte puțin .
După ce i se făcu și acesteia o injecție de calmare, bă-
trâna, frecțndu-și mâinile și cu ochii ieșiți din orbite, în-
cepu să le povestească despre viața lor, precum că băr-
batul ei stă mai mult acolo în munte de când și-a cum-
părat oile, că a devenit foarte tăcut de la o vreme și nu-
și poate da seama cine ar avea atâta ură pe el, încât să-i
taie capul...
- Dar cu tovarășul de la stână cum se împăca,
nu cumva se certau și d-ta nu știi?
- Aaaa, nu, nu, nici vorbă de așa ceva, omul
meu a fost totdeauna unul blând și n-ar fi provocat ni-
mănui vreun rău ... și apoi mi-ar fi spus nevasta lui Iri-
mie, că vorbim mai mereu ...și... între ei totul mergea
bine ...
- Celălalt cioban, cu care zici că-și împarte
munca omul dumitale, unde locuiește ?
- Păi, tot aici, mai în capul satului, spre pă-
dure... Oare n-o fi ajuns vestea rea până la ei, că el nu-i
acasă ... Spunea că are ceva treburi pe la oraș, la Beiuș
și l-a lăsat pe al meu singur...
- Unde l-a lăsat singur, insistă procurorul ?
- Acolo sus, în munte, la stână .
- Se poate merge cu mașina până acolo, e bun
drumul ? mai întrebă procurorul.
- O, nu, nu. Se merge cu mașina asta de teren a
Poliției până la un loc, apoi pe o scurtătură,prin pădure
încă vreo 2 km. E sus, tocmai în vârf stâna, pe un tăpșan
de unde izvorăste și Crișul, la Vlădeasa . Poiana unde e
stâna se chiamă Bogdăneasa... Păi, în cazul ăsta nu ne
rămâne decât să ne urcăm în mașină și să pornim, să
aflăm ce s-a întâmplat. Trebuie să fii puternică mamaie,
completă procurorul, ca să ne ajuți să găsim ucigașul!...
Ajutată de vecinele ei, bunica Drăgulina, cu
masca de groază pe chip s-a pregătit și i-a urmat pe an-
chetatori. După ce au luat niște probe de sânge de la gâ-
tul tăiat, doctorul și asistenta s-au urcat în ambulanță și
au plecat, că erau chemați la o altă urgență și oricum,
băiatul și-a revenit și a plecat cu polițiștii. Tot drumul
Culiță și-a frecat obrajii și mâinile, îmbărbătându-se
137
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
singur pentru a putea urmări imaginea înfiorătoare cu
bunicul fără cap care deja îi umbla prin fața ochilor....
Când au ajuns la poarta lui Irimie Călan, Ra-
dița, femeia lui care trebăluia prin spatele fânăriei, vă-
zând că o mașină oprește în poarta ei, a ieșit la drum și
repede, polițistul a și întrebat-o dacă omul ei e acasă, la
care ea le răspunde, ștergându-se la gură cu colțul bas-
malei înflorate, că bărbatul ei e plecat la Beiuș cu auto-
buzul de dimineață și-l așteaptă abia mâine că are mai
multă treabă la oraș... Polițiștii s-au uitat unul la altul
bănuitori și-i spuse femeii că trebuie să meargă cu ei.
Mașina Poliției era destul de încăpătoare, dar ori-
cum se aglomerase serios și ca să-i facă loc și femeii,
procurorul se răsti la unul dintre polițiști „ Ia mă, băiatul
pe brațe și fă-i loc, femeii, nu vezi ! haideți că ne prinde
noaptea prin munții ăștia!” Oamenii s-au strâns cât au
putut femeia s-a urcat nedumirită de ce merg toți oame-
nii ăștia sus, la stână și după ce au străbătut o bucată de
drum întrebă: .
- Da ce s-a întâmplat, oameni buni, de mergeți toți
la stână, că eu nu mă dumiresc ?
- O nenorocire, femeie, îi răspunde Șeful de
Post,și...pregătește-te să ne dai niște informații ...
- Vă dau, cum nu, numai să știu despre ce-i vorba
... și dădu din umeri a neștire...
În câteva minute au străbătut drumul până la po-
teca, ce ducea drept în poiana unde cei doi aveau stâna.
S-au înșirat toți pe cărarea uscată de seceta care tocmai
se instalase în munte și văzând că toți merg muțește,Ră-
dița, femeia lui Irimia și-a luat inima în dinți și a între-
bat?
-Spuneți, oameni buni, de ce mergeți toți la stână,
Doamne și tocmai acum omul meu e plecat. Da bine că
mergeți, că oricum pentru mulsul de seară tot mă du-
ceam să-l ajut pe moș Stratan, că-i bătrân și se descurcă
greu...
- L-a omorât nu știu cine pe moșul meu, Rădițo! De-
aia merge Poliția și dom . Procuror...
- Aoleuuu, nu se poate! Cine v-a spus ? și femeia se
uită speriată cu mâna la gură la fiecare dintre cei ce ur-
cau alături de ea și înțelese, că e adevărat ce aude...
- L-a omorât, l-a omorât ai să vezi!..
După jumătate de oră grupul se opri în poiana în-
conjurată de brazii bătrâni care adăposteau locul de vis-
colele iernii și vânturile de bântuiau muntele. Se gospo-
dărise bine mos Stratan și cu Irimie, gardurile erau în-
nalte și cu sârmă ghimpată pe deasupra, porți puternice,
puteau dormi liniștiți din partea lupilor, n-aveau cum să
pătrundă la oi. Stâna o făcuse sub muchia dealului,să fie
la adăpost, în partea dreaptă oborul oilor împărțit în
două, intrau prin strungă una câte una și după ce le mul-
gea ciobanul trecea frumos în cealaltă parte de obor
unde dormeau, mai aproape de ușa stânii.
Au urcat pe poteca pietruită de moș Stratan cu pie-
tre cărate acolo cu cotiga, cu doi măgari și s-au oprit la
portița ce da în fața bordeiului unde se găsea herostriile
cu ceaoanele mari de cinci găleți în care ciobanii înche-
gau cașul și ferbeau jintița, după ce puneau la scurs urda

dulce pe care o luau oamenii ce veneau la rând,stăpânii
oilor, că mulți locuitor ai comunei ȘTEARSA aici du-
ceau din primăvară oile și când da bruma le mai adu-
ceau acasă, că moș Stratan s-a dovedit a fi un om cinstit
și nu-i înșela niciodată când îi chema la rând să-și ia
dreptul pentru oile lor fiecare după numărul acestora .
Ușa bordeiului era deschisă larg și oile flămânde și ne-
mulse, vâzând atâta lume s-au speriat și s-au repezit
toate în zdrăngănitul tălăngilor în colțul cel mai departat
de stână.
Oamenii cutremurați de ce-o să vadă înaintau cu
pași mici și cu mâna la gură... Ofițerul de Poliție și pro-
curorul s-au apropiat de ușa stânii ce părea foarte spați-
oasă și s-au oprit. Trupul neînsuflețit al bătrânului
cioban zăcea în spațiul dintre cele două paturi în mijlo-
cul bordeiului înconjurat de un brâu de sânge închegat .
Două femei, ce au dus-o tot drumul de braț pe bunica
Drăgulina au rămas afară pe canapeaua de bețe de mes-
teacăn făcută de curând de cei doi ciobani. Pe masa cu
trei picioare din fundul stânii, un cuțit mare năclăit de
sânge, cu leafa lungă cu ajutorul căruia ciobanii tăiau
cașul felii și le așeza în putinile mari de lângă peretele
din față sub fereastra ce lumina interiorul... Totul era în
ordine: putinile acoperite pe capacul cărora stătea câte
un bolovan mare păreau neatinse, cașul strâns în ză-
gâlnă de cu seară stătea cumite la locul lui și în cuiul
din căpriorul din mijloc atârna săculețul mare de cana-
fas în care era urda proaspătă .
Anchetatorii și-au plimbat privirile de mai multe ori
peste tot și au dictat polițistului ce scria procesul verbal
totul cu lux de amănunte, observând că ucigașul nu fu-
rase nici măcar o bucată de caș. Deci nu s-a furat nimic
... în concluzie nu prăduirea a fost mobilul crimei... Alta
e cauza, a menționat procurorul, adresându-se oameni-
lor:
- Ia, numărați oile, cine știe câte trebuie să fie ?
- Șase sute cinci zeci răspunse Rada, fără să se gân-
dească, care fu susținută și de un DA al bunicii Drăgu-
lina care abia mai sufla.
Unul dintre săteni, sări gardul interior de lanți și
făcu numărătoarea oilor, apoi reveni și spuse că nu lip-
sește nici o oaie și polițistul completă în actul pe care
tocmai îl scria.
Culiță se opri din plânsul zguduitor care îl stăpânise
în tot acest timp și începu să strige :
- Uuuuu, na Zmeuuu, na Cristooofor, Uuuuuu, na
mă, naaa ! Și fluieră îndelung, așa cum îl învățase buni-
cul Stratan, încă de când era mic, de la 4-5 anișori. După
câteva clipe din spatele stânii își făcu apariția Cristofor,
câinele lui Irimie, un câine de rasă adus de acesta de la
Tulcea, unde se ducea el în fiecare an să-și vândă mieii
primăvara, înainte de Paști, că doar acolo se plătea un
pic mai bine carnea de miel,de către diște negustori mu-
sulmani pe care îi cunoșteau ei de ani buni. Era mare și
negru, cu niște ochi strălucitori, iar părul nu prea lung,
dar ondulat, ziceai că-i ieșit acum de la pieptănat... Fru-
mos câine, dar stăpânul nu știa ce rasă e ... Dacă-l în-
treba cineva dădea din umeri și zicea „ ce contează ce
138
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
rasă, e adus de departe, era doar cât un pisoi, mi-a zis
negustorul că-i o rasă de pe unde a umblat Cristofor Co-
lumb al nostru ... și i-am zis și eu Cristofor ... Ce nu-i
frumos ?” Cristofor s-a apropiat de Culiță și a început
să-i lingă mâna cu care acesta îl mângâia și-l întreba
printre suspine „ Spune-ne tu băiatule cine l-a omorât
pe bunicu, spune, hai spune!” la care câinele cu lacri-
mile uscate din josul ochilor, a început să scheaune cu
durere, uitându-se mereu pe cărarea de unde venise gru-
pul de anchetatori. Oamenii și-au întors privirile într-
acolo și la un moment dat pe cărarea pe care urcase mai
devreme anchetatorii venea cu limba scoasă, celălalt
câine, care răspundea la numele de Zmeul și era un lup
veritabil adus de bunicul Stratan tot de la Tulcea cu ani
în urmă ... Dăduse unui polițist o putină de caș pe el.
Era dresat și polițistul spunea că din doi în doi ani crește
câte trei ... Că are o cățea ce-i fată doar trei, el îi dre-
sează, apoi îi vinde . Pentru acțiunile lor din județ se
lăuda că deja are zece de care se ocupă permanent doar
doi colegi. Când a ajuns în drepul lui Culiță câinele a
sărit pe el scheunând și după ce s-a odihnit câteva mi-
nute uitându-se cu durere la băiat s-a apropiat de corpul
stăpânului și a început să urle. Anchetatorii au cercetat
împrejurimile, au spus oamenilor să rămână doi acolo
și s-o ajute pe Rada să mulgă oile că era musai să fie
mulse că trecuse o zi și o noapte de când răbdau închise
în obor, iar ceilalți s-au înșirat pe cărare în urma celor
patru vecini ce-l duceau pe o pătură pe bătrânul cioban
fără cap.
Câinele,Cristofor, a rămas cu Radița, iar Zmeul l-a
urmat pe Culiță și îl trăgea tot mereu de colțul tricoului,
de parcă voia să-i spună ceva... Când au ajuns în poiana
unde lăsase polițiștii mașina, când ușile s-au deschis ca
să urce oamenii, zmeul a fost primul care a sărit înăun-
tru și s-a așezat cuminte lângă canapeaua din spate. Cu-
liță s-a dus și a stat lângă el, mângâindu-l tot timpul...
După ce asistentul de la morgă a cusut și prins în
niște atele capul lui moș Stratan de corpul acestuia încă
vânjos, procurorul a asigurat-o pe bunica Drăgulina că
va continua cercetările și vor găsi criminalul, care i-a
omorât bărbatul, despre care se spune că a fost tot-
deauna un om drept.
Femeile din vecini au spălat trupul bătrânului, l-au
îmbrăcat în haine de miner așa cum zicea el câteodată
că i-ar plăcea să fie îmbrăcat când o muri... că el a cres-
cut la mină și tot de acolo a primit o pensie, chiar dacă
are și amintiri grele neplăcute din viața de miner... A
dat telefon Culiță mamei lui, în Anglia să vină urgent
că a murit bunicu . N-o mai sunase demult, că era supă-
rat deoarece tot îl amăgea că vine la vară și anii treceau
și ea nu sosea. După ce s-a despărțit de tatăl lui, care o
părăsise, fugind cu o iubită a lui în Italia, când abia își
găsise și ei un rost în Cluj,a plecat și ea lăsându-l doar
de șase ani la bunici, aici în munte... În zece ani a venit
de cinci ori acasă ... Trimitea câte un pachet din când în
când, dar ea nu mai apărea . Acum, cu toată supărarea
era nerăbdător s-o vadă. Bunica cu femeile s-a apucat
de pregătit ce trebuia, iar Culiță cu câțiva băieți ședea

pe canapeaua de lângă masa cu trupul bunicului și
aprindea mereu alte și alte lumânări în sfeșnicul adus de
paracliser de la biserică...
A doua seară de priveghi, bunica Drăgulina l-a tri-
mis pe băiat la culcare și a rămas ea cu vecinele să-și
privegheze bărbatul care i-a fost alături de când avea
șaptesprezece ani, n-o certa niciodată și de unde venea
îi aducea ceva„ un dar”, zicea el „ cred că ți se potri-
vește” și ea îl săruta drept mulțumire apoi proba rochia,
bluza sau șalul primit . A simțit toată viața că omul ei o
iubește . Se uita la el și prin mintea-i răvășită îl vedea
tânăr,cum se întorcea seara de la mină, negru tot de căr-
bune și ea îi punea repede să se spele și după ce se pri-
menea, îl îmbrățișa bucuroasă că s-a întors cu bine
acasă, că tare multe accidente aveau loc pe vremea aia
acolo în mină...
Toropit de oboseală și durere Culiță a adormit buș-
tean, dar spre ziuă s-a trezit, s-a dus în camera unde era
mortul și văzând că mama lui tot n-a venit, s-a dus iar
în pat și a adormit din nou plângând.
Și a visat Culiță cum că urca spre stână cu zmeul și
acesta-i vorbea ca un om, și-i spunea că trebuie să afle
el pe ucigaș, să nu se lase în nădejdea anchetatorilor. Și-
i mai spunea câinele că amândoi îl vor găsi...
L-a condus la groapă pe ciobanul, pe minerul Stra-
tan toată comuna și toată suflrea din zonă aștepta cu ne-
răbdare să se afle ucigașul. A doua zi după înmormân-
tare, Zmeul stătea tot lângă Culiță și-l tot trăgea de poa-
lele flanelei. Culiță și-a amintit visul, a cerut învoire la
școală pentru câteva zile și a plecat cu câinele fără să
știe unde. Câinele înainte și el în urma lui ... Au ajuns
la stația de autobuz, s-au urcat că acolo l-a condus
Zmeul, au coborât, au mers la gară la Beiuș, s-au urcat
în tren cu permisiunea unui controlor și iată-i în forfo-
teala din Cluj. A cumpărat Culiță ceva de mâncare și a
mers într-un parc. A stat pe o bancă, a mâncat și i-a dat
și câinelui, căruia îi străluceau ochii parcă de mulțumire
că acesta îl ascultă și merge unde vrea el. După ce s-au
odihnit, Zmeul și-a continuat itinerariu parcă deja știut
și a luat-o înainte pe o stradă liniștită și s-a oprit în fața
unei clădiri mari, frumoase, în fața căreia se mișcau în-
colo și încoace doi oameni ai legii, înarmați, care salu-
tau cu respect pe fiecare persoană care cobora din câte
o mașină și intra în clădirea pe care scria TVR Cluj .
La un moment dat a coborât de la volanul unei ma-
șini un domn cam la cincizeci de ani cu un rucsac în
spate, a ocolit prin fața mașinii și a ajutat-o pe femeia
ce ocupase locul din dreapta să coboare și să-i ducă ba-
gajele, că femeia și-a luat doar geanta în mâna dreaptă,
că mâna stângă o avea în buzunarul pardesiului. Omul
a parcat mașina pe un loc rezervat, a coborât, a încuiat
și s-a îndreptat către scările clădirii unde îl aștepta fe-
meia ce tocmai coborâse și urcase scările. Când mai
avea cam doi metri pînă la scări, Zmeul s-a smucit cu
zgardă cu tot din mâna lui Culiță și a sărit pe el, trân-
tindu-l la pământ. Oamenii legii ce se aflau acolo au in-
tervenit și câinele s-a retras, dar lătrând întruna, cu toate
că Culiță îl luă de zgarda ce i-o pusese de când au intrat
139
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
în Cluj. Omul s-a ridicat, și-a scuturat haina, s-a uitat la
câinele pe care se părea că-l cunoaște și zise :
- Al tău e câinele tinere?
- Da, răspunse Culiță cu demnitate! Se pare că
Zmeul știe ceva rău în care sunteți implicat, altfel nu v-
ar fi atacat. Vedeți, e câine de meserie, nici măcar un
colț nu v-a infipt în carne, ci doar mi-a demonstrat mie
cine e ucigașul bunicului meu... Ziaristul s-a uitat lung
la băiat și a zis:
- O fi știind câinele cine e ucigașul bunicului tău,
dar nu știe ce rău mi-a făcut mie bunicul tău.
Auzind acestea femeia, cu proteză la mâna stângă,
s-a apropiat de Culiță și l-a întrebat de unde vine, unde
locuiește. Acesta i-a spus toată povestea cu bunicul
Stratan la care ziaristul, că ambii erau ziariști la TVR
CLUJ și tocmai intrau în emisiune, îi spune că trebuie
să mergă la Poliție. Oamenii legii au asistat înmărmuriți
la toată scena și priveau acum cu satisfacție la minuna-
tul câine care sta acum într-o poziție fermă și privea
când la ziaristul atacat, când la Culiță, care o privea și
el pe femeia fără o mână cu compasiune și lăcrimând
zise:
- Știu de ce l-ai omorât pe bunicu, Dar nu el a lovit-
o pe prietena ta... Hai la Procuratură să descurcăm ițele
!
La Unitatea de Poliție nr. 3 din Cluj, ziariștii și Cu-
liță au fost audiați și dosarul crimei a fost pus pe rol.
La primul termen Instanța a audiat mai întâi pe zi-
arist care a declarat:
Am așteptat douăzeci și șase de ani ca dosarul în
care a fost reclamat minerul, Mihai Stratan să fie jude-
cat că a lovit cu ciocanul de miner pe studenta Zaharia
Elena în 15 iunie 1990 și care așa cum se vede tânăra,
atunci studentă la jurnalistcă, a rămas infirmă . Fiindcă
dosarele au zăcut în sertare, noi, victimile trebuia să ne
facem singuri dreptate... Și asta am făcut . Datorită mi-
nerului, Mihai Stratan am lângă mine toată viața o fe-
meie deșteaptă, dar fără o mână . Eu am târât-o la MI-
NERIADĂ, ea m-a iubit și m-a urmat, iar eu drept răs-
plată o iubesc în veci. Pedepsiți-mă!
După ce ziaristul și-a încheiat pledoaria, Culiță a ie-
șit în față și a zis:
Onorată Instanță, vă rog scoateți din dosarul MINE-
RIADEI din 90, declarația bunicului meu, unde este
scris numele nomenclaturistului ce a lăsat fata fără
mână, luându-i bunicului ciocanul și lovind-o, apoi de-
clarând că bunicul, minerul, nu a lovit, nu el, ci nomen-
claturistul....
Judecătorul a suspendat ședința o jumătate de oră
până când grefiera a adus dosarul MINERIADEI de la
sertar. Răsfoind cu atenție fiecare filă a dosarului ce era
în fața lui, s-a uitat mirat la Culiță și a spus:
-Despre ce declarație vorbești tinere, nu se află în
dosar o astfel de declarație ...
Culiță care și-a închipuit că declarația bunicului nu
se mai găsește la dosar a adus-o pe cea originală păstrată
de bunicul Stratan într-o valiză veche alături de cioca-
nul de miner cu care fusese lovită studenta și de care nu

știa decât bunica Drăgulina, care s-a ridicat de pe banca
din spate a Sălii de Judecată și a înmânat judecătorului
obiectele cu pricina.
Văzând si citind declarația înmânată de bătrâna
Drăgulina Președintele Completului de Judecată a
anunțat amânarea cauzei și la termenul următor a fost
citat în Instanță Secretarul de Stat, Vlad Nemolicea,
care a fost nevoit să recunoască, deoarece pe ciocanul
de miner păstrat cu grijă de bunicul Stratan s-au găsit
amprentele lui, ce la MINERIADĂ a dirijat forțele mi-
niere împotriva protestatarilor studenți din Piața Uni-
versității. Nomenclaturistul a fost condamnat la zece
ani cu executare pentru lovire și mutilare corporală și
douăzeci de ani tot cu executare pentru omorul făcut de
ziarist, deoarece așa a cerut Culiță. Acesta a zis în In-
stanță : „ Cei ce au ordonat să fie ținute la sertar dosa-
rele MINERIADEi să fie pedepsiți! Ziaristul a fost for-
țat de adevărații vinovați să greșească. Dacă și eu eram
în cauză și eu aș fi făcut la fel, mi-aș fi răzbunat iubita.
Pentru acest criminal femeia asta trăiește fără o mână și
bunicul meu e omorât fără vină. ”
În final lui Vlad Nemolicea i se pun cătușele și este
condus în arest, iar ceilalți părăsesc sala .În curtea Tri-
bunalului, ziariștii i-au înconjurat pe cei trei și le-au luat
interviuri... Cazul a fost mediatizat pe mai toate cana-
lele de știri.
La o lună, o mașină de București a venit în satul
Pripas din jud. Sălaj, l-a luat pe Culiță și l-a dus în casa
celor doi ziariști, care l-au înfiat pe Culiță și acum bă-
iatul este student la Facultatea de Drept a Universității
din București.
Biblioteca „Rotonda valahă”
140
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Emil LUNGEANU
32
„Cavolo! m-ai speriat de moarte, Giulia... Nu te
mai trezeai din leşin. Bine-ai venit înapoi !”
Auzeam vocea lui Delvecchio ca dintr-un tunel
feroviar, dar în lumina orbitoare de la capătul lui nu pu-
team desluşi decît o siluetă obscură.
Leşin !?...
Cum, vasăzică totul nu fusese decît o bleste-
măţie de coşmar ?... Nici invazia şi nici refugiul în ca-
tacombe nu se întîmplaseră aievea ? Oh, mulţumescu-
ţi, Doamne, pentru îndurarea ta ! Se vede treaba că du-
hurile istoriei povestite toată noaptea de il professore
continuaseră să mă bîntuie după ce bateriile mi se
sfîrşiseră.
Dar atunci, unde era rulota ? Ce căutam acum
în cabinetul său universitar ?! Ceea ce răzbătea prin pe-
reţi şi prin ferestre nu era concertul greierilor de munte,
ci o asurzitoare rupere de nori suprapusă peste larma
unor ritmuri disco...
Isuse Cristoase, balul de absolvire !...
Întinsă încă pe covorul din lînă de cămilă pe
care ne făcusem de cap, priveam buimacă la Delvecchio
cum îmi ştergea faţa, umerii, grumazul cu o pungă de
gheaţă improvizată dintr-o batistă albă de mătase.
„Hai, copăcel, arăţi de parcă te-ai trezit la bor-
dul unei nave a extratereştrilor !”
Nu-mi mai încăpeam în piele de jenă. Pînă
acum nu mi se mai întîmplase să-mi pierd cunoştinţa.
Stoarsă de vlagă, mai mult culeasă de pe jos de braţele
lui, m-am ridicat în fine şi am început să-mi aranjez ha-
inele făcute ferfeniţă. Pesemne, totuşi, că încă nu eram
în stare să aterizez fără instrumente de control, căci m-
am auzit bolborosind în chip de scuză :
„Aşa năucă sînt, că nu mai ştiu nici cine e acum
papă la Vatican...” „Seriamente ? Wojtyla polonezul,
cine altul, Ioan Paul al II-lea !” „Îhh... Şi n-a dezgropat
recent la săpăturile de la San Pietro nişte cranii lungu-
ieţe ?...” „Cranii lunguieţe ! Habar n-am. De unde ştii
tu chestiile asta ?” „De la... Numele Llewellyn îţi spune
ceva ?...” „N-am auzit.” „Dar Arizona... ai vizitat-o vre-
odată ?...” „Arizona, oho ! Nel selvaggio West ? Păi,
dacă-i vorba să-mi petrec vacanţa într-un cuptor cu mi-
crounde, atunci pot s-o fac bine-mersi şi acasă, ce să
mai bat zece mii de kilometri ! Dar ce-i cu întrebările

astea exotice, ai visat ceva ?” „Să-i zicem mai curînd,
uh, o viziune... Se făcea că Biserica plănuia să dea
cărţile pe faţă cu o dezvăluire istorică...” „A propriilor
păcate ?” m-a întrerupt rîzînd Delvecchio. „A cărei pre-
gătire în secret ţi-o încredinţase personal.” „Ha-ha ! Mie
?! Ţi-am zis eu că ai imaginaţie de scriitoare, cînd cu
comunicarea ta despre Theogonia lui Hesiod redactată
în versuri.” „Nu-i tocmai amuzant. A fost o adevărată
spine-chilling story... şi totul părea atît de real... Scor-
datelo. Nu mai contează acum...” „Pune-o pe hîrtie,
cine ştie ce carte ar putea ieşi. Stephenie Meyer a făcut
170 milioane de dolari pornind doar de la obsesia unui
vis.” „Dacci un taglio...” „Poftim, ia de bea nişte apă
minerală rece să te mai înviorezi, hai... Ţi-o fi făcut rău
poşirca aia clocită de prosecco dată la banchet.” „No,
grazie, fa gia abbastanza, mai bine plec acasă să fac un
duş rece şi să mă odihnesc...” „Acum, în toiul petrecerii,
Cenuşăreaso ? O dată în viaţă este il ballo scolastico !”
A dat să-mi mîngîie buclele, dar eu îmi scosesem deja
din poşetă pieptenele şi oglinjoara. M-am zărit în ovalul
ei vorbind cu mine însămi : „Şi viaţa e doar una : însă
ce pierdeam dacă nu mă năşteam deloc ? Mama şi tata
n-ar fi fost spulberaţi de tren şi nu i-aş mai fi plîns atîta
în singurătate...” Devenit dintr-odată grav, il professore
s-a dus la ferestrele lichide ale cabinetului, căutînd gîn-
ditor un răspuns în noaptea duşmănoasă de dincolo de
ele, apoi mi-a replicat : „Dar parcă existenţa doar tem-
porară a unui univers are vreun sens ? Nimic din toate
astea nu va mai fi, nici măcar timpul... Nimic şi nimeni
să-şi mai aducă aminte ce a fost cîndva...”
Auzindu-l, gîndul m-a întors la pancarta uriaşă
întinsă acum sub plafonul sălii de bal, purtînd ca pe un
rămas-bun plin de promisiuni distinsul şi paradoxalul
slogan al expoziţiei fotografice dedicate de Associazi-
one Laureati NoiSapienza bătrînei noastre universităţi
de la 1303, veterana şi fruntea Cetăţii Eterne, lider mon-
dial al studiilor clasice şi al Universităţii Civice Euro-
pene: „VIITORUL A TRECUT PE AICI”
(Din romanul „Viitorul a trecut pe aici”,
în curs de apariție la Editura Eikon)
Eugen Măcinic – Flori de primavară
141
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ilie GORJAN
Vacanţa de primăvară
Iulian fusese trimis de părinţi, în vacanţa de pri-
măvară, într-un cătun aşezat chiar în buza Oltului, la
două mătuşi ale mamei sale, să păzească trei oi ale aces-
tora.
Cele două surori, intrate de mult în vârsta a
treia, locuiau singure la unul din capetele micului cătun
cu nume de ghimpe, într-o cocioabă dărăpănată, cu
două camere atât de mici, încât un om în putere abia
dacă putea să stea în ele în picioare.
În una dintre camere, destinată odihnei, se gă-
seau două paturi confecţionate, fiecare, din patru pari
înfipţi în pământ, pe care erau aşezate patru scânduri
late din stejar ce încă mai purtau nodurile pe ele, o sobă
şi un ochi de geam, pe care-l puteai acoperi cu două
palme puse una lângă alta.
Pe paturi erau aşezate câte o saltea umplută cu
foi de porumb şi câte o pernă din fulgi de pasăre. Pentru
acoperit se folosea o cergă din păr de capră, iar, când
vremea era rea, se mai adăuga câte o pătură cumpărată
de la magazinul din satul cel mare.
În cealaltă cameră, cea de la intrare, se găsea
soba cu horn unde îşi găteau mâncarea, o ladă veche de
lemn plină cu vase şi o corlată pe unul din pereţii
înegriţi de fum, unde se aşezau lucrurile trebuincioase
gătitului şi care trebuiau să stea la îndemâna celor două
femei: solniţa cu sare, lampa cu gaz, nişte ceşti de pă-
mânt pentru ţuică, cuţite şi vătraiul pentru înteţit focul
în sobă.
De fiecare dată când venea aici, Iulian se simţea
în al nouălea cer. Pe lângă faptul că scăpa pentru două
săptămâni de dădăceala maică-sii, care nu mai contenea
de când trecuse în clasa a cincea, aici avea prilejul să le
descoase pe cele două bătrâne, punându-le fel de fel de
întrebări, mai ales cu privire la evenimente petrecute
de-a lungul vieţii lor şi despre orice alte lucruri, fapte,
fenomene despre care acestea aveau cunoştinţă.
Îl fascina îndeosebi trecutul, iar lecţiile de isto-
rie de la şcoală îl captivaseră în aşa măsură, încât orice
auzea despre trecut îl preocupa şi nu se lăsa până nu afla
totul.

Căpătase această pasiune de la bunica lui, fe-
meie de o bunătate şi blândeţe rar întâlnite, care-i po-
vestea, ori de câte ori venea pe la ea, tot felul de isprăvi
şi întâmplări, una mai incitantă ca alta, care-l fascinau,
transportându-l pe de-a-ntregul în lumea visului.
Acelaşi dar de bun povestitor îl avea şi mama
colegului lui de clasă şi prieten la toartă, Ionel, cel care
locuia peste drum, la o aruncătură de băţ. Ştia de la
această femeie aprigă şi energică, al cărei bărbat murise
în război, istoria amănunţită a tuturor haiducilor care
vieţuiseră în zonă sau chiar şi mai departe.
În serile de iarnă îi plăcea să stea la colegul lui
tot pe un pat de scânduri şi să soarbă însetat cuvintele
simple, dar pline de miez ale mamei acestuia.
De multe ori masa de seară a celor doi se re-
zuma la câteva felii de turtă prăjite în untură într-o ti-
gaie largă, înnegrită de folosinţă, mâncare pe care o de-
numeau scornici şi-l invitau şi pe Iulian să mănânce cu
ei, care nu se dădea înapoi, deşi pe el îl aşteptau acasă
mâncăruri mult mai bune. Era curios faptul că atât aici,
cât şi la bunica lui, tot ce mânca i se părea mult mai bun
decât la el, deşi calitativ şi cantitativ mâncarea pe care
i-o pregătea mama lui nu putea fi comparată cu ceea ce
mânca în altă parte.
Îi mai plăcea la cele două mătuşi ale mamei sale
vorba lor blajină, domoală, blândă, precum şi faptul că
aveau o curte largă, cu tot felul de orătănii, la fel de
blânde ca şi stăpânele lor, cu care băiatul se juca în toate
felurile.
Curtea avea în interior, de-a lungul gardului,
câţiva salcâmi înalţi pe latura dinspre drum, iar pe cele-
lalte, pomi fructiferi de toate soiurile, pruni, meri, cireşi
şi pe latura dinspre Olt doi nuci bătrâni cu coroana
mare, toţi aceşti copaci şi pomi dădeau locuinţei un as-
pect de fortăreaţă, Iulian asemuind-o, în imaginaţia lui
bogată, cu locuinţa pe care şi-o construise Robinson
Crusoe pe insula pustie unde eşuase.
Locul acesta i se părea misterios, avea senzaţia
că ascunde ceva, că oricând aici se poate petrece o aven-
tură ca-n cărţile pe care le citise el.
Dăduse întâmplător în podul casei peste o ladă
mare, plină cu cărţi, pusă acolo cine ştie când şi cine
ştie de cine. Aşa aflase de păţaniile ieşite din comun ale
copilului din Humuleşti, de bâlciul deşertăciunilor din
volumul cu acelaşi titlu de Thackeray, de omul invizi-
bil, de Tartarin din Tarascon şi de multe altele. Când
terminase lada de citit, tocmai aflase de la profesorul de
limba română că există în comună la ei o bibliotecă, de
unde se pot împrumuta cărţi pentru citit.
A doua zi năvălise acolo şi continuase lectura
altor cărţi cu aceeaşi pasiune.
Locul acesta de taină unde locuiau cele două
bătrâne, izolat de restul comunei, îi dădea impresia că
chiar trăieşte o aventură aşa cum şi-o dorea mereu.
De aceea, chiar de a doua zi începu cu multă
plăcere să ducă oile la păscut în zăvoiul situat între Olt
şi cele două braţe ale sale pe care sătenii le numeau
gârle, zăvoi care era o minunăţie a lui Dumnezeu lăsată
142
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
oamenilor să se bucure de ea. Arinii ce creşteau în pă-
mântul nisipos, dispunerea lor în teren, felul cum ară-
tau, pustiul care domnea în zăvoi, aerul curat cu miros
de apă dulce, liniştea din jur întreruptă doar uneori de
ţipătul unei prigorii, continuau să menţină în sufletul lui
Iulian senzaţia de mister care-i plăcea atât de mult.
În timp ce visa la toate acestea, văzu la câteva
sute de metri un cârd de oi care se îndrepta către el mâ-
nat de trei fete. Când ajunseră lângă el se opriră, se aşe-
zară la câţiva paşi mai încolo pe un ştergar adus de
acasă, iar oile începură să pască iarba tocmai ivită după
trecerea iernii. Îşi îndreptă, curios, privirea către cele
trei fete, pe care nu le cunoştea, şi începu să le exami-
neze involuntar pe fiecare.
Cea mare, de vreo 16-17 ani, mult prea împli-
nită pentru vârsta ei, avea un chip grotesc, parcă rupt
din picturile lui Rubens, nişte gesturi deslânate şi o voce
care te determina să faci tot posibilul pentru a sta cât
mai puţin în preajma ei. Cea mică probabil nici nu în-
cepuse şcoala, atât era de pirpirie. Îi trezi interesul fata
mijlocie, Victoria, aşa cum auzise c-o strigase fata cea
mare.
Pe lângă faptul că părea de vârsta lui, îl impre-
sionase chipul ei angelic, încununat de plete aurii ca
spicul de grâu, în plin seceriş. Privind-o mai atent, ră-
mase uimit de albastrul ochilor, de croiala aproape per-
fectă a buzelor, de nasul mic şi cârn adormit parcă dea-
supra lor şi de glasul cald, melodios şi fin ca un vals
nocturn de Chopin.
Îşi simţi inima bătând cu putere, fremătând,
sentiment pe care nu-l mai cunoscuse până atunci.
Toată ziua îşi văzu de oile lui, dar, din când în
când, trăgea cu coada ochiului la cele trei fete şi, mai
ales, la Victoria care se purta în aşa fel, de parcă el nici
n-ar fi existat acolo.
Se afla în faţa unei stări inedite, nu înţelegea ce
i se întâmplă. Ar fi dorit să meargă lângă fata aceea, să
stea de vorbă cu ea, să se joace împreună, s-o atingă cu
mâna în vreun fel, dar, în acelaşi timp, ceva îl reţinea,
chiar îl înfricoşa gândul că ar putea sta alături, dar să
mai şi pună mâna pe ea.
În vreo două rânduri, cea mare trecu pe lângă el
la câţiva paşi, privindu-l curioasă, după care se duse şi
comentă cu Victoria, făcând-o să chicotească ciudat.
Zbuciumul băiatului luă sfârşit într-o anumită
măsură, când fetele plecară către casă. Le urmă la scurtă
vreme şi intră în curtea celor două femei, îngândurat,
fără să mai fie animat în acelaşi mod de elanul aventu-
rist pe care-l simţise odată cu sosirea lui aici. Joaca pe
care o încinse cu vietăţile din curte îl mai linişti, fă-
cându-l să uite ziua aceea zbuciumată.
După ce luă masa de seară, nu mai avu chef să
le-ntrebe pe bătrâne câte-n lună şi-n stele, cum făcea de
obicei, şi se duse la culcare, stârnind nedumerirea aces-
tora. Privi îndelung pe ochiul de geam din stânga lui, la
cerul plin de stele şi-n loc să se-ntrebe ce-o fi cu ele,
cum făcea de obicei, începu să se gândească intens la
Victoria. Rememoră cu lux de amănunte ziua aceea şi
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

le mulţumi în gând părinţilor că-l trimiseseră la cele să înceapă conversaţia, în timp ce inimile le băteau cu
două mătuşi ale mamei. Într-un târziu, adormi cu gân- putere. Îi scoase din încurcătură Lili, care îl descusu pe
dul la fata cu părul bălai ca soarele. Se trezi mai de- Iulian de-a fir a păr, până aflară amândouă tot ce ar pu-
vreme ca de obicei, îmbucă ceva la repezeală, îşi puse tea şti despre el. Căpătând curaj, Iulian le întrebă şi el
de-ale gurii şi-n traistă şi ieşi pe poartă, mânând oile ce dorea să ştie, dar mai mult le povesti lucruri intere-
către locul deja cunoscut. Era nerăbdător să ajungă cât sante din multitudinea de lucruri pe care le citise, lă-
mai repede, în speranţa că o va reîntâlni pe Victoria. Era sându-le pe fete, spre satisfacţia lui, cu gura căscată.
o zi splendidă de aprilie, cu aer proaspăt, mirosind a Olt Ziua se scurse pe nesimţite, făcându-l pe Iulian
şi cu pale de vânt torcând alene pe la urechile lui. Călca să regrete când văzu că fetele se ridică şi pleacă. Par-
hotărât pe pământul zbicit de razele blânde ale soarelui curseră drumul la întoarcere împreună, hotărând, când
de primăvară, care-i mângâiau obrajii. Ajunse cât putu ajunseră în dreptul porţii de la casa unde locuia Iulian,
de repede în acelaşi loc şi mare-i fu surpriza văzând că ca şi a doua zi să se întâlnească în acelaşi loc.
fetele sosiseră înaintea lui. În zilele care urmară, între Victoria şi Iulian se
Se aşeză pe iarba moale şi se porni pe citit din realiză o prietenie puternică, sinceră, în care se inocu-
cartea de la bibliotecă, privind din când în când, cu lase sâmburele dragostei, inocent, platonic, necunoscut
coada ochiului, către locul unde erau fetele. Bineînţeles până atunci şi de aceea cu atât mai misterios şi plăcut.
că citea degeaba pentru că nu înţelegea nimic. Citea câte Se mângâiau platonic, când Lili nu era atentă,
o frază de două sau trei ori, dar nu-i intra nimic în cap, pe mâini, pe obraji, pe cap, neîndrăznind mai mult, în-
întrucât toată atenţia îi era îndreptată către fete. trucât nici n-ar fi ştiut ce urmează, dar şi-aşa se simţeau
Acestea începuseră deja o joacă îndrăcită, cu în al nouălea cer când erau împreună.
chiote, ţipete, plânsete şi toate cele. Iulian se frământa Când veni ultima zi de vacanţă şi fură nevoiţi
de mama focului să găsească o modalitate pentru a se să se despartă, întrucât a doua zi mergeau la şcoală, Iu-
integra în jocul lor şi astfel să fie mai aproape de Vic- lian şi Victoria îşi jurară să se revadă la sfârşitul fiecărei
toria. săptămâni şi se despărţiră tăcuţi, cu ochii împăienjeniţi
Realiză că, de teamă, n-ar fi îndrăznit niciodată de lacrimi şi cu durere în suflet.
aşa ceva şi îşi propuse să se concentreze asupra cărţii pe Tema propusă de profesorul de limba română
care o ţinea pe picioare. ,,Cum mi-am petrecut vacanţa" fu onorată de Iulian cu
- Cum te cheamă, auzi pe neaşteptate lângă el cea mai bună compunere.
glasul celei mari. De atunci Victoria şi Iulian nu s-au mai văzut
- Iulian, răspunse fără să ridice privirea din niciodată.
carte, din cauza emoţiei care îl copleşise.
- De unde eşti, că nu te-am mai văzut?
- Din satul cel mare, zise Iulian ridicând capul
spre fată.
- Nu vrei să te joci cu noi hoina?
- Ba da, vreau, spuse băiatul sărind ca un arc,
de parcă atât ar fi aşteptat.
Încinseră jocul cu nume ciudat, la care Iulian
era meşter cum se spune, încântându-le pe Victoria şi
pe Lili, fata cea mare, cu măiestria lui. Fata cea mică,
Mariana, află că n-avea decât 5 ani şi nu fu luată în cal-
cul să participe la joc.
În timpul jocului, Iulian o privea cu nesaţ pe
Victoria, străduindu-se ca aceasta să nu-i surprindă pri-
virile. Dar şi fata, la rândul ei, îi arunca uneori câte o
ocheadă, în urma căreia faţa i se făcea purpurie. Reuşise
să-i atingă mâinile din greşeală de câteva ori şi-l trecu-
seră toţi fiorii. De fapt tot jocul se derula între Iulian şi
Victoria, Lili era în plus, mai ales că trupul ei greoi nu
se putea mişca aşa cum cereau regulile jocului. De alt-
fel, la scurtă vreme abandonă jocul şi se întinse pe laviţa
pe care o aduseseră de acasă, luând-o somnul.
Rămaşi singuri în joc, Iulian şi Victoria se de-
dicară acestuia, căutând mereu, ca din întâmplare, să se
atingă reciproc, scuturându-se apoi înfioraţi şi roşind
instantaneu. Biblioteca „Rotonda valahă”
Într-un târziu, obosiţi, se aşezară lângă Lili,
aproape unul de altul, privind în pământ, neştiind cum

143

Eugenia DUȚĂ
Izgonirea din rai
Partea întâi
De mult, pe când vremea încă nu se numea
Timp, pe când nimeni şi nimic nu era să o măsoare, pe
când Lumea nu era decât haos şi beznă, pustiu adânc
şi gol, în care nimic nu tulbura neclintirea în nefiinţă,
atunci, demult, numai Duhul lui Dumnezeu plutea
peste oarba nemişcare...
Cerul încă nu fusese smuls din apele care se în-
volburau în nesfârşire iar fiinţele încă nu se întrupaseră
din dorinţa Domnului. Totul plutea în Haos şi nici un
nume nu fusese încă rostit, căci nici un Destin nu fusese
încă stabilit. Iar Dumnezeu hotărî că toate acestea nu
erau bune şi nu puteau rămâne astfel. Şi numai dorinţa,
voinţa şi Rostirea Sa puteau să adune la un loc toate
oarbele puteri şi să le îndrume spre calea armoniei, pe
care ele se puteau întrupa în bine, frumos şi folositor…
Şi, astfel gândind, Dumnezeu a zămislit dorinţa
în inima Sa şi i-a dat drumul să prindă viaţă în marea
Lui lucrare... Iar înlăuntrul Lui se afla Lumina cea ade-
vărată, căci El însuşi era lumina…
- Să fie lumină! a glăsuit Dumnezeu, tulburând
pentru prima dată încremenita alcătuire a nealcătuiri-
lor...
Cuvântul Domnului, prima rostire ce vibrase
peste adânca tăcere a nimicului si nefiinţei, făcu să se
nască lumina. I-a plăcut lui Dumnezeu ceea ce se ivise
din voinţa şi glasul Său. Însă, cum să lase la un loc lu-
mina şi întunericul? Căci lumina era bună şi blândă şi
pătrundea peste tot în bezna adâncurilor. Dar, fiecare îşi
avea rostul său şi atunci, le-a separat una de alta...
Şi iată cum toate au început să primească un
nume şi să ia fiinţă, căci Dumnezeu a numit lumina Zi
şi întunericul Noapte şi cu asta a încheiat El lucrarea
primei zile. Peste nimicul nefiinţei pogorî deci, prima
noapte… care nu mai era doar întuneric…
A venit apoi şi cea de a doua zi din truda la care
Dumnezeu pornise. Pretutindeni erau numai ape, de ni-
mic clintite sau separate. Lumina strălucea liniştit – dar
144
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
fără rost, peste aceeaşi plutire nemişcată şi pustie. Şi
iarăși a răsunat glasul vibrant al Domnului:
- Să fie o întindere între ape şi ea să separe
apele de ape!
Şi Dumnezeu a făcut întinderea care a despărţit
apele de deasupra de apele de dedesubt şi a numit întin-
derea Cer... Încă nu era mulţumit, dar în lucrarea mare
la care El pornise, ştia unde vrea să ajungă, astfel că,
fără grabă, a lăsat să treacă încă o noapte, iar în cea de
a treia zi a hotărât:
- Să se strângă la un loc apele care sunt dede-
subtul cerului şi să se arate uscatul!
Şi aşa a fost, precum voia Lui glăsuise. Apele
s-au învolburat, s-au încrâncenat, s-au vânzolit şi s-au
zvârcolit, născând uscatul pe care Dumnezeu l-a bote-
zat Pământ. Iar apele care erau în jurul lui au primit nu-
mele de Mări.
Dar, timpul de odihnă încă nu venise... Pămân-
tul născut dintre ape zăcea pustiu şi tăcut, iar naşterea
lui din adâncuri nu folosea nimănui...
Şi Domnul şi-a rotit din nou glasul peste lucra-
rea lui:
- Să dea pământul verdeaţă! Iarbă cu sămânţă! Și
pomi roditori, care să facă rod după soiul lor, iar rodul
- să poarte sămânţa lor pe pământ!
Porunca a fost îndeplinită şi pământul s-a aco-
perit cu iarbă, flori şi pomi de toate felurile, iar El a
fost mulţumit. Asta a înfăptuit Dumnezeu în a treia zi...
O nouă dimineaţă şi-a arătat lumina.
Şi, privind cerul pustiu, aşa cum şi pământul
fusese, Dumnezeu a înălţat iarăşi Glasul peste liniştea
şi pacea acelui frumos ce încă tot nimănui nu folosea...
- Să fie nişte luminători în întinderea cerului,
ca să despartă ziua de noapte; ei să fie ca nişte semne,
care să arate Timpul, zilele şi anii!
Şi aşa s-a făcut. Întâi, Domnul a aşezat pe cer
soarele, ca să stăpânească ziua, apoi a adăugat luna şi
stelele, să înveselească cerul nopţii. Şi iată cum se sfârşi
cea de a patra zi. Şi Dumnezeu era tot mai mulţumit de
lucrarea Sa...
În a cincea zi, El hotărî că pământului cel verde
şi roditor îi venise timpul să fie folositor cuiva, care să
se bucure de el, de pacea văzduhului şi întinderea ape-
lor...
- Să mişune apele si cerul de vieţu-itoare! a
poruncit El.
Şi apele s-au umplut de peşti mari şi de atâtea
alte vieţuitoare care zburdau în întinderea lor, iar cerul
a fost brăzdat de aripile păsărilor şi cântecul lor răsuna
plăcut Domnului. Iar El era mulţumit de scânteia de
viaţă care încălzea acum Opera Lui.
- Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor.
Şi voi, păsări, înmulțiți-vă pe întinderea cerului!
O nouă noapte pogorî peste pământul ce acum
fremăta de păduri şi ape, de păsări şi târâtoare... Era
noaptea a cincea, înaintea zilei celei mari, în care Dum-
nezeu trebuia să aducă pe lume creaţia Lui cea mai

dragă, dar şi cea care îi va aduce cele mai multe dez-
amăgiri şi supărări...
Căci, iată, în ziua a şasea, după ce a umplut
pământul de vieţuitoare de tot soiul, vite, târâtoare şi
fiare, Dumnezeu s-a oprit o clipă şi a cugetat că toate
sunt bune şi la locul lor... Pământul purta acum viaţă
şi ordinea luase locul Haosului. Dar, peste frumuseţea
şi rodul pământului, cineva trebuia să fie cel ce stăpâ-
nea, iar acea fiinţă nu putea fi una oarecare... căci cine
ar fi trebuit să aibă dreptul de a stăpâni peste creaţia
Dumnezeiască?
Numai o fiinţă care ar fi trebuit să fie alcătuită
după modelul ceresc...
- Să facem un Om... după chipul şi asemănarea
noastră! a glăsuit El.
Şi, din ţărâna fără viață a pământului, Dumne-
zeu a clădit trup de Om de parte bărbătească. Apoi, I-
a suflat în nări cu suflarea Lui divină şi I-a dăruit ceea
ce nu dăruise nimănui până atunci: I-a dăruit suflet
viu...
Iată aşadar, că omul se născuse după chipul şi
asemănarea Lui. Pentru el, Dumnezeu a clădit în Eden,
spre răsărit, o grădină de vis, plină de pomi de tot soiul,
frumoşi şi roditori. În centrul ei a aşezat pomul cu-
noştinţei binelui şi răului şi pomul vieţii. Din grădina
fermecată izvora un râu ce o uda, iar la ieşire se des-
părţea în patru braţe: Pison, care străbătea ţara Havila,
bogată în aur, onix şi bedelion, Ghihon, ce înconjura
ţara Cuş, Tigru, la răsăritul Asiriei şi Eufratul. Toate
alcătuiau o neînchipuită frumuseţe, pace şi rodnicie,
căci toate erau astfel orânduite încât nu se putea ceva
mai bun sau mai frumos. Iar omul fu luat de Dumnezeu
şi aşezat în toată această frumuseţe şi bogăţie.
- Lucrează şi păzeşte această grădină! I-a po-
runcit El.
Grădina era încărcată de pomi roditori, de ani-
male şi păsări care o făceau să freamete de viaţă şi plă-
cere.
- Poţi să mănânci din orice pom din grădină,
dar...
... dar, în centrul Edenului creşteau cei doi
pomi pe care Dumnezeu îi aşezase la sfârşitul alcătuirii
ei.
- ... dar, din pomul cunoştinței binelui şi răului
și din pomul vieții, să nu cutezi să mănânci! Căci…
Omul, care abia se născuse şi primise sfânta su-
flare de viaţă, se putea bucura de toate binefacerile gră-
dinii. Viaţa lui ar fi curs în linişte şi fericire şi Dumne-
zeu nu avea nici un motiv să i-o întrerupă. Doar dacă
porunca i-ar fi fost încălcată:
- … în ziua în care vei mânca din ei, vei muri
negreşit!
Şi totuşi, omul era singur şi trist. Glasul lui nu
avea către cine să se îndrepte, braţul lui nu avea pe cine
să mângâie. Şi atunci Dumnezeu, văzând mâhnirea lui,
adună la un loc toate vieţuitoarele pământului, ca omul
să le dea un nume şi să îşi aleagă un tovarăş dintre ele.
145
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Dar omul a numit toate fiinţele şi nu şi-a găsit
un tovarăş pentru el, căci nimeni nu era asemenea lui,
fiindcă fusese construit după chipul şi asemănarea
Domnului, cel care crease totul din Nimic, cel care
clădise Lumea din întunecimea de neînţeles, în care
se zbătuseră încurcate în haos toate pornirile, fără pu-
terea de a se smulge singure şi a deveni ceea ce numai
voinţa Lui le ceruse să devină...
Şi iată că Dumnezeu, văzând că omul este sin-
gur şi trist, a hotărât că încă nu îşi terminase lucrarea.
Şi a trimis atunci un somn adânc ce s-a pogorât peste
Adham „cel construit din ţărână". Omul a adormit, iar
Dumnezeu i-a deschis carnea trupului şi i-a scos o
coastă. Apoi l-a închis la loc, iar din coasta luată din
bărbat, a cioplit-o pe femeie, a luat-o şi a dus-o în faţa
omului. Iar el s-a luminat la chip:
- Iat-o, în sfârşit, pe aceea care este os din osul
meu, carne din carnea mea! Te vei numi "Işa"(fe-
meie), căci ai fost luată din bărbat(iş).
Dumnezeu s-a bucurat că, în sfârşit, omul avea
acum un sprijin pentru el. I-a binecuvântat pe amândoi
şi le-a spus :
- Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pă-mântul,
supuneţi-l şi stăpâniţi peste vieţuitoarele mărilor, peste
vieţuitoarele pământului şi ale văzduhului! V-am dat
tot pământul, orice iarbă care face sămânţă. Orice pom
care are în el rod cu sămânţă, să vă servească de hrană!
Apoi, a tunat cu glas mare şi înfricoşător:
- Dar de pomul cunoştinţei binelui şi răului să
nu vă atingeţi! Roadele lui vă sunt interzise şi în ziua
în care veţi întinde mâna spre ele, viaţa voastră se va
sfârşi iar Moartea se va naște!
Omul şi femeia lui ascultau înfioraţi şi temă-
tori. Nu înţelegeau ameninţarea, căci nici nu le trecuse
prin gând să calce porunca.
Dacă Dumnezeu le dăduse în stăpânire toată
grădina Edenului, ce nevoie aveau ei să se atingă de
roadele acelui pom ce le fusese atât de straşnic inter-
zis?
Erau fericiţi, erau împreună, carnea şi oasele
lor erau asemenea, iar viaţa lor trebuia să fie nesfârșită
şi lipsită de griji. Şi apoi, nici nu înţelegeau pedeapsa,
pentru că nu ştiau ce înseamnă nici moartea si nici ne-
murirea. Dumnezeu crease totul, din nimicul în care
numai Sinele Său existase, El născuse tot ceea ce acum
respira viaţă şi alcătuire ordonată. Dar moartea încă nu
o cunoşteau, căci numai ea nu fusese creată...
Dumnezeu însă, ştia... ştia tot ce avea să ur-
meze şi, cu durere, lăsă lucrurile să îşi urmeze calea…
Domnul îşi isprăvise deci lucrarea Lui cea
mare. Şi atunci, a hotărât ca cea de a şaptea zi să fie
sfânta clipă de răgaz şi odihnă, după tot ce înfăptuise...
Grădina Raiului se întindea plină de verdeaţă,
de murmurul apelor şi al vieţuitoarelor. Odraslele
Domnului erau fericite, nimic nu le lipsea, trăiau în ar-
monie şi plăcere. Omul îşi iubea femeia, singura fiinţă
asemenea lui. Iar ea, frumoasă şi goală, mergea alături
de el, încântându-se necontenit de frumuseţea grădinii

şi de bogăţia ei, privind animalele care se plimbau prin
iarbă, peştii care zburdau în ape. Nu aveau griji. Nu era
nici cald, nici frig, pomii îşi aplecau crengile încărcate
de roade care mai de care mai ademenitoare, iar timpul
trecea nesfârşit în bucuria şi plăcerea unei vieţi neştiu-
toare şi simple...
Anca SÎRGHIE
O tragică Valentine’s Day în Florida
Pe când americanii sărbătoreau Valentine’s
Day, am văzut cu stupoare un reportaj de la atacul armat
din Douglas High School din Parkland, Florida, unde
tocmai au fost împușcați mortal 14 elevi și 3 profesori.
Episodul mereu reluat la Televiziune era cel al copiilor
ieșind cu mâinile ridicate sub supravegherea pușcașilor,
mulți dintre elevi fiind vizibil marcați, unii chiar prăbu-
șiți de șocul trăit. La reportaje s-au adăugat apoi și in-
terviuri cu reprezentanți ai instituțiilor abilitate, dar și
cu o profesoară a școlii din Florida, emoționată să-și
anunțe familia că a scăpat cu viața și ținând să anunțe
că, în momentul crimei, colegii ei și-au făcut din plin
datoria. Nu mă puteam îndoi, din moment ce trei dintre
ei își chiar dăduseră viața. Ce groznicie!
În dimineața de 14 februarie 2018, de Valenti-
ne's Day, atât de încărcată emoțional în lumea tinerilor
americani, Școala aceea tocmai a desfășurat la ora 9
AM o simulare în caz de incendiu (!) și la prânz iată că
s-a produs un caz real, tragic, unul de cod roșu, căci în
instituție acționa un intrus înarmat. Nimeni nu putea
crede că un fost elev, dat afară pentru comportament
ciudat, obsesiv, exact în problema armelor, venea cu
ținte precise, vrând să omoare cu orice preț, să facă „o
vânătoare de elevi”.
Crimele acestea școlare sunt un fel de gunoi as-
cuns sub preș în America cea ultradezvoltată tehnic, dar
vulnerabilă, tocmai pentru că păstrează tradiția liberei
folosiri a armelor. Ce bumerang! Sunt secole de când s-
a oficializat folosirea armelor, necesare pe atunci pentru
apărare, pentru legitimă apărare. Noi citiserăm ca elevi
pe ascuns în anii aceia de socialism, când orice carte
venind de dincolo de Cortina de fier era interzisă,
146
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
epocalul roman “Pe aripile vântului” de Margaret Mit-
chell și eram pasionați de filmele western. De pe atunci
ne-am edificat ce greu s-a făurit această Lume Nouă, cu
legislația ei, devenită model pentru tot mapamondul. Ca
atare, înțelegeam perfect de ce nici în prezent nu îndrăz-
nește cineva să dea buzna pe o proprietate străină fără
să fie conștient că riscă să fie împușcat și situația
aceasta este în regulă. Dar imense și incontrolabile sunt
riscurile pe care le comportă astăzi armele cumpărate la
liber, chiar și din târgurile de vechituri și folosite pe
scară largă de către toți amatorii. Adică, orice orgoliu
rănit, orice conflict minor poate duce în America, pen-
tru rezolvare, la folosirea armelor. Senatoarea de Ari-
zona Gabrielle Giffords care dorise în 8 ianuarie 2011
să discute în fața unei farmacii de oraș cu electorii ei și
venise însoțită de niște personalități, care ținuseră să o
susțină, s-a pomenit împușcată în cap și în jurul ei am
murit instantaneu șase cetățeni, absolut nevinovați. În
mod paradoxal, ea era o susținătoare a purtării libere a
armelor. Norocul a făcut ca ea să nu moară ca ceilalți
șase, dar s-a refăcut foarte greu și sănătatea ei nu va mai
fi niciodată deplină. Criminalul, un bărbat de 22 ani, a
fost prins și a primit la proces 7 condamnări pe viață,
plus 140 de ani de închisoare. Mass-media răspândise
informația că acel criminal folosise un pistol austriac
Glocek, la care a modificat încărcătoarele, ca să asigure
fluidizarea rapidă a omorului. Ideea acestei falsificări a
armei, în loc să stârnească oprobriul public, a provocat
un val de interes, astfel încât imediat apoi se cumpărau
cantități considerabile de încărcătoare cu muniție și
centrele de antrenament au fost invadate de indivizi
care exersau exact folosirea acelor încărcătoare modifi-
cate. Dilema mass-medie este dacă asemenea crime tre-
buie să fie popularizate pe viitor sau se cer camuflate.
Sărbătoarea sufletului tânăr, inițiată și numită
în America Valentine’s Day, a făcut sinergic ocolul glo-
bului, molipsindu-ne și pe noi, românii, deschiși ideii
unui festin închinat iubirii, sentimentul în stare „să
miște Soarele și celelalte stele” în expresia lui Dante,
care îl asimila cu o forță universală. La vârsta adoles-
cenței, când înmugurește în suflete iubirea în forma sa
cea mai inocentă, ziua îndrăgostiților primește conotații
misterioase, de trăire unică. În acest an, a fost o tragedie
fără seamăn nu numai pentru o școală americană, ci
pentru omenirea întreagă. Se pune un semn de întrebare
major despre limitele dreptului asupra vieții celui-
lalt…..
Soluția sugerată de președintele Donald Trump
ca profesorii să fie înarmați a părut multor cadre didac-
tice din S.U.A. o excentricitate. Cât de bun mânuitor de
pistol va trebui să fie și ce arte marțiale va fi necesar să
stăpânească fiecare profesor ca să anihileze pe viitor
asemenea atacuri? Ca profesor de literatură peste 50 de
ani fără întrerupere, când în vremea socialismului ro-
mânesc făceam cursuri ALA, nu-mi pot imagina cum ar
trebui să fie pregătit un profesor al zilelor noastre care
să se poată, la nevoie, apăra de atacul propriului său
elev. Simt că pentru raporturile tradiționale ale școlii de

totdeauna și pentru totdeauna se produce un cutremur,
unul care poate să șubrezească temeliile lumii viitoru-
lui.
(Fragment din “AMERICA VISULUI ROMÂNESC”,
vol.II. de Anca Sîrghie,
în curs de apariție la Editura D*A*S ,din Sibiu)
Florentina TEACĂ
Despre noi, dacii din curbura Carpaților
La Kogaionnon
- Mai aveți de împlinit o singură învățătură și
veți fi oșteni deplini în armia tribului cotens. Mergem,
dară, să ne întâlnim cu zeii! Încălecați și țineți după
mine!
În văi și către câmpie iarna părea să dea către înapoi,
dar la munte nimeni nu îi punea încă stăpânirea la îndo-
ială. Vreme de cinci zile au tot mers. Întâi au mers pe
lângă drum de ape: pe Apa Cotensa, pe Râul Negru,
apoi pe Alouta, iar când au ajuns în dreptul Kogaiono-
nului, au luat povârnișul în piept, urcând pe cărări de
munte înguste și troienite.
- Hai, Carpis, hai!
Au răzbit și au ajuns la soroc: Soarele era la
echinox și în Ziua aceasta mare, pe Muntele Sfânt, se
adunau toate semințiile daco-gete, de la Tyras la Haem
și de la Pont la Tisia: veneau cotensii, tyrageții,
147
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
costobocii, ordyssii, ratacensii, appullii, triballii, biefii,
sensii, crobizii și alții, și alții. Toate mândrele neamuri
dace, toți cei ce se închinau Măritului Zalmoxis, ve-
neau. Fiecare trib venea cu basileul lui, cu marele preot,
cu învățații cei bătrâni, cu vajnicii războinici, dar și cu
mult popor de rând. Cu toții veneau să înalțe fruntea că-
tre soare pentru Zeu și să țină sfat. Întotdeauna un mare
banchet sfârșea întrunirea. Erau cele cinci zile din an
când dacii erau împreună.
Muntele parcă luă foc de la mulțimea de făclii. Era lu-
mină ca ziua. Marele Decaineu era așteptat într-o tăcere
de moarte. Nimeni, din toată Geția, nu era mai venerabil
decât el – cu siguranță că trecuse demult veacul... Bă-
trânii cei înțelepți îl știau deja bătrân pe când erau ei
copii și unii ziceau că ar fi trăit dintotdeauna – era cu
vremea dintr-un veac, poate. Alții spuneau că se hră-
nește cu lumina venită din soare și că nu doarme vreo-
dată: veghează zi și noapte, vorbind cu zeii. Sfătuise pe
vremuri pe regele Byrebista, acum era primus în tribul
ratacensilor, desprins din împărăția marelul rege, ca și
celelalte, când acesta a murit.
A venit! Numai că nu cu alai, nu întâmpinat cu
sunet de bucium, nu cu cineva să-i deschidă drumul cu
torța. A venit nesimțit, furișat ca un lup bătrân: numai
că s-au trezit cu el în mijlocul adunării; parcă din cer ca
ploaia a căzut sau din pământ ca iarba a răsărit! Fruntea-
i era senină ca de copil, dar părul alb și barba albă îi
curgeau până către genunchi. Mâna stângă, tremurândă,
căuta sprijin în toiagul noduros de lemn – simplu, nelu-
crat, de parcă atunci ar fi fost tăiat din codru. Singurul
veșmânt pe care-l purta era cămeșoiul sur, fără nicio cu-
sătură, numai însăilat, din pânză aspră de cânepă neme-
lițată. Era desculț. Era smerit. Era măreț. Toți au căzut
cu fruntea la pământ, la vederea lui, secerați ca spicul
cel de mei vara.
- Ridică-te, răsad de geți! a izvorât lin, ca o cân-
tare, glasul lui Decaineu. Tatăl nostru din Ceruri, Zal-
moxis, ne vrea cu fruntea sus, să ne uităm către El, nu-
mai robii privesc în jos. Ridicați-vă, dragilor! Noi nu
suntem neam de sclavi, noi nu avem stâpân, fără doar
Cerul.
S-au stins toate făcliile și numai focul în fața căruia stă-
tea Decaineu ardea. Cu mult mai mare lumină decât de
la foc venea din vorba magului. Și venea din degetele
rășchirate ale brațului drept, pe care îl ținea totdeauna
sus când cuvânta.
- La început, când Marele a făcut lumea, pă-
mântul era neted, neîncrețit, ca în palmă cum te uiți era.
Nu erau dealuri, munți și nici ape nu erau. A știut El de
ce nu le-a făcut dintr-un bun început: i-a lăsat pe oameni
să le facă, să le cerce vrednicia. Și așa, prin vremi, prin
multe vremi, moșii și moșii moșilor noștri au ridicat
dealurile și munții din carnea lor, din oasele lor trudite
de lucru, au umplut râurile cu sângele lor vărsat la răz-
boi, iar norii de sus sunt gândurile lor înțelepte. Și încă,
asta facem noi și or mai face-o nepoții și nepoții nepo-
ților noștri, în veac! Asta-i țara noastră, noi de aici sun-
tem, noi n-am venit de aiurea și noi nu ne ducem nicări!

Neamul nostru e mare și e făcut din multe triburi. Încă
ne ținem neam și cu tracii de dinjos de Munții Haemu-
lui, numai că ei pun genunchiul în pământ pentru alți
zei. Noi, dacii, grăim la fel, ținem aceleași rânduieli, ne
închinăm Aceluiași și am fost odată o singură țară – sub
sabia biruitoare a lui Byrebista.
Pe atunci ne țineau de frică toți dușmanii. I-am
bătut crunt pe sciți, i-am măturat pe celți, grecii de la
Pont ne plăteau pacea și regele nostru plănuia să culce
la pământ chiar și acea infatuă Romă. Numai că... nu-
mai că regele s-a mutat la Ceruri să conducă și acolo
oști, pe cele ale lui Zalmoxis, al nostru. Dar nu-i nimic,
dacă ne învrednicim îndeajuns, zeii ne vor da iar pute-
rea și mărirea de odinioară. Așadar, copii, trebuie să fa-
cem dave, să umplem țara cu ziduri, să pregătim oaste
mare, să ținem aproape unii de alții până când, dintre
noi, se va ridica un braț destul de tare cât să ne adune
iar la un loc, să lovim vârtos Roma și pe alții ce se în-
cruntă către noi. Vom păzi hotarele noastre dinspre
Ursa Mare și pe celelalte, iar către meridional trebuie să
batem cât de des! De acum vom trece Istrul chiar și
vara, de-a înotul, cu barca, pe plute, oricum, numai să
nu lăsăm pe romani să steie, să prindă cheag pe acel pă-
mânt ce-i al nostru. Trimitem iscoade peste tot, lovim
năpraznic, neașteptat într-afară și ne facem tari înlăun-
tru, în jurul Carpaților, care sunt carnea moșilor noștri.
Faceți grâne, prăsiți cornute, construiți case, faceți
mulți prunci! Și spuneți-le că-s geți – mai multe nu le
spuneți: arătați-le multe!
S-au adus rugi către Cer, s-au plănuit alianțe, s-au găsit
prieteni și s-au făcut, s-au pus la cale planuri de bătaie.
Și la urmă, după cum și zeilor le place, oamenii s-au
veselit foarte. Pocalele din corn de taur s-au umplut și
s-au golit înverșunat, frigările au înălțat iz des, danțurile
și chiotele au tremurat pământul. Ăștia sunt dacii: vred-
nici și la cele sfinte, și la sfat, și la război, și la ospăț –
peste tot vrednici!
Ramidava împresurată
Iarna, romanii apărau granița de apă a imperiu-
lui cu cerbicie – știau bine că pe gheață vin puhoaiele
de războinici daci – trecuse și Zinnas cu ortacii lui, și
nu o dată. Cohortele și auxiliile supravegheau fluviul
înghețat zi și noapte și țineau trupă multă pe lungul lui
atâta timp cât cele două maluri erau legate. Însă de pri-
măvara, când sloiul se rupea și până la începutul iernii,
148
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
când se făcea la loc, paza era mai subțire, apa danubiană
oprea dușmanii împărăției, iar romanii își vedeau de
treaba lor de căpetenie: trupele erau trimise la campa-
nie.
Pajurile Romei au trecut din nou Istrul... O fă-
ceau din ce în ce mai des: ca să iasă în întâmpinarea
atacurilor geților, zdrobindu-le cetățile și hăituindu-le
oștile, ca să prade ce se putea și, mai ales, ca să cerce-
teze ce era de zdrobit, hăituit și prădat la miazănoapte
de marele fluviu. Da, căutau cale să-și înfigă ghearele
oțelite și în acest barbaricum septentrional. Imperiul
suferea de foame, dacă nu-și lărgea hotarele necontenit
însemna că dă înapoi, însemna că gloria lui e pe ducă,
trebuia necontenit să înghită locuri și oameni.
6000 de legionari au pus sandaua lor prăfuită
peste apă – în nesfârșitele lor șiruri alămite lucind în
soare, erau tot ceea ce Marte și-a dorit vreodată: sânge,
tăciune și bocet peste unde trec! Pustiind dave și scor-
monind după prăzi prin cătune, făcând măsurători și lu-
ând aminte la cum arată Geția și cum putea fi supusă,
au ajuns într-o zi de primăvară, frumoasă ca sufletul, la
poalele carpatice. Numai înfumurarea i-a făcut să nu
vadă cât de adânc era codrul de brad, cât de cu ură îi
priveau brazii, cum îi vorbeau apele de rău și cum îi
blestemau norii de pe cer. Nu chiar de mare împotrivire
au dat până să calce în țara cotensilor – doar câteva răz-
lețe atacuri, pe care lesne le-au curmat: dacă ar fi fost
dacii uniți cum erau sub Byrebista, nicidecum Haemul
nu-l treceau, darămite Istrul și mai ales Carpații. Dar așa
erau acum timpurile: erau anii de aur ai gloriei R Zal-
moxe al nostru ne cheamă la luptă, romanii sunt în
coasta Ramidavei! Sunt mulți, bine armați și nu le pu-
tem sta în cale pieptiș. Aliații noștri sunt ori în război,
ori au cumpărat pacea, așa că ajutor numai de la Cer
putem trage nădejde. Vom pregăti dava pentru asediu și
n-o dăm chiar de murim aici!
Cam toți erau mirați că priceputul Cotys nu
avea, ca de obicei, nicio cale de scăpare din fața roma-
nilor, pentru că el mereu a găsit cale de ieșire din toate
relele. Numai războinicii care înfruntaseră pe romani
măcar o dată știau că atunci când romanii țin morțiș să
împlinească ceva, nu pot fi înfruntați: ei erau cuceritorii
lumii, lumea era la picioarele lor, doar. Și Zinnas lup-
tase cu ei, și el le știa puterea – avea iscălite pe trup
câteva cicatrici.
Trei rânduri de murus închideau cercul davei,
iar de către miazănoapte cercurile se terminau în niște
stânci abrupte, golașe, ce făceau ele însele zid. Fiecare
din cele trei murus dacic era făcut din câte două ziduri
din piatră, prinse cu cafăr de brad între ele și cu umplu-
tură de prundiș și țărână printre. Nu puteai să le treci,
erau aproape cât trei staturi de om la înălțime și cât unul
de late. Cei de dinăuntru aveau scări săpate în piatră să
urce și puteau vedea și lupta de pe zid. Câte o singură
poartă deschidea fiecare cerc; erau din lemn de stejar,
lat cât trei palme, ghintuit în bronz greu. Chiar să ajungi
la cetate nu era lesne: povârnișul, pădurea, sălbăticiu-
nile, duhurile muntelui. Înăuntru erau trei izvoare

săpate în stâncă – apa nu se termina vreodată, numai
celalalte provizii aveau fund la sac.
Cam 700 de războinici daci erau în cetate când
au venit romanii. Alții, de dinafară, hărțuiau neîncetat,
de departe, legiunea. Numai că legiunea nu putea fi sur-
prinsă, avea iscoade, avea apărare, avea putere, știa cum
să lupte, o făcuse de multe ori, cu izbândă, peste tot sub
soare.
Șiiiiiu, șiiiiiu! Sute de săgeți înmuiate în oale
cu venin au împuns cerul și au căzut crunt pe scuturi, pe
platoșe, în carne. Și multe mii, zile și zile în șir, la fel.
Dar nu destule. „-Hai cu apa clocotită!” Și cazanele s-
au deșertat în clocot peste cei de din-josul zidului măr-
ginaș. Dar nu îndeajuns. Șomoioage de paie aprinse au
făcut prăpăd, și ele, printre invadatori. Dar nu cât tre-
buia. Când catapultele, în sfârșit, au fost instalate, spre
ușurarea legionarilor, zidurile au început să se clatine.
Erau bătute zi și noapte, fără milă, fără răgaz. Cei din
cetate erau aceiași, cei de dinafară se schimbau mereu.
În cetate s-au retras, de-a valma, bărbați, femei și copii
din cătunele din jur – cei ce au scăpat urgiei. Puneau și
ei umărul să apere zidurile cărând, oblojind. Rar înceta
bătaia, mulțimea soldaților de dinafară presa continuu,
constant, ucigător. Cei de dinăuntru rezistau. Rezistau
și mureau. Berbecii băteau furioși cu coarnele lor de fier
în porți, tot mai furioși. Împresurarea era deja ca o su-
gușare de moarte.
- Nu mai putem ține mult cetatea! Mult e că n-
au intrat peste noi în astea 30 de zile! Mai mult de trei
nu mai avem! Suntem nici jumătate, cetele noastre de
afară încă și mai decimate sunt, abia dacă se mai pot
pune în rând de bătaie. Nu mai avem oameni, săgeți,
mâncare, sorți de izbândă nu mai avem... Lupul cu trup
de balaur stă să cadă...
După această întâlnire a basileului cu căpeteni-
ile lui, toți și-au dat seama că cetatea nu va mai sta mult
și că Lumea de dincolo e doar la câteva zile depărtare
de ei. Erau pregătiți și pentru asta, doar de asta purtau
numele de lupi: nu-și vor închina dava, până la moarte
vor lupta. Și după!
Zinnas l-a urmărit pe Cotys prin cetate și, când l-a găsit
mai singur, s-a apropiat:
- Plecăciune, Cotys! Dă-mi voie să-ți vorbesc.
- Poftește!
- Cu ceva ani în urmă, pe când căpetenia Tizis
și cu ai lui m-au învățat să fiu războinic, vraciul Derzis
ne-a povestit o stratagemă pe care a văzut-o în depărtata
Persis: câteodată printre cei ce asediază cetățile se por-
nește molima. Din senin oamenii mor cu zile, cad din
picioare. Mor cei mai slabi, cei mai fără de noroc.
Atunci trupuri răpuse de boală sunt aruncate cu cata-
pulta peste ziduri, iar cei de dinăuntru, îngroziți, des-
chid porțile și predau locul, de teamă că închiși acolo s-
ar betegi toți.
- Așa..., a zâmbit mulțumit basileul, mulțumit
ca în ziua când Zinnas l-a prins armăsarul Carpis în ocol
cu vorba bună. Și?
149
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Și m-am gândit să facem stratagema pe invers,
să-i păcălim adică! Nu avem așa bolnavi, dar putem să
prefacem pe câțiva morți de ai noștri ca și când ar fi.
Știu precis cum, tot de la Derzis știu. Alegem vreo cinci
dintre cei mai bătrâni și costelivi, îi punem pe rug, dar
numai puțin, așa..., îi mai mânjesc eu cu buruieni, îi îm-
brăcăm iar și îi aruncăm în mijlocul romanilor. Prea
mult și prea de aproape nu-i vor cerceta, de teama bolii,
pe care noi o putem anunța chiar de acum prin câteva
focuri ce să le dăm la niște grămezi de baligă uscată,
cum se face când e ciumă.
- Hmmm, da... Da, putem încerca. Se prea
poate că-i o idee bună și chiar proastă să fie, tot n-avem
ce pierde. Chiar acum o să dau porunci să facem ca și
cum ar fi boală în cetate și, peste vreo trei zile, aruncăm
leșurile, pe care le pregătești tu.
Și așa au făcut și chiar mulți dintre cotensi cre-
deau că boala a cuprins cu adevărat dava. Latinii, cu
ochi ager, supravegheau noua frământare ce putea fi vă-
zută chiar și de peste ziduri. Și, a treia zi, în zori, pe zid
a ieșit Vizina, marele preot, sfătuitorul. Romanii au în-
tins grăbit arcurile către el, dar curiozitatea le-a fost mai
mare decât dorința de a omorî un om bătrân: l-au lăsat
să grăiască. Cu toiagul ridicat către cer, Vizina a aruncat
câteva vorbe strigate și apoi a scuipat către legionari.
- Ce zice nebunul?
- Tetius, zice că prorocirea s-a împlinit și că vom
muri toți aici, în jurul cetății! Că ne vom preface în pi-
etre, pietre din care ei vor reconstrui zidurile sparte de
noi!
Hohotele batjocoritoare ale soldaților au fost întrerupte
de bubuitul înfundat a cinci leșuri slabe și negrite ce au
căzut ca din cer pe roua ce nu era încă luată de pe iarba
din jurul Ramidavei.
- Ce născocire mai e asta? a întrebat neliniștit coman-
dantul. Ia vezi, centurionule!
Mult nu s-a apropiat Lucius de hoituri, pentru că putoa-
rea lor și felul cum arătau l-au aruncat cu grăbire înapoi.
- Stăpâne, îmi par ciumați! Boala a cuprins într-
adevăr cetatea, după cum am văzut noi semnele! Să ne
retragem!
- Și dacă-i doar o iscodire?!
- Ar fi mai bine să nu stăm cât să aflăm! a ieșit
înainte Dioscor, medicul șef al legiunii. Să plecăm de-
grabă! Eu așa zic!
Și așa, în scurt timp, întreaga armată, hărțuită,
lovită în coaste de cete dace, dar mai ales de groaza mo-
limei lovită, făcea grăbit cale întoarsă prin munții care
o priveau cu ură. Și n-au mai venit un timp pe acolo
latinii. Au mers pe altundeva. Stratagema a fost bună,
iar Zinnas s-a ales cu cinstea de căpetenie a celor ce
apărau de acum încolo Ramidava. Și, în ani, de multe
ori și-a dovedit iar istețimea și voinicia păzind cetatea,
bătându-se pentru neamul lui.
Zănoaga

Cotys trecuse de câțiva ani Dincolo și Mucapor
i-a luat locul; nici Zinnas, mai marele peste paza Rami-
davei, nu mai era flăcău; Carpis era deja bătrân; cotensii
erau aceiași: ridicau dealurile și munții din carnea lor;
romanii, tot așa: prăduitori.
Acum Zinnas cu încă vreo 30 dintre voinicii lui au ieșit
la vânătoare. Sunt pe lume două feluri de lupte: contra
cuiva și pentru tine. Cea cu dreptate e numai aceea ce o
duci pentru tine, chiar dacă contra cuiva. Adică lupți nu
de dragul de a o face, din nevoie o faci numai. Așa era
vânătoarea pentru daci: ursul, zimbrul, mistrețul, cer-
bul, cocoșul erau plânși după ce erau doborâți și erau
doborâți numai când foamea te trimitea să îi cauți în
casa lor, codrul. Dacii, nicidecum, niciodată nu vânau
lupi – și, zice-se, nici invers.
O ciurdă mare de zimbri se aciuiase din vară pe
valea apei Cotensii – câteva sute de rumegătoare. Se
prea poate că a fost împinsă acolo dinspre nord, de ca-
uconi, tribul vecin. Nu lupii, dar nici măcar ursul nu cu-
teza să o prade. Avea viței grași, avea vite sănătoase și
avea tauri pieptoși; îi mergea bine, căuta loc de iernat
pe meleagurile acestea plăcute. Când dădea prin tarla-
lele oamenilor prăpăd făcea, locurile de pășunat erau
rase și ele. Și nici anul nu fusese deloc unul bun: ploaia
așa de scumpă la vedere a fost că pământul era mai setos
și mai nesuferit decât îl știau vreodată chiar și cei bă-
trâni. Foamea era nedreapta stâpână ce se cerea a fi răs-
turnată din scaun. Trebuia!
-Cum vânau moșii noștri, așa să facem: cuprindem câr-
dul, îl mânăm către zănoagă și îl speriem să cadă în ea;
din ce se întoarce înapoi căsăpim numai taurii.
Călări și înarmați cu sulițe lungi de tot au pornit
prin văi să caute prada cea mare. Cu răbdare, cu luare
aminte au cercetat urme de copite, au întrebat, au ascul-
tat. Aveau cu ei o pereche de căpăi: scurți pe picioare,
pieptul larg, negri pe spate și gălbui pe burtă și labe,
urechile căzute; buni de miros, buni de hărțuit. A doua
zi au gasit ciurda – păștea liniștită pe un grui înierbat.
Era ospățul cel de pe urmă...
Un grumaz gros, lânos, ridică în aer o pereche
de coarne țintate și vânătorii au fost văzuți – văzuți, dar
nu chiar băgați în seamă: cine s-ar fi pus cu așa coarne,
cu așa copite, cu așa de multe?! Ușor, la pasul calului,
vânătorii fac o jumătate de cerc și mână zimbrii. Ușor,
către zănoagă. Parcă ciurda ia în joacă mișcarea și se
supune, curioasă. Merg o vreme așa. Apoi caii lungesc
pasul, o iau la trap. Zimbrii, înainte, dau și ei drumul la
pas și nu lasă distanța să se micească defel. Numai câte
un taur mare, bătrân, se oprește și se întoarce nervos că-
tre călăreți. Știe că singur nu are sorți de izbândă și e
înciudat că nu poate să-i oprească pe ceilalți și să spul-
bere împreună pe urmăritori. Ce lesne i-ar face una cu
pământul!
- Haida, hai! Haida, ha! Iuuu! Chiuiturile și flu-
ierăturile se întețesc. Turma pricepe acum că nu e joacă
și începe să fugă a scăpare, fuge disperat, tremură pă-
mântul. Oamenii strigă cât pot, rotesc în aer sulițele,
caii desfac nările larg și gonesc după pradă. Câte un
150
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ciopor norocos se desprinde din grosul cirezii, dar ma-
joritatea caută siguranța fugind umăr în umăr, compact,
adunat. Mai în urmă au rămas cei mai tineri și nevolni-
cii, ce nu-s destul de iuți și încă taurii cei bătrâni, ce au
rămas să țină pază. Vânat și vânător au ochii tot mai
mari și sângele tot mai iute, sunt tot mai aproape unul
de altul, își aud gâfîitul, aleargă în aceeași cadență.
Continuă fugăreala, continuă calvarul – se înte-
țește. Alaiul se apropie de locul plănuit. Aici laturile a
două păduri de brad se apropie și îngustează drumul –
drumul pieirii. Urmează un hău nebănuit de cine nu cu-
noaște locul: chiar și călăreți străini au căzut pradă ză-
noagei; nimic nu anunță căderea. Ciurda înspăimântată
nu știe că următorii ei pași vor fi prin aer, fuge de rupe
pământul, înainte, să scape. Fuge! Și cade! Cad cei din
față împinși de cei din mijloc; cad cei din mijloc ce vor
să se oprească, dar sunt împinși din spate; cad și cei din
spate care nu se pot opri, dar nu toți – câțiva tauri nu.
Odată Zinnas răcnește, ridică mâinile în aer și
călăreții se opresc cu sulițele ridicate. Un moment totul
îngheață, nimeni nu mișcă. Apoi taurii, cei ce au rămas
să țină spatele, se întorc; brusc mersul se schimbă: vâ-
nătorii sunt acum vânații. Vreo 12 coloși, furibund, cu
frunțile lor mai late decât umerii unui luptător voinic,
trec la atac! Scutură larg din coame, freacă cu furie
coarnele de pământ de scot glii, mugesc sălbatec și por-
nesc duduind greu copitele. Tăvălugul de furie nebună
atacă orbește!
-Aruncați sulițele! Acum! Acum! Aruncați! Zboară și
se frâng. Zboară și se înfig. Zboară și omoară. Numai
că moartea dă o pauză taurilor, se gândește să mai agațe
câteva vieți și îi lasă pe ei să o facă, păsuindu-le cu câ-
teva clipe sfârșitul... – bună tocmeală, nu? Vin! Vin ca
din coarda arcului sloboziți! Vin ca grindina, vara! Vin
cu sulițele înfipte adânc în haldele lor de mușchi! Coar-
nele lor oțelite mătură pe vânători cu cai cu tot, copitele
crunte fac chisăliță oasele, căpăii sfârtecați chelăie urât,
praful acoperă vederea, larma asurdă urechea. Tărâmul
morții e acum pe pământ. Cad toți: oameni, animale și...
o ploaie de toamnă târzie, atât de lung așteptată. Praful
se spală, se spală și sângele, se face liniște.
Carpis, cu măruntaiele ieșite în afară, zace peste Zinnas.
Dacă nu se ridica pe două picioare când a dat de pământ
cu el taurul, coarnele ar fi ajuns la tovarășul său; ples-
neala, însă, a ajuns din plin la amândoi. Moare cu o la-
crimă mare, caldă, în ochiul ce-și privește prietenul ul-
tima oară. Unii voinici se ridică pe picioare, amețiți. Al-
ții nu se mai ridică deloc. În prăpastie, una peste alta zac
frânte zeci multe de zimbri. Din spate, cu zgomot mare
vin bărbați, femei, copii, bătrâni. Ajută pe cei căzuți de-
a valma, iau beregata rumegătoarelor, coboară la cele
căzute în gol, unde fac la fel.
Prada este prea peste așteptări, iarna o vor
trece-o cu bine mulți, dar câțiva războinici nu mai sunt
de acum în lumea aceasta. Oamenii bocesc și mulțu-
mesc Cerului: așa e, a fost, o să fie rânduiala dintot-
deauna – nimic nu se împlinește fără suferință multă,
fără jertfă mare. Și zile în șir au avut de lucru dacii

noștri. Au jupuit, au curățat, au opărit, au împărțit, au
despărțit, au tăiat, au fiert, au prăjit, au întins la soare,
au afumat, au argăsit, au pus la sare. Mai ales femeile
au, pentru că bărbații au fost ocupați și cu sărbătoririle...
Eliza ROHA
Haosul
Nimeni nu luă în seamă femeia firavă, modest
îmbrăcată, cu tenul nefiresc de alb şi ochii mai verzi de-
cât smaraldul. Lumina caldă revărsată peste marea de
oameni, aerul înmiresmat, voioşia generală îi sporiră to-
nusul. Abia ieşită din clădirea somptuoasă, dar întune-
cată şi rece, din atmosfera severă, încrâncenată a insti-
tuţiei, în tumultul palpitând al străzii, tristeţea şi angoa-
sele i se topiră miraculos. Freamătul mulţimii înflăcă-
rate o înghiţi în cuprinsul său. Merse o vreme în rând cu
ceilalţi, se înghesui, cot la cot, încântată de strigătele,
chiotele, de glumele ce şi le adresau, de îndârjirea şi
credinţa în reuşita lor. Zâmbi înduioşată. “Sfânta naivi-
tate!” O energie benefică îi inunda trupul trudit, îi întă-
rea nervii slăbiţi, iar chipu-i străluminat de o bucurie
lăuntrică, mai mult copilăroasă, se îmbujoră căpătând
un roz primăvăratic. Un bărbat o remarcă, o privi intens,
apoi se aplecă şi-i sărută mâna. “Mă scuzaţi!” i se
adresă, tăindu-i calea şi ducându-se în drumul său. De
abia atunci se dezmetici. Era ceva vreme de când
mărşăluiau, oare pe cine să întrebe încotro merg? Oco-
liseră pe la Sala Palatului, iar acum urcau înspre Calea
Victoriei. Nu sunase acasă. Îşi aminti de copii, de soţ,
pe unde or fi? şi de tanti Sofia care locuia în blocul spre
care tocmai se îndreptau. Se trase în marginea coloanei,
iar când ajunse în dreptul intrării, sui pe trotuar şi intră
în clădire, cu pas decis, fără să privească în jur. Rămase
câteva clipe în liniştea şi obscuritatea holului mare,
aproape rotund, sub cupola gigantică. După un scurt ba-
lans, să urce, să nu urce, se hotărî şi chemă liftul. Apăsă
pe butonul cu cifra doi.
Uşa mare, din lemn masiv, se deschise la câteva
secunde după ce sună. Mătuşa era acasă cu încă două
prietene, în faţa televizorului. Discutau, comentau pline
de vervă fuga dictatorului şi iminenta cădere a sistemu-
lui. „Cine ştie pe unde o umbla fii-mea, pe ce tanc o
defila acum”, îşi zise amuzată mătușa, apoi constată cu
glas tare:
151
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- În sfârşit, pot să înjur în voie, dragă, pe cine
vreau, am scos camuflajele de la ferestre, intră şi la
mine în casă lumina soarelui. Ce părere ai? o întrebă
mătuşa mai mult retoric, ştiind prea bine că vecinătatea
cu ilustra clădire, a CC-ului, îi va crea şi pe viitor pro-
bleme. Te rog să mă crezi, m-am temut că n-o să scă-
păm, ştii ce-a fost aseară la universitate? Prăpăd! Să-ţi
povestească Dora, ea locuieşte chiar pe colţ, la Batiştei,
dar dacă au fugit ei, gata, s-a terminat şi cu regimul! S-
a terminat! Acum, draga mea, cine-i om iese în faţă! C-
aşa era în vremea tinereţii mele...
- Eşti naivă, Sofia, ba, şarlatanii întotdeauna au
profitat de asemenea evenimente! Şi când a fost cu re-
beliunea, aveam vreo cinsprezece ani!…
- Lasă rebeliunea, asta a fost altceva, interveni
mătuşa. Ia spune-mi, i se adresă Femeii în Verde, vii de
la serviciu? ai mâncat? ai nevoie de ceva?
- Nu mi-e foame, crede-mă, am trecut să te văd.
- O, mersi, draga mea… Vezi ce nepoată fru-
moasă am? întrebă mătuşa Sofia, întorcându-se către
cele două prietene. Dacă o priveşti cu atenţie observi că
aduce un pic şi cu fata mea.
- N-am apucat să dau un telefon acasă, suspină
Femeia în Verde.
- Da’ cum să nu, cu plăcere, te rog, du-te în dor-
mitor!
Femeia în Verde trecu în camera de odihnă a
mătuşii. Formă numărul şi sună prelung. De abia acum
realiză inconştienţa cu care acţionase, mai bine-zis, nu
acţionase. Trebuia de mult să fi dat un semn copiilor.
Avea senzaţia că ţârâitul telefonului îi caută peste tot.
În sufragerie, apoi pe hol, prin dormitoare, baie, bucă-
tărie şi … în sfârşit, cineva a ridicat receptorul. Vocea
soţului răspunse precipitată. O certa. O căutase la servi-
ciu, nu răspunsese nimeni. Ar fi trebuit să vină direct
acasă. Aranjase cu asistentul său, mergeau împreună în
apropiere de oraş, la douăzeci de kilometri, la părinţii
acestuia. Copiii au coborât, sunt în maşină.
- Te orientezi, dacă ţi-e teamă să traversezi
oraşul, rămâi la tanti Sofia! Oricum, dacă vii acasă,
chiar în clipa asta să pleci, în curând se va întuneca şi
este riscant. Mă întorc de dimineaţă cu asistentul, mer-
gem direct la facultate, copiii rămân la părinţii lui !
Sâmbătă, după cursuri, mergem împreună. Ai grijă de
tine, ne vedem mâine! şi, fără să aştepte replica ei, în-
chise telefonul.
Normal. Se grăbea…
Femeia rămase prosternată pe pat cu privirile
aţintite la fotografia color - portret în mărime naturală
al mătuşii Sofia şi al soţului ei, Comandorul - atârnată
pe peretele opus patului. Se lăsă moale pe catifeaua cu-
verturii, aşa cum era, cu pardesiul pe ea şi mintea golită
de gânduri. Aţipi cu sforăituri uşoare.
Un muget disperat, de parcă ar fi năvălit în ca-
meră talazul mării înfuriate, o trezi din somnul chinuit.
Dintr-un salt fu la fereastră. Nu recunoştea peisajul, nu
ştia unde se află. O mare de oameni agitaţi se frământa,

şiruri întregi se legănau ca valurile, apoi se rupeau, des-
părţindu-se, împrăştiindu-se, alegându-se alte poluri
aglomerate, în salve de strigăte disperate. Se trăgea de
undeva. Din poziţia în care se afla vedea traseind pe ce-
rul întunecat rachete luminoase intersectându-şi arcul
traiectoriei. Lătratul mitralierelor spontan declanşat,
spontan amuţit se însoţea cu bubuiturile armamentului
greu. Clişeele clădirii, întipărite în minte, o aduseră cu
picioarele pe pământ. Era clădirea C.C.-ului, iar ea se
afla la tanti Sofia în dormitor. Îi trebuiră câteva minute
bune să se dezmeticească şi să realizeze încâlcita şi
cumplita realitate. Pe tancurile poposite în piaţetă
mişunau în viteză mogâldeţe, probabil tineri, se agăţau
unii de alţii! Oameni înarmaţi, civili, militari, alergau
de colo-colo, bezmetic, ţipau, gesticulau, fugeau mân-
când pământul. Unii, ce păreau a se împiedica, nu se
mai ridicau. Se trăgea! Dintr-un camion militar cu pre-
lată închisă la culoare, nişte indivizi descărcau în viteză
lăzi cu sticle, cu băutură, alţii, agili, organizat, le îm-
părţeau cu dărnicie şi îndemânare ambuscaţilor de oca-
zie. Un viespar de oameni intra, ieşea din clădire, mici
busculade se lăsau cu turuit de arme. La una din intrări
staţionase o dubă de mari dimensiuni. Nu mai văzuse
asemenea maşină. Se cărau saci, lucruri, obiecte. Pe
şest, la adăpostul întunericului. Se frecă la ochi. Să fie
adevărat? Asista aiurită la panorama terifiantă a furni-
carului uman, parcă mai văzuse undeva imagini asemă-
nătoare, poate la cinematograf, ori trăia un autentic
deja-vu al unei lumi agonizând apocaliptic, într-o dezo-
lantă debandadă, victimizând aleatoriu sub tirul în-
crucişat şi neiertător al oarbei puteri.
În uşa dormitorului apăru speriată mătuşa So-
fia. Abia reuşea să îngaime vorbele:
- Draga mea, se trage în bloc. Auzi?! Ce ne fa-
cem? N-a fost o idee prea bună să vii la mine! Noi sun-
tem bătrâne, dar tu…
Nu-şi termină ideea că vacarmul mitralierelor
descărcate undeva în apropiere îi tăie glasul.
- Repede! strigă una dintre femei.
În zăpăceala momentului, s-au îngrămădit spre
uşa de la intrare, dar n-au mai avut timp să iasă din apar-
tament. Ca la un semnal, s-au aruncat sub măsuţa dra-
pată cu pluş din spatele uşii. Un bubuit infernal pocni
uşa masivă ce zbură ca nimic, proptindu-se de măsuţa
sub care tremurau femeile. Paşi puternici şi repeziţi,
soldățești, năvăliră în apartament.
- Se pare că nu-i nimeni, şefu’!, raportă o voce
tânără.
- Radeţi!, tună un glas poruncitor.
Câteva secunde, răpăiala mitralierei ciurui tot
ce întâlni în cale. Misiunea îndeplinită, bocancii tropă-
iră spre apartamentul următor. Câteva minute, femeile
au rămas fără putere de reacţie. Fumul şi mirosul înecă-
cios n-au reuşit să acopere mirosul îngrozitor ce se răs-
pândea sub măsuţa din spatele uşii, scăpată ca prin mi-
racol. Prima care evadă fu Femeia în Verde, apoi, de-a
buşilea, ieşiră şi celelalte.
152
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Sunteţi întregi, dragele mele?..., îşi recăpătă
mătuşa glasul.
Cu greu au reuşit să se ridice în picioare. În
apartament era imposibil de respirat. Ieşiră, cu orice
risc, pe hol. Bocancii tropotitori devastau alte aparta-
mente, la alt etaj.
- Haideţi la ghenă!, coborâm pe scara de servi-
ciu, şopti stăpâna locului, luând-o repejor înainte.
Inspiraţia se dovedi salvatoare. Trecură de
ghenă, apoi prin holul strâmt ce ducea spre scara de ser-
viciu. La un moment dat, coborând în fugă scara în-
gustă, Femeia în Verde se trezi singură. Ajunsă la sub-
solul clădirii, aşteptă încordată. Ceva alunecă pe lângă
ea. O zdreanţă urât mirositoare. Înţelese motivul întâr-
zierii. Colegele de suferinţă nu se mai puteau suporta.
În sfârşit apărură mătuşa Sofia şi prietenele.
- Hai, dragă, să ne spălăm, e aici un oficiu. Tu
nu te speli? A… n-ai nevoie… ca să vezi, ce înseamnă
tinereţea! Ne scuzi.
În sfârşit, s-au reunit. Era greu de luat o hotă-
râre. Încotro?
- Dragă, tot pe Calea Victoriei e mai sigur, pro-
puse tanti Sofia.
Pâş, pâş, s-au strecurat pe lângă zidul blocului,
apărate de umbrele nopţii.
- La cutremur, ne-am refugiat în Cişmigiu, su-
geră una din prietene, preluând conducerea grupului.
De-acolo, în câteva minute suntem la mine.
Tacit, avu încuviinţarea celorlalte.
În dreptul intersecţiei, Femeia în Verde îşi luă
rămas bun.
- Unde te duci? o interpelă speriată mătuşa.
- La troleu. Nu insista, am obligaţiile mele...
- Atunci… să-ţi ajute Dumnezeu, draga mea, s-
ajungi cu bine, îi ură tanti Sofia lăcrimând.
(Fragment din romanul în lucru
”Zodia proscrișilor”)
Biblioteca „Rotonda valahă”

Victoria
STOLOJANU-MUNTEANU
Părul de la mormântul fetii dacului
Romanii au fost pe aici, iar unii chiar s-au îndră-
gostit de fetele unor familii de daci. Numai că erau daci
între daci şi unii nu concepeau amestecul sângelui dac
cu cel roman. Viața însă își urma cursul. S-a întâmplat
ca fata unui băștinaș să se îndrăgostească de un soldat
roman. Dar şi acesta era îndrăgostit de fată. Cum s-ar
zice i se scurgeau ochii după frumoasa fată de dac. Pro-
blema nu era dragostea celor doi tineri, ci faptul că tatăl
fetei nu voia în niciun chip să audă de aşa ceva. Fata
plângea şi suferea, băiatul plângea şi suferea.
Iubirea asta cu patimă s-a petrecut cu secole în
urmă, în timpul stăpânirii romane, chiar pe meleagurile
Bumbeștiului de astăzi. Pe semne că dacul de-atunci, ca
și bumbeșteanul de-acum purta în suflet mândria pe
care nu și-o dezminte. Și-a lăsat fata să sufere foarte
mult, ba chiar să moară de dorul iubirii, fiind înmor-
mântată fără regrete din partea tatălui.
La mormântul fetei a crescut un păr, folosit până
nu demult ca reper topografic de către bumbeşteni.
„Unde ari azi, frate Gheorghe?” „Am un pogon „lângă
părul de la mormântul fetii dacului”.
(auzită de la Lucica Pătrăşcoiu)
Satul de pe Valea Porcului
De multe nume și botezuri a avut parte satul
acesta de la întemeiere până azi. La început, i s-a zis
Porceni. Cică ar proveni de la numele unui bătrân lo-
calnic, Proca. Dar satul s-a supărat cam repede pe nași.
Și-a găsit alții care au spus că numele îi vine de la pâ-
râul Porcu. În vremea de demult, spune legenda, pe aici
ar fi trecut un roman, Iulius Porcus. O variantă ceva mai
aproape de adevăr ar fi că numele satului s-ar trage de
la numărul mare de porci mistreţi ce creşteau pe prin
bălțile de pe Valea Porcului.
Satul a plătit continuu bir, de unde şi denumirea
locuitorilor lui de… birnici. Pentru a se împotrivi celor
ce râvneau la viaţa lor paşnică, casele satului au fost
153
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
grupate pe mai multe linii, ca degetele unei mâini.
Mult mai târziu, satul și-a găsit noi nași, primind
numele Pleşa, după vârful pleşuv ce-l apără de vânturile
reci, de grindină şi bruma prea timpurie.
Legenda Mânăstirii Vişina
La ieşirea Jiului din munţi, pe malul drept se află
şi astăzi nişte ruine. Sunt rămăşiţele Mânăstirii Vişina,
construită în piatră în timpul lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418) în numele Sfintei Treimi.
Mânăstirea era bogată în moşii, care se întindeau
până unde se auzea clopotul acesteia. Sătenii erau obli-
gați să lucreze pe aceste moșii. Dar nu numai atât, fuse-
seră înglodați cu un noian de dări, care creșteau de la un
an la altul.
Asuprirea creștea… Cum răbdarea are o limită,
ţăranii s-au răsculat. Au omorât un călugăr, au luat clo-
potul de la locul lui şi au vrut să-l treacă Jiul. Apa fiind
mare, n-au reușit, iar clopotul căzând în râu.
De atunci se zice că de câte ori apa Jiului creşte,
ajungând în locul unde a căzut clopotul, valurile vuiesc
cumplit şi împrăştie, hăt departe, un murmur prelung,
de bronz tremurând.
Pentru că s-a făcut omor, mânăstirea a fost pără-
sită și timpul a distrus-o. Dup ani, a fost refăcută de
Pârvu Craioveanu şi de soţia sa, Neaga, mama lui Nea-
goe Basarab. Documente doveditoare se găsesc în ar-
hiva Mitropoliei Olteniei. Ștefan Andreescu şi Nicolae
Cazacu, consemnează hrisoavele păstrate de la Neagoe
Basarab privitor la istoria Mânăstirii Vişina. Cel mai in-
teresant este acela din anul 1514, care se amintește că
Basarab Voevod dă poruncă să se găsească vechile ho-
tare din vremea lui Mircea Voevod, din Bumbeşti şi
Porceni. Cu sufletele lor – spune legenda – au aşezat
hotar pe malul unde a fost vechiul hotar, pe Obrejiţă,
locul unde se află acum centrul civic al Bumbeștiului
până la apa Jiului, de la Genunea lui Miloe. Iar de aici
cade hotar pe valea lui Şerpe, apoi din partea Porcenilor
hotarul de piatră se întinde spre capul Luncii de Jos şi
de aici pe plaiurile şi luncile de pe Jiu în sus, cu sadu-
rile, grădinile și cu toate plaiurile.
In zilele noastre, Mânăstirea Vişina, primul focar
de cultură pe meleaguri bumbeştene, a revenit la viaţă.
Acest monument istoric vorbeşte, peste veacuri, de as-
piraţia spre libertate, neclintită și dintotdeauna, a locui-
torilor Bumbeştiului.
Curmătura Fonfului
O bandă de tâlhari turci tot îi jefuiau pe-ai locu-
lui. Unul, Lazăr Fonfu, din Bumbeşti, s-a hotărât să
meargă la Viena, la împărat. Şi ce-şi pune bumbeştea-
nul în minte împlineşte cu voie de la Dumnezeu.
A ajuns în strălucitoarea capitală a imperiului.
Împăratul i-a dat două tunuri de cireş cu artilerişti cu
tot. Legenda spune că au pus tunurile „la crestătura”,
adică pe locul unde este spitalul orăşenesc astăzi. Îi

mai ziceau Obreja sau Coasta Bisericii. Aici era și pul-
berăria turcilor.
Lazăr le-a spus celor cu care vroia să stârpească
„banda de tâlhari turci” să meargă în sat, să adune oa-
menii şi când vor fi gata să facă un foc mare. Când el
va vedea focul, va trage cu tunurile. Aşa au făcut oame-
nii lui. Iar Lazăr cu artileriştii au tras cu tunurile exact
în pulberăria turcilor din Obreja. Pentru turci, pulberă-
ria însemna mai mult decât aerul, era nădejdea vieții lor,
că aici își încărcau pistoalele cu pulbere. La auzul bu-
buiturilor, turcii au sărit pe cai gata s-o ia la fugă. Dar
caii fuseseră priponiți, iar turcii în loc să scape cu fuga,
au căzut în mâna bumbeştenilor. N-a scăpat niciun turc
viu. De-atunci, acestui loc i se spune Curmătura fonfu-
lui.
‚,Gruiul Muierilor” şi „Colnicul Turcului”
Locuitorii satelor Porceni-Birnici şi Haraborul
aveau datoria să ocrotească şoimii. Şoimii erau folosiţi
la transmiterea mesajelor armatei, mesaje de pace, dar
şi de războaie, pentru a se vesti năvălirile turcilor, tot
mai dese.
Pentru faptul că ei ocroteau „Fluturaşii de
munte”, cum li se mai ziceau, ei erau scutiţi de dările
către domnie. Isprăvindu-se şoimii, cu timpul, sătenii
au fost puşi la dări ca toţi birnicii.
Ca să se apere de turci, cei din Pleşa aveau adă-
posturi în munţi, unde se retrăgeau cu vite şi hrană, din
calea năvălitorilor. Neputându-i scoate din ascunzăto-
rile lor din munţi, turcii au recurs la un vicleşug.
Anume, în ziua de Paşti, când se aflau la horă, au venit
legaţi la cap, ca femeile de peste munte, făcându-i să
creadă că sunt ungurence din Ardeal ce veneau la rudele
lor de-aici. Drumul pe unde veneau turcii îmbrăcaţi în
femei se numeşte astăzi „Gruiul Muierilor”.
Turcii au năvălit peste sătenii ademeniți şi i-au
măcelărit. Un băiat şi-o fată au văzut de la marginea pă-
durii măcelul şi au luat-o la fugă. Un turc i-a văzut şi s-
a luat după ei. Văzând că nu-i poate ajunge, s-a oprit.
Locul acela se numeşte de-atunci „Colnicul Turcului”.
Din cei doi tineri scăpați de la omor se zice că se trag
locuitorii satelor Porceni-Birnici și Pleşa de astăzi.
Turcul şi pruncul
In vremurile de demult, casele erau foarte mici,
majoritatea cu o singură cameră. Vrednicia bumbeşte-
nilor era de toată lauda, ca și acum, dar atunci așa erau
vremurile, cu sărăcie și munți de de asuprire. Sătenii
puneau în loc de geam o piele de oaie rasă prin care
foarte greu pătrundeau razele soarelui. Focul îl făceau
în mijlocul camerei, paturile fiind așezate pe lângă pe-
reți. Acoperişurile caselor erau din șindrilă, prinse cu
cuie din lemn. Casele erau așezate pe dealuri sau în
apropierea apelor.
Povestesc bătrânii că după mari cazne s-a făcut o
şosea. Ca să se facă sat adunat pe lângă șosea, sătenii
154
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
au fost forţați de călăraşi, distrugându-li-se casele izo-
late şi depărtate de. Aşezarea noilor case „la linie” s-a
făcut de stăpânirea austriacă. Aşa a luat naştere satul
adunat Bumbeşti-Jiu. Tragerea satelor „la linie” a avut
ca scop colectarea mai uşoară a impozitelor pe animale,
pe oi mai ales.
Tetila a rămas ca sat răspândit până în jurul anu-
lui 1864, când locuitorii săi au fost obligaţi de stăpânire
să se mute mai sus, pe actuala linie a satului. Vechiul
sat era alcătuit din case izolate, aflate la vreo 300 metri
înspre apus de actuala linie a satului. Casele aveau în
jurul lor proprietăţi şi erau legate între ele prin poteci.
Pe locul actualei linii a satului se afla un drum de care.
Satele Bumbeşti şi Curtişoara şi-au schimbat de
mai multe ori vetrele, aflate în apropierea Jiului, fiind
mutate către răsărit, pe botul dealurilor, la adăpostul pă-
durii. Și din cauza inundaţiilor, prin revărsarea Jiului
când se supăra, dar şi pentru a se apăra mai uşor, pădu-
rea fiind pentru localnici un mijloc de refugiu mai sigur.
Când vedeau praful ridicându-se, ştiau că vin
turcii şi fugeau în pădurea deasă. Turcii nu prea cutezau
să intre în păduri de frica plintelor ascunse ale haiduci-
lor și spaima fiarelor sălbatice..
La una din năvălirile turcilor, o femeie şi-a uitat
copilul în troacă. S-a întors după el. Copilul plângea,
dar lângă ele se afla un turc care striga să vină mama
lui. Dar mama, cum l-a zărit pe turc, s-a ascuns. Turcul
și-a dat seama că acesta nu va apărea cât timp el este
acolo şi a plecat, spre binele pruncului. Era prea mic
pentru a fi luat rob sau să fie vândut.
Mai ghiauri ca ghiaurii
Era pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, cam pe
la 1750. Veneau turcii la Stamatoiu. Sătenii fugeau în
munţi. Au apărut odată într-o linişte ca-ntr-o peșteră
neaflată de om..
Vica, una din fetele lui Beregan, n-a ajuns să fugă
şi s-a ascuns în podul casei. Ca în tot locul din lume și
pe aici s-au aflat „vânzători” pe arginți. Turcii și-au gă-
sit de îndată iscoade.
Vica şi-a auzit numele strigat din drum de o voce
foarte cunoscută:
– Ieşi afară, fato, că plecară turcii!
Fata vedea din pod că aceştia se aflau în poartă.
Turcii puneau foc pe unde treceau. Au nimerit şi
la o casă cu un copil în scutece, lăsat în leagăn. Copilul
plângea, turcul l-a auzit. Cât de dur era acesta, mare i-a
fost mirarea când a văzut că părinții pruncului sunt şi
mai răi la suflet ca el, dacă au fost în stare să-și lase
copilul singur în faţa morţii.
– Sunteți mai ghiauri ca noi, degeaba ne ziceţi
nouă ghiauri!
Turcul a pus un galben lângă copil şi a ordonat
celor care erau cu el să nu pună foc la acea casă.
(Din volumul în pregătire „Desaga cu legende”)

Isabela BRĂNESCU
Scobitori de argint
Mergea în urma ei. Avea vreme să-i spună.
Poate nici nu trebuia să știe. Nu se vorbise întreaga
seară decât despre flori, ceaiuri și albine. Când ele ple-
caseră la bucătărie, să aducă tortul, aflase. În câteva cu-
vinte. Fără să aibă vreme să reacționeze, fără să înțe-
leagă cu adevărat. Se făcuse târziu, cea mică mergea la
culcare. Își spuseseră cam tot ce era de spus. Nimicuri
în cea mai mare parte. Păstraseră atmosfera veselă, se
strânseseră în brațe promițându-și că se vor revedea.
Curând. Poate de sărbători. Știau că nu va fi așa. Ana
nu știa. De aceea ea se grăbise să plece. Altfel ar mai fi
stat.
Se deplasau de-a lungul șoselei pe care se agita
o echipă de muncitori. Mirosul de smoală încinsă îl
amețise. Vâscozitatea neagră se cumințea sub rola grea.
O privea captivat. Teama pe care o cunoscuse în trecut
era diferită de ce simțea acum. Mult mai puternică. Îi
umbla prin măruntaie, răsucindu-se asemenea unei
frânghii plină de noduri scufundată într-o găleată cu pe-
trol. Peste care tatăl Voichiței aruncase un chibrit
aprins. Mai cunoscuse dureri, dar nu fuseseră la fel. O
vedea pe Ana vorbindu-i despre vizita pe care tocmai o
sfârșiseră. Nu auzea nimic din cauza lucrătorilor. Po-
vestea gesticulând, privindu-l din când în când, veselă.
Încerca să țină pasul cu ea, încovoindu-se ușor. Ea era
un om bun. Era norocos. Aveau o căsnicie liniștită.
Toate au rostul lor, își spunea. Va afla la timpul cuvenit.
Nici mai devreme, nici mai târziu. Când va fi pregătită.
Măcar atât putea face. Amâna momentul. Îi va intra pe
sub piele, îi va respira aerul, va strânge gunoiul în locul
ei, va spăla parchetul. Se va lăsa de fumat. Aștepta de
ceva vreme, se va bucura. Mai încercase, fără rezultat.
– Gata, Ana, din seara asta nu mai fumez.
– Bine, atât îi răspunsese. A doua zi ea îi arătase
scrumiera plină. Ai uitat că nu mai fumezi. Zâmbea în
vreme ce o scutura.
– Nu, doar că nu am știut ce să fac cu timpul
meu.
Azi vei avea și mai mult timp liber.
155
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Voi sta pe terasă și voi citi. Poate despre bă-
trâni. Și bolnavi. Așa cum tu citești despre nebuni.
– Nebuni de legat. Râseseră amândoi. Eu citesc
despre nebuni pentru că mi-e frică de normalitate. Ție
ți-e frică de viață?
Dăduse din cap, nedeslușit. La fel se simțea și
acum. Chiar, de ce se gândea la bătrânețe mereu? Îi era
frică sau silă de neputința care se apropia? Se va lăsa de
fumat, își regăsi gândul de mai devreme. Se va așeza
lângă cerșetori, privindu-i. Ea așa făcea uneori, le ofe-
rea bani. Va face la fel. Va spăla veceul, va aduna gân-
dacii morți din baie. Ba nu, asta nu ar fi putut face.
Orice altceva. Auzea trecerea lor, la adăpostul întuneri-
cului. Zgomotul picioarelor pe gresie suna metalic, ase-
menea scobitorilor de argint. Se întrebase în copilărie
cum ar fi să fie păianjen. Să prindă insecte, să mestece
saliva, să construiască plase. Să moară strivit de bo-
canci.
Mirosul îi deșteptase spaima. Făcuți terci, apla-
tizați. Duhnind. Sfârâind. O simțea materializându-se,
simțea că o ascunde în buzunar, că o atinge cu degetele.
Era neputincios și trebuia să accepte, să trăiască mai de-
parte. Neputința însemna moarte. Niciun cuvânt despre
ce gândești. Voichița mai are o șansă. V-a găsi un om
bun în calea ei. Nu era altă explicație. Auzise cândva
că, dacă întâlnești în viața ta un singur om bun, pâinea
lui Dumnezeu, ajungi în rai. Te trage după el. Poate că
de aia mor unii de tineri, se duc cu primul om bun pe
care l-au întâlnit. Poate avem o singură ocazie, omul
nostru bun și, pac! Dacă l-am pierdut, am ratat. Terci.
Aplatizați.
Se apropiase, o atinsese pe braț, arătându-i se-
maforul roșu. Se opriseră privindu-se îndelung. Atât. La
ce le folosea să-și vorbească? Avu sentimentul că ea
știe. Privirea îi era tulbure, așa cum arăta iarna, când îi
era frig. Se prefăcea. Pentru el. Se cunoscuseră în primii
ani de școală. Stătuseră în aceeași bancă. Ea îl luase de
mână într-o seară.
– Vrei să te joci cu mine?
– Ce?
Avea codițe împletite, legate cu funde galbene.
La fel cum erau sandalele. Dinții mici, suprapuși arătau
precum solzii. Avea senzația că se strâmba de câte ori
râdea. Altceva nu observase atunci. Abia mai târziu,
crescuse și culoarea ochilor i se schimbase odată cu
anotimpurile, o descoperise. Îl trăsese în grupul copii-
lor. În spatele blocului, acolo unde acum se construise
parcarea, se adunau copiii din cartier. Sunt reguli sim-
ple, a încercat să îi explice ea. Cum să-ți faci prieteni,
așa se numește jocul.
Era un fel de ritual în care aruncau cu pietricele
și bulgări de care făceau rost smulgând buruienile care
împânzeau locul. Se spărgeau în cea mai mare parte îna-
inte de a atinge trupurile. Unii copii scuipau. Cei mai
mici adunau pietricele. Le făceau grămăjoare. Regula
era să nu atingi fața celui sfințit. Nu povesteau ce sim-
țeau, râdeau și aruncau. A întrebat-o dacă nu i se părea
umilitor. I-a răspuns mirată, cum poate fi umilitoare

joaca? Dacă nu te primeam în grupul nostru erai umilit,
dar așa? Acasă a înțeles de ce îl priveau ciudat trecăto-
rii. Scuipații se uscaseră, sticleau. Mama lui aruncase
cămașa și pantalonii scurți.
Uruitul mașinăriei i se părea insuportabil. Se
împiedică. Simțise mâna ei atingându-i degetele.
– Nu te mai gândi.
– Primul nostru joc de-a viața, îți amintești? Am
povestit întâmplarea tatălui Voichiței. Crezi că am gre-
șit?
Liliana LICIU*
Drumul de pietre
Călătoria mea în orașul din piatră albă, Chiși-
nău, se încheiase. În minte îmi răsunau versurile imnu-
lui metropolei, ,,Orașul meu” (muzica - Eugen Doga,
versurile - Gheorghe Vodă): ,,Oraşul meu din albe flori
de piatră / În ploi de soare zi de zi scăldat / Mereu înti-
nerind în vechea vatră, / Din cântec și iubire înălțat.”
Fusesem invitată să particip la mai multe activități cul-
tural - artistice, dedicate Zilei Limbii Române și petre-
cusem câteva zile foarte frumoase. Am reîntâlnit oa-
meni dragi, am legat prietenii, am depănat amintiri, am
fost înconjurată de mari personalități, onorată fiind să
mă aflu în preajma lor. Dacă în martie când fusesem
invitată la o altă serie de evenimente literare, îl cunos-
cusem pe marele compozitor Eugen Doga, de această
dată Pretura Sectorului Ciocana-Chișinău a pregătit o
primire impresionantă delegației noastre, din România.
Ultima seară care încheia această călătorie avea
să-mi aducă o mare surpriză. Reîntâlneam doi oameni
deosebiți, pe care îi iubesc din toată inima, poeta Iulia
Paliț și Maestrul Nicolae Paliț, artist emerit /artist al po-
porului, în compania cărora am petrecut alături de câ-
tiva prieteni, ore care îmi vor rămâne întipărite în inimă
pentru toată viața. Undeva, pe terasa unui frumos resta-
urant, la o masă mai retrasă, această întâlnire de suflet
s-a transformat într-o adevărată serată. Am recitat poe-
zii, am vorbit despre noi și despre cei dragi care ne spri-
jină necondiționat, iar Maestrul ne-a cântat și ne-a în-
cântat cu povestiri din bogata activitate a Domniei sale.
156
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Plecam din Chișinău cu sufletul de frumos și
mai bogată ca niciodată.
M-am urcat în tren, dornică să ajung cât mai
repede acasă, să mă așez la masa de scris și să-mi în-
condeiez trăirile. Mi-am aranjat frumos bagajele, apoi
m-am așezat pe locul meu, privind zâmbitoare pe geam.
Pe bancheta din față, o femeie trecută de vârsta mea, cu
niște ochi mari, expresivi, de un albastru fantastic, mă
fixa cu privirea. La început am crezut că mi se pare, dar,
mai târziu, privirile insistente ale femeii au început să
mă deranjeze. Mi-am scos din geantă carnețelul pe care-
l purtam mereu cu mine, pentru a-mi așeza gândurile și
am început să scriu versurile pe care le scrisesem pe o
foaie, în cadrul unei activități de la Biblioteca Națională
a Moldovei din Chișinău. Nu vroiam să le pierd, așa că
am încercat să mi le reamintesc : A cui sunt eu? Nu știu
ai cui sunteți voi / Dar eu sunt din neam de coridon. /
Prin venele mele / curg neobosite cerneluri de maci. /
Drapelul Terrei / e stăpân peste inima mea / și mă le-
gitimez / ca fiind / fiică a pământului / dinspre daci.
Eram mulțumită că mi le reamintisem, când fe-
meia din fața mea s-a aplecat brusc spre mine, punându-
și mâinile (pe care le-am simțit grele ca un bolovan),
peste ale mele:
– Domnișoara învățătoare!
Am rămas stană de piatră, ridicând privirea ful-
gerătoare, iar femeia s-a speriat așa de tare, că s-a re-
tras brusc, lovindu-se puternic cu capul de peretele cu-
șetei.
– Mi-ați fost învățătoare, acum douăzeci și
ceva de ani! a continuat.
Am rămas uimită… Da, fusesem învățătoare
suplinitoare imediat cum ieșisem de pe băncile școlii,
în perioada 1992-1996, într-o comună din apropierea
satului în care mă născusem. Dar femeia din fața mea
nu avea cum să-mi fi fost elevă, pentru că arăta tare îm-
bătrânită.
Fața ridată, mâinile amarnic muncite, în care se citea
povestea celor mai înverșunate furtuni, nimic din toate
astea nu arăta a fi o femeie de 30 și ceva de ani…
- Poate copilului dvs. i-am fost învățătoare! am
spus eu nedumerită.
- Nuuuuu! Eu… eu sunt Mădălina! Uitați, am și
acum semnul câmd am căzut în fața magazinului, într-
o sticlă spartă, iar dvs. m-ați dus pe brațe la dispensar și
v-ați rupt atunci tocul de la pantofii roșii, cei mai fru-
moși pantofi pe care îi văzusem vreodată.
Și femeia își ridică rapid fusta colorată și-mi
arată semnul de pe pulpa piciorului.
Am rămas ca la dentist…Da, era Mădălina, fata
cu părul blond, cârlionțat, crescută de tatăl ei, fiindcă
mama se prăpădise când ea avea numai câțiva anișori.
Tatăl ei, rănit la revoluția din 1989, era un om taciturn,
îmbufnat, dar care avea o grijă deosebită de copilă. O
aducea mereu la școală și o lua de la școală. Ca și cum
femeia mi-a ghicit gândurile, mi-a spus:
- Da, știu, am îmbătrânit tare urât, domnișoara în-
vățătoare! Munca… munca m-a îngenunchiat, a mușcat

din mine cu dinți ca de câine. La țară este mult de
muncă, nu prea mai avem– Nu-mi mai spune,,domni-
șoara învățătoare”! am rugat-o. Nu mai sunt învăță-
toare, apoi, nu mi se mai potrivește nici statutul de
,,domnișoară”. Am familie.
– Nu vă supărați că vă spun așa, dar pentru mine
tot domnișoara învățătoare ați rămas. Ați fost și sunteți
îngerul meu păzitor, apoi sunteți frumoasă ca o zână.
Peste dvs au trecut anii tare delicat! Mai țineți minte
când îmi dădeați din pachețelul dvs.?
– Da, Mădălina! am murmurat.
- Dar când veneam pe furiș la gazda la care stă-
teați și mă ajutați la lecții, mai țineți minte?? Apoi, di-
mineața aceea, când tata a venit furios la școală, că ne
țineați peste program la meditații, dar cu sufletul ales
pe care îl aveați, l-ați făcut să plece cu ochii în lacrimi,
mulțumindu-vă? De atunci nu a mai fost vreodată îm-
potriva acestui lucru, ba chiar verifica dacă rămân me-
reu la meditații.
- Știu, Mădălina, știu…Tatăl tău totuși era un om
bun, dar din cauza poverilor prea multe și prea grele pe
care le ducea de unul singur, devenise tare mânios pe
viață în ultimii ani… Mai trăiește?
- Da, domnișoara învățătoare, trăiește, își târăște
piciorul de lemn și bate în el cu bastonul când e vreme
de ploaie. El e meteorologul nostru. Cu două zile înainte
de a ploua îl apucă durerile, mai ceva ca durerile facerii,
dureri care sunt din ce în ce mai mari, de la an la an.
Stăm în jurul lui și-l ascultăm cum blesteamă sistemul.
Știți, tata ținea la dumneavoastră, vă respecta foarte
mult. Spunea că sunteți un om care aveți coloană verte-
brală și că veți ajunge mare în viață…
Am zâmbit ușor, gândindu-mă la anii aceia…Și la
pantofii roșii despre care amintea Mădălina, la ziua
când îl cunoscusem pe tatăl ei… Stăteam la gazdă, iar
la fiecare sfârşit de săptămână mergeam acasă pe dru-
mul de piatră, lung de aproximativ cinci kilometri, pe
care îl parcurgeam în mare parte pe jos. Mergeam în-
cet, fără să mă gândesc la ceva anume.
Stricasem deja perechea de pantofi roșii, cu to-
cul de 10 cm, pe care mă încăpățânam să-i port des, cu
toate că nu erau deloc potriviți pentru drumurile de la
țară, pantofii despre care vorbea Mădălina.
Apoi, după acea pereche pe care dădusem un
pumn de bani, aproape toată prima mea leafă de dascăl,
a urmat o pereche de sandale de lac, negre, pe care le-
am ales intenționat cu un toc mai gros, să mă pot lupta
cu pietrele. Erau sandalele mele ,,de vinerea”, pentru că
doar cu ele mă încumetam să merg pe jos atâta amar de
vreme, iar când ajungeam în şosea, mă opream la
chişmeaua din staţie, îmi răcoream picioarele și-mi po-
toleam setea.
Era într-o zi de mai. Afară ningea cu flori de
livadă și parcă toată zarea se îmbrăcase în rochie de
mireasă. Pământul era și el alb ca spuma laptelui și-n
oglinda curată a cerului se oglindeau buclele ca de jăra-
tic sfios, ieșite pe sub marama copacilor îmbujorați, ce-
și întindeau brațele încărcate de broderie, ca-ntr-o
157
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
explozie de râs. Pe la jumătatea drumului l-am ajuns pe
tatăl Mădălinei… Auzisem că ieșise din spital de ceva
vreme, după ce se chinuise aproape trei ani cu rănile lă-
sate de revoluția din 1989. Lumea vorbea verzi și us-
cate, ba că fusese confundat cu un ,,terorist” și împuscat
în piciorul drept, ba că se nimerise și el pe 22 decembrie
în centrul Bucureștiului, ca un gură-cască și împușcat
din greșeală, dar nimeni nu știa adevărul. Se mai spunea
că, de când a ieșit din spital, merge pe drum vorbind de
unul singur, apoi când e dimineață el dă ,,bună seara”,
iar când e seară dă ,,bună dimineața.”
– Sărut mâinile, domnișoară! îmi spuse cu o
voce domoală.
Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am dat
seama imediat cine este. Își târâia piciorul drept ane-
voie, ținându-se cu mâna stângă de piciorul stâng, iar în
dreapta avea un bagaj voluminos pe care abia îl ducea.
Nu degeaba lumea vorbea că este un om sucit și ciudat
și că, de când s-a întors acasă, parcă i-ar fi făcut medicii
transplant de inimă, nicidecum că ar avea tăiat piciorul.
,,Are inimă de diavol acum, vorbeau bătrânele pe la
colțuri !”
– Bună ziua, nea’ Dunitru! i-am răspuns.
– Greu drumul de piatră, domnișoară, greu, nu-i
așa? Apoi, sunteți singura persoană de pe văile astea
care parcurge atâta distanță și mângâie pietrele astea cu
asemenea tocuri. Bravo dumneavoastră, ați învins dru-
mul de piatră! și se uită la mine cu admirație.
– M-am obișnuit, nea’ Dumitru, m-am obișnuit.
Știi și mata vorba aia: ,,Nu mor caii când vor câinii”! și
omul a început să râdă zgomotos, de abia se opri.
– Așa e, așa e...,,Ce nu te omoară, te întărește” îmi
dădu replica. Acum înțeleg eu de ce vă iubește Mădă-
lina așa de mult! Și toți copiii am auzit că vă iubesc.
– Eu încerc să fiu blândă cu ei și să-i învăt cât mai
multe, nu vreau să privească școala ca pe o corvoadă,
iar dumneata nea’ Dumitru ar trebui s-o lași mai des pe
fată la meditații, că acasă nu are cine o ajuta la lecții.
– Ei, domnișoară. aici m-ați atins. Pe mine cine
mă mai ajută în treburile gospodăriei dacă dumneata
vrei să stea toată ziua la școală? Că uite cu ce m-am ales
de pe urma revoluției și omul lovi cu bastonul pe care-l
avea agățat de bagaj, în piciorul de lemn, așa de tare, că
sunetul făcu să pălească la față florile pomilor de pe
marginea drumului cufundat și el deodată, într-o tăcere
ca de mormânt.
– Păi dacă poți să mergi cinci kilometri pe jos, pot
spune că dumneata ai învins drumul de piatră, nu eu!
am încercat să schimb vorba și să risipesc momentul
apăsător care se lăsase.
– Așa o fi, dacă spui domnișoară. Să știi că mai
avem ceva în comun, în afară de Mădălina care este fata
mea, dar și eleva dumitale.
– Ce anume, nea’ Dumitru? am întrebat curi-
oasă.
– Uite, eu știu aproape toate pietrele astea pe
de rost la cât bat drumul ăsta cu piciorul meu beteag.

Dar, sunt sigur că și dumneata le știi pe majoritatea la
câte drumuri faci spre casă, vinerea.
– Asta, cam așa este, am râs eu.
– Dar să știi că vei învinge drumul cu adevărat
când o să scapi de aici și o să-ți găsești un serviciu la
șosea, ori la oraș.
– Dar îmi place aici, în sat, foarte mult!
– E-hei domniță, peste câțiva ani o să fugi mân-
când pământul de la noi. Ce, nu vezi că revoluția a adus
schimbări, dar nu pentru noi?!?
Degeaba încercam eu să-i abat gândul de la revo-
luție și de la toate amintirile care îi chinuiau sufletul
amarnic, că el tot acolo se întorcea.
– În dimineața în care Milea s-a sinucis, pe 22
decembrie, a fost numit ministru al apărării Stăncu-
lescu! continuă omul fără ca eu să întreb ceva. Ne-au
interzis să mergem pe stradă mai mult de cinci per-
soane. În buricul Bucureștiului s-a adunat atunci un pu-
hoi de oameni, apoi, mai târziu, când Ceauşescu a în-
cercat să vorbească mulțimii, lumea s-a revoltat amar-
nic.
– Ai fost și dumneata acolo?
– Am fost, am fost domnișoară, dar nu ca un gură-
cască cum încearcă unii nelegiuiți să spună. M-am dus
că nu am mai rezistat, lumea se zvârcolea demult ca
peștele pe uscat. Oamenilor le ajunsese cuțitul la os.
Se așeză câteva secunde pe buza unui șanț șă-și
tragă răsuflarea, apoi a continuat:
– Elicopterele împărțeau manifeste, li se cereau
oamenilor să meargă acasă! și omul oftă prelung, apoi
își sterse cu mâneca hainei ochii înlăcrimați. Era un
haos total, iar în următoarele zile, sute de oameni au că-
zut răpuși de gloanțele care cădeau pe străzile Bucureș-
tiului ca făina la cernut.
– Îți dau un șervețel, nea Dumitru?
– Și pentru ce, domnișoară, pentru ce? continuă de
parcă nici nu-mi auzise întrebarea.
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la șosea.
Ca la un semn, nea ’ Dumitru a devenit mut, de parcă
cineva îi luase graiul. Nu a mai apucat să-mi poves-
tească cum a rămas fără picior…
– Mergi și dumneata la cișmea să te răcorești? l-
am întrebat.
– Nu merg, domnișoară, ce să mai răcoresc pu-
tregaiul ăsta de suflet?!? Mergi dumneata să îți răcorești
tinerețea, eu merg la doctor să mă răcorească de nisca-
vai parale.
Și omul se îndepărtă, pierzându-se în zare, pe șo-
seaua care cobora în comună.
Da, așa l-am cunoscut pe tatăl Mădălinei. Acum,
priveam când la Mădălina, când pe geamul trenului.
După aproape 27 de ani, lăsam în urmă frumusețile ora-
șului din piatră albă, Chișinău, în care mereu ardeam de
nerăbdare să mă întorc și amintirile unui drum de piatră,
pe care-l străbăteam pe jos, în anii în care eram dascăl,
amintiri frumoase și curate ca albastrul din ochii Mă-
dălinei.
158
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Tăceam amândouă. Nu îndrăzneam niciuna să ru-
pem tăcerea, dar responsabilul de vagon ne-a venit în
ajutor. (La fiecare vagon al trenului București - Chiși-
nău este o persoană căreia îi predai biletele, iar el are
grijă să-ți ofere cele necesare pe timpul călătoriei Nu
știu cum se numește, dar eu l-am numit responsabil).
- Să pregătiți, vă rog, cartea de identitate ori
pasaportul, ne apropiem de graniță!
Am scos documentul din geantă și, cum mai
aveam câteva cărți, i-am dat Mădălinei trei din cele mai
recente volume ale mele. Le-a luat cu grijă, uitându-se
pe copertă. Apoi, fața i s-a luminat deodată, privind
când la mine, când la cărți și tot așa…
– E numele dvs. pe cărți.Sunt scrise de dvs? în-
trebă ea mirată.
– Da, Mădălina! am răspuns încet.
– Doamneeeeeee, avea dreptate tata când spunea
că o să ajungeți om mare! Ce o să se bucure când o să i
le dau, domnișoarăăăă!
Și Mădălina scoase din geantă un ștergar alb de-
ți lua ochii, mirosind a levănțică și tot vagonul se umplu
de o aromă care-ți mângâia delicat sufletul și-ți liniștea
gândurile. Împături cu grijă cărțile mele, apoi spuse:
– Am să le citesc, domnișoară, dar la zile de săr-
bătoare, doar atunci am timp, în restul săptămânii nu
reușesc. Treburile gospodăriei abia dacă ne mai lasă
odihna de noapte…
– Când vei putea Mădălina, când vei avea timp!
Mă îmbrățișă cu mare patos, apoi își pregăti și ea
bagajele pentru că nu după mult timp urma să coboare.
Când ne-am despărțit, i-am promis că o voi suna. Am
sunat-o abia după mai bine de o lună.
– Alo! Bună ziua, Mădălina!
– Bună ziua, doamnă! îmi răspunse cu un ton grav
și supărat, ba renunțase și la formula ,,domnișoara în-
vățătoare”. Am simțit că ceva era în neregulă.
– Ești bine? Nea’ Dumitru ce face? am întrebat cu
inima strânsă.
– V-a citit cărțile, pe toate trei. Eu nu am apucat
să vi le citesc, nu am avut timp, să nu vă supărați, vă
rog frumos!
Și începu să plângă.
Apoi, se lăsă o liniște de o puteai tăia cu vârful
sabiei.
– Dar nu mă supăr, cum poți spune una ca asta,
draga mea?
– Când a plecat, a plecat fericit. Era convins că
o să sunați și m-a rugat să vă spun că a avut dreptate: pe
dumneavoastră nu v-a învins drumul de piatră, dar pe
el, da…
Aveam să aflu de la Mădălina că murise în ziua
când a plecat la medic, la jumătatea drumului de piatră,
pe buza șanțului pe care se așezase acum douăzeci și
ceva de ani, să se odihnească. Lângă el adunase multe
pietre, de jur-împrejur, ca un gard ocrotitor și avea pum-
nul drept plin de pământ reavăn. Bastonul era rupt în
două, aruncat la un metru de el, iar în vârf era înfipt un
certificat de revoluționar, pe care era scris cu o carioca

neagră: ,, Îl las moștenire neomenirii, cu piciorul meu
de lemn, cu tot…”
_____________________________________
*Scriitoarea polițist Liliana Liciu publică prima dată în re-
vista „Rotonda valahă”, recomandată de reputatul critic lite-
rar Victor Atanasiu. Ce știm despre poeta și prozatoarea Li-
liana Liciu? Anul trecut, în iunie, a bătut un record. Într-una
din sălile de festivităţi ale Centrului Cultural M.A.I. din ca-
pitală i-a bucurat pe cititori cu o triplă lansare de carte:
„Aproape de ora albastră”, „Simfonia pământului” si „Remi-
niscenţe matinale”. A fost un… recital al cuvântului scris,
Liliana fiind înconjurată de mulţi colegi de breaslă (in ale po-
eziei şi în ale profesiei de polițist), de prieteni din București,
dar şi din Republica Moldova, autori de poezie sau proză,
care au onorat-o cu prezenţa. Au venit de departe, de la
Chişinău, de la sute de kilometri. Spre lauda lor, le amintim
numele: Iurie Miron, editorul a două dintre cărtile autoarei,
Liliana Botnaru (Ed. Lyceum), Iulia Peliţ, Lidia Gonța
Grosu, Veronica Bumbu, Sabina Cojocaru… şi lista e mai
lungă. A fost o deosebită bucurie – scria o talentată jurnalistă
– „să le aud graiul dulce-moldovenesc, să le simt vibraţiile
inimilor lor calde! Liliana Liciu, deşi a mai avut lansări de
carte, de data aceasta emoţiile cât Ceahlăul i-au împodobit
sufletul. (…) Au fost foarte multe persoane care au vorbit:
Vreau să mai adaug că autoarea a avut ca invitați şi un cuplu
de muzicieni foarte, foarte talentați, actorii Magda Băcescu
și Stefan Apostol. Dar… să n-o omit pe actriţa Doina Ghi-
țescu.” În acest număr al revistei „Rotonda valahă”, cititorii
fac cunoștință cu prozatoarea Liliana Liciu.
Gospodarul cel înţelept şi fiul risipitor
„A fost odată
ca niciodată;
a fost pe vremea
când puricele se potcovea
cu 99 de oca de fier
şi tot sărea până la cer
strigând cât îl ţinea gura
că nu i s-a ajuns măsura!”
Era odată într-un sat un om bun şi gospodar la
casa lui, rămas văduv de timpuriu cu doi feciori care să-
i calce pe urme. Unul dintre ei crescuse mare şi cuminte
făcându-i cinste lui tătâne-său. Cum se-arătase harnic şi
la locul lui, nu-i fu greu bătrânului să-i găsească o fă-
tucă mlădioasă şi sfioasă, de mai mare dragul. Atunci
încinseră, măi frate, o petrecere încât să crape de invidie
cei cu maţele pestriţe şi alta nu! Înjghebă gospodarul
feciorului zestre mare; îl aşeză la casa lui şi nu-i mai
duse grija nicicum.
- Ei, mai am unul, îşi spuse frecându-şi mâinile
de bucurie, şi când l-oi vedea şi pe acesta în propria-i
gospodărie, se cheamă că mi-am făcut datoria de părinte
cu prisosinţă.
Azi aşa, mâine tot aşa, încercă să-i găsească o
mireasă potrivită, însă fugeau de dânsul ca de buha. Se
plămădise acest fecior din alt aluat. Era el şi înalt, şi
frumos prea îndestul, căci nu ducea dorul unor
159
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
asemenea harur,i dar se dusese vestea până hăt-departe
despre lenea şi lipsa de minte de care dădea dovadă. De-
geaba se zbuciuma tătânul în sus şi-n jos pe drumuri, nu
izbutea vreo pricopseală. Încet – încet se grămădi în
inimă-i necazul cât o piatră de moară şi prinse a-l mă-
cina fără ostoi. Simţind că se apropie clipa să-şi dea
obştescul sfârşit, îl chemă la căpătâiul său şi îi zise:
- Fiule, toată bruma de avere ce-am izbutit să
strâng ţi-o las acum cu limbă de moarte. Să nu ai teamă.
Cu frate-tău mi-am descâlcit daravelile de mult timp.
Şi-a primit partea când s-a însurat, aşa încât nu mai are
dreptul la nimic altceva. Pentru tine rămâne casa cu tot
ce este-n ea, vitişoarele şi pământul din fir în păr. Faci
cu ele ce vrei... Ba mai bine nu, hotărât nu! Mi s-ar îm-
bucura ciolanele pe ceea lume de-aş şti că te apuci de
treabă, cum ai putea, numai să nu cumva să înstrăinezi
ogoarele, băiete! Nu uita învăţătura neamului. Brazda
de pământ e sfântă, căci hrăneşte şi adăposteşte pe oa-
meni din veac în veac.
- Am să hotărăsc ce să fac cu toate acestea când
va veni vremea lor. Numai cât am şi eu minte în cap,
aşa să ştii, se burzului feciorul cel netrebnic.
Nepăsător la soarta tătâne-său, aştepta cu ne-
răbdare să se vadă singurul stăpân pe avere.
- Uşurel flăcăiaşule, nu te supăra! încercă să-l
molcomească plin de-amărăciune. Mai am a-ţi spune
doar câteva vorbe. Dacă vreodată vei hotărî că nu mai
ai nici un rost pe lume, când n-o să mai ai alinare şi nici
speranţă, când totul va fi negru pentru tine şi ai vrea să
sfârşeşti cu toate necazurile, atunci fiule să ţii minte că-
n grădina casei noastre, lângă nucul cel uriaş, se află o
hrubă bine ascunsă de ochi străini, sub un pâlc de ver-
deaţă. Dacă te vei strecura înăuntru, ai să găseşti atârnat
de grindă un ştreang. Să te bagi cu capul în el şi vei
scăpa de griji. Ţi-am netezit calea ca-n palmă, să nu fii
nevoit să-ţi frămânţi cugetul cu astfel de fleacuri. Doar
ştii vorba: „tătânului mai cu necaz, mai cu puţin, doar
odraslei ca în rai să-i fie”.
Rămase o vreme tăcut, trăgându-şi suflul şi
ajuns la capătul puterilor, mai apucă să-i spună:
- Rămâi cu bine, de-acum...
Îndată se stinse, lăsându-l îndurerat doar aşa de
ochii lumii . Feciorul îi pregăti mormântul şi toate ce-
lelalte câte mai trebuia, apoi începu a-l jeli prefăcut,
după datini şi puse atâta foc în glasul lui învăluitor, în-
cât despietri pe loc inimile tuturor sătenilor ce-l pri-
veau. Abia întors acasă, după ce milostivi câţiva săr-
mani cu te miri ce, scotoci pretutindeni să găsească bă-
nuţii agonisiţi trudnic de tată-său. Însă închipuieşte-ţi:
Sunt,
nu sunt;
nici grămadă,
nici de rudă,
nici în spuză,
nici de scuză!
- Unde să-i fi pus? Doar l-am văzut chiar eu
strângându-i rând pe rând. Te pomeneşti că i-a dat pri-
copsitului de frate-meu, că prea-l ridică în slăvi tot

satul. E clar că fără bani nu pot să răzbesc. Trebuie să
vând pământul şi vitişoarele.
Zis şi făcut. Toate acareturile îşi luară zborul în
mâinile altora mai vrednici, iar flăcăul se alese cu o de-
sagă de galbeni. Şi se puse pe petreceri şi trai bun, iar
de muncit nici pomeneală. Stătea zile şi nopţi în şir la
hanul din apropiere ungându-şi sufletul cu un vinişor
bun, şi ascultând cu-ncântare snoavele pe care le spu-
neau numeroşii călători se veselea nespus.
- Ei, asta da viaţă! Eu ştiu să trăiesc. La ce bun
să munceşti clipă de clipă, dacă nu poţi să te bucuri după
pofta inimii? Şi ce tot zic unii şi alţii de prin sat că nu
sunt bun de nici o brânză? Că nu aşa sunt de părere pri-
etenii mei. Iar de când s-a dus taica mi-am făcut prieteni
atât de mulţi încât nu le mai ştiu socoteala.
Într-adevăr, feciorul cel risipitor avea nenumă-
raţi prieteni care apăruseră în jurul lui, la fel ca ciuper-
cile după ploaie şi veneau din ce în ce mai mulţi, pre-
cum fiarele ce simţeau vânatul aproape. Benchetuiau pe
socoteala lui şi-l linguşeau cu neruşinare, iar când nu
era de faţă să audă ce-şi ziceau, îl batjocoreau care mai
de care.
- Măi fârtate, aşa prostovan să tot fie, că mân-
căm şi bem de pe spinarea lui şi o ducem bine, în timp
ce-i tocăm averea fără să-şi dea cu seamă. O să se aleagă
praful de munca bietului tată-său, odihnească-se în
pace!
Nu trecea măcar o zi în care prietenii, sau chiar
necunoscuţii, să nu-i zică:
- Măi omule, măi fericitule! Alesule între aleşi!
Dă-mi şi mie un păhărel de cinste, că ţi-oi da şi eu
cândva.
Şi câtă vreme îi zornăiau galbenii în chimir, nu
ducea lipsă de muşterii pe cinstite. Zi după zi îşi lua
porţia din desagă şi cum nu punea vreodată ceva în loc,
se trezi într-o dimineaţă, spre cumplita lui spaimă, că nu
mai avea nimic într-însa.
- Vai de mine, îşi zise el, cum să mă descurc de
azi înainte fără galbeni, că mă aşteaptă prietenii la han.
Ce am să le spun?
Însă îndată se linişti şi se îmbărbătă.
- Bah..., de ce-mi fac atâtea griji, doar are cine-
mi ajuta. N-am omenit atâţia prieteni? Acum a venit
rândul lor să dea!
Şi plecă iar, vesel, spre locul întâlnirii. Măi ve-
ricule, de-ai fi văzut, era o-nghesuială de vlăjgani mai
ceva ca stelele pe cer!
- Cum o mai duci azi, rege între regi? îl întrebă
unul, care era:
mai cu moţ şi mai chipos
ca un pui din găoace scos!
- Da, da, cum o mai duci, prinţ al norocului? se
gudurară cu toţii.
Codindu-se o clipă, le mărturisi de-a dreptul:
- N-o să vă vină să credeţi, dar, prieteni, am
ajuns la fundul sacului şi m-am gândit că a venit rândul
vostru să mă cinstiţi.
160
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ei însă erau de cu totul altă părere. Se avântă
cel chipos:
- Vai, frăţică! Rău îmi pare pentru tine, că ai
păţit aşa necaz! Vezi însă că eu tocmai plecam. Sunt
aşteptat cu nerăbdare într-altă parte şi nu vreau să-ntâr-
zii. Să ne vedem sănătoşi pe altădată !
Rând pe rând, se risipiră cu toţii ca luaţi de vânt.
Unul dintre ei pretinse că se simte înfiorător, că-l prinse
aşa deodată junghiul la inimă şi-i este cu neputinţă să
mai zăbovească. Altul îi zise că n-are nici un gălbior şi
pentru a-i dovedi acest lucru îşi întoarse punga pe dos,
putând oricine să vadă adevărul spuselor sale. Şi, uite
aşa, cerându-şi iertăciune de una sau de alta, îi întoar-
seră spatele nesimţitori. Ba unii chiar mai îndrăzneţi îi
spuseră verde-n faţă că nu l-au mai văzut vreodată; şi n-
având ce-mpărţi să le dea pace. Mâhnit din cale-afară
de purtarea lor mârşavă, se întoarse încet şi gânditor
spre casă.
- Măi, cu ce prieteni m-am pricopsit! Te storc
bine de sevă când eşti verde şi-n putere şi apoi te pără-
sesc ca pe-un gunoi când te-ai ofilit şi nu mai ai ce dă-
rui.
Îşi duse la târg tot ce-i mai rămăsese în casă şi
astfel trăi o vreme în deplină singurătate. Nu-şi mai
arăta nasul prin sat, să nu le vadă rânjetele de pe chi-
puri, că şi-ar fi ieşit din minţi de supărare şi ar fi făcut
vreo nefăcută. Curând îşi termină toate proviziile nema-
irămânându-i nimic. Casa era cu desăvârşire goală.
Dormea pe jos pe un braţ de paie şi era lihnit de foame,
cum nu mai fusese nicicând. O deznădejde cumplită îl
cuprinse încet – încet.
- La ce să mai trăiesc? Nimeni nu mă poate
scoate din necaz.
Merse-n lung şi-n lat prin odaie şi deodată îşi
aminti ce-i spusese tată-său pe patul de moarte.
- Ei, dar trebuie să merg la ascunzătoare!
Alergă într-un suflet prin grădină, la nucul cel
uriaş, şi uitându-se mai bine văzu în spatele unui bos-
chet răsfiros o hrubă adâncă şi urât mirositoare, un fel
de grotă a cărei intrare, doar atât de largă cât să se poată
strecura în ea o făptură mai subţirică, îţi făcea părul mă-
ciucă în cap prin întunecimea ce răspândea. Din tavanul
ei atârna fluturând un laţ trainic şi lucios, care-i atrase
numaidecât privirile.
- Aha! Ăsta-i ştreangul ce mă va duce în altă
lume. Foarte bine! Sunt pregătit. Şi cum tata s-a gândit
la toate, nu-mi rămâne decât să bag capul într-însul şi
multele necazuri vor lua sfârşit.
Fără şovăire se agăţă de el cu toată greutatea
trupului. Dar într-aceeaşi clipă se deprinse grinda, care
se vede treaba, fusese încleştată acolo doar aşa de mân-
tuială, şi căzu pe pământul rece, revărsându-se-n capu-
i o ploaie strălucitoare de galbeni şi nestemate dintr-o
tainiţă abia dezvelită. Blegit de-a binelea, cu greu des-
luşi tâlcul. Tătâne-său nici pe departe nu-l îndemnase
să-şi ia viaţa ci-i dezvăluise misterios calea spre liman.
Se înduioşă. Recunoştinţa tâşni din el într-un vuiet co-
pleşitor.

- Doamne, ce-mi fu dat să trăiesc! Nici nu merit
această comoară. Se vede că tătucul mă cunoştea foarte
bine. Ştia c-am să prăpădesc bunătate de avere şi mi-a
netezit scăpare din impas, să nu-mi fie zilele cernite.
Cât de mult m-a iubit! A trebuit să mă izbesc cu capul
de-o asemenea greutate ca să-mi vin în minte. Însă de-
acum s-a petrecut cu
„şaga
maga”.
Scârbindu-i-se de viaţa de mai înainte, de risi-
pele şi de chiolhanurile cu prietenii, strânse cu grijă
nesperata comoară şi, fericit cum nu mai fusese vreo-
dată, se apucă de muncă spornic şi cu chibzuinţă. În
scurtă vreme deveni un bun gospodar, de mai mare mi-
rarea. Dar mai ales se feri din calea prietenilor de altă-
dată, căci ce fel erau aceia care dădeau năvală la ospeţe
şi bucurii ca muştele la miere, iar când te pălea necazul
nu le vedeai nici spatele în goana lor nebună?!
Şi-am zis verde de alun,
Atât avut-am să vă spun;
Ba am încălecat şi pe o roată
Şi v-am spus povestea toată!
Victoria STOLOJANU
Monica RASCOL
Premiați la Concursului Național de
Proză Scurtă „Nicolae Velea”,
ediția a III-a. 2019
Ovidiu CUREA
Râmnicu Vâlcea, o romanță sub Capela*
Pentru mine Râmnicu Vâlcea începea în strada
Avram Iancu nr. 1 bis. O vilișoară frumoasă cu demisol,
mezanin și etaj, proprietate a domnului Lupașcu, fost
subprefect care, pentru funcția sa în regimul anterior,
făcuse ani de pușcărie la canal. Ieșise de acolo și, prin
60-61, atât cât am locuit noi cu chirie în casa lui, lucra
ceva pe la episcopia din Râmnicu Vâlcea, faimoasa
episcopie pictată de Gheorghe Tătărăscu. Mai în fața
casei domnului Lupașcu, în aceeași curte, la nr. 1, fără
bis, se afla o altă vilișoară cu intrare direct din stradă,
unde locuia familia doctorilor Sântu, părinții lui Răducu
161
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
și ai Doiniței, doi puradei cu câțiva ani mai mici decât
mine; familia lui Dragoș, Stoeneștii, și familia domnu-
lui inginer Ionescu de la Uzinele Govora. Domnul ingi-
ner Ionescu avea o motocicletă verde, un IJ de 250 cm
cubi, pe care o repara din când în când în curte, cu atenta
și importanta participare a lui Dragoș, băiatul Stoeneș-
tilor, băiat serios, cu cinci ani mai mare decât mine care
nu aveam decât 7-8 ani, elev în clasa I și apoi a II-a la
Școala Generală nr. 1 din Râmnicu Vâlcea.
Familia Lupașcu, proprietarii, avea două fete
mari, la liceu, Sanda și Ileana. Ileana era cea mai mare
și cea mai frumoasă. Eu ziceam că o să mă însor cu ea
când o să fiu mare. Cânta frumos Ileana. Avea o voce
de soprană, clară, limpede și puternică ce reverbera me-
lodios în toată casa. Cânta arii din opere și se pregătea
să dea la conservator.
Alături, la nr. 3, stătea Laurențiu, cu un an mai
mare, împreună cu sora lui mai mică Ortensia, o fetiță
drăguță și brunetă care era frecvent strigată ”Teensiii”
de către mama sa, cu o voce mai degrabă stridentă. La-
urențiu și Tensi mai aveau o soră mai mare, o soră vi-
tregă, rezultată din prima căsătorie a tatălui lor. Nu mai
știu cum o chema, dar știu că studia pianul acasă cu un
profesor particular. Nu am aflat dacă a devenit cântă-
reață și nici despre Tensi nu am mai auzit nimic dar,
Laurențiu, cel care a căzut din cireș și și-a spart capul
de l-a cules maică-sa de pe jos și a fugit cu el la spitalul
județean ce se întindea dincolo de gardurile din fundul
curților noastre, a ajuns celebrul jucător de volei Lau-
rențiu Dumănoiu, component de bază al echipei noastre
naționale.
Mai la vale, la nr. 5 stătea Doru, cu doi ani mai
mare decât mine și cu unul mai mare decât Laurențiu,
împreună cu fratele lui Sever. Sever avea doi ani peste
Doru. Mama lor era italiancă și vorbea cu „rr”. În fun-
dul curții lui Doru, lipită de gardul dinspre spital, mai
era o căsuță care la parter găzduia magazia de lemne,
iar la etaj o garsonieră mică, în care locuia bunica din-
spre tată a lui Doru și Sever. Bunica nu prea era înghi-
țită de mama lor, italianca rârâită și ușor bolnavă cu ner-
vii. Făcea uneori din te miri ce crize de furie după care
începea să plângă. Nici Doru și nici Sever nu se omorau
după bunica lor care se plimba singură prin curte spriji-
nită într-un baston de lemn. Fiul ei, tatăl celor doi băieți,
era singurul care avea grijă de ea, îi aducea de mâncare
și o întreba cu un afectuos și același „Ce mai faci,
mamă?” de câte ori o întâlnea prin curte.
Strada noastră, Avram Iancu, pornea în pantă
din fața unității de pompieri care era așezată pe strada
General Magheru, ce trecea în ”T” prin fața lui Avram
Iancu, și cobora până în strada Mihai Viteazul unde, pe
colț, în dreapta, se ridica o clădire albă cu etaj (ca mai
toate casele din Râmnicu Vâlcea) și adăpostea policli-
nica în care lucrau doctorii Sântu, părinții lui Răducu și
ai Doiniței. Iarna, strada noastră era cel mai bun derde-
luș din cartier. Aici veneau cu săniile toți copii din jur.
Plecam de sus, din dreptul casei noastre și lunecam
până la policlinică, preț de o sută cincizeci de metri.

Tot iarna, de sărbători plecam cu colindul prin
cartier. Toată lumea ne primea cu bucurie și ne răsplă-
tea cu ce avea, cu dulciuri, cu covrigi sau chiar cu bani.
Cel mai bine ne dădeau cei de la episcopie. La fiecare,
o eugenia și un leu. În capul unei scări cu câteva trepte
de beton stătea un domn serios, înalt și subțire, îmbrăcat
în civil, adică nu în popă, angajat al episcopiei și asculta
cu răbdare toate urările cetelor de copii care stăteau la
rând să primească un leu și o eugenia, adică, nu, să
ureze episcopiei „La mulți ani”. Uneori nu eram siguri
că urările noastre s-au auzit bine și după câteva minute,
ne schimbam căciulile între noi și ne întorceam să mai
urăm o dată „La mulți ani”. Domnul serios ne asculta
răbdător și ne răsplătea din nou urările pe care de data
aceasta le auzise, cu siguranță, mai bine.
Vara ne jucam la umbra castanilor de pe Gene-
ral Magheru, din fața pompierilor până la intrarea în
spitalul care se afla pe partea dreaptă, la vreo sută de
metri mai încolo. Strada era largă, necirculată și străju-
ită de o parte și de alta de castani bătrâni. Cam vizavi
de spital, pe partea pompierilor, un mic chioșc hexago-
nal din lemn vopsit în verde, era frecventat din când în
când de bolnavii care, în papuci și halat, traversau
strada să-și cumpere ceva dulciuri sau țigări. Noi, copii,
când făceam rost de 50 de bani ne cumpăram de acolo
spirale cu cremă de vanilie. Nu ne plictiseam niciodată.
Dacă ne trecea cheful de joacă ne uitam la pompieri
cum făceau instrucție în curtea unității sau cum își arun-
cau de-a lungul străzii furtunurile lor de pânză cauciu-
cată făcute colac și alergau după ele cronometrați atent
de sergentul Geantă. Aveau două tipuri de furtunuri
pompierii: furtun tip B, acela mai lat, și furtun tip C, ăla
mai îngust (sau invers?). Erau băieți simpatici. Când fă-
ceau pauză stăteau cu noi pe bordura trotuarului și ne
lăsau să ne jucăm cu lăncile și cu racordurile de apă. Ne
cereau să le dăm nuci dacă aveam. Sigur că aveam. Nuci
și mere erau la Râmnicu Vâlcea de ți le puneai în cap.
Ne băteam cu ele folosindu-le drept proiectile, când ne
jucam de-a războiul. Le dădeam pompierilor și eram
bucuroși de bucuria lor. Duminica, atunci când ofițerii
erau plecați, ne lăsau să intrăm în curtea unității, să ne
uităm și să ne cățărăm pe mașinile lor mari și roșii care
aveau pe părțile laterale niște platforme înguste din ta-
blă striată, late de o palmă, pe care ei stăteau agățați
atunci când se pleca în mare grabă la intervenții sau la
exerciții. Pompierii agățați de mașină se chemau ser-
vanți, iar primul servant de pe platforma din dreapta,
aflat imediat după cabina șoferului, avea la îndemână
un clopot de metal pe care îl bătea de zor trăgând în
stânga și în dreapta de o curelușă de piele maronie le-
gată de limba clopotului. Sunetul clopotului, strident și
țârâit, se auzea de departe, la mai multe străzi distanță,
și puținele mașini care erau prin Râmnicu Vâlcea la vre-
mea aceea se dădeau grăbite la o parte din calea pompi-
erilor.
Distracția cea mai mare ne venea, însă, de la
spital. Aici, din când în când, niște avioane sanitare
aruncau parașute cu materiale pentru spital. Dar
162
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
parașutele nu cădeau niciodată în curtea spitalului, ci
prin curțile vecine. Huruitul avionului ne întrerupea
brusc din orice activitate am fi avut. Ieșeam din case,
din curți, de pe unde eram și dădeam buluc în stradă cu
ochii căscați spre cer. Când înflorea roșie parașuta dea-
supra caselor o luam la goană cu sufletul la gură înspre
locul unde părea să aterizeze, fiecare sperând că para-
șuta va ateriza în curtea lui, iar el va fi eroul zilei. Spe-
ranțele treceau pe rând de la unul la altul, în funcție de
cum adia și de cum se schimba vântul. Când în sfârșit
atingea pământul noi ajungeam primii la ea, înaintea sa-
nitarilor de la spital care erau trimiși pe teren să o recu-
pereze. Victorioși ca după o mare izbândă, păzeam pa-
rașuta cu toată responsabilitatea, pătrunși de importanța
misiunii noastre pe care ne-o încredințaseră în ocazii
anterioare sanitarii de la spital, aceea de a nu lăsa pe
nimeni și nimic să se atingă de parașută pentru că se
putea strica totul, medicamentele urgente de care avea
nevoie spitalul sau chiar sânge pentru transfuziile din
timpul operațiilor. Sanitarii ajungeau și ei după câteva
minute la locul faptei în uralele noastre și cu o ușoară
urmă de îngrijorare care era total nefondată pentru că de
fiecare dată ei găseau parașuta neatinsă. După aceea, cu
toată ceata lui Papuc după ei, sanitarii porneau spre
poarta spitalului unde, cu părere de rău, noi trebuia să
ne oprim. Eram totuși mulțumiți. Ce zi fusese și ce
aventură trăisem!
La spitalul acela se născuse și fratele meu.
Când am venit acasă de la bunici, după vacanța de vară
dintre clasa I și clasa a II-a, am aflat că aveam un frate.
Era mic, drăguț și dormea toată ziua în landou. După
aia au început să vină pe la noi în vizită tanti Mioara și
tanti Lucica, surorile de la maternitate care o îngrijiseră
pe mama la naștere și cu care rămăsese prietenă. Tanti
Mioara i-a fost mai apoi nașă de botez fratelui meu. Era
necăsătorită și venea des pe la noi. Îi plăceau mult fil-
mele. Voia să meargă la cinema tanti Mioara, dar nu
avea cu cine. O ruga pe mama să mă lase pe mine să
merg cu ea la film. Mă lăsa. Mergeam o dată sau de
două ori pe săptămână la film cu tanti Mioara, cam la
toate filmele care rulau la cinema 23 August, cinema si-
tuat aproape de casa noastră, pe Bulevardul Tudor Vla-
dimirescu, artera principală a orașului ce vedea din Go-
ranu, unde stătea colegul meu de bancă, Costel Moise,
traversa podul peste Olt, trecea pe la gară, pe lângă Re-
giment, pe lângă casa cu magnolii și ajungea în Calea
lui Traian de sub Capela, dealul la poalele căruia se în-
tindea orașul. În Râmnicu Vâlcea mai era un cinemato-
graf, 30 Decembrie, acela era, însă, ceva mai departe,
înspre dealul Capela, pe lângă Liceul Nicolae Bălcescu.
Eu nu puteam să urmăresc scrisul de pe ecran pentru că
se schimba prea repede, dar filmele mă fascinau. Ima-
ginile de acolo îmi arătau lumi diferite, oameni care se
certau, care se bucurau, se băteau, peisaje minunate,
mașini, avioane, trenuri, animale și câte și mai câte.
Abia așteptam să vină tanti Mioara și să plecăm. Îmi
făceam lecțiile repede să fiu gata când vine. Din grabă
uneori scriam mai urât și mama mă amenința că nu mă

mai lasă la film dacă dau rasol la lecții. Mă stră-duiam
să nu dau rasol, să-mi stăpânesc emoția așteptării, dar
nu reușeam întotdeauna. Din cauza filmelor, a conclu-
zionat tata, în clasa a doua n-am mai luat premiul întâi
la școală, am luat numai premiul doi. Premiul întâi l-a
luat Doinița Eftimie, dar mie nu-mi părea rău. Câte lu-
cruri nu văzusem eu la film pe care nu le vedeam la
școală.
Școala era frumoasă, era mare, monumentală,
cu pupitre din lemn masiv, cam mari pentru noi pentru
că ne veneau până la gât atunci când ne așezam în ele.
Aveau urme de cerneală vechi care ne umpleau de res-
pect pentru cei mari care trecuseră pe acolo și care
acum, desigur, știau să citească repede și să scrie fără
greșeli. W.C.- urile erau în curte, cabină lângă cabină,
toate curate și măturate după fiecare recreație de perso-
nalul de serviciu, niște tanti cumsecade și înțelegătoare
față de țipetele noastre de sălbatici când ne revărsam în
curtea cu pământ bătătorit.
Mai spre sud de școală, înspre clădirea primă-
riei era muzeul, cred că de științe naturale, pentru că,
aveam n-aveam drum pe acolo, măcar o dată pe săptă-
mână când ieșeam de la școală mergeam să vedem pă-
sările împăiate. Ajungeam acasă după vreo oră de hoi-
năreală prin oraș. O luam prin piața din centru unde
seara se plimba lumea dând ocol platformei de beton
dintre Casa Armatei, librărie și Parcul Mircea cel Bă-
trân, zăboveam o vreme pe una din băncile parcului sau
mergeam mai departe, în Zăvoi, trecând pe lângă casa
lui Anton Pann. Parc mai frumos ca Zăvoiul nu era. Co-
paci groși și înalți, alei măturate străjuite de bănci zdra-
vene și puternic legate de pământ, statui istorice, iz-
voare de ape minerale, lacul liniștit, fântâna de unde de
fiecare dată am băut apă fără să știu că era faimoasa și
istorica Fântâna a lui Constantin Măldărescu, cu al cărui
urmaș, peste ani și ani, aveam să leg sentimente de fru-
mos, de înălțare, de revoltă, dezamăgire și speranță.
Cântecele mierlelor din parc aminteau de acel 29 iulie
1848 când aici s-a depus jurământul pe Constituţia re-
voluţionară, iar corul condus de Anton Pann a intonat
viitorul imn de stat al României, „Deșteaptă-te, ro-
mâne!".
Acasă nu se îngrijora nimeni că întârziam. În
Râmnicu Vâlcea n-aveai ce păți. Mașini nu prea erau,
iar hoți nici atât. Se auzea că pe dealurile Capela ar um-
bla niște partizani, dar nimeni nu-i văzuse vreodată și
nici nu se știa că ar fi făcut cuiva vreun rău.
Dacă o luai din piața centrală în jos ajungeai pe
maidanul de lângă râul Olănești. Aici, în marginea ora-
șului, se opreau căruțele cu țigani meșteșugari sau își
ridicau cortul trupe ambulante de circari. Dincolo de
râu, pe stânga era o unitate militară, căreia i se zicea „La
poligon”, a doua unitate militară din Râmnicu Vâlcea,
după Regimentul de pe Bulevardul Tudor Vladimi-
rescu. Aici, la Regiment făcuse armata și eroul Eftimie
Croitoru, soldatul pontonier care, într-o misiune de su-
praveghere a podului de pontoane construit de arma-
tele române peste Tisa, ca să nu fie atins de minele
163
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
plutitoare lansate de germani, observând o astfel de
mină scăpată de sub control și ajunsă în apropierea po-
dului, a izbit-o cu cangea peste catarg, făcând-o să ex-
plodeze pe loc și salvând astfel podul, el pierzându-și
însă viața în explozie. Eftimie Croitoru a fost decorat
„post-mortem” cu cea mai înaltă distincție ostășească
de război „Virtutea militară” clasa I. Acum, la Regi-
ment, la apelul de seară, când se striga numele soldatu-
lui Eftimie Croitoru, un ostaș răspundea: „Prezent, că-
zut la datorie, pentru apărarea patriei.”
Mai jos de Regiment, pe dreapta era gara din
Râmnicu Vâlcea. O gară clasică a unui oraș de provin-
cie, așa cum mi-am imaginat gara lui Octavian Paler din
romanul său „Viața pe un peron”. O gară frumoasă,
mică, prietenoasă, liniștită și plină de vise. O gară cu-
rată, gara din Râmnicu Vâlcea. Ce curat era în Râmnicu
Vâlcea! Ce curat se purtau oamenii din Râmnicu Vâl-
cea! Diminețile, la ușa apartamentului nostru venea un
om din satele din jur ca să ne aducă lapte. Venea cu un
bidon mare din care turna lapte în vasul acoperit pe care
mama îl lăsa de cu seară lângă preșul din fața intrării.
Într-o dimineață, lăptarul nostru a scos batista din bu-
zunar și a început să frece rapid preșul de la intrare: câ-
țiva stropi de lapte săriseră din bidon tocmai pe ștergă-
torul de picioare.
Aproape de gară, se afla centrul de umplere a
buteliilor de aragaz. Acolo, cam o dată la două luni,
atunci când nu era iarnă, mă trimitea mama să schimb
butelia. Aveam un cărucior mic, din oțel-beton de Ø10,
făcut exact pe măsura buteliei, cu două roți de cauciuc
și proțap terminat cu mâner tot din oțel-beton. Plecam
bucuros la plimbare, căscând gura la case, la pomi, la
oameni, la asfaltul de pe trotuare și la vârfurile sanda-
lelor prin care îmi ieșea degetul mare, trăgând după
mine căruciorul care zdrăngănea când traversam stră-
zile pavate cu piatră cubică. Eram mulțumit că făceam
o treabă utilă.
Blocuri nu prea erau prin Râmnicu Vâlcea.
Vreo două cu câteva etaje, din cărămidă roșie pe Strada
Tudor Vladimirescu și încă vreo două pe Calea lui Tra-
ian. În rest, case mari, boierești, majoritatea cu etaj sau
etaj cu mansardă locuibilă. Oraș aerisit, curți îngrijite,
lume liniștită, educată și politicoasă.
De multe ori m-a bătut gândul și mă bate și
acum să merg să revăd Râmnicu Vâlcea. Să simt din
nou în nări răcoarea orășelului de la poalele Capelei, să
retrăiesc senzațiile nelămurite din copilărie, să o aud pe
mama lui Laurențiu strigând „Teensiii”, dar cu fiecare
an ce trece mi-e teamă, mi-e tot mai teamă că Vilișoara
de pe Avram Iancu nr. 1 bis nu mai e, că nu mai e nici
cea de la nr. 1 fără bis, că Laurențiu nu mai e deloc, că
pompierii au plecat, că eu nu mai sunt nici în clasa I,
nici într-a II-a la Școala Generală nr. 1 din Râmnicu
Vâlcea, unde nimeni nu mă mai primește nici măcar ca
repetent, nici ca repetentul repetenților.

Elsa Dorval TOFAL
Canada
Mendeleev și Fox
- Ildiko! Stai așa, vreau să te întreb ceva. Servus
tok, auzi, unde sunt listele? În cancelarie nu mai sunt
liste. Slănina și nechezolu’ rămăseseră deschise, nu?
- Mă, da, numai că a venit Pikiu afumat rău, a
înjurat, știi tu, Doamna Livia a luat toate listele cu ea.
- Păi ce știe să facă tovarășul director, bine că
am luat Carpi dintr-o altă sursă, rămâneam fără țigări.
- Peter a promis 8 pâini mari de 2 kilograme
fiecare dar a cerut un litru de rachiu.
- Mă, dă-l dracului, doar taică-său face palincă
din caise la Târgu-Mureș, te lingi pe degete.
- Păi, zice că are o obligație, a rămas fără carnet
și trebuie să duce ploconul la milițian.
- Bine, dă-i tovarășului agronom rachiul meu, cu men-
țiunea să mai producă 3 pâini. Al naibii Petrică, nu-i dă
tablagiului palincă de la tac-su… are dreptate, nici eu
nu i-aș da așa bunătate.
- Tu pleci la Primărie? Acuma pleci?
- Nu acum, fumez o țigară, după aia. Vreau să
prind cursa de 5, dacă nu o să întârzie iar, mama lor de
ruși, ce nu ne dă Ceașcă nouă le dă lor, marfare ticsite
cu mâncare care merg cu viteză de rapid.
- Cine știe ce-i în trenurile astea… tu ai auzit de
familia Cocoraș din Augustin?
- Da, am avut-o în clasă pe fata lor, nu am vă-
zut-o niciodată ce-i drept, dar era înscrisă în catalog.
- Aici se spune că au urcat într-un tren de marfă
și au aruncat din vagon cât au putut. Haine, mâncare,
încălțăminte. Cizme faine de la Agnita, din piele. Mili-
ția, pe urmele lor, până la urmă, Laurențiu, ăsta, sergent,
i-a zis lui Trandafir ăl mai bătrân dintre ei, să le deie lor
jumătate din marfă și ei se face că nu a auzit nimic.
Trandafir, l-a înjurat, a dat ceva dar nici poveste de ju-
mătate.
- Cu cât vindea o pereche de cizme?
- Moriko și-a luat cu 350 de lei. Le-am văzut,
sunt tare faine.
- Ai dracu’ și Cocorașii, păi cizme noi, din ăs-
tea, la magazinul sătesc sunt 300.
164
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Magazinul sătesc e închis de trei luni, nu e
marfă, doar știi.
- De fapt mă cam oftic, mi-aș fi luat și eu o pe-
reche dar n-am bani.
- Vorbește cu Pikiu, el are mereu bani și toată
lumea imprumută de la el.
- Mai bine desculță decât să iau bani împrumut
de la porcul ăsta.
- Mai încet, știi că-i pisică, iese de pe undeva
când nu gândești.
- Nu, nu pisică, șobolan. Hai că mă duc la pri-
mărie. Cine e de serviciu, Leanța?
- Mă, ai grijă și tu cum spui. Cred că ea.
- Ce grijă, numai ea și tovarășa cea mare știe
chimie. Ții minte când a venit la școală și ne-a cerut să
vopsim cu alb peste tabloul lui Mendeleev? Ce-i porcă-
ria asta, a zis, și a început să bată cu pumnul în perete.
Tabloul lui Mendeleev… Cine?, zice, să nu mai văd
aici decât portretul Tovarășului!
- Tovarășa secretară, tovarășa Elena Ceau-
șescu este doctor în chimie, cu siguranță că ar aproba
tabloul lui Mendeleev. Așa i-a zis Octavia. Cretina i-a
zis că o să verifice dar până o să vină răspunsul ordinul
e să dea cu alb peste. Unde e slănina mea?
- Poți s-o iei din geam, e la rece, cu tine nu mai
am treabă, ai plătit.
- Bine, mâine e 22, nu mai vin în sat, Crăciun
Fericit! De An Nou, ce să urezi… nu ne aduce nimic.
- Köszönöm. Zicea popa unguresc că are lumâ-
nări groase, țin patru ore, din ceară de la albina. Două
la un leu, nu face fum.
- Prieten cu ăl ortodox, doi hoți. Ceară de al-
bine, nu fac fum, mă Ildiko, hai, că nu e greu. A stat cu
ceasul în mână să vadă cât țin… Au atâta ceară de al-
bine cât avem noi două în urechi. E măgar.
- Eu nu știu cum nu poți să ții gura la tine, vor-
bești așa de urât, tu râzi dar nu se face așa. Nu cu popa.
- Retrag măgar. Banul, ochiul dracului, s-a dat
popa al tău cu Scaraoțchi de face șperț cu lumânări.
- Cauți tu pe acela cu coarne, poate găsești.
- Hai, mă, caut să plec cât mai repede acasă, nu
te mai supăra și tu pentru nimicuri.
Ildiko urcă sacadat scările care duc la biroul ei
de secretară de școală și bombăne: asta nu e nimicuri.
Pe uliță e ceață, miroase a fum. E dificil să găsești un
petec de pământ curat, turma de bivoli a lăsat în urma
ei un covor de balegi peste care zăpada proaspăt topită
a desenat străchini. De după porțile mari, săsești, se aud
voci șoptite, din când în când câte o înjurătură. Ajung
la primărie. Sper ca tovarășii și tovarășele să fie acolo,
nu pentru că mi-aș dori să conversăm ideologic în ajun
de moș Gerilă, pur și simplu, când sunt acolo se face
foc. La școală avem 4 lemne de fiecare clasă pe toată
ziua. Lemnele ard greu iar godinele din tablă au randa-
ment caloric timp de 5 minute. La primărie e atât de cald
ca-ți vine să rămâi în chiloți. La primărie e ca în State,
se bea cafea adevărată, cognac pentru export, se fu-
mează BT și Kent, pe masă sunt prăjituri, jumări grase,

ideale pentru alungat foamea, și există telefon. Pe tele-
fonul ăsta îl păzesc eu sau un alt coleg sau colegă, după
cum ne vine rândul. E un fel de telefon roșu și fără fir,
local. Nu știe nimeni cine ar putea fi la capătul celălalt
dar cu toții știm că dacă suntem sunați de acolo nu e de
bine. Îmi fac un plan să-mi sun părinții, în cazul în care
mă țin mai mult decât de obicei, Leanța are o plăcere
diabolică să nu ne lase să prindem cursa. Dacă e într-o
asemenea dispoziție singurul tren de întoarcere va fi
personalul de seară. Noi nu avem telefon, e greu cu me-
sajele. Avem totuși noroc, ai mei au telefon și vecina de
deasupra noastră are și ea. Dacă ai mei vor să-mi spună
ceva mă sună la tanti Nuți. Tanti Nuți îmi bate în țeavă
de două ori, asta înseamnă vino repede, maică-ta aș-
teaptă pe fir. Dacă bate în țeavă o dată, ieșim pe balcon,
are nevoie de-o ceapă și-mi trimite liftul, adică o pungă
de rafie legată de o sfoară, peste balustradă. Aș fi sunat
și la tanti Nuți să o rog să-i bată în țeavă lui Fred, să-i
spună din partea mea că am febră. Febră e un cod, pen-
tru apa caldă. Asta în cazul în care ar fi apă, gura mamii
lui de Ceașcă, nici apă nu ne mai dă. Dacă era, Fred
putea pune în funcție o rezistență uriașă, care cam în 5
ore de mers în continuu făcea o apă călduță, mai mult
decât agreabilă. Evident, nu ar fi fost recomandat sa tes-
tezi temperatura apei din cadă băgând mâna, excepție
făcând dorința de a închide conturile vieții. În termen
de eficiență ar fi fost bine dacă eram acasă amândoi,
puteam folosi aceeași apă, unul după altul. Ceasul de
curent avea o hibă pe care o observasem din întâmplare,
se bloca pe două cifre, zero și șapte. Cifrele înghețau în
frigul general, spre bucuria noastră enormă. Pe zero și
șapte se putea încălzi apă gratis și dacă erai posesorul
fericit al unui radiator puteai face căldură în casă cât
pentru o zi de vară, pe altitudine. Căldură, apă călâie,
ăsta da chef, un pumn de șuruburi, de la fabrică, să poți
repara prin casă, lanternă, baterie, un salam făcut din
nici nu vrei să știi ce, vată, rachiu, pâine, un ulei rânced,
creveți coreeni de nord, acesta da sentiment că ești pre-
zent în realitate, nu alienare occidentală pe îmbuibare.
Sper să prind un moment singură, să sun la ai mei și la
tanti Nuți. Ar fi păcat să nu profit, nu vorbesc la telefo-
nul poporului în fiecare zi. Ajung la primărie. În antreu
e o lumină palidă. Îmi zic, Leanța a înnebunit de tot, a
început să facă economii chiar și la palatul primăverii,
așa botezasem amărâta de clădire ce adăpostea primă-
ria. Încerc să las grosul noroiului lipit de ghete la in-
trare, pe grătar. Îmi dreg vocea, iau o atitudine tovără-
șească, și bat la ușa biroului: Bună seara tovarăși! Se
poate intra? Ușa are două crăpături, realizez că nu e lu-
mină, realizez că nu e nimeni. Deschid totuși, pășesc
prin beznă în camera de serviciu. Scot din buzunar bri-
cheta și îmi fac drum spre întrerupător. Camera se um-
ple de o lumină la fel de palidă ca cea din hol. Pun mâna
pe godin, călduț. Îmi vine să înjur, dacă nici aici nu mai
sunt lemne… Biroul e deschis, nici urmă de cafea, cog-
nac sau mâncare doar un pachet de BT cu două țigări
pătate. Îmi pun rucsacul pe jos, iau un BT, îl miros. Pare
să fi fost vișinată. Îl aprind tacticos cu un bețigaș care
165
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
caută foc în ultimul cărbune aprins încă. E singurul loc
în care nu-mi aprind țigara de la brichetă. E un tic. Aud
pași pe culoar, încep să am crampe în mușchi. Secretara
de partid are un singur scop în viață, să bage oameni la
pușcărie. Știi când începi serviciul la telefon, nu știi
când îl termini. Răutatea se întâlnește cu prostia. Nu știe
să scrie, nu stă bine cu înțelegerea, dar are o voce urlă-
toare și mâini incredibil de mari.
- Tovarășa! Nu-i nimeni în seara asta.
Ce ușurare, nu e Leanța, e sluga ei, care pentru
o plasă de merinde pe săptămână, un pic de rachiu, ți-
gări face tot ce i se cere. Gurile rele spun că i se cere să
o satisfacă pe tovarășa din toate punctele de vedere…
ce contează. Costică e tată de familie, are o fetiță bol-
navă de poliomielită, nevasta nu muncește. E bine că e
român, ungurii nu fac așa ceva și țiganii sunt cu furatul
de prin trenuri. Pe toată lumea aranjează faptul că pore-
cla a înlocuit identitatea de-a binelea, tot satul, într-o
amnezie colectivă crede, știe că Leanța e româncă, la
fel ca Tovarășa cea mare, nimeni nu pomenește nimic
de Piroska Kelemen, adevăratul ei nume, adevărata ei
identitate.
- Tovarășul Costică, bună seara. Adică nu se
face de serviciu? Nu funcționează telefonul? E pană?
- Nu știu dacă funcționează, nu am pe nimeni
de sunat. Eu am venit astăzi de mai multe ori și nu am
găsit pe nimeni, am făcut foc cu lemne de la mine, am
adus apă. Poate încercați dumneavoastră.
- Dar tovarășa unde este? A lăsat vreo indicație,
mi se pare totul foarte…
- Ieri seara m-a chemat să-i repar acoperișul. Pe
când am terminat a venit o mașină dinspre Apața, s-a
urcat în mașină și-a plecat. Am intrat în casă să întețesc
focul, îmi lăsase bilet să nu mai pun lemne.
- Păi să vedem dacă merge telefonul. Ridic te-
lefonul greu și lovesc cu degetele de mai multe ori
furca: tac, tac, tac. Nimic. Reiau acțiunea: tac, tac, tac.
Nimic.
- Nu merge. Păi, ce fac eu acum, tovarășu’ Cos-
tică, practic misiunea mea nu are obiect…
- Eu nu mă bag. Dacă vreți să plecați, cum vreți
dumneavoastră.
- Păi eu mă bag și plec. Sper să prind cursa.
- Aveți grijă, dacă mă întreabă dacă ați plecat
să știți că o să spun ora, nu pot să mint.
- Auzi Costică, eu înțeleg că ai familie grea, te
descurci cum poți dar tu vrei să fii cel mai detestat om
din sat? Dacă linie telefonică nu e, ce să spui? Dacă to-
varășa e cu mașina, cui să spui? Du-te și tu acasă sau
stai aici dacă vrei dar foc nu este, țigări nu sunt.
- Să aveți grijă…
- Să am grijă la ce?
Naveta are întârziere, ca de obicei. În gara mică
și slinoasă nu e nimeni. Am 3 țigări pe care trebuie să
le ard cu economie. Aprind una, trag de două ori și o
stopez. O pun într-o cutie de chibrituri pe care o țin în
buzunarul de la pufoaica gri, pufoaică de uzină, cumpă-
rată cu 50 de lei de la un vecin care le fură și le vinde,

face ce poate, are 4 copii iviți din frica întreruperii de
sarcină. Are și noroc, sunt băieți, nu vor avea nevoie de
vată, de pantofi și nici să se păzească de sarcini nedo-
rite. Îmi recapitulez ziua cumva însăilată, bucăți din ea
sunt nefirești. Costică, de pildă, de unde până unde să-
mi poarte de grijă, faptul că Leanța a lăsat biroul și a
dispărut într-o mașină, că bețivanul meu de director nu
s-a strecurat în școală, ascultând pe ascuns ce vorbesc
ceilalți pentru a avea material de denunțat, moneda de
schimb pentru postul de director pe viață, ceva nu se
potrivește. Vine cursa. Oamenii sunt ticsiți în vagonul
de lângă locomotivă. Acolo e cald. Îl văd pe Leonte, de
mate, fusese și el de serviciu la telefon în Apața. Îmi
face semn cu mâna să vin lângă el.
- Servus. Ai avut ton? Mă întreabă în timp ce-
mi întinde o sticlă de sirop medicinal în care e rachiu de
zahăr ars, pișcăcios-dulce. Iau o gură, mă strâmb, e ori-
bil. Leonte dă din mână și râde.
- Nu, nici ton, nici Leanță, plecată cu mașina la
Apața, așa zicea Costică. Ai văzut-o tu la Apața?
- Tâmpenii, nu intră nimeni în satul ăla fără să
fie confirmat de Cocorași. Nici tablagiii nu merg în sat
fără să anunțe. Ai auzit ce se întâmplă la Timișoara? A
luat amploare, ăia omoară oameni.
- Da, am auzit, am ascultat aseară. Tu, de pildă,
ai ieși în stradă dacă ceva ar începe la noi?
- Toată lumea e pregătită să iasă în stradă, zice
Leonte calm, ducând zeama de rachiu la gură.
În Gara Brașov e întuneric de îți poți rupe pi-
cioa-rele. Ici-colo câte o lumină de chibrit sau brichetă.
Atâta lume comasată nu am văzut vreodată la o oră târ-
zie de seară. Ne dăm seama că nu circulă troleibuzele,
nici tramvaiul. Întreb un bărbat peste umărul meu, ce se
întâmplă. Îl văd în același timp pe Leonte vorbind cu un
bărbat de lângă el, văd pe fața lui o satisfacție de parcă
ar fi câștigat o Dacie la loz în plic. Vecinul meu de umăr
îmi spune că la Modarom a fost scoasă armata, că sunt
soldați în tot centrul orașului, că s-au auzit focuri de
arme grele, că sunt mulți oameni în fața Prefecturii, că
s-a strigat Jos Ceaușescu! Trăiască Timișoara! Nu vă fie
frică, Ceaușescu pică! Că oamenii încearcă să convingă
militarii să rupă rândurile. Ridic mâna și fac semn lui
Leonte care își face drum cu greu printre oameni către
mine, din priviri ne comunicăm că știm despre ce e
vorba. La un moment dat, cineva, o femeie tânără, se
urcă pe un taxi, vrea să ne spună ceva. Se face brusc
liniște. Noi ce mai așteptăm aici, hai să mergem către
centru, fără frică. Ca un singur corp, masa de oameni
se repoziționează, privirile sunt solidare. Plecăm într-
un murmur din ce în ce mai clar, umăr la umăr către
centru: Nu vă fie frică, Ceaușescu pică! Pe străzi ne în-
tâlnim cu alți oameni, pâlcuri mari care ni se alătură.
Toată neîncrederea în cel de lângă tine, supapă de su-
pravie-țuire din toți anii ăștia mizerabili s-a risipit. Dacă
vreun turnător, vreun securist va fi printre noi nu va
avea cum să miște, pentru că acum, noi suntem mulți,
determinați, pentru că acum noi le facem lor frică. În
fața soldaților oamenii vorbesc din inimă, le spun, măi
166
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
copii, le oferă ceai cald si gogoși de casă, le amintesc
că misiunea lor e să ne apere pe noi. Unii soldați plâng
în hohote, ar vrea să ni se alăture dar dacă nu vom reuși,
spun unii, ne așteaptă Legea marțială. Manifestanții răs-
pund: „Nu vă fie frică, dictatorul sigur pică!”. L-am
pierdut pe Leonte, am impresia, că pe toți oamenii de
lângă mine îi cunosc, că putem să câștigăm pentru
prima dată cheia de la un lacăt împuțit pus peste istoria
noastră comună sau să murim pentru ea. Am stat ore pe
stradă, se trăgea din timp în timp, fraților, trag în aer,
să ne sperie, strigau oamenii. Am plecat către casă fu-
gind, nu știam dacă ai mei erau la adăpost. Am intrat în
casă, nimeni. Am făcut ceai, l-am pus într-o sticlă, ter-
mos nu aveam, sticla am acoperit-o cu un prosop gros.
Am început să scriu un bilet: dragă Usane, sunt în cen-
tru, nu știu când ne vom vedea… Aud cheia în ușă. E
Fred. Ne aruncăm unul în brațele celuilalt. Se aud pași
pe culoar. Ne apropiem de ușă, de partea cealaltă cineva
bate cu semnal: ta-ta, ta,ta,ta, ta-ta-ta-ta, ta,ta! Sunt de-
ai noștri: Bici, Mauzi, Adi N, Adi T, Crina, Sian, Adi
Te, Kiki, prieteni, cunoștințe continuă să intre pe ușă.
Fiecare spune ce a văzut, cu cine s-a întâlnit, în ce parte
a orașului. Se ia hotărârea că trebuie scoși muncitorii
din schimbul de noapte. Ne organizăm în două echipe,
echipa care pleacă la Steagul Roșu și echipa care plecă
spre centru. Ne urăm noroc, nu avem nici un moment
conștiința că s-ar putea să nu ne mai vedem vreodată.
Trec repede pe la ai mei, bifez că exist, tatăl meu mă
roagă să fiu atentă când merg să manifest, dacă dicta-
torul nu cade, ăștia filmează tot, o să vă recunoască și
o să vă închidă pe viață. Bine, am spus sec, acum nu o
să te superi pe mine sau pe generația din care fac parte
că facem ceea ce voi nu ați încercat vreodată. A fost un
atac voit dar gratuit. Am trăit ca un banc de pești, toți
împreună. Sian fusese împușcat în picior, o parte dintre
noi îl caută la spital, ne asigurăm că este medical luat în
șarjă. Nu aceeași șansă o are Carmen B. Moare încer-
când să distribuie de ale gurii soldaților. O moarte ero-
ică se va spune. Moartea lui Corneliu Babeș în martie
1989 era eroică, moartea lui Carmen B era o crimă odi-
oasă comisă de către cei care conform Constituției sta-
tului ar fi trebuit să ne apere. 21, 22 decembrie au fost
cele mai frumoase zile din dictatură, guvernul terorii că-
zuse, armata era cu noi! Au fost și cele mai frumoase
zile ale unei vieți noi, la început fără nume. Eram pe
mal și era lumină. Aveam provizii de rezistat: creveți
coreeni, ceva tărie, pâine. Părinții mei făcuseră un fel
de prăjitură de Crăciun, ceva între un chec modest și un
cozonac eșuat. M-au întrebat câți suntem și-au umplut
sacoșa cu sarmale fără carne și fasole frecată. Pe 25 de-
cembrie 1989 în jurul orelor 15h00, ni s-a transmis în
direct execuția cuplului dictator la cazarma militară din
Târgoviște. Tensiunile și-au găsit atenuarea, lacătul era
definitiv zdrobit. Cineva a dat drumul la magnetofon.
Toata lumea adunată în casă a început să danseze, un
dans nebun, eliberator, cea mai bună performanță la
fox, pe Womack and Womack, o exaltare în fața unei
crime, ilegale ca orice crimă dar legitimă pentru

suferințele unui popor. Când o națiune dansează pe
moartea dictatorului toate noțiunile de legalitate, drep-
tul la un proces imparțial devin caduce. Apoi timpul a
trecut repede și intens. Au urmat uimirile, descoperirile,
dezamăgirile. A urmat ceea ce știm că este sau credem
că ar fi. 21, 22, 23, 24, 25 decembrie 1989 sunt excep-
ționalul dintr-o existență, cei care nu au trăit nu înțeleg,
cei care au trăit nu au voie să uite. Câteodată istoria se
repetă chiar de două ori.
Adina Al. ENĂCHESCU
Așteptați-mă!
Ce-aș putea să spun
acum, la 30 de ani de la „revolu-
ție”, când la Timișoara, în de-
cembrie, ningea cu regina nopții
peste Catedrala orașului care-
ncepuse să se ridice-ncet, spre
cer, odată cu sălciile verzi, ple-
toase, plutind deasupra Canalu-
lui Bega, în timp ce eu, mirată,
mă uitam spre Calea Lactee,
unde o vedeam pe poeta Sapho
dând de-a dura mere roșii, ionatane, iar acestea se
pierdeau aiurea printre stelele acelei nopți ciudate!
Auzeam, departe, huruitul de șenile, pe aceeași
Cale Lactee, dar și șuierăturile gloanțelor ciuruind luna
nouă, ireal de albastră, de parcă-și frecase umerii undu-
itori de Voronețuri bacoviene și de vârfuri de cetini.
Scriam haiku despre-nflorirea sânilor mei de
fecioară-n nordul Olteniei; despre căpițele de fân aple-
cându-și umbra-n amurg de glicină și de leandrii de Ro-
dos, despre carnea-mi arzând, sfârcul înrourat și atâta
de crud, că parcă mi l-ar fi pus Omar Khayam în vinul
roșu-n ulcior, la hanuri orientale, a răcori de persiene
covoare țesute cu tămâioare, păpădii, brebenei...
Tot mai sus, tot mai sus se-nalță TIMIȘOARA-
nspre stelele din floare albă de soc, iar Universul mi-
roase a praf de pușcă și-a lacrima Maicii Domnului,
prelingându-se peste sălcii, pe Bega, amară și tristă,
amară și tristă...
Iar eu, la mijloc: între Calea Lactee, Sapho și
luna albastră și pământul pustiu, rece, ca un mormânt
viu, uriaș, care cheamă-nspre el tot neamul acesta,
înghi-țindu-l! Cu lăcomie, înghițindu-l!...
Eram profesoară pe-atunci, singură, pensionată
de-o lună, pe „caz de boală”, și „revoluția” iată, mă
prinsese-n TIMIȘOARA-n Banatul unchiului meu, Va-
lerică, pe-al cărui nepot (elev în clasa a XII-a) în pregă-
team pentru bacalaureat.
Împlinise de curând 18 ani. Ce lujer de crin din
Valea Ierihonului, mai frumos și mai înțelept decât So-
lomon!, deși-l chema Vali.
Sărea peste dealuri, alergând ca un cerb înspre
prietena sa, Mirela, cea care și ea, pe atunci scria poezii
167
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
pe nuferii galbeni și albi de pe Nil, tolănindu-se-n tro-
picalele brize – ale cedrilor, venind dinspre Liban în-
spre Bega, cu o luntre din aripi de fluturi, iar el, nepotul
meu Vali, o aștepta la porțile orașului vibrând de șeni-
lele tancurilor și de clănțănitul mitralierelor care înce-
puseră să latre la luna aceea ireal de albastră, pe care,
de-acum, Sapho însăși o dădea de-a dura pe Calea Lac-
tee, țipând, iar țipătul ei spărgea vitraliile Catedralei, în-
mărmurindu-mă!...
„Vali! Vali!”... am strigat. La fel și Mirela; nin-
gea peste ronduri de albi lotuși prăbușindu-se-n ei și ne-
înțelegând de ce Vali și colegul său de bancă, Doru, plu-
teau înspre cer, ridicându-se-ntruna fără să ne audă stri-
gându-i, iar eu, cu mâna chemându-i să vină-napoi că
aici pe pământ, urma ca-n curând să se nască Mesia, în
ieslea de romaniță a neamului acestuia flămând de li-
bertate, de LI-BER-TA-TE!...
O corabie plină cu tâlhari trecea rânjind pe dea-
supra crestelor noastre, scuipându-ne de acolo, de sus,
și amenințându-ne cu niște ștreanguri de verde cucută.
Erau așa de puhavi cu ochi de bovine la aba-
toare, încât am început și eu să țip, rupând-o la fugă pe
aceeași Cale Lactee, odată cu Sapho, printre haikuuri
ciudate, de zarzăne verzi, de maci verzi, rozându-le-n
dinți, scrășnind, în timp ce prin măduva oaselor sim-
țeam cum mi se strecura diabolica privire bovină a ace-
lor tâlhari, care mânuia, cu multă pricepere, corabia
spre niște fiorduri de culoarea florii de piersic, încât i-
au crezut atunci când ne-au spus că LIBERTATEA e,
de fapt, Polul Nord cu Oceanu-nghețat, spre care ei se-
ndreptau, așteptând venirea Primăverii, dar nu cea de la
Praga, ci o altă PRIMĂVARĂ, cea a DEMOCRAȚIEI
UTOPICE, a bocanci militari!
Aș fi vrut să mă pot ridica și eu la cer, acolo
unde-i vedeam pe Vali, pe Mirela și pe Doru, plutind,
învăluiți în tăceri ireale, dar pământul TIMIȘOAREI
se-ametecase cu plumbul topit al gloanțelor, încât totul
devenise un fel de noroi glacial, cleios, din care nu mai
puteai să-ți tragi picioarele...
„Doamne, am strigat, nu lăsa amurgul să vină
peste liniștea asta aparentă, amirosind a praf de pușcă,
a fân și a scenariu de film, a propagandă, și-a ură!”
Dă-i, Doamne, ninsoare bogată peste lanuri
verzi de grâu, peste mesteceni, izvoare, peste LIBER-
TATEA gândului meu, care plânge și doare!...
Adio, haikuuri cu poieni de păpădie, de roșie
zmeură!...
„Hei, Vali, Mirela și tu, Dorule drag, treziți-vă
din lunga visare! În trestii, pe Bega, auziți cum mai
cântă-o privighetoare...”
Cuvinte risipite printre sparte vitralii, curgând
ca siropul de cireșe negre, amare, când înflorește bujo-
rul de munte-n Carpați, când Dunărea-nghețată-ntre
frați, pe poduri de gheață să treacă Uniunea Europeană
în ciubote de vacă; când Eminescu, la Putna, seara la
stână, mai buciumă încă în limba română; când lacrima
mai doinește în pâini de secară, în DACIA de AUR
adânc milenară...

Stau singură, astăzi, și încă mai scriu despre
adolescența nepotului drag, care poate acum se va trezi
din lunga-i visare, privind, alături de Mirela și Doru,
peste lumea aceasta aflată-n pragul „iernii atomice”, și
mă întreb: „Somnul lor tânăr, însorit și curat, trezirea
din vis, ne-a dat nouă primăvara din inima lor cea de-
atunci când Sapho dădea de-a dura cu mere roșii, iona-
tane pe Calea Lactee?!”
Poate spune astăzi, careva dintre voi ce-o fi în
inima lor, privindu-ne de acolo de sus, împleticindu-ne-
n vorbe, idealuri, nimicuri?!
Aceasta să fie oare PRIMĂVARA pe care ei au
vrut-o, urcând spre cer odată cu CATEDRALA, cu TI-
MIȘOARA, cu BEGA-n verzile, pletoasele sălcii?!
Mi-e dor de voi, de râsetul vostru atât de fraged
și șui! Mi-e dor de-acele ore de meditație la matematică,
în după-amiaza aceea în care ne-am văzut pentru ultima
oară, de-abia așteptând să treacă orele spre a pleca...
spre moarte!
Da, spre moarte!... Căci, încă vă mai aștept și
acum, cu caietele voastre pline de formule, de exerciții,
neștiind că nerezolvate-or rămâne în veacul de acum,
atât ele, cât și toate dorurile voastre!...
Dar, ciudat! Bega a revenit în Banat și curge tot
cuminte, pe pământul mustind încă de sângele vostru;
verzile sălcii mai lasă să cânte-n ele și acum, neamul
privighetorilor...
Numai neamul vostru și-al nostru, nu mai știe
să cânte, să doinească, ci doar să se afunde-ntr-un bocet
lung pustiitor ca migrația lăstunilor dinspre fierbințile
stepe ale Asiei spre Elada de-nflorit liliac și renașteri de
Veronesse!...
Mi-e dor de voi, o, tineri cu plete negre în vân-
tul serii, cu gene lungi, feciorelnice, prin care se mai
strecoară, poate și acum, acea ireală lună albastră!
Unde e rumeneala obrazului vostru?! Unde e
lumina ochilor voștri înnrourați în zori, venind de la
fete?!
Unde e grumazul vânjos, pe care se sprijină Ca-
rul Mare?! Unde e talpa piciorului crud, călcând peste
ierbile căzute-n visare?!
V-ați dus, cu toții, după Frederico Garcia Lorca
în nisipul de pe malurile fluviului Anadalquivir, în Spa-
nii însângerate de micsandre?!
Voi aveți un ideal, cum ar fi spus EMINESCU,
dar noi, astăzi, mai avem doar o singură grijă: cea a zilei
de mâine!
Din punctul acesta de vedere, voi v-ați îndepli-
nit idelaurile, noi, nu!
Și-apoi voi ați rămas la fel de tineri și de fru-
moși! Noi, însă, aparținem ghetoului european!...
Noi suntem pensionarii de care se împiedică
toți, mai ales politicienii! Rareori de noi aminte-și aduc!
Pe când voi continuați să plutiți pe deasupra lu-
mii și-a deșertăciunilor, ci, zâmbind, poate!
Noi am uitat până să mai și zâmbim!... Rămâ-
neți acolo, în PATRIA DE-A PURURI CEREASCĂ și
rugați-vă și pentru noi, ca nucleara iarnă să nu ne apuce
168
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
odată cu moartea, trăgându-ne-n jos, în noroiul acela al
TIMIȘOAREI, amestecat cu praf de pușcă, șenile și ți-
pete sfâșietoare.
Sodoma, Gomora-s atât de aproape de noi, în-
cât nu e de mirare de rândunelele nu vor să mai vină în
Europa și de ce Elada e în flăcări!
Doar voi și Dumnezeu ne-ați mai rămas!
Amintirea adolescenței voastre, Vali, Mirela și
Doru, voi care acum, rânduiți răsăritul soarelui, lunii și
stelelor peste Pământul acesta plin de patimi, de min-
ciună, de ură!
Mi-e rușine c-am îmbătrânit, dulce visare a ti-
nereții mele, căci tot singură sunt, alergând cu greu pe-
o potecă literară al cărei premiu-l visez de ani buni.
Pentru mine, așa zisa „REVOLUȚIE” n-a exis-
tat, a fost doar un prag al noastrei treceri spre o lume
adevărată. Voi ați ales: CALEA, ADEVĂRUL și VI-
AȚA, adică pe HRISTOS!
Noi am ales nimicul lumii acesteia! Și-atunci,
cum să nu fiu atât de aproape de voi, de roua tinereții
voastre, dragii mei, Vali, Mirela și Doru?!
Cum să nu-mi fie dor de acele ore de meditație,
de caietele pe care mi le-ați lăsat și pe care le păstrez și
acum, ca pe sfintele noastre icoane: icoanele sufletului
vostru atât de curat, de pur, cum mai pur de atât nu poate
fi nimic pe pământ?!
Mi-e dor de voi! De bucuria trupurilor voastre
adolescentine...!
Așteptați-mă! Voi veni în curând!
Voi veni cu caietele voastre! Iarăși meditații
vom face: meditații despre rostu
l trecerii noastre pe acest PĂMÂNT! Despre re-
pedea clipă ce ni s-a dat!... Așteptați-mă...!
Steluța ISTRĂTESCU
Devoratorii de ziare
Au trecut ani buni.
1989 ne-a adus ce?! Multe: libertatea de expre-
sie, libertatea de circulație și cel mai important, pentru
mulți dintre noi, libertatea de a-i sluji pe alții, suferind
de dor, de dorul de acasă! Bucurii peste bucurii!

***
- Nurnberg! – ne anunţă şoferul cu o voce hârâ-
ită. Oprim pentru treizeci de minute. E – privind ceasul
de deasupra bordului – zece fără cinci. La şi jumătate
plecăm mai departe. Suntem în întârziere. Nu uitaţi.
Câteva capete se ridică buimace.
- Era şi timpul – spune cineva din spate. Înţepe-
nisem.
Mersesem non-stop toată noaptea, timp în care
nu mi-am clintit ochii de pe şofer. La un moment dat
intrasem chiar în panică. Doamne fereşte, să adoarmă la
volan! Erau doi, e adevărat, dar celălalt nu-l schimbase
în ultimele douăsprezece ore. La plecare, l-am rugat pe
şofer să lase liber locul de lângă mine. Dacă e posibil,
desigur. Dar cum mereu e posibil, fireşte, dacă ai în ve-
dere şi o mică atenţie, mi-am mai putut întinde picioa-
rele să mi le dezmorţesc. Nu călătorisem niciodată un
drum atât de lung cu autobuzul, aşa că a trebuit să-mi
iau măsurile de rigoare.
Călătorii se trezesc. Câteva capete apar după
spetezele scaunelor. Obosite şi răvăşite după somnul
chinuitor. Se face agitaţie.
- Nu coborâţi? – mă întreabă vecina din stânga.
O tânără grăsuţă şi mereu pusă pe glume.
- Nu. Poate reuşesc şi eu să aţipesc un pic.
- Am văzut. N-aţi dormit deloc – spune colega
ei în timp ce o urmează.
Simpatice fete. Am avut noroc cu ele. Timpul
s-a scurs mai repede. Şi mai plăcut.
- Nu. Merg la o prietenă. La Frankfurt. În vizită
– am răspuns când, curioase, m-au întrebat unde am gă-
sit de lucru.
- Numai eu merg cel mai departe! – s-a lamen-
tat tânăra blondă din stânga ei. O fată frumuşică foc şi
extrem de plăcută. Tocmai în Sicilia. Din Nurnberg iau
alt autobuz.
- Tocmai acolo ţi-au găsit de lucru? La dracu’n
praznic! - i se adresează o doamnă de o vârstă respec-
tabilă, din faţă.
- E departe, dar mie îmi place. Nu cred că aş fi
găsit ceva mai convenabil ca aici.
Lucrez la o familie de bogătani. Cu doi copii.
Tare drăguţi. Şi oricum, sunt obişnuită cu munca asta.
După ce am terminat facultatea am lucrat la o grădiniţă.
Ei, aici e altceva. Mă plătesc bine. Ce să fac la grădiniţa
din ţară? Poate foamea. Noroc că mă ajutau părinţii, dar
cât timp mai puteau şi ei? Aici sunt tratată ca o zână.
Zâna cea bună a copiilor, cum îmi spun ei. Dacă am no-
rocul să stau un an sau doi, ne terminăm casa.
„. …un an sau doi…” I se pare puţin. Sărmana.
Pentru nişte bani amărâţi. Doi ani departe de ai tăi. Mi-
ar fi imposibil! – îndrăznesc să gândesc. Să trăieşti
atâţia ani printre străini, despre care nu ştii nimic şi care
nu au nicio tangenţă cu tine, şi care nu te vor accepta
niciodată ca pe un egal, doar pentru nişte bani – mi se
părea de neconceput. N-am fost niciodată plătiţi la ade-
vărata valoare, e adevărat. Mereu am fost trataţi ca nişte
executanţi docili, egali unii cu alţii, indiferent de munca
169
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
pe care o prestam, care pot fi mulţumiţi cu puţin, că tot
nu au curajul să-şi manifeste nemulţumirea sau să se re-
volte în vreun fel.
„Două săptămâni? Nu eşti în toate minţile – s-
a arătat Regine revoltată când i-am spus că nu stau mai
mult. Nu ne văzusem de aproape treizeci de ani, de când
terminasem facultatea, şi aveam atâtea de povestit. Mă-
car o lună – m-a implorat. Nu m-am lăsat ispitită. N-a
avut încotro. Chiar şi două săptămâni mi se păreau o
veşnicie.”
- Eşti cu soţul? – a încercat tânăra grăsuţă să o
iscodească. Privesc spre blondină.
- Da, dar el nu e cu mine. El lucrează în nord.
Dar ne vedem destul de des. În weekend. Uneori merg
eu la el, sau vine el la mine. Patronii mei ar fi încântaţi
să lucreze cu el, dar el nu vrea. Are o carmangerie şi-i
merge bine. Dar să vă spun ce m-am speriat când am
ajuns la ei prima oară. Acolo au arme. Arme adevărate.
Şi nu e unul care să nu poarte o armă.
- Doamne fereşte! – îşi face cruce bătrânica.
Ăştia sunt mafioţi. Ca-n filme. Nu ţi-e frică de ei, ma-
ică?
- Deloc. La început m-am speriat şi eu, cum
spune doamna, dar pe cuvânt, n-am întâlnit oameni mai
paşnici ca acolo ! – şi a chicotit veselă, ca un copilaş.
- A avut noroc! – îşi dă cu părerea doamna din
spate. Are o sacoşă mare la picioare, din care mereu
scoate câte ceva de mâncat sau de băut, sprea amuza-
mentul nostru. Eu una merg la cules de castraveţi. Pe
undeva pe lângă Munchen. E şi soţul cu mine. Lucrăm
doar câteva luni pe an. În perioada recoltării. Ne con-
vine, cu toate că nu stăm chiar pe roze. Avem aşa, un
fel de tabără. În mijlocul câmpului. Două blocuri, faţă
în faţă. E confort, n-am ce zice. Aşa, cât de cât. Baie,
bucătărie, tot ce e nevoie. Ne gospodărim singuri. Ple-
căm doar când terminăm de recoltat. Dar nici nu simţim
nevoia. Avem totul acolo şi ne mai aprovizi-onează şi
ei. Vă daţi seama, nu ne prea omorâm cu comenzile,
doar mergem pentru bani, nu să ne îmbuibăm… - şi în-
cearcă să râdă, urmărindu-ne reacţia. Şi dumneata? – i
se adresează brusc doamnei din faţă.
- La nepoţi. Adică la fiu-meu. I-a făcut nevasta
doi gemeni. Mă duc să văd de ei. Ei sunt la muncă. De
dimineaţa până seara – şi ia o figură spăşită, ca şi cum
ar fi fost vinovată.
- Muncă voluntară, cu alte cuvinte – spune tâ-
năra blondă, râzând cu toată gura. Ca pe vremea lu’ nea
Nicu. Nu se mai poartă, doamnele mele.
- Ba se poartă, maică.
- Da. Dar numai la noi. La ei nu ţine. Ei îşi an-
gajează bone.
- Parcă la noi nu? – sare vecina blondei. N-aţi
văzut cum politicienii noştri îşi iau bone filipineze? Nu
le mai plac româncuţele noastre.
- Pagubă’n ciuperci – o întrerupe blonda. Uite
că noi avem căutare dincolo. Şi ne merge chiar bine. Eu
una, nici în ruptul capului nu m-aş angaja la politicienii
ăştia. Nişte bădărani. Ţopârlani, ce mai! – şi râde cu

toată gura, molipsindu-ne şi pe noi cu veselia ei. E fru-
moasă. Putea fi un fotomodel de succes. Se poartă.
- Cum să-şi ia bonă, maică? – continuă bătrâ-
nica să-şi susţină punctul de vedere. Eu ce treabă am?
Am ieşit la pensie. Ce să fac singură acasă? Soţul mi-a
murit acum trei ani, fie-i ţărâna uşoară! Nici n-a apucat
pensia, săracul. Cât timp mai sunt bună de muncă, îi
ajut, şi-n afară de asta, de unde atâţia bani? Dumneata
spui că patronii îţi dau o mie de euro. Păi fiu-meu
câştigă mai mult ca dumneata. Iar nora, ce să facă şi ea,
e tânără, are grijă de o bătrânică. Nu zilnic. Din când în
când. Îi mai face curat, un pic de menaj şi cumpărături.
La sfârşit de săptămână.
- Şi atunci te ia pe dumneata. Fără contract.
Adică la negru. Deştepţi copii. Uite aşa se face averea
– continuă blonda printre sughiţuri de râs. Râdem şi noi.
Doamna din spate râde şi mai tare. Aproape se sufocă.
- M-aţi făcut să râd cum n-am mai făcut-o de
mult. Bată-vă să vă bată de fete, că nostime mai sunteţi!
- Te pomeneşti că eşti şi dumneata tot bonă – i
se adresează blonda, brusc oprindu-se din râs.
- Tot un fel de bonă. La o bătrână. Infirmă.
Aproape de Koln.
- Vai de zilele matale! – exclamă bătrânica.
- Ba. E floare la ureche. Sunt învăţată. Am lu-
crat la un spital de psihiatrie. Acolo era iadul pe pământ.
Aici, e rai. Sunt mulţumită. Chiar foarte mulţumită.
- Şi câştigi bine? – încearcă să descoase
doamna cu castraveţii.
- Nu mă pot văita. A fost profesoară la viaţa ei,
iar fetele, are două fete, bine situate şi ele, dar vin mai
rar. Vorbim mai mult la telefon. O sună mereu. Uneori
chiar de două ori pe zi. Au mare grijă de bătrână, n-am
ce zice.
- Dar şi dumneata – îşi dă cu părerea bătrânica.
De, eşti de meserie!
- Şi ea e cumsecade. Nu mă supără aproape de-
loc. Ba din contră, nu ştie cum să-mi intre în voie. Mi-
a luat şi bicicletă, să merg la cumpărături. Ştiţi că la noi,
în Banat, se merge mult pe bicicletă. Şi-mi dă şi bacşiş.
Mai ales când are musafiri. Foştii ei elevi care vin me-
reu s-o vadă şi stau cu orele de vorbă, iar ea e tare feri-
cită. Şi vorbăreaţă nevoie mare. Şi simpatică. Spune tot
felul de glume şi anecdote şi râdem amândouă şi, uita
aşa, nici nu ştii când au mai trecut lunile.
- Şi anii! – completez eu.
- Mare noroc şi cu liniile astea de autobuz – ros-
teşte gânditoare doamna cu castraveţii. Ne duce unde
vrem. Ca să nu mai spun că e destul de ieftin, iar cu
vameşii ne descurcăm cum nu se poate mai bine. Mai
poţi duce acasă câte ceva fără să te mai sece nenoroci-
tele alea de taxe. Cinci euro şi ai trecut cu tot bagajul.
Nici dracu’ nu te controlează.
- Că parcă am duce cine ştie ce valori. Cadouri,
nimicuri pentru cei de acasă. Să-i controleze pe ăia care
trec cu tiruri întregi cu marfă de contrabandă – sare
doamna din spate.
170
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Vă puteţi închipui câte trenuri ar fi trebuit să
schimb eu până în Sicilia mea? – se minunează blonda
şi-şi roteşte privirile de la una la alta.
- Başca banii – îi cântă bătrânica în strune.
Spun bătrânica. Exagerez. Adevărat, la prima
vedere, pare cea mai în vârstă dintre noi. Cu părul gri-
zonant, strâns la spate într-un coc mic, susţinut de câ-
teva agrafe şi cu faţa brăzdată de riduri care se amplifică
la fiecare mişcare a feţei – se încruntă destul de des -
arată desigur mai în vârstă decât cu siguranţă este în
realitate.
Deşi mergem de o zi şi o noapte, încă nu n-am
prezentat. Nici nu ar avea vreo importanţă. N-am simţit
nevoia. Suntem pasagerii unui autobuz care ne duce la
destinaţii diferite. Nu ne vom mai revedea niciodată.
Pasageri fără identitate. Nu contează. Totul este clipa
de faţă. Suntem o comunitate care se simte bine şi care
refuză să se mai gândească la ceea ce există dincolo de
ferestrele acestui monstru de metal. La viaţa care pul-
sează afară şi de care încercăm să ne izolăm. Nu ne mai
jenăm să arătăm şifonaţi după noaptea în care am dor-
mit – dacă vreunul a reuşit s-o facă – în cele mai impro-
prii şi incomode poziţii, contorsionaţi în modul cel mai
incredibil de caraghios cu putinţă. Ne servim unii pe
alţii cu ce brumă a mai rămas de mâncare sau de băut
prin sacoşe, ne împrumutăm lucruri, dacă vremea se
schimbă brusc, avem grijă să nu-l deranjăm pe cel de
lângă noi, facem haz din te miri ce şi ceea ce e remar-
cabil, este faptul că niciunul nu se lamentează, nu în-
cearcă să trezească compasiunea celorlalţi. Suntem,
precum călătorii de la clasa a treia de pe vasul Titanic,
încrezători în zilele senine şi lipsite de griji, care ne
aşteaptă la celălalt capăt de drum, care numai Dumne-
zeu ştie pe unde o fi.
- Exact! – spune doamna grăsuţă din stânga.
Mă dezmeticesc. O privesc insistent. Des-
cumpă-nită.
- N-am dat decât o sută de euro. Merită, nu? –
şi ne asvârle un zâmbet încântător.
- Unde mai pui – intervine blonda – că nu mai
sunt trenuri directe. Ar fi trebuit să schimb de trei, patru
ori. Aş fi ajuns la destinaţie într-o săptămână.
- E totuşi cam obositor – îşi dă cu părerea
doamna din spate, cu o voce cam plângăreaţă. Dacă am
opri o noapte la un hotel oarecare, în drum, ar fi mult
mai bine. Ne-am mai dezmorţi oasele.
- Ba să nu oprească nicăieri – sare doamna cu
castraveţii. Îndurăm şi noi o noapte, că n-o fi foc! Dar
salvăm nişte bani. Cel puţin treizeci de euro. Baba su-
feră la frumuseţe, nu?
Râdem. Blonda râde mai tare ca toate.
- Serviţi-vă! – ne îmbie bătrânica cu nişte cor-
nuleţe pe care le aranjase cu grijă pe un carton. Eu le-
am făcut. Cu smântână şi unt – şi plimbă cartonul de la
una la alta.
Simpatice fete. Şi când te gândeşti că pleacă la
muncă. Atât de departe de casă. Departe de toţi. Singure
într-o altă lume. Mult prea râvnitul ’89. Să pleci în

lumea largă cu traista în băţ, să nu ştii unde te duci şi
peste ce dai. Să intri în viaţa altora, pe care nu i-ai văzut
niciodată, să te strădui să le faci pe plac, să nu-i superi,
să nu-i jigneşti, ca în final să spui că într-adevăr te simţi
bine. Atât de bine. „Mă gândesc doar la bani, la ce voi
face când mă întorc acasă”, cum spunea frumoasa
blondă. Oare mai sunt toate aşa cum le-ai lăsat? Să nu
se fi schimbat nimic în lipsa ta, când tu însuţi nu mai
eşti acelaşi? Ai trăit în altă lume, cu alte concepţii, cu
altă mentalitate, lucruri pe care nu ai cum să le afli la
tine, la întoarcerea acasă. Va trebui să devii tot cel di-
nante de plecare, pentru ca cei pe care i-ai lăsat în urmă
n-au evoluat aşa cum te-ai fi aşteptat ca ei s-o facă, sau
aşa cum tu ai fost constrâns s-o faci. Au rămas tot acolo.
Acolo unde i-ai lăsat. Dacă nu mai rău. Democraţia nu
a avut o influenţă benefică asupra lor. Din contră ei au
fost cei care au schimbat-o. Ea a devenit politica bunu-
lui plac, iar libertatea s-a transformat în libertinaj.
„Dacă ar exista un popor de zei” – spunea Rousseau –
ar guverna democraţia. Oamenilor nu le prieşte un gu-
vernământ atât de perfect. Daţi-mi omul perfect şi vă
voi construi social atât dreptatea, cât şi adevărul abso-
lut”.
- Doamna nu coboară?
Şoferul stă drept în faţa mea, privindu-mă in-
tero-gativ.
- Nu – reuşesc să bângui, trezită parcă din vi-
sare. Rămân în autobuz.
Îmi rotesc privirea în jur. Mai sunt câţiva călă-
tori care păreau să dormiteze.
Alţii, nehotărâţi, stau în dreptul uşii. La un mo-
ment dat se face rumoase şi toţi, ca la un semn, se dau
la parte, lăsând loc unui bătrân care se chinuia să urce.
Îşi făcea drum cu coatele, agitându-se şi privind speriat
în jur. Spre locurile rămase libere. Sau chiar ocupate.
Îl văd înşfăcând ziarele pe care le găsea împrăştiate în
dezordine pe scaune sau în plasele din spatele lor, vâ-
rându-le precipitat sub braţ şi aruncând aceleaşi priviri
speriate dar fără să-l intereseze sau să-l deranjeze pre-
zenţa vreunuia din noi. Îl privim tăcuţi, ca pe o ciudăţe-
nie, muţi de uimire. Nu reuşim să scoatem nici cel mai
neînsemnat cuvânt. Sau exclamaţie, fie ea chiar şi de
revoltă. Ca şi cum ne-ar fi hipnotizat cu privirea lui pă-
trunzătoare şi atât de acaparatoare.
- Nu vă faceţi probleme! – ne linişteşte şoferul.
E omul nostru. Şi se îndeaptă spre locul lui, de unde
revine cu un teanc de ziare.
- Nea Mărine! Ia priveşte aici – şi flutură nişte
ziare şi reviste.
Ochii bătrânului par să scapere scântei. Faţa în-
crâncenată i se înseninează şi se repede la şofer. Îi
smulge pachetul din mână şi dispare în fugă, asvârlind
un „danke” din mers. Rămânem la fel de buimaci. Totul
părea neverosimil. Poate că dacă ne-ar fi buzunărit, sau
ne-ar fi prins în alba-neagra atât de practicată pe rutele
astea, ni s-ar fi părut ceva normal. Şoferul nu ne lasă
timp să ne dumirim.
171
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Ia priviţi pe fereastră! Acum să vedeţi bătaie
– şi-şi freacă mâinile, încântat de el şi mai ales de neşti-
inţa noastră.
Ca la comandă, ne aruncăm ochii afară. Nea
Mărin al nostru se îndrepta cu paşi mărunţi şi repezi
spre o clădire impunătoare. Se aşează pe trepte şi aran-
jându-şi ziarele le pune unul câte unul în dreapta lui,
privind îngrijorat şi parcă speriat în jur. Aşezându-se pe
ziare, scoate câte unul şi începe să-l frunzărească cu lă-
comie.
- Şi acum priviţi pe trotuarul celălalt – ne în-
deamnă şoferul cu aerul de superioritate al cunoscă-to-
rului. Bătrânul din colţ. Îl vedeţi?
Într-adevăr, era un bătrân acolo. Ceva mai adus
de spate şi cu o şapcă albă trasă peste ochi.
- Ei, ăla e duşmanul lui. Duşmanul lui de
moarte. Nea Ion. Aşa le zic eu, dar nu ştiu cum îi
cheamă. Lu’ ăla îi spun nea Mărin că îmi aduce aminte
de Amza Pellea. Nu ştiu de ce, dar e tare haios – şi iz-
bucneşte într-un râs în cascade, aşteptând reacţia noas-
tră, reacţie care, spre nedumerirea lui, întârzie.
- Vreau să spun – rosteşte mai îngăduitor – că
nea Mărin e duşmanul lui de presă. Înţelegeţi? Aici îl
găsiţi mereu. Aşteaptă fiecare autobuz care vine din
ţară. Nu se mişcă de aici până nu venim. Fie vară, fie
iarnă aici îl găseşti. Aşteaptă presa. Şi apoi începe lupta.
Care apucă primul. Primul care să ia ziarele şi să le ci-
tească. Şi ăsta, adică nea Mărin, după ce le citeşte pe
toate, le dă şi ’ăluilalt. Lu’ nea Ion. Dar în ziua respec-
tivă, cum este astăzi, şef este cel care a pus primul mâna
pe ziare. Iar ’ălălalt nu are altă soluţie decât să i se su-
pună orbeşte. Face tot ce îi cere ’ăstălalt. E lege. Şi
unde-i lege nu-i tocmeală. Nemţi, ce mai!
- Sunt nemţi? – întreabă un domn din dreptul
uşii.
- Aş. Sunt români de-ai noştri. Prieteni buni.
De-o viaţă. Au plecat înainte de ’89. Cam prin anii ’70.
Căsătoriţi, la casa lor. Cu situaţie foarte bună. Le-au
murit nevestele. Copii n-au avut. Nicinul. Adică unul,
nea Ion, a avut un băiat, dar i-a murit. De mult. Au ră-
mas singuri, singuri cuc. De descurcat se descurcă, au
bani, v-am spus. Dar, de, duc dorul ţării. Şi cum noi
suntem singurii care trecem pe aici, şi suntem mulţi, se
proţopesc aici şi nu pleacă decât în momentul când au
pus mâna pe ziare. Ultimele noutăţi, cum s-ar zice, dar
unele sunt vechi de luni de zile. Pentru ei nu contează.
Sunt bune oricum. Le aducem veşti, ultimele eveni-
mente – şi râde cu toată gura, aruncând priviri spre noi.
- Politice? – îmi exprim nedumerirea.
- A, nu neapărat. Orice. Numai să afle ce se mai
întâmplă pe acasă. Când nu am ziare sau când nici pa-
sagerii nu au, stau şi le îndrug verzi şi uscate, ce-mi mai
aduc şi eu aminte, că doară nu am numai grija lor. Cu
cine s-a mai măritat Corina Chiriac, ce mai face Dan
Spătaru sau Cornel Constantiniu. Sau Gică Petrescu.
Tot felul de lucruri. Nimicuri care-i fac fericiţi. Şi
atunci e singura dată când stau împreună şi nu se mai
ceartă. Dar, oricum, unul e cu un pas în urma ’ăluilalt.

Dar mie îmi sunt tare simpatici şi am grijă să adun toate
ziarele de pe unde le găsesc şi le aduc cu mine.
Cobor. Mă îndrept spre treptele pe care se aşe-
zase bătrânul. Mă apropii de el cu paşi nesiguri şi temă-
tori. Îmbrăcat decent deşi cam dezrodonat, nebărbierit
şi cu părul crescut în voie, alb-alb, căzăndu-i pe umerii
gârboviţi, pare mai curând un vagabond. Are un Can
Can în mână. Degetele îi sunt încordate, strângând zia-
rul cu putere ca şi cum s-ar fi temut să nu i-l smulgă
careva. Parcurge rândurile cu aviditate, după care împă-
turindu-l cu grijă, îl pune alături, îm grămadă cu cele-
lalte ziare. Din când în când aruncă priviri duşmănoase
spre partea cealaltă a străzii, de unde celălalt îl urmă-
reşte cu aceleaşi priviri de sub cozorocul şepcii.
Ocnaşii din „Marile Speranţe”. E primul lucru
la care îmi fuge gândul. Copia fidelă a acelor duşmani
de moarte din celebrul roman al lui Dickens. Abel
Magwitch. Câtă groază vârâse în sufletul sărmanului
Pip, ca în final să se dovedească a fi adevăratul lui bi-
nefăcător.
Totuşi nu descifrez nici pic de duşmănie în
ochii lor. Îşi aruncă priviri otrăvite, urându-se probabil
pentru neputinţa de a fi intrat primul în posesia preţioa-
selor ziare, ziare care le aduceau o gură de aer, din aerul
pe care l-au respirat ani de-a rândul şi pe care acum nu-
l mai pot afla decât din rândurile scrise în acele hârtii
lipsite de valoare. O gură de aer care să le umple sufle-
tul de bucuria de a se vedea, pentru o clipă, alături de
cei pe care i-au lăsat atât de departe şi pe care nu-i vor
mai revedea vreodată. Şi care probabil, au plecat şi ei
de mult. Spre alte meleaguri, de unde nu aveau să se
mai întoarcă. Bucuria de a se vedea din nou în lumea pe
care au părăsit-oi de ani de zile, când încă îşi puteau
permite luxul de a visa la o viaţă mai bună, o viaţă lip-
sită de grija zilei de mâine.
- Haideţi! Plecăm!
E tânăra blondă. O urmez. Cu îndărătnicie. Îmi
pare rău. Aş fi vrut să mai zăbovesc o clipă, măcar o
clipă. Să-i privesc, să le citesc bucuria reîntâlnirii cu cei
de acasă. Bucuria reântoarcerii în anii tinereţii. În copi-
lăria de mult lăsată în urmă.
- Nu mai oprim până la Mannheim! – ne anunţă
şoferul. Şi aşa suntem în întârziere. Poate reuşim să mai
recuperăm ceva din timp. O oră, două. Măcar.
Arunc o privire afară, în stradă. Celălalt bătrân,
nea Ion, trecuse strada şi apropiindu-se temător, se
aşază pe trepte lângă „duşmanul” lui. Abel i-a făcut
semn cu mâna spre grămada de ziare din dreapta. A luat
un ziar şi desfăcându-l cu grijă, a început să parcurgă
rândurile.
Când am dat colţul străzii i-am văzut unul lângă
altul cu ziarele larg desfăcute, citind. Liniştiţi. Doi
vechi camarazi. Doi buni prieteni.
Se visau acasă, pe băncuța din fața blocului, ci-
tind presa de dimineață! Ca într-o fotografie de epocă!
172
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Simona MIHUȚIU
Ei, cei în costume gri…
- Ies muncitorii din uzine! spuse doamna asis-
tentă Amalia Tatu, intrând ca o furtună, transmițând
vestea preluată de la o colegă asistentă de pe secția de
endocrinologie.
Era un strigăt de spaimă. Ar fi putut fi unul de
bucurie, dacă ar fi fost doar o simplă spectatoare, bucu-
rându-se de vântul schimbării, sperând, mai mult ca ni-
ciodată, într-un viitor mai bun, așa, ca „afară”. Teama,
însă, îi strângea inima, care îi bătea într-un ritm nebun.
Eprubeta cu sânge pe care o agita în mână îi scăpă pe
jos, murdărind podeaua laboratorului. Soțul ei era mais-
tru la uzina „Steagul Roșu” și, cel mai probabil, avea să
își însoțească colegii, părăsind locurile de muncă și ie-
șind pe străzi. Iar…
Cu doar doi ani în urmă, în acel memorabil no-
iembrie, ieșise, așa ca acum, cu frica în suflet, dar luat
de valul grupului pornit din uzină, îndreptându-se spre
clădirea Comitetului Județean. Se încurajau unul pe al-
tul, strigând lozinci care răsăreau parcă de niciunde pe
buzele lor. Sentimentul de jenă în a-și arăta lipsa de ero-
ism, convingerea corectitudinii acțiunii lor dar, mai
ales, beatitudinea puterii pe care le-o dădea apartenența
la un grup cu aceleași convingeri, îi îndemnase atunci
să intre în clădire, să arunce pe geam tot ce prindeau:
mâncare găsită în magazia partidului – portocale, ba-
nane și salamul de Sibiu, ca semn al incriminării bunăs-
tării oamenilor de partid. Documentele erau și ele az-
vârlite. Scaunele și alte obiecte de mobilier, stricate.
Geamuri sparte. Doar portarul și un secretar fuseseră lă-
sați să țină piept puhoiului furios. Aceștia stăteau lipiți,
ca două afișe, de perete, cu chipurile împietrite. Spaima
îi imobi-liza, neputând să se conformeze la somația de
a deschide ușile încuiate. Nici nu era nevoie. Sparseră
cu picioarele tot ce le stătea în cale.
Cineva în preajma lui a strigat: „ Foc!”
Fusese o diversiune, după cum s-a demonstrat
ulterior, dar extrem de abilă, având în vedere că mulți
s-au împrăștiat, călcându-se în picioare, căutând o even-
tuală ieșire din clădire. Văzuse cum doi dintre oamenii
din uzină – ce bine că nu erau din echipa lui! – se arun-
caseră pe geam, deși, în haosul creat, nu putea fi sigur

că nu i-a „ajutat” cineva. Careva dintre ei? Frica culti-
vată de sistemul comunist în atâția ani învinsese atunci
eroismul, dar nu și speranța. Ecoul revoltei avea să ur-
mărească în anii următori pe fiecare brașovean. Domnul
Tatu reușise să ajungă atunci acasă, pe străduțele lătu-
ralnice de la poalele Tâmpei. Îndreptându-se spre Schei,
cu inima cât un purice, privise de la distanță clădirea
Securității. Erau toate luminile aprinse și forfotă mare.
Dăduse ocol casei. Nu părea să-l aștepte nimeni. In-
trase. Puteau fi înăuntru. Puteau fi oriunde. Soția sa
blândă încropea o mâncare de fasole, la mare căutare în
acea vreme: era sățioasă, chiar dacă nu era gătită cu ci-
olan sau cârnați.
Ea îl privi. Era răvășit și murdar.
- Ai fost la crâșmă? Era îngrijorată. Soțul ei re-
nunțase la viciu cu greu.
Inițial a vrut să o ferească de adevăr. La ce bun
să-i ascundă, însă? Mâine puteau să apară…, să-l
salte… Măcar de ar fi fost cu folos. Au avut pentru câ-
teva ore puterea în mână, dar n-au știut ce să facă cu ea.
Scăpase. Cel puțin, așa vroia să creadă. Lumea
vorbea că fuseseră filmați. „Ei” i-au pus întrebări cu
privire la șefii revoltei, dar el nu știa. Norocul lui! Ar fi
spus tot ce ar fi știut, de spaimă! Porniseră ca la un
semn, toți deodată, întâi ieșind în curtea uzinei, mânați
de curiozitate, când ajunsese la ei zvonul că muncitorii
din „Steagul Roșu” și din „Tractorul” se revoltă. Iar
când se îndreptaseră spre „Județ”, cu cât le creștea frica,
cu atât strigau mai tare. Asta le spusese și lor, când îl
întrebaseră. La lucru, în zilele următoare revoltei, ni-
meni nu mai vorbea cu nimeni. Toți simțeau izul fricii,
care se răspândise în aer. Când s-a dus la magazie să
ceară niște scule, îi văzu pe „ei”, câțiva indivizi în cos-
tum gri în depărtare, săltând trei angajați, ținându-i cu
mâinile la spate și dându-le cu coatele în lombe, fă-
cându-i să se crispeze de durere. Și el se crispa de dure-
rea lor. Deși nu-i știa prea bine – fuseseră angajați mai
recent, le simțea teama și suferința aproape palpabil. Nu
avea să-i mai vadă niciodată de-atunci.
Și niciodată nu va mai putea merge fără să se
uite în spatele său, gândindu-se că e urmărit. Va trăi cu
groaza că fata lui, proaspăt intrată la Industrializarea
lemnului nu va mai putea termina facultatea, iar când,
după ani buni de așteptări fără nici un rezultat, fuseseră
informați că li se aprobase, în sfârșit, instalarea unui
post telefonic la domiciliu, el nu se bucură…
- Ies muncitorii din uzine, ați auzit? se agita
doamna Linde Pop. Era tânăra chimistă a laboratorului.
În vocea ei se simțea speranța schimbării. Ea știa cum
ar trebui să fie. Rudele ei plecaseră „acolo sus”, cum
obișnuiau să spună sașii din Brașov. „Ei” chiar o lăsa-
seră să plece o dată în vizită, doar cu condiția ca la în-
toarcere să povestească tuturor cât de rău e în Germa-
nia. Ce mare lucru? A făcut ea rău cuiva spunân-du-le
că românii și chiar sașii din România sunt văzuți foarte
prost în Germania? Dacă era să se gândească la nepotul
ei de clasa a patra care fusese făcut țigan în clasă de
către învățătoare în Germania, nici nu era departe de
173
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
adevăr. Oricum, pe ea nu o vor afecta astfel de reacții
sentimentale. Ah, și „ei” o mai puseseră să recunoască
scrisul pe o anonimă trimisă către Ceaușescu de un me-
dic din spital, în care incrimina dotarea tehnică precară.
Când se rușina de acest fapt își spunea că oricum ar fi
fost descoperit… Dacă n-ar fi fost ea, ar fi fost altci-
neva. „Ei”, cei în costume gri, nu vor apuca mult să-i
mai ceară socoteală. Zidul Berlinului căzuse. Blocul co-
munist se destrăma, rând pe rând. România încă mai re-
zista… Dar nu se va mai putea opune, nu?
Visa la un alt viitor pentru Nicholas, copilul ei
de paisprezece ani. Visa la un alt viitor și pentru ea. Se
căsătorise din dragoste cu Răzvan, un „amărât” de pro-
fesor de istorie, dar divorțase, sufocată de gelozia lui și
obosită de atâta sex matinal „ca să nu mai aibă chef”
când era la servici și nu erau împreună... Încă o aștepta,
ascuns după copacii din fața spitalului, la ora la care ie-
șea de la serviciu, îngrozind-o. Visa să poată lucra într-
un spital de prestigiu din Occident și să-și poată permite
să vadă lumea. Avea o pregătire excepțională, știa asta.
Sora ei o dusese să vadă un laborator de analize clinice
din Hamburg și, de-atunci, rămăsese cu frustrarea de a
lucra în România ca un alchimist din vremuri vechi.
Azi Răzvan n-a mai urmărit-o pe după copaci,
ci a intrat de-a dreptul în laborator.
- Ai auzit ce e la Timișoara?
- Da, am auzit! șopti ea.
- Au murit oameni la Timișoara.
- Am auzit la Europa Liberă.
- M-am întâlnit cu un prieten care lucrează la
„Grivița” în București și mi-a zis că va fi vânzoleală
mare în țară. Cade.
- Cine? Regimul? Nu se putuse abține să nu-l
întrebe. Zâmbetul i se lățea pe figură.
- Nu. Ceaușescu. Regimul rămâne. Am venit
să-ți spun să ai grijă de copil. Cel mai bine ar fi să nu
ieșiți din casă până se vor mai liniști apele.
- Mulțumesc că mi-ai spus. Acum du-te. Nu mă
mai urmări.
Îl privi plecând. Era la fel de frumos ca pe vre-
muri. O undă de regret îi trecu fugar pe figură, dar dis-
păru la fel de repede precum apăruse.
- Se pregătește ceva! zise și Vivi Crețu, femeia
de serviciu, trezind-o pe Linde din reverie.
Mi-a zis Dumitru că au primit ordin de la cei de la „Igi-
ena” să țină închise frizeriile.
- De parcă revoluționarii n-ar avea altă treabă
decât să meargă la frizer, ce să spun? o ironiză Linde.
- Iese „Ghimbavul!” Uimirea se citea pe fața
Elenei Mărcuș. Cei care lucrau la fabrica de avioane
erau priviți cu mult respect, chiar și muncitorii. Erau
„profesioniștii”, elitele.
Colegele se întoarseră spre ea. Tinel al ei ieșise
de la serviciu mai repede și se oprise pe la laborator să
îi dea vestea. Lucra la un service auto modest, dar foarte
accesat de clienți, după părerea Elenei, dat fiind venitul
cu care o bucura soțul ei în fiecare lună, mult peste tot
ce ar fi sperat oricare dintre cunoscuții lor. Dar acesta

era secret de familie. Era periculos să se știe că aveau
atâția bani.
- Tinel, dacă iese Timișoara, Brașovul, Clujul,
Bucureștiul, atunci ce o să se întâmple?
- Atunci va fi belea, îi răspunse. Mare belea!
Tinel nu părea fericit. Chiar îngândurat, i se
păru ei. În Timișoara se trăsese. Muriseră oameni! Da,
avea dreptate să fie îngrijorat!
- S-ar putea să mă duc câteva zile la țară, la
mama, să o liniștesc. Sunt vremuri tulburi și o să se spe-
rie, știi că-i bolnavă cu inima.
Tinel, însă, privea problema din altă perspec-
tivă. De ani de zile de când acceptase să colaboreze cu
„ei”, atelierul său de reparații auto devenise un loc unde
veneau oameni și lăsau informații sau le preluau. A cu-
noscut o foarte largă categorie de oameni, de la profe-
sori universitari până la ospătari… Lui îi mergea foarte
bine, căci, practic, nu era loc în oraș în care să nu aibă
o relație. Orice problemă ar fi avut se rezolva: întot-
deauna cunoștea pe cineva, undeva… Elena se lăuda
peste tot cu soțul ei descurcăreț și asta îl umplea de
mândrie, iar, dacă la început simțea un pic de vină că
omitea să-i spună întregul adevăr soției sale, cu timpul
se convinsese că era bine că aducea mai mulți bani
acasă, că cei doi gemeni ai lor puteau asculta cele mai
noi colecții de muzică rock, că putuse lua printre primii
un televizor color, încântându-și familia. Bucuria lor în-
semna totul pentru el. Acum, însă, era îngrijorat. Se pu-
tea destrăma totul.
- Dacă se răstoarnă regimul, cei „noi” vor vrea
acces la arhive. Îi răsuna în minte fraza asta spusă de
unul dintre „ei”. Poate chiar va trebui să plece la țară,
la mama lui, până una alta, până se vor mai limpezi
apele.
Elena rămăsese mută de surpriză.
„Pleacă la maică-sa! Și cu noi, cum rămâne?”
Ea realiză brusc că studenții ar putea ieși și ei
în stradă și să meargă cu gloata. Oh, Doamne! „Îmi do-
resc să se schimbe câte ceva în țara asta, dar nu cu prețul
rănirii copiilor mei!” Se gândi la ei, la cei doi gemeni,
la cât de rebeli erau, doi studenți la TCM, amatori de
rock, amândoi cu plete, vorbind excesiv de mult despre
„libertate”, de parcă ar fi știut ei ce înseamnă asta! În
ultimele zile îi văzuse cum ascultau târziu în noapte
posturile străine de radio. Și altă dată făcuseră asta, dar
acum era altceva. Erau mai agitați, chiar exaltați. Va
merge acasă mai repede. De dragul ei nu vor pleca! O
să îi convingă ea, cumva!
- Trebuie să plec mai repede, îi spuse ea cu
ochii în lacrimi doctoriței Maria Bota.
- Dar, ce s-a întâmplat?
- Mi-e frică pentru copiii mei!
În mod normal nu ar fi discutat atât de deschis
cu doctorița. Nu ierarhia o împiedica. Dar cu doctorița
era altceva. Venise transferată din București cu doi ani
în urmă, după acel noiembrie, însoțindu-și soțul, proas-
păt numit pe postul de adjunct al Securității. Era unul
dintre „ei”. Nimeni nu avea nici o îndoială că acesta
174
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
fusese trimis să facă ordine după revolta care trezise
țara din temelii și aprinsese licăre de speranțe. Se fereau
toți de ea, ca de ciumă. Mai ales Amalia. Dacă n-ar fi
fost soția cui era, poate că ar fi agreat-o.
- În Brașov nu se va întâmpla ca la Timișoara!
În Brașov nu se va trage! zise doctorița. O priviră toate
cu ochi întrebători.
- Știu de la soțul meu. Ei, bine, securitatea nu
va trage!
Amalia și Elena, la unison, îndrăzniră să spere.
⁎
În Brașov nu s-a tras. În prima seară.
Lumea ieșise a doua zi și mai masiv în fața Clă-
dirii Comitetului Județean și a Primăriei, încurajată de
lipsa de reacție a autorităților. Spre seară, gloanțe răz-
lețe, venite parcă de nicăieri, secerau la întâmplare mul-
țimea. Strigăte și urlete de spaimă se auzeau de peste
tot. Amalia încărunțise în câteva ore cât în zece ani.
Când își văzu soțul intrând în casă se lăsă în genunchi
pe podea. Sărută podeaua cu mâinile strânse în rugă-
ciune.
- Mulțumescu-ți, ție, Doamne! Se anunțase la
televizor că țara era împânzită de teroriști îmbrăcați ci-
vil, lansându-se panică în oraș. Vecinii făceau cu
schimbul în holul blocului, unde locuia Linde. Pregăti-
seră o străvezie apărare. Linde se dusese și ea, mai mult
de curiozitate. Pe stradă, îndreptându-se spre bloc, fix
spre scara lor, apăruse un individ cu o mitralieră ațintită
spre ei. Întunericul îi împiedica să îi zărească trăsăturile
atacatorului. Panica răsuna în hol. Lopețile apăruseră ca
din senin în mâinile vajnicilor apărători. Ușa se des-
chise.
„Acum vom muri!” își spuneau ei. Una din ve-
cine se ruga cu voce tare. Vecinul din dreapta închise
ochii și lovi cu forță. Intrusul căzu ca secerat de lopata
bine plasată.
Era Răzvan. Ținea în brațe un buchet mare de
flori. Linde privi o secundă, apoi leșină.
Soțul lui Vivi se prezentase la prima unitate mi-
litară, alături de mai mulți oameni din piață, ca să fie
înarmați.
- Noi cum ne vom mai apăra dacă nu suntem
înarmați? strigase un cetățean. Stăm cu pieptul gol în
fața gloanțelor?
- Vă înarmăm, tovarăși! Dar pe rând, în ordine.
Se scoaseră din rastel toate puștile și li se dă-
dură.
Cineva strigă:
- Teroristul! arătându-l cu degetul pe soțul lui
Vivi. Mustăcios și cu un ten mai smead, cu păr creț și
bogat, frizerul putea aduce, e drept, cu un arab. Îl bătu-
seră până ce acesta nu se mai sculă de jos, apoi cineva
se gândi să-i caute prin buzunare legitimația.
- Crețu Dumitru... Nu pare a fi terorist.
- E frizerul meu, oameni buni! Lucrează la
frize-ria de la gară! zise cineva din gloată.
- Hai, că mai suflă! Pune-l în mașină și du-l la
spital.

Un nepot o informase pe Vivi și o luase cu ma-
șina. În drum spre spital, un glonț răzleț spărsese gea-
mul Daciei 1100 si străbătuse căciula înaltă a șoferului.
Îl ratase milimetric. În depărtare, în pădurea Warte se
auzeau rafale de mitralieră. Lumina era stinsă pe stradă
și în case, dând senzația de pustiu. Doar spitalul era plin
de lumină și de forfotă umană.
Se întâlni în sala de așteptare cu Linde.
- Ce faci aici? o întrebă pe Vivi, mirată.
- Soțul meu a fost bătut…
- E grav?
- Nu știu. Dar tu?
- Răzvan. Bătut. E rănit la cap.
- E grav?
- Nu știu. Începu să plângă cu disperare.
Dimineața plecaseră acasă amândouă, fiecare
târându-și consortul. Scăpaseră cu viață.
Soarta nu fusese generoasă și cu Elena. Își pri-
vea cu agonia durerii copilul mort. Fusese împușcat
lângă Clădirea Modarom. Nimic nu mai avea să fie la
fel. Nu fără odorul lor. Atât de tânăr, atât de plin de vi-
suri!
- Bărbate, zise Elena, nu o să am liniște până
când „ei” nu vor plăti pentru viața copilului meu! Toți!
De la primul până la ultimul! Durerea își găsise supapa
în ură.
Geamănul își privi mama, neputincios. Simțea
glonțul în inimă ca și când el îl încasase. Era lângă fra-
tele lui când se întâmplase tragedia. Nu înțelegea cum
făcuse Dumnezeu alegerea între ei. Tinel se uită la toți.
Un frison rece străbătu figura bărbatului când zări ura
zugrăvită pe chipul soției sale. Simțea că acel glonț nu-
i furase doar un copil, ci întreaga lui familie.
Doamna doctor Bota se ruga pentru prima dată
în viața ei. Știuse că soțul ei avea o meserie riscantă.
Stătea într-o cabană din Moneasa, așteptând vești. Li-
niștea deplină devenea asurzitoare. „Câteva zile”, îi zi-
sese el. Dar acele zile deveneau o viață, o eternitate…
El veni după o săptămână. Era îmbătrânit brusc.
Costumul lui gri era șifonat, iar părul, atât de ordonat
pieptănat, era acum zburlit. O îmbrățișă cu putere, stri-
vind-o.
- Am scăpat, Maria. Se cufundă apoi în
muțenie.
- Ne mutăm înapoi la București, îi zise el mai
târziu. Atât. Ea știa că nu poate să-i mai ceară alte ex-
plicații. Era suficient că acum erau împreună.
⁎ Era preoteasa.
- Ce bine că ne-ai adunat tu, Linde! zise Elena.
Noi nu ne mai întâlnim, chiar dacă lucrăm în același
oraș. După revoluție ne-am împrăștiat, fiecare pe unde
a crezut de cuviință. Ție cum îți merge în Germania?
- Lucrez într-un azil de bătrâni, ca infirmieră,
dar câștig bine. Nicholas este student la farmacie. Anul
acesta se însoară cu o fostă colegă de-a lui de liceu, cu
care s-a reîntâlnit anul trecut când a venit la taică-său în
vizită.
- Trec anii!
175
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
- Vrea să rămână în România, cu ea. Mă îngro-
zește că o să rămân singură, știi? Tu?
- Ne-am revenit cu greu. De fapt, nimic nu mai
e la fel de când… Lacrimile îi opriră pentru moment
povestea… Altfel, nu mă pot plânge. De când Tinel s-a
făcut parlamentar avem de toate. Copilul nostru s-a în-
scris în alt partid, îndemnat de taică-său. Îi spune că asta
o să-i aducă succes în viață. Nu știu… Dar mie, mie, ca
mamă, nu mi s-a făcut dreptate. Încă nu știu cine a tras
în copilul meu! Vivi venea în grabă, alergând. Aproape
că nu o mai recunoșteau pe vechea Vivi, îmbrăcată cu
haine de firmă și cosmetizată ca o mare vedetă. Se îm-
brățișară.
- Ce mai faci? săriră Linde și Elena deodată,
analizând-o cu admirație.
- Bine. Îți cer scuze de întârziere, dar ca patron
ai multă bătaie de cap. Am un butic, știți, nu? Și Dumi-
tru a cumpărat frizeria de la gară.
- Mă bucur pentru tine, zise Linde.
- De doctorița Sulescu mai știe cineva ceva?
- Ah, da. Soțul ei a ajuns foarte mare la Bucu-
rești.
Victoria
STOLOJANU-MUNTEANU
Nu mor caii când vor… mânjii
În anul 1989 eram deasupra iconostasului, pe
arcul triumfal, la Mânăstirea de maici Teodoreni - Su-
ceava, cartier Burdujani.
În liniștea mea de deasupra tuturor răzbate o
voce suavă de femeie:
- Domnule profesor, domnule profesor!
- Ce e, doamnă?
- Lăsați lucrul! Coborâți de pe schelă!
- Am coborât! Ce e? Ce s-a întâmplat?
- S-a împușcat Milea!
Din acel moment și până au dat la Tv caseta cu
execuția soților Ceaușescu n-am mai plecat din fața te-
levizorului.
Au dat-o și am urcat pe schelă. Atunci am sim-
țit eu, care doar pictam, nevoia să scriu, astfel că pe
evanghelia prorocilor este scrisă povestea împușcării

soților Ceaușescu. Se numește, ceea ce predau eu stu-
denților, hermeneutica picturii.
Am terminat de pictat arcul și am mers la Bu-
curești. Acolo studenți dezorientați, cu cerințe aiuri-
toare și sclerozate scandau: „Nu mai vrem repartiții! Nu
mai vrem profesorii! Vrem alți profesori! Vrem liber-
tate! Democrație!”
Ziare din străinătate făceau interviuri. O repor-
teriță de la un ziar din Italia îmi ia un interviu. Cunos-
cuți ai mei din Italia mă sunau să mă felicite că trăiesc…
cu atâția morți în jur…
Pensula mi-a pus-o în mână, de mic, „Desti-
nul”. Făceam șabloane pentru toată clasa încă de la gră-
diniță, iar să-mi învăț studenții pictura bizantină, resta-
urare, pictura murală și ce-am mai știut eu, mi-a fost
ușor. Treptat, dar de această dată nu ușor, am ajuns la
înălțimea de conferențiar. Profesor îmi spunea preo-
teasa, dar preoteasa nu știa treptele profesorimii univer-
sitare. Eram conferențiar. După zeci de ani. Adusesem
și eu un tânăr, un fost student, să-l las în locul meu mâ-
ine-poimâine. Doamne, ce-am greșit!
Epigonul! A fost otrava din adâncurile mele.
Toată otrava. N-am ajuns bine la București că m-a pri-
mit fostul meu student. Era în biroul de partid secretarul
cu propaganda:
- Ai colaborat cu securitatea!
- Băi, tu îmi spui mie că am colaborat cu secu-
ritatea, dar tu ești încă activist iar unchiul tău e încă
prim-secretar!
Eu eram conferențiar… el a trecut peste mine
imediat. Era într-o lună deja profesor… de materii noi,
necomuniste. Aici e o mare hibă în CV-urile lor. Am
auzit ca la Științe Economice profesorul de „ergono-
mie” a devenit de „management”. Dar doctoratul lui era
în ergonomie. Cum poate asta să-l învețe management
pe un student?
Calvarul provocat de această otravă a mea din
adâncuri a început:
- În ce hal ai ajuns! Nici n-ai semnat condica!
- Acum e democrație! N-ai să-mi ceri tu să sem-
nez condica!
- Bă, tu cred că ai fost întrebat ca Ceaușescu
atunci când ai luat doctoratul: care e capitala Japoniei?
- Da, ca tine, ai parcurs toate treptele profeso-
ratului universitar în noaptea de 22 decembrie 1989. Și
ați și mărit în așa fel numărul de locuri la facultate de
au luat admiterea toți cretinii care dădeau de 7-8 ani și
nu mai reușeau. Tu știi care e capitala Japoniei?
- Tot eu să răspund? Mai bine spune moșule
despre condica de prezență! O semnezi sau nu te pon-
tez?
-Tokio, așa! Eu și pe vremea lui Ceaușescu
semnam numai de două-trei ori pe an! Și atunci că mai
trimiteau organisme de control și venea câte o secretară
să-mi ceară… Auzi, unde-i abonamentul meu la Știință
și Tehnică? Ați desființat revista sau nu mai aveți loc
nici acolo de articolele mele! O să deveniți o nație de
inculți, o nație în care toți proștii o să aibă diplome și ce
176
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
veți „cerceta” voi nu va mai crede nimeni! Niște idioți,
că idiotul este mai prost decât prostul.
- Tu? Care te-ai îmbogățit din bursa în stră-ină-
tate?
- Măi, diversionistule! Tu ești de ăia, inculți,
brute și cozi de topor cum erau cei până la moartea lui
Stalin! Am avut o bursă foarte mare. Așa e, am plecat
cu o valijoară de carton și am venit cu 14 valize mari.
Noi, cu comunismul am trecut de etapa Stalin
și am trecut la calitate. Am făcut membri oameni valo-
roși, precum Corneliu Baba! Tu, profesor doctor de pic-
tură, ai auzit de Corneliu Baba? Voi niciodată nu veți
depăși nivelul de idioți!
Scrisoarea aia în care îmi explicai că se va ter-
mina cu comunismul, că vă trebuie un om puternic și l-
ați găsit pe Gorbaciov și că veți destabiliza economia
românească cumpărând și distrugând fabricile, rușii
cele de aluminiu, alții combinatele de carne, că ne veți
ierta pentru crime, furturi și violuri, dar pentru că am
fost comuniști niciodată, că scapă doar țara cu papa dar
cu prețul că mafia se cuibărește acolo.
Băi, deșteptule, cum nu se poate comerț fără ar-
meni sau sisteme financiare fără evrei, comunismul va
înflori unde nu te aștepți! Veți lua petrolul de oriunde,
dar nu comunismul! Veți găsi leac pentru toate bolile,
dar pentru comunism niciodată. Comunismul n-are
leac.
Dispăruse apelativul „domnule profesor” și
plecăciunile de salut.
Nu avea ce să-mi mai ceară. Interesul lui fusese
atins. Avea doctoratul.
- Tu ești disidentul!
- Bancagiule! Aud că spui bancuri și le mai și
scornești! Te-am pârât eu continuu, babacule! Ești pus
bine de mine! N-ai scăpare!
- Bă, eu nici nu aveam voie să vorbesc! Ia uite
că eu te credeam un laș! Când era de conferințe, de
comu-nicări: pune-l profesore pe ăla! Când era de refe-
rate pune-l profesore pe ăla! Când era de teza de docto-
rat, pune-mă profesore cu cutare, că energia mea cu ști-
ința lui fac exact un om întreg!
- Dom’ profesor, „Foaie verde de urzici/Noi
avem salarii… mari”. Cum credeai că eu trăiesc cu o
mie cinci sute lei când dumneavoastră aveați salariul
cinci mii lei? Cinci mii pe şase ore pe care, tot eu le
făceam! Și mai aveam douazeci ale mele!
- Băiatule, pe-al nostru steag e scris… „ui-
mire”! Dacă îți dădeam eu notele mici pe care le meri-
tai, că ceva minte mi-a părut că aveai când îmi erai stu-
dent, îți rămânea mintea trează și atentă la ce trebuie.
Bă, cu tine am dat-o în caterincă și tu le-ai luat de bune!
Premiile ce ți le-am dat te descalificau, băiete! Când am
de muncă nu te chem pe tine, n-ai văzut?
- Bă, am auzit odată că nici creștini nu suntem
românii ăștia.
- Nu sunteți, bă, creștinismul l-au confiscat ru-
șii în 1054: nu avem nici credința, nici nădejde, nici dra-
goste, și suntem mai răi, să mă iertați, decât păgânii.
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Băi, băiatule, tu faci rău la cei ce te iubesc, mă, tu i-ai - Să nu-ți ceri scuze la mine! Mă simt atacat!
făcut rău mamei tale și ea te-a blestemat! De-aia n-ai și Așa frumos se trăiește simplu, fără responsa-bi-
tu femeie, de-aia ai copilul acela cu handicap cu femeia lități mari, să iei realitatea așa cum e. Nu mai sunt obli-
aceea fără școală pe care n-o vrei soție, ți-e rușine de gat să miros flatulații intelectuale. Intelectual e cel care
ceea ce alegi când ești beat, deh, mă, n-ai ales cu... ca- creează. Eu.
pul… dar recunoaște copilul! Îți seamănă! În timp acest rămas „no name” a mai venit la
- Tu îmi iei mie pâinea copiilor de la gură, ce- mine:
libatarule! - Ai făcut-o? Asumă-ți-o și mergi mai departe!
- Voi sunteți, măi, oamenii care ați schimbat Fapta e faptă. Las-o așa cum a căzut! Pentru mine con-
orânduirea? Hidoșilor, defecților, ce principii veți pro- tează un lucru: tu ai greșit față de mine și eu nu te iert!
lifera voi, măi? Cum zicea Antim Ivireanul: ,,Nu avem Momentul 1989 va rămâne momentul 1989.
nici credință, nici nădejde, nici dragoste, și suntem mai Relația dintre mine și fostul meu asistent, acum
răi decât păgânii… și puteți cunoaște aceasta, că așa profesorul meu, eu rămânând tot conferențiar, era de-
cum vă zic, ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de parte de a lua-o pe un făgaș normal. Otrava din adâncu-
cuminecătură, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de rile mele. Toată otrava. A fost dificil dar am mers mai
botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici! Și departe, aveam putere să mă adaptez din mers. Scopul
ne ocărâm și ne batjocorim înșine legea. Cine dintre pă- meu era unul singur: să-mi învăț studenții pictura bizan-
gâni face aceasta? Sau cine-și măscărește legea ca noi?” tină, restaurare, pictura murală și ce-oi mai știi eu. Pen-
- Bă, voi nici n-ați somat omul ăla! L-ați împuș- sula mi-a pus-o în mâna „Destinul”. Aud că altă gene-
cat în ziua de Crăciun. Eram pregătit pentru orice dar rație de… le spune „delatori”, face legea săpând tot din
numai cu faptul că s-a abolit cu totul morala nu mă îm- adâncuri la temeliile șubrede ale celor ce-și spun astăzi
pac. Știam că se va întâmpla dar pentru cine s-au câști- profesori universitari… și numai dumneavoastră toți
gat drepturi? Pentru frustrați ca tine, tu, care ai luat a nu știți cum au ajuns într-o noapte din preparatori pro-fe-
știu câta oara admiterea la facultate? Păcat de ăia micii sori plini. Totul pe baza unei teze de doctorat de nici
care au murit degeaba! treizeci de pagini.
- Deh, moșule, alt Plan Marshall! ______________________________
- Codus alimentarus, mă, industrie de ucis în *Autorii prozelor semnate de Ovidiu Curea (București), Elsa
masă. Prin lipsa moralei veți răspândi Sindromul Imu- Dorval Tofal (Canada), Adina Enăchescu (Rm. Vâlcea), Ste-
nodeficitar iar din două forme de cancer veți face 300! luța Istrătescu (Pitești), Simona Mihuțiu (Oradea) și Victoria
Voi nu știți ce să faceți cu explozia asta de liber-tate! Stolojanu - Munteanu (Bumbești-Jiu) au fost onorați cu DI-
Ce planuri ai tu? Ai cercetări? Ai cărți? România nu a PLOME DE MERIT, la ediția a III-a/ 2019 a Concursului
Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”, oferite de organi-
fost un stat închis. Eu știam tot, mă, că din România
zatori – Revista „Arena literară” și Asociația Difuzorilor și
noastră au plecat oameni și au venit oameni. Nu te-am Editorilor – Patronat al Cărții (ADE-PC)
trimis pe tine la burse în străinătate. Pe alții. N-ai obser-
vat? Sau tu ai murit de ciudă și împreună cu alții ca tine
ați țesut de v-a luat… naiba. Cunosc politică internațio-
nală, dar tu n-aveai voie să-mi faci mie asta. Băiatule,
tu ți-ai batjocorit mama! Și mama ta te-a blestemat!
- Poate! Că n-am și eu familie. Fata mata a luat
pe altul.
- Mă, tu erai invidios pe mine și când vorbeam
cu copiii, cu nepoții, ai ură pe normalitatea vieții mele!
Ar fi suficient dacă nu mi-ai mai purta mie de grijă și ți-
ai purta ție.
- Dar prea le vrei pe toate, moșule! Știam că se
va întâmpla ceva. Cam de acum doi ani!
- Măi instrumentule! Cine te-a pus, mă? Dacă
zici că serviciile nu știu care, atunci să știi că nu serviți
poporul român! Aveați pregătite „cererile”. Tu voiai ce
nu eram nici eu, profesor. Acum ce vei mai dori? Măi
teribilistule! Tu mușchi să-mi fi arătat la seminarii. Mă,
tu nici cu libertatea asta nu ai ce să faci! Condiția umană
și Diagnosticul social sunt de neînțeles pentru voi. Atâta
că relativismul ăsta al lui Dumnezeu este cea mai echi-
librată stare și lucrurile, cu sau fără contribuția unora ca Biblioteca „Rotonda valahă”
tine, vor merge mai departe. Mie îmi rămâne o între-
bare: Ecce, Brutus?
- Domn’

177

Ana ANDREESCU
Îmbrățișarea mamei
Din cabina lui de pe vechea stație MIR, Victor
urmărea informațiile primite de la sonda Parcker cu pri-
vire la vânturile cosmice din zona centrului galaxiei. In-
teresul său era major. Pe Terra începuse sezonul de
iarnă. Forța câmpului magnetic al planetei era esențială
în această perioadă pentru păstrarea echilibrului atmos-
ferei în fața intensității vânturilor cosmice. De acest
echilibru depindea călătoria în bune condiții a navetei
spațiale care trebuia să-l ducă înapoi acasă.
Victor se afla pe stația Mir de la începutul va-
canței de vară. După multe insistențe, tatăl său accep-
tase să-l ia cu el pe stație, ca premiu pentru rezultatele
foarte bune la învățătură obținute în clasa a V-a. Condi-
ția fusese ca Victor să parcurgă individual curricula
școlară a clasei următoare, comunicând regulat cu Cen-
trul Școlar pentru elevii cu rezidență în zona cosmică
limitrofă Terrei, cu sediul la Bruxelles. Înțelegerea fu-
sese făcută pentru întregul an școlar terestru.
Trecuseră șase luni, de când Victor se afla pe
MIR. În primele luni, studiase intens limba franceză și
la începutul școlii, în septembrie terestru, era capabil să
parcurgă lecțiile în această limbă impusă de Centrul
Școlar de la Bruxelles, deși el ar fi preferat engleza, pe
care o știa bine și i-ar fi fost mult mai ușor.
Astronomia și Geografia Terrei erau materiile
la care Victor făcuse cele mai mari progrese. Când con-
dițiile atmosferice permiteau, se ocupa ore în șir cu
identificarea zonelor Terrei care se perindau prin fața
ochilor lui uluiți de frumusețea pe care o oferea imagi-
nea Planetei albastre. Noaptea, când își aprindea lumi-
nile, Victor începea vânătoarea de constelații. Iși luase
cu el de acasă un bloc de desen pe care grafia după na-
tură modul de alcătuire a constelațiilor, sperând să poată
aduce corecturi cunoștințelor clasice privitoare la forma
și vecinătățile acestora.
În decembrie, pe Terra vin sărbătorile, vin ca-
dourile, sezonul de schi se desfășoară din plin, familiie
178
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
se întrunesc în jurul bradului împodobit. În gândul și în
inima lui Victor încolțesc dorința și dorul de acasă. Sta-
ția va sărbători și ea Crăciunul? În ce fel? Moș Crăciun
va veni, oare, cu cadouri până la MIR? Sașa, Elena,
Ana, Mircea, verișorii lui care se vor aduna, cu sigu-
ranță, la casa bunicilor, își vor aminti de el? Melancolia
începe să-i bântuie sufletul. Nu scoate nicio vorbă. Nu
îndrăznește să-i vorbească tatălui său despre gândurile
lui. Doar se înțeleseseră că sejurul lui pe MIR va fi de
un an.
Cu ce te ocupi, Victor? îl întreabă tatăl, intrând
în cabina în care el urmărea pe ecran instalarea bradului
de Crăciun, la Casa Albă.
Tati, privește! Acesta este cel mai înalt brad de
Crăciun de pe Pământ! Uite ce macara uriașă este nece-
sară pentru a-l instala. Noi avem brad pe care să-l îm-
podobim, aici?
Da, avem! Este un brad din plastic, gata împo-
dobit. Il vom instala în ajunul Crăciunului. Vom sărbă-
tori și noi Nașterea Domnului....
Câte zile mai sunt până vine Moș Crăciun? în-
treabă Victor.
Păi, dacă astăzi este 1 decembrie, mai sunt 23
de zile…
Moș Crăciun nu vine și pe stație, nu-i așa? Ru-
dolf și ceilalți reni care trag sania cu cadouri nu pot
ajunge până aici. Forță ar avea, dar nu mai au oxigen să
respire, la un moment dat. Nu-i așa?
Ai dreptate. Gândești corect. Noi avem cos-
tume speciale pe care le purtăm în timpul zborului, doar
știi asta.
Dar există și navete speciale care ne duc în cos-
mos, îl completă Victor pe tată său.
Exact!
Este frumos pe Terra când vin sărbătorile de
iarnă, spune gânditor Victor.
Este, într-adevăr, frumos, dar ai uitat ceva…
Ce anume? întreabă Victor.
Ai uitat că înainte de Moș Crăciun, vine Sfân-
tul...
Dar tatăl n-apucă să termine vorba.
Da, da, vine Sfântul Nicolae cu darurile lui!
Dar, tati, crezi că vine și pe stația noastră?
Ei! Cu Sfântul Nicolae lucrurile stau cu totul
altfel. Pe el nu l-a văzut niciun copil, niciodată. El venea
și la mine, când am fost și copil. Dar totdeauna venea
pe ascuns, noaptea, când dormeam. Moș Nicolae vine
când dorm copii. El nu se lasă văzut, ca Moș Crăciun.
Nici nu știu cum se deplasează. Oricum, ajunge la toți
copiii de pe Terra.
Aha! Dar, nu știi dacă ar putea ajunge și la un
copil care se află acum în afara Terrei...
N-aș putea să-ți spun, îi răspunde tatăl. Dar, știi
ce? Să avem răbdare, mai sunt cinci zile și vom afla.
Chiar așa! Vom afla cu siguranță, consimți Vic-
tor.
Speranțele înmugureau în sufletul copilului.
„Mai știi? Poate că Sf. Nicolae numai zburând va

ajunge și la stația MIR, într-o noapte terestră ceva mai
lungă. Poate într-o noapte cosmică… Oricum, el are
evidența tuturor copiilor, cu adresele la care se află în
noaptea de Sf. Nicolae. Altfel, nu se poate...”
Victor a avut dreptate să spere; și el se afla pe
lista cu copiii cuminți a Sfântului Nicolae. În dimineața
zilei de 6 decembrie, în ghetele așezate lângă ușa cabi-
nei lui de pe stația Mir, acesta a găsit... un bilet de în-
toarcere pe Terra, cu sosirea în data de 24 decembrie.
Adică… în seara în care vine Moș Crăciun.
Tata, tata! striga Victor dând buzna în cabina
tatălui său, cu biletul fluturând în mână. Tata! A venit
Sf. Nicolae la mine! Tata, mi-a dăruit un bilet de întoar-
cere pe Terra...
Ce tot spui!? Dă-mi să-l văd! Nu-mi vine să
cred…
Victor i-a dat biletul. Acesta l-a citit cu voce
tare. Apoi, și-a ridicat privirea uluită spre Victor.
Tu ai văzut, Victor, ce dată este scrisă pe bilet?
Da. sosirea pe Terra este pe 24 decembrie, în
ajunul Crăciunului.
Eu îți luasem biletul de întoarcere pe Terra pen-
tru ziua copilului, pe 1 iunie!... Nu mai înțeleg nimic.
Tata, Moș Crăciun a vrut ca eu să fiu darul ma-
mei de sărbători. Cred ca aceasta va fi cel mai frumos
cadou de Crăciun pentru ea! Tata, dar vreau să-ți mai
spun ceva. Acesta este cel mai frumos dar de Crăciun,
din toată viața mea, și pentru mine. Tata, îmi este tare
dor de mama, de acasă.
Victor și-a îmbrățișat tatăl. Strâns de tot... să-i
ajungă până la Crăciun, când o va strânge în brațe și pe
mama lui, tot strâns de tot, dar acasă, pe Terra.
Sărbătoarea bucuriei
Văd că ai făcut lista pentru Moș Crăciun, îi spune Eliza
fiului ei, Emanuel.
Da! Păi, nu mai e mult până vine și, oricum, are de mers
la atâtea case cu copii... răspunde acesta.
Și vrei să fii neapărat pe lista lui și, dacă e posibil, mai
pe la începutul listei, nu-i așa? îl întreabă Eliza.
Cam așa... răspunde Emanuel.
Dar știi că Moș Crăciun vine la copiii cuminți. Crezi că
ai fost destul de cuminte? continuă Eliza să-i pună în-
trebări.
Păi, n-ai spus că ești foarte mulțumită de notele obținute
de mine, în trimestrul acesta? îi răspunde cu o întrebare
Emanuel.
Da. Sunt foarte mulțumită. Dar mai ales sunt mulțumită
pentru că bunica mi-a telefonat că ai sunat-o și i-ai spus
cât ai luat la lucrarea de control la franceză. Știi de ce
sunt mulțumită că ai sunat-o?
Nu știu.
Ei! Nu-ți explic acum. Vei înțelege mai târziu: Gestul
tău are o semnificație anume, spune Eliza. Și semnifi-
cația lui îmi bucură sufletul.
Că am luat notă mare?
179
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Și pentru asta asta, că învățătura este în acest moment
al vieții tale serviciul tău și notele arată că îți faci bine
datoria. Dar, altceva mă bucură mai mult... Hai să pu-
nem masa și mai vorbim, încheie Eliza conversația.
Eliza a scos din cuptor tava cu lasagna. Emanuel a pus
pe masă farfuriile, sticla cu suc, paharele și suportul
pentru platoul cu mâncarea fierbinte. Eliza a pus tava
direct pe suport, a observat că trebuie puse tacâmurile
și șervețelele, le-a așezat la locurile lor.
Gata! Până se răcorește puțin lasagna, la baie, la spăla-
tul pe mâini! Și, în timp ce mâncăm, dăm drumul la te-
levizor, să vedem cum mai merge lumea.
N-avem nimic dulce? întreabă Emanuel.
Ba da. Surpriză...
*
Imi place mâncarea asta italienească, spune Emanuel.
Și mie. Și se și prepară ușor și rapid. Avantaj EU! glu-
mește Eliza. Ia privește, ăștia vor să demoleze sistemul
public de sănătate... Aici e vorba tot de bani. Au pus
careva ochii pe el...
Adică cum?
Păi, sistem public de sănătate înseamnă că orice om
care se îmbolnăvește are acces la consult, fără să plă-
tească consultația. De fapt, fiecare om depune, lunar,
niște bani din salariu la Casa de sănătate. Dacă se re-
nunță la sistemul acesta și rămân numai clinici și spitale
private, unii nu-și vor mai permite să meargă la doctor,
când se îmbolnăvesc.
E bine că noi suntem sănătoși, spune Emanuel.
E bine, dar și noi am mers la doctor, știi bine... La vac-
cinare, la control periodic să vedem dacă tu crești fru-
mos... La sistemul public...l a fel cum au făcut toți copiii
din țară. Hai, gata, e prea complicat. Termină din farfu-
rie...
Vreau niște suc, spune Emanuel.
Ești invitatul meu...Te rog, pune-mi și mie în pahar.
Eliza butonează telecomanda. Schimbă programele, nu-
i place nimic din ce se prezintă și alege un program
de muzică. Se ridică și merge să aducă desertul.
Aha, salată de fructe! Bun-bun, spune Emanuel. După
masă, mă joc o jumătate de oră pe calculator cu Cosmin,
Valer și, poate, cu Cezar.
O jumătate de oră, subliniază Eliza. Știi că mie nu-mi
place chestia asta. Jocurile, din câte mi-am dat seama,
sunt excesiv de violente... A propos de asta, mi-a spus
bunicul că, luna trecută, când ați fost la Mall, ați intrat
și la Diverta și, pentru prima oară, l-ai ascultat și ai
cumpărat o casetă cu un joc nu așa de violent. E un pro-
gres, din multe puncte de vedere.
Adică?
Ei, dacă te gândești, înțelegi tu... Ce înveți din aceste
jocuri?
Jocurile pe calculator stimulează mintea și îndemâna-
rea, îi spune Emanuel.
Da. Din păcate, stimulează și… violența. Dar asta este
vina producătorilor. Mintea și îndemânarea se pot sti-
mula și prin producții fără violență. Iar, tu, copil fiind,
poți să faci ce-ți spune mama ta.

Dar toți copiii joacă! Mă rog, cei care au calculatoare,
spune Emanuel.
Da, vezi că știi? Unii nu au calculatoare... Din păcate.
De aceea m-am bucurat mult când bunicul mi-a spus ce
joc ai ales, ultima oară, de la Diverta. Îl privi intens în
ochi pe Emanuel, apoi reluă discuția inițiala din seara
asta.
Ai observat că Moș Crăciun le aduce daruri nu numai
copiilor?
Da. Am observat...
Emanuel a dispărut în camera lui, Eliza a strâns masa și
a identificat la televizor un film artistic care i s-a părut
interesant, unul franțuzesc. S-a întins lejerr pe canapea
să-l urmărească.
* *
Am făcut bagajul, îi spune Emanuel mamei lui, la tele-
fon. Vine bunicul să mă ia pe la ora unu.
Pe la ora unu? Adică la noapte?
Ora treisprezece..., mă rog, se corectează Emanuel.
Bine. Vezi, să nu uiți ceva ce-ți trebuie, că eu nu vin să
ți le aduc…
Bine. Mai verific o dată, spune Emanuel.
Și... ai grijă să nu-i deranjezi, adică să începi să intri în
programul lor. Ești băiat mare, de-acum. Și... să mai re-
nunți la răsfăț, îl sfătui Eliza.
Biiinee…
* Crezi că oamenii ar trebui să-i dăruiască și ei ceva lui
Emanuel s-a instalat în casa bunicilor, pentru câteva
zile, la începutul vacanței. Timpul nu-i ajunge, de aceea
seara stă până spre miezul nopții să se joace pe calcula-
tor cu Cosmin, Valer și Cezar, dar uneori și singur, când
aceștia au alt program. Adică merg la culcare la o oră
normală. Se trezește spre ora douăsprezece ziua. Iese în
curte vreo oră - două, în intervale de timp diferite, până
se înserează, adică până pe la ora 16. 00. Emanuel joacă
tenis de masă cu bunicul, în curte, și fotbal, în grădina
din spate. Și, apoi, iarăși se instalează la calculator. Bu-
nicii nu-i place acest program. Și, când ochii lui încep
să-și arate oboseala, se întristează. Atunci, se întâmplă
să joace împreună remi, tabinet sau moara, dar pentru
prea puțin timp este smuls de la calculator.
Nu te neliniști atât, îi spune Marius bunicii lui Emanuel.
Degetele sunt prelungirea minții copiilor, iar calculato-
rul este creionul lor. Copiii aceștia care au calculator
vor fi oamenii de știință ai viitorului.
Înțeleg, te înțeleg, domnule învățător, îi răspunde bu-
nica lui Marius, dar întreb: este sănătos să-l folosești
atât de mult timp? Copiii trebuie să se joace și altfel, să
facă sport, să citească...
Da, dar ei fac și alte lucruri recreative. Ce, Emanuel nu
face sport? Face. Nu citește? Citește! De bună seamă,
nu cât ar trebui, cât citeam eu pe când eram copil, de
exemplu.
Da, dar tu nu aveai calculator.
Calculatorul este acum furnizorul lor de relaxare...
Greșit! Total greșit! Îi obosește, le strică vederea. Ema-
nuel devine irascibil, după orele petrecute la calculator.
180
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ai răbdare. Va crește și va depăși etapa aceasta, așa cum
a depășit etapa în care lucra patru ore la construirea unul
joc de lego și nu se oprea până nu îl termina. Mai ții
minte cum te plângeai atunci?
Da. Cred că ai dreptate. Sper din tot sufletul să știe să-
și dozeze activitățile în viață. Știi că de un an nu mai
merge deloc cu mine la biserică? Dar la religie are nota
10. Mă încurajez că este cu adevărat o etapă care va
trece.
Gata! Ne vedem de sărbători?
Da. Cred că da. Vom fi singuri. Emanuel și Eliza pleacă
la schi împreună cu Ilinca și Elina.
Bine. Vorbim, spune Marius, și stabilim.
Emanuel, i-ai trimis lista lui Moș Crăciun? îl întreabă
bunica.
Oho! De săptămâna trecută...
Emanuel, tu te-ai gândit vreodată de ce aduce Moș Cră-
ciun daruri oamenilor?
Bunica și Emanuel stăteau amândoi pe canapeaua din
camera de zi și priveau prin ferestrele mari aproape cât
peretele cum iarna încerca să trimită câțiva fulgi de ză-
padă pe pământ.
Pentru că Măș Crăciun e bun. Și pentru că este bogat,
cred, spune Emanuel.
Moș Crăciun?
Nu m-am gândit la așa ceva.
Eu mă întreb: ce-am putea noi să-i dăruim lui Moș Cră-
ciun?
El știe cum trăim noi, dar noi nu prea știm cum trăiește
el. Îi spunem Moș, deci este bătrân. Un bătrân foarte
sănătos și puternic, care poate căra în spinare saci plini
cu daruri, pentru toți copiii de pe pământ.
Pentru cei care cred în el, completează bunica.
Există copii care nu cred în el? întreabă Emanuel.
Uite că asta nu știu, răspunde bunica.
Insist, oare ce-am putea noi să-i facem cadou lui Moș
Crăciun? Ce crezi tu, Emanuel?
Să fim cuminți și buni la învățătură. Cred ca asta îl bu-
cură pe Moș Crăciun, îi răspundeEmanuel.
Just! Și cuviincioși, respectuoși, darnici... Nu-i așa?
Da, bunico, ai dreptate…
*
În week-end, bunica a plecat la liturghia de duminică,
iar Eliza a venit să-l vadă pe Emanuel. Și pe bunicii lui,
desigur. A ajuns când Emanuel tocmai se trezise. Era
ora unsprezece și jumătate. După rezolvarea treburilor
care, în mod normal, se fac pa la ora 7-8 dimineața,
Emanuel era pregătit de-o partidă de ping-pong cu
mama sa. Masa de ping-pong era pregătită, iar afară era
o temperatură plăcută. Cam neobișnuit să faci acest
sport afară, în plină iarnă... Dar, cu atât mai plăcut și
exciting... Emanuel este încântat.
Pregătiri pentru cină. Masa a așternut-o Eliza, asistată
de Emanuel. Bunica a adus de la biserică mai multe bu-
cățele de anafură, din care Emanuel mânca, cu plăcere,

câte o bucățică, în fiecare dimineață, în perioadele în
care se afla la bunici. Emanuel știa de la ora de religie
că anafura simboliza trupul lui Iisus. Bunica îi spusese
că anafura îi dă putere și sănătate. Cu toate că de vreo
doi ani refuza s-o mai însoțească pe bunica la liturghie,
lua fără comentarii anafura. Refuzase s-o mai înso-
țească pe bunică-sa la bierică de când primirea împărtă-
șaniei începuse să fie condiționată de spovedanie. Ceva
nu-i plăcuse lui Emanuel și eliminase dintre activitățile
sale participarea, din când în când, la slujba de dumi-
nică. Când bunica s-a îtors, tare s-a mai bucurat că a
găsit masa pregătită pentru cină. A încălzit mâncarea și
s-au așezat la masă. Bunica a făcut un discret semn al
crucii.
Crucea asta este un dar pentru Moș Crăciun? întrebă
Emanuel.
Și pentru el, spuse bunica.
Cum adică și pentru el? Pentru mai cine, altcineva?
Emanuel, tu știi ce serbează oamenii în ziua de Cră-
ciun? întreabă Eliza. Adică în fiecare 25 Decembrie…
Venirea lui Moș Crăciun, răspunde, prompt, Emanuel.
Știi cine este Moș Crăciun?
Moșul care-i iubește pe toți copiii lumii. Dar și pe oa-
meni, în general. Venirea lui este o sărbătoare a bucu-
riei.
Da, da. Dar știi tu cine s-a născut pe 25 Decembrie, când
vine de mai bine de două mii de ani, neabătut, Moș Cră-
ciun? continuă Eliza șirul întrebărilor.
Eu m-am născut pe 23 ianuarie! răspunde, pe un ton
ghiduș, Emanuel, ca un avertisment că peste cam peste
o lună ar trebui să urmeze alte daruri, pentru aniversarea
lui.
Răspunde la întrebare, Emanuel, îl îndemnă Eliza.
Nu știu.
Vezi?... Și mai zici că ai nota 10 la Religie...
Chiar am!
Mă rog... Pe 25 Decembrie s-a născut Iisus Hristos,
Mântuitorul. Deci, la Crăciun sărbătorim nașterea lui Ii-
sus, spuse, accentuat, ca o profesoară, Eliza.
Putem spune că Moș Crăciun le-a dăruit oamenilor pe
Iisus?... E logic că putem! pune punctul pe i, bunicul.
De asta Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei!
Chiar așa! Crăciunul e ziua de naștere a lui Iisus! spune
Emanuel. Știam asta...
Te mai întreb un lucru. Știi cum se numea, pe când era
copil, Iisus?
Emanuel, din câte îmi aduc aminte. Da, da... Emanuel!
repetă el mândru, că știuse să răspundă la întrebarea
maică-si.
Așa este, spuse Eliza. Emanuel, care înseamnă darul lui
Dumnezeu pentru oameni.
181
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Vasile SZOLGA
Cenaclul la casa de nebuni
„Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt, și-n cele ce
mâine vor râde sub soare!” era un slogan, mai bine zis
o poezie, care în vremurile de tristă amintire, dar nu
chiar pentru toți, era prezent zi de zi în „toate aspectele
vieții sociale, pentru propășirea țării!”. Partidul trebuia
să fie prezent peste tot, să muncească pentru ridicarea
nivelului politic al tuturor, nu conta ramura sau dome-
niul despre care era vorba.
Comitetul de Partid orășenesc întrunit într-o
ședință de analiză a realizărilor din societate rămase
stupefiat când unul din membrii marcanți ai Comitetu-
lui constată că există un domeniu în care educația poli-
tică, culturală, practic nu exista. Imediat fu chemat res-
ponsabilul cu educația din Uniunea Scriitorilor din lo-
calitate și îi fu trasată sarcina să facă ce-o ști dar să or-
ganizeze o activitate și în casa de nebuni, „de alienați
mintali” cum se spunea pentru a nu-i jigni pe pacienții
internați. Ce? Ei nu fac parte din acest popor care con-
struiește noua viață? Secretarul de partid chiar dădu un
exemplu, pentru a arăta cât contează cultura pentru ori-
cine și chiar pentru cadrele de partid recitând din poezia
„Somnoroase păsărele...” și propuse ca Uniunea Scrii-
torilor, filiala locală, să realizeze un cenaclu cu recitări
de poezii și chiar cu citirea unor fragmente din operele
semnificative, evident nelipsind nici cuvântarea tovară-
șului Secretar General la ultima Conferință. Secretarul
de partid trasă astfel ca sarcină ca, până la următoarea
ședință, să se realizeze această întâlnire între scriitori și
internații din acea instituție, căci și ei sunt oameni și
membrii ai societății care se construia în țara noastră,
societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Scriitorii din secția locală când auziră despre ce
era vorba se apucară , cei care mai aveau păr, cu mâinile
de păr și, într-o ședință, se propuse ca să fie delegat po-
etul Vlad Chirvase, un poet netalentat, dar cu rude sus-
puse și deci membru al Uniunii și împreună cu scriitorul
Dârdâială, care scrisese câteva articole în ziarul local,
să realizeze cenaclul literar de la ospiciul orășenesc.
În seara programată acțiunii toți nebunii fură
aduși în sala de mese și, în fața lor, la o masă mai mare,

se așeză prezidiul format din directorul institutului, care
era și secretarul de partid al instituției, și cei doi invitați
care erau foarte mândri de sarcina pe care voiau s-o rea-
lizeze cât mai bine. Toți trei stăteau țepeni ca niște bețe
înfipte în scaunele pe care se așezară.
Nebunii, sau internații în această instituție, erau
deosebit de atenți la ce se întâmplă în sală: unii se sco-
beau în nas, alții se maimuțăreau scoțând limba spre ce-
ilalți iar câțiva își făceau cruce și încercau să recite „Ta-
tăl nostru”.
Directorul ceru tăcere, deși nu se auzeau nici un
fel de vorbe în sală, și anunță rituos:
-Vă rog să faceți un pic de liniște și să-i ascul-
tați pe cei doi confrați ai noștrii, pardon, scuzați-mă
dragi invitați, pe cei doi scriitori, care, astă seară vor
realiza o seară de poezie și vor citi din operele lor.
Unul din nebuni se ridică de pe scaun, făcu o
plecăciune și începu să recite: „Cățeluș cu părul creț
fură oul din coteț, el se fură că nu jură, dar l-am prin cu
rața-n gură” . Ceilalți nebuni începură să aplaude, ba
unii chiar se ridicară și începură să danseze repetând
cuvintele din poezie, lătrând și măcănind ca o rață.
Directorul bătu cu palma în masă și răcni:
-Dacă nu se face liniște să știți că astă seară nu
vă mai dau desertul. La aceste vorbe toți nebunii se așe-
zară și iarăși se făcu liniște. Apoi se adresă poetului
Chirvase:
-Tovarășe Chirvase vă rog să ne citiți din opera
dumneavoastră.
În sală se iscă din nou larmă și unul din nebuni
spuse: „Chirvase spală vase”. Ceilalți nebuni se luară
după el și în curând toată sala cânta și scanda în cor:
„Chirvase spală vase”.
Directorul încercă să calmeze lucrurile, dar de
pomană, deoarece toți nebunii se suiră pe scaune, dan-
sau și cântau: „Chirvase spală vase”. Văzând că nu are
succes, făcu semn paznicilor în halat alb să evacueze
sala și ieșind pe hol le spuse celor doi scriitori:
-Lăsați tovarăși scriitori, că rezolv eu lucrurile.
A doua zi la Comitetul de Partid orășenesc
apăru procesul verbal al acțiunii literare de la casa de
nebuni în care se spunea: „Ședința literară a decurs în
condiții optime, scriitorii prezenți au fost aplaudați, ba
chiar ovaționați, iar unul dintre internați a recitat o po-
ezie bine cunoscută”.
Semnat: Secretarul de Partid al Casei de alie-
nați mintali din orașul X.
182
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Lansare de carte cu chinezi
Am fost invitat la o lansare de carte. De fapt,
era o traducere a unui scriitor chinez, iar editorul m-a
rugat să particip la acea lansare, deoarece atunci când
se face o astfel de lansare, a unui scriitor necunoscut în
cercurile literare ale capitalei, de obicei prezența este
slabă, dacă nu cumva inexistentă (am mai fost la o astfel
de lansare în care în afară de cele trei mătuși, o bunică
și două nepoate ale autorului, am participat doar doi co-
legi din tagma care, hai să-i zicem suntem scriitori,
adică oamnei de litere).
Am dat curs acelei invitații și, în momentul
când am pătruns în sală, am găsit pe lângă editor, încă
patru persoane cunoscute de mine ca prieteni ai edito-
rului. Chinezii, care lansau cartea, întârziau. Aproape
că trecuse și sfertul academic dar, probabil, ei, nu erau
obișnuiți cu traficul din București, deși, parcă Bucureș-
tiul este mult mai mic decât cele câteva mari metropole
ale Chinei de astăzi.
În sfârșit apar și chinezii, vreo trei, însoțiți de
directorul librăriei și de un traducător al Unuinii Scrii-
torilor. Aceștia se așează în prezidiul aflat pe un fel de
estradă iar, nococul că editorul rămâne în sală, pentru
că altfel ar fi fost șase în prezidiu și doar cinci în sală,
dintre care unul a ieșit să fumeze și până la sfârșitul
lansării nu a mai apărut.
Evident că, chinezii vorbesc în chineză, una din
chinezoaice traduce în engleză și traducătorul Uniunii
traduce din engleză în română pentru publicul avid de
literatură din sală.
Nu mare mi-a fost mirarea când am constatat că
chinezii vorbesc de prietenia dintre cele două popoare
și cum se dezvoltă atât literatura chineză care și-a luat
în ultimii ani un avânt deosebit, cât și despre importanța
legăturilor culturale dintre cele două popoare prietene.
Ni se arată că literatura chineză este tradusă în, din ce
în ce mai multe limbi, și începe să fie cunoscută pe tot
mapamondul. După circa o oră de astfel de discuții, pare
că lansarea de carte se încheie fără să se spună măcat un
singur cuvând despre autorul lucrării și nici despre lu-
crare.
Intrigat de acest lucru mă adresez prezidiului,
care deja își strângea lucrurile, foile, de pe masa prezi-
diului, că aș dori să știu câte ceva despre autor și, dacă
se poate, și despre ce este vorba în cele două volume ale
cărții lansate la acea întâlnire. Lumea se oprește din îm-
pachetat și mi se adresează prin traducător: „este vorba
despre un scriitor chinez cunoscut în țara lui (aici mi se
spune și numele lui) iar cartea conține povestiri de
proză scurtă”. După care, prezidiul se ridică și ne luăm
rămas bun cu promisiunea editorului că la următoarea
întâlnire, care va fi la un important institut cultural din
capitală îmi va aduce un exemplar din cartea care toc-
mai s-a lansat.

NASA
Coana Florica, așa îi ziceau vecinele, și moș
Costache, bărbat-su, erau tare necăjiți. Își crescură co-
pilul să fie harnic și realizară o gospodărie frumoasă: o
casă, e drept, din paiantă, dar cu trei camere, cu verandă
mare mărginită de o boltă cu struguri din care bătrânul
făcea un vin cu care se lăuda la toți vecinii care-i călcau
pragul. Grădina era îngrijită și cămara gemea de mură-
turi și dulcețurile făcute din fructele celor câțiva pomi
fructiferi din livada care prelungea grădina. La câmp,
deși nu aveau mult pământ, aveau de toate: grâu, po-
rumb, floarea soarelui și sfeclă de zahăr, așa că nu du-
ceau lipsă de nimic. Aveau de toate, doar să muncești
pământul. În ogradă aveau și orătănii: găini, rațe și
gâște, doi porci grohăiau în coteț, iar capra le dădea su-
ficient lapte de mai făceau și ceva brânză. Își crescuseră
copilul să fie harnic, să cunoască toate ale pământului
și cât putură îl trimiseră la oraș să învețe și chiar termi-
nase o facultate bună de putea să fie și învățător în sat,
ba chiar, dacă se străduia, ajungea și niscaiva consilier
sau chiar primar.
Dar ei, bătrânii, erau necăjiți, pentru că deși fe-
ciorul după ce termină facultatea, în loc să vină în sat să
devină învățător, probabil că se lenevi la oraș, pentru
că, plecă în lume și acum cică ar fi undeva prin America
și lucra cică la o mare intreprindere, sau ce-o fi aia: cică
ar lucra la NASA. Auzi să te duci în America să lucrezi
la NASA în loc să vii aici să sapi grădina și să ai de
toate din sudoarea frunții tale.
Astea erau durerile celor doi bătrâni legați de
locul unde s-au născut și au muncit toată viața. Și acum,
copilul lor să muncească printre străini: la NASA.
Biblioteca „Rotonda valahă”
183
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Revista „Rotonda valahă”, trimestrial de cul-
tură, artă și civilizație, care apare sub egida Uniunii
Scriitorilor din România - Filiala Sibiu și a Asociației
Culturale „Curierul de Vâlcea”, îmi face onoarea că, în
ultimul număr din 2019, nr. 4 (15) din octombrie-de-
cembrie, publică în paginile 233-234 și 238-242, trei
cronici semnate de mine la cărțile scriitorilor Ana
Urma, Vasilica Grigoraș și Vasile Durloi. Mulțumesc
întregului colectiv de redacție, în mod special directo-
rului revistei, prof. Ioan Barbu, pentru imensa bucurie.
Când o apreciată revistă literară îți publică trei cronici
într-o ediție nu te poți simți decât binecuvântat și fericit!
Mihaela Meravei
Mulțumesc mult domnului director Ioan Barbu
pentru publicarea poemelor mele în paginile revistei
„Rotonda valahă” (nr.15, anul IV, 2019). ( pag. 87). De
asemenea, multe mulțumiri domnului Ion Andreiță, re-
dactor șef. Frumoase și prețioase gânduri.
Valentina Becart Bisog
Vă mulţumesc mult pentru revistă, pentru pu-
blicarea articolului meu şi găzduirea cronicii la cartea
mea, „Strada lăcustei”. E o lăcustă norocoasă!
Vă îmbrăţişez şi vă doresc tot binele,
Victoria Milescu
Domnule Director,
Am primit revista Rotonda valahă, nr 15. Este
o revistă extrem de consistentă și valoroasă prin conți-
nutul materialelor publicate.
Sincere felicitări și mulțumiri din suflet pentru
publicarea recenziilor trimise.
Cu aleasă prețuire,
Vasilica Grigoraș
Stimate domnule Ioan Barbu,
Numele meu este Iulia-Anamaria GHIDIU,
sunt membru coordonator în cadrul Cercului Literar de
la Cluj, unde particip cu poezie şi note critice.
Din dorinţa de a publica în revista „Rotonda
Valahă” vă scriu din partea doamnei Emilia Poenaru
Moldovan, prin intermediul căreia am bucuria de a fi
aflat despre dumneavoastră.
Sunt onorată să am ocazia unei astfel de apariții
în cadrul unei reviste literare de prestigiu, prin urmare
vă sunt recunoscătoare pentru oportunitatea acestei pu-
blicări şi, implicit, pentru încurajarea în direcția dome-
niului criticii literare.

Victoria STOIAN
A fost lumina lumii
Dramă istorică
Un glas grav rosteşte din spatele scenei
În 11 august 2020, se împlinesc 563 de ani de când tru-
pele conduse de neînfricatul voievod şi strateg român,
Ioan de Hunedoara au repurtat o mare victorie împo-
triva cotropitorilor otomani. Scribul sultanului învins la
Zemun, Mohamed al II-lea Fatih „Cuceritorul” (1432-
1481), în „Cronica Imperiului Otoman”, a caligrafiat
aceste vorbe de laudă: „Cu toate că a fost învingătorul
meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu
a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
ACTUL I
Scena 1
Guvernatorul Ungariei, după bătălia pierdută de
la Câmpia Mierlei fuge împreună cu 12 din oamenii lui
credincioşi.
Decorul: Pe valea râlui Ibar, în cetatea Zvecan.
Personaje :
Ioan de Hunedoara – Guvernatorul Ungariei
Ladislau de Hunedoara
12 ostaşi fugari
Păstorul
Ioan de Hunedoara: Vitejii mei, ne-am odihnit după
trei zile de drum şi a sosit timpul să ne despărţim. Bătă-
lia de la Câmpia Mierlei ne-a costat pierderea a aproape
17.000 de oameni. E o tragedie imensă şi noi am reuşit
să scăpăm cu viaţă datorită neînfricatului meu cumnat
Mihai Szilagy, care ne-a acoperit retragerea.De-
taşamente de turci au pornit în urmărirea noastră şi ieri
aproape erau să ne prindă.
(Cei 12 ostaşi ies din scenă după ce îşi iau rămas
bun. Ioan de Hundoara îşi continuă drumul împreună
cu Ladislau. După câţiva paşi întâlneşte un păstor din
Banatul Sârbesc)
184
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Ioan de Hunedoara: Bună ziua om bun, suntem de pa-
tru zile pe drum, suntem obosiţi şi nu mai avem nimic
de mâncare.
Păstorul: Bună să vă fie inima! Poftiţi la stâna mea
unde am să vă ospătez cu cea mai bună brânză cu mă-
măligă.
Ioan de Hunedoara: Mâine vrem să pornim spre Se-
medria să trecem Dunărea pentru a ajunge la Timişoara.
Păstorul: După ce vă ospătaţi şi vă odihniţi am să vă
îndrum spre Semedria.
(Se îndreaptă spre coliba păstorului unde sunt os-
pătaţi. Ioan de Hunedoara mănăncă împreună cu La-
dislau cu multă poftă).
Ioan de Hunedoara: Mâncarea a fost destulă şi crede-
mă, demult nu am mâncat ceva mai mai bun.
Ladislau: Îţi mulţumim, om bun, pentru mâncare şi
pentru găzduire!.
(Păstorul se bucură şi le arată cojoacele din piele
de oaie pe care Ioan de Hunedoara şi Ladislau se
culcă).
Cortina cade!
Scena 2
(Acţiunea se petrece în Curtea Despotului Branco-
vici)
Personaje:
Brancovici - despotul Serbiei
Ioan de Hunedoara - prizonier
Ladislau – prizonier
Ostaşii lui Brancovici
Ioan de Hunedoara Am venit la tine, despot Branco-
vici, cu gândul că ne vei adăposti o zi, două, după care
să putem traversa Dunărea să ajungem la Timișoara.
Brancovici, despotul Serbiei: Guvernator al Ungariei,
ştii bine că fiii mei sunt prizonieri ai Sultanului şi au
fost lăsaţi fără lumina ochilor. Am să-l anunţ pe Sultan
că nu sunt aliatul tău, că tot nu mă credea. Dacă sunteţi
prizonierii mei poate îmi recapăt fiii înapoi.
Ioan de Hunedoara: Primesc să fiu prizonier împre-
ună cu fiul meu Ladislau, dar te previn, despot Branco-
vici, că hotărârea ta va stârni un protest viforos din par-
tea Ungariei, cu urmări mai mari decât cele la care te
poţi gândi.
Brancovici, despotul Serbiei: Ştiu că nu vei rămâne
mult prizonierul meu, dar e un prilej bun pentru mine să
pun nişte condiţii:
1. Să-mi restituiţi moşiile din Ungaria pe care mi
le-aţi confiscat.
2. Să te împaci cu familia nobilului Ulrich Cilli,
cumnatul meu şi să-i logodim pe fiul tău Ladislau cu
Elisabeta, nepoata mea şi fiica lui Ulrich Cilli. Dacă te
învoieşti să-i logodim, nepoata mea va locui în castelul
de la Hunedoara până va împlini vârsta cuvenită pentru
măriţiş.

3. Pentru ca să te ţii de cuvânt, până când va veni
vremea eliberării, Ladislau va rămâne drept chezaş la
curtea mea din Semedria.
Ioan de Hunedoara: Aşa să fie condiţiile care le-ai
pus, dar să ne ţii în cinste, nu în lanţuri, cum se ţin pri-
zonierii.
Brancovici, despotul Serbiei: Veţi sta în una dintre să-
lile castelului meu, sub pază, dar veţi primi mâncare şi
toate cele de trebuinţă.
(Oştenii lui Brancovici ies cu Ioan de Hunedoara şi cu
Ladislau pe o uşă a sălii în care se aflau).
Cortina cade!
Scena 3
(Acţiunea se petrece la 15 decembrie 1448 la
Curtea Despotului Brancovici, unde a sosit delegaţia
Ungariei condusă de Nicolae Uilaki - locţiitorul guver-
natorului).
Personaje:
Ioan de Hunedoara.
Despotul Brancovici
Nicolae Uilaki
Ladislau de Hunedooara
Gheorghe Marnavici
Oşteni sârbi
Cavaleri unguri.
Nicolae Uilaki: Ungaria e pregătită de represalii Des-
pot Brancovici, de când a aflat că Guvernatorul Ioan de
Hunedoara şi fiul său sunt prizonieri tăi.
Trebuie să-i mulţumesc nobilului Gheorghe Mar-
navici, pentru că ne-a dat de ştire despre intenţiile pe
care le aveai.
Gheorghe Marnavici: Nobile Nicolae Uilaki mă bucur
că ai venit repede. Ne era teamă că despotul Brancovici,
atât de aservit turcilor, va face o faptă necugetată.
Brancovici: I-am ţinut cu toată cinstea pe Guvernatorul
Ioan de Hunedoara şi pe fiul său Ladislau. Dar cu
această ocazie am vrut să-mi recapăt moşiile confiscate
şi să-l împac pe Guvernator cu nobilul Ulrich Cilli.
Am dorit deasemenea ca nepoata mea Elisabeta, fiica
lui Ulrich Cilli să se logodească cu Ladislau.
Ioan de Hunedoara: Aşa este, Brancovici nu ne-a
ţinut în lanţuri, dar nici nu ne-a lăsat să plecăm.
Rezolvarea înţelegerilor discutate, despot Brancovici,
va veni după ce vom discuta în Dietă cererile tale. Ceea
ce pot să fac acum este să-l las pe fiul meu Ladislau
drept chezaş până se vor rezolva şi celelalte.
(Nicolae Uilaki, împreună cu cavalerii unguri şi
Ioan de Hunedoara pleacă, iar Ladislau rămâne la
curtea lui Brancovici).
Scena 4
(Acţiunea se petrece în martie 1450 în Semedria,
unde despotul Brancovici în iese în cale lui Ioan de Hu-
nedoara, împreună cu Ladislau, rămas prizonier din
1448.)
185
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Personaje:
Ioan de Hunedoara
Ladislau
Despot Brancovici
Cavaleri unguri
Oşteni sârbi
Ioan de Hunedoara: Despot Brancovici, necredinţa ta
faţă de cauza creştină te-a făcut din nou să-ţi pierzi
moşiile din Ungaria.
Am venit să-mi iau fiul acasă, dar am şi o sarcină
pentru tine din partea Dietei maghiare. Să porneşti tra-
tative cu turcii, fiind cunoscută îndemânarea domniei
tale în această privinţă. Dorim un armistiţiu pe trei ani
pentru a ne putea reface armata şi proviziile după în-
frângerea de la Câmpia Mierlei. Bătrânul sultan Murad
al II-lea a murit şi tratatul trebuie întărit de fiul său Mo-
hamed al II-lea, acum sultan.
Brancovici: Deşi moşiile din Ungaria mi-au fost din
nou confiscate, am să pornesc cât mai curând tratativele
cu Poarta. În aceste tratative te poate ajuta, mărite gu-
vernator, şi Vladislav al II-lea, domnul Ţării Româ-
neşti. Ştiu că, într-un tratat recent, turcii ţi-au recunos-
cut „slujbele, ascultarea şi supunerea domnului mun-
tean”.
Ioan de Hunedoara: Văd că îţi sunt cunoscute şi alte
tratate cu turcii, care nu te privesc personal. De asta în-
crederea noastră în cuvântul tău este slăbită.
Ladislau: Tată, mă bucur că şederea mea la Semedria a
încetat. Am participat, împreună cu despotul Branco-
vici, la exerciții militare şi nu mi-au ruginit armele, dar
dorul de casă m-a apăsat mereu.
Brancovici: Elisabeta, nepoata mea şi logodnica lui
Ladislau, va veni peste un an la castelul din Hunedoara,
unde va sta sub ascultarea doamnei Elisabeta, soţia
domniei tale şi mama lui Ladislau.
Ioan de Hunedoara: Acordul nostru va fi respectat.
(Ioan de Hunedoara, Ladislau, şi cavalerii unguri
ies din scenă).
Cortina cade
ACTUL II
(Acţiunea se petrece la Castelul Hunedoara, în
aprilie 1456)
Personaje
Ioan de Hunedoara
Elisabeta Szilagy
Mihai Szilagy
Călugărul Ioan de Capistrano
Ladislau de Hunedoara.
Cavaleri

Scena 1
Ioan de Hunedoara: Din 1452, de când regele Ladislau
Postumul şi-a intrat în drepturi, am devenit căpitan su-
prem al Ungariei.
La blazonul nostru, corbul cu inel, s-a adăugat un
leu purpuriu, în labă cu o coroană de aur, semn al peri-
oadei cât regele a fost minor şi eu am fost guvernator al
Ungariei.
Marea lovitură pe care a primit-o creştinătatea, cu-
cerirea la 23 mai 1453 a Constantinopolului, l-a făcut
mai îndrăzneţ pe sultanul Mahomed al II-lea. A încăl-
cat, înainte de termen, armistiţiul pe trei ani din noiem-
brie 1451. Şi acum sultanul vrea să cucerească Belgra-
dul, cheia apărării sud-estului şi centrului Europei.
Mihai Szilagy: Trebuie să întărim linia Dunării. Mă voi
prezenta, până la 1 aprilie, la Cetatea Belgrad al cărei
comandant m-ai numit. Fortăreaţa trebuie întărită şi şti-
rile primite de la comitele oraşului sunt foarte bune.
Toţi locuitorii au răspuns chemării noastre de a ajuta la
transportul maşinilor de război. Voi pleca chiar mâine
să mă întâlnesc cu cei 5000 de ostaşi pe care i-ai trimis
la Cetatea Belgradului.
Ioan de Hunedora: Vladislav al II-lea, domnul Ţării
Româneşti, a pactizat cu turcii şi au atacat insula Ada-
Kaleh. Au jefuit cetăţile transilvane ale saşilor şi moşii
ale noastre. Vom fi nevoiţi să spijinim un domn fidel
cauzei noastre, a creştinilor. Turcii, lăsaţi să cucerească
teritoriile noastre, nu se vor opri până ce nu vor tran-
sforma Europa în paşalâc turcesc.
Vlad, fiul lui Vlad Dracul este pretendentul cel mai
potrivit la tronul Tării Româneşti. Va trebui să facem
cât de curând şi un drum în Muntenia, pentru a ne asi-
gura alianţa Ţării Româneşti în marea şi hotărâtoarea
bătălie care ne aşteaptă.
Călugărul Ioan de Capistrano: Sunt uimit şi bucuros
că poporul de jos este gata să lupte. Înarmaţi doar cu
bâte şi prăştii, puţini au şi lănci, trec prin oraşe cântând
şi se îndreaptă spre Belgrad.
Mi-am scris îndemnul meu pentru cei care vor să
participe la bătălia Belgradului: Oricine doreşte să stea
lângă noi contra turcilor, sunt prietenii noştri; sârbi,
schismatici, români, iudei, eretici şi orice fel de necre-
dincioşi care vreau să fie cu noi în această împrejurare,
vor merita prietenia noastră.
Ioan de Hunedora: Călugăre Ioan de Capistrano, ai
fost nedrept cu al nostru vlădică Ioan de Caffa. I-ai dă-
râmat biserica şi l-ai târât la Roma.
Călugărul Ioan de Capistrano: Să-mi fie cu iertare,
dar vlădica Ioan de Caffa, nu aflase nimic despre unirea
celor două biserici. Patriarhul Constantinopolului şi
Papa Eugeniu al IV, după multe tratative în prezenţa
împăratului Ioan al VII-lea şi a multor ierarhi bisericeşti
au semnat şi întărit cu sigil de ceară, unirea bisericilor
ortodoxă şi catolică, în 6 iulie 1439, la sinodul de la Flo-
renţa.
Ioan de Hunedora: Şi ce s-a mai întâmplat cu el?
186
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Călugărul Ioan de Capistrano: A văzut actul de unire,
şi şi-a reprimit dreptul să slujească la o biserică orto-
doxă a despotului Brancovici.
Ladislau de Hunedoara: Voi pleca prin Timişoara
spre Belgrad să adun cât mai multe vase care sunt pe
Dunăre şi vor să lupte alături de noi. Chiar dacă sunt
vase de transport, vom putea în câteva zile să le echi-
păm pentru înfruntarea cu turcii.
Elisabeta Szilagy: Te rog să ai multă grijă fiule Ladis-
lau. Ştiu că pierderea Elisabetei, soţia ta numai pentru
trei zile, te-a mâhnit. Am avut multă grijă de Elisabeta
cât aţi fost plecaţi, dar boala de plămâni pe care a făcut-
o imediat după ce a sosit la castel, nu s-a mai vindecat
cu nici unul din leacurile doctorului nostru.
Ladislau de Hunedoara: Mamă îţi mulţumesc pentru
tot ce ai făcut. Dacă aşa a vrut Domnul, nu avem ce
face.
Ioan de Hunedoara: Călugăre Capistrano, domnia ta
vei pleca cu cele cinci corăbii mari care vor purta de-
taşamentele de cruciaţi. Eu voi pleca cu armata mea de
12000 de oameni şi ne vom stabili tabăra la Zemun. Va-
sele pe care le vei aduna tu, Ladislau, şi cele cu care va
merge Călugărul Capistrano se vor aduna pe Dunăre la
Slakamen, la vărsarea Tisei în Dunăre.
Cortina cade
ACTUL III
Scena 1
(Acţiunea se petrece în tabăra de la Zemun, în 24
iulie 1456. Covoare, arme, corturi turceşti zac gră-
madă în faţa cortului unde se adăpostesc învingători.
În depărtare se zăreşte în ruină cetatea Belgradului, şi
se mai văd focuri care mocnesc. Ostaşi se deplasează
prin tabără).
Personaje:
Ioan de Hunedoara
Mihai Szilagy
Călugărul Ioan de Capistrano
Ladislau de Hunedoara.
Marco – secretarul lui Ioan de Hunedoara
Giovanni Taliacuzzo - secretarul lui Capistrano
Elisabeta Szilagy
Cavaleri
Ioan de Hunedoara: Grele pierderi la o aşa mare iz-
bândă împotriva Sultanului Mahomed al II-lea şi a pu-
ternicei lui armii. Sorţii izbânzii au fost de partea noas-
tră.
Marco şi dumneata Giovanni Taliacuzzo, să răs-
pândiţi prin scrisori pretutindeni, vestea marii victorii
împotriva celui care a cucerit Constantinopolul.
Călugărul Ioan de Capistrano: Căpitane Ioan de Hu-
nedoara, știinţa militară de care ai dat dovadă, înfrânge-
rea flotei turceşti cu corăbii mai bune ca ale noastre şi
capturarea a patru corăbii inamice, au deschis calea

detaşamentelor de cruciaţi. Ai adus o parte din armată
cu corăbiile pentru a ajunge mai repede la locurile ame-
ninţate. O altă parte ai dus-o în apropierea fortăreţei, în
ajutorul garnizoanei care lupta în posturile de pe ziduri.
Ai rămas neclintit în mijlocul trupelor, ţi-ai însufleţit
ostaşii, ai capturat tunurile turceşti şi cu ele le-ai dat lo-
vitura hotărâtoare. Sultanul cu trupele sale au încărcat
răniţii într-un lung şir de căruţe şi au plecat în fugă spre
sud est, să-şi vindece rănile şi să nu mai poftească a cu-
ceri pământurile creştinilor.
Ioan de Hunedoara: Mulţumesc călugăr Ioan de Ca-
pistrano, pentru vorbele tale frumoase!
Călugărul Ioan de Capistrano: Giovanni Taliacuzzo
a consemnat toate momentele glorioase ale aceste mă-
reţe victorii. El a consemnat că armata noastră care a
învins puhoiul turcesc, a fost de 20.000 de oameni, faţă
de cei 150.000 de oameni ai turcilor.
Manuscrisul va fi înmânat Pontifului Calixt al III-
lea, va sta la loc de cinste în arhiva Vaticanului şi nu-
mele tău, căpitane Ioan de Hunedoara, se va ridica până
deasupra stelelor.
Mihai Szilagy: Cumnate Ioan de Hunedoara, bărbat vi-
teaz ca tine nu se mai află pe pământul creştinilor. Şti-
inţa, curajul şi simţul tău de conducător de oşti ne-au
asigurat această minunată victorie Când priveam de pe
înălţimea zidurilor cetăţii, mulţimea ce se aduna zi de
zi, am spus că niciodată n-aş fi crezut, dacă n-aş fi văzut
cu ochii, că în armata creştină să fie atâta popor, care să
se adune ca zăpada învolburată de viscol.
Ladislau de Hunedoara: Bătălia pentru alungarea tur-
cilor din cetatea Belgrad şi din toată lumea creştină, aşa
cum doreşti şi simţi că poţi, iubite tată, a fost cea mai
mare bătălie la care am avut onoarea să particip.
Mi s-a părut un miracol cât de repede a transformat
unchiul Mihai vasele noastre pentru transport în vase de
luptă. Miracol a fost că am scăpat cu viaţă, cu pierderi
nu prea mari şi cu o pradă bogată. Tată, cât îmi doresc
să ajung şi eu odată aşa un mare conducâtor de oşti ca
domnia ta!
Elisabeta Szilagy: Multe rugăciuni am trimis în aceste
zile către Dumnezeu şi către Sfânta Fecioară şi mă
bucur că au fost ascultate.
Ioan, iubitul meu soţ, am amenajat, împreună cu
doamnele mele, într-un cort, un spital pentru răniţi, aşa
cum am făcut şi la celelalte bătălii. Niciodată, rănile os-
taşilor nu s-au vindecat mai repede ca acum.
Bucuria victoriei obţinute se citeşte în ochii tuturor
răniţilor.
Scena 2
(Acţiunea se petrece în 10 august 1456, în spitalul
amenajat într-un cort la Zemun. Pe unul din paturi se
găseşte Ioan de Hunedoara, bolnav. La căpătâiul lui se
găsesc Elisabeta, Ioan de Capistrano, Mihai Szilagy,
Ladislau)
Elisabeta (îi pune pe frunte bandaje ude să-l răco-
rească) : Iubitul meu soţ, ai luptat cu cei mai aprigi
187
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
duşmani şi i-ai învins. Şi boala care te macină e tot un
duşman. Adună-ţi tot curajul şi învinge-o!
Ioan de Hunedoara: Grelele pierderi care le-am avut,
şi noi şi turcii, au umplut tabăra cu miasme grele care
au adus cu ele ciuma. Am întâlnit ciuma şi în alte bătălii
şi m-a ocolit de fiecare dată. De data asta simt că ciuma
e mai tare decât mine.
Călugărul Ioan de Capistrano: Vitezule Căpitan al
Armatei, vestea strălucitoarei tale victorii a făcut încon-
jurul lumii. Ţările Europei sărbătoresc ca niciodată iz-
bânda. Au loc procesiuni: la curtea imperială germană,
la Veneţia, la Milano, în îndepărtata Anglie, la Oxford.
Pontiful Calixt al III-lea a instituit o nouă sărbă-
toare religioasă pentru că am învins armata turcească.
Mihai Szilagy: Cumnate Ioan de Hunedoara, ostaşii pe
care i-ai condus în atâtea victorii mi-au spus că sunt gata
să-l urmărescă pe învinsul sultan Mahomed al II-lea, şi
să recucerească Constantinopolul. Aşteaptă toţi să te
faci sănătos şi, călare pe calul tău înfocat, cu sabia-ți
vitează ridicată în semn de atac, să-i conduci la o nouă
victorie a creştinilor!
Ladislau: Tată, vitezul meu părinte, nu ne lăsa pradă
deznădejdii. Alături de tine suntem cea mai puternică şi
mai neînfricată familie. Şi eu, şi fratele meu Matia mai
avem atât de multe de învăţat de la tine!
Ioan de Hunedoara: Vă mulţumesc pentru dragostea
şi respectul le care mi le arătaţi, dar sufletul meu este
pregătit să se înalţe la Domnul. Nu am mai repurtat ni-
ciodată o victorie mai mare ca aceasta şi poate, tocmai
de aceea, Domnul mă cheamă la el. Un ostaş nu se teme
niciodată de moarte!
O ultimă rugăminte am la voi: Trupul să mi-l în-
mormântaţi în Catedrala de la Alba Iulia, alături de cel
al iubitului meu frate, Ioan cel Tânăr.
(În cort intră şi cavalerii care i-au fost alături în bătălii.
Elisabeta îi pune îi mâini o lumânare aprinsă. Capis-
trano rosteşte în surdină o rugăciune, în timp ce Ioan
de Hunedoara se stinge).
Cortina finală
Din spatele scenei un glas grav rostește:
Papa Calixt al III-lea l-a numit pe eroul Ioan de Hune-
doara „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos„
şi, drept omagiu, a elogiat victoria obţinută de Ioan de
Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii
sale”, decretând, printr-o bulă papală emisă pe 6 august
1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa
şi din întreaga lume, să fie trase în fiecare zi la ora
12.00, ”până la sfârșitul veacurilor”, în cinstea marii
victorii antiotomane şi în amintirea marelui erou român
al creştinătăţii!
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

ciudat ajuns la vârsta maturității, care nu sunt în stare

nici măcar să satisfac o femeie. Când eram mai tânăr,
mă străduiam să lucrez cu degetele și limba pentru a nu-
mi altera egoul în formare, dar m-am plictisit și de asta.
De viață de familie nici nu poate fi vorba. Pe mine mă
întreține ura, nu iubirea... De ce să mă complac în min-
ciună, susținând sus și tare amabilități fără sens, cuvinte
frumoase și pompoase, cadouri, dezmierdări, rahaturi,
așa cum fac nouăzeci la sută dintre bărbații căsătoriți?
Sunt și așa destul de nefericit cu mine însumi, ca să mai
adaug o nouă valență acestei nefericiri. Nu mă suport!
Marius CĂRBUNESCU (adresându-se publicului) Nu vă suport! Nu vă suport
pentru că sunteți ca mine, aveți mâini, picioare, ochi,
nas, gură, trăsături umane, penis, pentru unii funcțional.
Amanta sistemului (Se ridică în picioare, se mișcă de colo colo.) De aceea
Dramă în trei acte nu vă suport! Penis…. de aceea nu vă suport! Nu vă su...
(Se oprește brusc.) M-am hotărât, trebuie să fac o
PERSONAJE: schimbare cu viața mea. Cu cât mai repede, cu atât mai
Gheorghe Luchin bine. Nu mă simt confortabil în corpul meu. Această ca-
Lucky Gheorghe rapace hidoasă nu mă mai încape. O lume nouă, mai
Silvia bună, mi se deschide la picioare. Un nou avatar se înalță
Hussein pe scheletul unei existențe chinuitoare. Nu e o schim-
Geo Arnițoiu bare de formă, ci de fond. ( Se așează din nou la birou.
Ducu Scoate o coală albă din sertar și stiloul gravat. Albul
Directorul CVV intimidează. Începe să scrie cu litere boante ce se
Marian Enache așează greoi pe hârtie. Rostește în timp ce scrie):
Secretara Tes-ta-ment
Portarul Subsemnatul, Gheorghe Luchin, cetățean român, necă-
Minodora sătorit, fără descendenți și fără ascendenți în viață, las
Directorul vămii doamnei Lucky Gheorghe întreaga mea avere mobilă și
Avocatul imobilă, înțelegând să o desemnez legatară universală.
Grig Valutistul Acest testament reprezintă ultimul meu act de voință pe
Primarul această lume. (semnează)
Dinel Strizu (Își prinde capul cu mâinile) Nu mă voi uita înapoi. Nu
Marian Achim regret nimic din ce a fost și nu voi regreta nimic din ce
Florin Moldoveanu va fi. Știu, mi se vor arunca în cap tone de lături. Voi fi
Ghenadie Golovin considerat un inadaptat cronic, un idealist pornit să
Premierul Radu Vasile schimbe lumea și sfârșind prin a se schimba pe sine, un
Tânărul ziarist uzurpator, o mumie atinsă de blestemele celor rămași
desculți. Nu-mi pasă! Mi-am programat intervenția la
ACTUL 1 Tel Aviv, departe de freamătul de acasă. Viața e o boală
Scena 1 incurabilă. O luptă dinainte pierdută. Cei mai mulți oa-
meni se sting în timpul vieții. Puțini au șansa să supra-
Scena este împărțită în trei sectoare. Partea din mijloc, viețuiască propriei morți. (Se stinge lumina complet, vo-
care ocupă cel mai mult spațiu, sugerează un birou cu cea capătă ecou. Personajul iese din scenă.) Sunt... de-
o sală de consiliu. În partea stângă avem o terasă cu materializat. Nu-mi simt corpul. Transformarea e la ni-
mese și scaune. Iar în partea dreaptă un decor ce suge- velul spiritului, a sufletului care s-a înălțat de la trup și
rează o cramă. a schimbat toate datele percepției masculine. Dar ce-o
Gheorghe Luchin (în spatele unui birou impozant, în fi cu corpul meu? Sunt adormit? E o stare indusă? Mă
semiobscuritate): Sunt bărbat. Am fost... O infecție pu- voi trezi... femeie? (O bubuitură ca un scurt-circuit și
rulentă pe corpul unei societăți în descompunere. O hi- un fascicol de lumina se focalizează spre un fotoliu aflat
doșenie scelerată, călcând peste cadavre, care-mi osto- lângă birou.)
iesc setea de înavuțire din vlaga celor căzuți... E singura Lucky Gheorghe: (prăbușită în fotoliu) Of, ce coșmar!
care mă ține cât de cât preocupat, să nu-mi zbor creierii Am visat că eram bărbat. Un bărbat ratat. Parcă trăiam
cu revolverul din sertar. Sunt om de afaceri, ce dracu! într-o altă viață... (Se cufundă cu capul în mâini. Stă ne-
Doza de drog pătimaș, pe care mi-o extrag din privirile mișcată o perioadă mai lungă de timp. Se aprind lumi-
tulburi și rugătoare ale celor pe care i-am țepuit, se cere nile pe scenă și este evidențiată o masă ovală de consi-
a fi crescută. Simt repulsie față de semenii mei, fie ei liu sugerând o cancelarie. Se aude larmă de copii, clo-
bărbați sau femei... Repulsie față de mine, un avorton poței sau sonerii, rumoare. Un profesor, cu un catalog

188

sub braț, se îndreaptă spre Lucky, o privește insistent
câteva clipe, pleacă. Alt profesor se apropie de ea cu
vădită îngrijorare, o atinge ușor, apoi îi aduce un pahar
cu apă. Lucky nu reacționează în nici un fel în tot acest
timp.)
Silvia: (Se apropie de Lucky, îi ridică capul și-i pune o
țigaretă între buze) Hai pe terasă la un fum! (O ajută să
se ridice. Cele două femei se deplasează ușor. Silvia îi
aprinde țigareta) Presimt că ai ceva important să-mi
povestești. Niciodată nu te-am văzut așa dărâmată după
o noapte de chef. Unde ți-ai permis să mergi fără mine?
Lucky Gheorghe: (răvășită) Dacă ți-aș spune nu m-ai
crede. E prea banal. Acasă, în pat cu Luca. M-am zvâr-
colit toată noaptea din cauza unui vis ciudat, care s-a
repetat de câteva ori. Știu că te dezamăgesc, dar exis-
tența mea după divorț cunoaște un singur nume mascu-
lin: L-u-c-a.
Silvia: (îngrijorată) Lucky, scuză-mă, n-am încotro,
trebuie să ți-o spun franc: arăți foarte rău... Mai bine te-
ai învoi pentru astăzi. Și cu toate păsările astea de pradă
de aici... Abia așteaptă să te devoreze. Nici nu știi când
te poți trezi cu o inspecție.
Lucky Gheorghe: (revenindu-și ușor) Dă-i în mă-sa de
ipocriți! Unul a încercat să mă pipăie... Pentru a se con-
vinge că ceea ce privește este aievea, că nu-l înșeală
ochiul... Apoi, ce crezi? Își cerșea privilegiul de a-mi
aduce un pahar cu apă... Să-și mascheze adevăratele
porniri. Abia așteaptă să împrăștie în cele patru zări o
bârfă cât de mică despre cum am ajuns eu mahmură la
ore. N-am nimic. (își dă capul pe spate) Mă pudrez pu-
țin și sunt ca nouă. Mai bine mi-ai povesti tu despre se-
curistul tău. Duci o viață mult mai palpitantă decât
cloaca anostă în care vegetez eu.
Silvia: (mai destinsă) Palpitantă pe dracu! În ultima
vreme mă caută doar din interes. Să-i corectez nu stiu
ce documente de la birou. Vrea secretară cu filologie.
Ba, pardon! Apartamentul unde ne mai întâlneam noi a
trebuit să-l predea. Cred că se duce de râpă relația noas-
tră. În plus, e super-stresat, nervos, egoist. Nu știe ce se
va alege de el în aceste vremuri tulburi.
Lucky: Hai să nu exagerăm! Să nu-mi spui că vacanța
în Bahamas a fost tot din interes? Vezi cum ești? Ai pu-
tea să fii și tu mai înțelegătoare. Poate chiar trece printr-
un moment...
Silvia: Nooormal că din interes! Ce credeai?! Intrase
zaharisita aia de nevastă-sa la idei și-i făcea zile fripte,
așa că m-a expediat la Nassau ca pe un colet, până se
mai liniștesc apele. Dar ce, s-au liniștit? Nici la birou,
nici acasă. O tot scaldă cu divorțul...
Lucky: Nu știu ce să zic, Silvia. Uneori, oamenilor le e
frică de schimbări radicale în viața lor. Dacă Geo are
dificultăți și la serviciu... Îți dai seama că nu-i ușor.
Poate ar trebui să ai mai multă răbdare cu el. Acum tre-
buie să plec. Mă duc să mă aranjez puțin la păr și apoi
intru la ore. Dacă vrei, ne putem vedea mai târziu la un
ceai. Pa! (Cele două femei ies din scenă, fiecare prin
altă parte, mai întâi Lucky, apoi Silvia. Lucky reintră
imediat în scenă și se așează în fotoliu. Din poșetă
scoate o oglindă și o trusă cosmetică. Își aranjează
189
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
părul, se pudrează, machiază, își face unghiile. În tim-
pul acesta susține următorul monolog): În starea mea
de oboseală și lehamite, de școală, de oraș, de lume, de
tot, simt că mă apucă o greață teribilă dacă mai ascult
smiorcăielile dezarticulate, de copil răsfățat, ale Silviei.
O relație cu un bărbat din subteranele unei societăți în
descompunere este tot ce-i lipsea. Totul devine suspi-
cios când e vorba de Geo. De la modul cum se îmbracă,
cu ce gesturi o întâmpină sau pe ce ton vorbește, cel mai
mic amănunt îi dă de bănuit. Dacă ar fi avut o forță su-
pranaturală, să pătrundă în mintea lui... E convinsă că
încărcătura subversivă se găsește bine camuflată, cu un
scop malefic întotdeauna definit și îndeajuns de subtil.
Conspirațiile îi vizează și viața de familie, nu numai vi-
ața societății. Poartă în ea un zbucium perpetuu pentru
clipa de grație în preajma bărbatului iubit. Ce mai, viața
ei emoțională este un terci de iluzii, minciuni și disimu-
lări. De fapt, nici nu sunt convinsă că-l iubește. Poate
că iubirea Silviei să consumă în propria ei zbatere, au-
toflagelându-se în fața unui Geo cu față de porc. Acesta
este exact opusul Silviei, de o autosuficiență crasă. Un
monstru zămislit în regnul vegetal, trecut apoi prin sta-
diul animal, unde evoluția sentimentală i-a fost curmată
brutal. Trupul lui mătăhălos, insensibil la gesturi deli-
cate, este dotat cu o minte care-l guvernează ca un tiran.
Dacă amanta lui se metamorfozează în funcție de cele
mai stranii capricii, Geo păstrează în el un monument
de consecvență, neabătându-se de la linia construirii so-
cialismului. Sau, mă rog, acum a capitalismului, trasată
de organele superioare de partid și de stat. Terminați-vă
cu prostiile! Ce schimbare? Securiștii s-au descurcat
bine-merci în orice regim. În fond, sunt antrenați să facă
față unor situații neprevăzute. Acum, presimte că se va
striga iarăși adunarea. Nu-i lasă tătucul din brațe așa
ușor. (pocnindu-și degetele, ca și cum ar fi avut o reve-
lație) Asta era! Geo îi promisese că o să divorțeze și o
să-și facă intrarea în scenă cu ea, imaculata! De parcă
individul ar fi de capul lui, nu o marionetă sinistră în
mâinile păpușarului șef. Așa că... Pentru un astfel de in-
divid cea mai bună soluție este temporizarea. Nu pot
decât s-o compătimesc pe Silvia și, alături de ea, pe mi-
lioane de gâsculițe ce rătăcesc prin spațiul poluat al
acestei lumi, ca niște muște bete într-o sticlă, fără niciun
fel de orizont. Geamul creează iluzia de spațiu, dar, de
fapt, sunt țintuite într-o capcană cu vederea la natură.
Dar ce-mi pasă mie? Silvia să-și poarte singură crucea
dacă n-are pic de viclenie în ea. N-am de gând să-i des-
chid ochii ca apoi să creadă despre mine că vreau să-i
fur bărbatul.
Scena 2
(În stânga scenei unde este amenajată terasa unui club,
Silvia și Lucky stau la o măsuță cu câte o cană de ceai
în față.)
Lucky: ...Oricum, dragă, nu mă văd făcând mulți pureci
în învățământ. Nu sunt făcută să desțelenesc mințile bu-
ruienoase și lipsite de perspectivă ale vlăstarelor din zo-
rii capitalismului deșănțat. Li s-a urcat la cap libertatea
la toți, începând de la cei mici! Nu mai există uniformă,
nici respect, civilizație, educație. (contemplativ) Știai că

fusesem pe punctul de a abandona școala în urmă cu
niște ani? Când am primit o propunere de consilier ju-
ridic la un arab?
Silvia: Nu, tu. Serios? Și ce te-a reținut?
Lucky: Aș fi făcut-o fără regrete dacă divorțul nu mi-ar
fi dat planurile peste cap. Rămăsesem să am singură
grijă de Luca, iar arabul n-ar fi acceptat în ruptul capu-
lui să mă împart între el și copil. Asta e, un tren pierdut.
Probabil vor mai veni și altele. Sunt și acum în relații
bune cu Hussein, care ar fi vrut să-mi facă și curte dacă
nu i-aș fi retezat-o din start. Eram prea răvășită ca să mă
implic într-o nouă relație.
Silvia: Mai ții legătura cu fostul soț? Nu că m-ar inte-
resa. Dar m-ai făcut curioasă. Tu știi totul despre mine.
Lucky: Dinu! (contemplativ) L-am urât mult că ne-a lă-
sat baltă și a plecat. Dar cu timpul am început să-l înțe-
leg. Suferise mult pe vremea lui Ceaușescu din cauza
persecuțiilor politice. Era un rebel incurabil care atră-
gea necazurile ca un magnet. La institutul de proiectări
unde fusese angajat, imediat după absolvirea facultății,
proiectele lui țineau în spinare o liotă de incompetenți
agresivi. Cum adică să vină unul mai tânăr, fără experi-
ență, să le dea lecții? Cu toate astea, își însușeau fără
jenă lucrările lui... Vezi Doamne, n-avea stagiul termi-
nat pentru a fi titular de proiect. (zâmbește) Odată, s-a
luat la bătaie cu secretarul de partid din institut și nu s-
a lăsat până nu ”i-a proiectat” în cap tabloul lui Ceau-
șescu, de s-a făcut țăndări. A fost și închis pentru asta.
Bietul Dinu! Revoluția l-a prins în stradă. Apoi, când a
văzut că nimic nu se schimbă în politică, în economie,
la institut, a devenit din ce în ce mai abătut. Începusem
să-l urăsc și eu pe Iliescu, de parcă de el depindeau mo-
mentele noastre de tandrețe, din ce în ce mai rare. Ca-
lendarul nostru de sex... se scria la Cotroceni. Pe urmă,
după ce minerii au invadat capitala... Era cât pe-aci să-
i tăbăcească pielea... N-a mai fost chip să-l țin lângă
mine și lângă copil. Spunea că nimic bun nu se va alege
de țara asta. A plecat în Germania și de acolo în Ame-
rica. Hotărârea de divorț i-am expediat-o prin poștă,
când lacrimile îmi secaseră deja. Acum, ne mai trimite
din când în când câte o bancnotă frumoasă, are grijă să
nu fie mototolită, cu portretul lui Franklin. O bancnotă
pe care, dacă ar fi aici, i-aș băga-o în fund. Asta e tot ce
s-a ales de iubirea noastră.
Silvia: Ei, las', nu te mai necăji. Poate n-ar fi rău să-l
mai suni pe arabul ăsta, să vedem și noi ce hram poartă.
Cu războaiele astea de prin lumea arabă, toți își dosesc
averile pe aici, pe la noi.
Lucky: (suspicioasă) Ce spui tu acolo? Sper că nu te-a
pus Geo să mă tragi de limbă. (Silvia dă să se ridice
îmbufnată) Hai, nu mai știi de glumă? Poate ai dreptate.
Am să-l sun pe Hussein.
Silvia: (reașezându-se confortabil pe scaun) Ce-ai zice
dacă am ieși toți patru într-un club? La mine sunt luni
de zile de când Geo nu m-a mai scos în oraș. Iar ăsta mi
se pare un motiv al naibii de bun.
190
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Scena 3
(Terasa unui club, lumină difuză, rumoare. În prim plan
o masă liberă de patru persoane pe care scrie ”Rezer-
vat”. În difuzoare se aude în surdină muzică folk)
Hussein: (lângă intrare, întâlnind-o pe Lucky, o îmbră-
țișează ceremonios) Măi, măi, ce surpriză! De când nu
ne-am văzut? La fel de drăguță ca în facultate!
Lucky: Ei! Ne-am mai întâlnit noi de câteva ori după
absolvire, ai uitat? Ultima oară am constatat chiar o
evoluție. De la studentul arab care vindea blugi și adi-
dași prin cămine, la ditamai directorul de firmă. Import-
export, parcă? Acum, uimește-mă! Ce mai învârți?
Hussein: (vesel) N-ai să crezi. Am trecut la producția
de ambalaje și etichete, aici la voi.
Lucky: Ha, ha, ha! Tocmai tu să se pretezi la o astfel de
afacere! Tu, care vizai întotdeauna conținutul, miezul
problemei, substanța! N-am să uit cum te-au alergat stu-
denții în noaptea aia pe garduri... Când le-ai vândut ceai
în loc de whisky. Ha, ha, ha!
Hussein: (dă din mâini a negație, încearcă să spună
ceva, dar nu-și găsește cuvintele)
Lucky: Știu, știu povestea. Te-au păcălit și pe tine alții.
(Brusc redevine serioasă.) Știi ce cred eu?
Hussein: (speriat) Nu. Ce?
Lucky: Ambalajele sunt doar o bornă, o amăgire pentru
disimularea adevăratelor preocupări.
Hussein: (nonșalant) Lucky, succes la mine în afaceri
început cu comerț, ambalaje. Mai întâi trebuie să înveți
să vinzi, să ambalezi frumos ceea ce vinzi. Să nu arzi,
cum se spune, scările..., treptele măi. După aceea te ca-
lifici pentru afacerile cele mari. Noi am face tare echipă
bună împreună. Înțelegi măi? Uite, tocmai am semnat
un contract bun cu un producător de vinuri din Drăgă-
șani, să le livrăm etichete, lăzi, sticle, cutii de carton
pentru ambalat, așa că avem ce sărbători.
Lucky: (șoptit) Taci! Vorbește mai încet! Ai mare aten-
ție ce dai pe goarnă! Vezi că ne întâlnim în club și cu
colega mea, Silvia, alături de nelipsitul Geo. Ăsta e un
securist nenorocit care află și ce n-ai spus, citește prin-
tre cuvinte. Iar arabii sunt feblețea lui. Mare lucru să nu
te provoace la o discuţie amicală despre intimitățuri, ca
a doua zi să te înfunde de nu te vezi.
Hussein: (cuprins de un ușor tremur nevrotic) Dragă
Lucky, da eu nu dau nimic pe goarnă, la mine cântat
este doar la darbuka.
Lucky: Pe bune? Nu face pe grozavul cu mine! Văd că
genunchii tăi au priceput ideea. (între timp, un chelner
îi conduce pe Silvia și Geo la masa unde scria rezervat)
Uite-i c-au ajuns! Hai, să mergem!
Silvia (ridicându-se în picioare): Vai, Lucky, ce bine
arăți! Domnul trebuie să fie Hussein. (Îi oferă mâna)
Încântată, domnule. Am auzit multe lucruri frumoase
despre dumneata.
Geo (Se mulțumește cu o strângere formală de mână.
După ce toată lumea se face comodă, se ridică brusc în
picioare. Postează în fața fiecărui comesean câte o
carte de vizită, declamând plin de emfază): Astăzi dau
de băut la toată lumea. Cine mă refuză, îl privatizez! Ha,
ha, ha. (un râs zgomotos; Geo o trage spre el pe Silvia,

care nu se aștepta, și-i aplică o ventuză cu niște buze
voluptoase, ca de urangutan hămesit. Gestul să pară
cât mai ostentativ și de prost gust.)
Lucky: (silabisind de pe cartea de vizită): Geo Arni-
țoiu, di-rector adjunct, Direcția de Priva-tizare; Fondul
Pro-prietății de Stat (toți sunt veseli, cu excepția lui
Hussein care voia și el să sărbătorească contractul.
Acesta ia o figură posacă) Ura! Ura! (sare în sus ca
mânată de un resort, trăgându-l și pe Hussein după ea,
dă ocol mesei și-l îmbrățișează pe Geo) La mulți ani!
Îți urez activitate lungă în noua funcție! (Geo îi pune o
mână discretă pe coapsă; Lucky se uită instictiv către
Silvia care nu observă nimic, râdea cu poftă de surpriza
pe care o provocaseră cărțile de vizită) Atunci, să săr-
bătorim, să curgă vinul! (rostește în timp ce se elibera
din îmbrățișare pentru a se întoarce la locul ei).
Geo Arnițoiu: Chel-ner! (chelnerul se apropie) A-vem
o... comandă... serioasă la masa... ceasta... două bate-
rii... (sunetul se aude bruiat, întrerupt, distorsionat.
Apare microfonie, până se întrerupe complet. Cei patru
de la masă continuă să mimeze o discuție aprinsă și să
gesticuleze, ca și cum li s-ar fi tăiat sunetul. În acest
timp chelnerul se întoarce cu vinul și le toarnă la fie-
care în pahare)
Lucky : (se ridică brusc în picioare, cu paharul de vin
în mână. O nouă microfonie, se aud voci străine, revine
sunetul) Ceea ce nu mi se potrivește deloc este tocmai
profesia de dăscăliță. Vreau o schimbare cu viața mea!
Am nevoie de o nouă provocare. Lumea afacerilor mă
atrage cu o forță nebănuită. (Silvia rămâne perplexă, în
schimb ambii bărbați aplaudă zgomotos.)
Hussein: Bravo!
Geo: Bravo! Bravo!
Lucky: (ca să demonstreze că e pusă pe fapte mari, în-
tinde o mână spre folkistul cu chitara care tocmai is-
prăvea o pauză de țigară și trecea fugar pe lângă masa
lor, înainte de a-și relua cântarea) Mă numesc Lucky
Gheorghe. Cu cine am onoarea?
Folkistul: (zâmbind, pregătit să-și continue traseul)
Alexandru..., dar pentru prieteni rămân Ducu. Sper că
v-au plăcut piesele mele. Mai am câteva îm program.
Lucky: Dragă Ducu, pot să-ți spun așa? Ai cântat mi-
nunat. După recital, te invităm la masa noastră. Avem
deja trei motive de sărbătorit. Nu-i așa băieți? (Aceștia
rămân muți de uimire.)
Folkistul: Îmi pare rău Lucky. De aici plec direct la un
alt eveniment. Altă dată cu mare plăcere. (Hussein și
Geo în sincron se uită lung la Lucky, nevenindu-le să
creadă, caută paharul pe pipăite și beau din el instinc-
tiv, fără să-l vadă.)
Scena 4
(Deasupra mesei ovale de consiliu poate fi proiectată
pe un panou denumirea:”Combinatul Vitivinicol Dră-
gășani”. Un tablou cu doua sticle de vin, alb și roșu,
deasupra cărora stă scris ”CVV DRĂGĂȘANI” este ex-
pus la loc vizibil. În mijlocul mesei, pe un suport, stau
aceleași două sticle de vin de prezentare, cu etichete viu
colorate. Alăturat, în partea dreaptă a scenei, este su-
gerată o cramă cu câteva butoaie, lăzi și sticle, într-o
191
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
relativă dezordine. Cele două sticle de prezentare se re-
găsesc și aici, pe un postament sau într-o vitrină, la ni-
velul ochilor.)
Lucky: (intrând în scenă urmată de Hussein care ține
în mână o geantă diplomat) Nu mai am încredere în
tine. De șase luni, de când mi-am dat demisia din învă-
țământ, mă tot duci cu vorba. Mi-ai promis că vom fi
parteneri... Că voi avea acțiuni și putere de decizie în
firmă... Nimic din toate astea nu s-a întâmplat... Deși,
ți-am dovedit cu prisosință (lasciv) în ce constau meri-
tele mele.
Hussein: Răbdare Lucky, răbdare. Ca să ne calificăm
pentru afacerile cele mari trebuie să pornim de jos, să
nu ardem etapele. Înțelegi măi? Da, am zis bine. Uite,
de data asta vei participa la o negociere de contract de
pe poziții egale cu mine. Ești mulțumită?
Lucky: (supărată) Negociere? Asta numești tu negoci-
ere? O extensie la contractul existent, pentru că parte-
nerii noștri au inițiativă. Da. Vor să producă un nou sor-
timent de vin, rose-ul de Drăgășani. Da. Și nu pot să
vândă rose-ul fără sticlele și etichetele noastre. Da. Iar
noi le dăm tot concursul. Ce să spun! Negociere, da?
(Se așează împreună la masa de consiliu.)
Hussein: Stai puțin, n-o lua așa. Este cel mai important
contract din portofoliu, pe cale să devină și mai impor-
tant. Cui datorăm acest lucru? Produselor noastre. Și
pentru că au fost mulțumiți de produsele noastre, se im-
pune și o mică ajustare de prețuri. (didactic) Așa se lu-
crează cu prețurile. (Se aud zgomote în culise.) Uite-l că
vine. (Apare directorul.)
Directorul CVV (Îmbrăcat elegant, la costum. Se
așează pe partea opusă a mesei, nu înainte de a da
mâna cu oaspeții săi care între timp se ridicaseră în pi-
cioare. Îi invita să ia loc.) Stimată doamnă, domnule
Hussein, nu vă ascund plăcerea de a fi făcut afaceri pro-
fitabile împreună. Am pornit la drum cu un contract
care se dezvoltă de la an la an. Vânzările noastre au evo-
luat ascendent și datorită colaborării cu dumneavoastră.
Vă mulțumesc că nu au fost sincope în aprovizionare și
s-au respectat toți termenii de livrare. Acum avem în
față o nouă provocare, cu cantități mai greu de gestio-
nat. Dar sunt convins că veți face față. Pentru a fi mai
operativi am adus un act adițional la contractul deja
existent, de aprovizionare cu materiale, pe baza căruia
putem discuta. (Le întinde câte o copie din contract.)
Lucky: (pufnește) Observ că etichetele noastre multico-
lore sunt concepute artistic să seducă privirea. De parcă
licoarea s-ar turna cu o pipetă în ochi, nu pe limbă și în
creier... Au tot mai mult succes, concretizat în cifre de
vânzări. Adică, etichetele reușesc să vândă în cârciumi
și supermarketuri cantități impresionante dintr-un vin
de o calitate îndoielnică. De fapt, ce zic eu calitate în-
doielnică... O poșircă ordinară! Pentru a o putea con-
suma, trebuie să te îmbeți înainte cu altceva. M-am con-
vins de acest amănunt. Știți când? E prea puțin impor-
tant. Într-o piață generalizată a mărfurilor contrafă-
cute... Atâta vreme cât prezentarea este făcută de așa
natură, încât clienților îndobitociți li se inoculează ideea

că produsul consumat reprezintă etalonul, nimeni nu are
nimic de comentat...
Hussein: (vizibil deranjat) Lucky chiar nu e nevoie...
Directorul: (degajat) Las-o dom'le să spună ce gân-
dește! Trebuie să respectăm și alte păreri, dacă tot s-a
introdus democrația, nu? Mama ei de democrație!
(adresându-se lui Lucky) Îmi place că aveți o opinie,
doamnă, dar poate ar fi indicat să cunoașteți mai multe
despre vinuri, înainte. Am să vă prezint oenologului
nostru, șefului peste compartimentul calitate. (Apasă o
sonerie, intră secretara cu trei cafele pe o tavă) Lasă
cafelele, Marian Enache să vină urgent până la mine.
(Secretara iese.) Așa, să continuăm. Conform estimări-
lor noastre, noua capacitate de producție va fi operațio-
nală până la sfârșitul lunii viitoare...
Marian Enache: (intrând val vârtej) Da, șefu'. (Marian
este un individ între două vârste care poartă o cămașă
de un alb aproximativ, ce-i cade neglijent peste umeri.)
Directorul: Mariane, doamna Lucky Gheorghe dorește
să viziteze crama noastră. Te rog să-i prezinți sortimen-
tele de vin premium, cât timp discut eu afaceri cu dom-
nul Hussein. Sunt convins că după ce-i vei dezvălui din
tainele acestei științe complexe care poartă numele de
Oenologie, își va schimba părerea despre vinurile de
Drăgășani.
Marian Enache: (făcând o reverență) Doamnă, vă rog
să-mi permiteți... să fiu ghidul dumneavoastră prin
cramă.
Lucky: (ridicându-se nemulțumită de pe scaun) Prea
bine domnilor. (iese din scenă alături de Marian Ena-
che.)
Reflectorul se mută asupra cramei unde intră Marian
Enache alături de Lucky.
Marian Enache: ...Avem o metodă foarte eficientă.
Mergem noaptea cu un tractor pe câmp. Cum ajung în
bătaia farurilor rămân nemișcați, dezorientați. Cineva
se duce pe la spate și doar îi culege pentru a-i băga în
sac. Și apoi merg la cuptor, cu un pahar de vin roșu,
demisec, lângă ei. Dar, uite că m-am luat cu vorba și am
ajuns de unde trebuia să încep, la vinuri. Vinul este
considerat o licoare miraculoasă, cu proprietăți terape-
utice dovedite în tratarea cancerului, a...
Lucky: (apropiindu-se intim de Marian Enache) Dacă
v-aș invita în seara asta la cel mai luxos restaurant din
zonă și aș comanda o friptură de vânat bine garnisită...
Ce vin mi-ați recomanda? Din acesta sau din acesta?
(Arată cu mâna spre cele două sortimente de vin aflate
în vitrină.)
Marian Enache: (Își ia câteva clipe de gândire, timp în
care, din măruntaiele burdihanului său, pe care i se
proptise o mână, se stârnește un val de vomă care se
oprește abia în gâtlej. Apoi, fără nici un cuvânt, cu o
anumită teamă să deschidă buzele, o conduce pe Lucky
lângă un butoi imens cu doagele mâncate de vreme. Dă
drumul la robinet, iar lichidul maroniu, în lumina spec-
trală a galeriei, se scurge nestingherit în pahar. Îi în-
tinde paharul înainte de a rosti, cu un efort remarcabil
de a-și lua aer.) O să iau vreo două sticle din ăsta pentru
diseară. Știu un restaurant cum nici la Paris nu găsiți,
192
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
domniță. Prepară cea mai bună terină de fazan din re-
giune.
Lucky: (degustând vinul) De acord.
(Lumina se mută din nou spre masa de consiliu, tocmai
când cei doi directori semnau contractul și-și strângeau
ceremonios mâinile. Lucky intră grăbită, se apropie de
Hussein și-i șoptește ceva la ureche.)
Lucky: În seara asta luăm cina la restaurant cu Marian
Enache, oenologul. Sper să-l convingem să lucreze pen-
tru noi.
Hussein: Cum? Se pricepe la etichete?
Lucky: Nu, doar la vinuri, dar este suficient.
Hussein: Nici nu mă gândesc. Am întâlniri mult mai
importante în capitală.
Lucky: (în timp ce-i aranja afectuos nodul la cravată)
Dragul meu, în imperiul tău de carton vreau și eu jucăria
mea. Poate să fie doar un moft, sau poate nu. Creăm o
divizie specializată în îmbutelierea vinurilor.
Scena 5
(Terasa unui restaurant la care stau relaxați Lucky,
Hussein și Marian Enache. Pe masă, în dreptul fiecă-
ruia, se găsesc farfurii cu preparate culinare, probabil
terina de fazan pe jumătate consumată, și pahare de vin
în diferite stadii de umplere. Hussein este total absent
din discuție, butonează un pager care sună aproape ne-
contenit, se ridică de la masă, pleacă, revine, jocul se
repetă de câteva ori. Spre final moțăie pe scaun.)
Lucky (sorbind un strop de vin și uitându-se atentă la
pahar, se adresează lui Marian Enache): Observ că
stați pe o adevărată comoară, dar nu o scoateți la supra-
față.
Marian Enache: Ne orientăm și noi în funcție de ce
cere piața, domniță, că tot am pătruns în capitalism. Vi-
nurile la români trebuie să fie albe sau roze... Să meargă
șpriț cu sifon... Dulci, să fie împreunate cu vodcă sau
matrafox... Îndeajuns de slabe ca să se asocieze cu vor-
bărie multă și politică de cârciumă... Nu ne trebuie cine
știe ce calitate. Evident, contează la buzunar. Prețul
vinde marfa. Ce avem noi aici, în butelcă, se bea doar
la ocazii speciale.
Lucky: (provocator) Da? Eu m-aș simți mult mai atrasă
de un bărbat care bea un vin rubiniu.
Marian Enache (imperturbabil) Înțeleg, domniță, nu-
mai că cheflii noștri de pe plaiurile oltenești... Veneticii
acestui ținut glorificat în vremea lui Mihai Viteazu... Au
fiecare câte patru-cinci copii pe acasă. Nu toți ai lor, ce-
i drept. Abia așteaptă să le moară scârbavnica, ca să se
concentreze temeinic asupra paharului... Fără a avea re-
grete că le-au ieșit copiii oligofreni.
Lucky: (cu subînțeles) Observ că și dumitale îți place
vinul roșu. Deci, nu te încadrezi în tagma majorității...
Ar putea fi liantul pentru o viitoare colaborare.
Marian Enache: Orice s-ar spune, domniță, și eu sunt
om al locului, iar oamenii crescuți în vie mai greu pot fi
strămutați.
Lucky: (veselă) Dar nici nu s-a pus problema. Dacă e
nevoie, vin eu la Drăgășani. (ton serios) În cadrul gru-
pului condus de Hussein vrem să creăm o nouă entitate
juridică, specializată în îmbutelierea vinurilor. Am

nevoie de un consultant de calitate și m-am gândit la
dumneata, să-ți ofer un contract de consultanță cu o va-
loare dublă față de salariul de la CVV. Asta presupune
și să rămâneți aici, la Drăgășani, în cadrul combinatului
viti-vinicol, pentru a-mi selecta vinurile vrac pe care
doresc să le cumpăr.
Marian Enache: (pregătit să ciocnească paharul cu
Lucky ca o acceptare a propunerii primite.) V-ați gân-
dit la o denumire?
Lucky: Nu, dar să zicem... Ce-ați spune de ”Conacul de
Vinuri Drăgășani”?
Marian Enache: Atunci, ”Conacul de Vinuri Drăgă-
șani” să fie! (Se ciocnesc paharele, este trezit și Hussein
să ciocnească și el.)
Scena 6
(Pe panou este proiectat: ”Conacul de Vinuri Drăgă-
șani”. Zona în care este sugerată crama servește ca
spațiu de producție. Ustensile sunt înșirate într-o de-
zordine de nedescris: pâlnii, furtune, vase de decan-
tare, sorburi, damigene de diferite dimensiuni, sticle,
etichete, cutii de carton. Un muncitor îmbrăcat în salo-
petă se folosește de o pâlnie pentru a umple o sticlă de
Merlot de la ”Conac”. Din când în când, mai varsă vi-
nul pe jos, cu ochii la picioarele domnișoarei secretare
care se fâțâie pe scenă, consultând o agendă și vorbind
tare la telefon.)
Secretara: Alo, Hotel Central? De la ”Conacul de Vi-
nuri Drăgășani”. Vă sunăm în legătură cu prezentarea
de vinuri de mâine. Cum? S-a anulat? Nu se poate, am
confirmarea fermă din partea domnului director... A tre-
buit să plece urgent într-o delegație? Aș! Aș putea să
reprogramez? OK. Am să revin.
Lucky: (intrând grăbită) Cum merge cu prezentările?
Secretara: Nu chiar atât de strălucit. De fapt, s-ar fi pu-
tut și mai bine. Cele pentru mâine s-au anulat. Toate.
Remarc totuși un mic progres pe partea de comunicare.
(Vorbind ca pentru sine:) De data asta mi-au răspuns la
telefon.
Lucky: (țintuită în loc) Cum? Toate? Din nou? Ăștia
sunt nesimțiți de-a dreptul. (prăbușindu-se pe fotoliu)
Te rog să-mi aduci un pahar cu apă. (secretara aduce
un pahar cu apă și iese. Lucky caută în poșetă și găsește
o carte de vizită. Ia telefonul. Formează un număr până
la jumătate. Renunță. Ia o gură de apă pentru a-și
umezi buzele și a-și face curaj. Jocul se repetă de mai
multe ori. Într-un final sună.) Alo! Fondul Proprietății
de Stat? Lucky Gheorghe mă numesc. Vă rog să-mi fa-
ceți legătura la cabinetul directorului general adjunct.
Scena 7
(Pe panou este proiectat ”Fondul Proprietății de Stat”.
Geo așteaptă rezemat de masa de consiliu, când apare
secretara însoțind-o pe Lucky.)
Geo: (adresându-se secretarei) Te rog, să nu mă deran-
jeze nimeni. Am afaceri importante de pus la punct. (Se-
cretara iese. Către Lucky:) Bine ați venit doamnă. Dați-
mi voie să vă conduc în birou. (O conduce pe Lucky la
fotoliul din fața biroului, în timp ce el se așează la bi-
rou. Scaunul ergonomic cu greu îi poate compensa pră-
bușirea.) Măi, măi, măi! Așadar, ai abandonat școala și
193
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
te-ai apucat de afaceri cu vinuri. Iar acum dorești să-ți
facilitez intrarea într-unul din marile hoteluri ale Bucu-
reștiului. Ei, hai că-mi placi! Înseamnă că n-au fost ba-
liverne ce ne-ai îndrugat atunci, în club, la beție. Dar ia
spune-mi, arabul ăsta al tău, cum îi zice, nu te ajută cu
relațiile lui?
Lucky: Hussein. Mi-a spus de la început că n-o să
meargă afacerea cu vinuri... Acum așteaptă să-mi rup
gâtul pentru a-și dovedi orgoliului său semeț că se pri-
cepe la previziuni.
Geo: Da, trist. Apropo, știi, eu cu Silvia nu mai suntem
împreună. Ne-am certat. Mă săturasem să fac față ifo-
selor ei neîntrerupte.
Lucky: Nu știam. Dar, nu-mi explic de ce, nu sunt deloc
surprinsă. Sincer, îmi pare rău.
Geo: Ei, lasă, lasă, nu-i nimic. Așadar, să trecem la afa-
ceri. (După o clipă de cumpănire cu mâinile sprijinite
pe cotierele scaunului, se ridică de la birou și vine în
spatele lui Lucky. Îi masează ușor umerii. Se mută în
față. Îi prinde ușor capul în palme. Cortina se lasă.)
(Cortina se ridică. Toată zona biroului este răvășită,
cuprinsă de umezeală, de parcă un tsunami se năpustise
asupra ei. Lucky întinsă pe jos alături de un lighean cu
apă, iar deaspra ei secretara îi sprijinea capul ridicat
și-i mângâia fruntea cu o compresă umedă. Lucky dă
semne de viață ca după un leșin.)
Secretara: (calmă) Ce-a fost mai greu a trecut. Mai ră-
mâneți așa câteva minute.
Lucky: (Se ridică de jos, își aranjează ținuta.) Nu mai
rămân o secundă în această încăpere. Lucrurile n-au
cum să rămână așa. (Se îndreaptă glonț spre ieșirea din
scenă.)
Secretara: Așteptați! (aleargă după ea și-i înmânează
o carte de vizită, spunându-i din ochi din partea cui
este.)
Lucky: (citește cu greu printre lacrimi) Ioan Ardeleanu
- manager general, Hotel București. (Ia bucata de hârtie
și-o aruncă neglijent în poșetă. După aceea se întoarce
cu spatele, într-un gest brutal de stânga-mprejur, și
pleacă.)
Scena 8
(Pe panou este proiectat ”Conacul de Vinuri Drăgă-
șani”. În zona de cramă o ordine exemplară. Stive de
cutii aranjate frumos. Sticle cu etichete pe rafturi. Te-
lefonul sună aproape neîntrerupt.)
Secretara: (răspunzând la telefon) Alo. Da. (notează
ceva într-o agendă) Doriți o comandă, urgent? Ambele
sortimente? Câte cutii? Aa..., abia în două săptămâni v-
aș putea onora... E târziu? Ne pare rău, avem foarte
multe comenzi. Vă rog să ne înțelegeți... Da. Reveniți.
(Închide. Telefonul sună iar.) ”Conacul de Vinuri Dră-
gășani”, bună ziua...
Vocea de la telefon: (se aude în difuzor) De la Club
Select vă sun. Aș dori o informatie. Livrați vinuri și la
hotelul parlamentarilor?
Secretara: La Hotel București. Da. Sigur. Sunt clienții
noștri.
Vocea de la telefon: M-ați nenorocit! Puteți pregăti și
pentru noi un transport urgent, cu plata jos? Domnul

deputat Athanasiu ne-a amenințat că trimite Garda Fi-
nanciară pe capul nostru... Vai de noi! Dacă nu găsește
”Conacul de Vinuri Drăgășani” în lista de băuturi, până
diseară, am încurcat-o. Vă rog să ne ajutați.
Secretara: (notând în agendă) Să văd ce pot face pentru
dumneavoastră. Vă rog să reveniți într-o oră.
Lucky: (Intră în scenă alături de Marian Enache, de
data asta îmbrăcat bine, cu o geantă în mână, ca venit
de pe drum, și ascultă distrați discuția telefonică.) Ola-
la! Dacă deputatul cu față suină s-a putut îmbăta cu vi-
nul nostru... Fără să aibe probleme de concentrare a
doua zi în Parlament... Mai multe ca de obicei... Îți dai
seama? Înseamnă că vinul e valabil. Proba calității tre-
cută, Marian Enache! Te califici ca un detector neîntre-
cut de comori în pivnițele Drăgășanilor.
Marian Enache: (îngrijorat) Domniță, tare mi-e teamă
că expansiunea asta a ”Conacului” ar putea deranja pe
cineva din cercurile superioare... Acolo unde se fac căr-
țile. Dacă nu avem pe nimeni să ne țină spatele... Cu
stele din alea voluminoase pe umăr, știți ce zic? Ne mă-
nâncă de vii ăștia!
Lucky: Cine să ne țină spatele? N-avem pe nimeni.
Eventual fața, dar prefer să nu mă gândesc la asta. Al-
tele sunt problemele mele acum. Comenzile dau buluc.
Sunt nevoită să angajez noi oameni. Îmbutelierea ma-
nuală nu mai reprezintă o soluție fezabilă. O linie teh-
nologică de îmbuteliere își va face loc cât de curând în
spațiul de producție. Ei, îți place ce vezi?
Marian Enache (uitându-se în jur cu admirație) Sigur,
sigur!
Secretara: (Răspunde la telefon care începuse să sune
din nou) Conacul de vinuri Drăgă... Da. (rămâne o
lungă perioadă cu telefonul la ureche, tăcută. Închide.
Vine în fața lui Lucky.) Este George, șoferul. Ne sună
din vamă. Transportul nostru cu dopuri de plută, impor-
tate din Portugalia, se află blocat în vamă. Spune că ta-
xele vamale s-au triplat peste noapte. Ce facem?
Lucky: Nu e posibil așa ceva! Bucățile acelea de lemn
spongios... Care înfundă și desfundă sticle după placul
inimii... În momente de fericire maximă sau de tristețe
răvășitoare... Ajung să fie mai scumpe decât lichidul pe
care-l păzesc să nu se reverse? Amână toate întâlnirile
pentru astăzi! Dacă vine Grig Valutistul, cumpărăm toți
paraii pe care-i are. Plec chiar în acest moment la vamă.
Nu știu când mă întorc.
Scena 9
(Pe panou este proiectat ” România - Biroul Vamal”.
Se aude larmă, vociferări. Oameni cu dosare stufoase
sub braț, stau la rând în fața unei uși imaginare. Aceș-
tia își mută greutatea când pe un picior, când pe celă-
lalt, ca într-un joc sincron de copii, uitându-se periodic
la ceas. Primul ins de la coadă își mișcă buzele tăcut,
plin de speranță, într-o ultimă repetiție a unui discurs
îndelung pregătit. Se deplasează spre birou, ca și când
ar avea în față un funcționar, și-i așează acestuia dosa-
rul pe birou. La birou nu se află nimeni. După câteva
clipe, vine în fața scenei, tâmp, cu hârtiile răvășite în
dosar, tamponându-și fruntea cu o batistă și legă-
nându-se nehotărât, fără a ști încotro s-o apuce. Jocul
194
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
se repetă de 2-3 ori. Lucky iese din rând nervoasă, des-
face un pachet de țigări și încearcă să-și aprindă o ți-
gară lângă portarul instituției. Bricheta nu merge. Prin
gesturi îi cere acestuia un foc. Portarul, tot prin gesturi,
vrea o țigară și primește în schimb tot pachetul proas-
păt desfăcut.)
Portarul: Oh! Mă tem că n-ați nimerit foarte bine. Șeful
biroului vamal, singurul care v-ar putea ajuta, este ple-
cat cu treburi la direcția generală. Mai bine veniți mâine
la prima oră...
Lucky: Nu se poate, astăzi trebuie să rezolv...
Portarul: Prea bine, doamnă! Așteptați puțin aici. (Por-
tarul iese din scenă. Se întoarce împreună cu o doamnă.
Adresându-i-se lui Lucky:) Veniți să stați de vorbă cu
doamna Minodora, șefa serviciului reglementări va-
male din cadrul biroului. (Lucky dă cu ochii de Mino-
dora care o întâmpină cu o privire rece. Se apropie.)
Lucky: V-aș ruga, dacă se poate... (Îi înmânează dosa-
rul.)
Minodora: (după ce-și aruncă ochii pe hârtiile din do-
sar) Exclus! Cum vă puteți închipui că eu, ca reprezen-
tant al statului român, aș putea să vă scutesc de plata
unor taxe care au rolul de a proteja economia națională,
și așa slăbită? În schimb, dacă mi-ați fi telefonat, aș fi
putut să vă scutesc de un drum până aici, în hărmălaia
asta de oameni. Toți vor să importe, nimeni nu mai
muncește, nu mai produce ceva. De azi dimineață doar
asta fac, explic decizia guvernului de a combate inflația
prin taxe vamale. Vă rog să mă credeți. De parcă aș
vorbi unor surzi, care văd în fața ochilor doar cursul de
schimb, pe care tot ei îl destabilizează. Dolari, dolari,
dolari! Valută transformată în chinezisme și turcisme!
Nu vă mai ajunge contrabanda pe scară largă! Nu vă
mai satură Dumnezeu! Acum vreți contrabandă institu-
ționalizată!
Lucky: (Smulge dosarul din mâinile Minodorei) Mai
vedem noi! (Se întoarce cu spatele și vrea să plece dar
dă nas în nas cu portarul.)
Portarul: (cu un rictus de automulțumire pe față) Deci?
Ne vedem mâine dimineață la prima oră. Să vă conduc
la domnul director.
(Se lasă cortina. Cortina se ridică cu aceleași perso-
naje, Portarul și Lucky, în același cadru. Lucky ține în
brațe dosarul, iar deasupra lui se găsesc un plic cu do-
lari și un pachet de țigări nedesfăcut. Portarul pal-
mează pachetul de țigări și o conduce pe Lucky la di-
rectorul de vamă. Biroul directorului pare la prima ve-
dere un punct de colectare maculatură. Directorul ce
se ivește pe fundalul maldărului de hârtii și dosare,
pare cuprins de o subită febră a ordinii, cu documente
care necesită o aranjare minuțioasă chiar în acel mo-
ment. Nu-i acordă nici o privire lui Lucky, ca și cum
ultimul lucru pe care l-ar avea de făcut este să stea de
vorbă cu ea. Lucky se oprește contrariată la un metru
de birou și din neatenție îi cade pe jos plicul cu bani.
Dolarii se împrăștie în evantai pe podea. Dintr-o dată
are loc un declic, directorul devine foarte amabil:
strânge banii de pe jos și îi pune pe birou; aduce un

scaun prăfuit și îl șterge cu mâneca; o invită pe Lucky
să ia loc, sprijinindu-i ușor spătarul.)
Directorul vămii: O cafea, o apă? Cu ce vă servesc?
Scuzați deranjul. La noi se muncește. Puteți să fumați
dacă doriți. Nu vă faceți probleme. Imediat va aduc o
scrumieră. (iese și se întoarce cu o scrumieră) Dar unde
rămăsesem? A, da... (ia dosarul din mâinile lui Lucky și
iese cu el. Reintră în scenă cu același dosar.) Problema
s-a rezolvat. Importurile au avut loc cu o zi înainte de
intrarea în vigoare a noilor taxe vamale. Acum vă rog
să mergeți cu actele din dosar la șefa departamentului
reglementări vamale pentru avizare.
Lucky: (siderată) Ah! La doamna Minodora?
Directorul vămii: Exact. (zâmbește) Văd că vă cunoaș-
teți.
Lucky: (cu un rictus forțat) Da. Am avut plăcerea. (Se
retrage și merge s-o caute pe Minodora. Ies împreună
din culise și se așează la masa de consiliu.) Am... Am
revenit cu actele refăcute. Știți, ar mai fi nevoie de avi-
zul dumneavoastră.
Minodora: (Ia dosarul din mâinile lui Lucky. Se uită
atent de 2-3 ori. Se încruntă, după aceea se destinde)
Vedeți că se poate să fim și corecte, doamnă! Să respec-
tăm legea. Așa da!
Scena 10
(Pe panou este proiectat ”Conacul de Vinuri Drăgă-
șani”. La masa de consiliu se află Hussein și un domn
avocat, reprezentând ”Conacul”. Cei doi așteaptă în
liniște. La un moment dat intră Lucky grăbită, pregătită
să ocupe un scaun.)
Lucky: Mă scuzați pentru întârziere.
Hussein: (cu un zâmbet superior) Nu-mi închipuiam că
ai să faci lucrurile ca la carte. (Scoate din buzunar o
hârtie și citește ironic dintr-un convocator:) Având în
vedere relațiile de afaceri tot mai apropiate dintre soci-
etățile noastre, SC Conacul de Vinuri Drăgășani, prin
directorul său general Lucky Gheorghe, vă invită la...
așa... să analizați o ofertă de preluare. Nu excludem nici
varianta unei fuziuni între societățile noastre. Vă aștep-
tăm în data de... Pierdere de vreme, dacă m-ați fi între-
bat pe mine. În fine. Nu cred ca negocierile să dureze
prea mult. Îți ofer cât dorești, apoi scădem sfaturile
mele de milioane. Ha, ha! Chiar mă întrebam: când te
vei decide să vinzi? La ce consum psihic implică, con-
ducerea unei societăți e treabă de bărbat.
Avocatul: Domnule Hussein, cu tot respectul, cred că
nu ne-am făcut prea bine înțeleși. Conacul de Vinuri
Drăgășani dorește să vă facă o ofertă de preluare. (avo-
catul îi înmânează o hârtie cu antet, semnată și ștampi-
lată, prin care își prezintă oferta.)
Hussein: Ha! (se uită insistent să sesizeze un zâmbet pe
fețele împietrite ale celor doi convivi) Ha, ha, ha... Bună
gluma. Chiar mi-a plăcut.
Avocatul: Domnule Hussein, țin să vă aduc la cunoș-
tință că nu vă aflați deloc într-o situație confortabilă. Aș
putea spune, chiar una ingrată. Tocmai am aflat că nu-
mele dumneavoastră este implicat în mai multe anchete
anticorupție vizând suspiciuni rezonabile de trafic de
persoane, adăpostirea unor emigranți ilegali, procurarea
195
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
de documente de identitate false, la care se adaugă o
serie de infracțiuni economice grave precum rambursări
ilegale de tva sau brancrută frauduloasă. În momentul
de față se derulează acțiuni specifice pentru strângerea
de probe, ceea ce înseamnă că în curând veți fi chemat
la audieri.
Hussein: (dintr-o dată crispat) Dar..., dar e ridicol, afa-
cerea mea valorează de cinci ori mai mult. Numai..., nu-
mai depozitele..., nu-mi vine să cred, e o bătaie de joc...
Lucky: (protectoare) Dragă Hussein, dar noi îți facem
o favoare. Îți oferim un preț bun în condițiile date. Îți
dai seama? Dacă vei fi găsit vinovat de toate acele lu-
cruri îngrozitoare care ți se pun în cârcă... Se va trece la
confiscarea averii și, în cel mai bun caz, vei fi declarat
persona non-grata... Dacă nu cumva vei cumula ani grei
de pușcărie... Așa, îți iei banii, ceva mai mulți decât cei
cu care ai venit în România, trebuie să recunoaștem, și
părăsești definitiv această țară, ca cel mai onorabil om
de afaceri. E în avantajul tău, desigur.
Hussein: (pierzându-și cumpătul) Cățea! Doar tu știai
de frații mei, pe care i-am ferit din calea războiului. Ce-
ai fi vrut? Să-i las pradă bombelor...
Avocat: Vă rog să aveți în vedere că orice declarați
acum poate fi folosit împotriva dumneavoastră.
Hussein: Nici nu mă gândesc. Această propunere e o
bătaie de joc. (rupe nervos hârtia primită, se ridică de
la masă și părăsește scena.)
Lucky: (calmă, stăpână pe situație, sună o sonerie de
birou. Intră secretara.) Dacă a sosit Grig Valutistul,
poți să-l poftești înăuntru. (Intră Grig Valutistul îmbră-
cat într-o uniformă de trupe speciale, cu o cagulă pe
față.)
Grig Valutistul: Nu e mare lucru de făcut: mandat de
percheziție pentru suspiciuni rezonabile de posesie a
drogurilor, nerespectarea regimului armelor și muniții-
lor, trafic de persoane, falsificarea unor documente de
călătorie, uz de fals. Și apoi punerea în aplicare: o des-
cindere în forță cu mascați, cu noaptea în cap, perche-
ziții, clinchet de cătușe, audieri și reținere pentru două-
zeci și patru de ore. Nimic mai mult.
Lucky: De acord. (îi întinde o cărămidă de bani) Zece
mii acum și alte zece la sfârșitul operațiunii. Dar să nu
vă prind că vă atingeți de el! Câteva îmbrânceli, ame-
nințări, și atât. După o zi îi dați drumul. S-a înțeles? Alt-
fel, nu veți primi nici un șfanț din cea de-a doua tranșă!
Grig Valutistul: Eu n-am nicio vină. Am să transmit
mai departe, dar dacă mai scapă un picior în plex, e ine-
rent madam. (Ia teancul de bani, îl cântărește din pri-
viri, apoi îl face nevăzut la piept.)
Cortina
(Următoarele două acte vor fi publicate în ediția
viitoare a revistei – nr. 17 – aprilie, mai, iunie 2010)
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Lume nebună

Cade lumina fumegând și nu vede nimeni

țipătul ei prefăcut în păsări.

Cade întunericul, sugrumă...

Mulțimea se îmbulzește să venereze
trupul de cenușă al lumii
în care nicio Marie
nicio Ană nu-i zidită.

În prunci stau sfinți chirciți

în rugăciune. Pe străzi
se-ntrec care încărcate
cu minciună. Somnul de veci
Mihaela AIONESEI își plimbă capetele în furtună
și nicio spadă nu-i
Traducere în limba franceză de să facă în tăiș
Jean-Yves CONRAD spume.
Ilustrații – Tudor MEILOIU
În străfulgerările ierbii:
Schimbarea „Dumnezeu în bocanci militari
mărșăluind obosit
Trăiam clipa aceea când Dumnezeu în tranșeea eternității.”
umbla cu îngerii prin lume
și peticea oamenii cu poeme. Cade lumina fulgerând și tu
Pe aceia al căror suflet o ignori râzând...
fusese tatuat încă de la naștere
întunericul. Monde fou

Zdrențuiții se scurgeau pe străzi de-a valma. La lumière tombe en dégageant de la fumée et

Rătăceau din păcat în păcat personne ne voit
fără să știe câtă lumină se poate petici son cri prétendu chez les oiseaux.
purtând o lacrimă nevăzută în piept.
La nuit tombe, elle étrangle...
Era clipa aceea când treceam din om în poet. La multitude afflue pour vénérer
la carcasse de cendre du monde
Changement dans laquelle ni Marie
ni Anne ne sont murés.
Nous vivons ce moment où Dieu
se promène avec les anges à travers le monde Dans l’enfance restent des saints recroquevillés
et abreuve les hommes de poèmes. Dans la prière. Sur les routes
De ces poèmes dont l’âme ils rivalisent en étant emplis de
fut imprimée dès la naissance mensonges. Le repos éternel
dans l’obscurité. promène leurs têtes dans la tempête
et aucun glaive
Dépenaillés, ils s’écoulaient pêle-mêle sur les routes. ne fait de l’écume
Ils erraient de malheur en malheur en tranchant.
sans savoir quelle lumière peut être améliorée
en portant une larme insoupçonnée dans le cœur. Dans l’éclair de l’herbe :
„Dieu dans les godillots militaires
C’était ce moment où je passais de ma condition Effectuant une marche en étant fatigué
d’homme à celle de poète. Dans la tranchée de l’éternité.”

La lumière tombe rapidement et tu

l’ignores en riant ...

196
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Ispită pietrei când mâna ta

stă prea departe
Sugrumând de inima mea.
cu o nevinovată mirare Cuprinde-mă
sâsâitul șarpelui să săvârșim
ispită pietrei eram. cu ochii închiși
duminica.
În liniștea dinaintea
neobositei mele morți de a fi Comme la mort se prépare tendrement
nu mai alergam să prind
zbuciumul lumii Je sens souvent que tout roule
ca pe cireșe la urechi. un oiseau dans les longs cheveux
comme si maman
Zidurile cădeau m’avait arrangé avec amour
ca niște mătănii scăpate une natte rebelle.
din mâinile unui călugăr orb. La nuit est un caveau
par lequel je poursuis mon anxiété
Tu te sminteai ca iarba verde et je peux à peine respirer
clocotind sub ploi. Eu... lorsque ta main
mă risipeam est trop loin
rumegând o taină de mon cœur.
la cina Embrasse-moi
negustată în doi. afin de mourir
dimanche
La séduction de la pierre les yeux fermés.

Etranglant
avec un étonnement innocent
le sifflement du serpent
j’étais la séduction de la pierre.

Dans le calme précédent

d’être ma mort
je ne courais plus pour attraper
le tumulte du monde
comme les cerises sur tes oreilles.

Les murs tombaient

Comme certaines génuflexions échappées
Des mains d’un moine aveugle.
Timpul Zmeu
Tu avais l’esprit troublé comme l’herbe verte
qui retentissait sous la pluie. Je Aș putea să mint frumos
m’écroulais așa cum fac aproape toți poeții de rând.
en ruminant un secret Să spun: da, mamă, am crescut.
lors d’un dîner Iată-mă-s deasupra brazdelor de cenușă -
pas apprécié à deux. furtuna ce se vrea adiere,
ploaia ce mângâie în tăcere țărâna,
Ce tandră se apropie moartea luna ce-și împletește în lacuri
cosițele de fată bătrână.
O simt ades rostogolindu-mi
o pasăre în pleată De-atâtea răscruci ițite pe cale,
ca și cum mama zările se înălbesc în părul meu
cosița rebelă timpul se înalță ca un zmeu, eu cobor...
cu drag mi-ar aranja. în umbra lui cât bobul de grâu încolțit sunt, mamă.
Noaptea e un cavou Dau din mâini și din picioare la tine în pântec
prin care fugăresc neliniști și nimeni nu mă aude, nimeni.
și abia mai pot respira

197
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Le temps du dragon Albatrosul cu aripi de sare

Je pourrais bien mentir Mă latră umbra spânzurată

Comme le font à peu près tous les poètes ordinaires. de ceafa nopţii. Rechini ascunşi
Je pourrais dire : oui, maman, j’ai été élevé. în colţurile cercului meu
Et bien voilà, au-dessus des plants de cendre fac valuri. Îmi adulmecă
La tempête qui se veut une brise, şovăiala. Hăul mă cheamă.
la pluie qui caresse en silence, Deasupra-mi curg
la lune qui dresse dans des mares furtuni albastre.
les tresses de la vieille fille.
Înghit o mie de leghe de alge
De combien de carrefours sur le chemin, să învăţ zborul cu aripi de sare.
les dés blanchissent dans mes cheveux
le temps s’élève vaillamment, je descends... L’albatros aux ailes salées
maman, je suis coincée dans son ombre tel un grain de
blé. L’ombre suspendue à la nuque de la nuit
Je mets mes mains et mes pieds dans ton ventre m’aboie. Les requins cachés
et personne ne m’entend, personne. dans les coins de mon cercle
font des vagues. Je pressens
Decembrie zece le vacillement. Le gouffre me demande.
Des tuyaux bleus
Mă așez în codrul de pâine coulent au-dessus de moi.
lăsat mușcat de mama pe masă.
J’ingurgite mille lieues d’algues
Spun: Doamne, ce rai! afin d’apprendre le vol aux ailes salées.

Arhangheli albi mi se strecoară în sânge. (Din volumul bilingv, „Albatrosul cu aripi de sare” /
Durerea mea se face rugăciune. „L'Albatros aux ailes salées”,
în curs de aoariție la Editura Antim Ivireanul.)
Dix décembre

Je m’assieds sur le quignon de pain

Laissé sur la table, dévoré par maman.

Je dis : Mon Dieu, quel paradis !

Les anges blancs s’écoulent dans mon sang.

Ma douleur se fait prière.

Mihai BARBU
Traducere în limba engleză de Georgiana CORNOIU

Spune-mi, Muză, că tot ești nefardată...

L-am întâlnit azi în piața noastră agroalimentară

pe vechiul meu amic din copilărie.
Atunci când am aterizat în cartierul Vulturului
(de mare, cu peștele-n gheare...) –
el a fost acela care ne-a făcut, de îndată,
cunoștință cu Old Shatterhand
și cu indianul Winnetou, șeful tribului Mescalero
d’Apache.
Cu el am văzut Comoara din lacul de argint,
cu el am cutreierat, alături de Lex Barker și Pierre
Brice,

198

preeriile americane.
Ne revedeam, cu toții, când la matineu, câteodată pe la
prânz,
dar, alteori, seara, cumpărând bilete din banii
cuveniți pentru Eugenia și Cico.
Trăiesc ziua ca-ntr-un vis nocturn.
Petre ne-a împrumutat o căruță de cărți
să vedem și noi cum e viața de zi cu zi
printre blocurile populate cu stahanoviștii Marosi,
Cazacu, Petruș, Sava, Munich, Kristaly & Tenzler.
Ne-a cerut să-i scoatem din bibliotecă pe ăia care-au
scris
Așa s-a călit oțelul, Povestea unui om adevărat și
Marea bătălie de la Iazul mic.
Ne-a asigurat că n-o să pierdem nimic.
Azi, în piața mare din Valle Central, am vrut amân-
doi,
fără să ne fi vorbit înainte,
să cumpărăm niște caise românești.
M-am așezat în dreptul unei tarabe
unde caisele erau fix 5,99 lei,
dar prietenul meu m-a oprit la timp.
A văzut, cu ochi de șoim,î, preeria americană, loc fee-
ric,
unde caisele românești, costau doar 4,99.
Am plecat într-acolo…
Tell me, Muse, since you still dont wear makeup...
I met him today in our agri-food market/
my old childhood buddy./
When landed in the neighbourhood of the Eagle/
(sea Eagle with fish in its claws...) he was the one
who/
Introduced us immediately to Old Shatterhand/
And to the Indian Winnetou, head of the Mescalero
D'apache tribe./
It's with him that I saw 'The treasure from the Silver
Lake/
With him I wandered alongside Lex Barker and Pierre
Brice, the American prairie./
We would all see each other, sometimes at the matinee
show, sometimes at noon or in the evening; buying tic-
kets with the money
Due for Eugenia and Cico. I was living the day as a
nocturnal dream./
Peter has lent us a wagon of books such that we could
read for ourselves about the day to day life /
Among the blocks populated with the stahanovists like
Marosi,/
Cazacu, Petruş, Sava, Munich, Kristaly & Tenzler./
He asked us to liberate out of the library those who
wrote/
'So has the steel strengthened', 'The story of a real
man' and/
'The great Battle of the Small Pond'. He reassured us
that we were not going to lose anything./
199
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Today, at the market in Valle Central, we both wanted,
without talking to each other beforehand, to buy some/
Romanian apricots. I stopped right in front of a stall/
Where the apricots were precisely 5.99 leu/
but my friend stopped me in time./
He had seen, with his American prairie hawk eyes, an
enchanting place where our apricots, Romanian Apri-
cots, would only be 4.99./
We both left in that direction.
Iubire, elefant de porțelan
Se dedică femeilor supraponderale
imaginate de Fernando Botero
Te-ai îngrășat peste măsură, Afrodita mea,
și acum te explorez precum spionul englez
trimis în misiune să afle
cum e Uniunea Sovietică, la ea acasă.
„E ca și cum ai cerceta elefantul
la lumina unei lanterne de buzunar”,
a mărturisit, spășit, colegul Agentului 007.
Așa am ajuns și eu. Mă ajut, cum pot mai bine,
de niște baterii de mică putere pe care
le reîncarc, în fiecare zi, la lumina firavă a
unui soare de-mprumut.
Așa îmi pun eu deoparte rezerve de lumină
pentru lunga noastră noapte.
Polară...
Love, porcelain elephant
It is dedicated to the overweight
women imagined by Fernando Botero
You've gained weight beyond measure my Aphrodite,
and now I'm exploring you like the English spy would
do, while sent on a mission to find out what the great
Soviet Union is like at home.
"It's like exploring the elephant
in the light of a pocket lamp”,
confessed, penitently, the colleague of Agent 007.
That's where I am right now. I do use, as best as I can,
some low power batteries that
I recharge, every day, in the dim light
of a borrowed sun. That is how
I set aside reserves of light for our long night.
Polar night ...

Cărți comentate de Ana Dobre
Dublul sens al unei farse tragice
(Eliza Roha - FARSA, roman, editura BETTA, 2019)
Ar fi prea simplu să vedem în Farsa, noul ro-
man al Elizei Roha, doar povestea unei vieți eșuate. Izul
de farsă, laitmotiv ce apare în șase poziții semnificative,
fără a socoti titlul care concentrează toate aceste cono-
tații, [p.123: „Pentru ea, viața căpătă izul nesuferit al
farsei”; p. 263: „Viața luase aspectul inconfundabil al
unei farse”; p. 292: „... viața i se părea o imensă și peri-
culoasă farsă...”; p.310: „Totul era o farsă. O farsă ori-
bilă”; p.335: „Prea târziu, pentru Isa, farsa luase sfâr-
șit”; „...Titus o sună (...) din nou au învins farsele puse
la cale de unii și de alții...”; p.336: „...viața i-a pregătit
această imposibilă farsă”] oferă posibilitatea multiplici-
tății interpretării. Narațiunea este doar în aparență lini-
ară, în esență, e o narațiune dublă, ceea ce înseamnă că
scenele care se înlănțuie ca mărgelele pe ață pe axa unui
timp istoric decelabil, sunt dublate de un sens care tran-
sformă fabula în parabolă.
Povestea frumoasei Isa, ingenua greu de macu-
lat, dar ușor de distrus, este dublată de un simbolism în
care ar trebui să recunoaștem alegoria României după
30 de ani de democrație originală și, mai mult, la modul
unei polemici cu accente de satiră, mascate într-o iro-
nie, când bonom, când sarcastică, urmărind relația din-
tre Isa și Ivanca Cârlig, felul în care ingenuitatea, fru-
musețea, valorile, în general, au fost mânjite, infestate,
agresate, cucerite, în cele din urmă, de grobianism, de
grosier, de lichelele pline de tupeu arivist.
Sunt sensuri decelabile în ițele poveștii, care
implică lumea teatrului, ducând gândul la motivul lumii
ca teatru, concretizat epic prin cuplul Titus Tudoran și
Isa, asaltat de Tartor și de cei asemenea lui și cucerit, în
final, de Ivanca Cârlig, nume semnificativ în viziunea
epic-satirică a autoarei care-și cucerește, la rându-i, tex-
tul.
Desfășurarea epică are o punere în scenă, o sce-
nografie a ei pentru a întreține și stimula acest simbo-
lism. Naratorul omniscient este un fel de regizor, care
200
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
vede și ordonează în funcție de viziunile lui și care, de
asemenea, lasă, impersonal și impersonalizat, lucrurile
să curgă fără nici un fel de intervenție. Din această per-
spectivă, iese, însă, de câte ori în scenă apare Isa, nume
simbolic, însemnând femeie, reductibil, ipso facto, la bi-
blica Eva, fără vina aceleia, însă. Tresăririle acestui na-
rator-regizor la apariția în scenă a femeii nu-l lasă indi-
ferent, iar acest fapt se transmite și cititorului, orientat
să empatizeze cu Isa, o ipostază arhetipală a feminității.
Nu se poate să rămâi neatins de modul în care evoluează
viața ei, în care ghicim un simbolism înalt, implicând
starea nației, o involuție, de fapt, căci secvențele merg
de la simpla marginalizare în teatrul de provincie, la tră-
dare și, în cele din urmă, la crimă.
Eliza Roha construiește la nivelul particularu-
lui, un microcosm, care capătă valoarea general univer-
salului, sugerând un macrocosm. În destinul particular
al Isei, se poate descifra destinul colectiv al țării și al
națiunii și, din fuziunea acestor două dimensiuni unite
într-o viziune integratoare, se simte empatia autoarei,
empatie care prelungește sensurile, conținute și decelate
în alegoria evenimentelor, în conștiința cititorului.
Farsa este romanul Elizei Roha care se adresează în
chip direct și nemijlocit vigilenței, conștiinței, empatiei
cititorului.
Narațiunea are linearitate în modul de a derula
întâmplările, faptele, evenimentele, conform unei reto-
rici clasice incluzând momentele subiectului, stările de
fapt, cu micile coterii, cu găștile organizate după prin-
cipiul pcr – pile, cunoștințe, relații, cu relațiile inco-
recte întotdeauna, situate dincolo de orice idealism, în-
fășurate realist în verosimilitatea și veridicitatea adevă-
rului vieții și al literaturii. Chiar permanentul triunghi
în care este prins Titus Tudoran ar putea fi citit în cheia
simbolismului găștilor, a relațiilor frauduloase, gene-
rate de relația, văzută nietzschean, ca schimb de putere,
înțelegând prin aceasta că el este folosit pentru putere
de care ceilalți cred că dispune, abandonat, atunci când
relația de putere nu mai funcționează în sensul iluziei
celorlalți.
Eliza Roha întoarce, însă, ocheanul pentru a
privi retrospectiv mersul vieții noastre în istoria ultimi-
lor 30 de ani. Din această perspectivă sugestivă, derivă
privirea evenimentelor și a destinului personajelor în di-
acronia și în sincronia lor. Ochiul obiectiv, dar nu total
detașat, al naratorului înregistrează evenimentele sub
specie aeternitas, static și dinamic. De aceea, micile
scene de viață prind palpitul clipei celei trecătoare, dar,
în același timp, o și izolează fixând-o în clipa eternă a
artei. În acest fel, se decelează și acel posibil sens, su-
biectiv, desigur, care face ca trecerea prin timp să fie și
o pe-trecere a generațiilor, iar viața să fie dublată de
destin.
Un destin tragic în ceea ce o privește pe Isa, fe-
meia, imagine semnificativă și simbolică a României ca
în celebra pictură România revoluționară de Daniel Ro-
senthal, dar fără optimismul acestuia, în care țara este
personificată tot într-o ipostază feminină, mama care se

ratează, trădată de toți, trădată, înțelegem, mai grav, de
destin, prinsă în cârlig de indivizi ignari și crapuloși,
care-i vizează doar bogățiile, dezinteresându-se de vii-
torul ei.
În Titus Tudoran (nume compus din doi T,
semnificând, poate, dubla cruce pe care trebuie să o
poarte – crucea lui și crucea noastră) recunoaștem con-
știința adormită a nației, incapabilă să vadă realitatea în
complexitatea relațiilor ei și în duritatea aspectelor date
de relațiile tranzacționale, incapabilă să deceleze esen-
țialul din nonesențial, incapabilă să se deștepte din som-
nul de moarte. Neputând să se deștepte din lunga-i le-
targie, țara va intra pe mâinile celor venali, lași, ticăloși,
trădători de neam și țară, așa cum Titus Tudoran este
cotropit de arivista, imunda Ivanca Cârlig, care îl depo-
sedează de avere și de trecut. El pierde, astfel, totul,
adică viața lui, destinul amândurora, și, mai presus de
toate, istoria și povestea.
Farsa pe care o descrie Eliza Roha, pe care o
urmărește pas cu pas, insinuându-se în viața personaje-
lor este farsa tragică pe care o trăiește societatea româ-
nească, farsa care se joacă sub ochii noștri neputincioși
de 30 de ani. Scriitorul rămâne nu doar o voce a timpu-
lui său, ci o conștiință care, ultragiată, înregistrează ca
un seismograf toate cutremurele, de mai mică sau de
mai mare intensitate, ale societății pentru a avertiza asu-
pra eventualelor pericole. Esteticul nu exclude eticul.
Citită astfel, este clar că Farsa Elizei Roha nu este ceea
ce pare la o lectură superficială.
Poeziile Elenei Armenescu
Poezia este
limbajul tainic prin care
îngerii încearcă să ne
vorbească, iar poetul un
interpret al lui. Demersul
acesta ține de incomen-
surabil, de încercarea de
a pune nume indefinitu-
lui, inefabilului. Profund
integrat în lume, al cărei
cântec de sirenă îl atrage
și-l ispitește, poetul pen-
dulează permanent între
real, ireal și ideal, con-
cretizând absolutul și absolutizând concretul, antinomii
din care se naște substanța lirismului său.
Ca poetă, Elena Armenescu este un fel de Șe-
herezadă modernă care spune șahului Timp poezii-po-
vești pentru a se elibera de presiunea concretului și pen-
tru a lăsa sufletului aripile necesare pentru a se dezmăr-
gini. Peste tot se simte nevoia de transcendere, spaima
de trecerea zadarnică, fără a lăsa nici un fel de urmă a
trecerii prin lumină. Metafora obsedantă este lumna pe
care poeta o încarcă de semnificații multiple ale
201
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cunoașterii, ale iubirii, ale dumnezeirii, ale cuvântului
ca Logos întemeietor.
Poemele antologate în volumul 111 cele mai
frumoase poezii au fost selectate într-o viziune strict su-
biectivă de autor din volume publicate de-a lungul tim-
pului, între 1995, de la Ferestrele somnului, până în
2016, la volumul Constelația inimii, trecând prin Rega-
tul ascuns (1996), Exodul uitării (1998), Dictatura iu-
birii (2000), Strigăt spre lumină (2002), Memoria sta-
tuilor (2005), Iubirea împărătească (2006), Joc tainic
(2011), Cântecul iubirii (2013), antologia Slăvind
Dumnezeirea (2014), De mână cu Orfeu (2014) și In-
somnia căutării (2014), repere și borne ale unei aven-
turi lirice.
Este clar că poeta Elena Armenescu a parcurs
un drum de-a lungul căruia aventura cunoașterii a în-
semnat mai mult febrilitatea căutării. Nu răspunsurile
contează, cât această fervoare a căutării care orientează
spiritul, îl întoarce cu fața spre lumea cea aievea și spre
cea dinăuntru, îl apropie de marele adevăr în care să re-
cunoască revelația purificatoare. Există o coerență a
acestui drum al căutării, o logică a creației care structu-
rează imaginile, ordonează ideile și relevă metaforele
plasticizante sau revelatorii. Există niște fereste ale
somnului, deschideri pe care eul le taie în felia vieții, ca
un Iona care spintecă burțile balenelor pentru a afla o
ieșire. Somnul poetei este un prestadiu al morții, dar și
un moment unicizat în care simte oprirea timpului, un
moment auroral al ființei pe care are superbia de a crede
că-l stăpânerște, că are dreptul de a-și scrie nu doar is-
toria, dar și de a-și întemeia o mitologie.
Ieșirea din iluzie o așază „la marginea timpu-
lui”, acolo unde poate intui „strălucirea unei izbăviri”,
strălucire în care se topesc legende, arderi, pierzanii,
ape vii și, dincolo de ele, eterna stea călăuzitoare.
Eterna alergare este neiertătoare, din chiar zorii ființării,
ai înscrierii în durată, durată ce coincide cu regatul cre-
ației, în care poeta se simte „regină a regelui meu”, în-
registrând simultan „insomnia copacului de aur” și, cu
o seninătate disimulată, „trecerea timpului/ în mătasea
așteptării”, acea așteptare care „desăvârșește clipa”.
Creația este „regatul ascuns” al Elenei Arme-
nescu, peste care se înstăpânește, urmărind cuvintele,
dominând apele primordiale, ordonând haosul pentru a
întemeia propria geneză. Deși nu este spiritul care plu-
tește deasupra apelor primordiale, ca parte integrantă a
ei, râvna cerului îi definește aspirația spre dezmărgi-
nire. Viața este o cădere în timp, obligând ființa la o
coborâre, marcată, platonician, de nostalgia absolutu-
lui: „Cobor cu gândul întoarcerii/ Jinduind, venind me-
reu după cer/ Și crucea păsării vii/ Ce-mi puse pecetea
zborului/ La mari înălțimi...”, până la suprema spiritua-
lizare: „Cruce devenind, îmbrățișare,/ Pregătită de înăl-
țare, de zbor...” Omul se poate înzei, crede poeta, co-
municând secret cu ordinea văzutelor și nevăzutelor în
„întrevederi secrete/ cu arborii, cu nălucirile păsărilor”,
înțelegând că „nimic nu este pieritor/ doar schimbător”,
că eternitatea există, că timpul își schimbă obrăzarele,

tăind falii în fizica și metafizica lumii: „Cugetul/ Alb
porumbel cu creanga de măslin,/ Se înalță să vestească/
Lui Dumnezeu/ Că eu/ Ramul de măslin/ Am înverzit,
în speranța/ Întâlnirii cu El...” La cina cea de taină a
poeziei, „nu mâncarea/ ci Cuvântul/ de taină/ te satură/
cu puterea lui...”
Iubirea ca sentiment plenar, originar, pancos-
mic este lumina pe care Elena Armenescu o refractă în
imaginile poeziei sale. E o iubire expurgată cu totul de
materia grea a cărnii, de instinctual, o iubire ce accede
la transcendere, într-o sinteză tulburătoare a uranicului
cu plutonicul platonician. O tușă aparte care devine do-
minantă este iubirea christică, acea iubire care implică
generozitatea, puterea de a dărui și de a te dărui, coor-
donate ale unei vitta simplissima, în armonia Unului cu
Totul: „Clinchet sublim și/ Ave Maria/ Coboară/ Peste
pădurea de pini. (...)// Măreția și grația/ Ne așteaptă aici
În vitta simplissima/ pe înălțimi!”
În poezia Elenei Armenescu, Dumnezeu nici nu
a murit, nici nu s-a retras din creație. El este permanent
prezent, ochiul Lui magic „caută din cer” cu iubire, cu
îngăduință, la toate ființele, la toate modurile de exis-
tență. Viziunea lirică a poetei include dubla dimensiune
a sacrului și profanului care, în alternanța lor, definesc
relația omului cu Dumnezeu, ținându-l în miracolul cre-
ației. Pesimismul poetic atinge ideea profanizării lumii
de azi, o lume zgomotoasă, cu „predici și tropote”, cu
„limba violenței”, care determină dezamăgirea să esca-
ladeze „stâncile dezgustului”, confiscă viața, ultim
semn al degradării paradisului.
Pentru ieșirea din acest marasm pe care ochiul
magic al lui Dumnezeu prezent permanent îl îngăduie,
ar trebui instaurată o dictatură a iubirii de către un nou
Michelangelo, convins ca și acesta de marea iubire di-
vină („De ce mi-aș pune-n altceva iubirea/ Când Tu ții
sufletul divin ce firea/ Mi-o înnobilează și o dă credin-
ței?...”). Doar dictatura iubirii obligă sacrul să se reve-
leze, să mențină o „liniște neliniștită”, îngăduind „vă-
zutelor și nevăzutelor toate”, sub privirea atentă a ochi-
ului divin, „pulsatoriu, aleatoriu, tăinuit”, să încol-
țească, să răsară, să crească: „Dictatura iubirii este po-
sibilă/ Oricând, oriunde/ În lumea vizibilă, invizibilă...”
Așa, iubirea devine „rug aprins”, topind în „sacra pu-
tere a Iubirii”, „darul dumnezeiesc”.
Această iubire instituie adevărata cale, o cale a
spiritualizării, a urcușului spre esențe, eliberând ființa
de tirania contingentului, a trupului de lut pieritor, ori-
entând, „prin credință și cunoaștere”, spre „treapta ier-
tătoare și generoasă” a Iubirii unicizate. Lumea te poate
încrucișa, te poate face „cruce de ace”, dar salvarea
există. O soluție existențială poate fi aceasta: „Doar/
Prin credință și cunoaștere/ Pe calea înfrânării și răbdă-
rii/ Cu evlavie și smerenie/ Ajungi la treapta/ Iertătoare
și generoasă/ A iubirii/ Oțel și totodată ceară/ Ce se
curbează, se modelează/ Fără să se rupă sau topească/
Binecuvântând legea cerească/ A harului primit sau
obândit/ Prin voința dumnezeiască”.
202
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Porunca cea mare este pentru Elena Arme-
nescu porunca iubirii, urmând porunca Fiului, „Dumne-
zeu întrupat”: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți
unii pe alții, precum eu v-am iubit”. El, Unul și Unicul:
„Numiți-L dacă știți altul/ În afară de/ Unul”, Tămădu-
itorul, deține „enigma cheilor”, ținând, prin iubire, în
echilibru și armonie lumea aceasta.
Elena Armenescu găsește ritmul psalmic învă-
luitor al psalmistului. În inflexiuni argheziene, culmi-
nând în implorarea unui semn care să-l reveleze, starea
de incertitudine este depășită, totuși. Atitudinea psal-
mistului nu atinge injuria argheziană, nu există acea
zbatere dramatică permanentă între credință și tăgadă,
atitudine marcată de nerăbdarea credinciosului, de ne-
siguranța credinței lui. Elena Armenescu crede, iar sem-
nul pe care-l imploră este pentru a-și alunga neliniștile,
pentru a-și înfrunta temerea morții. Ea este convinsă de
puterea rugăciunii, capabilă să alunge întunericul: „E
noapte deasă. Ca o lacrimă grea,/ Coșmarul lipit de zid/
Se desprinde și vine să mă pască...” În „taina rugăciu-
nii”, ea alunecă într-un somn auroral, „în vise cu în-
geri”, intrând în vibrația dumnezeirii: „Și văd tronul
simbolic de Domn”. Creația este străbătută de un „fluid
tainic”, protejată de Iisus pe care „Nimeni nu-L poate
fura!”
Ieșind din mitologia credinței, Elena Arme-
nescu intră într-o nouă călătorie în istoria umanității, că-
lătorie în „memoria statuilor”, incluzând sacrul și pro-
fanul. Primul reper în „grădina memoriei timpului” este
Adamclisi, semn al trecerii, unul dintre statuile trecutu-
lui, ale istoriei transformate în legendă: „Sub împovă-
rate lespezi/ În valuri de neuitare/ Zac amarele noastre
oglinzi”. Poeta se lasă atinsă de superstiția memoriei
infatigabile, spunând o parabolă despre treptele cunoaș-
terii intuitive, cunoaștere ce sfârșește în acceptarea mi-
racolului, reunind două simboluri: copilul, simbol al cu-
noașterii intuitive inocente, și mama, simbol al rațiunii
ordonatoare, incluzând în cunoaștere iubirea. Foșnetele
nedumeririi se uniformizează într-o lecție a lui Iisus
despre „vamă, deșertăciune, zădărnicie, râvnă, stăru-
ință, vrednicie, pace, dragoste, armonie, iubire”, esenți-
ale pentru a ne accepta, deopotrivă, viața și destinul.
Imaginile poetice acumulate până acum cunosc
o culminare în Iubirea împărătească, poem cosmogo-
nic, în care Elena Armenescu decelează liric tipologii
umane după îndepărtarea și/sau regăsirea harului, luând
ca reper pe Sf. Siluan Athonitul: „Omul care a pierdut
harul nu știe să vadă frumusețea lumii și nimic nu-l ui-
mește. În schimb, când harul lui Dumnezeu este asupra
lui, în om totdeauna se produce o uimire de neînchipuit
și, contemplând frumusețea văzută, sufletul conștienti-
zează minunata prezență a lui Dumnezeu în toate lucru-
rile”.
Iubirea împărătească produce revelația, pune
lumii aură, dezleagă mistere, relevă semnificația Sf.
Treimi – Inteligență, Putere, Iubire care coincid cu
Dumnezeu, Duhul Sfânt, Iisus. În afara sacrului, exis-
tența nu înseamnă nimic, supusă total și absolut

zădărniciei și neantului. De aceea, în dialog cu Creato-
rul, Terra conchide: „Ești plin de daruri, Tu, O! Prea-
mărit/ Dar dintre darurile minunate, Neprețuit/ Este al
Vieții și al Iubirii sfinte DAR/ Revarsă peste toate,
Doamne, HAR!”
Sub semnul harului divin, viața este joc tainic,
păstrându-și miracolele. În ritmul acestui joc trebuie să
te lași pentru a ajunge pe lungimea de undă a sinelui.
Închide ochii, coboară în profunzimile sufletului, acolo
unde Dumnezeu a ascuns adevărul pe care, singur, tre-
buie să-l descoperi: „Închide ochii și deschide-ți inima!/
Lasă-te flămând, năvălit de clipă/ Arzi... pârjolit de as-
tre ești/ Sub freamătul chemărilor îngerești...” Adevărul
coincide cu iubirea, al cărei sens a fost revelat de Iisus,
care este Iubirea.
Sub cupola iubirii, se constituie o mitologie
personală, în centrul căreia se află Mama, Ființa Arhe-
tipală, o Geea, parte a sacrului din ființa oricui. Omul
poartă cu sine o lume, lumea îl poartă: „Inima mea,
inima ta, molidul/ Grădini fermecate, paradis delirant/
Păsări oceanice sublimate în liedul/ Luminii serafice fu-
gar în neant”. Când se confesează, „lângă stâncile col-
țoase ale Scylei”, poeta își identifică stările de criză
existențială, fixându-se între Scyla și Caribda, între cer-
titudine și incertitudine. Lumina certitudinii îi revelează
un posibil sens: căutarea conduce ființa la fruntarii și
dincolo de propriile limite. Magia unei clipe ține de sa-
cralitate care, în Noaptea Sfântă, Seara de Crăciun, ia
în stăpânire totul, lăsând „cerul deschis”, și, totodată,
libertate omului pentru a se înveșnici: „În seara asta de
Crăciun, în seara sfântă/ Totul în juru-mi dansează rit-
mic, ca un puls/ Ochii-mi închid, călătoresc spre Gala-
xia blândă/ Spațiu după spațiu traversez sub vechi im-
puls”.
În Cântecul iubirii, Elena Armenescu adoptă
forma sonetului voiculescian din Ultimele sonete...,
pentru a scrie propria poveste a unei iubiri unicizate în
trăiri eternizate, în care cuvintele devin „cristale-n
rugă” pentru a înălța un imn iubirii, singura vecie dată
nouă: „...Cum cristalele vibrează-n rugă, spre-nserări/
Rugatu-m-am! să mă înalț în ample armonii/ Căutam
esențe și le-am găsit în insomnii...” Stările inefabile o
pun în vibrația înaltă a spiritului. Atinsă de un dor me-
tafizic („Mi-e dor de călătorie, de mistic înfrupt/ Ca se-
minței galopul spre viitorul fruct!”), poeta aspiră spre o
călătorie la capătul limitei, spre transcendere.
Treaptă cu treaptă, pas cu pas, Elena Arme-
nescu străbate drumul inițierii, urcă muntele propriu,
dobândind niveluri superioare ale spiritualizării până la
treapta supremă a dumnezeirii. Slăvind Dumnezeirea,
Elena Armenescu scrie o poezie psalmică, în care tema
principală este credința, manifestată în relația tainică a
omului cu Dumnezeu. Acum, se află în aureolă, lumina
izbucnește peste tot. Poeta se împărtășește cu lumină,
se simte îndrăgostită de această lumină originară și are
revelația unui adevăr: „Azi așteaptă omenirea pașii mis-
terului/ Cum cercetau magii din răsărit altădată/ Calea,
203
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cu ochii pe semnele cerului,/ Spre Betlehem, steaua mi-
nunată!”
De mână cu Orfeu este dedicat artei orfice, Or-
feu fiind simbolul creatorului care are puterea de a în-
sufleți piatra, materia lipsită de viață prin suflul, harul
cuvântului Logos. Aproape de Orfeu, „de mână cu Or-
feu”, ea află „locul de lumină”. În ipostaza lui Orfeu,
poeta respiră depărtarea, concretizând în imagini săru-
tul luminii. „Pe țărmul gândului, lângă oceanul foșni-
tor”, ea își construiește imaginarul – „grădini fabuloase
învăluite în zâmbetul luminii”, unde „caii nedumeririi”
aleargă „pe pajiștile firii”. Este locul de lumină spre
care năzuiește să ajungă „de mână cu Orfeu”. Din
această căutare a absolutului poeziei nu lipsește dimen-
siunea religioasă, în incantații care revelează sacrul prin
hierofanii, prin teofanii. Așteptarea nu este absurdă, are
un sens, poeta așteptând „doar revărsarea harului divin”
peste lume, peste sine.
Insomnia căutării aduce în prim-plan tema cu-
noașterii răsfrângând motivul vieții ca vis. Mereu cu
fața spre cer, preocupată de spiritualitate, Elena Arme-
nescu poate depăși tristețea trecerii, a limitelor umanu-
lui, acceptând „metafizica punctului”: „Eu eram un
punct, el era un punct...”, în nemărginirea în care miș-
carea înseamnă început – al aventurii cunoașterii, al vi-
eții și al morții. Spiritualizarea atinge un maximum,
când poeta înțelege armonia universală. În ciuda unui
sentiment copleșitor dat de imaginea unui „timp sfâșiat”
și a unor „nedescifrate simboluri”, ea poate accepta
principiul unității totului, acel eminescian ta twam asi:
„Sunt toate în una”. Ca identitate spirituală, Elena Ar-
menescu se definește plenar și absolut într-o imagine
tulburătoare: „Sunt cupa din mâinile Tale”, ce așteaptă
ca Dumnezeu să o umple cu har.
La capătul acestui, drum inițiatic, Elena Arme-
nescu poate desena sigur în Constelația inimii, fixându-
și reperele și mitologia. Mirajul răsăritului coincide
acum cu o trezvie a conștiinței care ia act de sine, înce-
pând aventura existențială ce implică, deopotrivă, cu-
noaștere și autocunoaștere, călătorie afară, în lume, și
înăuntru, în sine: „M-am terzit și/ asemeni puilor eclo-
zați/ din ouăle țestoaselor/ Am pornit spre țărm, spre
mare...” Trăirile eului sunt aceleași, înscrise în fluviul-
timp, într-o curgere de milenii, atinse de miracolul eter-
nei reîntoarceri.
Semnificațiile trecerii sub care se așeza semnul
de deschidere a antologiei rezonează cu semnul de în-
chidere – Visul himerei în spovedanie. Elena Arme-
nescu nu și-a epuizat poveștile sufletului. Spovedania
continuă pentru a pune semn poetic fiecărei trăiri. Ga-
briel Garcia Marquez avea dreptate: viața nu e cea pe
care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-
o amintești pentru a o povesti, punând în dimensiunea
sincerității absolute timpul trăirii și timpul mărturisirii.
***

O surpriză a toamnei
2019 a venit sub forma astrală
a unui volum de poezii Tai-
nele împărătești (Două centu-
rii) de Elena Armenescu, o
carte primită în dar, ca atâtea
altele, dar care, în deosebire,
m-a încercat și m-a provocat
pe axa sacru-profan. Într-ade-
văr, sacrul se camuflează în
profan, iar întâmplări care par
neînsemnate, neesențiale pot
deveni adevărate hierofanii...
Tainele împărătești sunt o astfel de hierofanie
care dezvăluie spre revelare și revelație sufletul îmbătat
de ideal al unei poete pentru care aspirația spre tran-
scendere face parte din scenariul destinului propriu. Po-
eta însăși a avut, cu siguranță, hierofaniile și teofaniile
sale, revelații care i-au îngăduit aflarea identității ființi-
ale, aceea care să o pună în rezonanță cu Dumnezeu în
complexa dimensiune ca Lumină Necreată și Cuvânt în-
temeietor. Așa a descoperit poeta Cuvântul-Lumină,
acel cuvânt despre care Ferdinand de Saussure vorbea
când reflecta în câmpul lui de vibrații semnificatul și
semnificantul. Reprezentările poetice ale Elenei Arme-
nescu conțin aceste desene virtuale în holograma lim-
bajului poetic pe care le desenază pentru a-și afla dru-
mul spre sine, pentru a se armoniza marii creații.
Tainele împărătești (Două centurii) par un De-
cameron sui generis, conținând poveștile și confesiu-
nile eului în aventura ființei și a conștiinței sale. Parcur-
gând treaptă cu treaptă din aceste centurii, prima, Des-
pre viață și cuvânt, a doua, Lumina Cuvântului – Cu-
vântul Luminii, Elena Armenescu își cucerește propriul
munte, conducând, centurion ideal, oștile de cuvinte și
metafore spre cucerirea unei lumi în care sensul să
poată ordona haosul.
Traseul evoluției spirituale începe cu ivirea în
lumină: „Am venit prunc nevinovat pe lume..”, legat de
Mama Originară, o Geea personală, reperul fundamen-
tal de unde, începând, poate cuceri lumea, învățând „cu-
vintele esențiale”, descoperind ființele miniaturale,
zborul ca intuiție a dezmărginirii, numerele, apa de iz-
vor. Etapele vieții sunt trepte ale ființării necesare avân-
tului în existența care dublează viața de destin. Ca prin-
țul din Tinerețe fără bătrânețe..., poeta refuză ivirea în
lume în afara unei meniri. Ea intuiește, inițial, știe și se
convinge, apoi, că există un sens al acestui urcuș pentru
care se pregătește învățând alfabetul misterios al exis-
tenței: „Merg la școală, învăț alfabetul,/ Adun și scad
toate cifrele,/ Citesc abecedarul încetul cu încetul/ Și în
curând toate basmele...”. Aventura spre care se simte
atrasă este o călătorie dublu dimensionată – în exterior,
explorând ca un conquistador, în interior, descoperind
munții, dealurile și prăpăstiile sufletului pentru care
adoptă curajul, pe care-l interiorizează ca parte esenți-
ală a ființei: „Curajul de A FI mă îndeamnă/ Să iau
204
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
atitudine fermă mereu./ Când aud că dreptatea mă
cheamă,/ DA! Sunt aici, este răspunsul meu”.
După experiența jocului, modalitate de a lua în
stăpânire universul, urmează cea a iubirii adolescentine,
o iubire curtenească, în descrierea lui Ortega y Gasset
(„...fiorul dragostei îmi dă ocol/ Văd cum colegul are
un nimb/ Care mă atrage, nu pot să dorm...”, a celei ma-
ture, mai târziu, în următoarea decadă: „Din nou m-am
îndrăgostit/ Urmând neîntrebat LEGILE FIRII./ Din
anii mei tineri am oferit timp/ M-am dăruit necondițio-
nat iubirii.”, iubirea încununată de împlinirea firească a
maternității: „În trupul meu tânăr, sănătos,/ Țesut din
carne și din sânge,/ Urzi-va Domnul un copil frumos/
Și peste nouă luni se naște un înger”. Febril, mintea is-
coditoare înțelege că „începe pentru mine un nou timp”
și trece astfel dincolo de fizica vieții, având intuitiv sen-
timentul unei metafizici – „munca adevărată, cum scrie
scriptura”, desoperite în cripticul misterului existenței,
pe care, blagian, nu-l ucide pentru a nu ucide miracolul.
În acest basm al vieții, dăruit tuturor pentru a fi
prințul propriei vieți, al destinului unic, nu lipsesc ob-
stacolele, marcând vârsta christică – 33 de ani, un apo-
geu al spiritualizării: „Am dat examene grele, le-am bi-
ruit,/ Orice mi-a apărut în viață ca obstacol,/ Ca un
olimpic, bucuros la sfârșit,/ Medaliat în triumfal spec-
tacol”. Scenariul pe care-l parcurge este unul inițiatic,
răsfrângând înțelesuri și neînțelesuri în ecuația cu necu-
noscute a ezotericului și exotericului. Apar întrebările
existențiale: „Sunt în locul în care ar trebui să fiu?...”.
În vârful vârstei de 40 de ani, povestea ființei se contu-
rează, viața și-a revelat, exoteric, o parte din tainele care
o fac să alunece în destin: „Cu toate acestea, sunt și zile
triste,/ Trec șoapte pe lângă urechile mele./ În vuietul
lumii ascult o poveste/ Despre pustiul clipei și lumina
din stele”.
Cu fiecare clipă care trece, tainele împărătești
se revelează. Eul începe să distingă și să deceleze între
esențial și nonesențial, în permanenta confruntare din-
tre materie și spirit, alegând conștient dimensiunea spi-
ritualului, toate celelalte ținând de zădărnicie: „Doar
dragostea este salvatoare,/ Așa cum scrie în Ecleziast,/
În rest, tot omul ce trăiește sub soare,/ Vânează vânt –
fără entuziasm...”. „Rămân cu mine însămi, meditez”,
se confesează poeta, învățând mereu ceva, miracolul lu-
mii fiind inepuizabil: „Învăț de la păsări să adun lu-
mină,/ Ele o transformă-n cântec, eu în vers./ Urmează
apoi o liniște deplină./ Aud cum zboară îngerii prin uni-
vers”. Tot mai mult, sufletul intră în vibrația înaltă a
universului, rezonant armoniei, libertății, prin care are
acces spre eliberarea cathartică („Mă simt acum un om
eliberat/ Să-mi fie iarăși vara vară”), aceea care-i per-
mite generarea de înțelesuri pentru sine și pentru lume.

Pentru decada a opta, depășind „o nouă vamă”,
Elena Armenescu se proiectează într-un virtual al posi-
bilităților și șanselor care-i permit o binefăcătoare
anamneză, o retrospectivă necesară pentru a-și fixa mo-
mentul prezentului prezent: „Păstrez pentru mine liniș-
tea senină (...)// Dar nu regret, am pacea mea interioară:/
Sunt singură, prieten mi-e cuvântul”.
Viața nu-și epuizează niciodată sensurile. Așa
își explică poeta Elena Aemenescu iraționala schopen-
haueriană voință de a trăi, irepresibilă datorită frumu-
seții eterne, inepuizabile: „Uimit de a frumuseții stele-
lor rotire...”. În eterna poveste a Universului, poeta
simte că are un loc rămas în cuantele vieții – „o vagă
amintire”, semn al trecerii prin timp.
Decada a zecea este cea a spiritualizării de-
pline, șansă la care poeta visează ca la un dar neprețuit
(„Ades primesc în rugăciune,/ Semn binecuvântat că
Domnul mă ascultă./ Glasul Lui nu-i glas, e fulger în
genune,/ Cutremurător – dar plin de compasiune”). In-
flexiunile neliniștii au acorduri argheziene: „În marea
mea Singurătate-n Univers,/ Când încă nu era Lumina
neînserată...” sau „Mi-e frică, voi găsi cărarea ce-
rească?...”. Fără a-și clama tragedia existenței, strigătul
interiorizat, imploziv, este un alt țipăt la ființei în con-
fruntrea cu limita, tragic definitoriu al condiției umane,
imposibil de evitat: „Din dragostea mea din toate tim-
purile/ Pentru peregrinări și orice popas,/ Dintre toate
anotimpurile,/ Doar iarna să-mi mai fi rămas?”.
Acceptându-și sfârșitul: „...Unde ești tu, cea
plină de vrere?/ Vezi? S-a cam îngustat cărarea...// Văd
ca prin ceață, aud noua cântare./ Parcă mă strigă mama
din grădină./ Da! Sunt toți ai mei în sărbătoare./ Aștep-
tați-mă! Vin și eu la odihă!”, Elena Armenescu preia
ceva din demnitatea și măreția seninătății mioritice. Re-
volta împotriva morții este o revoltă fără sens. Omul
trebuie să o accepte ca pe o taină împărătească promi-
țătoare de noi revelații, viața avându-și eternitatea ei la
care sufletul rezonează.
Centuriile poetei Elena Armenescu îi spun po-
vestea, o trec prin vămile vieții și ale văzduhului și tran-
sformă o existență într-o mitologie. Este mitologia în
care Elena Armenescu poate visa la veșnicia ei...
Timpul retrăirii, timpul ficțiunii
Nu știu dacă Gabriela Stanciu Păsărin s-a gân-
dit la Nora lui Henrik Ibsen atunci când a ales acest
nume pentru personajul său din romanul Nora din su-
fleti, a treia sa apariție editorială după Am fost sau nu?,
volumele I și II.
În literatura universală, Nora a devenit sinonim
cu revolta feminină, marcând, pentru femeie, începutul
negării, al denunțării statutului de păpușă, anexă do-
mestică, exclusivă a bărbatului, stăpân al familiei. Fe-
meia respinge acest statut și, odată cu el, obediența, su-
pușenia absolută. Nu mai vrea să fie o simplă mario-
netă. Își cere dreptul la decizie personală, își revendică
205
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
un statut social care să o
pună în balanța familei pe
același nivel cu talerul băr-
batului, aspiră la egalitatea
dintre sexe.
Nimic din toate
acestea, însă, în noul roman
al Gabrielei Stanciu Păsă-
rin. Nora, personajul ei, este
mai mult o victimă a unui
context social nefericit.
Este acel context din anii
60, când, după decretul lui
Ceaușescu, se interziseseră
avorturile.
Nora devine, astfel, un personaj stindard prin
care autoarea denunță absurditatea unui sistem care ne-
socotea viețile oamenilor, dar denunță, totodată, și te-
merea, mai bine zis, groaza generalizată. Nora va fi sa-
crificată pe altarul acestei noi religii care punea crește-
rea demografică înaintea vieții femeii. Adusă la spital,
cu o hemoragie suspectă, doctorii refuză, din cauza
groazei față de sistem, să acorde primul ajutor pacien-
tei, pentru ca, abia după consumarea tragediei, să inves-
tigheze și să afle că nu fusese un avort provocat, ci un
accident, cauzat de o sarcină extrauterină. Presiunea
crește cu atât mai mult cu cât, în aceste situații, medicul
era, în mod obligatoriu, asistat și supravegheat de pro-
curatură.
Abia ieșită din adolescență, Nora se confruntă
cu acest absurd și plătește cu viața. La autopsie, lucru-
rile se clarifică: fusese o sarcină extrauterină, deci, pa-
cienta nu-și provcase un avort. Moartea ei a fost provo-
cată de un abuz al puterii, de absurdul unor decizii care
nesocotesc omul, de către un sistem care clama, dema-
gogic, tocmai grija pentru om. Resimțită ca o nedrep-
tate, moartea ei este neuitată de personajul-narator, iar
această nedreptate este răscumpărată prin creația care-i
recuperează memoria și-i restituie imaginea inocenței
în sufletul și în amintirea celor care au cunoscut-o.
Aceasta este motivația pentru care, la aproape
50 de ani de la consumarea tragediei, Ioana, prietena
Norei, se hotărăște să-i spună povestea. Peste tot per-
sistă aura unei nostalgii, a unei tristeți copleșitoare date
de imposibilitatea de a întoarce timpul și de a-i anula
ravagiile.
Povestea Norei este și o provocare epică și ese-
istică pentru Gabriela Stanciu Păsărin. E, întâi de toate,
provocarea de a schimba perspectiva narativă, interfe-
rând, uneori, alternând, alteori, obiectivitatea cu subiec-
tivitatea.
Relația sufletească, empatică dintre Nora și
Ioana a rezistat timpului, ba chiar tragedia a accentuat-
o. Ioana trăiește cu acest imperativ – de a-i externaliza
povestea pentru ca viața ei să nu fi fost cu totul în zadar,
pentru ca sensul să se reveleze dincolo de aparenta ab-
sență a sensului, într-un destin care-i generalizează
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

tragedia, aducând-o în absurdul unei epoci blamate și Două recenzii de Eliza Roha
transformând-o într-un simbol.
Individual, viața Norei nu se prelungește, nici Brâncuși și reveriile materiei
nu se justifică printr-un destin, exemplar sau nonexem-
(Editura LIMES, Florești-Cluj, 2014)
plar, dar, prin raportare la viața femeilor, în acel context
și ceas al istoriei, destinul ei capătă valoare de simbol,
Viața este adesea
întrucât este exemplul care poate revela o tragedie care
un paradox al întâmplării,
a marcat viața multor femei și, implicit, familii.
care, știm, are determinis-
În lumina acestui adevăr dureros, confesiunea
mul ei. În acest sens, întru
autoarei în legătură cu personajul său capătă înțeles, im-
adevăr a scris criticul și is-
plicând-o afectiv și empatic: „...pentru mine, Nora în-
toricul literar Aureliu Goci
seamnă «cea care ți-a rămas în suflet și pe care n-o poți
în eseul său documentar în-
uita», indiferent de clipa sau ipostaza în care ai întâlnit-
chinat Poetului nepereche
o”. Motivația de a scrie vine din acest imperativ inte-
Mihai Eminescu, și anume,
rior, afectiv și rațional, deopotrivă.
”societatea și chiar mediile
Scriind o poveste care o întoarce în anii adoles-
culturale din timpul vieții”,
cenței, Gabriela Stanciu Păsărin se dezinteresează de at-
extrapolând, ne referim în
mosfera de epocă, de refacerea ei detaliată cu acribia
general, deci și la Constan-
unui istoric. Gabriela Stanciu Păsărin este interesată
tin Brâncuși, ”nu sunt pregătite să identifice un nou tip
mai mult de refacerea atmosferei afective, proiectând
de performanță umană. Această situație i s-a potrivit
valori care, astăzi, pot părea fanate – prietenia, solidari-
perfect artistului plastic Constantin Brâncuși, care, ne-
tatea, loialitatea, dezinteresul material, dorința de a-ți
găsindu-și locul în țară, a pribegit, ca atâția alți români,
ajuta aproapele, iubirea.
aflându-și la Paris recunoașterea de ”părintele sculpturii
Ca experiență fundamentală a adolescenței, iu-
moderne”, adică de geniu al sculpturii. Brâncuși este ar-
birea are frumusețe, puritate, inocență. Adolescenții
tistul care s-a făcut cunoscut în lume prin harul său și
Gabrielei Stanciu Păsărin nu cunosc vulgaritatea, au un
strădania cu care l-a servit, prin opera sa nemuritoare,
anume rafinament al relațiilor. Persistă o încredere în
pentru noul sens cu care a încununat artele plastice.
om și în fondul lui sufletesc bun. De aceea, sfârșitul, cu
Despre românul Constantin Brâncuși s-a scris enorm și
moartea neașteptată a Norei, este surprinzător pentru ci-
se va mai scrie, nici nu se știe numărul studiilor, cărților
titor. În planul construcției epice, însă, finalul își evi-
ce i-au fost închinate, s-a născut ”brâncușiologia”, sim-
dențiază coerența prin aceea că se relevă faptul că
pozioane, o multitudine de acțiuni culturale se desfă-
aceasta a fost, de la început, miza autoarei: să spună o
șoară în lume și în țara de baștină închinate vieții și ope-
poveste de dragoste și să acuze istoria de imposibilita-
rei Sculptorului, de ce nu i-am spune și lui ”nepereche”,
tea de a se înfăptui, de iraționalitatea unor decizii care
averi strânse în colecții, operele sale constituie un fel de
au implicat tragic viața unui om. În acest fel, viața Norei
bursă a valorilor mondiale, sunt cazuri în care s-au chel-
se transformă într-un destin care revelează o tragedie
tuit averi ca să-și agațe numele de al său, dar și mari
românească.
inteligențe, oameni de cultură de excepție, adevărați, i-
Nora din suflet a fost pentru Gabriela Stanciu
au dedicat, cu un devotament total, studii, eseuri pe care
Păsărin proba de foc penrtu a-și dovedi sieși că este o
le-am încadra în zona creativității literare, dovedind că
prozatoare, că poate ieși din cadrul strâmt al experienței
Brâncuși este înțeles și iubit de români, reușind, datorită
personale pentru a investiga și alte spații interioare
acribiei și talentului ieșit din comun, să-i închine rodul
și/sau exterioare. Următoarea probă va fi valorificarea
muncii lor poate a zeci de ani, să ofere cititorului o des-
fanteziei creatoare, după ce a experimentat și a stăpânit
chidere sensibilă, aplicată, operei brâncușiane. Printre
nararea obiectivă.
aceștia, un loc de onoare îl ocupă scriitorul Lucian
Ana DOBRE
Gruia cu studiul său eseistic-poetic, BRÂNCUȘI și re-
veriile materiei.
Lucian Gruia, ca formație intelectuală inginer,
matematician, cercetător, deci om al științelor exacte,
calități dublate, prin voia Celui de Sus, de o sensibilitate
artistică convertită în talent literar, s-a afirmat ca poet,
eseist, prozator, critic literar, fiind recunoscut și apre-
ciat prin calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. În-
drăgostit de opera brâncușiană a studiat ani la rând, nici
nu mai știe câți, peste 150 de cărți, studii închinate Pă-
rintelui sculpturii moderne, la rândul său, scriind câteva
și reușind să publice: Lucian Gruia, Universul formelor
lui Brâncuși, Ed.Fundației Culturale ”Constantin

206

Brâncuși”, Tg.Jiu, 2001; Lucian Gruia, Momentul reve-
lației în Templul brâncușian al eliberării (de ar fi fost să
fie…), Ed.Double P Press Production, Baia Mare, 2004
(ed.trilingvă: română, franceză, engleză). Pentru a-l în-
țelege temeinic pe Brâncuși, a căutat exemplare ale căr-
ților găsite în biblioteca acestuia pe care le-a citit cu in-
teres, a extins lectura și asupra scrierilor marilor filosofi
care l-ar fi influențat ori care s-ar potrivi gândirii sale
artistice. Nu a avut astâmpăr până când nu a conturat
într-un studiu eseistic complex, complet toată strădania
sa, toate gândurile, toată venerația, toată știința și minu-
năția trăirilor ce i-au invadat ființa spirituală, împărtă-
șindu-le cititorilor care au șansa să-i citească, după cum
o numește, ”carte de căpătâi” – BÂNCUȘI și reveriile
materiei. Modestia resurselor materiale nu i-a permis
decât publicarea a două fotografii-detaliu și a câtorva
schițe în puținătatea a 12 pagini (din cele 200 cât însu-
mează cartea), desigur lămuritoare pentru cei interesați.
Cartea este împărțită pe capitole, adică pe teme
de studiu al operei brâncușiene, pornind de la gândirea
brâncușiană, de la concepția acestuia despre viață, des-
pre univers, despre ideea de artă și despre rolul ei în vi-
ața oamenilor dar și ca dimensiune cosmică. Prin aceste
prezentări detaliate, organizat redate, ne oferă posibili-
tatea de a-l cunoaște în esența sa pe sculptor, de a înțe-
lege motivul căutărilor, al meditațiilor transcedentale,
ducând, apoi, firesc, la originalitatea operei create, nee-
ludând însă filonul, rădăcinile ancestrale din care și-a
tras seva și anume tradiția populară românească a sculp-
turii în lemn, preluându-i metaforele și simbolurile.
Întâlnim multă informație reală, care ține de
profesionalism, încât s-ar putea crede că însuși autorul
cărții este sculptor, poate cu gândul ori cu sufletul, o
concentrare puternică, o sinteză de excepție, științific
alcătuită și redată cu sensibilitate poetică, dar și detalii
semnificative, o exprimare specială, originală, un mixt
poetico-științific, la granița dintre genuri ori specii lite-
rare, niciun cuvânt din paginile respective nu poate fi
ignorat, nu poate rămâne neimprimat în mintea și inima
cititorului.
Ne ”vorbește” despre Brâncuși flaneur-ul, des-
pre camera-oraș (atelierul lui Brâncuși), o descrie cum
numai pana unui poet o poate face, despre felul de a fi
artistic al omului Brâncuși, despre ideile unor mari fi-
losofi – Martin Hedegger, Gilbert Durand, Rene
Guenon, Carol Gustav Jung, Gaston Bachelard, regăsite
în opera sculptorului, detaliind mesaje și întâlniri pe li-
nie de înaltă spiritualitate și concepții. Revelațiile lui
Brâncuși nu erau în afara filosofiei antice, a filosofiei
orientale, cunoscând mitologiile acesteia, telurice,
oceanice, aeriene.
Aduce în atenție și studiile asupra operei Artis-
tului ale unor specialiști, intelectuali, filosofi români,
cum ar fi: Ion Pogorilovschi, Lucian Blaga, Romulus
Vulcănescu, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu,
V.G.Paleolog și mulți alții, disecându-le, exemplificând
în sensul conturării mesajului artistic brâncușian. Des-
lușim în cartea d-lui Lucian Gruia o întrețesere perfectă,
207
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
inteligentă, comprehensivă a gândirii unor minți lumi-
nate care au scris în legătură directă cu opera Artistului,
redată cu minuțiozitate aplicată asupra mesajului fiecă-
rui detaliu al sculpturilor analizate.
În capitolul Interiorul formelor plastice brân-
cușiene, ne introduce în ”locuirea”, de ordin filosofic,
brâncușiană a ființei conștiente, exemplificând cu gân-
direa cuprinsă în sutele de aforisme ale Artistului. Ana-
lizează diferite categorii filosofice regăsite în opera
unor cunoscuți filosofi și care își găsesc aplicația în me-
sajul sculpturii brâncușiene, în ideile ce țâșnesc din for-
mele artistice. Legat de descrierea sculpturilor, anali-
zează fiecare amănunt în viziune filosofică legând-o,
intrinsec, nu numai de aforismele Artistului – fir al gân-
dirii originale ca urmare a lecturilor filosofice, dar și a
vorbelor cu tâlc din folclorul românesc - ci și de în-
treaga concepție vizionară asupra vieții telurice și cos-
mosului. Dumnezeul lui Brâncuși ortodoxul - Divinita-
tea creatoare a tot ce există și a tuturora - este omnipre-
zent în respirația artistică a operei brâncușiene.
Lucian Gruia ne poartă prin multele căi ale re-
velațiilor brâncușiene, ne explică esențialul în legătură
cu structurile antropologice ale imaginarului și calitatea
de ”alchimist” spiritual care transformă formele gândi-
rii în artă, cu simbolurile ascensionale brâncușiene, re-
veriile terestre, acvatice, aeriene, phirice, doctrina natu-
ralității și multe altele, sfârșind cu istoria și spiritualita-
tea dacică și hiperboreană, ca izvor determinant al fe-
nomenului brâncușian.
În pagini memorabile, descrie Ansamblul mo-
numental de la Târgu-Jiu – Masa tăcerii din apropierea
râului, Băncuțele de veghe, Poarta (Sărutului), Co-
loana (Infinitului) - ca traseu inițiatic, de înaltă spiritu-
alitate, incluzând un spațiu adiacent, Biserica Sf.Apos-
toli și orașul, Masa ultimă, ansamblu sfințit prin forța
gândirii și simțirii brâncușiene, închinat Eroilor Nea-
mului.
Cu sensibilitate și cunoaștere ne introduce în
lumea simbolurilor brâncușiene, prezentându-ne fie-
care operă sculpturală în parte, concepută ca expresie
abstractă a formei dimensionată între pământ și cer,
metodele de lucru – tăiere directă, șlefuire a pietrei, po-
lisare a bronzului până captează lumina pe care apoi o
reflectă către exterior, reluarea unor sculpturi simplifi-
când forma până ajunge la zborul ideii-mesaj ca bucurie
supremă, ținând de spirit ca desprindere din materie.
Descrie în amănunt, dar ne ”spune” și povestea fiecărui
monument, fiecărei sculpturi, de la începuturile lui
Constantin Brâncuși ca artist și până la ultimele forme
sculpturale și semnificația lor – Țestoasa, ca ultimă
respirație artistică. Aflăm și înțelegem despre Cariatida
dublă, Cariatidele simple, despre proiectele de fântâni,
despre monumentele funerare: Rugăciunea, Bustul lui
Petre Stănescu, despre Monumentul mamei, despre Sta-
tuia lui Carol Davilla, despre proiecte nerealizate vi-
zând multe alte monumente ori construcții urbane; des-
pre capodoperele din faza de înaltă spiritualizare - nu-
meroasele variante ale formelor ovoide semnificând un

univers, Domnișoara Pogany, numeroasele Păsări (Pă-
sărica, Păsările în spațiu, Măiestrele), semnificând eli-
berarea sufletului (doctrina budistă), Muzele, Țestoa-
sele, Țestoasele zburătoare, Puii de pinguni, Focile,
apoi, despre forme umane: Adam și Eva, capete și bus-
turi de copii, Portretul lui George, Orgoliul, Portrete
de femei, Eileen, Domnișoarele Pogany, baronesele Re-
nee Franchot, doamna Leone Ricou, Nancy Cunard,
Negresele albe și blonde, Cumințenia pământului, Ani-
malul nocturn, Peștele și Peștele, Foca, Pasărea mă-
iastră și Pasărea în văzduh, Muza adormită, Prometeu,
Cocoșii și multe altele.
Impresionează în mod deosebit proiectul mo-
numentului Templul eliberării din Indor, care, din pă-
cate, nu a putut fi realizat de către genialul sculptor. De-
sigur, au rămas notate gândurile sale, schițele după care
i s-ar fi dat viață. Dl. Lucian Gruia le-a studiat îndelung,
le-a înțeles cu mintea, cu inima și sufletul, descriind
compunerea ansamblului respectiv în legătură directă
cu simțămintele transmise. Citind paginile închinate de
scriitor acestui proiect m-a învăluit o stare ciudată, o re-
velație, cred că a intrat pe un canal de transmisie cu spi-
ritul marelui sculptor, reușind să imprime imaginilor fă-
urite din cuvinte o vibrație înălțătoare care se intre în
rezonanță cu simțirea cititorului. Am ales doar câteva
fraze semnificative referitoare la viziunea poetului Lu-
cian Gruia: ”(…) deodată lumina ar fi pătruns în incinta
sacră, coborând sofianic prin nișa tavanului, iluminând
frescele cerești reprezentând Păsări în zbor, (…) tran-
sformând deodată Pasărea de aur într-o flacără orbi-
toare. Cel îngenuncheat în meditație ar fi fost o clipă
orbit/strivit, luând poziția aplecată a Rugăciunii brân-
cușiene, identificându-se cu starea spirituală a acesteia,
trebuind să-și coboare privirea în (…) apă. ”Lumina di-
rectă creează pe crestele suprafețelor convexe efecte de
lumină orbitoare” (…). Ce am fi putut noi îngâna în
această clipă de extaz (…), fiecare dintre noi am fi sim-
țit că suntem Fiul! (…) În clipa revelației astfel imagi-
nate, am fi presimțit, prin contopirea cu spiritul divin,
marea eliberare a sufletului din închisoarea trupului, pe
care o vom trăi în clipa expierii. (…) în final, întreaga
imagine a chipurilor reflectate în oglinda apei să se urce
(…) pe aripile Păsărilor (…) și să dispară în văz-
duh.(…) Sufletul nostru eliberat și-ar fi văzut din înaltul
încăperii trupul rămas împietrit în Rugăciune, (…) apoi
s-ar fi contopit cu lumina divină, risipindu-se în cerul
senin.(…)”.
Din descrierea respectivă cred că este vorba de
realizarea pe cale artistică a fenomenului de decorpo-
rare și înălțare a sufletului ori numai o corpului eteric
(subiect discutabil, teoriile în acest sens fiind și multe
și deosebite) în zona seninătății. Nu cunoaștem amă-
nunte privind cât ar fi durat această stare și cum s-ar fi
realizat întoarcerea în trup. Sau poate că era vorba nu-
mai de senzație și o formă atipică de vis. Decorporarea
este practicată, prin tradiție, de preoții religiilor orien-
tale, de sfinți părinți ai bisericii creștine, de cercetători
ca experiment științific, în toate situațiile presupunând
208
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
o pregătire specială. Au parte, aleatoriu, în anumite con-
diții, și mireni. Nu a fost să fie, după cum afirmă dl.
Lucian Gruia, ca acest miracol să se întâmple. Poate că
nici omenirea nu este încă pregătită pentru starea de
beatitudine în afara trăirilor religioase, eliberarea res-
pectivă, provocată prin mijloace artistice, sublimându-
se într-un fel de botez, de spălare a cugetului de păcate
și reușind să-l înalțe pe vizitator într-o sferă superioară
de înțelegere a vieții, a rostului pe pământ. Funcția eli-
beratoare a spiritului din carapacea modulară (tipar)
a trupului produce o senzație obținută prin trăiri de o
puritate aproape perfectă, întruchipând iubirea dumne-
zeiască, conchide autorul, care susține că Brâncuși, prin
opera sa, a provocat funcțiile spiritului.
Poetul Lucian Gruia înțelege abordarea magică
a Artistului privind lucrul asupra materiei – lemn, me-
tal, piatră etc – pentru a scoate la iveală esența, ideea
din miezul acesteia, ca ”eliberatoare a spiritului din
captivitatea materialului și transformându-l în bucurie
estetică pură. Dacă artistul atinge perfecțiunea în
forma plastică se naște o nouă ființă. Adică o întoar-
cere la primordialitatea spiritului asupra materiei.”
Rezultă că spiritul brâncușian, prin inteligența și intuiția
sa artistică, a excedat faza prometeică în care se află
omenirea, scânteia creativității ca și liberul arbitru fiind
în cursul ascensional al dezvoltării și nu la vârf, când
acțiunile spiritului uman vor presupune efecte cosmice.
Regăsim în carte toate categoriile filosofice
precum și științifice (fizice, materiale), ca și descrierea
formelor (ovoidale, ascensionale, aeriene, acvatice)
care caracterizează opera brâncușiană, printr-o analiză
profundă, esențială a sculpturilor. În concepția brâncu-
șiană, elementele esențiale – pământ, apă, aer, foc – au
o importanță capitală în actul artistic al sculpturii. Lu-
mina și umbrele, de asemenea, au valențe spiritualizate.
Desigur, cartea trebuie citită în integralitatea ei și cu
atenție, pentru a fi înțeleasă bogăția de date și informa-
ții, de concepții și argumente filosofice, filtrate și redate
prin talentul, inteligența și pregătirea autorului, ca su-
verană cinstire adusă Artistului Constantin Brâncuși.
Studiul este și o creație literară cu un vocabular
bogat, subtil, de profundă cunoaștere a limbii române și
de cultură generală, dl. Lucian Gruia mânuind cu virtu-
ozitate cuvântul spre a da expresie gândului de înalt
rang intelectual și artistic. Frazarea este amplă, clară,
caracterizată de acuratețe, servind mesajului ce trebuie
să ajungă la cititor.
Cartea încă nu se bucură de atenția meritată din
partea celor în măsură să o promoveze. Poate că o ree-
ditare a conținutului la care să fie atașate fotografii ale
operelor, ale schițelor și notițelor Artistului, printr-un
efort material concertat, ar fi o reparație meritată. Ori-
cum, apele timpului vor spăla nedreptatea.
BRÂNCUȘI și reveriile materiei este un exce-
lent studiu, competent, complex, scris de o minte lu-
cidă, capabilă să înțeleagă și să transmită mesajele brân-
cușiene, un act reprezentativ de recunoaștere și cinstire
adus de scriitorul Lucian Gruia Artistului care a

revoluționat gândirea artei în general, o carte care nu
trebuie să lipsească din nicio casă de intelectual român
sau de oriunde din lume, pentru că adevărurile cuprinse,
de ordin spiritual, redate prin arta brâncușiană, crescute
din solul tradiției culturale ancestrale a neamului româ-
nesc, sunt de rezonanță și respirație mondială.
Un roman închinat tinereții exuberante
(Geni Duță - Rătăcitoarele drumuri, roman, Editura
Fast Editing, București, 2019)
Prozatoarea Geni
Duță se afirmă în lumea
literară cu fiecare roman
publicat, de acum fiind
un nume cunoscut și căr-
țile sale căutate și citite
cu interes. Un roman al
rătăcitoarelor drumuri
de tinerețe, ”marca”
Geni Duță, ne deschide
cu generozitate paginile
unui timp nu prea înde-
părtat, cred ultimul dece-
niu dinaintea evenimen-
telor din decembrie 1989, captivând atenția cititorului.
Dincolo de istoria unei comunități restrânse de intelec-
tuali în devenire aparținând unei generații astăzi aflată
la anii senectuții, descoperim o scriitoare pertinentă cu-
noscătoare a sufletului omenesc, mânuind condeiul cu
abilitate, cu talent, cu lucidă asumare.
Personajele se dezvăluie, se autodefinesc prin
numeroasele pagini de dialoguri ce denotă o concurență
nedefinită, un schimb de idei, adesea contradictorii, eta-
lându-și cunoștințele de cultură generală, convingerile
cu înclinații filosofice, într-o agitație specifică tinereții
tumultuoase, nerăbdătoare să ia viața în piept, în ultima
parte a romanului acțiunea căpătând un ritm alert, parcă
spărgând ghemul de trăiri negative, de nemulțumiri
adunate până atunci.
Protagonistele romanului sunt două studente,
una la Facultatea de arhitectură, Andreea, și cealaltă la
Politehnică, Eva. Evident, total deosebite ca personali-
tate, se complementează într-o prietenie desăvârșită, a
tinereții curate.
Andreea este impulsivă, are o fire artistică, nă-
zuroasă și rebelă, imatură în gândire și acțiune, în ace-
lași timp dezarmant de sinceră, talentată, se află într-o
continuă frământare, instabilitate, într-o continuă cău-
tare a eului, nemulțumită și în conflict declarat cu tot ce
o înconjoară, găsindu-și înțelegere și reazem doar în
prietenia Evei, doar în ea având încredere.
Total diferită, Eva, introvertită, profundă în
gândire și sentimente, hotărâtă în fapte, așezată sufle-
tește într-un echilibru interior, își dezvoltă personalita-
tea cu prudența copilului însingurat care învață de mic
209
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
să-și poarte de grijă. Ea oferă cu generozitate iubire, se
atașează pentru totdeauna, cu răbdare și încredere.
Mama își părăsește căminul conjugal pentru o nouă iu-
bire. La vârsta de optsprezece ani își pierde și tatăl, fiind
adăpostită în casa lui Beti, sora tatălui, o femeie asprită
de singurătate și nenoroc în dragoste, geloasă pe iubirea
cumnatei, răzbunându-și neîmplinirile prin intervenții
neonorante, meschine în viața nepoatei. Eva o iartă, ac-
ceptă cu seninătate tot ce i se întâmplă, crede în forța
iubirii, dovedind spirit de sacrificiu și un optimism în-
duioșător.
Metaforic, cele două personaje par două ramuri
provenitea din alcătuirea aceluiași trunchi, însă, cu pul-
siuni diferite. Andreea, în dezlănțuirile ei, pare să cap-
teze forța celor care o iubesc, vlăguindu-i, destinul
acestora frângându-se brusc, tocmai în momente legate
de stările ei capricioase, de maximă nervozitate. Ștefan,
soțul, și Eva, prietena, sunt victimele reale, cărora în-
tâmplările vieții le fură iubirea, adevărata apă vie a vie-
ții. O lecție a destinului care o scoate pe Andreea din
năuceala haosului sufletesc, din ”rătăcitoarele dru-
muri”, ca fond, maturizând-o.
Rătăcitoarele drumuri, un roman închinat tine-
reții exuberante, frumoase și curate, închinat căutărilor,
cărărilor experimentate de viață până ca aceasta să-și
găsească drumul destinat. O carte de suflet, scrisă cu
reală vocație literară, care anunță o romancieră lucidă,
în același timp sensibilă, aplecată asupra adevărurilor
existenței umane.
Eliza ROHA
Iubirea ca un cântec
Cartea „Eșarfe de
senin înnodate cu ploi”
(Editura Armonii cultu-
rale, Adjud, 2016) mi-a
oferit prilejul să descopăr
un veritabil șlefuitor în
carnea cuvintelor, un pre-
țios depozitar de senti-
mente poetice numai
bune pentru alinarea și
mângâierea sufletului, în
persoana poetei Aura
Popa. Tema principală
abordată de poetă este iubirea, cu tot complexul ei de
trăiri firești și nefirești, cu toată curgerea ei lină în cre-
uzetul inimii, iubirea ca un cântec încrustat pe un por-
tativ al dorului, al speranței și al liniștii astrale.
Rețeta iubirii este prescrisă de poetă în alcătuiri
poetice ca o respirare de aripi pe unda gândului fugar:
Tânjește dorul meu să își mai stingă/ văpaia ce îl ține-
n noapte treaz/ iar marea mea vrea doar să te convingă/
că pentru ea ești unicul talaz…(Jind, p.41); din calea
ta, din gândul tău văratic,/ din vise și din cărțile de joc/

dar fără tine calc doar pe jăratic/ și duc pe brațe mări
de nenoroc. (Iubesc! Da, te iubesc!, p.42) La baza cre-
zului literar al poetei se situează o construcție de cu-
vinte a cărei osatură reflectă îndelungate căutări și re-
flecții, dar și umbletul temerar la sertarul cu duioșie și
sensibilitate: Poetul râde când îi râde clipa,/ Rostește
ploi, când ploile-i vorbesc,/ Scrie pe foi poate plângând
risipa/ Când irosirile-i se întețesc. (Poetul, p.10)
Versurile Aurei Popa au o puternică “aură” de
melancolie nutrind a speranță ca o lumină ancorată pe
țărmul depărtat al iubirii: în gara noastră, singura în
care/ au mai rămas zorele la ferești/ azi ploaia îmi va
duce la culcare/ umbra tăcută, depănând povești// din
ghemul unei veri tot mai ciudate/ ce înrămează arșiți și
răcori/ dar mâine îmi vei fi din nou în toate/ speranțele,
iubire ce mă dori…(Îmi spun, p.21) sau E-aproape
vară dar nu și în gânduri/ iubirea mea. Aici e încă-
ngheț./ Ne-alunecă tăcerile prin rânduri/ căci visul nos-
tru nu mai e citeț. (Gând între anotimpuri, p.25) Indi-
ferent ce poem citești din această carte, gândurile de iu-
bire, de un farmec aparte, ale poetei te cuceresc: În
palma ta de zbor, catifelată/ Cum mă răsfăț? Privindu-
te… Și-atât…/Și chiar de-mi e lumina deocheată/ Tot
îmi deschei cascadele la gât// Ca să-mi continui curge-
rea-nspre tine./ Ascut mereu săgeți de cumpătări/ Dar
nu și-atunci când nu te poți abține/ Să-mi scrii umărul
gol cu sărutări…(Gând răvășit, p.59) ori Pe buzele
unei dorinți nebune/ Ne întâlnim mereu pe la răscruci/
Când grâul meu răsare, al tău apune/ Iar când m-apro-
pii raiul tu ți-l duci. (Sezon ploios, p.60)
Mulți poeți, culminând cu Topârceanu cu al lui
poem “Plouă”, și-au înnorat gândul pe albul hârtiei, în-
negurați de bacovianul țipăt al ploii, dar nici Aura Popa
nu se lasă mai prejos și ticluiește, pe tema ploii, versuri
de-a dreptul memorabile: Atâta ploaie und´ să mai în-
capă?/ Spune-ne, Doamne, plângi și iarăși plângi,/ Se-
adună-n stoluri nori-ți pe sub pleoapă/ Și tot răstoarnă
în ravene-adânci// Picuri imenși. Cu grindină albastră/
Ne scrii pământul și-n amurg și-n zori./ Te-am supărat
și vina-i doar a noastră/ Că îți reverși oftatul printre
flori. (Oare, p.76)
Și s-o-nfășori în juru-ți…Pe vecie/ Să-ți fiu azu-
rul și să-mi fii senin/ Eu un poet și tu o poezie/ Cu font
de nemurire, alb, aldin…(Doar noi, p. 117) Iată un ca-
tren ce poate însoți, cu succes, declarațiile de iubire pe
care și le adresează adolescenții pe rețelele de sociali-
zare sau prin SMS!
Iubirea față de mamă, ființa cea mai dragă fie-
căruia dintre noi, nu putea să nu fie abordată de poeta
Aura Popa, care își imortalizează mama cu o sensibili-
tate parcă decupată din rugăciunile sfinților: Mă tot
gândesc la tine… Câtă grabă/ a fost în pasul tău, măi-
cuța mea./ Tot timpu-ai alergat, “fiindc-aveai treabă”,/
s-aduni fărâma-aceea ce ținea// departe foamea, frigul,
sărăcia/ și zâmbetele noastre tot pe chip/ chiar dacă în
privirea-ți, nostalgia/ se răsturnase toată… În nisip// de
poezie, urme neștiute/ ai tot lăsat, strigându-l doar pe
el,/ cel ce-a plecat pe căi necunoscute/ și nu te-a
210
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
pregătit în niciun fel// cum să ții piept furtunilor din su-
flet// sau de aiurea, cum să mai trăiești// cu-atâta-ndu-
rerare în răsuflet/ și de-orice neajuns să ne ferești.// Mă
tot gândesc la tine-a mea icoană/ fiincă mi-e dor chiar
și de-a ta dojană…(De dor, p.23)
Și închei cu un poem despre iubire de o frumu-
sețe tulburătoare: Ai auzit ceva bătând aseară/ În gea-
mul tău? Eu am rugat un ram/ Să îți trezească gândul
și-o vioară/ Să-ți cânte-a dor cumplit. Dacă știam// Că-
ți îmbrăcaseși visele cu mine/ Să te trezească n-aș fi in-
sistat/ Și-aș fi pășit și eu, în rând cu tine/ Pe drumul
verii noastre înrămat// De maci albaștri, răsucind lu-
mina/ Mereu dinspre apus spre răsărit/ N-aș mai fi scris
cu umbre pe retina/ Unei priviri care s-a molipsit// De
ploi și de atingeri incomplete./ Aseară ți-a bătut un ram
în geam/ Și o vioară ți-a cântat cu sete/ A dor cumplit
de țărmul ce-ți eram…(Spune-mi, p.100)
Ilie GORJAN
„Orizonturi poetice” –
Antologia unor nume
Inspirată imaginea de pe coperta întâi a cărții,
unde de pe ecranul aparatului de filmat a rămas un colț
din imaginea unui ocean infinit. Valuri și valuri - con-
turate, care apoi se pierd într-o ceață de un albastru si-
niliu – nedefinita imagine arătând, parcă, același și ace-
lași val fără oprire al unui ocean nesfârșit.
Poeții au nume, deși ei trăiesc printr-o poezie
plurivalentă, prin multitudinea de imagini personali-
zate. Ieși din poezie ca dintr-o expoziție de pictură, păs-
trând din fiecare tablou ceva deosebit. Culoarea limbi-
lor doar e aceeași și figurile de stil, ca niște instrumente
muzicale mânuite cu măiestrie. Ai sentimentul regretu-
lui când ajungi la ultima strigare de nume și, poate de
aceea, am o așa dorință rebelă de a reboteza pe fiecare
dintre semnatarii acestei antologii cu ceva din interiorul
scrisului său.
Voi începe cu părinții spirituali, din truda și ini-
țiativa cărora a apărut cartea.
Elisabeta Boțan și Ioan Barbu își unesc efortul scri-
sului aducând, împletind și dăruind tuturor cititori-
lor…o carte cum n-a mai fost alta.
”Generalul” – cum începe să ne placă să-i spu-
nem între noi celui pe care o lume întreagă a scriitorilor
îl știu și îl recunosc drept ”Nenea” – alături de suflet și
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

măiestrie a pus la dispoziție clipe lungi de muncă și răb- Mâine sau mereu”.
dare în Editura ”Antim Ivireanul”, deja celebră și peste Impune:
hotare. ”Nu citi fum! Scrie cu foc, chiar de-ar fi să fie
Elisabeta Boțan – gospodina perfectă a cuvân- pe apă!” pentru că
tului scris din care curge apetitul de nestăpânit pentru ”Există prea multă lumină”.
citit este văzută și ca ”o adevărată luptătoare în vers Abdul Hadi Sadoun (Irak) sau Sfătuitorul înțelept
pentru frumos, dreptate și adevăr”. Pentru ea, ”Poezia care îndeamnă:
este unicul nostru teritoriu” în care vede ”zâmbetul tatei ”Ascultați cu mine liniștea (…)
răstignit peste amurgul ierbii”. Acest urlet liniștitor.”
Prefațatorul – mare vornic al întâlnirii între fi- Isabel Miguel (Spania) căruia ”Într-un murmur orb pe-
lele antologiei – este Gregorio Muelas Bermúdez. Se reții îi solicită prezența” și care spune că:
întreabă în versul lui în numele celor mulți și întristați: Timpul meu n-a fost niciodată mai grăbit” și
”Se poate dormi fericit în pământ?” Este ca un ecou al apoi:
cuvintelor din slujba pentru înmormântarea creștin-or- ”Timpul întinerește cu timpul”.
todoxă: ”Adusu-mi-am aminte de proorocul…”. El Daniel Montoly (Republica Dominicană) – vrăjitorul
vede ”palida oglindire a atâtor vise frânte de foamete, care dezleagă secrete ancestrale:
război și mizerie”. ”Taina melcului explică poziția cosmosului în
Poeților prezenți între coperțile acestei antolo- psihicul șarpelui”. Pentru el ”Craniul e o frântură de
gii le păstrez numele doar pentru a lega identitatea lor glas”, iar ”Ceasul este doar denumirea neprevăzutului”.
de ceea ce au mai sfânt în scrisul lor; când și unde s-au Dušica Nikolic Dann (Republica Serbia), minunea
născut, cu ce se ocupă, ce au publicat, găsiți în antolo- neminune chinuitoare:
gie. Eu îi văd prin esența versului lor, prin ceea ce îi ”Șarpele continuă să trăiască fără cuvinte”.
delimitează în poezie și-i face unici. Astfel, așa cum am ”Bietul călău!
afirmat, pentru mine fiecare poet va primi un nume din Cum va putea dormi la noapte?
ceea ce a scris. Acesta a fost ultimul gând al condamnatului
Și acum, marea rebotezare folosind semnul zo- Și a privit cerul.”
diacal în care poezia cheamă autorul la autodenumire Jorge Ortiz Robla (Spania) – a reînviat Socrate
prin autodefinire. ”Cine crede în limite
Elisabetta Bagli (Italia) are numele previziunilor me- Se expune riscului de a se irosi”.
taforice:
”Ești fată și nu știi ”În același pământ din care se nasc florile
Că vântul de mâine suflă deja Se îngroapă copiii.”
În pletele tale”. Cristina Maria Penalva Pastor sau Memoria nopții:
Izara Batres (Spania) este numele întrebării: ”Nu mă obligați să beau
”Îl vei putea vedea Din apa uitării.”
Pe făuritorul de stele?” ”Noaptea zboară peste lume
Ea știe că ”timpul și poetul se sinucid din prea Pentru ca cineva să poată plânge”.
multă dragoste de viață”. ”Cât de încăpățânată e noaptea
David Bazo Galán (Spania) se autodefinește: Când vine raza și o destramă”.
”Sunt glasul ce amuțește în pulsațiile
Tuturor sufletelor din lume” și Claudia Piccinno (Italia) este rugăciunea spre un zeu
”Dorm pe tăișul unui glas ce mi se stinge”. bun și milostiv:
Ismaël Diadié Haidara (Mali) în dorința de autodefi- ”Iubește-mă, Doamne, în imperfecțiunea mea,
nire prin poezie afirmă că: Iubește-mă, ca să mă împac cu trecutul” și este
”Nu sunt decât un vers liber martorul minunii ca:
Din poemul lumii”. ”Oglinda unui cer suspendat
Jordi Doce (Spania) – cruce și culoare Între cum este și cum i-ar plăcea să fie”.
”În adâncul nopții totul e cruce Manuel Rico (Spania), îndrăgostitul care spune că
Culoarea brazilor ”În fiecare noapte îl ador pe Dumnezeul ce stă-
E culoarea rătăcirii”. ruie…
Pe Ricardo Fernández Moyano (Spania) îl găsim la Un Dumnezeu străin ce stă în casa noastră”. El
căldura ”vrăjitelor ceasuri” și-ți vestește: acceptă
”Să știi că aceste zile eterne ”Conviețuire cu visele
Sunt coamele norilor Unui iunie frământat…” și cu prudență preven-
Ce se încâlcesc tivă conchide
În giruetele clopotnițelor.” ”Te-ai apropiat de fumul înserărilor…”.
Angel Guinda (Spania) Sofia Rodriguez Garcia (Columbia) – oglinda cu fața
El este semnul întrebării eterne: întoarsă spre cerul altcuiva:
”Ziua de mâine e azi sau niciodată, ”Vreau să-ți fac un copil tăcut…

211

Ca soarele acesta transformat în plâns.”
Ea îndeamnă:
”Hai să tâlhărești mușcăturile sufletului” pentru
că
”Frumusețea nu mă mai însoțește”.
Youssef Rzouza (Tunisia) – sub semnul nedreptului și
crudului război:
”În Gaza cade o fetiță”
”Criminalul de război aprinde televizorul”. El
se autoportretizează:
”Seamăn cu un râu
Ce-și varsă apele în Mediterană”.
”Mă tem…Mă tem…
Sesam, deschide-te!
A fost cândva… o mare”.
Ángela Serna (Spania) – femeia de dincolo de cata-
clism:
”Vom găsi un timp
Fără oglinzi.
Fără dune.
Fără metafore.
Doar praf,
Definitiv, dărâmături” cu:
”Glasul oaselor
Rătăcind fără întoarcere”.
Sofia Skleida (Grecia) – Oricând și oriunde! Prezent!
Pentru că
”Ne îmbrăcăm cu sete de viață” și pentru că
”Ne-am transformat în haine ale timpului” și
”(Mamă) privirea ta maternă înalță castele.”
Heberto de Sysmo (Spania) – cercul care se închide în
spirală – dovezi
”Iubim, urâm…Ne doare
Astfel, rana își caută spațiul literar”.
”Corpul tău e biciuit de vreme”.
”Primele cuvinte – bucuria părinților
Ultimele cuvinte – tristețea fiilor.”
”Scriu la limita de supraviețuire în nesomn”.
Robert Șerban (România) – un dac oriunde acasă în
Europa – pentru că
”Omul fulgerat continuă să meargă
Legat cu fulgerul de cer” iar
”Mama are părul de culoarea cremenei
Mâna începe să fumege după ce i-o sărută fiul.”
Miguel Veyrat – din ceruri se vede o lume mai bună
”Cicatricea rupturii între pământ și zori
Sfâșie uneori o rază de timp însângerat” și
cheamă
”Îngeri rebeli pentru o unică limbă universală”.
Óscar Wong (Mexic) –
”Oriunde același
Nicicând un altul
Nicicum imitabil”, pentru care
”Zorii nesățioși clocotesc
În trupurile noastre.”
”Merg după pielea orizontului
Precum o omidă.” Și, așa cum chiar el spune:
”Sunt învolburare de lumină ce calcinează”.
212
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Așadar, la răscrucea unei antologii bilingve (ro-
mână și spaniolă), în care 25 de poeți din 11 țări și un
editor român, a rodit din sfântă sămânță de poezie o cu-
nună de rege pe care și-o pune pe cap cititorul – el –
stăpân și judecător al darului omenesc de a scrie; în
orice limbă, oricând și oriunde.
Ion DRĂGHICI
Melodia cuvintelor și spectrul culorilor
Alexandru Sincu are un
scris "exploiv" cu întârziere!
Să te trezești noaptea si să
spui "ia te uită, Domnule, îi și
visez personajele , ", să te tre-
zești, deci, noaptea și el să
vină la întâlnirea acea, neaș-
teptată, întâlnire cu Haosu
"temperat"al cunoașterii, ehei
bine, trebuie să fi gândit și
transcris inconfundabil!
La experiența dobândită
printre cărți și scriitori, cred că Alexandru Sincu este
asemenea lui Mateiu Caragile, unicat în Literatura Ro-
mână!
Infantila "teoria" scriitorului cu o singură carte (pu-
blicată), dar care promitea" se clatină și se dărâmă: O
singură carte (publicată) poate deveni OPERAĂ! O
carte a lui Alexandru Sincu, ”La câinele fidel – Jocuri
și jucării” –, devine o strălucită confirmare: ce este
"simplu" , poate fi de o enormă complexitate și că doar
marile talente izbutesc această sinteză . Toată poezia lui
Bacvoia "stă" într-un singur volum; Max Bleher a scris
în două,titluri o experiență sidelirantă! De Mateiu Ca-
ragiale vorbeam mai sus!
Trebuie să ajungi într-un punct al înțelegerii, în care
limba nu este numai comunicare inteligibilă, ci si me-
lodie și culori! Lui Sincu îi reușește de minune aparenta
juxtapunere întâmplătore de cuvinte, în fapt un simț l al
limbii în articulațiile sale intime! Citești și auzi melodia
cuvintelor și vezi spectrul culorilor ilustrând literele…
Scrisul este un festin și pentru cel care "gângăvește" pri-
mele lecturi, cât și pentru cel mai rafinat gust!
M-am întrebat ce secret scunde această carte (eu am
mai citit și Sincu nepublicat), de unde vine atracția sa
magnetică? .Alexandru Sincu știe explicit ce înseamnă
și ce rol au, sintactic și morfologic, verbele predicative,
substantivele substantivale, prenumele personalizând,
adjectivele situând calitatea, adverbele circumstanțiind!
Operă "înseamnă" dorința imperativă de a reciti un
text!
Scrisul acestui Domn al Literelor se rerecitește.
Nicolae ADAM
Paris

O carte – doi critici literari
„Eroii mei cu nume de stele”,
de Ioan Barbu…
(sau Pașii spre Rai, autorul povestind Maiei)
Dacă Raiul este o grădină a muzicalității, pașii
prozatorului Ioan Barbu, pe clapele cuvintelor, ating
bucuria textului cu bemoli și diezi, bine temperați. Car-
tea lui Ioan Barbu, recent apărută, „Eroii mei cu nume
de stele”, o antologie cu povestiri scrise (și rescrise) în
prag de toamnă, povestește lin, armonios, intr-un proces
ubicuu, de muzicalitate a textului, despre eroi, dintr-o
istorie tumultoasă, împovărată de răul din lume… Ce
poți să faci când se pornește răul în lume? Descrierea
lui, a posteriori, la decenii distantă, când răul se mani-
festă altfel, cețos, ca un debut de sindrom, într-o pato-
logie, altfel, nu alta, cum face Ioan Barbu, intr-un text,
care să impresioneze, prin mângâierea, muzicală, a cu-
vintelor… Așa sunt povestirile lui Ioan Barbu despre
infernul de la Canalul Dunărea - Marea Neagră, din
Aiud sau Pitești, din munți, cu coșmar, suferințe, schin-
giuiri, torturi, dar și cu torționari. Cu ochi melancoli-
zați, de timpuri străvechi, povestind,simplu, pentru
ochii nepoatei sale Maia, copilul din alte generații, care
clasifică animalele în domestice și sălbatice, fără să ne
întrebe, oricum, nu știm, unde este granița…
Sunt în volumul lui Ioan Barbu și texte despre
Roma (bibliografie actuala), despre Mihai Eminescu,
George Enescu (texte patetice), despre locotenentul-
erou Alexandru Costeanu, despre Constantin Zărnescu
și Făt-Frumos al românilor,, despre Delta Dunării, uni-
cat în lume, despre călătorii în America (fastuoase și
utile) cu întâlniri cu români-martiri, în Occident (efici-
ente prin mesajele lăsate). De altfel, Ioan Barbu, prin
generozitatea sa, și-a plimbat, gratuit, și prietenii prin
Europa. Pentru că generozitatea scriitorului Ioan Barbu
este a doua sa natură.
Povestiri, în cuvinte simțite, ca parte a ritualu-
lui poetic: lumina este "tamizată", Academia de la Siera
este "liberă'', George Enescu este ... Magnificul muzicii
lumii!
Prof. dr. Ion PREDESCU
213
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Un volum reprezentativ al prozei
românești contemporane
Creatorii, în general, şi scriitorii, în mod spe-
cial, îşi au rolul lor în societate. Ei sunt aplecaţi asupra
uneia dintre cele mai frumoase îndeletniciri umane, li-
teratura, produs al dimensiunii interioare a minţii, aflat
la interferenţa artelor. Confratele Ioan Barbu se înscrie
acestei paradigme, fiind o binecuvântare pentru viaţa
spirituală românească. Născut şi crescut în arealul Ro-
vinelor, trăitor în cel al oraşului Domniei lui Mircea cel
Bătrân, scriitor călător pe toate meridianele lumii, opera
sa sugerând întâlnirea cu propriul său Eu. Universul re-
vistei Rotonda valahă sublimează totalitatea creaţiei
sale literare.
Apărută la Editura Antim Ivireanul, Râmnicu
Vâlcea, 2019, Eroii mei cu nume de stele cuprinde 15
proze scurte, povestiri, care, după mărturisirea autoru-
lui, fac parte din ampla frescă, cu acelaşi nume, aflată
în desfăşurare. Volumul este dedicat mamei sale, Flo-
rica Barbu, plecată în eternitate cu şase decenii în urmă,
la vârsta de 39 de ani. Cartea prezintă un întreg univers
uman, transfigurând locuri şi întâmplări, portetrizând
eroi, evocând evenimente care i-au marcat viaţa, din co-
pilărie până la vârsta senectuţii. Sunt felii de viaţă trăite
în România, aflată sub ocupaţia trupelor staliniste, şi pe
trei continente: Europa, America şi Asia. Deşi este un
volum de narațiuni ficţionale şi istorice, autorul redă
evenimentele prin ochii sufletului. Impresionantă este
sinceritatea transfigurării estetice, dublată de persuasi-
unea redării adevărului. Teroarea istoriei din timpului
lui Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker şi Silviu
Brucan continuă pe un alt plan această temă abordată în
proza românească de Marin Preda. Întâlnim un număr
impresionant de torţionari, rămaşi, din păcate, în anoni-
mat.
Prezentul volum se adresează tuturor categorii-
lor de cititori, dar în special tineretului, pentru ca roata
dureroasă a istoriei, din ultimii şaptezeci de ani, să nu
se mai întoarcă. De aceea, mesajul cărţii este tranşant:
un popor cu sufleul despovărat de molozul istoriei de-
vine liber! Acest crez artistic este şi un ,,testament lite-
rar”, proza sa dezvăluindu-se precum valurile Oltului,
alteori asemenea celor ale Argeşului şi Dunării, un no-
ian copleşitor de transfigurări ale unor impresii de călă-
torie, alteori de reminiscenţele unor lecturi sau de expe-
rienţe, suferinţe sau bucurii de viaţă, de sentimente tră-
ite în copilărie sau prin locurile pe unde l-au purtat
paşii. Frânturile de imagini, din fotografii şi albume, ri-
sipite în evantai, reînviate din memorie şi din suflet, îl
menţin treaz pe Ioan Barbu, prin tinereţea sa spirituală
fără bătrâneţe.
De la Roma până în Canada, din Spania până în
America, sentimentul de acasă îl însoţeşte, definindu-l
drept un scriitor identitar. În tăcerea nopţilor de cleştar,
scriitorul gândeşte cât de acasă s-ar fi simţit brazii noştri
lângă acei pini maritimi, gemenii lor mediteranieni, ca
şi când ar fi fost crescuţi din aceeaşi rădăcină: Când –

metaforic vorbind, dar nu doar metaforic – istoria şi
geografia parcă fac trup comun, sentimentul de acasă
– oricât ar fi de mare distanţa ce te desparte de casă –
cunoaşte o relevanţă unică. (A coborât un dac de pe
Columnă...).
De-a lungul secolelor, vitejia şi credinţa repre-
zintă vocaţia românilor. Ele sunt argumentate, prin evo-
carea unor mari personalităţi istorice: bravul rege De-
cebal, Ştefan cel Mare – atlet al lui Hristos, Vlad Ţepeş
– grozavul şi asprul Cavaler, apărător al Creştinităţii,
cel mai mediatizat Principe al românilor. În povestirea
istorică, Făt-Frumos al românilor, autorul îl compară
cu zeul Ianus, cel cu două feţe: una reală, alta fantastică.
Eroii mei cu nume de stele trădează un portre-
tist autentic. Ion Vrăbileanu, fiu de ţăran şi de pandur,
revoluţionar de la 1848, devenit Arhimandritul Snago-
veanul, stabilit în Franţa, înfiinţează prima Capelă orto-
doxă din Paris, autentic focar al patriotismului, sub aus-
piciile căruia a apărut revista Buciumul, care promova
educaţia morală şi religioasă. Sculptorul Constantin
Brâncuşi i-a cioplit o criptă pe măsură. Povestirea este
şi o mică enciclopedie privind istoria literară şi religi-
oasă ortodoxă. (Românii din Jean de Beauvais)
În călătoria sa la Palermo, unde Bălcescu îşi
duce în eternitate mormântul fără cruce, Ioan Barbu
consideră normal să-i prezinte crezul acestuia din 17
decembrie, 1851: Toţi românii vor fi una, liberi şi
fraţi! Apriorismul lui Bălcescu îl trăim astăzi, prin în-
fiinţarea Uniunii Europene (Bălcescu e demult acasă,
lucrează în sufletele noastre).
Dezvelirea a două plăci comemorative în amin-
tirea lui Mihai Eminescu, (una la Roma şi cealaltă la
Recanati, alături de statuia lui Giacomo Leopardi), sunt
prezentate în proza-reportaj Coroana de rege al poe-
ziei. Spre lauda italienilor, orgolioşi cu valorile lor, l-au
aşezat pe poetul nostru naţional lângă ilustrul lor com-
patriot, hotărând astfel că acolo este locul lui Eminescu:
Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe
soarele un nour de aur din marea de amor – ,,Il Dio
del Genio mi ha tratto a se dal popolo, come il sole trae
a se una nube d’oro dal mare di mesttizia”. Mihai Emi-
nescu trage după el triumfalul car al valorilor româneşti,
de aceea, autorul înfierează ,,neagra campanie” împo-
triva poetului, declanşată de către unii compatrioţi.
Portretul geniului componistic, George Enescu,
este desprins din amintirile marilor muzicieni ai lumii.
În viziunea autorului, el trăieşte în sufletele tuturor ge-
neraţiilor care i-au urmat… opera geniului dăinuind
timpului (Magnificul). Alte portrete, prin care prezintă
tema războiului, sunt cele ale sublocotenentului Ale-
xandru Costeanu şi al Ecaterinei Teodoroiu, care au
murit pe altarul patriei pentru întregirea neamului ro-
mânesc (Eroul de la Olt).
Genocidul roşu este reflectat prin iadul Canalui
Dunărea – Marea Neagră, a cărui deviză era: un telec-
tual mort, un duşman al poporului mai puţin! Din ca-
uza luptei de clasă, acolo, între anii 1949-1953, au murit
peste o sută de mii de intelectuali, simbolul lor fiind, în
214
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
carte, un fost profesor universitar de Filozofie (Cimiti-
rul de sub ape).
Sunt abordate şi alte teme: racolarea informa-
torilor şi turnătorilor de către Securitatea coministă,
procesele opoziţiei şi ale tinerilor paraşutişti (trimişi să
ajute lupta anti-comunistă din 1953), persecutarea inte-
lectualităţii şi emigrarea forţată a elitelor româneşti. Po-
vestea doctorului Grigore Schileru, din Râmnicu Vâl-
cea, rămâne un model pentru tinerii de astăzi, amintire
care se poate concentra într-un singur crez: Sacră şi cu-
rată îmi voi păstra arta şi-mi voi conduce viaţa.(Gre-
gory, doctorul fără de arginţi). Și eroii constructori
din întreaga Oltenie subcarpatică au acelaşi ideal: Ca să
atingi cerul, trebuie să treci mai întâi prin treptele ia-
dului... Pe şantier e ca pe front. Contează secundele
(Oameni care au atins cerul).
Cartea Eroii mei cu nume de stele, a prozato-
rului Ioan Barbu – un laudaţio al nedezrădăcinării
spirituale faţă de patria mamă – este un volum repre-
zentativ al prozei românești contemporane, la cumpăna
dintre mileniile al II-lea și al III-lea. Conotațiile acesteia
sunt vizibile: Patria e în tine, oriunde vei fi exilat pe
glob, în constelaţii sau dincolo de toate galaxiile ma-
relui Univers. Oricâte ar fi făgăduinţele străinătăţilor,
ţărâna, sufletul şi spiritul din care eşti plămădit te
strigă îndărăt (Mamă dragă...). Punctul său forte îl
constituie conexiunea dintre autonomia esteticului şi
paradigma identitarului. Eroii săi au statură clasică,
înalţi, vânjoşi, ochi de vultur, căpitani ai munţilor, eroi-
simbol purtători ai mesajului că valoarea nu aşteaptă
trecerea anilor.
Nelu BARBU
Băbeni
Călătorii de suflet
Iubitorii de călătorii,
mânați de doruri de ducă pe
drumuri întinse într-o parte
de lume, găsesc în volumul
poetei MARINA COSTA
,,DRUMURI ȘI DORURI”
(Editura Amanda Edit.,
2019), o captivantă călăuză
turistică, prezentată pe note
poetice. Este o adecvată mo-
dalitate de a pune în mișcare
undele imaginației stimulate
de talent, pentru a admira
priveliști ispititoare, pe diverse meridiane terestre….
Cu un mare suflet binevoitor, cu iluminare cre-
atoare și remarcabilă vocație, Domnia Sa se prezintă la
întâlnirea cititorilor, cu oferte plăcute și formatoare, în
primul rând, din sfintele meleaguri românești: Orașul
dăltuit în viețuirile românilor cu litere de aur-ALBA
IULIA (,,Bat clopotele în cetatea / legiunilor latine de
odinioară / vestind pentru urmașii acestora / clipa Uni-
rii”) , MAREA UNIRE (,,Steagurile au înflorit în
inimi, / Cântecele au înflorit pe buze / și s-a strigat

FRĂȚIE ”) Cu pricepere meritorie, reușește să-l rea-
ducă în inimi pe emoționantul martir român – AVRAM
IANCU (,,Se întoarce să-și revadă țara….Din gorunul
sub care/ Și-a rostit jurământul / mâinile strămoșilor îl
binecuvântează”).
Într-un alt plan, lăsându-se legănată pe valuri
albastre de DUNĂRE, martorul multor fapte de vitejie
(,,Zâna mea dragă, cu plete lichide / și ochi albaștri-
verzui / valurile tale s-au întrupat în multe cântece”) și
RUGĂCIUNEA (,,În barba Hășmașului caut apa vieții
transilvane”).
Lin, pe fir de gând limpede, distinsa doamnă,
ne teleportează sub cerurile mediteraneene, larg des-
chise spre seninul azuriu. Bună cunoscătoare și deosebit
de inspirată, poeta Marina Costa, cu vocație de magistru
în altarul poeziei, ne conduce închipuirile ca un magi-
cian cu ziceri potrivite, mângâietoare și ademenitoare,
într-un periplu tentant prin meridianul european. Pentru
deschidere, zăbovește pe undele de la MAREA EGEE
(,,Tu, născătoare de viteji, / cu ochi albaștri și trup un-
duitor….Te rog, nu mă lua drept o străină / și dă-mi
binecuvântarea ta”). Apoi, când pașii siguri pe conti-
nent întârzie mai mult în ținuturile elene: GRECIA
(,,Aici istoria ne privește / cu ochii miilor de pietre/mar-
tore efemerului uman), FATA DIN ATENA (,,Frumoasa
ca floarea de mirt”), PELOPONEZ (,,Peninsule cu
brațe de visuri”), PIURE (,,Aș vrea să mă fac albatros
peste ape, / Să zbor liberă la sânul tău”). După un timp,
dumneaei ne îndeamnă să ne împlinim trăirile trupului
și plăcerile timpului cu un impresionant CUIB DE
VULTURI prezentat cu deosebită scrupulozitate (,,Is-
toria e vie / pe drumurile de munte ale Albaniei”).
Privind spre orizonturile apusene, pe DRU-
MUL ÎNAPOI (Înaintea lor au fost cartaginezii / Înși-
rându-și orașele/pe țărmul sudic al Mediteranei”),
pentru a admira și OCEANUL cu nuanțe albastru-ver-
zui (,,Am venit de departe / să mă închin ție”).
Nu ni se permite să pornim spre casă până când
nu ne reculegem pe lângă RÂUL VIEȚII (Semne arată
/ nivelul atins odinioară- / probabil, când au fost bote-
zați / Fiul lui Dumnezeu și apostolii Săi ”).
Pe itinerarul de întorcere, admirăm țărmurile
pontice: BATUMI (,,Faleza parfumată / foiește dafini
rămuroși / ce repetă legendele vechi”). Tot pe aceste
meleaguri admirăm și locurile despre care naratoarea ne
liniștește că AICI NU SUNT TIGRI (,,O țară de po-
veste se așterne la picioarele mele”).
Dorurile multiple o invită pe poetă acolo unde
îi este ,,Mămica mea/Tu ești înger păzitor”-ÎNGERUL
PĂZITOR, cu clopoțelul care sună zgomotos din CO-
PILĂRIE, cu florile care au ,,suflet alb, de floare…./
Nume alb de floare”-NARCISA, unde-s FRAȚII MEI
pe care-i iubesc la fel ca la începuturi (,,Frații mei / Nu
v-am uitat, să știți / Timpul și soarta nu mi-au îngăduit
/ Alături mereu să vă am, / Dar vă iubesc la fel ”) și
prietenii care o privesc cu ochii blânzi ai amintirilor.
Poeta a parcurs, cu paginile acestui volum con-
ceput și realizat înțelept, numeroase itinerarii geogra-
fice, istorice, religioase, literare, fiind acompaniată, în
215
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
permanență, de multiplele DORURI care i s-au cuibărit
peste ani, în suflet și, spre marea satisfacție, n-au pără-
sit-o niciodată.
Am citit ,,DRUMURI ȘI DORURI” cu multă
plăcere și deosebit interes, apreciind din suflet această
distinsă realizare. Deschideți volumul cu încredere și nu
veți fi dezamăgiți!
Nică D. LUPU
Cea din închipuire sunt eu cu adevărat
Motto:
„Şi sună-mă luni
Dacă mai ai cum reveni din
cenuşă”
(Irina E. Childs)
Omul este umbra unei
întrebări etern nerostite. Dumne-
zeu, ştiind răspunsul, i-a ascuns
cuvintele cu care ar fi putut să în-
trebe, încât umbra să nu devină
pe de-a-ntregul trăire, sentiment,
lacrimă. Astfel, dintr-o necesi-
tate simţită, dar încă neexprimată, s-a ivit poetul. În ca-
zul nostru, poeta Irina E. Childs.
Volumul de versuri PRIMĂVARA ETERNI-
TĂŢII apărut la Editura AmandA Edit în anul 2019 al
distinsei poete Irina E. Childs, seamănă cu zborul unei
păsări prin văzduhul misterios şi tainic risipit albastru
între departele-aproapele lui Dumnezeu şi rostirea ada-
mică.
La poetă, trăirile fruste se exprimă tot aşa, eva-
dând din absolut orice canon arhiştiut al scrierii con-
temporane, dar adunând în expresie atâta profundă înţe-
legere a stării de absolut, încât ne-am pus fireasca între-
bare dacă nu cumva între Irina şi Divinitate există un
pact, o înţelegere secretă prin care Însuşi Dumnezeu i-a
îngăduit poetei să se exprime în graiul numirilor dintâi,
aşa cum numai aleşii o mai fac: „Dumnezeu se priveşte
prin ochii mei/ Se respiră se destinde în răsărit de zi/ Nu
are nici o grabă niciunde/ Se contemplă pe Sine/ Şi în
această stare/ De nemişcare/ firul dintre Dumnezeu ca
fiind tot/ şi cine am fost dispare” (Divina gustare, Pag.
40).
Iubirile poetei sunt focuri vii născute din do-
rinţa integrării în absolut, a contopirii în „celălalt”, căci
absolutul numai în doi poate avea sens şi rămânere: „Oh
Doamne/ Cunosc aceste semne/ De amară beată ambro-
zie/ Ce îmi curgi în toate venele vieţii/ Ştergând cu fie-
care început de iubire/ Ordinea pre-stabilită din ea” (În-
drăgostire, pag. 15)
Irina E. Childs descoperă prezenţa divinităţii
acolo unde puţini şi-ar putea-o imagina, în zbaterea
unui fluture tocmai iubindu-şi floarea, în tremurul undei
sub adierea unei priviri fugare, în braţele bărbatului
contopind lacrima şi surâsul în dureroasa bucurie a unui

act sexual, ce tot binecuvântare este: „Of bărbate dacă
tot ţi-a venit vremea/ Sărută-mă odată/ Şi ostoieşte-mi
acest tremur/ Din toate timpurile şi frunzele şi apele”
(Gem de plăceri, pag. 55)
Femeia din închipuirea tuturor este cea mereu
adevărată şi vie, risipindu-şi cu dărnicie frumuseţea şi
eternul întru sacrificiul ultimului, marelui adevăr ce ne
guvernează existenţa: IUBIREA. Ea este cartea la nes-
fârşit citită şi mereu deschisă „la pagina corectă” de
unde, la o vreme, cuvintele evadează în nerostit, lăsând
în locul lor numai adevărul trăirii în absolutul cifrei doi,
cum spuneam un pic mai înainte: „Mă simt ca o carte/
Care ţi-a căzut în braţe/ Din Biblioteca/ Vieţii/ Deschisă
la pagina corectă// Uimit o priveşti... Citeşti?/ Sau deja
intri/ Topit/ dincolo de cuvinte/ În Cel ce a scris-o? (Fe-
meia vie, pag.19)
Poemele Irinei E. Childs nu trebuie citite cu ri-
gla sau compasul ordinii geometrice, nici suprapu-
nându-li-se tiparul cutumiar al zicerii clasice arhiştiute.
Ele au o ordine secretă în aparenta lor dezordine, pen-
dulând fără greş pentru iniţiaţi între rostirea dintâi as-
cunsă oamenilor şi cea adamică îngăduită tuturor într-
un final, chiar dacă sub un vag parfum luciferic. Dar ce
este lucifericul, dacă nu un potenţial răspuns la multele
întrebări omeneşti ce ne încolţesc timpul trăirii întru re-
întâlnirea cu Dumnezeul din fiecare?
Volumul de versuri PRIMĂVARA ETERNI-
TĂŢII stă sub semnul ofertant al unor sentimente şi tră-
iri aidoma rugăciunii soarelui pentru frumuseţea lumii
de dragul căreia renaşte în fiecare dimineaţă. Felicitări
poetei!
Mihai ANTONESCU
Carte despre cărți
„A mai scrie azi cărți despre cărți este un act
oarecum temerar, e ca și cum ai încerca să aduni frânturi
de cioburi de oglindă în ideea de a obține întregul răs-
frânt în oglinda compactă", susține în textul care des-
chide această carte Nicolae Busuioc, cunoscut eseist,
critic și istoric literar din Iași. Și domnia sa continuă
observațiile pertinente legate de lucrarea de față și nu
numai, opinii adunate sub titlul „În orizontul rigorii dar
și al sensibilității”: „Critica literară, fie ea și de întâm-
pinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l
ajuta să înțeleagă și să discearnă între textele lipsite de
valoare și cele care oferă neîndoielnic mesaje,
216
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
învățăminte și idei de a fi reținute. Cititorii nu au cum
să nu observe cum ei înșiși pot trage foloase în selecția
cărților. Între critica literară și lectură se creează o punte
necesară și importantă, o relație interdisciplinară în care
evaluarea critică și receptarea textului intră într-o ecua-
ție cu mecanisme subtile de funcționare, cu un echilibru
susținut de simțul critic și, pe cale de consecință, de gus-
tul lecturii".
Antologia de opinii critice, „Seninul din inima
cărților”, se remarcă prin diversitatea lucrărilor recen-
zate și deopotrivă prin cea a scriitorilor, cu reședințe în
diferite zone din țară, ba, chiar și dincolo de granițe, la
Antipozi. Cezar-Florin Ciobîcă, din Botoșani, este au-
tor de poezie și proză, iar haiku scrie din 2008; poemele
sale au apărut și pe site-uri internaționale; are premii la
concursuri de gen, fiind selectat printre cei mai creativi
100 de autori de haiku din Europa. Cel mai recent vo-
lum, în ediție bilingvă română-engleză, „Petale în
vânt”, primește aprecierile calificate ale scriitoarei Va-
silica Grigoraș, ea însăși, precum se știe, fiind și o îm-
pătimită a haiku-ului. Ioan Nicolae Mușat, eseist și
poet, se află în atenția autoarei prin cărțile „Catedra
Sfântului Mare Mucenic Sava” și „Paștile Tău,
Doamne”, ambele apărute la Buzău. Poetei Mariana
Gurza îi este prezentată o nouă apariție editorială,
„Dumnezeu și umbră”, ediție bilingvă română-engleză,
apărută la Târgoviște. O altă lucrare, „Apropieri: Mari-
ana Gurza - pelerinaj prin idee, gând și suflet”, editată
la Roman, pune în evidență scriitura acestei autoare
creștine. La editura „Singur” din Târgoviște și-a scos
cărțile de poezie Nora Rotaru. Titlurile lor: „Apostol
fără nume” și „La granița-ntre vise”. Să ne oprim ceva
mai mult asupra jurnalistului și poetului Gabriel Drag-
nea, prezent în volumul de care ne ocupăm grație cărții
„27 dialoguri: Construcții incomplete” (Editura Ti-
parg). Interviurile au drept interlocutori nume mari, pre-
cum: Adrian Marino, Alex Ștefănescu, Ana Blandiana,
Andrei Pleșu, Doina Uricariu, Dumitru Țepeneag, Eu-
gen Uricaru, Gabriela Melinescu, George Muntean, Ha-
ralamb Zincă, Horia Roman Patapievici, Mircea Mar-
tin, Nicolae Manolescu, Nina Cassian, Romul Mun-
teanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și alții. Este meritul
autorului de a-i fi provocat la discuții și câștigul citito-
rilor de a putea să afle astfel informații din lumea lite-
rară, frecventată de cei intervievați.
Continuând prezentarea cărții ajungem și la an-
tologia „Poduri lirice”, realizată de poeta Valentina
Teclici, din Noua Zeelandă. Cei 24 de poeți, din care
jumătate trăitori în țara de la Antopizi, iar cealaltă ju-
mătate din Europa realizează puntea literară, poetică,
gândită de autoarea ediției. Între timp, reprezentanta
Moldovei (Valentina Teclici a copilărit și a învățat la
Huși, a făcut studiile superioare la Iași, iar la Galați a
trăit și a lucrat mulți ani) a scos un nou volum antologic
„Poduri lirice-2”, lansat și în orașul de la Dunăre, lu-
crare prezentată, de asemenea, în acest volum. Cartea
„Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu”, apărută la
Constanța, este semnată de Dan Norea și Eugen

Deutsch, „distinși epigramiști și haijini”, precum îi pre-
zintă autoarea volumului de față. „Mireasa din sufletul
meu”, poezie religioasă, scrisă de Lorena Gabriela
Gherghe, a apărut la Buzău.
Își mai află locul în lucrarea de care ne ocupăm
și alți autori: medicul pediatru Valeriu Lupu, din Vas-
lui, poetul Girel Barbu (cu cartea „Zgomot și tăcere”,
editată la Râmnicu-Sărat), poeta Ana Urma, autoare de
haiku, prof. dr. Petrea Iosub, cu preocupări în filosofie,
publicistică, poezie, acum semnatar al cărții „România
- între umilire și demnitate”, poetul bârlădean Simion
Bogdănescu (cu volumul „Valea, Poete!”), prof.
dr. Dumitru V. Marin („...77 noduri culturale și semne
amicale”, volum editat la PIM, Iași), profesoara Brân-
dușa Dobriță, din Vaslui, prezentă cu versuri pentru
copii și proză scurtă. Și alții. Remarcăm și postfața Ve-
ronicăi Balaj, din care cităm: „Limbajul folosit de au-
toare face dovada unei persoane culte, care deține dex-
teritatea de-a face analogii și de a extinde arealul litera-
turii române spre autori universali. Intersectări de pă-
reri, asocieri, exegeze pe text făcute cu aplomb lasă im-
presia unui studiu temeinic argumentat, dar pigmentat
și cu o evidentă suavitate, o devoțiune prietenoasă pen-
tru autorul aflat sub lupă.” Cartea beneficiază de un ca-
lup semnificativ (peste 40!) de referințe critice.
Încercând un final acestei prezentări, trebuie să
remarcăm, înainte de orice, disponibilitatea profesio-
nală totală a Vasilicăi Grigoraș. O politețe (culturală, i-
aș zice) dusă la extrem. Cărțile despre care a scris i-au
fost oferite pentru a-și exprima o părere, iar criticul li-
terar din Vaslui a făcut-o. Prompt și elegant. Cu gene-
rozitate. Cu argumente. Gândindu-se că la celălalt capăt
al ideilor exprimate se află autorii, pregătiți să-și conti-
nue drumurile scrisului. Și datorită opiniilor pertinente,
exprimate de doamna care semnează această carte. Este
critica de întâmpinare benefică? Este, desigur. O spune
încă din prefață Nicolae Busuioc, care apreciază lauda-
tiv eforturile scriitoarei Vasilica Grigoraș, „autoare a
peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, care
își leagă numele de viața cultural-literară vasluiană și
nu numai.”
Dan PLĂEȘU
Biblioteca „Rotonda valahă”
217
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Două cărți sub… lupa Mihaelei Aionesei
„Mesaje indescifrabile”
„Mesaje pentru Iulia”
(Libris Editorial, Brașov,
2019) este cel mai proaspăt
volum de versuri semnat de tâ-
nărul poet Alexandru Cazacu.
O călătorie „în coloniile păsă-
rilor albastre/ ce fac naveta în-
tre istoria pasiunii/ și dragos-
tea (..) / ce nu ia prizonieri.” (
pag.90) este cuprinsă în cele
82 de poeme scrise parcă dintr-
o suflare.
La prima vedere ar
părea o carte epistolară către o imaginară sau nu, Iulia.
Intrând prin lecturare în intimitatea autorului, aceste
„mesaje indescifrabile” care „numără orele până la
iarnă” sunt mai curând o incursiune în labirintul atât de
necunoscut al propriului eu. Un dialog folosit ca un pre-
text de a trece cu sinele mai ușor peste „frumuseți/ prea
mari pentru o singură inimă/ și gramatici latine mult
prea sărace/ pentru rostiri esențiale”(pag.9) în care ca
un meșter iscusit își ia pana pentru a zugrăvi în cuvinte,
pereții unui interior care doar așa se lasă descoperit.
Discret, mderat, fără patosul caracteristic celor
îndrăgostiți, ca și cum ar umbla cu vătraiul într-un mor-
man de jăratec, poetul Alexandru Cazacu reușește să
prindă cititorul în acest joc de-a liniștea pe un teren mi-
nat, în care îl găsim când ascuns „tandru și amenințător/
ca un băț de chibrit/ aprins într-o benzinărie” când „vic-
tima de care are oricum nevoie veacul/ plictisit de revo-
luții/ și iubiri născute în captivitate/ să traversez desculț
covorul roșu/ presărând puțină sare/ peste sufletul des-
picat al nopților de gală”. (pag.11)
Simbolul sării este foarte bine plasat între iu-
birile captive și nopțile despicate, cunoscâdu-se impor-
tanța ei nu doar ca element de bază fără de care mâncă-
rurile ar fi fade, ci și efectul ei miraculos, purificator,
fiind folosit și în diferite ritualuri atât la noi cât și la alte
popoare. O fi sarea folosită aici ca un element vindecă-
tor al unei iubiri neîmplinite, ori doar o stare dătătoare
de sublim cu iz de aforisme pe ici colo?! Numai autorul
știe, eu doar evidențiez câteva versuri memorabile:
„Stagnarea în amintiri comune/ dă iluzia permanenței”(
pag.16) „îmbrățișările nu se pot păstra decât dăruidu-
le.” (pag.18), „o admirație deschide un drum și le în-
chide pe celelalte”, „un drum străjuit de caiși nu mai
contează unde duce” (pag.23), „drumul cel mai greu de
urmat este/ cel pe care îl alegem singuri”( pag.65), „se
poate câștiga o bătălie importantă/când se pot diseca
cele trecute/ cu speranța de a le stăpâni pe cele de acum”
(pag.68), „curajul nu înseamnă absența fricii” (pag 69),
noi punem suflet în toate lucrurile/ iar lucrurile ne

părăsesc însuflețindu-se/ și rămânem perfect de singuri
(pag.41) și exemplele pot continua...
În poezia lui Alexandru Cazacu, dincolo de „flash-
urile lirice” bine surprinse în imagini inedite, ne întâm-
pină un univers încărcat de păsări: condori, cocori,
sturzi, pelicani, rațe sălbatice – fiecare simbolizând
ceva. Mă opresc doar asupra pescărușilor – simbol al
libertății și puterii ca o dorința a zborului, a evadării
dintr-un eu închis în propriile temeri ori ziduri. Liniști,
îngeri, lumină, sentimente, amiezi și nopți trecute prin
toate anotimpurile, prin toate lunile unde „fiecare măr-
turie pare o denunțare când pregătindu-ne/ să înfruntăm
ce este mai rău/ devenim noi înșine răi” (pag.60), „iar
lumina nu mai vrea să apună/ prin periferiile cețoase/
unde speranța devine/ asul din mâneca oricărui civil).
Volumul este presărat cu frumoase metafore.
Cea prin care se insinuează oarecum păcatul colectiv
este memorabilă: „acum când pereții inimii sunt inun-
dați/ de atâta albastru/ și toate vietățile/ așteaptă ziua de
mâine cu un măr pe creștet” (pag.38) În tot acest univers
cu „primăveri ce fug dintr-un vid în altul”, cu picături
de ploaie ce despică clipele”, „sub care trec în galop/
hergheliile unui ciudat anotimp”, stă credința poetului
„nestrămutată/ că veștile tulburătoare n-au să vină ni-
ciodată/ în prima zi a săptămânii (pag.54) Dar ca un as-
tru în jurul căruia se țes fantasme, rămâne Iulia – „un
amestec abia perceput/ de foșnet de aripi / și pas de fi-
ară” care „urcă pe crucea ferestrelor”.(pag.64).
Se desprinde ușor din anumite cuvinte, nevoia de acel
ceva, poate chiar credința, pentru supraviețuirea într-o
lume încărcată și totuși atât de goală, aproape străină
„Avem nevoie Iulia de un pescăruș/ pentru oceanele as-
cunse în privirile celuilalt/ când ziua se stinge în cupa
unei lalele”(pag.30)
Autorul ne poartă cu generozitate în spații geo-
grafice diferite în lume: „atâtea Veneții secate unde ră-
niți am început să rănim” (pag.12), „nefericirea deve-
nea/ atât de cumsecade încât/ seară de seară cuceream
Parisul/ și-l aduceam în garsoniera noastră”(pag.13).
Dar și acasă, acolo unde „miresmele de cimbru inundă
grădina”, „iar noi dansăm prin sala pașilor pierduți”
(pag.27) În tot și în toate prezența în jurul căreia este
scris tot volumul, fiecare poem având-o în primul vers
pe Iulia, fie doar și ca o presimțire viitoare„Simt pe
obraz departele/ din care sărutul tău/ a venit”.
Tonul confesiv captivează cititorul care se lasă dus ca o
gondolă pe luciul unei Veneții ce scoate la iveală atât
încrâncenările dar și slăbiciunile, într-un anotimp al su-
fletului, l-aș numi eu, „năruit într-o crizantemă” , unde
orele sunt „modelate după chipul și asemănarea/altor
ore când lașitatea mea/ întâlnește limita lașității tale.”
Volumul se încheie cu o așteptare care aproape
schimbă sensul întregului volum, lăsând o undă de mis-
ter și impresia că Iulia este însăși iubirea pe care poetul
speră să o întâlnească într-o zi și să o trăiască din plin
cu toată maturitatea vârstei, lăsându-se dus și sedus de
splendoarea presimțirilor. „Am să te aștept Iulia/ după
ce trec toate marfarele lungi/ peste iluziile adolescenței/
218
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
... să ne iubim pentru prima dată/ printre biblioteci ale-
xandrine și piețe orientale/ unde viața mea o presimte
sfâșietor pe a ta.” (pag.90)
Felicitări, Alexandru pentru un volum frumos
rotunjit și copt ca un măr ionatan care te invită într-o
călătorie cu gust de rai „Undeva, cândva prin octom-
brie”...
Poveste în povestea Daco-Voinicilor
Colecționară de tradiții și obiceiuri străvechi,
de chipuri și povești din Voinești, prin mai toate cărțile
pe care le-a publicat până acum, profesoara Florentina
Teacă vine să ne surprindă plăcut cu o nouă carte - „Po-
veste despre noi, dacii din Curbura Carpaților”. Cu-
prinsă în „Colecția Centenarul Marii Uniri” a Editurii
Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, 2019, cartea, pe
lângă povestea inteligent ticluită în care ne sunt dezvă-
luite aspecte importante din viața dacilor, este și un te-
zaur de aforisme. O culegere de gânduri înțelepte, lă-
sate ca zestre de strămoși, generației noastră, care la
rândul ei, o lasă generației viitoare. Căci cartea ne
anunță încă din prima pagină a fi o dedicație: „lui Alex,
cu drag”. Despre care știm din cartea anterioară că este
nepotul autoarei, căruia îi lasă în grijă aceste nestemate,
cărțile, din dorința de continuitate și cu speranța că
acesta, după ani și ani, va duce mai departe munca de
cercetare începută de ea pe meleagurile covăsnene.
O temă deloc ușoară și-a ales autoarea să abor-
deze în această carte, având în vedere că existența civi-
lizației și culturii dacilor este atât de vastă și gravitează
încă între legendă şi adevăr, iar răspunsul la una dintre
marile întrebări despre când s-a format acest popor, ră-
mâne învăluită încă în mister. „Sunt „Dacii – popor
misterios de războinici nemuritori, strămoşii ideali ai
românilor, prima mare civilizaţie a lumii?” Îi lăsăm pe
arheologi să dezlege misterul și noi ne lăsăm purtați de
firul poveștii care are fără îndoială și partea de real, dar
și ficțiune, reliefând talentul incontestabil al profesoarei
Florentinei Teacă de a îmbina știința cu fantasticul. Au-
toare care, din „câteva cioburi” de oale, din câteva bu-
căți de „pietre sparte”, din cercetările făcute cu minuți-
ozitate și dăruire, a reușit să reconstituie chipuri, obice-
iuri, tradiții, fapte, povești îngemănate cu râul, cu co-
drul, cu sufletul munților, cu noaptea, cu iarba, cu vie-
tățile pădurii. Să ridice la rang de artă praful așternut de
trecerea anilor peste misterioasa civilizație dacică.

A suflat în el iubire, căci „mai mare virtute ca
iubirea nu e”, (pag. 9) s-a făcut pulbere de stea și a că-
lătorit pe cărările înnegurate ale istoriei, spre a ne dez-
vălui „neamul cotensilor – vână de daci, vână din vâna
tracilor mari”, unul din principalele neamuri geto-da-
cice. În povestea noastră, ei – tribul dacic al cotensilor,
erau oameni simpli care trăiau în „cătune mărunte”, în-
cercați în bătălii cu „stirpe străine” care le călcau uneori
hotarul, dar harnici, bravi și demni, temându-se doar
„ca cerul să nu cadă peste ei”. Locul lor de bucurie, de
sărbătoare, dar și de adăpost era cetatea Ramidavei,
care din ilustrațiile realizate cu măiestrie de Alexan-
drina Elena Cășunean – Vlad, observăm că seamănă cu
cetatea aflată pe Dealul Florilor Voineşti-Covasna,
acolo unde an de an se fac cercetări pentru a scoate la
lumină taina ascunsă în măruntaiele pământului.
Cu siguranță la baza acestei idei, de a scrie „
Poveste despre noi – dacii din Curbura Carpaților”, a
stat mărturie „Cetatea Zânelor” , despre care arheologii
spun că este una dintre cele mai mari din afara Munților
Orăștiei. O minunăție de cetate dacică scoasă la iveală
după o năprasnică furtună în anul 1995, și care, potrivit
cercetărilor, ar fi fost ridicată în urmă cu aproape 2000
de ani. Deși nu există nicio dovadă care să susțină ști-
ințific o asemenea ipoteză, despre cetate se spune că ar
fi legendarul Ranisstorum, locul în care s-a refugiat De-
cebal și ar fi murit după asediul de la Sarmisegetuza.
Mi-o imaginez pe autoare în zilele lungi de vară
urcând pe cărările de munte împreună cu grupul de co-
pii și povestindu-le despre locuitorii cetății, ca despre
strămoși ai lor. Închipuindu-și printre copaci, cete de
războinici despre care scrie atât de duios, dându-le o
importanță aproape divină: „moșii și strămoșii moșilor
noștri au ridicat dealurile și munții din carnea lor, din
oasele trudite de lucru, au umplut râurile cu sângele lor
vărsat în război, iar norii de sus sunt gândurile lor înțe-
lepte”. Cât de frumos este înnobilată în aceste cuvinte
existența străbunilor daci! „Când Marele a făcut lumina
pământul era neted ca în palmă.”(...) Nu erau dealuri,
munți și nici ape nu erau. A știut El de ce nu le-a făcut
de la bun început: i-a lăsat pe oameni să le facă, să le
cerce vrednicia.” (pag.71)
Toți acești moși-strămoși vrednici, sunt adunați
în carte „sub semnul lupului cu trup de balaur” - steagul
misterios al dacilor ce îi proteja în luptă, care după spu-
sele lui Mircea Eliade, chiar numele dacilor derivă de la
lup şi este asociat unei grupări de războinici. „Dacii
înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt
asemeni lupilor”. Căci sub acest stindard nu s-ar fi putut
afla niște cățelandri, ci doar cei care-n grele lupte au în-
vățat să meargă precum lupii, să urle precum lupii, să
înfrunte moartea chiar și peste timp, ca niște nemuritori
ce sunt, așa cum aflăm și din carte. „Noi suntem mai
crunți decât moartea, că știm s-o purtăm de frâu, ca pe
un armăsar: trebuie să îngenuncheze înaintea noastră și
musai să meargă încotro o slobozim noi. Pe noi nu ne
înspăimântează moartea, noi suntem nemuritori!”
(pag.62) Îndemnuri la unitate și reușită sunt presărate
219
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
din când în când spre a ne aminti rețeta reușitei: „Pute-
rea lupului stă în haită, puterea haitei stă în lup”. „Ca
să-ți urmezi dușmanul, ca să te apropii de el și să vezi
cum și ce face, să-l ademenești și să te repezi asupra lui,
trebuie să știi să trăiești ca o fiară a codrului: să-ți faci
culcuș, să vânezi, să umbli noaptea și să nu lași mai
multe urme, să nu faci mai mult zgomot decât
ea.”(pag.29)
Unul mai uluitor ca celălalt, capitolele în care
este împărțită „Poveste despre noi, dacii din Curbura
Carpaților”, sunt astfel concepute să ne dezvăluie un
popor de oameni pricepuți, îndrăzneți și viteji care își
iubeau țara mai presus ca orice. Iubeau libertatea, cân-
tecele și dansul, lucrau pământul, creșteau animale, as-
cultau vântul în șoaptele căruia, doar de ei știuți, munții
își descopereau aurul, argintul, fierul din care-și confec-
ționau podoabe, coifuri, arme și echipamente de luptă.
Dar în același timp erau mereu pregătiți pentru a apăra
vreun hotar, inventând în acest sens, competiții în care
cei tineri se luau la întrecere cu caii sălbatici, iar cei mai
destoinici dintre ei, și care reușeau să treacă peste toate
încercările, erau luați la oaste. Pe cât de viteji, pe atât
de mândri, mai curând ar fi pierit decât să se lase prinși
pentru a fi robi altor popoare. Așa au dăinuit de li s-a
dus vestea până în zilele noastre.
Personajele sunt creionate astfel încât din des-
crierea lor se evidențiază caracteristici ale poporului da-
cic: dârzenia, hărnicia, iscusința, curajul, dar mai ales
dragostea față de tot ce le-a fost dăruit de Dumnezeu.
Astfel ne vom întâlni cu Tizis cel zis „zece mâini” pen-
tru că atâta spor avea la bătaie” deși rămas cu o singură
mână după o încăierare cu neamul scit. Căci voința de
a nu se lăsa bătut era mai presus de orice. Zinass este
simbolul înțelepciunii. Cu Cotys basileul – titlu dat con-
ducătorilor tribali. „Nimeni altul decât fiul lui Rexox-
Rexos, cel ce fusese odată căpetenie a marelui Byre-
bista”. Daos cel iscusit. Brasus. Rigos, Carpis, Muca-
por, Rentis – oșteni de seamă. Și exemplele pot conti-
nua. Frazele sunt simple. Pe înțelesul și al copiilor și al
bătrânilor, dar adânci ca niște brazde de plug, care sur-
prind și prin detalii ce denotă o cercetare minuțioasă a
vieții și obiceiurilor poporului dacic, dar și aforistic.
Ancorată bine în tradiționalism, autoarea face
apel și la simboluri. Din carte nelipsind descântecele,
ori ierburile de leac folosite la vindecare, dansul cu vi-
ața – nunta, dansul cu moartea. „Opinca-regina: numai
ea putea opri frigul ce venea din pământ și din cer.”
Apoi șezătorile, ia, focul, muntele, luna, râul, tăbliile de
lut, câinii, caii, zimbrii. Natura într-o comuniune fră-
țească. Un doi în unu, așa cum Dumnezeu le-a împletit
destinul încă de la începuturi. Așa-i găsim și în carte,
trup și spirit împlinind destine. Sunt amintiți ciobanii,
cei care trec: „nestingheriți ziua și noaptea, și prin loc
larg și prin îngustime, și slobod și cu pază (...) fără pri-
goană, cu urmă mare, dar neurmăriți de nimeni.” (pg.
39)
Într-unul din capitole aflăm despre credința da-
cilor de a lucra fierul cu propriile mâini, căci doar dând

din sufletul lor armele confecționate cu trudă îi vor as-
culta în luptă. O încântare lirică, așa cum este toată car-
tea, peste care nu pot să trec fără să nu citez:„Și au văzut
tinerii lupi cum minereul e topit de se scurge fierul din
el, cum ferul este încins apoi până devine moale ca
zloata din bălți, cum e bătut până prinde formă, cum e
cufundat în ulei, să capete tărie, cum primește mâner să
poată fi mânuit, cum e aranjat la ascuțiș să știe să caute
degrabă sânge.” Până să mă întreb de unde cunoaște au-
toarea aceste amănunte, o altă uimire mă ia prin surprin-
dere, și aflăm despre cum au învățat ei, dacii să „facă
din foaia de tablă coif, au învățat că lemnul de corn ori
de gutui e cel mai bun pentru arc și au deprins cum să
omoare vipera, să-i ia din venin pentru săgeată. Știau că
fiecare picătură de sudoare de pe frunte se scurge în
arma pe care-o meșteresc și-i dau tărie, cu cât mai multă
tărie se scurge din ei lucrând.”(pag.51) O descriere în
care o recunosc în toată splendoarea pe prof. Florentina
Teacă. Acum știu că tăria ei din asta vine: din sudoarea
frunții, dar mai ales a inimii, lucrând. Din iubire de oa-
meni, dar mai ales iubind rădăcina locului – izvorul
strămoșesc al acestui pământ, căruia îi este dedicată
trup și suflet. Căci cine se mai sacrifică astăzi pentru
comunitate? Cine se mai apleacă benevol la rădăcina iz-
vorului să-i caute tăria în neguri, să-i scoată limpezirea
la iveală și să o redea celor deznădăjduiți de politica
acestor vremuri care lovesc neîncetat în românism și
aproape în tot ce s-a făcut de-a lungul istoriei pentru ca
noi astăzi să existăm? Cei care poartă adânc inscripțio-
nat în ADN-ul lor, o singură țară, o singură mamă – Ro-
mânia!
Cele nouă capitole în câte este împărțită cartea,
sunt un puseu de admirație, un elogiu adus poporul da-
cic pentru vrednicia și onestitatea lui, din care autoarea
a extras cele mai bune îndemnuri și învățăminte spre a
fi în folosul păstrării identității și demnității generațiilor
viitoare. Și le-a descris ca pe o luptă pe moarte și pe
viață a tinerilor de a învinge temeri, a căpăta agerimea
minții, a învăța să fie dârji și mândri, căliți în cele „90
de zile și nopți de oboseală și încrâncenare, de durere și
de chin, dar și de bucurii.”(pag.62), așa cum este con-
cepută și povestea.
Și după zbatere, după ce „au răzbit și au ajuns
la soroc” a urmat ziua cea mare în care toate semințiile
geto-o dace s-au adunat pe Muntele Sfânt, unde bătrâ-
nul înțelept Decaineu îi aștepta „desculț, smerit și mă-
reț” pentru a-i uni în credință și pentru a le transmite un
mesaj și oștenilor din poveste, dar mai ales nouă, celor
de azi, celor de aici, celor care încă se mai îndoiesc, ori
cârcotesc: „Asta-i țara noastră, noi de aici suntem, noi
n-am venit de aiurea și nu ne ducem nicăieri! Neamul
nostru e mare. (...) Noi, dacii, grăim la fel, ținem ace-
leași rânduieli, ne închinăm Aceluiași și am fost o sin-
gură țară – sub sabia biruitoare a lui Byrebista.”
(pag.72) Concluzia este cât se poate de limpede și se
desprinde ușor din câteva cuvinte: „Ăștia sunt dacii:
vrednici, și la cele sfinte, și la sfat, și la război, și la
ospăț – peste tot vrednici!”
220
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mă apropii de finalul cărții și n-am vorbit decât
despre tineri, nu și despre copii. Unde erau ei în timp ce
se scria povestea?... La gura sobii. Acolo se adunau în
lungile seri de iarnă unde bătrânii satului depănau ne-
muritoarele povești. Ori adunați pe lângă zilele de vară
date-n sărbătoare când cântau și dănțuiau, mergând
iarna- vara din sezătoare în șezătoare.
Ca în orice poveste există și un hapy-end în
care unul din eroii poveștii este scăpat din mâinile
zgripțuroaicei cu coasa, de iubirea care umblă întrupată
într-o fecioară răbdătoare și devotată ca pasăre cerului.
O mlădiere divină lăsată de Dumnezeu să aducă în lume
zorii, descrisă atât de duios :„ca o jordie din lemn de
alun era de unduioasă, părul negru îi ajungea la șolduri,
genele mari îi umbreau ochii mari, căprui, așa de plini
de lumină. Harnică. Dârză și nu lesne de înduioșat. Tre-
cuse multe, văzuse multe. Nu copilă. Vie ca focul. Me-
reu în păr câte o floare. Ia – toată împopistrată în cusă-
tura măruntă, trudnică, așa cum purtau femeile dace din
curbură.” (pag.108). O Ileană Cosânzeană, poate cea
despre care legenda spune că ar fi „una din cele mai fru-
moase fete care a existat vreodată” și că a trăit chiar aici
în Valea Zânelor. „Comoara ei, păzită de balauri ar pu-
tea fi descoperita înaintea zilei de Sfântul Georghe de
către al șaptelea copil al unei familii, doar dacă este o
noapte cu lună plină. ” mai spune legenda.
Și uite așa, din învățătură în învățătură, din răz-
boi în sărbătoare, din vară până-n iarnă și din naștere
până-n moarte, autoarea noastră ne-a purtat prin cea mai
stranie poveste din satul Voiniceștilor. Cei care trăiesc
și astăzi pe valea râului Cotensa. Nimeni altul decât râul
Covasna, iar cei care au insipirat la scrierea acestei
cărți, sunteți domniile voastre. Modele și caractere care
au contribuit la păstrarea celui mai frumos mit și i-au
întărit autoarei crezul sfânt că „pe vremuri cei ce trăiau
aici se numeau daci, și mai înainte, și după, ca și acum,
mereu aici, la noi în Covasna, au fost oameni și locuri
de poveste. Una frumoasă și dragă.”
O poveste pe care Florentina Teacă va continua
să o scrie, descoperind cu fiecare carte puțin câte puțin
din adevărata comoară a locului: oamenii, pădurea, ae-
rul, apele, cântul și jocul, tradițiile și obiceiurile, rămase
peste ani pur românești în frumoasa și încercata
Curbură a Carpaților.
Mihaela AIONESEI
Eugen Măcinic – Toamna la Cacova 1

Lucian Gruia comentează două cărți, recent
apărute, sub sigla Editurii Antim Ivireanul
„Eroii mei cu nume de stele” – inspirat
și frumos titlu!
Cartea prozatorului Ioan Barbu, „Eroii mei cu
nume de stele” (Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâl-
cea, 2019) cuprinde mai multe proze-eseuri incitante.
Într-una din acestea, intitulată Magnificul, aflăm că la
Academia de Muzică Chigiană din Siena, înfiinţată în
anul 1932, a predat şi George Enescu la cursurile de
vară, în perioada 1950-1953. Marii violonişti italieni,
care l-au ascultat pe Enescu – Ricardo Bregnola, profe-
sor la Academia „Santa Cecilia” din Roma şi la cea din
Siena, şi Pierluigi Urbini, mare dirijor – afirmau că au
fost cutremuraţi de interpretarea ilustrului nostru violo-
nist, compozitor şi dirijor.
Ce am vrut să spun cu acest exemplu? Că arta
adevărată impresionează, cutremură sufletele. La fel ca
muzica, ideile mari, tratate artistic, cum ar fi patriotis-
mul, îmbrăcat în haină literară, impresionează, cutre-
mură sufletele celor ce simt româneşte.
Cum să nu ne emoţioneze textele din cartea lui
Ioan Barbu – „Eroii mei cu nume de stele”? Cum să nu
ne impresioneze chipurile demne ale dacilor sculptaţi în
basorelief pe Columna lui Traian, cei patru daci de pe
promontoriul Pincio de sub colina care fortifică Piazza
del Popolo, cei patru daci străjuind în Forul Roman Ar-
cul de Triumf al împăratului Constantin şi cele trei bus-
turi de daci din Muzeul Vaticanului? Cum să nu ne
mişte romanul lui Constantin Zărnescu despre Vlad
Ţepeş, pe vremea căruia puteai lăsa oriunde o pungă cu
galbeni, că nu ţi-o fura nimeni? Cum să nu te revolte
faptul că nici până astăzi nu se cunoaşte mormântul lui
Nicolae Bălcescu, marele revoluţionar şi vizionar care
visa o confrerie a Statelor Unite ale Dunării de Jos, ce
prefigura Uniunea Europeană de astăzi? Cum să nu te
impresioneze abnegaţia părintelui Ion Vărbileanu care
a înfiinţat la Paris prima Capelă română ortodoxă.
în.1853? Apoi, statul român a achiziţionat biserica de
pe strada Jean de Bauvais nr. 9 bis, unde şi Brâncuşi a
fost diacon. În piaţeta bisericii, alături de statuia lui
Pierre de Ronsard avem din anul 1989, la 100 de ani de
la moartea poetului, şi statuia lui Mihai Eminescu rea-
lizată de sculptorul Ion Vlad. Cum să nu te revolţi îm-
potriva detractorilor postdecembrişti ai lui Eminescu şi
221
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
să nu te încânte faptul că la Centrul Mondial de Poezie
şi Cultură „Giacomo Leopardi” din Recanati (Italia)
tronează două plăci memoriale dedicate poetului nostru
naţional, Mihai Eminescu, montate la 14 iunie 2003?
Cum să nu tremuri de indignare citind despre atroci-
tăţile din închisorile comuniste şi de pe șantierele Ca-
nalului Dunăre – Marea Neagră, menite să extermine
intelighenţia românească?
Şi câte şi mai câte nu povesteşte Ioan Barbu în
cartea sa, care ne cutremură frumos.
Un roman post-modern, mozaicat, puzzle
Orice roman, oricât de realist ar părea, are doza
sa de imaginar care-l structurează şi-i conferă rotunji-
mea / unitatea. Aşa se petrece şi cu romanul semnat de
Marius Cărbunescu: B –MAX. Jurnalul unui uberist
Roman post-modern, mozaicat, puzzle (Editura Antim
Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2019). Autorul afirmă că o
parte din dialoguri ar fi reale, altele cosmetizate. Posi-
bil, dar liantul mie mi se pare imaginar şi ingenios.
Marius Cărbunescu, fost ziarist, îşi imaginează
că-şi foloseşte automobilul Ford B-MAX într-o apli-
caţie uberistă, adică de taximetrie cu automobile pri-
vate. Autorul apelează la dialoguri cu prezumtivii călă-
tori pentru două motive: unul minor – în care se descriu
întâmplări hazlii, unele pitoreşti, altele greţoase, unele
umoristice, altele triste şi unul major – pentru a discuta
probleme arzătoare contemporane.
Să începem cu întâmplările minore care ne des-
creţesc frunţile: o divă de la postul de televiziune MTV,
vorbind continuu la telefonul mobil, îşi uită, la cobo-
râre, garderoba de scenă în portbagajul Fordului uberis-
tului; o tânără beată îi murdăreşte maşina cu vomă; un
grup de tineri fotbalişti, beţi şi ei, îi solicită şoferului
opriri din sută în sută de metri pentru acelaşi motiv; unei
mirese îi cade în cap capacul portbagajului maşinii când
vroia să-şi ia florile; un grup de şapte gabori urcă în
maşină claie peste grămadă şi ajung cu bine la Casa de
Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” etc.
Iată şi întâmplările importante, care constituie
pariul major al cărţii. Din acestea se conturează, o
frescă lucidă a societăţii noastre postdecembriste. Un
rănit în incendiul de la Clubul Colectiv, după ce se vin-
decă, participă cu alţi tineri la manifestaţiile împotriva

ordonanţei de urgenţă privind amnistierea şi graţierea
unor fapte, între care şi unele de corupţie. În urma de-
monstraţiilor de stradă, la care ar fi trebuit să participăm
cu toţii, ordonanţa este retrasă. Tinerii iarăşi ne-au dat
o lecţie, ca în decembrie 1989. Autorul nu scapă ocazia
să critice ordonanţele de urgenţă prin care se direcţio-
nează fonduri guvernamentale către autorităţi locale
obediente.
În alt text, un parlamentar, membru marcant al
unui partid, discută cu şeful său cum să-l escrocheze pe
un cotizant la campania electorală.
O discuţie interesantă poartă uberistul, cu turis-
tul german Thomas, despre politica mondială, despre
alesul momentului în Statele Unite, Donald Trump.
Neamţul este de părere că în America, oricine ar fi
preşedinte, legislaţia fiind bine pusă la punct, ţara
funcţionează, pe când la noi este invers, haosul admi-
nistrativ afectează şi activitatea preşedintelui. Apoi,
americanii sunt pragmatici, pe când românii nu.
Din discuţiile pe care le poartă cu Adrian, fost
coleg de redacţie la un cotidian central, reies temele
grase ale anchetelor reportericeşti susţinute de cei doi la
locul de muncă: afaceri veroase, devalizări, falimente
bancare, privatizări dubioase etc. Din cauza verticali-
tăţii manifestate, cei doi au trebuit să părăsească gaze-
tăria și să-şi găsească alte slujbe.
Nu scapă de săgeţile autorului nici tagma
preoţească. Un preot, luat în maşină, pe lângă preoţie dă
consultaţii juridice – zice – la oameni nevoiaşi (la cen-
trul de Asistenţă al Consumatorilor). Discuţia lor atinge
teme acute: adevărata luptă politică se dă între forţele
proeuropene, care militează pentru federalizare şi mu-
tarea centrului de putere la Bruxelles şi naţionaliştii,
care vor păstrarea centrului de putere la Bucureşti.
Alteori, apar alte probleme incitante, cum ar fi:
manipularea opiniei publice căreia i se spune ce este
bine şi ce este rău. De exemplu se consideră vinovat de
tot ce se întâmplă negativ în ţara noastră, un singur per-
sonaj, George Soros. Apoi, acelaşi rol nefast a fost atri-
buit statului paralel. Nu cumva în aceste cazuri „hoţul
strigă prindeţi hoţul?” – se întreabă Marius Cărbunescu.
Prin Facebook şi Google iarăşi se manipulează
idei. Prin ele se duce un adevărat război mediatic con-
dus de serviciile secrete.
Nu scapă biciului şfichiuitor al autorului nici
birocratismul din sistemul nostru sanitar. Uberistul ve-
nind la un spital din capitală cu o pacientă din Germa-
nia, care îşi vizitase la bătrâneţe Bucovina natală şi care
suferise o comoţie cerebrală, e reţinută pe holul camerei
de gardă fără să i se facă vreo intervenţie, pentru moti-
vul că nu a fost adusă cu salvarea, ci cu o maşină parti-
culară. În concluzie, bătrâna va intra în comă şi va muri.
În finalul cărţii, Marius Cărbunescu îşi exprimă
regretul că uberistul nu a transportat cu maşina sa un
scriitor. Îşi imaginează că faptul se petrece şi o intervi-
evează pe scriitorea I. P. pe care o întreabă: „Cum se
raportează un creator, prin opera sa, la posteritate?”
Răspunsul este franc. Nu o face. Doar Caragiale se
222
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
gândea la viitorul său prin anul 1900, când era un mo-
ment mai favorabil creaţiei artistice, decât astăzi.
Alte amănunte interesante aflaţi citind această
carte incitantă.
În concluzie, cartea lui Marius Cărbunescu este
scrisă cu luciditate, cu inteligenţă şi cu imaginaţie pu-
ternică în domeniul verosimilului. Din jocul de puzzle
imaginat se conturează o panoramă a societăţii româ-
neşti postdecembriste cu toate tarele ei şi problemele
acute, nerezolvate. O carte aparent accesibilă, de va-
canţă, dar care ridică probleme existenţiale grave şi ne
invită la meditaţie.
Lucian GRUIA
Violența idolilor plutonici.
Schimbare și iluzie în romanul
lui Constantin Stancu
(Constantin STANCU – „Migranții fără bagaje”,
Ed. Limes, 2019)
În 2016, scriitorul ha-
țegan CONSTANTIN
STANCU scotea, la lumina
editorială, pentru cei care,
încă, sunt binecuvântați cu
patimile cititului și meditatu-
lui, romanul VADUL ARS – la
Editura Rafet, Rm. Sărat – ro-
man despre care concluzio-
nam, atunci, păstrându-ne
opinia și acum :
„...Toţi criticii contemporani,
obedienţi, concomitent, „cul-
turii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule
„euro-atlantice”: „political correctness” ... - se pot
da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n
sus...), de revoltă şi de invidie non-profesională...da,
aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bo-
jocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu
vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU
a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valo-
roasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea se-
mantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al
„rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii...)
structură narativă parabolică, din epoca postdecem-
bristă!”
...Acum, în 2019, CONSTANTIN STANCU
realizează și dă tiparului o continuare a romanului VA-
DUL ARS : MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE – carte scoasă
la Editura Limes, din Cluj-Napoca – având 232 de pa-
gini (cu tot cu C.V. și aprecierile critice) și struturată
fiind pe 30 de paliere narativ-revelatoare/capitole.
Majoritatea personajelor „valide” (tradus : ră-
mase în viață), din romanul anterior, migrează, masiv,
către această nouă structură narativă - în frunte cu Ana
Nor : Ioan Jude (devenit, între timp, „lichidator”, ca în
NAȘUL![”Lichidator! Ce meserie! Dar cred că e o

afacere bună !”, cf. p. 108 – zice, cu surprindere, naivul
223profesor-pensionar Radu Costin...] – cu soția sa,
Angela, Ioan Hora, Toma Bucur, Ion Ardelean, prima-
rul ex-polițist Sorin Militaru etc. Până și amintirea spec-
trală a asasinatului Ilie Talan, fostul iubit al Anei Nor1,
este evocată des, și, într-o oarecare măsură, chiar pre-
zentă, ca reper virilo-moral. Se mai adaugă (și se mai
schimbă, ca nume și funcție scriptică, doar...nicidecum
ca atitudine idolatră, față de...BAN !) vreo câteva per-
sonaje noi, necesare demonstrației epice : Gigi Căr-
bune devine Gigi Zugravul (avându-l, ca fiu, pe...”mu-
zicianul” de manèle și de... ce-o mai fi... - ...Bill Zugra-
vul...), apar „Gurul” (“omul din Capitală”, Mafiotul-
Călăuză-spre-Iad : Bebe Apostol), Moise Buzatu, Sâr-
bul (mediatorul afacerii necurate, cu falsificarea de pa-
șapoarte...!), Margareta (în locul tragicei Bianca Dră-
guț, din VADUL ARS... – ...Margareta se mărită cu Bill
Zugravul, spre a-i ascunde paternitatea copilului din
pântece, conceput, de ea, cu marele ”zeu plutonic” al
locului, Moise Buzatu...), Marcu Iulian, șeful echipei de
muncitori, din Valea Rea, care-o anunță, telefonic, pe
ex-avocata Ana Nor (...acum, întoarsă, pentru câteva
luni, în România, devine ”un ingenios om de afa-
ceri”...nu se pricepe doamna avocată la afaceri, dar,
vorba lui Toma Caragiu : ”Îi merge”...!), în legătură cu
„baia romană”, descoperită sub platforma de beton, a
halei „pentru fabrica ei de turnat piese din plastic, pen-
tru autovehicule” – dar și profesorul-pensionar și pasi-
onatul de istorie-arheologie, obsedat de ”CASTRUL
ROMAN”, de sub actualul, VADUL ARS (co-obsedat
fusese și un alt fost profesor, Mircea Neagu, acum de-
cedat... - ...cel cu teoria ”canibalismului dacic”...deve-
nit, între timp, REALUL...CANIBALISM ROMÂ-
NESC...!!!), directorul Casei de Cultură, Alex Feraru
(...poate intelectual, poate cămătar...)...
Radu Costin era invitat la ”masa ștabilor”, cu
prilejuri oficiale GRANDIOASE (...precum erau ”apo-
teozele sacralizante”, la păgâni !), de exemplu, la...”Zi-
lele Berii” (...căci ”Zilele Cunoașterii de Sine”...nu mai
erau, demult, ”la modă”...!), nu pentru că era interesat,
cineva din localitate, de istorio-arheologie (”Radu Cos-
tin era cumva în plus”), ci pentru că...”făcea parte din
peisajul politic al orașului, DĂDEA BINE LA IMA-
GINE”...!
1
- ”Tragicul Ilie Talan, iubitorul de dreptate şi de raţional-
itate cosmică, sfârşind zdrobit de pământul-Mamă Geea, în
pântecul căreia a intrat toată UZINA-MAMELĂ VITALĂ
A LUMII, de unde se „alăptează” şi „drepţii”-antecesorii
„revoluţionari”, care vor/voiau să păstreze un echilibru cos-
mic, fie şi relativ, prin retehnologizarea/reorientarea ex-
istenţială a uzinei-lume... – dar şi „ne-drepţii”, adică aceia
care fură tot fierul uzinei, pentru a-l preface în bani rapid
câştigaţi...ucigând SURSA VIEŢII-UZINA! - ...neţinând
cont, fireşte, că, de fapt, prin „fierul vechi” (în care au lăsat
să se prăbuşească mama-uzină), adică prin fierul corupt de
exerciţiul infernal milenar, se integrează, perfect, în „der-
deluşul” fatal al lui Kali Yuga, Vârsta Neagră...ultima etapă
involutiv-umană, extrem de scurtă, care duce la dispariţie
223
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
...Firește că intelectualii (cu ghilimele ori ba) ai
localității, Radu Costin și Alex Feraru, după ce s-a de-
monstrat că Radu Costin avea dreptate (iar nu era doar
un monomaniac, obsedat de ruine...), și LOCALITA-
TEA/CASTRU ROMAN este descoperită !) sunt asasi-
nați, în finalul romanului, din motive deloc legate
de...intelect : ”Spre marea surpriză a celor doi polițiști,
în situl arheologic se aflau două cadavre. Au recunos-
cut ca fiind ale directorului și ale pensionarului, pe ju-
mătate acoperite cu două table metalice, luate din șan-
tierul în lucru. [...] Din informațiile noastre, rezultă că
cei doi au fost împușcați de persoane necunoscute mo-
mentan, cu arme de vânătoare. Au fost trase cinci car-
tușe, cei doi fiind atinși de proiectilele din armele de
vânătoare. [...] În Vadu Ars, se discută de o revanșă
politică, mai ales după evenimentul de la Casa de Cul-
tură, când fostul primar s-a angajat într-o altercație cu
alte persoane din zonă [...]. Alte persoane susțin că a
fost o revanșă economică, deoarece directorul Casei de
Cultură, acum decedat, ar fi împrumutat mai multe per-
soane din Valea Rea cu bani, făcând camătă, iar aces-
tea nu ar fi restituit banii împrumutați, la termen, iar
presiunile făcute asupra lor au determinat riposta cri-
minală. [...] Nu se știe de ce a fost împușcat profesorul
Radu Costin, el fiind o persoană retrasă, preocupat mai
mult de cultură și istorie locală, decât de afaceri poli-
tice, sau cămătărie[...].”
Cum ”de ce a fost împușcat profesorul Radu
Costin” ? Păi, după ce-și făcuseră programul, cu el, la
”Zilele Berii”, unde ” dădea bine la imagine” - și mai
acoperise scandalul morții celor ”cinci bebeluși din
șapte, decedați subit la maternitatea din VADUL ARS”,
cu supra-evenimentul unui soi de SIMPOZION-TRĂS-
NET (cu un invitat-profesor din SUA!), despre ”istoria
locală” și ”tăblițele de lut de la Tărtăria” (mai vechi
decât scrisul sumerian, egiptean etc. cu cel puțin 1.000
de ani ! – descoperire făcută de storicul [a]român, Ni-
colae Vlassa, în anul 1961 !) și despre ”cultura Tur-
daș”/cu Câmpul Pâinii (existând posibilitatea ca, ÎN
SPAȚIUL CARPATO-DANUBIAN - ...și nu aiurea,
”cai verzi, pe pereți”! - ”să se fi inventat scrisul”) –
după ce atrăsese atenția asupra RITMICELOR MI-
GRAȚII UMANE, din istoria lumii eurasiatice (”Mi-
granți, și atunci, și acum !” – p. 217 – în definitiv, ÎN-
TREGUL actual roman colcăie de o migrație gravă :
lumea...”noua lume”, transformată într-o „pasăre-personaj
Dodo”!”. Constanța spirituală a lui ILIE TALAN (cel asas-
inat tainic, precum jertfa mioriticului AL TREILEA CI-
OBAN – CIOBANUL ETERNITĂȚILOR DIVINE! - era
exact opusul in-constanței funciare, a iubitei sale himerice,
Ana NOR - și îi dă dreptul să devină...PECETEA COBOL-
ZILOR, PENTRU ȘTIINȚA LUMII ADÂNCI : „Trupul
lui a mai stat pe pământ, inert, fără viaţă, mai multe ore –
l-a încălzit soarele, păsările au zburat peste el, MINER-
ALELE DIN PĂMÂNT I-AU PRIMIT SUFLETUL...La
Vadul Ars era un singur anotimp...” (cf. p. 158).

MIGRAȚIA OARBĂ A CĂRNII, SPRE AMURGUL
EI DEFINITIV !!!... - ...la care Migrație se adaugă,
AZI, în mod misterioso-secret, monstruos și revoltător,
o MIGRAȚIE A ASIEI MUSULMANO-MOZAICE,
invadând Europa, pe nesimțite, lent, dar neîntâlnind ni-
cio stavilă, nici guvernamental-politică, nici religioasă,
nici militaro-polițienească – EUROPA, cea păstrată,
2.000 de ani, CREȘTINĂ, prin milioane de jertfe
umane – cu precădere, DACO-VALAHE ! - ...acum,
ESTE ÎN CURS DE ISLAMIZARE...!!!) - ei bine, după
tot acest torent informaționalo-senzațional, care putea
ascunde și scandaluri mai mari decât acela despre...
”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitate”
– Radu Costin nu mai avea ce să caute în centrul Scenei
Terestrelor Afaceri SACRE...!!!
”Să vină LICHIDATORII! Faceți CURAT, pe
toți dracii!”
...Încă de la început, remarcăm că :
1. Majoritatea finalurilor de capitol, ale cărții
lui CONSTANTIN STANCU, situează VADUL ARS
sub semnul SERII/NOPȚII-TÂRZIULUI - dublat de
un ”SOMN-ÎNCHISOARE”: ”Simțea întunericul serii
ca pe o prezență, o rețea care o prindea, și pe ea, în
marele dans al timpului” (p. 79) ; ”În noaptea aceea,
Jude a dormit profund” (p. 88) ; ”În noaptea aceea, Ana
a dormit profund, un somn greu, fără ieșire. Un cocon
a învăluit-o, nevăzut, din fire transparent, calde. Lumea
se năștea, din nou, în viața ei” (p. 102) ; ”noaptea sosea
cu multe surprize, pentru mulți oameni in localitate[...].
Timpul se scursese undeva, după dealurile de la margi-
nea Vadului Ars” (p. 116-117); ”era târziu și timpul nu
mai avea importanță, pentru Radu Costin, era târziu și
sufletul lui tânjea după o stare pe care nu o putea de-
fini” (p. 132) ; ”seara aceea a fost o seară special, na-
rațiunile s-au topit în lacrimile bărbatului, timpul a ex-
plodat în mintea lor” (p. 179); ”bărbatul a căzut într-
un somn negru, fără ieșire, greu, de plumb, ca în adân-
cul lumilor” (p. 189) ; ”nu mai auzi lătratul câinilor,
care spărgea întunericul din zona aceea de lume. Cerul
se deschidea peste lume, ca un vultur făcut din mai
multe stele depărtate, din lumini și ÎNTUNERIC CU
GHEARE” (p. 195 – viziunea ”ÎNTUNERIC CU
GHEARE” o are Ana Nor, după ce Radu Cosmin, sim-
țindu-și moartea aproape, îi încredințează TREI CO-
SONI DE AUR DACIC – ”Au imprimat pe ele/monede
UN VULTUR CU O COROANĂ ÎN GHEARE și numele
regelui” - iar Ana Nor interpretează darul profesorului
Radu Costin, în modul anti-spriritual, al epocii ei : ”Au-
rul înseamnă PUTERE, MULTĂ PUTERE! Poate e și
acesta un semn pentru mine, cine știe ?” – cf. p. 195).
Tot SEARA/NOAPTEA se produce ÎNJUNGHIEREA,
de către Ioan Jude, a CĂPRIOAREI NEVINOVATE
(lovite de MAȘINA LUI – p. 49), tot NOAPTEA sunt
asasinați cei doi intelectuali ai localității...tot NOAP-
TEA, Bill Zugravul leșină, lovit de o boală, luată în tim-
pul unui turneu în AFRICA... - ...altă ”migrație oarbă,
misterioasă, imbecilă, a CĂRNII”...!).
2. De-a lungul cărții, multe capitole au, ca final,
”UN SEMN” funest, care trimite la fatalitate, la negarea
224
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
spiritualității și la violența oarbă: păsări se lovesc de
geamul/balconul locuințelor personajelor (”I s-a părut
că O PASĂRE s-a izbit de ceva din balcon. A FOST O
ILUZIE, UN SEMN” – p. 16 – Ana Nor o va ajuta, prin
Nick Turcu, de la un azil din Londra, pe Maria VRA-
BIE, să-și facă o altă viață, de om cât de cât nor-
mal...după calvarul/coșmarul prostituției silite...; după
care îi va ”prelua” și pe John Brock-prizonierul din Ni-
geria, și pe ILIE-CEL-FĂRĂ-NUME... - ...lăsându-i, la
Londra, tot în seama ajutorului dat de Nick/Nicolae
Turcu, românul cel atotgeneros, de la azil...), sau de par-
brizul autoturismelor-închisori : ”O pasăre s-a izbit de
parbrizul autovehiculului. Gigi a tresărit, e un semn,
gândea. Un semn...Apăsă pedala de accelerație și se
concentră la drum” – p. 25), bondari se strivesc de fe-
reastra camerelor-închisori (”Auzi cum un bondar se iz-
bise de fereastră. Pe sticlă a rămas o pată maronie, pe
locul impactului, soarta marcase evenimentul. O pată
maronie, nimic în plus, nimic în minus” – p. 109 – ”sem-
nul” i se arată lui Ioan Jude, după ce-l îndepărtează, po-
liticos, dar extrem de plictisit și iresponsabil, pe profe-
sorul Costin, venit să-i dezvăluie comorile lui scriptice
: ”Timpul trece repede, eu vă mulțumesc pentru vizită,
vă doresc să găsiți editorul care să vă ajute, merită.
TOTUL ESTE AFACERE, ÎN FINAL” – p. 109)...CĂ-
PRIOARA CRISTICĂ se lovește de mașina lui Ion Ar-
delean, ale cărui gesturi, din acest moment, sunt simi-
lare cu ale unui criminal profesionist : ”Ardelean se
duse în portbagaj, scoase un cuțit serios, înjunghie că-
prioara, o puse în portbagaj. Se uită dacă-l vede ci-
neva, era pe înserat, la ora aceea nu era nimeni, nu l-a
văzut vreun trecător. Ajuns acasă, se comport discret,
le atrase atenția celor din familie să tacă, nu e cazul de
tămbălău. După toate acestea, se spălă pe mâini și se
pregăti de culcare. Nu mai servi cina, nu comentă ni-
mic. [...] Întins pe pat, își simți mâinile, erau curate,
pielea aspră. De om muncit” - p. 49 – de fapt, în paralel,
dublul său semantic, Ioan Jude, se pregătește să-l asasi-
neze, moral, întâi – pe profesorul Radu Cosmin, respin-
gându-i orice ajutor, pentru publicarea antologiei de
folclor, a versurilor celor martirizați, Stalinist, în închi-
sori...precum și a materialului profesorului-prieten,
Mircea Neagu, despre DACI...
...În ciuda ”semnelor”, demenții lumii acesteia
”APĂSĂ PEDALA DE ACCELERAȚIE” - și-și continuă
Drumul-spre/în-Infern.
Pare că nimeni nu cunoaște cuvântul/sintagma,
lansat/ă de Mircea Neagu și preluată, testamentar, de
profesorul Radu Costin (ulterior, victimă a unui acci-
dent cerebral, pentru ca, în final, să devină CADAVRU-
SADEA, prin...”voință/decizie umană”, la șantierul ar-
heologic, din Valea Rea : ”VIAȚA-CA-MISIUNE”. ”MI-
SIUNE”...auzi vorbă ! Hm...față de cine și...de ce ?
Radu Costin-Prezentul, geamăn semantic (...suplinitor
și complinitor/complementar, din punct de vedere spi-
ritual !) cu Mircea Neagu-Absentul, TOCMAI pentru
că știe semnificațiile adânc-spirituale ale VIEȚII (deci,
și-a cunoscut, timp de o viață de om, MISIUNEA!) –
”era împăcat cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu” – iar

moartea și-o prevede, cu o seninătate de-a dreptul mio-
ritică...încercând s-o inițieze și pe Ana Nor, în MAREA
TAINĂ COSMICĂ, prin cei TREI COSONI DE AUR.
AUR SPIRITUAL!
Dar de unde înțelegere superioară, la o femeie
despre care însuși iubitul ei, Toma Bucur, sesizează că
poartă un blestem onomastic. Toma Bucur își zice,
”privind, prin hubloul avionului, norii: Ana NOR! CE
NUME, PESTE EUROPA !” (p. 44). Adică, al naibii ce
bine seamănă amanta lui, prin nume/onomastică (și
fire!), cu...”cețurile Uniunii Europene”...!!!
Toma Bucur...un scriitoraș de mâna a 14-a, un prosti-
tuat al scrisului, un mâzgâlici conștiincios, avid după
câștiguri extrem de facile și toxice (”Poveștile sale
prindeau, aventurile aveau un scop precis, un public
grăbit și curios : bătălii, misterele Egiptului, aventuri
în junglă, aventuri în marile orașe, printre autovehicule
și gangsteri, femei frumoase evadate de la Hollywood,
parașutiști, submarine [...]” – p. 42) – Toma Bucur,
care știe, cu luciditate, ce ZERO ENORM este viața
lui...și că ”norocul” lui constă, de fapt, în imbecilitatea
analfabetă și lipsită de gustul Frumosului, a întregii
Gloate Terestre ! - ...în primul rând Gloata Locală, ma-
imuțărind Gloata/Plebea Anglo-Saxonă (”Am avut no-
roc, acum apar și în format electronic. Editura s-a ocu-
pat de toate, LIMBA ENGLEZĂ E DE CIRCULA-
ȚIE...”) – are, totuși, INSTINCTUL STABILITĂȚII.
Lui este greu să credem că-i vor apărea, în vis, tăblițele
indicatoare ale țărilor perindate, inutil și steril, cum apar
ele în visul ”de înec”, al amantei sale, Ana Nor, când
aceasta vede, pe fundul apei în care e gata să se înece
(...în vis, firește...!), ”tăblițe roșii, pe care scria, cu li-
tere albe, tot felul de nume” [...]: ”France, Germany,
Osterreich, Hungary, Ro...” (p. 98) - și tot nulitatea de
Toma Bucur îi reproșează, cu suficient bun-simț, aman-
tei sale, că, după ce a migrat în Anglia, apoi s-a întors
în România, acum, din nou, migrează, pentru fundul
unor babe, în Germania... : ”Iar pleci, migrezi spre zări
mai bune ? Așa, fără bagaje ? MIGREZI FĂRĂ BA-
GAJE ?” – pentru că, în definitiv, BAGAJELE rezumă
și substituie simbolic, într-un fel, CASA pe care ai pă-
răsit-o/o părăsești, și, într-o oarecare măsură, BAGA-
JELE fac un angajament mut (și, deseori, probabil-po-
sibil... - ...și, uneori, REAL...!) : ANGAJAMENTUL
REÎNTOARCERII LA ORIGINE...la CĂMI-
NUL/CASA/SPAȚIUL ORIGINAR. Or, gândul ”în-
toarcerii la VATRĂ”, pe care, uneori, și-l repetă Ana
Nor – este doar o PRETENȚIE-CONVENȚIE, fără ni-
cio acoperire, nicicând! EA, Ana Nor, este destructurată
interior chiar de la fire...chiar de la onomastică ! EI,
Anei Nor, îi va fi pururi străină MAREA TAINĂ A MI-
SIUNII...!!!
...Dacă n-a înțeles TAINA nici măcar...celebrul mason
Eugen Caravani (p. 162)... : ”un autor interesant, Do-
sarul vitraliilor a apărut, simultan, în mai multe țări,
totul gestionat de edituri mastodont, a apărut în 38 de
țări simultan, a rupt GURA TÂRGULUI”...adică, ma-
son-mason, dar tot pentru ”TÂRG/TÂRGUIALĂ/BANI”
lucra și-și prăpădea viața...tot PLEBEI
225
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
SPURCATE/”ÎNVENINATE” își dăruia, steril și inutil,
energiile...!
.. .”ARS” ar trebui să însemne ”INIȚIAT/TRE-
CUT PRIN PROBA SUPREMĂ A FOCULUI”. Din pă-
cate, din punct de vedere simbolistic, Vadul ARS își
preia semnificația ontologică de la localitatea geamănă
: VALEA REA...!
Romanul lui CONSTANTIN STANCU ar trebui pus
sub motto-ul înțelepciunii platoniciene : ”ÎN VREMURI
DE DEZBINARE/VRAJBĂ/CERTURI, UN OM CRE-
DINCIOS VALOREAZĂ CÂT GREUTATEA LUI ÎN
AUR” (p. 102). Firește, și aurul platonician ascunde, în
semantica sa, tot Duhul Divin. Iar nu PUTEREA
OARBĂ A CĂRNII-HOIT... - ...”hoit” fără...preaviz
!!!...”hoit” care nici nu știe că-i hoit, și, în virtutea iner-
ției, se mișcă... : MIGREAZĂ !!!
În afară de Radu Costin/Mircea Neagu, în Ro-
mânia ”sfâșiată de capitalism” (”Nu mai exista amabi-
litate între cei din Vadu Ars, capitalismul îi provoca pe
toți, SFÂȘIA RELAȚIILE DINTRE OAMENI” – p. 156
– ...adică, IISUS HRISTOS este răstignit fără niciun ră-
gaz...) - toți își înțeleg rostul doar prin latura, sinucigaș-
funebră, a BANULUI/AFACERE : ”Cele mai sigure
afaceri sunt FALIMENTELE, DEȘEURILE, ÎNMOR-
MÂNTĂRILE, SĂNĂTATEA, GUNOIUL, CĂ NE SU-
FOCĂM” (s.n.) – definește, instinctiv, capitalismul,
(...tocmai el, un promotor, vremelnic..., al capitalismu-
lui funest !), Ioan Jude (p. 46) – afară de IOAN HORA,
”omul de la centrul creștin” (p. 80). Este singurul care
nu doar că judecă extrem de lucid, atât CRIMA capita-
lismului, cât și CATASTROFA SPIRITUALĂ, care în-
soțește goana oarbă, infernală, a lăcomiei, egoismului,
a iresponsabilității CAPITALISMULUI : ELECTRO-
NICA ! - ci vede și crede ÎN LUMEA DE DINCOLO
DE CATASTROFĂ!
În primul rând, Ioan Hora știe ce rol/rost imens,
vital, are, pentru orice comunitate umană, educația (...la
Capetown, pe frontispiciul Universității : ”Dacă vrei să
distrugi o națiune, distruge-i, în primul rând, sistemul
de educație...”) : ”Știi (îi zice Hora lui Jude), am urmă-
rit câte ceva pe Internet, am văzut o prelegere a unui
profesor universitar, care explica de ce oamenii gre-
șesc când le dau copiilor liber la calculatoare, la ta-
blete, la celulare : li se tocește creierul, nu se mai dez-
voltă o parte din creier și au probleme [...] . Înțelegi de
ce se înmulțește violența, de ce apar violurile, de ce di-
vorțuri mai multe? De ce oamenii nu mai pot comunica
direct, nu se mai pot ierta. Au devenit reci, nu mai pot
lega relații între ei, violența e limbajul vremuri-
lor...Apoi, unii pleacă în străinătate, la muncă. Copiii
rămân acasă, plonjează în lumea virtuală, cu capcanele
ei, creierul lor o ia razna. [...] Lumi în schimbare, rup-
turi între generații, ființa umană este afectată. [...]
PENTRU MINTEA OAMENILOR S-AU DAT BĂTĂLII
MARI, ACESTA A FOST RĂZBOIUL RĂZBOAIE-
LOR...[...] Acolo unde apare averea, apar și cei care o
toacă, e idolatrie. Oamenii se pierd în fața idolilor, ca
în fața unei femei frumoase, sunt atrași, apoi ea, femeia,
nu oferă nimic. E goală pe dinăuntru. Nu e pus nimic în

suflet, natura a dat, omul a luat de-a gata, nu-i pasă.
Idolii sunt mulți, în vremurile astea...”.
Ioan Hora este vizionar, crede, cu o CONVIN-
GERE SACRALĂ/SACRALIZANTĂ, în SCHIMBA-
REA LUMII: ” (...) Epoca se schimbă, planeta spiritu-
ală se schimbă. E o schimbare de lume. Starea noastră
spirituală modifică echilibrul în univers. [...] Nu sun-
tem rupți de întreg, ne rostogolim spre finalul unei pe-
rioade. [...] Va veni vremea în care miezul Pământului,
adică miezul interior și cel exterior, se vor roti în sens
invers. Se reia un alt ciclu, înțelegi ? Polii planetari se
vor inversa, Polul Nord va deveni Polul Sud, schimbări
mari, ciclu. [...] Pământul va avea o altă rezonanță și
asta schimbă totul ! Structura lumii va fi alta. Vibrația
Pământului va fi alta. Așa se schimbă vremurile, pe ne-
simțite, în fracțiuni de secundă, nici nu vom ști ce se
petrece...Așa trebuie să ne schimbăm și noi. Schimba-
rea face parte din marile cicluri. Tot ce a poluat Pă-
mântul, pesticide, alte toxine, materiale create artifi-
cial, chiar nucleare, se vor rupe, vibrația Pământului
va modifica mediul în care trăim acum, noi vom fi alții.
[...] Eliberează-te de limitele actuale. Iartă-te pe tine,
înțelegi ? IERTAREA...[...] Va apărea o nouă stare a
conștiinței, dar, până atunci, iartă-te, iartă pe alții,
rupe limitele...” Jude spune : ”Poate am să mă rog mai
mult...” La care orbecăială și neputință spiritual-inte-
lectuală, Ioan Hora răspunde: ”AR TREBUI SĂ ÎNLO-
CUIEȘTI RĂUL CARE TE MACINĂ, CU BINELE – CĂ
AI POSIBILITATEA SĂ-L FACI. Tu ai un rol impor-
tant, în mediul acesta, poți face bine [...]. Dumnezeu nu
rămâne dator niciodată, el plătește cel mai corect. Nu
realizăm modalitățile prin care se achită, dar o face,
dublu față de oameni...” - p. 87.
Ioan Jude întrevede, totuși, câte ceva, DIN LUMEA
SPIRITUALĂ, acum, după întâlnirea (...prevăzută
doar ca discretă spovedanie/confesiune...), cu Ioan
Hora, ”omul de la centrul creștin” : ”<<Suntem în tre-
cere, așadar>> - își zicea Jude, întors acasă. [...].
Unele nopți, la Vadul Ars, erau altfel. Se simțea o do-
rință de schimbare. Oamenii încep să privească în in-
teriorul lor, pentru a declanșa energii noi, de vinde-
care, de relaxare, de a cunoaște mai mult. Ioan Jude
era și el prins în valurile acestea, când pe creste, când
pe văi... LUMINA POATE STRĂLUCI ÎN UMBRA
CĂRNII ”.
Există, în aceste gânduri, ale unui Jude (confe-
sat și re-inițiat, întru creștinismul profund...abisal și lu-
minător!), din nefericire, doar EXPRESIA NĂDĂJDU-
IRII (pentru con-cetățenii lui...) – nu și a unei...”reali-
tăți-REALE”...”de pe teren”...!
...Din păcate, doar Ioan Jude, prin Ioan Hora, se
schimbă, parțial, la nivel spiritual (a se vedea atenția
AUTENTICĂ, a lui Jude, la discuțiile de la simpozio-
nul despre ”istoria locală”, despre ”istoria scrisului”.
Ceilalți participanți, în frunte cu primarii (foști și pre-
zenți!) SE PĂRUIESC DE MAMA FOCULUI, înafara
sălii de ședințe, pe care au părăsit-o, ”repede și de-
grabă”, din...răs-plictiseală !!!
226
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
...Dar trebuie să fii cu adevărat credincios, într-
o ENTITATE DIVINĂ, pentru a sesiza și a contribui la
SCHIMBAREA LUMII! Nu ajunge să crezi, DOAR te-
oretic...ci trebuie SĂ TE ȘI ANGAJEZI, ACTIV ȘI
FĂRĂ DE RĂGAZ, ÎNTRU CREDINȚĂ – în mod
practic și TOTAL responsabil (precum Nick Turcu, de
la Londra, sau Ioan Hora, din România...), ÎNTRU
CONSTANȚA BĂTĂLIEI SPIRITUALE !!!
”Ana se rugă în liniște, privi prin cameră, apoi se ridică
HOTĂRÂTĂ (s.n.), de pe scaunul de la birou. Dumne-
zeu răspundea dorințelor ei cu minuni ”.
...Hotărâtă să... CE?! Tocmai ea, care este im-
potentă spiritual, la nivelul CREDINȚEI-CA-AXĂ-
DE- STABILITATE-SPIRITUALĂ, în jurul căreia se
țes lumile, își închipuie că e demnă de...”minuni”. Nu.
”Migratorii fără bagaje” sunt ”înțărcați” (sau :
”AUTO-înțărcați” !), din start, de la orice MINUNI (di-
vine, adică, REALE!). Evident, nu și de la ILUZII...
Ana este NOR. Este blestemată, dimpreună cu noi, toți,
ceilalți ”NORI”, la iluzionare satanică, la sterilitate
eternă !!!
ACESTA este, probabil, principalul mesaj al
cărții de excepție (...carte care fojgăie, de altfel, la toate
palierele ei semantice, de tot felul de MESAJE INTU-
ITE/INTUIBILE, SUBLIMINALE, [CVASI-]APO-
CALIPTICE !!!), ”MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE” – carte
scrisă de un scriitor de excepție, prin stabilitatea, demnă
de toată admirația noastră, a PRINCIPIILOR SALE
MORAL-SPIRITUALE...
...Și ESTETICE...!
...Există, oare, vreo speranță-de-continuitate
ÎNTRU RE-LUAREA ATITUDINII SPIRITUALE, de
către o OMENIRE (...invadată, cumplit, ca de un PO-
JAR/INCENDIU sau de UN NOU CATACLISM DI-
LUVIAL !) de către IDOLII BANULUI ȘI/SAU DE
TOȚI IDOLII CEILALȚI, OBEDIENȚI LUI, sau :
există O SPERANȚĂ de METANOIA PAULINICĂ,
în toată această MOCIRLĂ INFERNAL-APOCALIP-
TICĂ, COMPLET IDOLATRĂ, întru josnicia MATE-
RIEI UCIGAȘ-SINUCIGAȘE, prin BANI/AFACERI!
– ...între IDOLII PLUTONICI, MAXIM ACTIVAȚI,
ÎNTRU VIOLENȚA (AUTO-)DISTRUGERII, DE
CĂTRE IMPOTENȚA/ STERILITATEA NOASTRĂ
SPIRITUALĂ... - ...MOCIRLĂ în care se blo-
chează/îneacă (precum Ana Nor-Crina) orice încer-
care/plănuire, orice auto-iluzionare, de METANOIA
PAULINICĂ ?!
.. .Întrebați-l, să vă dezlege TORTURANTELE
ENIGME, doar pe Creștinul Ocult - IOAN HORA!
Adrian BOTEZ

În veşnicia menirii de a iubi
(Reflecţii pe marginea unor lecturi)
Una dintre Lecţiile de poezie, susţinută la
Chişinău de Societatea Culturală Apollon, preşedinte
George Călin, scriitor, Ambasador Cultural, Convenţia
ONU - Geneva, prin ale cărui eforturi susţinute a fost
posibilă deplasarea unui grup de creaţie din Bucureşti
la Chişinău, în perioada 31 mai - 2 iunie 2019, a con-
stituit-o şi lansarea cărţii „Poetul, suflet dezgolit de
zbor. Convorbiri cu tatăl meu”, autoare Anca Elena Că-
lin (Ed. Ro.cart, Bucureşti 2019), apariţie editorială
care a fost prezentată la Uniunea Scriitorilor din Repu-
blica Moldova, preşedinte Arcadie Suceveanu. Pe mar-
ginea cărţii s-a pronunţat scriitorul George Călin , dar
şi subsemnata, care propune pentru revista „Rotonda
valahă” o prezentare mai amplă a lucrării respective.
Protagoniştii cărţii „Poetul.., suflet dezgolit de
zbor. Convorbiri cu tatăl meu” – sunt Anca Elena Călin
şi George Călin – căci este vorba deopotrivă de autoare,
dar şi nemijlocit de cel a cărui viaţă i s-a perindat în faţa
ochilor de-a lungul anilor, realele secrete urmând să se
autodivulge dintr-o dragoste răscoaptă reciproc între
tată şi fiică, conştientizată cu adevărat la o vârstă a ma-
turizării acesteia. Aflaţi într-o confesiune inegalabilă,
ca şi limbaj poetic, protagoniştii ne dăruiesc toată zona
de confort a unui dialog în care au încăput două vieţi
într-o viaţă, acesteia, ca unui tot unitar, fiindu-i asigu-
rată continuitatea iubirii reflectată prin Cuvânt, aşadar
prin simţirea de intensitate a împărtăşirii sentimentului
suprem al celor doi pentru MARELE CREATOR, sen-
timent ce trece doar prin suflet, aşa cum ne mărturiseşte
însuşi dl George Călin: ”Omul care merge ignorând su-
fletul este asemeni unui orb care merge prin întuneric
purtând o torţă stinsă, simţindu-şi doar dorul ce-i curge
prin vene, fiecare bătaie de inimă, fiecare fărâmă de
Speranţă, de care se agăţă cu ghearele Trecutului...”, p.
18
Cartea este un elogiu adus omului de creaţie,
dar mai ales îndumnezeirii acestuia prin renaşterea din
moarte fizică, posibilă doar cu preţul iubirii dăruită lu-
mii înfinit şi prin respectarea celor 10 porunci ale Legii
Divine – Decalogul: „O fiinţă evoluată spiritual nu în-
cearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi
urmăreşte în permanenţă să trăiască în Armonie cu cei
din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu. Având, cu toţii,
credinţă, într-un singur Dumnezeu, avem dreptul să
227
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
dobândim fericirea şi dreptul să înlăturăm suferinţa. Nu
ne putem clădi fericirea proprie pe altarul suferinţei ce-
lorlalţi!, p. 37”
Cartea este un cântec dedicat metaforei, autorii
înşişi fiind acest limbaj dezinvolt ce se asimilează cu
adâncul din ei al copilului-sinceritate, descoperindu-i
braţe de necuprins când este vorba de încercări, de in-
certitudini asupra cărora planează Omul cu toate activi-
tăţile de prolific scriitor curajos în realizarea unor dezi-
derate, de iniţiator şi organizator al unor proiecte cultu-
rale în continuă desfăşurare ce ţin nu doar de imaginea
celui ce le implementează, le fixează cu ochiul minţii şi
al sufletului, ci şi de acea a întregii ţări, activităţi ce
susţin, în opinia lui George Călin, normalitatea evo-
luţiei unei societăţi prin educaţie şi cultură: “Cu-
noştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea
personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi,
din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte
importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi tre-
buie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale edu-
caţiei acestora”(p- 30)
Cartea este o lecţie de moralitate, autorii ple-
dând pentru această valoare în contextul “nobilelor as-
piraţii” subliniate în text – de păstrare a demnităţii
creştine atât a enoriaşilor, cât şi a preoţilor, aceştia din
urmă urmând să rămână etalonul în stabilirea corelaţiei
– CER-pământ. Constatarea unor fenomene negative,
precum: avariţia, ranchiuna, minciuna, trădarea etc., în
mediul unor reprezentanţi ai tagmei preoţeşti poartă
semnul exclamării autorilor întru responsabilizarea
pentru evitarea sindromului “iuda” şi al păcatului ome-
nesc în general, care ne face sinuoasă calea fiecăruia
spre lumină. Şi cât este de mare bucuria descoperirii di-
vinităţii din noi...: “L-am găsit! L-am găsit pe Dumne-
zeu! L-am găsit pe Dumnezeu acolo unde nu se aştepta
să-L caut – în sufletul meu împovărat de singurătate şi
deziluzii… şi mi-am auzit Îngerul de veghe şoptind:
„Dragul meu prieten, în fiecare clipă, nu uita că viaţa
este darul tău cel mai de preţ. În fiecare clipă tu îţi creezi
propria realitate! Nu există o definiţie a Dragostei pen-
tru că fiecare o simte altfel, însă, o dragoste pură, deşi
nu neapărat platonică, duce la sacrificii. Mari, mici, su-
preme… dar, nu uita, în toate este Dumnezeu cu tine!”
(p.21-22)
Aşa cum demnitatea de Neam Românesc şi a
tuturor valorilor naţionale este un dar transmis cu sân-
gele matern, dragostea pentru Basarabia a scriitorului
George Călin , dar şi a autoarei Anca Elena Călin curge
râu continuu de mândrie pentru reîntregire, inclusiv
pentru cea spirituală . Aşadar, Basarabia pentru aceşti
doi constituie cele 4 stihii - apa, aerul, pământul, focul,
- a căror timp este unul singur: cel al Luminii şi Iubirii:
“Sub ninsorile de fluturi împerecheate cu ploi de stele
căzătoare, am descoperit Chişinăul, o Lumină densă şi
arzătoare ce m-a orbit instantaneu, alinându-mi setea de
real, alinându-mi setea de cultură şi trăire demnă. Dacă
aş trăi în alte timpuri, de mult apuse, vă spun drept că
aş fi primul care i-ar stinge „lumânarea lui Diogene”,
arătându-i măreaţa Moldovă a lui Ştefan Cel Mare. Nu

aş greşi cu nimic, pentru că aici, în această cetate româ-
nească, va descoperi Oameni... Trebuie să recunosc,
sincer, cu mâna pe inimă, că am descoperit la Chişinău,
Oameni de o aleasă valoare morală şi spirituală, Oa-
meni în adevăratul sens la cuvântului. Oameni ameste-
caţi printre oameni, care au pătruns şoptit în sufletul
meu, vorbindu-mi o sfântă limbă necunoscută muritori-
lor de rând, o limbă ce-mi murmură în fântâna urechii
pagini de o aleasă cultură şi istorie românească auten-
tică. Nu le poţi rosti numele pentru că sunt mulţi,
Doamne câţi mai sunt, ca picăturile de ploaie şi ca
frunza din Codrii… Aici, alături de ei, de bunii mei pri-
eteni de suflet, mă picur cu stropi de cultură şi istorie
pură şi, întorcându-mă în cetatea în care vieţuiesc, îm-
preună cu cei dragi, mă simt mai în putere, mai plin de
izbândă, înfruntând zăpezile, vântul şi furtunile de cais
primăvăratec.Şi vin primăverile, şi trec verile şi mă cu-
treieră toamnele şi ning iernile, şi-ncep colindele, al-
bindu-mi tâmplele inundate de viaţă..., dar dorul de
Chişinău nu mi-l poate alina nimeni... şi linu-i lin, şi
flori de măr… (pp.12-13) ”
Vorbind de un spaţiu şi un timp anume vom
conştientiza prezenţa unui timp al maturizării, ambii au-
tori, diferiţi ca şi vârstă, fiind captivaţi de un dialog ce
păstrează linia sincerităţii prin prisma dezvăluirii unor
adevăruri cu anume modalităţi de însuşire a acestora cu
accesarea vocilor strămoşilor şi a simţirii curgerii prin
noi a izvoarelor ce rămân puntea dintre generaţii – iată
ce îi ţine într-un tot unitar pe protagonişti aproape de
oameni, lecţie de lecţie fiindu-ne sugerată marea atenţie
la studiul “DUMNEZEU-ŢARA-EU”, prin care să ne
bizuim pe calităţile profund umane: “Pe o pagină de
viaţă, mă ascund de lumea ce nu ştie de ce curg azi la-
crimi de fericire din versul meu legănat de vise în
liniştea nopţii. Eu, nu sunt lacrima.., sunt ochiul prin
care se revarsă durerile ştiute şi neştiute a moşilor şi
strămoşilor mei, care au înălţat o ţară pe o gură de Rai..,
p. 14
“Încearcă să nu depinzi prea mult de alţii. Până
şi umbra ta te va părăsi atunci când e întuneric în jurul
tău!”, p.20 – Este sfatul părintelui care în momente de
tristă experienţă a trăit decepţia absenţei ajutorului din
partea aproapelui, dar nu şi antipatia pentru acesta, ofe-
rindu-i confratelui, întru conştientizarea semnificaţiei
noţiunii de umanizare, excepţionala melodie a “tăcerii
ierbii”(p.71) – o adevărată baladă a acesteia când este
vorba de spiritul creativ ce descoperă misterul în tot şi
toate şi se lasă îmbrăcat de el până în ultimul fior – de
durere şi bucurie, de îmbolnăvire şi vindecare, de că-
dere şi încoronare în mijlocul acestui UNIVERS al
veşniciei ierbii:“Îţi pot spune că mă impresionează ab-
solut tot ce se întâmplă tainic şi frumos în viaţa noastră,
lucruri pe care semenii noştri nici nu le bagă în seamă...
Cine mai ascută astăzi tăcerea ierbii? Ai ascultat, vreo-
dată, tăcerea ierbii? Tăcerea ierbii geme de durere…,
tăcerea ierbii este bătătorită de bocancii ţintuiţi ai sol-
daţilor Planetei, aceşti soldaţi înregimentaţi haotic, in-
fectaţi cu ură şi de multe ori, culmea ironiei, îmbrăcaţi
în culoarea ierbii... Aud în noapte ţipătul tăcut al ierbii,
228
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cum alunecă prin umbrele copacilor trăsniţi, încă din
vară… Aud zborul tăcerii, cu aripi frânte, însetate de
cărările pustiului şi lumina plăpândă a stelelor ce cad
spre dimineaţă… Mă strecor în taina visului meu şi stau
la masă cu iarba, povestindu-ne prieteneşte iubirile tre-
cute, prezente şi viitoare. Ea, îngălbenită de vreme, îmi
citeşte scrisorile de dragoste trimise feţilor Frumoşi ai
ierbii…”, p.71
Autoarea Anca Elena Călin justifică orice
poziţionare ideatică din partea mai întâi a personalităţii
George Călin şi pe urmă cea a tatălui, deşi prioritatea
totuşi îi aparţine în exclusivitate poetului George Că-
lin:“Cine eşti tu, George Călin!?”
Răspunsul pare un elogiu ecoului poeziei lirico-drama-
tice declamate – răsunător pănâ la înălţimea celor mai
de gală tensiuni, pe care l-ar putea transmite, în pofida
identificării unui cerc vicios, doar “un truditor al dra-
gostei pe drumul spre Orient”(p.61-62), un iubitor de
viaţă şi de Dumnezeu, “trecut prin ciur şi dârmoi”, dar
care, asemeni pruncului ce rosteşte prima sa silabă –
“ma-ma” – prin care îşi manifestă dragostea faţă de
aceasta, va insista să ne abiliteze cu dreptul la emoţia
profundă prin confesiunea ce ne instruieşte suferinţa şi
lacrima răzbătătoare spre minuni :“Sunt strigătul nepu-
tinţei pe care îl auzi când tac, sunt acordul de suflet când
mă priveşti, sunt parfum de amintire despre tine, fiica
mea, despre mama ta, despre noi, cei care trăim alături
şi ne minunăm de ceea ce ne dă Bunul Dumnezeu, zi de
zi... Sunt în căutarea timpului pierdut, cu speranţa în vi-
itor, încătuşat discret de izbăvitoarea chemare a Dra-
gostei, din liniştea şoptitoare a depărtărilor în care mă
pierd în imensitatea albă a mărgăritarelor de la-
crimi...Sunt pe contrasens şi caut sensuri... Nu mi-am
pierdut bucuria de a râde, de a iubi, de a trăi. Iubesc
lumina şi căldura soarelui, primăvara, crinii, marea, că-
lătoriile, cărţile, filmele şi muzica de dragoste. Ochiul
meu are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar
lumea fiind interioară inimii, introspecţia este singurul
proces de cunoaştere. Cine nu renunţă, înseamnă că are
prea mult de dat. Cine se resemnează, înseamnă că nu
are nici ce primi. Eu nu voi renunţa niciodată la ni-
mic!!!“
Omul de creaţie… Ce ar fi el?
Scriitorului George Călin îi sunt adresate mai multe în-
trebări în contextul dezvăluirii spiritului creativ, al
comportamentului şi al obţiunilor acestuia în diverse si-
tuaţii, având tot atâtea răspunsuri în lumina orizontului
său larg – sesizabil «potenţial intelectual incomensura-
bil» pe diverse domenii – şi evitând, totodată, căderea
în capcana subiectivismului, misiunea unui om al scri-
sului fiind «ieşirea» în mijlocul semenilor prin arta cu-
vântului ce ar îndrepta/corecta nişte surpături ale fiinţei
umane pe seama profundei meditaţii: “În meditaţie,
există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru
atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te
priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e
vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai de-
grabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care ca-
peţi discernământul să te uiţi la toată treaba detaşat şi să

pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile
aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar
în mintea ta, nefiind mai niciodată reale, p.153”.
Aşadar, fiind atent la parametrii şi perimetrii
stabiliţi de către George Călin pentru un om de creaţie,
cititorul ar putea să-şi “gestioneze“ situaţiile, dar şi sen-
timentele sale în contextul autodescoperiri întru a se re-
forma – prin căutare, cunoaştere, asimilare. Or , nicio-
dată nu ar fi târziu să o iei de la început, creând o at-
mosferă a simţirii plinătăţii prin lărgirea diapazonului
de cunoştinţe, oferindu-i dintr-un plin ce nu scade şi ce-
lui din preajmă, aşadar din lumina ce îţi aparţine:
”Trăim aceste vremuri şi nu ne vine să credem ceea ce
se întâmplă zi de zi, cum se schimbă oamenii, cum de-
vin umbre fără de suflet, uitate undeva pe marginea pră-
pastiei Vieţii, fără a mai căuta Adevărul Divin...Pentru
că, Omul trebuie să înceapă căutarea Adevărului Divin
în întunericul sufletului său, căutând Lumina – Lumina
înţelepciunii, Lumina adevărului, aceea ce este ascunsă
Cunoaşterii şi face ca iniţiatul să lucreze asiduu la te-
meinica sa Cunoaştere ca Om şi în special ca fiinţă so-
cială. Pentru că Omul nu este numai o creaţie specială
a lui Dumnezeu, ci şi cea mai specială creaţie a Lui.
Pentru că Omul este creat după chipul lui Dumnezeu…,
p. 33”
Cartea este o continuă prelegere de cultivare a
valorilor şi de obţinere, prin acestea, a mandatului via-
ger al imunităţii la cele triste, autorii sugerând cititoru-
lui să desprindă esenţele din esenţe. Mobilizaţi într-o
antrenare a deprinderii zborului imponderabil, care
aduce liniştea împlinirii prin schimbare, indicibilul nu
va întârzia să se lase descoperit (“Cu cât există mai
multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă, mai
plină de inefabil, p. 17”) în spaţiul infinitivităţii actului
de creaţie în care există loc pentru oricine ce îl va pre-
tinde. Dincolo de orice capcană a vanităţii (“Persoanele
care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice dea-
supra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment
dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri,
provocate, tot asemeni lor, de o furtună în iluzie, p.37”),
urmează autodăruirea frumosului infinit şi indefinit al
lumii pe care să-l aşterni pagini de viaţă şi pentru ur-
maşi. Or, “Viaţa este un nebănuit Paradis, p.13”, ce-l
conţine pe poet şi care “rupe tăcerea şi deschide Calea
către Dumnezeu prin versurile dictate de îngeri, odih-
nind ninsorile în seiful ochilor, ningând licurici, în
nopţile polare, construind Oameni de zăpadă însinguraţi
şi pierduţi în basmele copilăriei... El, Poetul şi îngerii
au făcut un pact pentru a ne salva de păcatele făcute cu
voia sau fără de voia noastră. Putem să ne declarăm sal-
vaţi de nevoia de a avea îngerii aproape în liniştea cate-
dralelor lumii... Poate ne salvăm numai prin poezie...”,
p.79.
Lidia GROSU
Chişinău
229
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Două recenzi de Iulian Cătălui
Un poem al suferinţei mute
Apărut în 2019 la
Editura Fundaţiei Culturale
„I.D. Sârbu” din Petroşani,
cu o prefaţă substanţială
semnată de poetul şi eseis-
tul Dumitru Velea, Ţipătul
mut de Ana Podaru, este un
volum complex, cu mai
multe genuri de poezie fixă,
de la sonet la gazel şi de la
rondel la doină, un fel de
poem-cântec al suferinţei,
de jale şi durere, duse până la ultimele consecinţe. Ma-
rea majoritate a poeziilor reprezintă sonete create în pe-
rioada 2017-18 (subtitlul volumului este Sonete şi alte
poezii în formă fixă), când Anei Podaru i s-au publicat
cărţile Cad îngeri din icoane şi Un ax infinit, pentru ca
în „Addenda” volumului Ţipătul mut să descoperim un
gazel („Vin acasă”), un rondel („Neputinţa”), un pan-
tum (Albastre muze”), o doină („Tată”) şi două glosse
(„Candeli de lumină” şi „Sacrilegiu”). Toate poeziile
„cântă” durerea, suferinţa, disperarea, deznădejdea, ne-
putinţa, lupta poetei cu o boală nemiloasă, moartea şi
apropiaţii săi, sumbrul, norii negri, umbrele cereşti,
frica, supărarea, dar şi opusul morţii, reprezentat de
viaţă, frumos, bucurie, bunătate, iubire de Dumnezeu,
inocenţă, mântuire. Cartea conţine şi o Addenda, în care
Ana Podaru abordează poezii în alte forme fixe decât
sonetul dominant din Ţipătul mut, cum ar fi gazelul
(maestru fiind persanul Hafez, la noi scriind gazeluri
George Coşbuc şi Elisabeta Bogăţan), temele literare fi-
ind războiul şi viaţa sentimentală, la Ana Podaru întoar-
cerea eului liric acasă şi bucuria vieţii, precum şi idea-
lizarea vinului şi a bucuriei de a trăi, ca la un alt persan
celebru, Omar Khayyam. Pe lângă, gazel, autoarea vo-
lumului Cad îngeri din icoane foloseşte şi rondelul, po-
ezie scurtă cu formă fixă, a cărei structură se bazează,
ca şi balada, pe refren (care a apărut în Franţa evomedi-
ană sub denumirea de “rondeau”), evocând muzica şi
dansul (magistru fiind poetul de curte Clément Marot),
motivele literare, inclusiv în poemul Anei Podaru (“Ne-
putinţa”) focalizându-se pe iubire, exaltarea bucuriei şi
evocarea suferinţelor pe care aceasta le produce. Tot în
Addenda, mai sunt prezente doina, pantum-ul şi glossa.
Cartea Anei Podaru are în incipitul său un ciclu
de poeme pe care l-aş numi al mătăsii, mătase albastră,
roşie, neagră, albă, argintie, verde şi colorată, ca într-un
fel de curcubeu al înveştmântării omului, care trimite,
printre alte semnificaţii, la fluturele de mătase, la dru-
mul mătăsii, dar şi la nunţile de mătase ce simbolizează
12 ani de mariaj în folclorul francez, în timp ce în To-
rah, mătasea reprezintă simbolul purificării. În “Mătase
albă”, eul poetic îşi exprimă aşteptarea şi dezamăgirea

iubirii; în “Mătase roşie”, poeta simte cum mătasea co-
boară în ea încet “pe fluvii de iubire”, metamorfozându-
se în final în “mătase sângeroasă”; în “Mătase neagră”,
culoarea aceasta a morţii domină tot poemul, de la îm-
brăcăminte, animale şi mocirlă şi pământ, totul fiind ne-
gru, rochia neagră care “tronează”, cerul s-a îmbrăcat
în negru, “mătasea umbrelor” este şi ea neagră, calul
este negru, voalul e şi el negru, nu mai vorbim de mă-
tase, poemul terminându-se cu pământul cel negru
atunci când soarele, care, culmea, nu e negru, apune în
criptă, totul devenind mortuar, sepulcral, morbid. În
“Mătase argintie”, autoarea îşi rememorează copilăria,
atunci când zăpezile de altădată o împodobeau, fulgii
erau de argint şi reuşea să cânte sub brazi, trimiţând la
dorul de perioada de aur a omului, dar simte că vine bă-
trâneţea cu bolile şi cu “părul zăpadă”, strângând în su-
flet depărtarea. “Mătasea verde” aduce o undă de spe-
ranţă prin deşteptarea wedekindiană, învierea primăve-
rii, prin însufleţirea grâului care dansează la un moment
dat în bătaia vântului, brazii întineresc subit, muşchiul
de piatră al munţilor înverzeşte, pământul renaşte şi el,
“ca un prunc aproape nud”, iar eul liric se trezeşte şi el
la viaţă, devenind parcă mai frumos, mai curat, ca o fe-
cioară “zămislită din izvor şi sfântul lut”. Ciclul mătării
se încheie cu poezia “Mătase colorată”, în care Dumne-
zeu se transformă într-un artist absolut, un pictor su-
prem care redesenează, repictează universul şi pămân-
tul în culori sidefate ori sidefii, curcubeele sunt noi,
apele par “nişte pânze ţesute de îngeri/ cu fire brodate
din penele lor”, munţii poartă nu aur, ci “cămaşa pătată
de culoarea apusului străbătut de săgeţi de foc”, iar
timpul galopează “zig zag ca-ntr-un joc”. Totuşi, acest
tablou ceresc, dumnezeiesc se află în “mâinile Lui şi ni-
meni n-o ştii de ce un artist a muiat-o în humă”, la final,
poeta interogându-se cu ce a păcătuit în astă lume o mi-
reasă care a îmbrăcat “voalul de mătase colorată”, ea
ştiind, spre deosebire de noi, şi dansând alături de
frunze, fluturi şi îngeri” ca într-o înfrăţire tradiţională
cu natura, cu Dumnezeu, cu Tot şi îngurgitând din po-
tirul graalian “umplut pe pământ în prima zi”.
În legătură cu moartea ori sentimentul finitudi-
nii, temă care copleşeşte întreaga carte Ţipătul mut, şi
chiar şi celelalte cărţi de poezie ale Anei Podaru, istori-
cul religiilor Mircea Eliade împărţea, de exemplu, oa-
menii în două categorii: cei care concep moartea ca un
“sfârşit al vieţii şi al trupului” şi cei care şi-o înfăţişează
ca un început al unei noi existenţe spirituale”, Ana Po-
daru făcând parte din a doua categorie, deci moartea ca
problemă şi problematică spirituală. Pentru Eliade şi
Podaru moartea este ca un fel de rit de trecere,
pierzându-şi negativitatea şi fiind interpretată ca un
“pod către nemurire”, de când Isus Hristos a pătruns în
moarte şi a învins-o. Acest tablou cvasi-idilic şi side-
ralo-cosmic este întrerupt de imanenţa morţii, ca în po-
emul “De vorbă cu moartea”, în care poeta este adânc
preocupată ce fel de măşti va trebui să-şi pună, ca să
cucerească sfârşitul, finitudinea, crezând că într-o bună
sau mai degrabă rea zi, va fi învăţat să moară (ca în
230
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
faimoasa poezie poezie a lui Eminescu), o moarte ne-
bună şi “pusă pe rele”. Cu toate acestea, doar iubirea
divină reprezintă remediul care poate învinge durerea,
suferinţa, moartea însăşi.
De remarcat că poezia ori sonetul care dă titlul
cărţii, Ţipătul mut, reprezintă o sfâşiere, o ruptură inte-
rioară a corpului şi sufletului/ spiritului eului liric, a dis-
perării în faţa morţii: „Un trup se zbate chinuit/ cu
inima-ntr-o mână/ pe altarul unde moţii-s morţi pentru
a doua oară/ şi-o barbă taie brazde noi... Ei ţipă să ră-
mână”. Poeta, smăcinată în ziduri de spital şi de sânge
zdrobită, circondată de „corbi hapsâni” (aici, corbul re-
prezintă simbolul morţii) şi „veşnice himere” şi chiar
dacă se aude un „zgomot cadenţat” ţipătul ei este unul
mut, lăuntric, nu se aude în afară, asemănător tabloului
lui Edvard Munch, „Ţipătul”, în care artistul plastic
norvegian pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii, în
prim plan ţipând disperat un om, al cărui corp “contor-
sionat convulsiv” şi gestul mâinilor care cuprind capul
indică, relevă o spaimă incomensurabilă. Chipul gălbui
se armonizează cu “craniul cadaveric”, iar culorile me-
diului semnifică starea psihică a personajului, “albastrul
întunecat” reţinând glasul jeluitor-copleşitor şi reflec-
tându-l “cu ecou într-un golf larg, până sub cerul stră-
lucitor, de un roşu sângeriu”.
Pe de altă parte, Sf. Irineu din Lugdunum sau
Lyon, părinte al Bisericii şi apologet, scriitor bisericesc,
spunea (în Împotriva ereziilor) că Dumnezeu a binevoit
ca fiinţa umană să fie înghiţită de marele monstru (Le-
viatan, Iona), autorul trădării nu pentru a-l vedea dispă-
rând acolo, ci pentru că hotărâse a priori şi chiar pregă-
tise descoperirea mântuirii prin verbul Său „după sem-
nul lui Iona”, pentru ca omul, primind de la D-zeu mân-
tuirea nenădăjduită, să învieze din morţi şi să-L vene-
reze ca pe D-zeu reiterând zicerea prorocului: „Strigat-
am către Domnul în strâmtorarea mea şi El m-a auzit”,
din pântecele iad-infernului către el am strigat şi el a
luat aminte la glasul meu!”. Nu ştim dacă Dumnezeu a
auzit ţipătul mut al Anei Podaru, noi sperăm că da, re-
laţia cu El fiind una personală, dar poezia ei cu sigu-
ranţă va fi auzită de mulţi oameni. Poate despre acest
ţipăt ne atrage atenţia Ana Podaru, de la strigătul meta-
fizic, filosofic la marea împăcare cu Dumnezeu.
Această poezie podariană nu este totuşi deformată de
ţipătul morţii, ca la Munch, ci ne revelează adevăruri
ascunse, obnubilate ale Poeziei, ale Artei, atunci când
stă „de vorbă cu moartea” (poemul cu acest titlu din
volumul de faţă), scriindu-şi suferinţa „pe pământ,
linţoliu” şi când se apleacă „peste cuvântul scris”.

In Memoriam
Poeta Ana PODARU ne privește dintre stele
Ţipătul mut
de Ana Podaru
Un colţ de inimă bătea, o alta da să moară
strivită-n ziduri de spital, de sânge ruinată,
o lacrimă se prelingea de sare măcinată
ca sunetul ce mângâia arcuşul de vioară.
Păienjeniş în ochi sculpați de vise efemere,
pumni strânşi la piept sfâșietor în nopţi cu lună plină,
un giuvaier strălucitor cu roşie lumină...
înconjurat de corbi hapsâni şi veşnice himere.
Se-aude-un zgomot cadenţat, mai bate încă ceasul,
pe limba cucului s-a pus a crivăţului jale
şi tot mai des pe-acest pământ se stinge-n mlaştini pa-
sul.
Un trup se zbate chinuit cu inima-ntr-o mână
pe-altarul unde moţii-s morţi pentru a doua oară
şi-o bardă taie brazde noi... Ei ţipă să rămână.
Alegorie şi simbol în proza lui Ion Coja
Trebuie să ai mare
curaj să abordezi personali-
tatea şi opera controversată
a unui scriitor complex ca
Ion Coja, considerat de către
intelectualii de dreapta de
tip liberalo-conservatoare
românească, de reprezen-
tanţii stânga, de caviar sau
de icre roşii, ca să nu mai
vorbim de intelectualii
evrei, un antisemit, un ne-
gaţionist al Holocaustului
evreiesc, extremist de dreapta etc. S-a încumetat la
231
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
această dificilă întreprindere, ce-i drept pe partea de
creaţie narativă, de proză şi roman, dar într-o analiză
fină, rafinată şi aplicată, criticul literar şi excelentul do-
cumentarist şi autor de dicţionare literare Florin Şindri-
laru, care a publicat foarte recent cartea „La frontierele
adevărului. Alegorie şi simbol în proza lui Ion Coja.
Note de lectură, eseuri, comentarii” (Braşov, Libris
Editorial, 2019). De remarcat că, pe coperţile interioare
ale cărţii, concomitento-paralel cu activitatea din “Va-
tra Românească”, pentru care a fost criticat de intelec-
tualii de dreapta şi de stânga postdecembrieni, se preci-
zează că Ion Coja a înfiinţat “Liga pentru Combaterea
Anti-Românismului” (LICAR), organizaţie care se im-
plică radical în apărarea “drepturilor elementare” ale ro-
mânilor, ca populaţie majoritară şi făuritoare a statului
român, unitar şi indivizibil, se mai poate adăuga. De
asemenea, Coja a reacţionat cu argumentele cele mai
temeinice, la acuzaţia că “românii au participat la Ho-
locaust” şi s-a impus ca apărător al “demnităţii româ-
neşti”, în pofida “complotului mediatic şi politic al cla-
sei politice, dispusă să accepte orice umilinţă, orice
tranzacţie, numai ca să-şi păstreze privilegiile”. Astfel,
Ion Coja pretinde că în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial pe teritoriul României nu a existat un Holoca-
ust, înscriindu-se în acest fel în rândul negaţioniştilor
acestui tragic eveniment istoric, de altfel, în 2007, Coja
a fost dat în judecată de către Federaţia Comunităţilor
Evreieşti din România (FCER) şi Asociaţia Evreilor
Români Victime ale Holocaustului (AERVH) pentru ne-
garea Holocaustului, dar plângerea a fost respinsă. Se
ştie că negaţionismul este actul de a nega genocidul
evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
genocid denumit de obicei Holocaust, iar cei care neagă
holocaustul în general susțin că: Guvernul german na-
zisto-hitlerian “nu a avut nicio politică oficială sau in-
tenție de exterminare a evreilor, autoritățile naziste nu
foloseau lagăre de exterminare şi gazare în masă pentru
a omorî evrei şi că numărul real al evreilor ucişi a fost
semnificativ (de obicei cu un ordin de mărime) ‘mai
mic’ decât valoarea istorică larg-acceptată de 5 sau 6
milioane”. Potrivit politologului şi universitarului ro-
mâno-israelian Michael Shafir, Ion Coja, considerat a
doua figură emblematică a “negaţionismului selectiv
românesc”, şi-a schimbat haina politică în repetate rân-
duri, la un moment dat fiind chiar aproape de a fi nomi-
nalizat candidat la preşedinţia României. În ceea ce-l
priveşte, pentru profesorul de lingvistică Ion Coja,
spune Shafir, citându-l pe politologul George Voicu,
Garda de Fier n-a comis niciodată vreo crimă, şi nici
măcar antisemită n-a fost!. Pogromul din ianuarie 1941
de la Bucureşti este, potrivit lui Coja, o invenţie, născo-
ciri fiind şi cele 120 de victime ale pogromului, unele
atârnate la abator cu inscripţia „carne cuşer” lipită pe
cadavre! O demonstrează faptul că, după venirea la pu-
tere a comuniştilor, în rândul cărora ponderea evreilor
era covârşitoare, nimeni n-a fost acuzat pentru pogrom
şi nu s-a intentat nimănui proces. Dacă au murit evrei
în timpul Rebeliunii legionare, nimeni n-a fost în stare

să demonstreze că omicidul s-ar datora Gărzii de Fier
şi nici asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga, în tim-
pul rebeliunii, nu poate fi atribuită legionarilor, susţine
Coja, ea fiind comisă la ordinele KGB-ului, care se in-
filtrase în Mişcarea legionară, şi era secretul lui Polichi-
nelle că organizaţia KGB era în mâinile „ocultei”, avea
să scrie Coja într-un volum publicat în 1999, Marele
manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu,
Iorga. Avem de-a face cu aceeaşi „ocultă” care, mai târ-
ziu, va fi ordonat asasinarea preşedintelui comunistota-
litar Nicolae Ceauşescu, ba chiar va comanda lichidarea
savantului româno-american Ioan Petru Culianu în
USA (la Chicago, oraş în care trăise din 1957 şi crease
maestrul lui Culianu, istoricul religiilor şi savantul Mir-
cea Eliade, “o tipică execuţie în stil KGB-ist”, cum va
fi exclamat ex-spionul Ion Pacepa!), pe 21 mai 1991,
panicată fiind de descoperirea de către Culianu a secre-
telor dominaţiei ei mondiale, susţine Ion Coja, în
menţionata sa carte din 1999. Este vorba aici de o tran-
smutaţie a “negaţionismului deflector” (varianta evreii
înşişi au comis crima!) în “negaţionism selectiv”, este
de părere M. Shafir, care mai spune că în 1999, Coja
admitea că în Transnistria unii evrei muriseră de
inaniţie şi boală, dar arăta că, pe bună dreptate, mareşa-
lul Ion Antonescu „nu înţelegea să-i întreţină din buge-
tul statului român” pe evreii care nu erau cetăţeni ro-
mâni, într-o vreme când sute de mii de români „se con-
fruntau cu foamea şi cu lipsa de medicamente”. Un alt
autor româno-israelian Moshe Idel, vede Garda de Fier
nu ca o mişcare fascistă, ci una “ortodoxă ultranaţiona-
listă”, de un antisemitism extrem, şi precizează că în
pogromul Gărzii din Bucureşti au fost omorâţi, în ianu-
arie 1941, 138 de evrei, numărul rămânând relativ scă-
zut numai pentru că regimul Antonescu a suprimat “cu
cruzime” rebeliunea legionară.
Revenind la cartea profesorului Florin Şindri-
laru, aceasta este divizată în trei mari segmente: “Ion
Coja şi teoria crimei perfecte sau despre sacrificiu în
actul creaţiei”, “Mesianismul dinaintea ghilotinei” şi
“La frontierele adevărului (care dă şi titlul volumului)
sau când e să mori târziu cu dreptatea în braţe”, la care
se adaugă o introducere intitulată “Pasul lateral” şi o
concluzie numită “Text şi construcţie subterană”. În in-
troducere, autorul ne oferă un fel de ars poetica despre
îndrăzneala, excentricitatea şi farmecul unei opere de
artă, în general, care este gândită şi creată “în afara ti-
parelor celor pe deplin acceptate şi ca atare consacrate”.
Primul roman analizat de Florin Şindrilaru din opera
narativă a lui Ion Coja este unul publicat în timpul regi-
mului comunisto-ceauşist, “Carnaval la Constanţa”
(Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978), un fel de ro-
man în roman, în care Coja utilizează o tehnică narativă
de tipul suprapunerii palierelor epice şi/ sau a celor de
tip existenţial, realitatea romanescă întretăindu-se al-
tmaniano-carverian cu ficţiunea, creându-se astfel “co-
nexiuni şi confuzii de planuri, evenimente, personaje”.
Dincolo de subiect şi ideile romanului cojian, criticul
este interesat de partea literară şi estetică a acestuia, de
232
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
stil şi scriitură, de alegorie, de procesul creaţiei sau de
construcţia de tip eleat a cărţii. Carnaval la Constanţa
dezvoltă o relaţie de tip binomial Viaţă-Creaţie, în care
însă „Moartea, Sacrificiul, au un rol esenţial”, iar în pla-
nul scriiturii conţine numeroase pagini de „silogisme
excelente” în care la loc de cinste se află analiticul (vo-
inţa de discernere, pasiunea argumentării şi a demon-
straţiei) reprezintă ineluctabil şi indubitabil “concate-
nări realizate mai ales în sistem de coordonare paratac-
tică”, degajând fără sincope “curgerea” ideilor. Aici, ca
şi în celelalte proze ale sale, Coja este, în opinia lui Flo-
rin Şindrilaru, un “maestru al frazei ample, diluviale”,
torenţialo-potopiene, am spune.
Al doilea segment al cărţii şindrilariene conţine
o analiză în detaliu şi profundă a primului roman post-
decembrist al lui Ion Coja, Salonul de reanimare, tipărit
abia în 2001, deşi autorul constănţean susţine că volu-
mul s-a aflat în planul editorial pe 1985 sau 1986 la
“Cartea Românească”, dar cartea fusese respinsă de re-
dactorul Florin Mărculescu şi imediat după “Loviluţia”
din 1989, din cauză că făcea “apologia legionarilor”.
Coja precizează că nu a eliminat nicio pagină şi niciun
cuvânt şi că a adăugat, în schimb, mai multe capitole
(14, 28, 30 şi 33-44). După Florin Şindrilaru, acest ro-
man nu ar fi putut să apară în regimul comunisto-
ceauşist, căci reprezenta un text-dinamită cu efect pu-
ternic, prelungit în timp, opera în discuţie nefiind doar
un simplu roman, ci şi o “alegorie de tip panoramic”, în
acelaşi timp un eseu, o scriere cu felurite perspective
analitico-introspective şi un vagon de trimiteri la idei şi
concepte filosofice vizând existenţa unei “lumi întregi
bolnave, distopice”. Cu toate că cititorul s-ar fi aşteptat
să afle cât de apologetic la adresa legionarilor este acest
roman alegorico-parabolic, Florin Şindrilaru a abordat
mai mult partea estetică şi literară, Salonul de reani-
mare fiind un accentuat roman-eseu hegemonizat însă
de spiritul parabolei. Prozatoromancierul Ion Coja nu
vrea să fie doar un descriptiv, lucru care îngăduie gene-
ros lăbărţarea până la infinit şi sugestie a “cadrului”, su-
gestiile şi semnificaţiile de tot felul îmbrăcând, şi ele,
“haină alegorică”. Idile de tip “sapienţial” marchează
ori domină uneori dictatorial textele cojiene, şi criticul
braşovean precizează că prozele lui Coja sunt “atât de
dense în privinţa ideilor exprimate, a filosofiei de viaţă
care a acumulat experienţe milenare, încât devin într-
un fel, fără voia lor sau a autorului, anacronice, mai ales
inoperante pentru acest timp în care vieţuim, timp gră-
bit, Brownian şi sieşi demolator”. De asemenea, pentru
Coja, opera literară nu este mai niciodată închisă, ci e
opera aperta, spune Florin Şindrilaru, citându-l pe es-
tetosemioticianul italian Umberto Eco, iar Salonul de
reanimare reprezintă o pledoarie pentru “refuzul con-
strângerii, al încătuşării, în procesul de creaţie”.
Capitolul cel mai consistent, “La frontierele
adevărului”, este dedicat masivei trilogii a lui Ion Coja,
Şeitanii, alcătuită din volumele “Vin americanii”, “Pa-
ris by night” şi “Lepădarea de Satan” şi publicată în
2015 la o editură obscură, “Aevea”, lucru care a dus,

potrivit criticului Florin Şindrilaru, printre altele, la fap-
tul că apariţia celor trei tomuri nu a fost îndeajuns sem-
nalată şi tratată/ comentată, aşa cum s-ar fi cuvenit. Tri-
logia Şeitanii este în opinia aceluiaşi critic una “mustră-
tor-răvăşită”, proză modernă şi contemporană, “real-
mente actuală” şi ar avea numeroase, “dacă nu toate
atributele unei creaţii literare de mare anvergură, de tip
total”, sau care vizează “totalul”, ca la un Vargas Llosa,
am spune. Coja propune, promovează şi impune stilul
“miştocăresc” ca modalitate de expresie literară şi ca
model, trilogia Şeitanii reprezentând, în viziunea lui
Şindrilaru, o „odă impresionantă dedicată limbii ro-
mâne”, exprimând „sufletul nostru, identitatea noastră
naţională”, fiind de-a dreptul „românia românească”,
romancierul constănţean asumându-şi totodată dreptu-
rile şi responsabilitatea asupra conţinutului cărţii, ea
trebuind a fi parcursă „sine ira et studio”, vorba marelui
istoric latin Tacitus. Ion Coja trece lejer de la un registru
scriitoricesc la altul, de la un stil la altul, chiar şi „me-
ditaţiile” lui pe teme/ despre probleme politice căpătând
un „ritm alert” şi beneficiind de o „logică a discursului
şi de arta convingerii”, ca şi de „capacitatea de a ex-
prima idei de mare abstracţie şi fineţe filosofică”. Pe de
ală parte, Coja dezvoltă, după Florin Şindrilaru, şi mult
dezbătuta problemă a holocaustului evreilor în Româ-
nia, temă uzitată de unii comentatori pentru a condamna
Mişcarea legionară considerând-o drept autoarea (şi a)
unor fapte condamnabile împotriva populaţiei evreieşti
din România. Totuşi, în cea mai recentă carte a sa Chi-
riaşii secundei. Batalionul disciplinat (Libris Editorial,
2019), profesorul Şindrilaru admite că Ion Coja s-a în-
hămat la sarcina grea şi atât de păguboasă pentru cariera
unui intelectual român de a combate teza holocaustului,
a genocidului din România lui Ion Antonescu, conside-
rat astăzi un criminal de război, am adăuga noi. Ne
amintim că şi Marin Preda încercase, prin romanul De-
lirul (1975), să reabiliteze figura mareşalului Anto-
nescu, idee criticată de unii la vremea respectivă. Rea-
litatea istorică rămâne încă o problemă fundamentală,
nerezolvată pe deplin şi, cum afirma implicit I. Coja (şi
nu numai el), aproape de nestabilit între „parametrii
Adevărului”.Autorul Salonului de reanimare suge-
rează, prin personajele sale din pomenita trilogie că le-
gionarii n-au ucis niciun evreu, că n-au demolat nicio
sinagogă etc. şi că scriitorul, criticul literar şi eseistul
român de origine evreiască, N. Steinhardt, convertit la
religia creştin-ortodoxă în închisoarea de la Jilava, lu-
ându-şi numele de “fratele Nicolae”, rapid după elibe-
rarea din detenţia politică, la schitul bucureştean Dăr-
vari, îşi desăvârşeşte taina botezului prin mirungere şi
primirea sfintei împărtăşanii (la data de 16 august 1980
este tuns în monahism la Mănăstirea Rohia de către
episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Heri-
neanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare) şi autor al
2
Martin C. Dean, Robbing the Jews – The Confiscation of
Jewish Property in the Holocaust, 1935 – 1945, Cambridge
University Press, 2008.
233
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii,
a avut numai cuvinte de apreciere la adresa “camarazi-
lor legionari”. Vizavi de N. Steinhardt, Şeitanii lui Coja
este, într-un fel, un alt „Jurnal al fericirii”, susţine Flo-
rin Şindrilatu, jurnal pe care, declară autorul con-
stănţean, nu l-a citit tocmai pentru a nu fi cucerit, sub-
jugat şi anulat ca scriitor de capodopera steinhardtiană.
Şi totuşi, ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi anti-
semite dure şi jaful organizat al avutului minorităţii
evreieşti,2 susţine istoricul britanic Martin C. Dean, în-
soţit de arestări samavolnice, schingiuiri şi asasinate, le-
gionarii omorând şi alţi cetăţeni români, neevrei, pe
motive politice, „morale” (pederaşti sau homosexuali
reali sau presupuşi) şi adesea, din răfuieli personale;
dintre asasinaţi, circa 2/3 au fost români şi 1/3 evrei,
dar, comparativ cu procentul evreilor din totalul popu-
laţiei române, legionarii au ucis circa 20 de evrei la fie-
care neevreu ucis. Despre originile mişcării, în cartea sa
O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
Neagu Djuvara scria: „Mişcarea legionară a fost o
mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anti-
comuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea
Codreanu”.
În loc de concluzii: Florin Şindrilaru precizează
că volumul său şi-a propus doar o plonjare, o imersiune
în proza lui Ion Coja, neavând în vedere multiplo-renas-
centistele preocupări ale scriitorului – dramaturg, pro-
zator, lingvist, eseist, publicist, om politic etc. –, capti-
vându-l numai creaţia narativă şi focusându-se doar pe
opera lui, cea „încheiată şi tipărită, de prozator”. Creaţia
narativă i se pare criticului şi documentaristului braşo-
vean una „elaborată, intens şi îndelung gândită”, pur-
tând cu sine „marca unei personalităţi puternice”, pe
care, poate, numai timpul şi vremurile viitoare o vor
înţelege şi o vor pironi „cu adevărat” în locu-i cuvenit.
Aceasta dacă, în opinia mea, Mişcarea legionară, de
exemplu, unul din subiectele preferate de Ion Coja, nu
va mai fi considerată criminală şi antisemită, lucru care
cu greu va putea fi considerat şi reconsiderat vreodată.
În final, profesorul Florin Şindrilaru accentuează faptul
că în cartea La frontierele adevărului s-a oprit mai mult
la dimensiunile alegorico-simbolice ale textului, mai in-
teresante şi mai fascinante decât stratul epic de supra-
faţă al operei, creaţia scriitorului Ion Coja va fi dăinuind
nu prin „texturile epice” pe care le etalează, ci mai ales
prin „forţa vizionară a construcţiei subterane, de esenţă
ideatică, a textului”.
Iulian CĂTĂLUI

O poezie din prima tăietură a gândului, ce
caută simplitatea, cultivă înţelepciunea,
găseşte expresia memorabilă, discret
presărată cu filozofie (idei filozofice)
Llelu Nicolae Vălăreanu
(Sârbu) a debutat editorial,
după intense postări pe inter-
net, cu „Ferestre nopţii” (Edit.
Blumenthal, 2010) - un volum
de versuri masiv, măsurând
parcă o tăcere îndelungată, dar
uimind prin viziunea ,,glo-
bală”, grandioasă, asupra lu-
mii şi, mai ales, prin înşuruba-
rea insistentă, adâncă, în meta-
foră - arătând o trăire poetică
cel puţin la fel de persistentă
pe cât de tăcută în fapt. O com-
paraţie cu volumul de faţă ar fi
tentantă - ca şi o discuţie despre debuturile târzii ale
poeţilor în general cu literatura română contemporană,
dar toate, la timpul lor.
Volumul următor se numeşte ,,Frigul însingu-
rării” şi este mult mai suplu, mai concentrat tematic,
mai ,,rotund” ca să zic aşa (pun ghilimele, pentru că
poetul are opinia sa despre cerc ,,mai rotundă ca rotun-
dul, / sămânţa / răspândeşte fiinţarea / pe pământ”. Să-
mânţa fiinţării, în acest sens, volumul său de poezii este
ca sămânţa, renaşte din sine)
Filozofii, când fac poezie, copleşesc de obicei
prin bogăţia temelor sau prin aducerea la temă domi-
nantă a realului, oricât de variat ar fi, făcându-l ei înşişi
foarte variat pentru a demonstra puterea de formalizare
a conceptelor - iar Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este
filozof prin formaţie şi vocaţie. Dacă primul său volum
- „Ferestre nopţii” , răspundea acelei aglomerări de su-
biecte şi peisaje - ,,Frigul însingurării” pune lumea în
câteva ecuaţii, fluidizează discursul, reia uneori până la
redundanţă, chiar până la manierism, unele teme şi dă
impresia de joc care te pr inde, care te ţintuieşte în lec-
tură, te implică în demonstraţie.
Dominanta primă care străbate volumul, dis-
tribuindu-se discret între poeme dar având grije să se
adune şi în apaţii argumentative de sine stătătoare - este
aceea a artei poetice , o temă a cunoaşterii în fond. Iată,
cât de simplu pe limba filozoficească, explică autorul
miracolul creaţiei,, Când am denumit frunza/ Copacul
gândea muguri pe ramuri, / implorând să vină căldura
din afară / şi tot sorbea târziul din aşteptări / ... / Chiar
şi copacul din mine/ cu scorburi pline de cuvinte, / de-
numindu-le cu numele lor / le trimite prin frunze la cer.
// Nu ştiu ce întâmplări / cu norii de-a valma sub ele / le
stropesc cu vorbe la rădăcini / şi sfârşesc întrupându-se
în poeme.” (Copacul din mine). Această artă poetică are
la început cuvântul: lucrurile şi fiinţele există întrucât
234
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
au nume, tot ce există trebuie să poarte un nume - chiar
fenomenele, relaţia, dar aici e o taină cum devin acestea
cântec. Poetul înţelege, calm: ,,Cuvântul pe care-l recu-
noaşte inima / regele ei încoronat / când gândul îşi în-
cearcă / propria putere de convingere / alunecă în mie-
rea rostirii.” - iar acest transfer nu se face chiar de la
sine, cum găsim în finalul acestui poem: / ,, Numai fe-
meia ... / stăpâneşte cuvântul inimii rege.”(Cuvântul
rege).
Poetul discută în metalimbaj, pre limba filo-
zoficească, despre muze, acele divinităţi care sunt în
toate, în ceea ce este, în ceea ce va fi, cum ne spune
Homer: fără muze cuvântul ar rămâne rece, nu ar alu-
neca în mierea rostirii, ar putea să dea viaţă realului, nu
l-ar putea pune în armonia formelor, în corespondenţe.
Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) nu pleacă din această
teorie clasică, ci ajunge la ea pe căi intuitive, lucru ex-
trem de important, care dă naturaleţe poeziei sale, frea-
mătul redescoperirii, al recunoaşterii, însoţind cititorul
avizat la tot pasul.
Mai mult de o duzină de poeme sunt dedicate
acestei alchimii a cuvântului, autorul plimbându-ne prin
Platon ori Kant pentru a reciti, împreună cu filozofia,
nu poezia clasică - ci starea de poeticitate a lumii şi ca-
pacitatea individului de a intra în această stare. Citez
din poemul Cum se naşte cântecul, aceste glosse la um-
brele lui Platon: ,,Umbrele îngheţate-n dansul lunii, fan-
tomele ... / păsări cu cerul smuls din aripi, / femeia de-
parte cu miros de busuioc / al părului pe umerii gându-
rile mele. / Iluziile casei, dorinţe rătăcite, noduroase în-
semnări de cuvinte, / distilerii de vise, ceasuri de întâm-
plări / de care ne separă un arbore ireal, / simbol al tim-
pului respirând viitorul / şi râul, malurile sale opulent
încărcate / prin care înoată femeia să ajungă la timp. //
Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale, / cineva le
umple cu mirosul femeii grăbite / sculptând un lanţ de
clepsidre / prin care nisipul se mişcă aidoma valurilor.
Zilele şi nopţile se scad şi se adaugă / până în clipa când
se vor întâlni / hrănindu-ne din cuvintele frământate /
atunci se naşte cântecul în somn.” Pentru poet, femeia
este atât persoana de alături, de lângă el, iubita - cât şi
muza care filtrează cântecul şi i-l dă sub formă de reve-
laţie. Clepsidrele sale sunt orizontale, nu indică timpul
- ci spaţiul, extensia cunoaşterii.
O altă dominantă a acestui volum atât de cla-
sic structurat priveşte, într-adevăr, femeia. Blândă, ca-
lină, iubitoare, statuară, - ea face parte mai degrabă din
lumea angelică, este aeriană, păzeşte armoniile, dă
nume lucrurilor împreună cu poetul, indică drumul cu-
noaşterii, stabileşte frumuseţile lumii, ajută menţinerea
în acea stare de ,,deasupra de viaţă şi moarte” (Gândul
de cioplitor), conştientizează trecerile, balansul mai de-
grabă, între aceste două tărâmuri, apare mai ales încon-
jurată de noapte: ,,Femeia mă caută cu sânii dăruiţi vân-
tului / se bucură de foamea mea telurică./ De dragostea
ei tăinuită de întuneric / sângeră aprins frigul însingură-
rii, / ca un copac cu frunze îngălbenite de schimbare. //
În ochiul cerului devin mai palid / nimeni nu ştie că

noaptea se plimbă pe ape / ca un coş de stele, pâine şi
vin de ambrozie./ Mă voi duce să cinstesc destinul / iar
partea netrăită încă / să o închin femeii. (Frigul însingu-
rării). ,,Însingurare” nu înseamnă, pentru poet, de unul
singur, izolat, retras, etc. - ci viaţă în faţa perechii, o
însingurare în doi unde partenera este ideală, este urmă,
aripă, umbră, prezenţă angelică, chiar statuie de aer. Po-
trivirile în real, suprapunerea imaginii abstracte peste
fiinţa concretă, de lângă sine, dar tristeţe, melancolie,
lumea îngerilor trebuind să stea în separare faţă de oa-
meni, ,,întinările” angelice scurt-circuitând cunoaşte-
rea, blocând-o în sentimente terestre, vulgare. De aceea
îngerul nu are chip de obicei, este prezenţă difuză, mai
mult aripă, zbor şi gând (cântec). Cu ajutorul femeii sau
prin mijlocirea ei, poetul devine demiurg al lumii sale,
construieşte adică, o lume dând nume lucrurilor, fi-
inţelor, descoperă o mitologie ce sălăsluieşte în această
lume a sa (nu a lor! ea este şi nu este aici, adică poate
trece dincolo, poate chiar să dispară definitiv), pe care
o însufleţeşte punând câte un poem în fiece loc. Uneori
lumea aceasta se construieşte din lumea mare, a stele-
lor: ,,În serile târzii întins pe căpiţe de fân/ denumeam
cu ea stelele după bunul plac/ şi nu le terminam nicio-
dată, / până ce totul părea de nerecunoscut” – iar şansa
ca cerul redefinit să coincidă, pe alocuri, cu cel real dă
ca rezultat iubirea: ,,Poate dintre stelele pe care le-am
denumit noi / una se va întoarce la locul ştiut./ Ochii
adânci ai femeii îmi vor şopti poemul, / vor opri iubirea
să locuiască în el, / cu surâsul ei maiestos cu tot.”( Poem
locuit).
Dominante sunt, de asemenea, tema pămân-
tului natal, a iubirii de patrie, a laudei lui Dumnezeu, a
vinului. Revin, însă, la un poem emblematic al volumu-
lui ,,Semn”, unde găsim atât acea artă poetică discutată
mai sus, cât şi sentimentul că miracolul poate fi înţeles
– şi chiar drumul către înţelepciune se poate parcurge
prin contemplaţie, stând pe loc în faţa unor tablouri pa-
ralele. ,,Lângă înaltele piscuri albe / zboară-n ochiul al-
bastru / respirând orizontul dimineţii / aşteptarea. // În-
tre păduri fără arbori / se naşte un izvor în inimă / grăbit
/ unde soseşte marea lumină / a cuvântului copt.// Toţi
care înţelesul îl ştiu/ simt/ neştiindu-l. // Visul se împli-
neşte în ei/ ca într-un lemn,/ în măduva roşie, / un
semn.” Parabola vrea să spună că, deşi nu vedem în
interiorul lemnului, totuşi simţim semnul care se pune /
se naşte în trunchiul lui - atunci şi numai atunci când
prindem miracolul cuvântului.
Poezia lui Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)
este naturală ieşită parcă din prima tăietură a gândului,
caută simplitatea, este discret presărată cu filozofie(şi
cu idei filozofice), cultivă înţelepciunea, găseşte expre-
sia memorabilă. Ritmurile ei sunt ritmurile ideii - dea-
ceea se citeşte cursiv, ca o demonstraţie cu largheţea de
rigoare (nu strictă, adică, ci trecând cu răgălii prin flu-
viul realităţii). Faptul că autorul a aşteptat atât de mult
s-o încredinţeze hârtiei (sau numai tiparului?) se poate
explica într-un fel: i-a fost suficientă pentru sine însuşi.
În felul acesta ne-am putea explica şi netezimile
235
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
verbale, şlefuirea cu dichis, aşezarea stabilă a cuvinte-
lor: atât de mult şi-a spus-o sieşi, ori grupului său de
prieteni, încât această poezie a devenit populară pentru
autor, adică a câştigat acea stabilitate în urma nesfârşitei
treceri printre buze, a nesfârşitelor reluări. Pentru lite-
ratura română a fost, însă, o pagubă: specia poeta doctus
este puţin reprezentată aici. Autorul trebuie să se gră-
bească nu numai cu restul tezaurului personal,- dar şi cu
distribuirea acestui volum, atât de atent construit, pe la
reviste şi curţi de jurii mari- baremi pentru a se lua act
de atâta zăcăşenie (în sens normal, etimologic, vor-
bind), şi, în fond, de atâta risipă de frumuseţi de gând la
pragul comunicării largi. Cititorul avizat mă va con-
firma, cred, şi va fi de acord cu mine că ne aflăm în faţa
unui volum de zile mari.
Nicolae GEORGESCU
Două recenzii de Nicolae Dina
Romanul policier redivivus
În ultimii treizeci de ani s-a observat o drastică
diminuare, dacă nu chiar dispariția genului policier în
literatura română și parcă regretăm că scriitorii repre-
zentativi ca Rodica Ojog-Brașoveanu, George Arion,
Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Nicolae Mărgeanu,
Theodor Constantin, Chiril Tricolici nu ne mai încântă
cu noi romane sau cu proză scurtă cu tematică polițistă
(cei mai mulți trecând deja în lumea celor drepți), apre-
ciați la justa lor valoare, chiar dacă și-au publicat majo-
ritatea creațiilor în perioada comunistă, de altfel, una
înfloritoare pentru asemenea scrieri. Faptul că „peri-
oada de aur a romanului polițist” este cea dinaintea anu-
lui 1989 se explică numai din punct de vedere politic,
în sensul că „statul (comunist, n.n.) cultivă programatic
genul dintr-un motiv evident: suportul culturii de con-
sum asigură o infuzare ideologică eficientă” și pentru
că „literatura polițistă efectuează în epocă o serie de
operațiuni utile regimului”, de la promovarea miliției și
securității ca instituții eminamente umaniste, apărătoare
ale vieții și liniștii românilor, la încurajarea turnătoriei
și multe alte asemenea aspecte „pozitive” ale acestor
„organe”, care au terorizat populația aproape cinci

decenii (Mihai Iovănel). Și totuși, încet-încet, genul po-
licier începe să-și facă simțită prezența, unul dintre pro-
motorii săi fiind Sergiu Someșan, mureșeanul trăitor în
județul Brașov, autorul mai multor volume de literatură
SF și policier, publicate din anul 2000 până în prezent,
după ce cochetase, inițial, cu blogurile (o face și acum)
ori cu diverse reviste pe suport letric.
Prin bunăvoința unui prieten, am intrat în pose-
sia ultimelor două romane semnate de acest prozator și,
în urma lecturii, încă de la prima, „Comisarul și bleste-
mul sângelui” (Editura Neuma, 2017), am făcut cunoș-
tință cu un scriitor dedicat acestui gen literar. În centrul
acțiunii se află Brigada Omucideri a Poliției Brașov, ai
cărei membri vor desfășura o activitatea laborioasă pen-
tru a elucida cele patru crime petrecute într-o colectivi-
tate de rromi, orori puse pe seama unui blestem, super-
stiție ancestrală crezută reală și respectată cu sfințenie
de membrii clanului condus de bulibașa Gabor Tibor.
Noutatea intrigii constă în faptul că cei „blestemați”
sunt fiii acestuia, aflați în momentul căsătoriei, mireasa
fiind aceeași frumusețe de fată. Sortită unuia dintre fiii
bulibașei, conform tradiției va trebui să se mărite cu cel
aflat în viață. Numai pregătirea profesională de excepție
a comisarului Ovidiu Brumaru, absolvent al unui curs
de perfecționare al FBI-ului, inteligența și priceperea în
noua tehnologie a comunicației inspectorului Alina Dă-
ciulescu îi ajută să depășească lipsa inițială de probe și
să descâlcească misterul acelui „blestem”, descoperind,
îm final, pe autorii crimelor.
Pornind chiar de la titlu, este evidentă ficțiunea
prin excelență, imaginația autorului jucând rolul princi-
pal în stabilirea unei intrigi complexe, dar, ceea ce
atrage este, în primul rând, suspansul, ca să nu mai vor-
bim despre împletirea, în mod fericit, a acestuia cu su-
gestia magiei, îmbinarea imaginarului cu realul dând
consistență narațiunii, cu atât mai atrăgătoare, cu cât
umorul este la el acasă, născut din folosirea comicului
de limbaj și de situație. Trebuie reținut faptul că victi-
mele aparțin unei minorități naționale – rromii, cele din
următorul roman aparținând unei alte minorități umane
– piticii. Este vorba despre „Comisarul și cei șapte pi-
tici”, publicat la aceeași editură la doi ani după cel din-
tâi, a cărei acțiune se petrece tot în Brașov sau în împre-
jurimile acestuia, eroii fiind aceiași membri ai Brigăzii
Omucideri, mobilul crimelor fiind răzbunarea.
De această dată, autorul ororilor este ceea ce, în
limbajul de specialitate, se numește un criminal în serie,
din moment ce, într-un timp foarte scurt, omoară șapte
pitici, trimițând, de fiecare dată, înainte sau după crimă,
un desen cu Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, având
grijă să marcheze ultima (uneori viitoarea) victimă.
Toate aceste crime se petrec într-un mister desăvârșit,
într-un mod atât de „curat”, cu o perfecțiune de care
poate fi în stare numai o persoană pregătită în mod spe-
cial pentru această acțiune, astfel încât echipa polițiști-
lor nu descoperă nici cea mai măruntă dovadă și bâjbâie
în întuneric până la cel din urmă omor.
236
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Atmosfera de suspans este bine dozată până la
deznodământ, ceea ce evidențiază talentul cu care scri-
itorul detaliază împrejurările, realizează portretele per-
sonajelor, îmbinând în mod fericit trăsăturile fizice cu
cele morale, cele dintâi sugerându-le pe cele din urmă,
caracterizarea indirectă jucând un rol de seamă în acest
scop, fiindcă limbajul, ca modalitate de exprimare a
gândirii, comportamentul și relația cu celelelalte perso-
naje creionează și aprofundează caracterul acestora.
Ceea ce îl impresionează pe cititor (dar îl și ori-
pilează) este faptul că autorul nu face nicio economie
de detalii în prezentarea derulării fiecărei crime, care de
care mai oribilă și mai monstruoasă, fiecare fiind minu-
țios pregătită și odios înfăptuită. Astfel, percepția vieții
și a morții, îmbinate într-o asemenea conjunctură halu-
cinantă, devine simbolul imaginii unei lumi bolnave,
victimă a unor violențe fizice inimaginabile din partea
unor minți obsedate sau răzbunătoare, răzbunarea fiind
mobilul crimelor din romanul de față. Romanul are un
final deschis, în sensul că acel criminal are de gând să
se răzbune pe creierul („Regizorul”) orgiei la care a fost
supusă victima piticilor.
Conștient de aceste lucruri, deși acordă un loc
de cinste inteligenței și rafinamentului logicii persona-
jelor aflate de partea legii, esențiale pentru descoperirea
autorului odioaselor crime, autorul știe că principala
condiție a unui roman polițist o constituie misterul și
procedează ca atare, îmbinându-l, în mod fericit, cu mij-
loacele și procedeele literare pe care creatorul le utili-
zează cu măiestrie artistică. Dincolo de aceste aspecte,
intriga inteligent construită, crearea atmosferei nece-
sare prin selectarea reperelor temporale și spațiale adec-
vate, acestea din urmă reprezentate de orașul Brașov cu
toate atracțiile sale culturale, turistice și sociale, precum
și diverse țări de pe mapamond, dar, mai ales, persona-
jele, consistente, pline de viață, sunt tot atâtea atuuri
pentru a-l considera pe Sergiu Someșan drept un repre-
zentant de seamă al generației postdecembriste a scrii-
torilor de literatură policier.
Iubirea ca ardere lăuntrică
Lectura unor versuri
publicate de curând de Ni-
colae Vălăreanu Sârbu
într-o revistă târgovișteană
m-a trimis cu gândul la ul-
timele două volume pe
care am avut plăcerea să le
citesc, completând în mod
fericit impresia pe care mi-
o făcuse, cu un an în urmă,
„Insomnii de lumină”, des-
pre care am și scris eviden-
țiind faptul că tematica di-
versă a poemelor reprezintă „un tot al imaginilor, al
amintirilor și al gândurilor unui poet interesat de

unitatea în alteritate a vieții, a lumii, a propriului sine
implicat în diverse aspecte ale existenței”.
Unul dintre noile sale volume, „FEMEIA DE
PLOAIE” (Editura eCreator, 2019), are un titlu sem-
nificativ prin asocierea inedită și surprinzătoare a două
cuvinte aparținând unor arii lexico-semantice total dife-
rite, chiar opuse, din moment ce „femeia” reprezintă
umanul în esența lui, iar „ploaia” intră în sfera fenome-
nelor naturale, atunci când „prin aerul fraged/coboară
răcoroasa ploaie/așteptată cu dinți de lapte/în ierburi
unde cântă roua/și lumina alungă curcubeul/dincolo de
arcul subțire al orizontului” („La trecerea femeii printre
flori”), de cele mai multe ori benefică omului, alteori
devenind un cataclism care îi amenință viața. Dacă
avem în vedere partea plină a paharului, asociată cuvân-
tului „femeia”, „ploaia” devine simbolul purificării
omului și, în același timp, al germinației firii, dar și al
continuității veșnice a umanității pe pământ. Chiar po-
emul care dă titlul volumului cuprinde, implicit, rolul
creator al femeii care dă viață și, în același timp, rostul
germinativ al ploii, poetul îndemnându-și cititorul să-și
pună „la ferestre/frumoasele curcubeie ale dimineții” și
să aștepte „femeia de ploaie”, căci ea „te atinge cu fiorul
ei înlănțuit de fluturi”, altfel spus ea îi alungă îndoiala
și tristețea, îi umple inima de bucurie și dragoste, așa
cum ploaia ajută la înflorirea și rodirea naturii.
Așa se explică faptul că tema principală a volu-
mului este dragostea, sentimentul strâns legat de fe-
meie în primul rând, iar ploaia ne trimite la gândul că
apa este unul dintre elementele esențiale ale vieții, viața
fiind dată de iubire. Viața (o altă temă principală), „mai
frumoasă decât îmi închipui”, este trăită cu bucurie
atunci când „se cuibărește în trup/ziua vaporoasă în
palme” hrănindu-se cu razele soarelui binefăcător înăl-
țând în sufletul fiecăruia iubire, ca și „acolo unde-i pus-
tiu” („Cum înflorește osul”). Așa cum cireșul înflorește
și rodește în ciclul său biologic firesc, tot așa omul își
trăiește viața de când „aroma nașterii din cofragul nop-
ții/toarnă rozul în alveole”, până la maturizarea deplină,
când „trupul se face pietros și fierbinte/cu plinul des-
prins din mine/ce nu-și mai lasă altceva/decât bucuria
împlinirii”, bucurându-se de încredere în forțele proprii
cu ajutorul cărora „capătă izbândă/și putere de viață”.
În acest fel, viața devine „un transfer de lumină/o parte
de miracol”, la originea ei aflându-se iubirea („Coarne-
șul”). Tocmai pentru că viața este un miracol, trebuie s-
o trăiești, cu bucuriile și neîmplinirile pe care ți le oferă
și, mai ales, pentru că nu este veșnică, ci doar un „frea-
măt dulce”: „Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,/atât de
grăbită,/și noi atât de nepăsători/am prețui la timp mi-
racolul ei” („Unde freamătul e dulce”). Viața omului se
desfășoară de la naștere până la moarte într-o infinitu-
dine de întâmplări, fericite sau nu, care îi umplu vremea
și preocupările, poetul constatând că „nașterea și moar-
tea nu sunt doar început și sfârșit/între ele viața dezvoltă
micul infinit/cu adâncimi atât de mari/ce depășesc cerul
și pământul” („Cândva o să-mi înțelegeți cu toții
limba”).
237
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Așadar, iubirea este sămânța din care se naște
viața și, „mai plăcută decât lumina”, ea pătrunde în mă-
duva seminței și „face din ea un drum,/ce trebuie urmat
cu bucurie/și dăruit cu împlinire” („Iubirea, sămânță
vie”). Dragostea se naște din cuvinte „dulci ca mierea”
care „ușor se așază la suflet”, iar „inima se umple și ea
de plăcere/și lasă porțile deschise”, după care „gesturile
calde spun și ele/cum se prinde flacăra”, urmând mo-
mentul final, când „lumina se soarbe din ochi,/atracția
devine atingere subtilă/ce-și coace iubirea” („Cum se
prinde flacăra”). Dar acest lucru nu se petrece oricum,
„miezul iubirii” regăsindu-se în aceleași semințe care
„germinează dezbrăcate/în pământ sub stele cu amfore-
n brațe”, împlinirea dragostei cunoscând un adevărat ri-
tual când „mâinile îți împlinesc sânii-n mugur,/ovale
gurile poftesc sărutu-n fiecare zi,/de-n odăile inimii în-
floresc dorințele/și visele îmblânzite capătă trup de pa-
săre/într-un zbor peste păduri la crepuscul” („La masa
de piatră”).
Odată născută „de bucurie după durere”, iubi-
rea este trăită plenar în „inima în brațe cu flori,/și sânge
românesc de unire”, devenind un sentiment sublim, căci
„buzele de pâine ale femeii,/sărutul ei aromat și
cald/rup din sufletul pus pe masă,/până simt în semnele
dăruirii/nașterea din pântec” („Inima în brațe cu flori”).
Iubita devine ființa adorată, fiindcă în ea se regăsește
„fibra vibrantă a inimii” celui ce trăiește „sentimente
înfiorate”, iar acestea „ard cu flacără precum torțele
purtate în mâini”, moment în care „înfloresc salcâmii și
crește nebunia,/exultă în tine dorințele și dau pe dina-
fară”. Atunci când „dragostea arde-nlăuntru”, nimic nu
o poate îndepărta, căci ea „îți umple trupul cu
pofte,/gândurile vânează plăcerea, ochii capătă cear-
căne”, chiar dacă în suflet mai adie o umbră de îndoială
și „nu se lasă seduși până nu văd adevărul”, ceea ce îl
înarmează pe îndrăgostit cu puterea de a lupta, nu nu-
mai pentru a câștiga dragostea iubitei, ci și de a se răz-
boi cu propriile simțăminte, conștient că „cine participă
la luptă lasă loc morții,/înfrângerii ori victoriei,/întot-
deauna se ridică deasupra,/ să afle cine este și cum se
ridică vertical și drept” („Dragostea arde-nlăuntru”).
Iubita este stăpâna inimii sale și a tuturor lucrurilor ce-
l înconjoară, astfel încât îi simte omniprezența „înmi-
resmat de iubire”, trăind profund, în sinea sa, sentimen-
tul de recunoștință pentru că îi alungă singurătatea atât
de apăsătoare: „Iubito, îmi zic, dacă tu n-ai fi cu
mine/m-aș pierde în mâlul singurătății/și dragostea ce
ți-o port n-ar mai înflori/în fiecare obiect pe care-l
atingi” („Moțăie a somn de moarte”).
Dragostea, „simfonia înălțătoare a sufletului”,
este un oaspete drag mult așteptat „cu bucuria dusă-n
surâs”, reușind să-i încarce sufletul cu o nesecată „poftă
de viață” așa cum natura reînvie „într-o înfrunzire de
crud primăvăratic” („Refacere vitează”). Sentimentul
nu poate fi făcut cunoscut decât prin cuvinte, acestea
fiind „flori de suflet,/gânduri tainice de lumină”, com-
binate cu meșteșug în „poeme” aducând „o mângâ-
iere,/o înălțare de cuget” pentru toți cei care iubesc, așa
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

cum, pentru poet, „aroma-n litere înflorește/se scurge semnului (post)modernismului într-un stil cu totul ori-
sub pana subțire/și-n miez se adună mierea/ce din iubire ginal și cu o măiestrie artistică indenegabilă. Reflecțiile
face pui” („O înălțare de cuget”). Literele care for- metafizice, dorința de a-și îndepărta singurătatea și pus-
mează cuvintele „cântă” sub pana poetului, iar în tietatea sufletească surprinse în ornamente stilistice și
„„miezul cuvintelor” se formează „limba cu gustul mă- metaforice sunt caracteristici ale singularității unui poet
tăsos”, folosită de creatorul „absorbit de formele frumo- de vocație.
sului” și atins de harul artistic atunci când „tainic divi-
nul coboară în inimi/sufletul înălțându-se la cer,/când Nicolae DINA
tandru mă cuprinzi/și-mi pui în brațe delirul”, prin „de-
lir” înțelegându-se momentul de grație poetică, de in- Istoria vieții literare a orașului Călan.
spirație, care îi aduce „filonul de aspirații” („Limba cu
gustul mătăsos”). Așadar, tema dragostei se află într-o
1875-2018
(Editura Pim, Iași, 2019)
relație de complementaritate cu cea a rostului creației
și a menirii creatorului, temă nelipsită din toate volu-
mele lui Nicolae Vălăreanu Sârbu.
Licenţiat în Jurna-
Pentru poet, cuvintele sunt inestimabile, foarte
lism şi ostenind „la tem-
scumpe, deoarece, încărcate cu valori artistice (în acest
plul poeziei” (așa își bote-
volum metafora fiind omniprezentă, alături de alte pro-
zase, în 2008, volumul de
cedee stilistice), „îmbracă sunetele-n auz/cu clinchete
debut), ocupându-se de un
din clopoței de crin,/aroma polenului strâns pe aripi de
proiect ambiţios (Să ne
fluturi”, oferind poetului materia primă pentru a-și des-
cunoaştem istoria), Daniel
chide sufletul „cu împliniri și treceri prin destin” („Cu-
Lăcătuş ne propune acum
vintele îmbracă sunetele-n auz”). De aceea, poetul tră-
o incursiune (documen-
iește plenar fiecare clipă de viață „pe strunele cântece-
tată „la sânge”, se înţe-
lor de dor” și, atâta timp cât va mai trăi, își va lăsa „cu-
lege) în Istoria vieţii lite-
vintele-n ploaie,/să încolțească-n pântec rodul sfânt”
rare a oraşului Călan, aco-
(„Cât mai am timp”). Că iubirea pentru tot ce-l încon-
perind intervalul 1875-
joară se află la originea creației sale poetice nu există
2018. Şi ne asigură că ar fi vorba despre o „activitate
nicio îndoială, din moment ce „în piept am mai multă
apreciabilă”, deşi sprijinul autorităților – notează caus-
dragoste decât în inimă” și acest lucru este suficient
tic – nu e pe măsura așteptărilor. Iar orașul, fost „Impe-
pentru ca aceasta să fie exprimată prin cuvântul potrivit
riu al fontei”, chiar dacă nu e „orfan”, „a decăzut ma-
pentru a așeza la locul lor ideile poetice ca niște „pietre
jor”, scrie apăsat (p. 97), chemând în sprijin opinii de
megalitice vorbitoare” ce-i vor asigura posteritatea
autoritate, de la Mihai Barbu la Vintilă Mihăilescu. To-
având în vedere originalitatea operei sale, fiindcă el și-
tuşi, acest climat cultural (dinamic) a rodit, ne asigură,
a păstrat calea proprie fără a se lăsa influențat de te miri
şi „radiografia” de față vine să confirme diagnosticul,
ce orientare estetică, afirmând ritos că „eu nu mă îm-
trecând în revistă (vitezist, menajând mici citate şi des-
brac în culorile vremii,/dar plec odată cu ele,/rar mă în-
crieri lapidare) buchetul de personalităţi care s-au afir-
torc la primăverile care îmi scapă din mers/și înfloresc
mat pe meleagurile Ţării Hațegului, un „Ardeal în mi-
în magnolii” („Mă îndestulez din cuvânt”).
niatură”, cum s-a tot spus. Începând, desigur, cu Ion
Profund recunoscător că harul poetic i-a fost
Pop Reteganul şi Oszkár Mailand. Insistă apoi asupra
predestinat („Am fost uns cu mirul care mi-a dat ha-
rolului ASTREI în comunitatea din Călan (expediată,
rul,/să mă topesc în cuvântul pe care-l cred”), creatorul
între noi fie vorba) şi a mişcării Oastea Domnului, ilus-
este convins că, deși acesta „urcă liber prin gânduri” și,
trând „literatura creştină”, aflând în Batiz „un fel de ca-
mai ales, îi „fură sufletul și face din el poezie”, poezia
pitală” în efortul evanghelizării (Iosif Trifa, Traian
„pe care o citește sacadat inima” nu poate exprima gân-
Dorz, rapoartele lui Gh. Muntean, un „comiliton al de-
durile, ideile, sentimentele adevărate fără truda și res-
voţiunii”, cum l-a văzut Paul Aretzu, Ioan Opriş). Să
ponsabilitatea creatorului. De aceea, „când ceva nu se
remarcăm că dl. Lăcătuş a coborât în arhive, fişând
îmbină la încheieturi” apar meditația și munca intensă
presa vremii, studiul său, etalând o bibliografie luxuri-
cu „imaginile rămase-n oglinda memoriei” până ce va
antă, având subsoluri încărcate. Evocă apoi sarcastic
trebui ca versul „să strălucească cristal” pentru a merge
perioada postbelică, cu ştiutul zel propagandistic, stăru-
la sufletul cititorilor, pentru că rostul poetului este să
ind asupra elanului primilor ani ai noului regim sovieti-
ungă „și alți aleși cu mirul harului divin” („Uns cu
zat (conferinţe, brigăzi de agitaţie, biblioteci, cluburi
mir”).
muncitoreşti, concursuri), sub veghea Cenzurii şi a Se-
Și în acest volum, versurile lui Nicolae Vălă-
curităţii, cu extrase din ziarul regional / judeţean, până
reanu Sârbu se disting printr-un inedit al asocierilor,
la apariţia primului cenaclu literar (la Casa de Cultură a
prin sinceritatea cu care își exprimă căutarea de sine,
Sindicatelor) ori prezenţa cenaclului migrator Flacăra,
încercând să stăvilească curgerea nisipului din clepsidra
păstorit de Adrian Păunescu. Şi, bineînţeles,
timpului, stihuri gândite și așternute pe hârtie sub

238
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

inventariată salba de acțiuni sub genericul Cântării Ro- neapărat, orgoliul localist, în atâtea ocazii inflamat, de
mâniei. Centrul de greutate al volumului îl reprezintă, regulă. Cu probele pe masă, bogată şi diversă refe-
indiscutabil, grupajul de medalioane, consacrat, dincolo renţial, de efort documentaristic, ea rămâne un titlu de
de relieful axiologic accidentat, unor nume care au ilus- neocolit pentru cei doritori a „vizita” – ca excurs cultu-
trat viaţa culturală a așezării, începând cu Ada Orleanu ral – zona. Adeverind, cu superbie, că nasc şi la Călan
şi anii săi de profesorat la Călan, cu pastorul evanghelic oameni!
Harald Siegmund şi cu poetul Traian Dorz, cel hăituit Adrian Dinu RACHIERU
de Securitate. Se bucură de o atenţie (binemeritată!)
profesorul Silviu Guga, cu al său mentorat roditor şi ac- Istoria vieții literare a orașului Călan.
tivitatea cenaclului literar „Radu Stanca” din Călan.
Iată că, pornind dintr-un „loc neînsemnat”, viaţa cena-
1875-2018. Note de lectură
clieră şi apoi revista Algoritm literar (ivită în 2010, sub
Cornel Ungureanu
cârma lui Ioan Barb, apreciat poet şi prozator), atinge,
Mi se pare important ca în acest timp al asasi-
observa Radu Ciobanu, „o nesperată ţinută culturală”.
natelor culturale să descoperim un spațiu în care geo-
Dacă profilul „recuperatului” Traian Dorz pu-
grafia se împlinește prin câteva personalități care merită
tea fi îmbogățit, invocând şi folosind, de pildă, o recentă
dragostea noastră: un loc uitat, până acum, de istoriile
apariţie (Dorziana, semnată de Florina-Maria Băcilă,
literare.
încercând reconstrucția textului prin limbaj), nedume-
Domnul Daniel Lăcătuș îmi pune în faţă un pro-
reşte oarecum tratamentul aplicat lui Romul Munteanu,
iect important în care regăsesc numele unor prieteni ai
surdinizat, deşi nume de vârf în galeria celor porniţi în
mei - Silviu Guga, un reper al locului, dar şi numele
lume din zona Călanului. „Europeanul din Călanul
unor personalități exponențiale ale scrisului românesc,
Mic”, însingurat în „deceniul orb”, şi-a depănat, sub jet
ca Romul Munteanu.
confesiv, amintirile (v. O viaţă trăită, o viaţă visată),
Istoria vieții literare, dar şi prezentul vieții lite-
evocând afectuos „casa dintâi”. Dar truda sa cărtură-
rare a oraşului (cu nume deja bine așezate în scrisul con-
rească, de veritabil misionar, a triumfat prin traducerile
temporan) ne invită să recitim geografia literară arde-
girate la editura Univers (pe care a păstorit-o lungă
leană în numele unui loc - Călanul - şi a alianțelor sale
vreme), livrând titluri de referinţă. Evident, textul este
culturale, literare, spirituale.
elogios, mixând referinţe de toate calibrele; dar se insi-
nuează, constat, o nivelare păguboasă, nedreaptă, risi-
Aureliu Goci
pind superlative în stânga şi în dreapta, amestecând va-
Deși, la primul contact, numele unui oraș atât
lorile. În fine, perioada postcomunistă, în contextul
de mic nu spune prea mult culturii naționale, intrând în
avântului liric al naţiei, oferă şi o explozie scriitori-
amănunte, descoperim fascinați că aici au existat oa-
cească a „călănenilor”, îndeosebi în spaţiul on-line. Da-
meni care au făcut lucruri mari, peste nivelul comunită-
niel Lăcătuş, cu zel contabilicesc, îi pomeneşte pe toţi.
ții, că oameni şi mai mari au trecut pe aici şi au rămas
cu numele urbei în suflet, că alți oameni, afirmați în alte
Dacă în stenogramele intervenţiilor din Parla-
spații, mai norocoase, au plecat de fapt, de aici. Așa des-
ment (prin anul 2006), Adrian Păunescu, fost senator de
coperim un loc mirabil, un topos viu unde ideile au cir-
Hunedoara, se căznea, în pledoariile sale, să scoată „Că-
culat liber şi opiniile s-au confruntat în spiritul adevă-
lanul din nevoi”, odată cu falimentul industriei, mândria
rului, şi constatăm că marginea a devenit centru, sub
localnicilor se leagă, observ, de viaţa culturală. Ea e
cupola specificului național.
„bogată”, scrie ferm dl. Lăcătuş, asigurându-ne că ei,
călănenii, vor ţine „steagul sus” (p. 100). Iată şi câteva
Emanuela Ilie
nume pe care putem miza, la rându-ne: vrânceanul Ionel
Cu o disponibilitate probată anterior de alte câ-
Amăriuței, un „industriaş al visului”, din păcate plecat
teva volume așezate sub imperativul Să ne cunoaştem
în altă lume. Sau Violeta Deminescu, cea „menită poe-
istoria – Călan, poetul şi jurnalistul Daniel Lăcătuș se
ziei”, cum constatase – sagace – profesorul ei din anii
întoarce din nou, deopotrivă decis şi reverențios, spre
gimnaziali, Silviu Guga. Şi, neapărat, avocatul Ioan
istoria culturală a spațiului natal. Rezultatul acestei re-
Barb, director-fondator al revistei Algoritm literar. Fă-
veniri perfect justificate este un demers ambițios, repa-
cându-şi intrarea în arena literară (în 1998, cu Tăcerea
rator, cu mize (macro)identitare, menit să convingă de
ca o flacără), şi-a oferit chiar o lungă tăcere, reizbuc-
existența unui spiritus loci real, iar nu închipuit, cu re-
nind merituos şi vădind hărnicie lirică. Sunt menţionate
verberaţii impresionante nu numai în viaţa comunității
şi antologiile ivite în acest răstimp, adunând floarea po-
locale. Cu această intenție, cât se poate de nobilă (şi, aș
eticească a urbei: Seminţe literare (2011) şi Cu faţa spre
adăuga imediat, cât se poate de necesară, mai ales într-
oameni (2016).
o vreme ca a noastră, în care discursurile demolatoare
„Echipată” cu un util Dicţionar, inserând acri-
proliferează aberant...), scriitorul ne aduce în atenție
bios biobibliografiile celor menţionaţi acolo, cu nume-
atât personalitățile de prim-plan, grupările şi revistele
roase şi lămuritoare Anexe, lucrarea d-lui Daniel Lăcă-
cunoscute, de ieri sau de azi, cât şi figurinele pitorești,
tuş este, neîndoielnic, folositoare, fără a mângâia,

239

ale căror eforturi în fond lăudabile au contribuit, fără
doar şi poate, la evoluția interesantă a unui topos ce me-
rită, într-adevăr, valorizat.
Puzzle emoțional în romanul „Culorile
rândunicii” de Marius Daniel Popescu
Contactul cu proza
lui Marius Daniel Popescu,
mai întâi cu romanul Culo-
rile rândunicii (2014) și abia
apoi cu Simfonia lupului
(2008) m-au pus în legătură
directă cu „autenticismul”,
cu „originalul”, cu „viscera-
lul” filtrate de scriitor și prin
poeziile din volumele, unele
publicate în străinătate, în
Elveția: 4 x 4, poeme cu
tracţiune integrală., (4 x 4, poèmes tout-terrains) pri-
mul volum de poezie în limba franceză Lausanne, An-
tipodes Publishing, 1995 , 113 p. ( ISBN 2-940146-
01-2 ), Oprirea mișcărilor , Lausanne, Antipodes Pu-
blishing, 2004 , 139 p. ( ISBN 2-940146-48-9 )- 2006
Premiul Rilke, Vent silencieuse Lausanne, BSN Press,
2016, altele publicate în România: Jucării din lemn (
volum de debut), Brașov, Unicorn 91, 1992, Fotograful
de muște , Vlasie, 1993, Etajul 5, vara , Arhipelag,
1994, Groapa de nisip și leagăne , Magister, 1997. La
aceste volume de poezie se adaugă un volum de nuvele
inedite reunite sub titlul Léman Noir, Lausanne, BSN
Press, 2012, 224 p. Romanul Culorile rândunicii e un
roman al personajelor feminine (bunica, mama, mătușa,
soția, fiica, învățătoarea), reprezentări ale vieții în tot
atâtea „culori ale rândunicii”, care îi marchează desti-
nul scriitorului și-i declanșează amintirile trăite și retră-
ite emoțional, firesc, uman.
Roman al simbolurilor dar și al experiențelor
trăite autentic și într-un mod radical, Culorile rânduni-
cii scris de Marius Daniel Popescu, apărut la Editura
Polirom în anul 2014, aduce în prim plan imaginile vi-
eții din trecut, petrecute în România și viața petrecută
în Elveţia, cu flash-uri relevante pentru cititorul-român
care înțelege sufletul altui român ce-și ia cu el în drumul
spre altă lume, amintirile, tot bagajul emoțional alcătuit
din chipuri, întâmplări, copilărie, colegi de clasă, învă-
țătoare, școală, familie completate în mod firesc, alter-
nativ, cu întâmplările prezentului altui spațiu căruia îi
spune (in)direct acasă dar cu toată convingerea emoției;
prin episoadele care au în centru jocul cu fiica sa și arta
scrisului dezvăluie alte experiențe, alți oameni, alte
chipuri, propria familie, soția, dragostea, trenurile, pe-
roanele care devin punți de legătură între prezent-trecut,
între România ceaușistă și Europa de vest (Elveţia – țara
de adopție , Franţa, Germania, Belgia, Suedia, Austria).
240
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Viața și moartea, fericirea şi tristeţea colorează
drumurile și începuturile, toate câte sunt, de fiecare dată
existând convingerea că se poate pune punct și că se
poate începe oricând de la capăt încă o viață adăugată
la toate celelalte trăite până atunci. Memoria afectivă
declanșează resorturi care scot la suprafață, pentru în-
cunoștiințarea cititorului, întâmplări, oameni, chipuri,
trăiri care definesc emoțional dar și faptic existența scri-
itorului în spațiul României ante și postdecembriste dar
și în spațiul țării care l-a adoptat aproape firesc, Elveția
cum însuși afirma autorul într-un interviu de Stelian
Țurlea publicat în „Ziarul de duminică” în 19 decem-
brie 2014: „Da, viaţa mea a fost şi continuă să fie o
aventură însă sunt conştient că „aventura” mea nu este
mult deosebită de „aventura vieţii” celorlalţi, fac ce pot,
cu energia şi calităţile mele, mă „impun” cum fiecare se
„impune” acolo unde trăieşte, unde munceşte, unde iu-
beşte. Am fost şi încă mai sunt şofer de autobuz (la ju-
mătate de normă din 2008), sunt obişnuit din adoles-
cenţă să fac mai multe lucruri în acelaşi timp, diferite
sau chiar contradictorii, profit de faptul că-n Elveţia
este uşor să fii scriitor şi şofer profesionist. Dintr-un
anumit punct de vedere, „o luăm de la zero” în fiecare
clipă a vieţii noastre, începem ceva nou la fiecare pas,
la fiecare clipire, la fiecare respiraţie. Principalul este
să ne adaptăm, să învăţăm tot timpul, să „creştem” în
permanenţă, chiar dacă ne îndreptăm spre „îmbătrânire
Un alt filon care susține trama acestui roman
autobiografic este arta scrierii, a trăirii prin cuvânt. Tră-
irile sunt legate între ele de un fir epico-liric care le
combină, le îmbină, le naște firesc, așezându-le sub
aripa întâmplării jocului ca într-o „recreație a cuvinte-
lor”; există aici în țesătura scrierii romanului un frag-
ment care surprinde tocmai această „recreație a cuvin-
telor” în care scriitorul pare să se joace și creează un
„joc” în care piesa centrală e litera „n” în jurul căreia se
compune și recompune, de exemplu, cuvântul „canin”.
Se compune o imagine vizuală a ”reconstruirii” ca într-
o pictogramă, a cuvântului „canin” care se conturează
de la stânga la dreapta, pe o foaie albă A4 și e urmărit
cu ochiul atent al celui care analizează și se autoanali-
zează în actul creației. Cuvântul pare banal, litera „n” e
banală dar declanșează într-un joc parcă fotografic sau
ca într-o peliculă cinematografică cu diapozitive, curge-
rea „unor cuvinte și litere” într-un spațiu limitativ al
foii A4.
Poezia lui „n” mi s-a părut foarte originală, e cu
atât mai surprinzătoare cu cât (se) asociază cu alte cu-
vinte care conțin această literă care produce un portret
încifrat al creatorului lui „n”, în oglindă, „naște non-
eu”, un alter ego „nonșalant”, plin de „nerv” al cărui
„nimb” se concentrează pentru depășirea unui „nod
nocturn” gordian.
Celelalte cuvinte se îmbină într-un puzzle ino-
vator în care etape existențiale se înlănțuiesc firesc într-
o lume a lui „nou”: „nuntă”, „naftalină”, „nap”, „ne-
gocia”, „net”, „neutron”, „nivel”, „neîncepere”,
„nostru”, „noapte”, „nutritiv” și „număr”.

Jocul lui „canin” e unul inedit, ludic
dar luat în serios pentru că prezintă circuitele unei exis-
tențe, una percepută aparent impersonală, cu amenda-
mentul că vizează observația atentă în conturarea trep-
tată a unui destin; totul pare, toate par, însă totul este,
toate sunt.
Am încercat să văd puțin dincolo de cuvintele
lui „n” (necunoscuta matematică transpusă în planul
umanului? ), am dat cortina la o parte și am încercat
după un „interviu” cu ele, o asociere (personală) la nivel
semantic a acestora chiar cu riscul de a fi pusă la punct
de autor (el este regizorul magistral al propriei „piese
de teatru”); doar el și-ar permite să mă apostrofeze și să
spună că nu e așa, că nu am ”văzut” bine. Cu toate astea
voi lua fiecare cuvânt și-l voi așeza într-o listă cu aso-
cierile mele semantice: „n naște” – un alt eu chiar dacă
e un non-eu; „nonșalant” – îl asociez cu o independență
aproape adolescentină în alegere drumului în viață, fără
teamă, cu capul înainte, penetrând lumi; „nilon” – arti-
ficialitate și totuși o legătură între ceva ce s-a pierdut și
altceva ce poate fi prins/ găsit/ pescuit/ legat cu un „nă-
vod natur” – original, nefalsificat aruncat într-o imen-
sitate necunoscută care așteaptă să fie explorată;
„nimb” – aureola artistului, a căutării, a cunoașterii, a
speranței găsirii drumului, alb, strălucire; „nod noc-
turn” – separate sau împreună cuvintele simbolizează
una sau mai multe răscruci de drumuri care conferă mis-
ter, necunoscut și deschidere spre lume/ lumi; „nuntă”
– fericire, iubire, familie, etapă esențială care împli-
nește ființa; „nutritiv” – stimulativ, propice, favorabil;
„număr” – asocierea necunoscutei aparent numerice
”n” cu o infinitate de alternative; „naftalină” – miros
de vechi, de stătut, de trecut; „negocia” – tratarea cu
destinul, așezarea la masa negocierii cu destinul; „ne-
începere” – stagnare, pauză, analiză a existenței dina-
intea și de după un moment esențial; „nostru” – ideea
de împreună, de intim, de zonă sigură, protejată.
Am constatat că astfel de jocuri cu litere și cu-
vinte apar frecvent în acest roman, semn că fiecare li-
teră poate avea capacitatea poetică de a crea fără a res-
pecta canoanele vreunui gen sau specie literară ci pur și
simplu din nevoia de joc se creează sublimul, chiar și
prin banal , în măsura în care între sacru și profan nu
există antinomie ci raport de sinonimie cum spune chiar
autorul în același interviu din „Ziarul de duminică” din
anul apariției romanului, 2014: „Pentru mine banalul
nu există precum ceva diferit de sacru. Totul este, în
acelaşi timp, sacru şi banal, sau invers; depinde de
„unghiul” interpretării. Unul dintre elementele sacra-
lităţii este ritualul, iar acest ritual se întâlneşte în viaţa
de zi cu zi a fiecărei persoane, în cotidianul oricui: fap-
tul de a se deplasa, de a face un pas, sau mai mulţi,
constituie un ritual, un banal-sacru. Umanitatea a fost
obişnuită, şi încă mai funcţionează cu „sacralităţi” im-
puse de „lideri” religioşi, politici, economici, sociali,
ştiinţifici etc. Aceasta nu ne împiedică să realizăm, de
mai multe ori pe zi, momente şi gesturi şi gânduri con-
siderate, de către doctrine mai mult sau mai puţin
241
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
„totalitare”, precum „neimportante” şi lipsite de sa-
cralitate, reprezintă pentru noi „starea ideală, sacră,
pură”, sau un ritual pe care îl trăim cu desăvârşire, cu
puritate a trăirii, în pace totală cu tot ceea ce ne încon-
joară”.
Astfel literele „f”, „b”, „m”, „l”, „g”, „p” , „t”,
„v”, „d” sau „s” consoane seci, dure capătă o melodici-
tate, o sonoritate aparte prin cuvintele formate cu și din
ele, într-o notă dadaistă parcă de amestec dar nu chiar
întâmplător pe cât s-ar crede. Astfel de exerciții poetice
mai apar și cu alte litere, cu vocalele.
„Jocul literelor” din cuvinte este propriu acestui
roman. O serie de poeme au litere care au rol de „cu-
vânt”, iar lectura acestor mici capitole se poate face nu-
mai „cântând”, repetând literele precum notele unei
partituri. Romanul, poemele sunt partituri din viața
omului Marius Daniel Popescu transpuse de scriitorul
Marius Daniel Popescu ca gesturi de rememorare, exte-
riorizându-și cu luciditate și putere, nevoia de a se po-
vesti, trezind și răscolind trecutul. Marius Daniel Po-
pescu rupe cercurile intimității și se rememorează fără
a-și farda viața, emoțiile, durerile sau bucuriile, „se
joacă” pe el, autentic, el își este regizorul. Dis-
tincția dintre poezie și proză vine atunci când trebuie să
decidă în care registru al acestor două categorii ar vrea
să introducă un text. Dispariția liniei dintre poezie și
proză vine atunci când „percepe" „subiectul" și atunci
când omul Marius Daniel Popescu vrea „să citească” în
el însuși. Aici nu există nicio barieră.
Corina VLĂDOIU
Născută pentru poezie
Poetă de esență, de
profunzime, Mihaela Meravei
sporește tezaurul poeziei con-
temporane, cu fiecare volum
de poeme. Remarcată de per-
sonalități ale lumii literare, fi-
ecare nouă apariție editorială
confirmă talentul poetei, iar
premiile și recenziile cărților,
susțin valoarea creațiilor. Mi-
haela Meravei este de aseme-
nea și o distinsă creatoare de
cronici literare, colaboratoare la prestigioase reviste de
specialitate majoritatea aflate sub egida Uniunii Scrii-
torilor din România.
Despre apariția volumului „Cu orașul meu se
întâmplă ceva ciudat”, apărut la Editura Ex Ponto,
Constanța 2019, recent distins de Biblioteca Județeană
„V. A. Urechia” din Galați, în cadrul Salonului Literar
„Axis Libri” cu Diploma de excelență, s-au scris cronici
impresionante și se vor mai scrie. Mihaela Meravei are
darul de a crea, în acest volum, poeme de excelență,

căutând taina reîntregirii ființei umane într-o poezie a
luminilor nevăzute.
Cartea este fascinantă. Poezia pură, încărcată
cu imagini insolite, metafore și comparații care autenti-
fică o cunoaștere a evoluție spirituale mundane, autoa-
rea știe că povestea care ni s-a dat, este partea noastră,
unică, de viață. Sufletul ei albastru, cosmic, născut să
fie fericit, după ce a trecut prin Taj Mahal-ul iubirii,
străbătând fanteziile clipei contemporane, văzând cum
„înmugurește lumina”, iar „prin firida inimii dimineața
cu vapori de aer mov/ invada spațiu dintre două coaste
de cer” (pag. 83/ și a înmugurit lumina), ca al unui poet
de netăgăduit, cutreieră zilnic labirintul dramei umane,
căci: „cumva am putut sparge cerul tăcerea și timpul/
apăsătoare precum tavanele din Peșterile Elefanților/ cu
una dintre tentaculele lui Kraken/ despletind nodul gor-
dian al întunericului/ din oceanul interior// odată răpus
Raiul/ s-a prăvălit peste noi cu rumorile lui/ am întins
mâna cum făceam în copilărie/ dornică să gust din nori/
să-i modelez în forme geometrice/ între degete mi-a ră-
mas steaua sudului/ să-mi poarte sufletul// atunci tem-
plul din inima antilopei/ ne-a încăput pe amândoi/ fără
niciun descântec” (pag. 94, Taj Mahal).
Întoarcerea spre propriul suflet, spre frumuse-
țea lui divină, ajută instanța lirică să înțeleagă esențele
regăsirii de sine. Pentru că scrie cu/despre înțelepciune,
spiritul ei stă de veghe ca un kamikaze în lumina adevă-
rului: „timpul anaconda descolăcită/ mi se strecoară-n
trup ca într-o pădure amazoniană/ crezându-se zeul su-
fletului meu/ îmi fecundează nerăbdarea cu picături te-
rapeutice de venin/ ajunge să-ți sorb un singur moment
chipul și o zecime de secundă glasul/ să mă pot împo-
trivi sfâşierii/ mă abandonez amintirilor din care cresc
muguri de clorofilă/ cum ochilor tăi nervuri de lumină
ce explodează împrejurul meu şi tăcerea/ mi se pare o
termită kamikaze” (pag. 55).
Contopirea cu întregul, mai ales cu natura, cu
viața, cu fascinantul cer, aduc poeta la profunzime și de
aici se naște un real avertisment al existenței prin sinele
nostru raportat la conștiința universală. Copacii refuză
să mai crească prin univers și încep să se înalțe prin oa-
meni: „în mine un copac crește de ceva vreme/ ramu-
rile-mi ies prin piele/ îmi devin rădăcini” (pag. 17/ în
mine un copac crește de ceva vreme), ninsorile încep să
împrimăvăreze, totul devine altceva decât pare: „lumini
semafoare și un stop cadru al timpului…// la gară o um-
bră cosea de zor ghiocei/ încercam să-mi fac un selfie
cu ea/ semaforul amesteca inconștient viața/ două ma-
șini se ciocnesc stupid cât clipa spartă din clepsidră/ te-
lefonul îmi zboară din mână/ palmele căuș peste gură/
Doamne! de ce nu îmi dai voie să țip?// au trecut câteva
răsărituri de atunci/ copilăria a rămas lipită de mine//
azi tata mă roagă să-l scot în fața blocului/ picioarele i
se acordează la cei doi roboți din genunchi/ aud bateriile
cum trepidează/ e bine/ încă mai am timp// iar ninge îm-
primăvărat la noi/ bătrânul coboară treptele numărându-
și anii/ rând cu rând” (pag. 28, iar ninge împrimăvărat
pe la noi).
242
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
„Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat” este
una dintre rarele cărți dedicate poeziei și poetului, dis-
perării cu care acesta trăiește în numele și prin ființa
poeziei. Orașul cu viză de flotant din sufletul poetei Mi-
haela Meravei poartă în el poeme smulse din taina su-
praviețuirii mundane de pe străzile nepăsării. Precum
un „derviș rotitor” autoarea donează vieții poezii cu-
prinsă de drama „poeților care mai țipă pe roată”. Iar
„terapia miraculoasă a florii de lotus” nu este altceva
decât modul de vindecare și poate de aceea poeta ocro-
tește viața, orașul, planeta, iubindu-le „cu o viață mai
mult”, între „sufletul dorului și sufletul lui Dumnezeu”,
cu „inima ca o cruce de lemn gofer”, „înfășurată în
mantia unui poem”, împreună cu lumina adusă în dar.
Poezia ar putea deveni „singura religie a oamenilor”,
dacă uneori oamenii își mai cumpără „sentimente pe
sub mână”, căci aceasta se lasă răsfățată, ocrotită, năs-
cută cosmic și pământesc de spiritul creator. O poezie
puternică, filozofică, dramatică. Fiecare poem devine o
lume, o carte în sine. Drumul Golgotei poetei este fas-
cinant, iar repetabila întrebare devine o flacără a reînvi-
erii: „Eli, Eli, lama sabahtani?”
Relația cu divinitatea, cu anotimpurile, cu „al-
bastru nichitian”, ori „verdele crud bacovian”, cu
„Dumnezeul cuvintelor” este omniprezentă, nu doar
când „lacrima s-a prefăcut în apă vie”, aici în „ochiul
Pontului Euxin” și „vârful sabiei lui Damocles/ atârnă
de un fir de păpădie înghețat”, dar și când „holograma
sărutului galactic” a devenit „cel mai frumos poem de
iubire”, iar amintirile tale pot exista ca fiind amintirile
altcuiva. În templul din inima poetei ninsorile primilor
ghiocei sunt ocrotite de îngerii inspirației, iar poezia și-
a găsit lumina adevărului celest.
Iubitorilor de cultură care mai cred în desăvâr-
șirea prin evoluție, creație, artă și mai ales poezie, voi
reaminti că „aici toate tablourile au geometria mea/ ur-
mele pașilor copilăriei se/ mai văd pe covoarele per-
sane/ în colțurile casei hohotele mele de râs/ și icoana
chipului ascunse/ biblioteca e plină cu povești / pe un
raft de lemn de trandafir/ cărțile mele/ îmbrăcate în bu-
suioc”, iar poezia Mihaelei Meravei a putut „sparge ce-
rul/ tăcerea și timpul”, pentru că ea, creatoarea „vine din
afara lumii”.
Inspirată ilustrația copertei semnată de pictorul
Constantin Grigoruță, membru al Uniunii Artiștilor
Plastici din România, un respectat om de cultură și ma-
estru al penelului, de altfel și autorul lucrărilor plastice
care ilustrează cartea, adevărate poeme în culori, atât de
potrivite versurilor Mihaelei Meravei, care întregesc un
volum de excepție, magic și vibrant în același timp. Mi-
haela Meravei este o poetă care deja își are locul său în
poezia contemporană și timpul o va reconfirma, cu si-
guranță, pentru că este născută cu harul creației, al
poeziei.
Emilia DABU

Fresce ale clipei cu tine
Daniela Sorian (pse-
udomiul literar al Danielei
Sorina Ciurariu), născută la
Deva, județul Hunedoara,
este stabilită în Marea Brita-
nie unde predă Eurythmie la
un colegiu din Edinburgh,
Scoția. A început să scrie și
să publice poezie, în special
haiku din 2015, participând
la diverse reviste: Poezia,
Algoritm Literar, Sintagme
literare, Itaca Dublin, Alche-
mia și antologii: Antologia Cenaclului Poetic Schenk
(2017, 2018, 2019), Poeme pe o frunză (antologie de
poezie japoneză, 2017), Antologia Națiunea, (2018). A
tradus cărți de haiku în limba engleză: Șirul lui Fibo-
nacci de Genovel Florentin Frățilă (2016), Păpădiile
(antologie a grupului „Haiku - atelier de azi și de ieri”,
condus de Daniela Zglibuțiu, 2017. Este membră în
Cercul Literar de la Cluj.
Pentru Daniela Sorian volumul de poezie
„Eram tu” (Ed. Colorama, colecția Cercul Literar de la
Cluj/poezie) este debut editorial și în același timp un
pas îndrăzneț spre conștientizarea stării de poezie care
ar putea deveni a doua sa natură. Simplitatea rostirii po-
etice și naturalețea sentimentelor exprimate prin versuri
ne îndreptățesc la acestă afirmație.
Titlul „Eram tu” ne trimite, cel puțin la nivel de semni-
ficație, la versurile lui Walt Whitman: „...în ceea ce zic
despre mine vă puteți încrede/ pentru că fiecare atom al
meu este și al vostru”. Acel „tu” este și iubitul dar și
cititorul, este Dumnezeu și este lumea întreagă după
care tânjește eul liric.
Ca orice poet cu har, autoarea nu face intențio-
nat acest transfer complex și biunivoc, ci în mod natu-
ral, urmând încărcătura emoțională a cuvintelor pe care
le rostește. Iubirea e cea care guvernează existența și
timpul: „numai noi doi la hanul atingerii/ din cupe de
ambră bem vinul subțire/ orologiul din turnul naturii
murinde/ are aripa acului la ora iubire”(autumnală). Fie
că o rostește în versuri cu rime sau în vers alb, iubirea
învocată de poetă pare un joc inefabil, o atracție ca între
elementele naturii, curată, neatinsă de meschinării ome-
nești: „nu știu ce îți eram/ barca/ pânza/ vântul/ dar îmi
amintesc că eu/ îți spuneam plonjând în valuri/
oceanule/ în timp ce tu/ te înălțai tot mai tulburat/ spre
pieptu-mi de lună ”(fără vâsle).
Poeziile Danielei Sorian curg meditativ, pline de sensi-
bilitate și înțelepciune. Nu este nimic strident în sufe-
rința din dragoste, totul este estompat la nivel de discurs
poetic și nu pentru că durerea nu ar fi profundă „aleg
mărul durerea haosul/ și această poezie care s-a spânzu-
rat în turla bisericii/ de cum am început să o scriu/ în
locul ninsorii (în locul ninsorii) ci mai degrabă pentru
că poeta a reușit cumva să se „împrietenească” cu
243
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
durerea, să accepte singurătatea, despărțirea, nefericirea
ca parte importantă a ființei sale. Departe de a fi o do-
vadă a capitulării în fața obstacolelor vieții, această ac-
ceptare este o treaptă superioară a conștiinței eului liric.
Asfel reușește să vadă în spini viitoarele flori :„spinii
nu sunt spini/ sunt doar cele mai misterioase/ flori ne-
născute/ ale unei mari iubiri(spinii), singurătatea și des-
părțirea devin tandre: „o seară cusută/ cu singurătatea
tandră a despărțirii” (treizeci) iar iubirea este iertătoare:
„sunt râuri întinse prin grădinile cunoașterii de sine -/
fresce ale clipei cu tine/ pe albia iertătoare a iubirii
(fresce).
Un aer de incantație străbate poezia Danielei
Sorian, o „Cântarea cântărilor” sui-generis de pe melea-
guri britanice (poeta este stabilită de mulți ani în An-
glia): „ochiul meu/ este o pasăre ce își caută cuibul/ pe
rotundul gurii tale/ mâinile/ două frunze pâlpâind/ în ar-
borele de ceară al depărtării” (după ce se va fi topit tot
cerul) sau „avea mâinile mofturoase și lungi/ ca două
râuri care se întâlnesc leneșe/ în marea pântecului unei
femei frumoase/ avea mâinile ca niște orașe în flăcări/
din care fugeai rănită deși ai fi vrut să rămâi/
avea mâinile ca doi faguri de miere” (avea mâinile mof-
turoase și lungi )
Timpul înseamnă, în special pentru poeți, tine-
rețea (darul dumnezeesc al lui Esenin!) care dispare pe
nevăzute. Daniela Sorian vede cum dispar anii și o
spune într-o surprinzătoare metaforă: „pe lângă mine se
duc către camera de gazare/ anii tinereții/ dezbrăcați și
slabi/
pierzându-se brusc/ prin deschizătura nemăsurată a eu-
lui (liberté égalité fraternité).
Metaforele inedite, juxtapunerea continuă con-
cret-abstract, acel aer de calm și liniște (după furtuni
devastatoare) ce aduce aminte de serenitatea poeziei ni-
pone fac din versurile Danielei Sorian adevărate fresce
ale „clipei cu tine” – în acel tine incluzându-ne și pe noi
cititorii.
Emilia POENARU MOLDOVAN
Despre generozitatea poemului
Cărțile nu se ivesc din senin, nu cele de poezie.
Ele vin să tălmăcească unicitatea ființei aflate într-o
anume etapă a urcușului sau coborâșului său existențial.
Ca mărturie a unei felii de destin, cartea e un anotimp,
iar poezia, o metaforă a sinelui. Poemele sunt esențe și
atitudini, sunt dragoste, speranță, resemnare sau declin.

Dacă au fost scrise și pentru noi, ne regăsim în ele, ne
relevăm la rându-ne prin poem.
Lirica Adrianei Tomoni este un gest inconfunda-
bil de limpezime și de frumusețe. De generozitate și
demnitate umană, la urma urmei. Înscriindu-se sub
semnul credinței, al creației și al iubirii, recentul său vo-
lum, Magnolia vrăjită (Editura Grinta, Cluj-Napoca,
2019), reunește versuri izvorâte dintr-o înțelepciune se-
nină, a împăcării și a căldurii sufletești. Versul curat
poartă în sine un gând curat și un suflet rotund. Catrenul
e modelat după legile prozodice, dar și alcătuirea spiri-
tului și doar povestea de dragoste se repetă, aceeași de
mii de ani. Dacă te lași furat de poeme, e ca și cum ai
face un salt în timp: atmosfera e din Kate Chopin, sim-
țirea cea a eroinelor Hortensiei Papadat Bengescu.
În limpezimea ei, dragostea e o frumoasă muzică
a existenței. Ea este asumată, trăită matur, profund.
Simbolurile cu care operează poeta au semnificații
clare: un ceai aburind, moartea unui pescăruș, magnolia
care înflorește. Îndrăgostiții își întind mâinile a dăruire,
abandonându-se îmbrățișării, ascultând împreună
”șoaptele universului”. Urmând calea iubirii, ”frumosul
vieții” se relevă ca într-o simfonie în crescendo (Crucea
devenirii prin împreună trăire). Condiția iubirii e pre-
zența și participarea. ”Nu pot să-ți cer ore din viață” –
îi mărturisește poeta bărbatului iubit – ”Trăiește-le cu
mine de vrei./ De fiecare clipă te agață,/ Privește
toamna cu ochii mei” (Nu pot). Absența lui va aduce
frig și teamă în poem. Doar împreună fiind, poeta poate
desluși nebănuitul grai al tăcerii.
Descoperim în poemele de dragoste ale Adrianei
Tomoni o apologie a îmbrățișării. ”Mi-e bine, mi-e atât
de bine,/ În îmbrățișarea-ți nelumească” spune poeta în
Mi-e dragă înserarea, într-un alt poem mărturisind:
”Îmbrățișați, pe stâncile lovite,/ Îți simt pe buze gustul
mării” (Plângând). Astfel, poemele surprind momente
calde din aventura limpede și asumată a existenței. Vi-
ața e ardere întru dragoste și întru poezie într-o lume a
armoniei și a frumuseții. Cadențele amintesc ades de
poemele eminesciene. A păși desculț pe malul mării,
printre ziduri sau printre flori devine un simbol al eva-
dării de cotidian, o apropiere de esențe în același timp.
O plimbare pe plajă, în doi, face ca timpul să stea în loc
(Pășeam desculți), iar când cortina e să cadă, tot mai
rămâne loc pentru un ultim vals sau tangou (Nu pot).
Uneori poemele tind să ne spună povești. Un pes-
căruș ostenit de zbor își cântă tristețile, alegând să
moară în larg, înghițit de valuri (Un pescăruș). Un poet
pierdut în amintiri, la malul mării, se gândește cu frun-
tea-n palme la versul său alb, nescris (Se clatină băr-
cile). Însăși marea, în care s-a vărsat din ceruri cerneala
(Călimara cu cerneală) devine ”personaj”.
Durerile lumii sunt detectate pretutindeni, chiar
și în aripa ”arsă de lumină” a fluturelui (Mă doare). În
zborul unui pescăruș muribund, poeta ”citește” tristețea
(Citesc tristețea), într-un alt poem înfiorându-se, așa
cum o făcea Eugen Evu odinioară, simțind în palmă bo-
tul cald al mieilor pregătiți pentru tăiere (Trec mieii).
244
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Dar există și încredere în poemele Adrianei To-
moni. Deși se consideră ”gheața ce se stinge la flacăra
tăcerii” (Sunt gheața), adesea ni se adresează ca un sol
al speranței. Poeta crede că lumea se relevă pentru fie-
care dintre noi (chiar dacă la un moment dat suntem
niște orbi înconjurați de ”cascade de lumină”), ofe-
rindu-și tainele, noi trebuind doar să le descoperim și să
ne bucurăm de ele: ”Toate-s numai pentru tine,/ Chip
de lut, c-un strop dumnezeiesc,/ Umple-ți sufletul de
bucurie!/ Trepte spre cer, sub pași ți se zidesc” (Pentru
tine).
E impresionant câtă limpezime și împăcare se cu-
prinde într-o carte de versuri. E ca o reașezare lucidă a
întruchipărilor vieții, dorință a relevării minunilor exis-
tențiale (Învață-mă frumosul vieții), dar în același timp
și tentativă inocentă de amânare a morții prin dragoste
(Vreau să înșel moartea).
Simțindu-se uneori ”un vis neîmplinit pe-o coală
de hârtie” sau ”geană tremurândă-n visare”, Adriana
Tomoni se înclină spre lirica religioasă. Vidul existen-
țial se umple de credință, poeta regăsindu-se într-o mă-
năstire de la malul mării, învățându-ne că până să înțe-
legem că orice zidire e o rugă, rătăcim ca orbii care nu
zăresc Lumina, deși ea se află acolo, în noi. Poeta cere
iertare Domnului, cere dezlegare de vinile nerecunoș-
tinței (Un înger mă ține de mână), uneori izbucnind din
pricina neînțelegerii rosturilor, adresându-se divinității:
”De ce nu mi-ai pus numele/ de lacrimă și nu de om,/
dacă tot m-ai făcut/ fântână de lacrimi,/ într-o vale a
plângerii?” (Ars vivendi).
Anotimpurile preferate sunt primăvara și vara,
însă și iarna e prezentă pe alocuri ”mușcând nepăsă-
toare din zare cu dinții-nghețați”. Printre momentele zi-
lei, reținem zorii ”zâmbitori” și ”diminețile cu roua pe
gene”, dar și ”palida sprânceană-a înserării”, culminând
cu amurgul auriu. Dintre motivele acvatice și terestre,
predomină marea și codrul, iar dintre cele cosmice, ste-
lele și luna. Mierlele, pescărușii și cocorii conduc deta-
șat printre înaripate, flora fiind reprezentată de magnolii
și mesteceni, nelipsind florile: trandafirii roșii, liliacul,
florile de sânziene, de colț, toporașii, dar și ale livezii,
de cireș, măr ori cais.
Ca și expresie, catrenul cu vers mediu și rimă în-
crucișată i se potrivește configurației lăuntrice a poetei.
Poemul e idee, trăire, armonie și ritm în același timp. E
dragoste, frumusețe și tristețe. Echilibrul prozodic e de
invidiat. Versul se scrie cu ușurința jocului de copii.
Chiar necunoscând-o pe poetă, e limpede că frumusețea
imaginației sale poetice izvorăște din armonia alcătuirii
sale sufletești. Descoperi în poeme sinceritate, modestie
și bunătate.
Alergând cu ochii legați, te poți răni în colțuri
mici de stele, ne previne poeta într-un poem. Ce poate
fi această imagine, dacă nu un exemplu de frumusețe a
ideii? Într-un alt poem, iubitul e numit ”vindecătoare
clipă”, iar amintirea iubirii, ”vers” scris de cei doi pe
cerul vieții. Poeta are dreptate când spune că întot-
deauna vom mai avea ceva de spus atunci când ”miezul

clocotește de trăiri”, când ne macină dorul, când triste-
țea doare, când însuși timpul își scrie poemul în noi,
pentru că aceste lucruri trebuie spuse și întotdeauna va
fi nevoie de poeți.
Închei cu Să îți fiu rimă, o demonstrație simplă și
onestă a iubirii: ”Ce merit am să îți fiu rimă?/ Ce cântec
psalmic am șoptit/ Să îmi deschizi porți de lumină,/ Să
scrii cu mine tainic mit?// Aș vrea să-ți fiu înrourată,
zorii/ Vieții tale să-i dau înțeles,/ Cu mâna să-ndepărtez
norii/ Omul meu drag de îngeri ales.// Eu o filă, tu o altă
filă,/ Din visuri se va naște un poem,/ Plinătate de iubire
arzând ca o lumină,/ E sacrificiul nostru suprem.”
Ladislau DARADICI
„Fii poezie atâtor poveşti”
(„Misiunea întâmplării” de Ioan Raţiu,
Ed. FAST EDITING – 2019)
Temerară încercare,
aceasta de a aşterne pe hâr-
tie câteva gânduri despre
poetul Ioan Rațiu. „Teme-
rar” înseamnă, printre al-
tele, „a fi curajos până la
nesăbuință”. Așa este, căci
a vorbi despre acest poet
este echivalent cu a des-
chide o ușă către o lume pe
care o vezi, o simți, încerci
să o înțelegi, dar pătrun-
zând în ea îți dai seama că
nu știi unde se oprește sau dacă se oprește undeva. Te
rătăcești printre cuvinte care nu sunt doar cuvinte, sunt
stări, înaintezi printre sentimente și ai senzația că sunt
ale tale, că le cunoști, te întorci să recitești ceva și o iei
de la capăt, ca să înțelegi mai bine, apoi iar înaintezi dar
ai senzația că de fapt te învârți în cerc sau nu, de fapt te
rotești pe o spirală, căci nu treci prin aceleași locuri ci
cumva deasupra, tensiunea crește, densitatea devine
aproape materială și tu, cititorul, te confunzi cu materia
versului, urcând mereu pe spirala trăirilor generate de
scrisul acestui poet care nu mai respiră aer, ci poezie.
E o lume reală lumea creată de Ioan Rațiu. Ne
mișcăm prin ea ca și cum ar fi a noastră, pentru că vor-
bește despre lucruri și stări care ne sunt cunoscute dar
poate nu am știut să le exprimăm la fel de bine sau de
clar. Efortul poetic trece aproape neobservat, pentru că
versurile curg parcă de la sine, transpunându-ne și obli-
gându-ne să plonjăm într-un ocean de energie specială
pe care poetul o transmite prin cuvânt. „Aş putea să vă
spun cât voiam să mai tac/Rătăcind înc’-o zi într-o
noapte să fug/Din izvor negăsit înflorind în copac/ Ce
renaşte alt vers mistuit pe un rug”.
Dar poetul nu tace, el arde pe rug, pentru că are
atât de multe să transmită! „Nevoia de Rai cu Lumina
din suflet” îl îndeamnă să filozofeze într-una, fără
245
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
oprire, contopindu-se cu poezia, transformând în vers-
cugetare orice moment, orice Clipă. „Te descoperisem
demult/în tăcerea prelungită/de lalele roşii.../M-ai
pierdut/într-o poezie neterminată/...Te-ai recunoscut
învinsă toamnă târzie/...” și finalul cade, ca o sentință
delicată și nostalgică: „apoi fluturii începeau să
zboare”.
„Şi ce contează când pleci/N-ai venit nicio-
dată”, iată o întrebare-răspuns, ca multe alte astfel de
rostiri ce alătură aparente contradicții puse una lângă
cealaltă spre a ne obliga să ne oprim o secundă – o
clipă!- și să cugetăm. („Când urc până la tine, cobor?”)
Jocul de cuvinte pare chiar un joc, însă Ioan Ra-
țiu se folosește de el pentru a transmite anumite situații
paradoxale dar de care ne lovim adeseori – „Nu cunoşti
cât recunoşti/Ce te doare prea tare”.
Filozofia poetului nu este ostentativă, ci se așterne
cursiv frază după frază, vers după vers. Pare sumbră la
un moment dat, dar citind cu atenție, constatăm că este
doar „așezată”, sfătoasă, calmă și în același timp, pro-
fundă. –„Când preschimbaţi Lumina în uitare/Ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat/Vă chinuie o pată de cu-
loare/Care se pierde cu tot ce-aţi câştigat.”.
Clipa rămâne un reper, o obsesie, o credință.
„Nu întreabă ci răspunde/Totul e posibil unde/Cântă
clipa cu poeme/Şi de moarte nu se teme.”, la fel ca şi: „
Când tăcerea se întinde/ Printre valurile zării/Clipa ca-
ută merinde/În locul îndepărtării” Sfaturile calme și în-
țelepte fac cititorul să rețină esențialul: „Oriunde începe
o clipă să doară/Cum calea spre suflet nu este uşoară/
Ori când e departe ca o rugăciune/Tăcerea vorbeşte
prin ce va supune/Oricâtă dorinţă ascunde sub
pleoape/Mereu adevărul rămâne aproape/ Oricine gă-
seşte răspuns la-ntrebare /Alege motive să nu mai co-
boare/Pe valea căderii pân’ la cerul de jos/Ajunge prin
vremuri să nu aibă folos/Oricare-i păcatul prin felul
de-a spune/Iertarea Iubirii devine minune/Şi dacă po-
vestea începe cu tine/Grăbeşte-te încet să nu se ter-
mine.”
Formele de exprimare alese pentru acest volum
sunt foarte clare și repetitiv așezate. Înțeleaptă decizie,
căci cititorul nu se simte obosit de pretențioasa structură
a rondelului sau de versul liber, mai greu de urmărit în
complicata prezentare a gândirii profunde cu care Ioan
Rațiu ne-a obișnuit. Poemele „blitz” sunt perle de artă
poetică extrem-condensată și, trebuie să recunoaștem că
sunt mai apropiate de simțirea noastră decât haikuurile,
dar conciziunea lor densă este echilibrată de alternanța
în care se adaugă și „cântecele”, cu trimiteri la ritmul
popular. Cele douăzeci și cinci de secvențe astfel con-
struite sunt ca niște capitole ale unei povestiri sau ale
unui microroman care își desfășoară firul dezvăluind
sentimente și fapte, ascunse în versurile care la prima
citire par ermetice dar care, tocmai de aceea te în-
deamnă să le recitești și astfel se conturează toată po-
vestea derulată cu măiestrie de autor. „Cât întrebi eşti
întrebat/Când răspunzi devii răspuns”, ne spune Ioan
Rațiu.

Iar noi întrebăm, odată cu el: „ Cum e azi? Ce
n-a fost ieri?/”Cât fu ieri, unde-i ascuns?”, ca să auzim
și un răspuns: „Între lanuri de tăceri,/ Întuneric nepă-
truns, /Undeva rămân dureri, / Întrebări cată răs-
puns...”
Oare câți dintre cititori se regăsesc în vitează,
curajoasa replică dintr-un „blitz-poem:
„Când zâmbești
te doare ceva.”,
dar poetul ține să ne asigure că întotdeauna vom găsi
Calea („pe care Cuvântul își cere iertare”) spre ceea
ce ne determină să mergem mereu înainte:
„La Domnul e gândul trimis/Urcuşul e lung
uneori/Iertate păcatele ţi-s/Iubire cu paşii uşori/Mai
sunt încă multe de zis”.
Minunat volum de poeme! Este o bijuterie pe
care poetul Ioan Rațiu ne-o dăruie din prea-plinul sufle-
tesc din care revarsă în valuri cascade de minuni.
Eugenia DUȚĂ
Aşa se taie respiraţia unui popor
(Marian Danci, HOLBURA, Antologia de proză vol
III, FÂNTÂNI, Ed. Colorama, colecția Cercul Literar
de la Cluj/proză)
Prozatorul bistrițean
Marian Danci debutează
editorial în 2015 cu vol. I al
romanului „Nefericiților nu
le e frică de moarte”, Ed.
Școala Ardeleană, Cluj-Na-
poca, iar vol. II apare în
2017. Este prezent cu proză
în antologiile TREPTE,
2017 și FÂNTÂNI, 2019,
ambele la Cercul Literar de
la Cluj, ed. Colorama, Cluj-
Napoca. Anul 2019 îi aduce
autorului încă trei apariții editoriale la ed. Colorama:
Îmblânzitorul de cerbi, Casa de piatră și Caietul cu
proză.
Actualitatea unor elemente din cadrul nuvelei Holbura,
surprinse în confruntarea dintre orgoliul și viciul poli-
tic, pe de-o parte, și contraofensiva vocilor rezistenţei
pe de altă parte, dezvăluie imaginea în oglindă a tragis-
mului unor situaţii semnalate în realitatea oricărui stat
amenţinat de eșec, ca urmare a dezrădăcinării din prin-
cipiile statului de drept și ale bunei guvernări, în slujba
cetăţenilor pe care îi reprezintă, prin diferitele instituţii
și pârghii de manifestare a puterii. Pe cele două planuri
narative - cel care descrie catastrofa de amploare naţio-
nală și, respectiv, cel care urmărește evoluţia individu-
ală a protagonistului Iacob, suferinţa, alienarea, camu-
flarea și, în cele din urmă, transformarea morală și că-
inţa acestuia, mergând până la sacrificiu - naraţiunea
nuvelei curge în ritmul alert al vâltorii emoţiilor și
246
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
tensiunii dramatice, episoadele se succed în cadre ur-
bane și rurale, presărate de detalii descriptive fotogra-
fice, subliniindu-se generalizarea pericolului care tra-
versează delimitările politice arbitrare ale nenorocirii,
răspândit de o manieră înfiorătoare, adesea dincolo de
capacitatea umană de justificare și atribuire.
Cu minuţiozitate și viziune amplă asupra cazu-
lui, prozatorul Marian Danci reușește să creeze din su-
prapersonajul „holburii” o macrometaforă a microbului
statului dictatorial, care își testează puterile și limitările,
alegându-și cobaii chiar din rândurile propriilor ce-
tăţeni, reușind să devină, în final, predictibil în acţiunile
sale represive și necruţătoare, în alegerea teatrului de
operaţiune pentru genocidul împotriva alterităţii poli-
tice, pentru „programul de îngenunchere a poporului”.
Dincolo de interesele tipice unei competiţii
electorale, sciziunea partid de guvernământ- populaţie -
mass media independentă - masă critică de protestatari
în orașe-cheie din ţară impresionează prin gravitatea
poziţiilor antagonice. Într-un stat (sistem) în care și
„adevărurile se schimbă” iar dintre cei egali, unii sunt
mai egali decât alţii, favorizaţi pe criterii subiective,
prietenii și apropiaţii putând deveni inamici înverșunaţi,
odată intraţi în jocul spiralei puterii și al parvenitismu-
lui, lovitura survine, iată, din interior, de la un fost par-
tizan, convertit la o natură spirituală superioară și înlo-
cuindu-și soţia răposată în rolul singuraticului într-o
lume hipercontrolată, sufocantă și ostilă. Cu curaj și o
tenacitate remarcabile, cu mișcări strategice, primarul
Iacob, prototipul avanpostului de luptă împotriva min-
ciunii și abuzurilor de putere orbitoare, va merge până
la capăt, săvârșind tot ceea ce omenește ar fi putut folosi
ca mijloace pentru demascarea vinovaţilor de haosul la
nivel naţional și, implicit, de moartea Anastasiei și a fi-
ului lor, Cristian, victime inocente în acest scenariu rea-
list, evidenţiat însă cu ajutorul unor elemente fantastice.
La graniţa dintre ficţiune și realitate, firul epic
al nuvelei subliniază cu roșu permanent întreaga meto-
dologie a obsesiei de putere (politică) specifică oricărei
dictaturi comuniste sau statelor cu tendinţe de resusci-
tare a unor regimuri similare. Cu toate că adesea răz-
boaiele se poartă pe căi subtile, mai puţin vizibile,
laţurile vegetale ale „târâtoarei ucigașe” sunt, de fapt,
de altă natură, mult mai coruptibilă și, extrem de grav,
reproductive în cadrul structurilor instituţionale contro-
late cu obstinație.
Trasând o linie imaginară către viziunea orwel-
liană a „fermei de animale”, citadela terorii și a tăcerii,
a subordonării absolute de către liderul unic, suprem,
disociată chiar și de competenţele delegate și poziţia au-
torităţii federale corespondente, devine o închisoare a
libertăţii minţii și sufletului, intoxicate de fobia machi-
avellismului politic, imoral, ilegal, inuman, ateu. În că-
utarea adevărului, discursul și tonul lui Iacob se
schimbă, leadershipul său politic nu va mai avea sub-
stanţă, pe măsură ce acesta nu se va mai identifica cu
principiile puterii regionale și centrale, devenind, în fi-
nal, cel mai vajnic combatant împotriva sistemului

corupt, trăind „binefacerea plânsului eliberator”.
Drama evenimentelor din ţară îi va deschide tot mai
mult setea de cunoaștere și va afla motivaţia necesară
pentru a se revolta pe deplin și a face lumină asupra
pactului diabolic la nivel înalt („Judecătorii sunt ai
dumneavoastră, de ceva vreme, adevărul este al meu.
Bună ziua”).
Inima holburii nu este albă, cum s-ar crede la
vederea acestor „flori ale răului”, ea reprezintă o mal-
formaţie sistemică, generată și întreţinută de om, arzând
etapele și ajungând repede la maturitate. „O plantă in-
teligentă, creată de diavoli pentru subordonarea omeni-
rii”, holbura este un soi de caracatiţă-fenomen naţional,
o metaforă a derapajului și monopolului politic, a ori-
cărei probleme capitale de funcţionare a sistemului ca
mașinărie acţionată prin dispoziţii centrale, operând în
ascuns, afectând orice formă vitală încă din stadiul ei
incipient, problemă ignorată însă de autorităţile în
funcţie, doar pentru a se autolegitima ca atare.
O proză bogată în contraste, lumină-întuneric,
divin-diabolic, dreptate-nedreptate, adevăr-minciună,
moral-imoral, cu personaje și „coaliţii” reprezentative
pentru această luptă permanentizată, Holbura lui Ma-
rian Danci trage un semnal de alarmă și se justifică
drept o scriere proaspătă, extrem de conectată la reali-
tate și actualitate, la tendinţele ideologice și jocurile ge-
opolitice ale societăţii infestate de microbul puterii ab-
solute și recurgând la anihilarea prin asfixiere a spiritu-
lui liber și drept al poporului suveran.
Iulia Anamaria GHIDIU
O frumoasă carte de eseuri a unui preot
născut în „paradisul etnic românesc”
(Ioan Tămaş Delavâlcele: „Flori din Grădina Maicii
Domnului”, Editura Suflet Transilvan, Braşov 2015)
Înzestrat cu trăiri meta-
fizice, capabil de profunzimi
de gândire şi simţire, vibraţii
ale unui suflet cald şi generos,
românul a fost dintotdeauna
ataşat de spaţiul ţării-mamă: o
proiecţie adesea idealizată,
desigur, pentru că este legată
de sentimentul apartenenţei la
o matrice spirituală definită
prin trăsături care o individu-
alizează în contextul geopoli-
tic universal. Este legătura cu
un mediu protector în care familia, munca, tradiţiile şi
obiceiurile populare, limba română, cu rezonanţe dife-
rite de la o zonă la alta, dar având o structură unitară, au
ţinut aproape provinciile istorice româneşti, având un
rol esenţial în definirea identităţii poporului nostru.
Frumuseţea peisagistică a României, cu diversi-
tatea formelor de relief, cu bogăţiile solului şi
247
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
subsolului, au celebrat-o scriitorii români de-a lungul
timpului, cu pietate, veneraţie, mândrie şi entuziasm. Să
ni-l amintim pe Alecu Russo, la începutul poemului său
în proză, adresându-se patriei-mamă, într-o impresio-
nantă invocaţie: „Verzi sunt dealurile tale, frumoase pă-
durile şi dumbrăvile spânzurate în coastele dealurilor,
limpede şi senin ceriul tău; munţii se înalţă trufaşi în
văzduh; râurile, cu brâie pestriţe, ocolesc câmpurile;
nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzduhul... Pen-
tru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară?...”
(Cântarea României, cap. 4)
Bogăţiile solului românesc, dar şi ale subsolului
(cărbune, petrol, sare, gaze naturale, metale rare etc.) au
fost motiv de mândrie pentru scriitorii-patrioţi, dar şi de
pizmă a străinilor, stârnind rapacitatea şi dorinţa de aca-
parare, de către multele seminţii care s-au perindat pe la
noi. Iată ce citim despre realitatea istorică invocată în
volumul unui unui cărturar român covăsnean: „Sar-
maţii, goţii, hunii şi gepizii, avarii şi bulgarii, pecenegii
şi tătarii, slavii şi maghiarii, otomanii, ruşii, germanii,
albanezii, bulgarii şi grecii au rupt, cu tot cu oameni,
câte un colţ din Raiul românesc, întemeindu-se ca po-
poare, apoi ca state şi naţiuni, pe pământ românesc”.
(Pr. Ioan Tămaş Delavâlcele: Românii, flori din Gră-
dina Maicii Domnului, Editura Suflet Transilvan,
Braşov 2015, p. 160). Aflăm motivul pentru care pă-
mântul românesc a fost râvnit de toţi: „Pentru că Dum-
nezeu, în nesfârşita sa bunătate, pentru a nu fi acuzat că
i-a blagoslovit doar pe români cu ţinuturi bogate şi fru-
moase, nedreptăţindu-i pe alţii, l-a aşezat la poarta fur-
tunilor în calea rătăciţilor (Grigore Ureche, subl.n.), la
întretăierea drumurilor comerciale şi de invazie care
leagă Europa Nordică de Sud, Europa Occidentală de
cea Răsăriteană şi, prin Marea Neagră, de lumea Orien-
tului. (...) Autorul citează din istoricul Nicolae Iorga
care sintetizează o stare de facto: „Când Nordul a vrut
să meargă spre Sud, când Occidentul a vrut să se atingă
cu Răsăritul, aici s-au întâlnit” – şi concluzionează: „Şi
aşa se face că poporul român, departe de a se bucura de
locurile mănoase, veşnic a trăit asediat, după cum
spune şi geograful Simion Mehedinţi”. (ibidem, p. 163)
Ni se arată cum hoţia străinului s-a însoţit mereu de
minciuna care i-a justificat actul de expansiune şi rap-
tul.
Din aceeaşi carte aflăm însă că „au fost în istorie
şi savanţi adevăraţi care s-au aplecat cu onestitate asu-
pra istoriei românilor” (ibid.), pe care i-au numit popo-
rul-enigmă sau poporul-miracol, considerând că numai
un destin aparte l-a ferit de riscul disoluţiei şi aneanti-
zării sale în anii de existenţă multimilenară. Cartea Ro-
mânii, flori din Grădina Maicii Domnului ne pune în
faţă un poem scris de „lingvistul, istoricul şi poetul
Martin Opitz, născut în Silezia, diplomat la Frankfurt şi
Heilderberg, adus ca profesor în Transilvania, la Alba
Iulia, de către Gabriel Betlen (1613-1621), principele
care se visa „rege al Daciei” şi restaurator al operei lui
Mihai Viteazul”. (ibid., p. 164) Venind în Transilvania,
eruditul silezian i-a cunoscut direct pe românii ardeleni;

le-a studiat istoria şi limba vorbită, s-a apropiat de psi-
hologia lor; le-a cunoscut frumoasele tradiţii. Urmare a
acestei apropieri este opera „Dacia antiqua”, care nu s-
a păstrat. Autorul ne oferă spre lectură şi reflecţie poe-
mul Zlatna oder von der Ruhe des Gemuthes, considerat
„una dintre cele mai concise şi autentice sinteze de is-
torie naţională, în care stabileşte adevărul despre se-
minţia românească” (ibid.), înălţând un veritabil imn de
slavă poporului aflat la confluenţa furtunilor. Citindu-
l, constatăm că poemul – scris cu sinceră admiraţie –,
sintetizează un fel de-a fi al românului iubitor de pace,
harnic, bun şi ospitalier. Dacă subliniem temele abor-
date: istoria potrivnică, statornicia şi continuitatea nea-
mului românesc, ilustrată prin frumuseţea limbii vor-
bite, a dansului şi a horei, aspectul rustic al caselor, in-
geniozitatea construcţiilor din lemn, credinţa ances-
trală, legătura românilor cu natura şi mai ales cu codrul,
desprindem de aici un portret emblematic al poporului
român care transcende timpul şi spaţiul. Temele şi mo-
tivele literare anunţă poezia romantismului, cu inspi-
raţia din istorie, din natura patriei şi frumuseţea tradiţii-
lor româneşti. Se adaugă un înflăcărat sentiment de so-
lidaritate cu poporul român. Poetul Martin Opitz evocă
permanenţa în istorie a românilor şi ne dezvăluie un
aspect al acestei „enigme” ce îi învăluie. Este legătura
intimă a românilor cu locurile natale, cu pământul
„sfânt” al ţării, al moşilor şi strămoşilor; este suverani-
tatea unei limbi făuritoare de civilizaţie statornică; este
miracolul de sorginte divină al limbii române care a sfi-
dat vicisitudinile istoriei, ţinând strâns uniţi fraţii vre-
melnic despărţiţi: „Cu biciul, nici Attila/ Cu oardele de
Schiţi/ Nu poate frânge neamul/ Nepieritoarei Ginţi./
Într-un pârdalnic tropot/ Năvala lor, zoreşte,/ Iar slavii
vă-nconjoară/ Ca marea într-un cleşte.../ Şi totuşi, limba
voastră/ Prin timp a străbătut,/ E dulce precum mierea...
/ Îmi place s-o ascult!/ Cum Espariada este/ Cu Gallica,
vecină,/ Italica-i cu-a voastră/ Dintr-un izvor, Latină./
Nemuritoare gintă/ Din care-au fost pornit,/ Românii
sunt un schiptru:/ Pe toate le-au unit!” (ibid., p. 166)
Limba română, temei al credinţei creştine, tradiţiile po-
pulare şi portul naţional sunt valori celebrate cu pioşe-
nie de poetul polonez: „Vorbesc de-aceleaşi datini/
Străvechi, ce nu se schimbă/ Cum nici credinţa voastră/
În moştenita limbă./ Păstrându-vă şi portul/ Şi minuna-
tul joc/ Din vechea rădăcină, pornite la un loc,/ Precum
vestita horă/ Ce-n lume seamăn n-are...” (ibid.)
Prin aspectele care ţin de resuscitarea sentimen-
tului românesc al Fiinţei, cartea preotului Ioan Tămaş
Delavâlcele are multe în comun cu lucrările care s-au
scris în perioada romantismului, în plin proces de con-
stituire a literaturii române moderne, năzuind la trezirea
sentimentului mândriei şi demnităţii naţionale, pregăti-
toare ale Marii Uniri de la 1918. Astăzi, în postmoder-
nism, în epoca de explozie a tehnologiei moderne şi de
revoluţionare a mijloacelor de comunicare, întoarcerea
cărturarilor români (al căror exponent este şi preotul-
filosof Ioan Tămaş Delavâlcele) la temele literare ale
romantismului este o replică necesară la adresa celor
248
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
care îşi neagă originile şi propria istorie. Rostirea ade-
vărului istoric, actul evocator – educativ prin pildele
glorioase oferite de istoria naţională şi de literatura ro-
mână – vine din nevoia de reclădire a Fiinţei Naţionale.
Dacă vom re-învăţa să ne raportăm la modelul înain-
taşilor, luând de la aceştia zestrea de înţelepciune. Să ne
amintim, în final, testamentul lui Ştefan cel Mare, invo-
cat şi de Alecu Russo şi de Alexandru Vlahuţă, în cărţile
pe care le-au pus la căpătâiul iubirii lor de ţară: „Odih-
nească-n pace gloriosul Ştefan, că n-au fost spuse-n
deşert cuvintele mândre şi-nţelepte, pe care ni le-a lăsat
cu limbă de moarte: «Dacă duşmanul vostru ar cere le-
găminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin
sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării
voastre. Domnul părinţilor voştri însă, se va îndura de
lacrimile slugilor sale şi va râdica dintre voi pe cineva,
carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi pu-
terea de mai înainte»”. (Al. Vlahuţă România pito-
rească, capitolul Ţara. Poporul)
Din lacrimi şi din credinţa în biruinţă întrupa-se-
va un popor demn, ridicându-se la înălţimea frumuseţii
morale celebrate de scriitorii români şi străini care au
iubit Ţara şi Poporul românesc. Cartea Flori din Gră-
dina Maicii Domnului adună cu migală documente, idei
şi argumente istorice menite să redea curajul de a con-
tinua lupta pentru izbânda adevărului istoric al români-
lor, îndemnând la cultivarea respectului faţă de limba
„ca un fagure de miere” pe care ne-au transmis-o scrii-
torii-patrioţi şi revalorizând tradiţii şi obiceiuri înteme-
iate pe rosturi, rostuiri şi rostiri de viaţă românească.
Deziderat posibil, dacă vom şti să respectăm moştenirea
înaintaşilor.
Maria Monica STOICA
„Pasiunea este un purgatoriu ca și
suferința”
Reputatul critic și isto-
ric literar Nicolae Manolescu,
scria în romanul Arca lui Noe,
publicat inițial în 1980: „Pasiu-
nea este un purgatoriu ca și su-
ferința”. Și în ceea ce privește
arta poetică a Cameliei Buzatu,
această afirmație se probează,
căci poezia ei este una de cău-
tare interioară sub ardența unor
sentimente răvășitoare, având
un fond tematic impresionant.
Volumul „Optzeci de sentimente sub inimă” apărut de
curând la Editura Colorama, Colecția Cercul Literar de
la Cluj- poezie, având pe prima copertă lucrarea plastică
a poetei și pictoriței Mirela Orban, este o dovadă a pur-
gatoriului la care este supus eul liric al unei autoare de-
dicate trup și suflet poeziei.

Temele abordate în volumul de față, urmează
două arhetipuri: pe deoparte Omul și Dumnezeu, (în di-
versitatea de variante creator, gânditor, răstignitor), de
cealaltă eros (viața în concordanță cu iubirea, pasiunea,
dăruirea, dorința) și thanatos (moartea sinelui, a sufle-
tului lipsit de lumina împlinirii). Complexitatea tema-
tică a volumului este una dintre caracteristicile liricii
poetei Camelia Buzatu. Însuși titlul acestuia, „Optzeci
de sentimente sub inimă”, induce ideea de plurivalență
și prin trimiterea la cunoscutul roman al lui Jules Verne,
„Ocolul pământului în 80 de zile”, roman de aventuri,
care atrage prin călătoria fantastică și întâmplările aces-
tuia. Tot astfel, în volumul în discuție, sinele liric al au-
toarei ne invită la o călătorie plină de culoare și imagini
inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare,
într-o cozerie pe alocuri epică, dar din care nu lipsesc
țâșniri metaforice luminofore. La fel ca în volumele an-
terioare, ea abordează poezia din toate unghiurile tre-
când-o printr-o gamă largă de idei, fără a schimba, însă,
omogenitatea textelor. Exceptând recurența iubirii, re-
marcăm teme ca aceea a condiției umane (viața, moar-
tea, fericirea, suferința, eșecul existențial), a destinului
omului superior, a aspirației spre ideal, a creației și cre-
atorului, a jertfei creatoare, tema timpului, a vârstelor:
copilărie, adolescență etc. Astfel, în viziunea poetei,
timpul vindecă rănile produse de sentimente reproba-
bile, fiind capabil să aducă liniștea și echilibrul, tran-
sformând durerea în amintire a vieții, care este ca un
amalgam de desene în graffiti executate pe pereții ce-
rului: „Când va veni vremea să răstorni timpul trecut
peste mine/ eu nu voi fi uimită/ nici nu te voi urî/
(…)/voi retrăi însă înzecit / particulă cu particulă, mo-
leculă cu moleculă săruturile/ crucificate pe fiecare ce-
lulă / amintindu-ți că ai dat doar una din fâșiile tale de
viață,/ în timp ce eu am dat și ultimul petic din mine.”
(pag. 19, „Triunghiul Bermudelor cerești”)
Aspirantă a formelor pure și sentimentelor
oneste, poeta Camelia Buzatu își face ideal, nu doar din
iubire, credință, dar și din prietenie, ideal care-i este
zdruncinat de frustrări. Convingerea că oamenii sunt fă-
cuți după forma și asemănarea noastră, devine super-
fluu într-o viață bazată mai mult pe partea materială de-
cât pe cea spirituală. Instanța comunicării se aprofun-
dează până la meditație, introspecție, când poeta se răz-
vrătește în fața divinității care a permis transformarea
mundană din rău în mai rău, „Cum să mai credeți în pri-
etenie când toată iarba asta grasă / ca o femeie bătrână
e tăvălită de colții ascuțiți ai plugului ?/ Sunt aici ca să
iau pulsul conștiinței voastre și temperatura subconști-
entului./ Pe unde se pătrunde în subconștient, pe unde
se pătrunde în mine?/ Cum să-i deschid ochii zeului”
(pag. 25, „Invidie”)
Când vine vorba despre copilărie, părinți, ma-
ternitate, poemele devin un strigăt uriaș țâșnind din
pieptul poetei. Toate aceste transformări ale sufletului
uman, ale conștiinței, transformări care au rădăcini în
noua viață și-n mondenitatea ei, determină instanța li-
rică să caute în trecut sentimentele cu adevărat pure,
249
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
hrănitore sufletului, printre care și iubirea maternă: „Și
acum la apus mama parcă nu mai e în același an,/ e
undeva într-o eternitate care o strânge / pentru că tot ce
e legat de sânge e întotdeauna dureros./ Am căutat în
istoria lumii/ am aflat ceva,/ din lipsă de personal înge-
resc Dumnezeu a fost nevoit să făurească/ din pământ,
iubire și chin/ mame...” (pag. 35, „Maternitate”).
Poeta Camelia Buzatu este convinsă că oricât de grea
este viața, copiii sunt singurii salvatori ai lumii, ei păs-
trând în sinele copilăriei curățenia și onestitatea prin
inocența lor, elemente primordiale ale caracterului unui
om: „Copiii încă mai desenează/ cu cretă de diverse cu-
lori,/ o casă,/ mama și tata au mâinile legate c-un șnur
de tăcere,/ pe asfaltul de nefericire ei desenează/ cu
cretă albă/ palma mică a fericirii.” (pag. 37, „Desen cu
creta colorată”)
Problematica morții este abordată cu febrilitate și emo-
ție de către poetă care crește tensiunea lirică în versurile
pe această temă, poemele devenind adevărate capodo-
pere, cum este și cazul poeziei „Iubire la patruzeci de
grade Celsius” (pag. 93), în care printr-un exemplu ex-
traordinar, autoarea demonstrează cât de puternică este
forța iubirii în fața morții, de câte sacrificii suntem în
stare pentru cel drag aflat la hotarul lui Hades, ori cât
de mare este capacitatea noastră de a renunța la propriul
sine pentru salvarea sinelui celui gata de plecare:
„Prima dată am făcut cunoștință cu moartea în copilă-
rie!/ Când câinele meu trăgea să moară/ îi deschideam
gura,/ îl forțam să mănânce./ Iubirea mea,/ un triunghi
echilateral acum,/ chema acea perfecțiune care-ți adum-
brește eu-l./ Poți să-ți arăți ura față de cineva/ doar for-
țându-l să trăiască,/ despicându-i pieptul să-i arăți că in-
teriorul lui miroase a putreziciune,/ că, gata,/ dinăuntrul
ființei totul s-a alterat./ …/Putregaiul e doar un embrion
care crește în noi, odată cu noi,/ dar cum poți să-ți arăți
dragostea/ față de țipătul disperat al celui ce vrea să
moară?”
Motivul morții este reluat mai complex în poemul mai
amplu: „Sin(ucideri) înlănțuite” (pag. 97). Prin punerea
între paranteze a cuvântului ucideri din titlu, Camelia
Buzatu separă, de fapt, sin(ele) de trup. Moartea poate
deveni, astfel, ucidere din culpă, iar fiecare parte a aces-
tui poem este un exemplu al formelor de pieire la care
ajunge natura cu flora și fauna ei, arta și chiar omul prin
acțiunile (in)conștiente: „Așa se sinucide copacul,/ in-
trând cu trupu-n lama tăioasă-a unui fulger.”; „Așa se
sinucide o pasăre,/ se ciugulește,/ mânjindu-se cu pro-
priul sânge.”; „Așa se sinucide un fluture!/ Într-o noapte
de vară/ se rotește în jurul unei pâlpâiri de ceară,/ până
devine o sferă,/ un glonț cât mai aproape/ de cilindrul
de lumină în care intră pentru a-și răstigni fâlfâirea!”;
„Așa se sinucide macul!/ O ultimă mângâiere de la lu-
mină pe frunte,/ o ultimă mângâiere de la umbră pe trup,
/ pictându-se-n roșu, peste sine își suflă, / iar roșul se-
aprinde dintr-o dată uimit!”; „Așa mor mamele!/ Se dau
în leagăn atât de tare/ încât ajung până-n cer!”.
Este multă durere în versurile poetei Cameliei
Buzatu, din volumul „Optzeci de sentimente sub

inimă”, dar și multă frământare. Poemele în majoritate
retorice, postmoderniste, scrise cu patimă și sinceritate,
bine conturate, cu un mesaj clar și direct, sunt un strigăt
asumat al eului unei poete în maturizare, neostoită în
căutările interioare, al unei poete pentru care poezia este
pasiune, purgatoriu dar și regăsire, reinventare fie ea
chiar și prin o profundă și copleșitoare suferință.
Mihaela MERAVEI
Radigrafia timpului trăit
Când, la sfârșitul lui decembrie 89, se scria un
necrolog însângerat, pentru ca vremurile condamnabile
să asfințească definitiv, autorul romanului „B - MAX”,
Marius Cărbunescu. împlinise abia 15 ani, ieșind din lu-
mea copilăriei și îndreptându-se spre adolescență.
Nu am cunoscut bine evoluția sa școlară preu-
niversitară.
Era prin anul 1992 – primul lui an de studii uni-
versitare. Atunci am aflat de la tatăl său, care cu vreo
31 de ani în urmă fusese elevul meu la liceul din Căr-
bunești, că Marius s-a dedicat profesiei de jurnalist și
datorită calităților sale, încă din primul an de studenție,
scrie la România liberă.
Acum, la 46 de ani ai săi, adaugă profesiei de
jurnalist patru volume: „Fugarul”, proză scurtă, și ro-
manele „Casa Presei”, „Amanta sistemului” și, mai
recent, „B -MAX - Jurnalul unui uberist ”, cu precizarea
că este vorba de un jurnal care a dobândit, prin așezarea
întâmplărilor consemnate la vremea lor, printr-o arhi-
tectură epică ingenioasă, calități de roman post-modern.
Devine tot mai limpede după lecturarea acestuia, dar și
a cărților care l-au precedat, că profesia de jurnalist și-
a pus amprenta vizibilă în paginile romancierului. Este
ușor de remarcat că prin experiența acumulată de jour-
nalist în anii ce au urmat istoricului moment 1989, nu
numai că a privit cu atenție înlăuntrul anilor traversați,
dar a și știut să-și pună întrebări fundamentale pentru
înțelegerea evenimentelor și faptelor trăite.
Cu inteligență și discernământ critic, mai preg-
nant decât în cărțile de proză anterioare – toate apărute
la aceeași editură, „Antim Ivireanul” din Râmniicu Vâl-
cea – romanul „B - MAX” are darul să îndeplinească o
certitudine: tânărul autor se înfățișează cititorilor ca un
250
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
romancier de autentică vocație. Realitatea timpurilor pe
care le trăim și multiple destine umane întâlnite sunt
prezentate nefardat, cu o vizibilă preocupare a autoru-
lui de a desprinde semnificația necesară unei radiografii
cât mai cuprinzătoare și mai adevărată a transformărlor
sociale și morale, care inspiră nu numai evoluțiile epice,
dar și meditațiile profunde rezultate dintr-o examinare
a acestora, care nu este la îndemâna oricui, ci numai a
unui scriitor înzestrat cu aptitudini eseistice de remar-
cabile calități.
Cu acest roman - jurnal, scriitorul Marius Căr-
bunescu așează solid pe soclul scrierilor sale o carte de
mare interes pentru cititorul de orice vârstă, răspunzând
unor întrebări cu privire la realitățile contemporane,
răspunsuri la care merită să se mediteze îndelung.
Nicolae DRAGOȘ
Înnobilarea prin scris a banalului aparent
”B-MAX”, roman post-modern, mozaicat, ”puz-
zle”, cum însuși scriitorul Marius Cărbunescu l-a numit
(apărut recent sub sigla prestigioasei Edituri Antim Ivi-
reanul din Râmnicu Vâlcea) , are asemănări cu roma-
nele scriitorului francez Antoin de Saint-Exupery: ”Cu-
rierul de Sud”, ”Pilot fără noroc” sau ”Zbor de noapte”.
Scriitorul francez - pilot făcea zboruri cu escale în
diferite aeroporturi, pe când scriitorul vâlcean de ori-
gine trăiește o seamă de experiențe terestre la volanul
unui autoturism, ca uberist (timp de cinci ani). A făcut
curse auto, parcurgând peste 51 de mii de kilometri, în-
semând cam înconjurul lumii, având alături pasageri
din 59 de țări, care vorbeau 31 de limbi. Un record greu
de egalat de orice scriitor de pe mapamond, care își pro-
pune să se documenteze, în acest mod pentru o carte.
Prozatorul Marius Cărbunescu știe să facă „escale” în
intimitățile călătorilor de ocazie, sondând cu talent și fi-
nețea unui mare psiholog în inimile acestora, culegând
întâmplări, fapte deosebite de viață etc., măiestrit îm-
pletite în paginile cărții.
Jurnalul unui uberist, cum își subtitrează romanul
Marius Cărbunescu, are pagini memorabile de întâm-
plări unice, descrise cu mare talent. Nu-i o carte ușor de
citit, e profundă, care pune gândirea cititorului la căruța
imaginației. Multe dintre întâmplările descrise sunt
hazlii, unele obișnuite, diurne, însă unele sunt încărcate
de tragism. Întâlnim pasageri ocazionali care-și uită în
taxi valize, costume, rochii, obiecte de preț ș.a., iar ube-
ristul e nevoit să facă de cele multe ori calea întoarsă
pentru a le preda celor ”distrați”. care ”locuiesc în vile
cu aspect interbelic”. Întâlnim și tineri căsătoriți care,
imediat ce se urcă în taxi, încep să se certe, ajungând la
jigniri și chiar pălmuiri; ba și fotbaliști ce merg spre sta-
dioane, la antrenament, dar sunt beți în asemenea hal
încât, unii,
”propagă în toată mașina un zgomot de toaletă desfun-
dată cu un miros și o duhoare din același registru”. Nu
lipsesc din peisaj nici acei politicieni care nu se sfiiesc,

fac aranjamente de culise, interesându-i banii, șantajând
pe cei naivi: ”...lasă-l să dea lozul că vedem noi apoi
cum scăpăm de el... îl aburim cu profeții savante despre
schimbările climatice în politica românească, bla, bla,
bla, rahaturi din astea, am talent la îmbrobodit”. O
doamnă, care neștiind să deschidă ușa la autoturism
(ușă glisantă), sare la apostrofări: ”Ce dracu de mașină
este asta? Cum îți permiți să folosești o astfel e mașină
pentru transport de persoane? Nu trebuie să aibă și ele
o autorizație, ceva? Am să te reclam.” ...
Întâlnirea cu un sociolog american, de baștină
român, venit la un Congres de Dacologie, caută să-l lă-
murească pe autor cum funcționează democrația ameri-
cană și de ce nu funcționează așa de bine și în România.
Spune sociologul: ”Americanii trăiesc iluzia unei mari
misiuni în lume, să exporte tipul unei societăți noi, o
mare democrație înțeleaptă, puternică... pe când româ-
nii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut glorios
în comparație cu prezentul decăzut, uitând că tocmai
ceea ce pot influența este prezentul și, eventual, viito-
rul.”
Întâlnirea cu un preot îi întărește convingerea
că în ziua de azi nu se poate trăi numai dintr-o singură
meserie: ”Credeți că mă ocup numai de preoție? Aș! La
biserică sunt în slujba Domnului, iar apoi dau consulta-
ții juridice, aflându-mă în sluijba oamenilor nevoiași.”.
În dialogul ce-l are cu preotul face o trecere durerosă în
revistă a marilor tunuri finaciare ce s-au dat în Româ-
nia: Microsoft, EADS, Bechtel, cazul de la Institutul de
Agronomie, cu defrișarea a sute de hectare de pădure
etc., ajungându-se la concluzia că la noi confruntarea
politică ”e mai degrabă o luptă în noroi”.
Emoționantă este descrierea întâlnirii cu o fami-
lie de nemți care au venit cu bunica lor să revadă locu-
rile natale din Moldova și Bucovina. La întoarcere, bu-
nica face AVC și moare. Scriitorul descrie solar, la ve-
dere, starea de fapt din medicina românească și ”jungla
birocratică”. Au fost necesare două săptămâni până
când sicriul să poată fi transportată în Germania. Si-
mone, fiica decedatei, îi trimite un document care i se
ceruse la spital. Când scriitorul se prezintă cu actul pen-
tru a-l depune la ”morga documentelor” i se spune că
nu era nevoie. ”Am plecat din spital cu sentimentul da-
toriei împlinite și, totodată, cu un gust sălciu... Ce des-
fășurare de forțe o fi fost necesară pentru transmiterea
unei hârtii complet inutile. Curieri, avioane, ghișee, ce-
reri, ștampile, timbre fiscale etc. Cât cinism în această
Golgotă zadarnică! N-am vrut să mai răsucesc cuțitul în
rană, spunându-i Simonei că putea să mai amâne pro-
curarea documentului sau chiar să nu-l mai trimită de-
loc.”
Romanul „ B-MAX”, al treilea al autorului, repre-
zintă un succes și un salt spre consacrare al lui Marius
Cărbunescu. Talentul lui de a microfilma întâmplări,
aparent banale, dar înnobilate cu ”miez” fierbinte, îmi
dă mari satisfacții, ca cititor, comparându-l și cu scrii-
torul kirghiz Cinghiz Aimatov, autorul celebrului ro-
man ”O zi mai lungă decât veacul”. Îl închipui pe
251
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Marius Cărbunescu ca un curcubeu între cei doi scrii-
tori amintiți, Antoine de Saint-Exupery și Cinghiz Ai-
matov, apărut după o ploaie căzută pe un pământ mă-
noos. El însuși o fertilă lacrimă de cer în galeria auto-
rilor de azi ai romanului românesc.
Ștefan I. STĂICULESCU
„Aureliu Goci este un poet camuflat
în critic literar”
(,,Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stă-
nescu”, de Aureliu Goci, Ed. Academiei Române,
2019)
,,Ceea ce aduce nou
această carte este destinul
poeților, evoluția și involu-
ția lor în posteritate - este o
istorie înainte și înapoi!”-
îmi spunea Aureliu Goci la
telefon.
,,Cartea de față tinde să fie
o formulă proximă a Tabe-
lului lui Mendeleev, un fel
de Tabel periodic al ele-
mentelor poetice”- a adău-
gat autorul. Aureliu Goci
este un poet camuflat în critic literar. Critica lui este cea
mai poetică dintre toate, ascunde în sine un lirism
adânc, un susur inefabil. Al. Piru spunea despre Aureliu
Goci că este ,,cel mai scriitor dintre critici”, făcând
parte ,,din a cincea generație de maiorescieni”, fiind în
fruntea acestui pluton, cartea de față fiind totodată și un
eseu despre ,,esența și utopia poeziei”, cum ar spune au-
torul, ca să anticipăm o viitoare operă a domniei sale,
pe care eu am și întrezărit-o în filele acesti cărți.
Mulți dintre noi ne-am obișnuit cu stilul ,,căli-
nescian”, ușor calofil, plastic, cu citate din operele au-
torilor și cu momente picante din existența acestora, nu
numai cu exegeze critice. În fiecare cronică a lui Aure-
lui Goci se disting trei arcuri electrice, trei scântei pu-
ternice de înaltă tensiune: lirică, existență și critică.
Aceasta spre deosebire de alte stiluri critice, în care au-
torii nu mai apar ca entități existențiale, nefiind repre-
zentați nici măcar prin ,,umbra cuvintelor lor”, cum ar
zice Nichita, rămânând doar niște impresii, niște repre-
zentări subiective, fantomatice, niște monologuri inte-
rioare ale criticului care decretează, taie și spânzură și
așează cu autoritate (să nu spun cu aroganță!) valorile,
ierarhia, despre care sugerează că ar fi imuabile, bătute
în cuiele veșniciei. Să nu amintim decât infatuarea
optzeciștilor, care decretau că totul a fost scris, totul a
fost spus, toate curentele și modelele au fost epuizate,
că ei au ajuns la fundul sacului. A fost și aceasta o sufi-
ciență și o limitare, deoarece ,,creația este veșnic per-
fectibilă”, cel puțin în adâncimile ei incomensurabile,
cum spune Aureliu Goci!

Chiar în această istorie a poeziei românești, va-
lorile se reașează, unele cresc, altele descresc, unele se
pierd în neantul uitării, altele își întind rădăcinile și își
înmulțesc ,,eflorescențele” postume. Căci ierarhia valo-
rilor nu este încremenită, ci într-o continuă devenire sau
contragere entropică. Autoritarismul critic nu este în
concordanță cu flexibilitatea timpului, căci, până la
urmă, cel mai ,,mare” critic rămâne, totuși, vremea, așa
cum menționau și cei din Cercul literar de la Sibiu, aten-
ționând că ,,autorul trebuie să răspundă în instanță la
tribunalul timpului, de propria performanță sau ratare.”
Despre apariția Psaltirei în versuri a lui Dosof-
tei, o ,,carte a săracilor”, criticul Aureliu Goci spune că
e una dintre ,,puținele momente astrale ale literaturii ro-
mâne”. Dosoftei, ,,părintele poeziei românești”, din
care își trag seva prin câteva rădăcini adânci și Emi-
nescu și Arghezi și mulți alții este un adevărat ,,deschi-
zător de drumuri”, și chiar, am putea spune, deschiză-
torul literaturii române. ,,Peste luciu de genune/ Trec
corăbii cu minune” spune Dosoftei, iar Eminescu preia
imaginea și o prelucrează; dar și eu, dac-aș fi ,,textua-
list”, aș pastișa-o cam așa: ,,Peste luciu de genună/ Trec
catargele sub lună”.
Deși ,,divinul critic”, Călinescu spunea că filo-
sofia, pentru Eminescu este doar un pretext pentru poe-
zie, că poetul nu filozofează, ci construiește plastic, că
,,ideile” capătă greutatea și concretețea unor grinzi care
cad, cutremurând pământul, totuși, Aureliu Goci are cu-
rajul de a interpreta și de a privi versurile eminesciene
de la ,,marginea filosofiei” prin prisma sistemului filo-
sofic al lui Heidegger, în care ,,figura centrală a poeziei
lui Eminescu este imaginea ființei în conștiința celor-
lalți, ca atitudine polemică sau/ și ca postumitate”. În-
ceputurile genezei, timpul și locul de pornire, sunt la
Eminescu ,,un punct”, la Heidegger, ,,un sâmbure”!...
Voi extrage (nu cronologic, ci la întâmplare!)
un mozaic de citate din această operă, un caleidoscop
care, în final sper să trezească și interesul altor cititori
pentru această carte!
Despre Bacovia se spune că ,,în adolescență a
rămas închis o noapte întreagă, din neatenția paraclise-
rului, în turnul birsericii Precista din orașul natal”,
această întâmplare inspirându-l, mai târziu, pe poet în
Amurg violet ori întipărindu-i-se în ADN scârțâitul lu-
gubru al coroanelor de plumb. ,,Pe vremea comunismu-
lui, gloria lui Bacovia depășește în rezonanță ecoul ope-
relor unor Arghezi, Blaga sau Ion Barbu”,probabil da-
torită mecanismelor primare, ancestrale, adânci pe care
le mișcă această poezie, din cauza sufocării psihice și
mentale la care erau supuși oamenii în vechiul regim,
cred eu.
Despre Arghezi aflăm că, după publicarea în
1948, în ziarul Scânteia, a unui articol semnat de fiul
poetului proletcultist A. Toma, articol care se încheie
cu o amenințare cu moartea, marele poet, interzis
atunci, va supraviețui ,,din vânzarea cireșelor”. Cel care
avea să scrie versuri ca acestea: ,,Pământul e o moară
deșartă/ Cu larve cerșind adăpost/ Mișcându-se-n pul-
berea moartă/.../Cenușa visării ce-a fost.” Sau: Geo
252
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Dumitrescu ,,îl cheamă la judecată pe tovarășul Iisus
Cristos”. Traian T. Coșovei: ,,cu poemul acesta îmi câș-
tig viața”.
Augustin Doinaș ,,nu a fost lăsat de comuniști
să publice aproape două decenii”. A murit ca într-o po-
veste mitologică în care doi copaci se împletesc și se
usucă în același timp, neputându-se despărți.
În poemele Leonidei Lari se regăsesc atât ,,ri-
goarea cerebrală a lui Nichita Stănescu, cât și arderea
poetică a lui Labiș: ”Sunt pomul de Crăciun fără noroc
/Predestinat din cer singurătății/N-ai nicio grijă, totu-i
programat/Cum ai trădat, cum ai intrat/ Oricum, e lău-
dabil c-ai purtat/Inima mea prin patru anotimpuri.” Ni-
colae Dabija este ,,poate cel mai important poet român
la începutul mileniului al III lea”: ,,O, tu, Mare roșie cu
ghețari/ Minut cu șaizeci și una de secunde/ (...) Viața
care încape-ntr-o oră” și celebrul vers ,,Doru-mi-i de
Dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră”.
Tristan Tzara ,,rămâne primul și ultimul poet
dadaist”. Acesta definește poezia drept ,,una din cele
mai mare forțe ale lumii” și ,,un punct înconjurat de
contradicții, un punct care devine Tatăl”.
Dan Botta, ,,ca mare poet, nu a fost recunoscut
niciodată la adevăratele sale dimensiuni, având nenoro-
cul de a fi perceput de G. Călinescu ca un simplu epi-
gon al lui Ion Barbu”, afirmă Aureliu Goci, poate și da-
torită incidentului cu Lucian Blaga, ,,pe care nu numai
că l-a acuzat de plagiat pentru conceptul de ,,spațiu mi-
oritic”, pe care l-a conceput înaintea lui Blaga, dar pe
care l-a și provocat la duel, fiind refuzat”. Dan Botta: ,,
Nordic ciobănel,/ Tristul meu model/ Cine te aduce/ Pe
cărări în cruce,/ Sub limpede punte/ Cu seara pe
frunte//... / Oh, mă cheamă-ntruna/Palida, nebuna,/ Fata
verde Una,/ Și-n mine se strânge/ Piatra ei de sânge...”
Rolul său nu e cu nimic inferior celui recunoscut adver-
sarului său, mult mai glorios, Lucian Blaga.
Lui Ion Barbu, autorul îi dedică o amplă exe-
geză, din care extragem formulări ,,explicite” ca
aceasta: ,, Am spune că în poezia lui Ion Barbu acțio-
nează vertijul, structura ciclonică, exprimabilă prin
efectul fluture, fundamentat pe construcția fractală a
formelor neregulate.” Dracu să priceapă! Ceva mai jos
se zice: ,, creativitatea lirică dedusă matematic din po-
tențele sonore și zonele de semnificație posedă un înalt
grad de opacitate comprehensivă.” Curat opacitate cop-
mprehensivă!, aș adăuga și eu ca simplu cititor...
,,Firește că există o paradigmă a feminității, ca
esență biologică total diferită de arhetipul masculin.” își
începe Aureliu Goci disertația despre lirica feminină...
Constanța Buzea, în dulcele stil clasic baco-
vian: ,,De-atâtea nopți nu dorm, ca un blestem/Cade
asupra mea o apăsare/.../ Anei Blandiana i se emite in-
terdicția de semnătură în 1988 ,,în cinstea zilei de 23
august.” Mariana Marin, despre poemul privind eșecul
generației 80, a textualiștilor: ,,Până și moartea textua/
pe deasupra orașului/(...) Cine sapă textul altuia/ cade
în el/ Va veni moartea și nu va avea niciun ochi.” (Ulti-
mul vers, aș adăuga eu, ,,textualizându-l” pe Cesare Pa-
vese, cu celebrul: ,,Va veni moartea și va avea ochii

tăi!”). Victoria Milescu: ,,Tot bântuind din cameră-n
cameră/ pe scările spiralate/ ce duc spre tavane inundate
de corpuri cerești/ traversând holuri, săli,coridoare/ cu
umbre topindu-se în pereți/ cu geamătul lor omenesc/
brusc te trezești/ față în față/ cu însuși Dumnezeu.”
(mie, versurile îmi amintesc de Trakl, dar, s-o lasăm
baltă, nu sunt critic!)
Lucian Blaga - spune Aureliu Goci ,,este în
multe sensuri o descriere modernă a operei eminesci-
ene”: ,,Atâtea stele cad în noaptea asta/ Demonul nopții
ține parcă-n mâini pământul/(...) În noaptea asta-n care
cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/de vrăjitoare-mi arde-
n brațe/(...) ca-n flăcările unui rug./ Nebun, ca niște
limbi de foc eu brațele-mi întind,/ca să-ți topesc zăpada
umerilor goi,/și ca să-ți sorb, flămând să-ți mistui/ pu-
terea, sângele, mândria, primăvara, totul./(...) când
scrumul nopții o să piară dus/ d-un vânt înspre apus...”
Interzis după 1948 îi rămâne romanul postum Luntrea
lui Caron ,,care înregistrează toate tribulațiile și sfâșie-
rile intime ale poetului din perioada comunistă”.
Avangardiștii: Urmuz e ,,fondatorul mondial al
literaturii absurdului, în care Eugen Ionescu e un autor
exponențial”, Sașa Pană ,,arde maculatura biblioteci-
lor”, Tristan Tzara ,,astăzi, în Europa e mai cunoscut
decât Eminescu”.
Ilarie Voronca este ,,inventatorul imagismu-
lui”, un ,,miliardar de imagini” (E. Lovinescu), un ade-
vărat ,,delir metaforic”, ,,devine precursorul unei poie-
tici foarte productive în anii 70-80, una dintre rădăcinile
textualismului autohton” subliniază Aureliu Goci.
Alexandru Macedonski, din cauza nefericitei
epigrame dedicate lui Eminescu (Un ins pretins poet,
acum/ A mers pe cel mai jalnic drum./L-aș plânge dacă-
n balamuc/ Destinul lui n-are fi mai bun (...)”) a fost
considerat ,,un atentator la ființa poetului național”. In
ciuda persecuțiilor suferite, întemeietorul simbolismu-
lui românesc, marele fanfaron care se urca pe un tron cu
mai multe trepte, declarându-se rege al poeziei, cum
spunea Călinescu, rămâne, totuși, un mare poet, deschi-
zător de drumuri, singurul care a rezistat ,,eminescia-
nismului” tentației de a-l pastișa pe ”Luceafăr” și de a
deveni epigon.
Radu Gyr, interzis cincizeci de ani, face parte
din ,,triunghiul tragic al damnațiunii penitenciare co-
muniste” (alături de Nichifor Crainic și Vasile Voicu-
lescu) vorbește cu gratiile, cu ușa celulei, își soarbe
ciorba care ,,pute-a mormânt” și își recită versurile: ,,Ce
tare sunt, Doamne, ce tare/ Nu m-ai cruțat niciodată./
Ai pus îndoieli să mă bată;/ mă-nșfacă neliniștea-n
gheare/(..)”
O Ars poetica a lui Nichita ar trebui să fie a tu-
turor poeților: ,, Îmi învățam cuvintele să iubească,/ le
arătam inima și nu mă lăsam până când silabele lor/ nu
începeau să bată.” ,,Punctul” eminescian devine A în
Necuvinte: ,,Cine ești tu, A? (...)/ Cu tine mă culc, nu-
mai pe tine te vreau târfă fermecătoare/ (...) vagin ima-
ginar, A, literă/borțoasă de toate literele/(...) A, tu stafie
amenințătoare,/cine ești/ și ce vrei?” Îmi imaginez că
,,dicta-textele” lui Nichita făceau o mare fervoare, el
253
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
devenind însuși Creatorul, cuprins de o ,,bolboroseală a
zeilor”, autorul devenind Poezia însăși în carne și oase.
Creatorul, ca la jazz, improviza inspirat, diferite varia-
țiuni pe aceleași teme, pornind de la un ,,cod prestabi-
lit”, reușind să producă mai departe ,,teme originale”,
renunțând la ,,Galaxia Gutenberg”, dictând spontan po-
emele al căror număr pare nesfârșit, ,,pulverizate” prin
lume ca o ploaie de stele!
Această carte e și o apologie a dăinuirii nesfâr-
șite a poeziei, pe pământ. Poezia nu va dispărea nicio-
dată pentru că e ,,produsul cel mai de sus al spiritului”,
cum ar zice Cărtărescu, iar omul e o ființă spirituală, în
esență, nu una materială. Poezia nu va dispărea nicio-
dată pentru că ,,reprezintă de secole sursa națională de
emoție și satisfacție estetică” spune Aureliu Goci. El re-
iterează și spusa lui Fernando Savater: ,,Dacă la început
a fost Cuvântul, lectura e o formă a fericirii, ultima la
care vom renunța.” ,,La început a fost cuvântul și, la
sfârșit rămâne tot el!” ,, Cuvântul - acest element ciudat,
inefabil, din care Dumnezeu a făcut lumea” consideră
autorul.
,,Durerea și sentimentul tragicului apar nu
atunci când materia sfâșie materia, ci numai atunci când
cuvântul sfâșie cuvântul, lăsând în tenebre dâra necu-
vintelor” îl citează criticul, ca argument imbatabil și pe
Nichita Stănescu, pe care îl consideră un fel de reîncar-
nare a poetului nostru național.
Stilul lui Aureliu Goci este clar, expresiv, cu un
ochi la manuscris, și cu celălalt la ,,eterna neantizare”
care-i va cere socoteală. Această carte fiind și o radio-
grafie a curentelor poetice de-a lungul a 350 de ani, au
fost vizate doar ,,piscurile” poeziei, cum ar fi spus. Al
Piru, adică a fost surprinsă esența și chintesența lirică a
acestor veacuri, în ,,tipare și tipologii” reprezentative.
Deși mi-aș fi dorit ca această istorie critică a poeziei
noastre - care, de acum a devenit un ,,bun național”- să
fi fost de o mie de pagini, nu doar de patru sute... De-
sigur că aș fi putut extrage, din această ,,scoică” cu co-
perte, mult mai mult ,,perle”, dar le las altor cititori pen-
tru a le descoperi pe celelalte, deoarece un spațiu rezo-
nabil nu-mi permite să ,,pescuiesc” mai multe! O operă
de referință, de înaltă cultură - un mare spectacol de idei
și imagini, o carte destinată să dăinuie-n veacuri.
Paul SÂRBU
Eugen Măcinic – Trandafiri

Destăinuire prin cuvânt
În Parnasul românesc, Vasilica Grigoraş a in-
trat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Au-
toarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de in-
spiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi
menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi
imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în
special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română
şi în ediţii bilingve (română-engleză).
Multiplele sale abordări sunt rezultanta fi-
rească a unei vaste acumulări cultural-literare, spiritu-
ale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul ne-
cesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de
exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale
formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în an-
samblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină,
de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă ori-
ginalitate şi prestanţă scriiturii sale.
Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile consti-
tuie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data
aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura
PIM, Iaşi, 2018.
Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei
(motto). În opinia sa: „Poezia este un monolog interior,
o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e
amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale
de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te
dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui
altfel... Este focul aprins de o scânteie divină. Este O
CORABIE LA TIMP POTRIVIT”.
Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că
astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în
liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui
mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/
dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde
al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea
sunt.”(De ce scriu)
Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lu-
mea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală.
În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru
că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin
ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contra-
dictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi
seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-
mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/
254
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în som-
nul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-
şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperi-
oasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interi-
oriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/
şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/
înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele
ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tu-
farilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.”
(Nevoia de înţelepciune)
O pondere însemnată în volumul de faţă este
poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ truba-
dur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă
doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ po-
lenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la
timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.//
Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit) Întâl-
nim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează
în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „În-
tâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pece-
tea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”
(Întâia-mi dragoste) Delicateţea şi duioşia sentimente-
lor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţe-
leagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să
ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspi-
rând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)
Vasilica Grigoraş închină un poem profund fe-
meii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de
vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de
carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.”
(FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar
înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/
împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând
că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar
EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)
În volumul „O corabie la timp potrivit” se ob-
servă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei.
Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o
aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea
proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus,
acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din
miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi in-
spir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali”
(Liberă de contract)
Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un
soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere
şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al re-
voltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire:
„Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile ne-
vindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi
descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/
şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)
Autoarea este un bun observator, nu-i scapă ni-
mic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Constată cu mâh-
nire că omenirea devine din ce în ce mai cangrenată, iar
vremurile în care trăim devin din ce în ce mai turbu-
lente. În aceste condiţii, se erijează în purtător de cuvânt
al omului şi umanului: „Este musai/ să despicăm/ cu
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

ascuţişul fin/ al privirii/ cu trezvia/ sufletului curat/ şi Cărți și autori sub lupa Mihaelei Meravei
luciditatea/ laserului minţii/ labirinturile lumii/ de azi/
să citim/ îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ ci-
Prezență activă, atât
frate ale vocii/ şi să descoperim/ în miezul faptelor/
prin editarea de volume de au-
măsluite/ şi derulate/ fără noimă/ oglinda pură/ a unor
tor, apariții în antologii și vo-
tertipuri/ aparent banale/ în realitate/ greşeli desă-
lume colective, cât și prin pu-
vârşite.” (Necesitate)
blicarea în reviste prestigioase
Întâlnim în poezia din acest volum o muzică a
pe suport hârtie și în mediul on-
sufletului care se îngemănează cu imagini de vis şi taine
line. Toate acestea confirmă
ale armoniei universale. O mişcare mereu generatoare
faptul că este o vrednică mărtu-
de lumini noi, de note în cheie optimistă, de noi spe-
risitoare a cuvântului bine șle-
ranţe. Un echilibru al naturii, al spiritului şi al trupului
fuit, care ajunge la sufletul citi-
într-un ritm care desăvârşeşte universul şi viaţa: „apăs
torului prin poezie, proză, eseu,
clapele/ pianului interior/ chipul mi se-nseninează/
critică literară. Cunoscând o
prind vigoare/ deschid/ jurnalul inimii/ pictez cu alb pe
parte din scrierile sale, pot să afirm că este vorba de li-
alb/ şi mă regăsesc/ în floarea de ierbar/ dialogând cu/
teratură de calitate. De data aceasta, Mihaela Meravei
propriul orologiu// (...)mă îmbăt/ cu varietatea/ culori-
ne întâmpină, fără a ne surprinde (deja-i cunoaștem po-
lor/ şi mă simt/ binecuvântată/ de îmbrăţişarea/ curcu-
tențialul creator) cu un nou volum de critică literară, in-
beului/ din anii de-altădată” (Pictând cu alb pe alb).
titulat „Confesiuni din universul cărților”, publicat la
Caracterul intim, spontaneitatea şi accentul ex-
Editura Colorama din Cluj-Napoca, 2019, în Colecția
primării sunt caracteristici fireşti ale poeziei sale, la fel
„Cercul literar de la Cluj – eseuri”, coordonată de poeta
ca nuanţarea imaginilor prin discreţia cuvintelor. Inter-
și scriitoarea, Emilia Poenaru Moldovean. Ilustrația de
pretarea sublim-intelectuală a trăirilor reflectă gradul de
pe prima copertă, „Politichii”, ulei și acril pe pânză este
sensibilitate al autoarei şi subliniază esenţa. În viaţă
semnată de pictorul și poetul Daniel Dăianu.
sunt urcuşuri şi coborâşuri chiar şi în dragoste, iar au-
Mihaela Meravei a adunat în acest volum ma-
toarea iarăşi se destănuie, spunând-ne: „Mă iau de
teriale introductive care însoțesc cărți publicate de au-
mână ca pe un copil,/ mă rog şi sunt învăluită/ de ava-
tor, recenzii ale unor volume și aprecieri, comentarii ale
lanşe de lumină.// Vibraţia albastră mă-mpresoară,/
poeziilor unor autori incluși în antologii. Se apleacă re-
navighez în fluviul din ochii tăi,/ cu blândeţe inspir mo-
verențios, fără a fi părtinitoare asupra textelor, împărtă-
lecule/ din dragostea ta.// Începe procesul de revigo-
șind cititorilor mărturii despre și dinăuntru cărților.
rare/ respir adânc şi zbor, visez din nou.” (Respir adânc
Scrie cu aceeași seriozitate și dezinvoltură despre poe-
şi zbor)
zie, proză scurtă, roman, jurnal de călătorie, eseu.... Nu
Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt active, ideile,
este vorba de orice fel de creații literare, multe dintre
imaginile sunt în mişcare, uneori jucăuşe, alteori ferme,
ele sunt premiate la diferite concursuri și festivaluri de
în funcţie de mesajul pe care doreşte să-l transmită citi-
literatură. Citez volumele premiate la Festivalul de In-
torului. Întâlnim aici imagini vizuale, auditive şi olfac-
ternațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”
tive de mare intensitate şi putere de penetraţie în sufle-
de la Râmnicu Sărat: „Pentru că existase cândva un om”
tul cititorului. Poezia sa se distinge printr-un lirism per-
(poezie) de Silvia Bitere; „Roșu shiraz” (poezie) de
sonal, un subiectivism aparte. Autoarea s-a construit pe
Erika Bloj; „Setea din palme” de Saniela Mărginean;
sine etapă cu etapă, s-a rafinat spre a se înălţa treptat dar
„Isadorable” (poezie) de Ana Urma. La Festivalul Na-
cert în creaţia sa poetică şi... se lasă descoperită încetul
țional de Poezie „Costache Conachi”, Ediția XXVI,
cu încetul de cei care au un gust fin pentru poezia pro-
2018, Iași, Raluca Faraon a primit premiul de debut
fundă.
acordat de Editura Junimea pentru volumul „să locuiești
Valentina TECLICI
într-un cerc și să nu-ți atingi centrul”.
Selecția volumelor, lectura, analiza și emiterea
unor judecăți de valoare reprezintă o muncă asiduă din
partea criticului literar. Este un exercițiu de punere în
valoare a lucrărilor aflate sub lupă, dar și o experiență
care îmbogățește actul creației autorilor acestora. As-
tfel, putem afirma că apariția volumului „Confesiuni
din universul cărților” dovedește cu prisosință maturi-
tatea gândirii și temeinicia înțelegerii textului literar, in-
diferent de genul și specia căruia îi aparține. Astfel au-
toarea cărții ne convinge că treptat și-a cristalizat com-
petența și și-a substațializat demersul literar.
Observăm în carte faptul că există o conver-
Eugen Măcinic – Toamna la Ampoita gență între măiestria autorilor recenzați și cea a

255

recenzorului. Observăm la Mihaela Meravei o cunoaș-
tere aprofundată a fenomenului literar, astfel încât au-
torul recenzat este bine și armonios integrat în contextul
literaturii române și universale. Mihaela este un critic
echidistant, respectă în aceeași măsură pe toți poeții,
scriitorii, eseiștii, memorialiștii și cărțile acestora. În
atenția sa sunt atât volume de debut, cât și volume ale
unor autori sunt deja consacrați, cu un profil literar au-
tentic încrustat pe pergamentul literaturii române. Mare
parte dintre aceștia sunt membri ai Uniunii Scriitorilor
din România: Ion Cristofor, (filiala Cluj), Daniel Dăian
(Filiala Hinedoara-Alba), Adrian Frățilă (Filiala Cra-
iova), Maria Pal (Filiala Cluj), Emilia Poenaru Moldo-
van (Filiala Cluj), Spiridon Popescu (Filiala Craiova),
Constantin Preda (Filiala Craiova), Nina Voiculescu
(Filiala Craiova), dar și membri ai altor asociații, cer-
curi și cenacluri literare de prestigiu. De remarcat,
„Cercul literar de la Cluj”, apărut din inițiativa și desfă-
șurându-și activitatea sub îndrumarea distinsei scrii-
toare Emilia Poenaru Moldovan.
Pentru a convinge și mai mult cititorul de va-
loarea cărților recenzate, Mihaela Meraveii își comple-
tează comentariile cu aprecieri ale unor critici consa-
crați care au scris despre autorii aflați sub lupă. Acest
lucru, pentru a certifica și pentru a convinge încă o dată
cititorul de veridicitatea aprecierilor sale.
Scrierea este o evadare din cotidian a fiecărui
autor, cu mijloace stilistice și literare proprii, pe aripile
genurilor și speciilor literare aproape sufletului și pute-
rii de creație a fiecăruia. Mihaela Meravei pătrunde și
eviscerează cu filonul minții și fiorul inimii conținutul
de idei al volumelor, evidențiind esențele din interiorul
acestora. Acest lucru o face cu discreția și cumințenia
cu care ne-a obișnuit deja, dar și cu puterea de argumen-
tare a afirmațiilor și aprecierilor. Sesizează și expune cu
lux de amănunte temele tratate, abordate de autori,
punctele forte ale exprimării și mijloacele poetice, figu-
rile de stil dintre cele mai expresive. Astfel dovedește
un fin și profund simț al observației, al decriptării înțe-
lesurilor, fie ele oricât de metaforizate.
Întâlnim în „Confesiuni din universul cărților”
cronici tonifiante, robuste, bine argumentate, atractive
și incitante pentru cititor. Nu se poate ca, după ce citești
o recenzie să nu vrei să cauți cartea respectivă pentru a
o citi și a-i savura mustul liric viu și hrănitor adunat din
via literară bine îngrijită și roditoare a fiecărui autor.
Acest lucru, pentru că Mihaela Meravei scrie din inte-
riorul cuvântului, astfel pătrunde mai adânc în universul
acestor construcții, iar aprecieriile, comentariile sale
sunt mult mai credibile. Sesizează ceea ce este personal
autorului cărții, ceea ce îl individualizează, dar și facto-
rii care îl integrează în panoplia literaturii române.
Volumul include douăzeci și șase de recenzii,
cu titluri metaforizate, deosebit de sugestive și atractive
asemenea titlului cărții. Ne dezvăluie din trăirile lăun-
trice, profunde ale autorilor prin vers și slovă a douăzeci
și trei de autori. Cu îngăduința Mihaelei Meravei, se-
lectez pentru cititori câte un strop de confesiune despre
256
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
fiecare autor inclus în volumul de față. Aceste cuvinte
pot fi considerate cartea de vizită a fiecărui nume. Să
începem cu începutul: „Nonconformismul Sivliei Bi-
tere, curajul și sinceritatea poemelor sale, sunt cunos-
cute în viața lirică actuală, îndrăgite și apreciate în egală
măsură de către cititor.” (p. 7) Despre Erika Bloj:
„Din start ne aflăm în fața unui debut recunoscut literar
având în vedere distincția obținută, amplitudinea cărții
venind nu doar din corpolența sa: o sută șaisprezece po-
eme, dar și din tematica abordată”. (p14) „Aspirantă a
formelor pure și sentimentelor oneste, poeta Camelia
Buzatu își face ideal, nu doar din iubire, credință, dar
și din prietenie, ideal care-i este zdruncinat de frus-
trări”. (p. 21) Mihaela Meravei apreciază că „Pe departe
cea mai relevantă temă a volumului „Viață de rezervă/
Vida de reserva” [de Ion Cristofor] este problematica
socială, satirizarea societății actuale, ironia la adresa
guvernanților, parodia asupra guvernului și mai ales în-
fierarea societății bolnave”. (p. 33) „Mergând pe urmele
„Îmblânzitorului de cerbi”, am avut bucuria de a desco-
peri vechi artefacte, vestigii, legende istorice, așternute
pe hîrtie cu har, în lumina contemporană a unui roman
alert, scriitorul Marian Danci având un potențial epic
deosebit, o știință înnăscută a scrierii, și, ceea ce este
cel mai important, idei fascinante, povestiri uimi-
toare...” (p. 42) „Între frustrare și dragoste idealist, ver-
surile lui Daniel Dăian capătă tensiunea cutremură-
toare a celei mai adânci iubiri”. (p. 50) „Deși subiectul
principal al volumului de față este moartea, Dumitru
Augustin Doman, pledează pentru viață, pentru feri-
cire, pentru bucuria de trăi, pentru iubire de oameni și
de tot ce este viu”. (p. 57) „Volumul „Devoratorul de
umbre” [de Teodor Dume] demonstrează cu prisosință
acest univers liric desfășurat din interior spre exterior,
într-o singurătate care pătrunde până în miezul propriei
umbre, marcată de un timp al întrebărilor profunde, in-
vitând cititorul la o lectură reflexivă, intimă și sensibilă
în același timp”. (p. 63-64) Aflăm mai departe că „Pro-
blematica poetului [Raluca Faraon] și confruntarea cu
lumea reală aduc în epicentru emoția transpusă în ver-
suri memorabile...” (p. 69) „Viziunile originale ale po-
etului Adrian Frățilă pot părea, uneori, agnostice, dar
asta, doar, ca efect al trăirilor limitative impuse de co-
erciția pe care i-o impune viața, însă, cu subtilitate, în
actul preluării lirice, autorul va reuși să relativizeze nu
doar timpul și spatiul, astfel va crea o nouă realitate, în
care concretul se substituie formei onirice”. (p. 77)
„Corina Georgescu își scrie sinele în poezie, își tran-
spune sentimentele și existența așa cum le simte, frust
și trepidant, nu caută ocolișuri metaforice sau stilistice”.
(p. 81) „Volumul „Odă prieteniei” [de Vasilica Grigo-
raș] este o confesiune a unei scriitoare care știe că îna-
inte de a primi trebuie să dăruiești, iar după ce ai trăit
bucuria darurilor, trebuie să mulțumești”. (p. 87) „La
poeta Carmen Tania Grigore femininul ființei are o
tainică rezonanță cu sentimental poetic din care se nasc
trăiri de un erotism fin, sensual, care îi marchează ver-
surile”. (p. 90) „Cu acest volum [Setea din palme] poeta

[Daniela Mărginean] și-a marcat drumul pe scara va-
lorică a poeticii feminine actuale, ieșind din tiparele po-
eziei de internet și conturându-și propriul stil inconfun-
dabil”. (p. 96) „Poeta Eleonor Mircea are propria me-
todă de a evada din cotidian spre lumea onirică în care
la nivel cognitiv totul este posibil, chiar și crearea unei
noi lumi fantastice, cum vom vedea”. (p. 98) „Comple-
xitatea estetică care îmbracă versurile, dar și cunoștin-
țele elevate ale Mirelei Orban, fac din poemele sale,
adevărate puzzle-uri lirice”. (p.105) „Poeta Maria Pal
are puterea să înmagazineze, în câteva cuvinte, idei pro-
funde care uimesc prin puterea de transmitere”. (p. 115)
„…autoarea [Emilia Poenaru Moldovan] poemelor
din „Cheia închisorilor mele”, are o natură erudită, un
vocabular vast, adesea livresc, o cultură solidă, drept
pentru care în poemele ei întâlnim, adesea, personaje
marcante ale artelor cum ar fi: Shakesperare, Byron,
Proust, Eliade, Van Gogh, Vivaldi, etc”. (p. 122) „Poe-
tul Spiridon Popescu, ne oferă în volumul „Diavolul
cu coarne de melc”, o adevărată maree lirică, din care
cititorul va abstrage metafore simbolice care au puterea
să prindă sensuri și semnificații inedite”. (p. 136) „Și
pentru că suntem un popor prin excelență binecuvântat
cu darul poeziei, Constantin Preda este una din peta-
lele acestei nații de poeți pe care am avut-o și o vom
avea întotdeauna”. (p. 147) „Poeta Ana Urma are un
adevărat cult al cuvântului pe care îl respectă, îl îngri-
jește ca pe un arbore, conștientă fiind că doar din acest
„copac al pâinii” se vor naște poeme…” (p. 151) „Vasta
și erudita bază literară [a lui Dragoș Vișan] pe care își
susține talentul, face ca poemele sale să se insinueze în
direcții diferite, luând forme și imagini originale”. (p.
156) „Poezia Ninei Voiculescu are un ceva aparte, pre-
cum o scânteie divină capabilă să lumineze totul în jur,
pentru că ea vine dintr-un adânc al credinței și dintr-o
curățenie sufletească…” (p. 163)
În această carte, Mihaela demonstrează încă o
dată că a parcurs cu seriozitate și implicare drumul fi-
resc al formării și evoluției ca recenzor și critic literar,
aflându-se la al doilea volum de critică. Sensibilitatea
poetei este completată și susținută de rigoarea scriitoru-
lui, eseistului și criticului, ceea ce aduce credibilitate
comentariilor și aprecierilor sale asupra scrierilor celor-
lalți autori, colegi de breaslă întru manifestarea harului
de a scrie și mânuirea condeiului creației cu dibăcie și
abilitate.
De apreciat este și modul extrem de liber, în
sensul sincerității, în care Mihaela Meravei își notează
impresiile sau comentează textele cărților. Acesta este
efectul poetic al propriei creații, care dospește și crește
sub fermentul unei lecturi continue și serioase. În nu-
anțe variate și cu vădit rafinament, autoarea își ordo-
nează gândurile în funcție de amprentele pe care le lasă
textele citite și recenzate asupra sa, doar astfel contu-
rându-și maniera proprie de analiză și expresie critică.
Recenziile Mihaelei Meravei sunt călătorii în
timpul și spatiul cărților, însoțită de autorii acestora. O
arheologie și o geografie pline de pitoresc, cu locuri și
257
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
situații care rețin atenția. Un mod de a cerceta, înțelege
și cunoaște, cu intenția lăudabilă de a se lăsa sedusă de
frumusețea labirintului, identificându-i și descâlcindu-i
cotloanele spre satifacția sa și a cititorulor. Autoarea
este un căutător acerb într-un paradis câștigat cu forța
intuiției, rațiunii și trăirii. Nu este doar un martor al des-
fășurării evenimentelor și al întâmplărilor, ci și un par-
ticipant cu gând bun la tot ce înseamnă creația literară a
autorilor. Cartea Mihaelei Meravei este atât o înștiin-
țare, dar mai ales, o notificare a faptului că în România
de astăzi se scrie mult și, în mare parte, și bine. Dincolo
de orice comentariu, volumul „Confesiuni din univer-
sul cărților” este compus din fațete cu imagini lumi-
noase, vitralii autentice și durabile ale scrisului contem-
poran într-un stil elegant și acuratețe în exprimare, care
merită atenție și apreciere.
Vasilica GRIGORAȘ
În penumbra Marii Aşteptări
Sentimentul traumati-
zant al aşteptării incerte şi
febrile predomină în roma-
nul Nicăieri în oraşul
acesta de Silvia Zabar-
cencu. Cartea a ieşit de sub
teascurile editurii bucu-
reştene Mantaua lui Gogol,
în 2016, fiind o reeditare a
cărţii cu acelaşi titlu, apărute
în 1982. Nu, însă, o simplă
reeditare, ci una „revăzută şi
adăugită”. Pe facebook, autoarea explică: „Păstrând
<povestea> iniţială, am regândit destinele personaje-
lor principale, am pus în acţiune figuri noi, pe altele le-
am eliminat. Am înveşmântat mănunchiul de idei cu
scene de viaţă care să definească mai precis mediile so-
ciale în care acestea se desfăşoară (mirifica Deltă a
Dunării şi Bucureştiul), moravurile, idealurile, preju-
decăţile, neocolind, acolo unde trebuia, situaţiile <pe
muchie de cuţit> sau <contra curentului>”.
Procedeul e uzual. Cu o condiţie: acesta să nu
denatureze scrierea originară, să nu deturneze mesajul
iniţial. Operaţiunea în sine poate genera efecte benefice
ori, din contra, poate avea urmări devastatoare. Două
exemple, din apropiere, sunt edificatoare: Un port la
Răsărit de Radu Tudoran, din 1941, şi Schimbarea la
faţă a României de Emil Cioran, din 1936. Cărţi care,
în comunism, au fost arestate. La retipărirea din 1998,
Radu Tudoran a constatat că romanul pare a nu se mai
potrivi “cu epoca noastră”, că “avea naivităţile vârstei,
pe care nu le-aş mai fi admis astăzi”. Astfel că “Am re-
vizuit stilul, lăsând neschimbat fondul (…). Am vrut să
rămână cartea de acum 50 de ani; aşa trebuie privită”.
Aşa o privim şi astăzi, precum un Perpessicius atunci,
la apariţie: “unul dintre cele mai frumoase romane de

iubire din literatura noastră”. Şi “scepticul de servi-
ciu”, Emil Cioran, a acceptat frisonat să i se retipărească
incendiara Schimbarea la faţă a României, în 1990.
Dar în ce chip? Ciumpăvind-o silnic, modificându-i atât
de brutal conţinutul, încât înrăiţii lui admiratori au ră-
mas consternaţi: noua ediţie nu mai semăna cu versiu-
nea primă. Era forma catastrofală, deviantă a unei opere
de moralist intransigent până la fanatism. Sunt numai
două exemple despre riscurile reeditărilor revizuite.
Radu Tudoran “n-a schimbat fondul” cărţii; Emil Cio-
ran şi-a mutilat din exasperare şi iubire o scriere care se
constituise indirect într-un manifest de generaţie.
În situaţia romanului Silviei Zabarcencu, opţiu-
nea a fost inspirată. Ceea e constituia nucleul esenţial
indelebil n-a fost alterat de intervenţii otova: doar po-
tenţat pentru eliberarea mai netedă a emoţiei estetice.
Sidonia (era să ne scape: Silvia!), personajul-pivot al
“poveştii” din acest roman de dragoste ardentă şi asceză
anorexică, de dorinţe confuze şi deznădejde corozivă,
îşi îndură existenţa în rama unei aşteptări patetice. In
impulsurile impure ale vieţii cotidiene, îl caută, îl vi-
sează, îl aşteaptă pe El: “Partenerul ideal”. Fiindcă – îşi
spune, examinându-se alergic – merită să fie fericită:
“Intr-o zi, am să fiu foarte fericită, alături de un bărbat,
fireşte”. Cel atât de dorit “trebuie să existe undeva in-
vulnerabil, răzbătător ca o undă fermă printre reţelele
de bruiaj ale destinului”. Cu o biografie dramatic-dis-
torsionată (părinţii înecaţi de un anafor/vârtej pe Du-
năre), Sidonia e nevoită să părăsească ”paradisul Del-
tei” cu “neterminata mea copilărie” şi să ia calea asur-
zitoarei mari citadele, pătrunzând abrupt în viermuiala
ei apocaliptică şi neîmblânzită.
Absorbită de oraşul-furnicar, spre a vorbi emi-
nescian, de oraşul tentacular (Verhaeren), eroina, cres-
cută singură, “nu vrea să se lase dezbrăcată de tărie”.
Totuşi, este sortită să-şi târască “viaţa ei oarecare” într-
un cartier al urbei, pe strada Cazărmii, colţ cu Uranus,
scăpat de demolare. Deţine acolo, prin repartiţie, o con-
fuză locuinţă, într-o casă coşcovită cu trei niveluri, prin
pereţii căreia străbăteau până şi şoaptele. A mai aminti
de chiolhanurile de la mansardă ale ţiganilor ori de bâr-
fele drăgălaşe ale coanelor vecine matusalemice este
superfluu. Cleveteala rămâne imperativă şi ubicuă. Pre-
cum mizeria, sărăcia, biografiile şterse, stilistica limba-
jului gros şi rudimentar, virulenţa atitudinilor comuni-
tare, natura decrepită a sentimentelor. Tiranică este şi
înghesuiala crâncenă de lucruri; mobilier vetust, dela-
brat şi greu de calmat cu privirea; viaţă stătută, în ex-
tincţie glorioasă. Un “cub” locuibil, totuşi, dar din care
până şi “aerul ţâşneşte afară speriat”. Era firesc ca –
într-o asemenea încăpere – pe Sidonia s-o cuprindă o
teamă nelămurită: “O lua un fel de frică”, fără a şti exact
motivul. “Cum să numeşti acest adăpost <casa
mea>?” – se întreba iritant pictoriţa (absolvise Artele
plastice şi lucra într-un institut de specialitate). Asta să
fie “libertatea cu care năvălesc vacarmul, aerul îmbâc-
sit, libertatea cu care se descojesc şi se fărâmiţează pe-
reţii sub ochii mei”?
258
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Un spaţiu, desigur, claustrant, mohorât, kafkian
în esenţă: “Unicul meu univers, ticsit de praf, de nervi,
de bucăţi de tencuială şi de singurătate; cercul meu
după care se întind, spre zări, nesfârşitele ceţuri”. Şi
care reprezintă expresia neprihănită a violării intimi-
tăţii. Sub acestă carcasă de teroare existenţială, Sidonia
Mucenic (a se reţine numele!) se simte deopotrivă
aneantizată moral, strivită de mecanismul social agre-
siv, revoltată, fixată într-un spirit apter. Văzând-o la te-
levizor, marcată de succesele expoziţiilor personale, vă-
rul ei Ilarion (“purtătorul de mistere al unui colţ de
lume”: satul ei natal din Deltă) şi consătenii sunt con-
vinşi că Sidonia lor huzureşte în lux, neapărat într-o
vilă. Ba chiar este posibil ca, în noile condiţii, să-şi fi
schimbat chiar caracterul, deoarece – nu-i aşa? – viaţa
opulentă transformă omul. Şi când colo…
Când colo, Ilarion a rămas siderat de situaţia lo-
cativă a verişoarei lui, în momentul când a căutat-o cu
un scop precis: acela de a o chema, la dorinţa localnici-
lor, să restaureze icoana Fecioarei Maria Impărăteasa
din biserica satului. Care sat poate fi chiar Chilia Veche,
căreia prozatoarea îi dedică romanul (“Satului meu na-
tal, Chilia Veche, cu oamenii şi frumuseţile de paradis
ale Deltei împrejmuitoare”). După cum acelaşi malaxor
politic a instaurat în societate trepidaţia mediocrităţii,
refuzul discursului artistic de valoare, lipsa de caracter.
Deşi cu o consistentă cotă în mass-media pentru ţinuta
expoziţiilor proprii, artista Sidonia Mucenic este mar-
ginalizată, din pricina atitudinii necomplezente faţă de
regim. Drept explicaţie pentru izolare, cineva i-a re-
proşat lipsa simţului realităţii. Ceea ce însemna doar o
banală opţiune pentru practicarea compromisului! Bu-
năoară, de ce a refuzat să facă portretele oficiale ale Ce-
lor Doi? I s-ar fi deschis multe uşi, n-ar mai fi ajuns “să
scâncească între cei patru pereţi din infernul de acasă”.
Mai mult, nu s-ar mai fi aflat nici pe lista interzişilor. In
schimb, ea a găsit de cuviinţă să se baricadeze după “un
reflex tacit de autoapărare”.
Dincolo, însă, de faptul că “o îmbolnăvesc vul-
garitatea, trivialitatea, ipocrizia, neloialitatea, versati-
litatea, turnătoria şi trădarea”, Sidonia este exasperată
de lipsa de iubire sau, mai exact, de înşelarea acesteia.
Motiv pentru care sufletul ei se află într-o statornică şi
dramatică aşteptare: Marea Aşteptare. Căutând în per-
manenţă “adevărul”, este convinsă că acesta se întâl-
neşte numai în dragoste. Eşecul frapant în relaţia cu ci-
neva despre care nu ştia că este căsătorit i-a risipit orice
iluzie în aripa protectoare a iubirii. Pe domnişoara Si-
donia nu aventura în sine o interesa, ci doar acel refugiu
disperat şi ocrotitor în faţa dezastrelor din “împrejurul
uman în vertiginoasă degradare”. Iubirile ei, câte au
fost, au purtat pecetea dezagregării, a infirmităţii sufle-
teşti, a efemerului fără orizont: “o pâlpâire a ultimului
rest necontaminat”. Făţiş ori subversiv, visul împlinirii
prin iubire, al aşteptării “Partenerului ideal” i-a cotro-
pit constant fiinţa. Cel dorit, cel bănuit, cel previzibil
trebuia să se înscrie în codul ei moral şi sentimental, a
cărui anvergură afectivă era musai să degaje

“omenească protecţie”. Să fie o tandră mângâiere, ase-
mănătoare – cum altfel? – “cu tandreţea unui căţel care
te priveşte în ochi cu acea recunoştinţă de-ţi seacă su-
fletul”.
Dar unde s-o găseşti? – osi petannia/ iată între-
barea, ca să ne exprimăm pre limba protagonistei, care-
şi invocă şi origini ucrainene. Deoarece, lungi perioade
de timp, Sidonia a avut “senzaţia trăirii într-un timp in-
cendiat, care se mistuie înaintea noastră, pentru ca noi
să trăim numai în scrumul lui”. Şi, totuşi, credinţa în
împlinirea destinului – printr-o aşteptare mistuitoare –
a salvat-o sentimental. Căci, parafrazând spusa biblică,
Sidonia n-ar fi căutat iubirea, dacă n-ar fi găsit-o deja.
Dragostea adevărată s-a ivit prompt, în cele din urmă,
precum în poezia nichitastănesciană: “Leoaică tânără,
iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/
mai demult”. Intr-un fel, regăsirea de sine a eroinei ţine
de un determinism, de un imperativ moral: “să trăieşti
discret, în şoaptă”. Şi să speri îndârjit. Nu i-a prezis ei
o vecină gureşă că “i-o veni şi ei soarta, pentru că fie-
care floare are umbra ei sub soare”?
Prozatoarea aşază în ecuaţii epice ingenioase o
seamă de acumulări conflictuale în stare a provoca “un
cetăţean al nefericirii umane”, cum ar fi spus B.Fundo-
ianu, să-şi resusciteze propriile energii şi reacţii întru
declanşarea unui exerciţiu terapeutic. Aşteptarea obse-
sivă, aşadar, ca plasă de protecţie, recluziunea în eul
profund, declanşarea unui resort revalorizator pentru re-
găsirea în plenitudinea liubovului . Diaconul Andronie,
întâlnit incidental, s-a identificat, în cele din urmă, cu
“Partenerul ideal”. Nu în zadar “inocenţa are în ochi
raze de laser”! Precum o ţărancă din Deltă, care, tăcută,
este “o pildă, doar faptă şi adevăr”. Precum acea bă-
trână pentru care “pacea din lucruri, din viaţă, o străbat
ca o pânză de apă curată”. Intâlnind marea şansă a
existenţei, iubirea reală, bărbatul ideal în care-şi proiec-
tase toate idealurile de fericire, Sidonia îşi regăseşte
identitatea morală, erotică, profesională. Se poate reîn-
toarce acum în Delta pe care a păstrat-o în suflet perma-
nent. Prin căsătorie, diaconul e hirotonit preot şi-şi în-
soţeşte definitiv consoarta în satul de la mare, unde –
coincidenţă ferice! – devine păstor al enoriaşilor de
toate seminţiile etnice. Acolo, în acea localitate din ră-
sărit de ţară, Sidonia, după câteva peripeţii dramatice,
se implică artistic şi etic în restaurarea icoanei Maicii
Domnului, iubite de localnici cu sfinţenie.
Romanul nu are, totuşi, o arhitectură epică li-
neară. Imaginarul narativ aglutinează – prelucrat în cir-
cumstanţele aşteptării – în capilarele, nervurile şi
striaţiile lui, fermenţi evenimenţiali, stimuli conflictu-
ali, o galerie policromă de personaje, mobiluri polise-
mice expresive. Peisajul natural şi uman al Deltei, în
contrast cu acela citadin, vibrează deopotrivă în cultul
duhului local, cu himerele şi fireştile păţanii pescăreşti,
cu aerul lui cvasi-mitic şi hazardul flagelator al destine-
lor. Un tablou înfiorat uneori de derapaje gâlcevitoare
sau animat de instict proteguitor. Un cadru contaminat
de imbolduri civilizatorii, sigilat de tradiţii încă
259
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
perpetuate, dar şi ofensat de brutalitatea realului radical.
Un spaţiu care pendulează între inadecvare şi acceptare.
Pricină pentru care cartea reclamă şi câteva incursiuni
în istoria acestui spaţiu multietnic şi multicultural (în
genere, neconflictual, jalonat de concordie), precum şi
câteva tangente la ortodoxia nestâlcită a locului (Iisus
înscăunat în „centrul soluţiilor salvatoare”). Demers
motivat de ideea de a releva mentalităţi variate şi a con-
tura personaje nu neapărat pitoreşti, inerţial progra-
mate, ci „rupte din viaţă”, nemortificate. Se distinge şi
o intenţie salubră de recuperare a lirismului şi fabulosu-
lui, cum îi stă bine unei zone, cum ar veni, „de dincolo
de negură”. Se încheagă astfel o panoramă memorabilă
de netrucate „chipuri şi privelişti” captivante, care po-
tenţează sensibil dinamica narativă. Evitarea tuşei pase-
iste, a joncţiunii cu păşunismul şi voinţa de autenticitate
rămân constante ale acţiunii scriptice.
Satul de la porţile cerului, la răsărit de mare şi de
ţară, de unde Sidonia niciodată n-a uitat că a plecat, dă-
inuie în paradigma unui real congestionat, dar şi în re-
gistrul poveştii. In textura prezentului nervos se infil-
trează adesea reflexele deopotrivă perfide şi tămădui-
toare ale istoriei, adierile mitice, glasul străbunilor, far-
mecul amintirii. Viaţa e nemiloasă, oamenii trudesc fără
zăbavă, suferă şi petrec. Speră. Şi aici se trăieşte şi se
moare, se plânge şi se iubeşte, se forjează alianţe sufle-
teşti şi se destramă destine. Tutelară, tronează doar
Delta, ilustrată şi de „o tonică scăpare pe cărări de
ape”. Deasupra existenţelor tulburate, noaptea, se pro-
filează „panoplia de stele înviate” şi, în vreme ce „bate
luna peste toate”, ţârâie greierii până la „suflarea albas-
tră a zorilor”, când „pe sălciile aplecate spre ape scân-
teiază lumini ca din altare”. „Noi, sortiţi bucuriei sme-
rite – îi spune Maria, nevasta lui Moisei, copiliţei sale,
Haritina (iarăşi ne scapă: un alter ego al Sidoniei?) – ni-
i dat să ştim cât trebuie ca să ne mântuim”. „Măicuţa”
îşi povăţuieşte fetiţa să înveţe să-şi rabde durerile: „Să
te supui, să taci şi să-ţi sugrumi oftatul”. Ea însăşi îşi
înăbuşe durerea, pricinuită de infidelităţile soţului Mo-
isei, care-şi petrece nopţile pe la „tanti Hivra”, din casa
vecină. Când nu va mai putea să rabde, Haritina să
cânte, o îndeamnă mama răzbită de înfrângeri şi care se
va stinge în curând. In tinereţea ei românească din Bu-
geac, de unde „o furase” ucraineanul/zaporojea-
nul/haholul Moisei, „fermecat de făptura ei sfioasă şi
visătoare”, cânta din toată inima. Haritina ei, însă, va
trebui să cânte şi să plângă astfel încât să nu fie auzită
de nimeni. Motivul? Acum, este „un timp al vrăjmăşiei
fără seamăn”.
Cu asemenea îndemnuri a crescut Haritina în
Deltă, în satul mărginit de „tivul de sălcii” al Dunării şi
de „hăţişurile halucinând domol” sub cerul nesfârşit.
Acolo, vieţuind printre români şi ucraineni, greci şi
turci, tătari şi bulgari, italieni şi lipoveni, pe acele grin-
duri (ne)prielnice. Jocul încâlcit de-a dragostea al Hari-
tinei cu inimosul profesor-patriot de istorie Ilarion, cel
împătimit în ideea de a le transmite copiilor pasiunea
pentru tradiţiile locale, se sfârşeşte euforic: logodnă şi,

apoi, căsătorie. Fiindcă eroinei îi lipsea sentimentul
aţâţător al aventurii, acela de a-şi părăsi locul în care s-
a ivit pe lume. Spre deosebire de Sidonia, fata cu gustul
saltului în necunoscutul misterios.
Pe scena pestriţă a aşezării se derulează împrejurări,
personaje şi destine care-i colorează compozit exis-
tenţa. Moisei pescarul este şi un stâlp de statornicie, un
păstrător pătimaş al datinilor şi credinţei ortodoxe a lo-
cului. Resturarea Sfintei Icoane este, în fond, opera ob-
sesiei şi abnegaţiei lui. Un cuplu exponenţial pentru
viaţa tumultuoasă a Deltei se coagulează în persoana ti-
nerilor Mălina şi Mihai. Trista, încântătoarea şi discreta
Mălina este, la propriu, o străină, venită de nu se ştie
unde. In pitoreasca ei rochie (o plasă pescărească), gin-
gaşa făptură cu „ochii încercănaţi de nesomn”, împle-
teşte din papură coşniţe şi pălării. Şi-l acceptă pe Mihai,
barcagiul care cară coşuri de peşte, snopi de papură, ouă
de lişiţă şi alune de baltă, ca pe un aliat prin singurătăţile
asurzitoare ale Deltei. La cârciuma satului, o copy-paste
a fierăriei lui Iocan, adastă şi pun treburile localităţii la
cale bătrânii pescari Moisei, Pavluşca şi Marcar, volu-
bilul profesor Boiernaş („Fugim din rai să căutăm bez-
metici rostul vieţii”), junele barcagiu Mihai, profesorul
de istorie Ilarion Mucenic şi încă alţii. Icoana Fecioarei
Maria, bunăoară, trebuie refăcută, aşa cum se află acum
deteriorată de straturile de fum de la lumânări şi tămâie.
O dată reparat acoperişul bisericii, şi prin implicarea
primăriţei Georgeta, se caută un meşter iscusit pentru
refacerea icoanei care stăpâneşte spiritul obştei. Se cade
de acord că cea mai potrivită alegere este verişoara lui
Ilarion, Sidonia Mucenic, artista deja cunoscută de la
televizor. „Nebuna” Birbirica, un soi de paparudă a lo-
calităţii, focoasă, „fiară încinsă”, l-a ademenit chiar şi
pe Ilarion, spre disperarea Haritinei, pe care, totuşi,
acesta o iubeşte hămesit. Şi cu care îşi va uni destinul
sub „greul văzduhului aprins”. Panopticul este întregit
de învăţătoarea Elena Nicolau, ajunsă acum colegă de
cancelarie chiar cu Sidonia, de bătrânul preot care, din
cauza vârstei şi a suferinţelor trupeşti şi sufleteşti de-
prinse în temniţele comuniste, îşi încheie misiunea, lă-
sându-l urmaş pe Andronie, soţul Sidoniei, ca paroh al
bisericii.
Expresia stilistică impune prin acurateţe şi ele-
ganţă. De altminteri, condeiul de prozatoare şi l-a exer-
sat şi în romanele Grinduri, 1980, Thalassa...! Tha-
lassa...!, 1982/2011, Revelion la vamă, 1985. Autoa-
rea a practicat gazetăria şi critica literară şi a publicat
două plachete de versuri: Nervuri imune, 1980, şi In
fiecare zi, regăsirea, 1998. In Nicăieri în oraşul
acesta, scrisul are substanţă ideatică, portretele sunt
schiţate în linii categorice, în măsură a caracteriza con-
cordant un profil psihologic. Romanul e ridicat, nu o
dată, la măsura de aur a lirismului debordant, ceea ce
nu bruiază trama epică. Chiar şi paginile de jurnal sunt
convocate în construcţia narativă. Iese cu prisosinţă în
relief indenegabila cunoaştere a limbii române, proza-
toarea fiind, de altfel, poliglotă. Iscusinţa de a gestiona
un vocabular plastic şi evocator, dibăcia de a tăia în linii
260
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
şi muchii precise şi expresive o felie ficţională ţin, de-
sigur, de formaţia culturală a autoarei şi a certului ei ta-
lent. La tot pasul, în carte, se ivesc imagini pregnante,
sugestive, de electrizantă distincţie şi rigoare. Când
plonjează, de pildă, în lumea Deltei Dunării, paradigma
lexicală este infuzată de un pitoresc spiritus loci. Glo-
sarul specific zonei pătrunde degajat – fără fandoseli
contorsionate sau artificii – în structura poveştii. Voca-
bularul se află acasă. Este o demonstraţie de rafinament
şi detentă imaginativă.
Nu este întâia oară când un scriitor abordează
cu aplomb asemenea tematică: aceea a aşteptării înfri-
gurate, a prăbuşirii în iluzie, a amuşinării utopiei, a vi-
sului erotic implantat în spaţiul de răsărit al ţării. Numai
două exemple. Locotenentul Ragaiac, din romanul Ru-
soaica de Gib I. Mihăescu, este trimis cu un detaşament
de pază la graniţa de pe Nistru. Din bordeiul lui, de pe
malul fluviului, în acea atmosferă sufocantă de recluzi-
une cazonă, ofiţerul îşi reevaluează viaţa. Ocazie de a-
şi descoperi personalitatea într-un ideal erotic: visul as-
fixiant al unei rusoaice de dincolo de ceţurile stepei,
tânjrea bolnăvicioasă după un iluzoriu feminin. O
aşteptare mistuitoare, misterioasă şi zadarnică a unei fi-
inţe inaccesibile.
Tot cu o aşteptare obsesivă se întâlneşte citito-
rul şi în romanul Un port la Răsărit de Radu Tudoran.
Comandorul Maximov, din oraşul Cetatea Albă, de la
Limanul Nistrului, este, şi el, pradă unui vis de evadare.
După cum şi inginerul sosit aici e nevoit, în cele din
urmă, să rămână captiv împreună cu iubita lui, Nadia,
într-un mediu fatal oricărei desprinderi: voinţa de sal-
vare prin iubire este anihilată. Doar atât: se trăieşte în
vis, taumaturgic, alergând după o himeră.
În penumbra aşteptării îşi duce existenţa şi Si-
donia din Nicăieri în oraşul acesta de Silvia Zabar-
cencu. Ba chiar şi alte personaje din carte: Haritina şi
Mălina. In toate aceste trei romane, unul sau mai mulţi
topoi (Delta Dunării, Nistrul, Cetatea Albă, Dunărea,
Limanul Nistrului, Marea Neagră) sunt prezenţi, câteo-
dată fiind chiar personificaţi. Spaţiile acestea constituie
fundalul unor întâmplări şi aventuri dramatice ori emo-
tiv-purificatoare, decepţionante sau euforice, dizol-
vante afectiv ori tonic-fragrante. Indiscutabil, în aceste
scrieri, personajele de prim plan, mai cu seamă cele fe-
minine, experimentează cu acuitate pragmatică, până la
mistuire sufletească, un soi de bovarism original.
Vladimir UDRESCU

Dr. Ioan LĂCĂTUȘ
Patriotismul cultural național
(Lăcașuri ortodoxe din Episcopia Covasnei și
Harghitei)
Patrimoniul cultural naţional, a cărui compo-
nentă de bază o reprezintă patrimoniul eclezial, repre-
zintă o valoare inestimabilă de care dispune fiecare co-
munitate în parte, iar păstrarea lui înseamnă prezervarea
identităţii naţionale. Pentru a se asigura păstrarea aces-
tei moșteniri de preț, este obligatorie – pe lângă inven-
tarierea, cercetarea, protejarea, conservarea şi restaura-
rea sa – şi punerea în valoare editorială, inclusiv prin
cunoașterea lăcașurilor de cult existente, cu istoria și
specificul fiecăruia. Creşterea gradului de conştienti-
zare a importanţei bogăţiei patrimoniale, în sânul comu-
nităţilor locale, poate conduce și la identificarea unor
modalităţi de revitalizare economică a localităților, prin
turism cultural. Mai mult decât atât, acest demers im-
plică profunda înțelegere a faptului că patrimoniul ecle-
zial aparține nu doar unei singure comunități religioase,
ci întregii societăți.
Articolul de față îşi propune conştientizarea ro-
lului şi importanţei patrimoniului cultural religios orto-
dox, din Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei,
printr-o aprofundare a cunoaşterii tezaurului creştin or-
todox, din această parte de țară, în scopul unei mai bune
înțelegeri a situaţiei prezente, a acestui domeniu
esenţial pentru definirea identităţii naţionale românești,
în arealul multietnic și pluriconfesional specific județe-
lor Covasna și Harghita.
Pentru o apreciere obiectivă a configurației ac-
tuale a patrimoniului construit bisericesc ortodox ce
aparține Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei,
este nevoie de o scurtă incursiune în istoria Bisericilor
româneşti – ortodoxe și greco-catolice – din fostele sca-
une secuiești, Ciuc, Odorhei și Treiscaune, astăzi
3
Cavruc Valeriu (coord.), Repertoriul arheologic al
judeţului Covasna, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu
Gheorghe, 1998, p. 15; Cavruc Valeriu (coord.), Repertoriul
arheologic al judeţului Harghita, Editura Carpaţii Răsăriteni,
Sfântu Gheorghe, 2000, p. 10.
4 Sfârlea Mircea, Românii din Sfânta Episcopie Ortodoxă a
Covasnei şi Harghitei, Bucureşti, 1995, p. 3.
261
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
județele Covasna și Harghitei. Zona de curbură interi-
oară a arcului carpatic, în care se află şi cele două judeţe
– Covasna şi Harghita, a fost permanent locuită încă din
preistorie. Dintre numeroasele valori create de local-
nici, se remarcă splendoarea ceramicii din cultura neo-
litică Ariuşd (mileniul IV î.Hr.), ceramica, uneltele şi
armele epocii bronzului. Din prima epocă a fierului da-
tează spectaculosul tezaur cu topoare de aur de la Ţufa-
lău (sec. XII î.Hr.). Între vestigiile geto-dace se numără
tezaurul cu vase de argint descoperit la Sâncrăieni (sec.
I î.Hr.). Cea mai mare parte a spaţiului din interiorul
arcului carpatic a fost integrată în provincia Dacia, ca
zonă de frontieră a Imperiului Roman (106 d.Hr.). O
altă parte a rămas în stăpânirea dacilor liberi.3
În spaţiul transilvănean, creştinismul se presu-
pune a fi pătruns din secolul al II-lea, descoperindu-se
pe o arie foarte largă obiecte creştine, aparţinând mai cu
seamă secolelor care au urmat Edictului de la Mediola-
num, când creştinismul a ieşit din catacombe, iar cei
care îl mărturiseau pe Hristos şi-au putut manifesta în
mod liber cultul lor. Oficializarea creştinismului în tot
imperiul a deschis calea spre libertatea de manifestare a
comunităţii creştine. Multe obiecte cu reprezentări sim-
bolice creştine provin din castrele romane, situate pe li-
mesul imperiului, cum sunt cele de la Comolău, Sânti-
onlunca, Olteni, Breţcu (toate în judeţul Covasna), da-
tând din secolele II-III d.Hr.4 Castrul şi aşezarea civilă
de la Angvstia (Breţcu) au reprezentat cel mai răsări-
tean pilon al Imperiului roman în această regiune, con-
stituind un focar de civilizaţie şi de propagare a roma-
nităţii în lumea dacică din sud-estul Transilvaniei.5 Ală-
turi de obiectele creştine descoperite şi cunoscute ca tă-
bliţa votivă de la Biertan (Sibiu), vasul cu inscripţie şi
simboluri creştine, de la Porolissum (Moigrad, jud. Să-
laj), piatra funerară de la Cluj-Napoca, se situează şi im-
portantele vase de ceramică din secolul VI, descoperite
în localitatea Poian (jud. Covasna) şi amfora creştină
descoperită în Târgu Secuiesc, pe care sunt desenate
iniţialele Maicii Domnului.6
Populaţia locală creştină daco-romană, deve-
nită poporul român de astăzi, şi-a păstrat cu sfinţenie
credinţa şi în secolele tulburate de migraţia popoarelor
în primul mileniu, Ortodoxia devenind, pentru două
mii de ani, axul fundamental în jurul căruia s-a păs-
trat fiinţa naţională a românilor. În toată perioada mi-
leniului I, până în secolul al XV-lea, românii din arcul
carpatic au trăit organizaţi în cnezate, iar, din punct de
vedere religios, s-au aflat sub îndrumarea Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol.7 După cucerirea
5 Dumitru Protase, „Angvstia”, în Angustia, nr. I, Editura
Carpatica, Cluj Napoca, 1996, p. 85.
6 Ion I. Rusu, „Materiale arheologice paleocreştine din
Transilvania. Contribuţii la istoria creştinismului daco-
roman”, în Studii Teologice, X, 1958, nr. 5-6.
7 Ioan Ghiurco, Nicolae Gudea, Istoria creştinismului la
români. Mărturii arheologice, Oradea, 1998; Emilian

Transilvaniei de către trupele regatului ungar, în zona
muntelui Harghita şi pe cursurile superioare ale Mu-
reşului şi Oltului a fost colonizată populaţia secuiască,
pentru a apăra frontiera sud-estică a voievodatului
Transilvaniei, în schimbul unor largi privilegii. În pri-
mele secole după venirea secuilor, românii din zonă dis-
puneau de forţă militară şi de egalitatea în drepturi cu
coloniştii. Astfel, în anul 1210, românii din acest spaţiu,
împreună cu secuii, au participat la campania de la Vi-
din a armatei ungare. În anul 1241 secuii şi românii au
închis trecătorile Carpaţilor pentru a stăvili invazia
mongolă. În 1355, românii din arcul carpatic au partici-
pat la „congregaţia generală”, întrunită la Turda, împre-
ună cu ungurii, saşii şi secuii.8 De menționat prezenţa
unui cnezat românesc la Breţcu, consemnată în anul
1410, deși autenticitatea documentului este contestată
de unii istorici maghiari. Încă din secolul XIII, sub or-
dinele regilor unguri care şi-au atribuit rolul de „regi
apostolici”, s-a desfăşurat o permanentă campanie de
catolicizare a românilor, consideraţi de autorităţile re-
gale şi ecleziastice drept „schismatici”, întrucât erau
ortodocşi.9
Sud-estul Transilvaniei se integrează reali-
tăţilor transilvănene de organizare bisericească, chiar
dacă mărturii depline nu confirmă existenţa unei epis-
copii sau eparhii, dar, cu siguranţă, forme de coagulare
eclezială se presupune că au existat. Aceasta cu atât mai
mult cu cât în zonă au fost identificate, în secolele VIII-
X, anumite forme de organizare politico-instituţionale.
Istoricul Nicolae Edroiu, pe baza cercetărilor efectuate
de Zoltán Székely şi Mircea Rusu, a identificat exis-
tenţa unor concentraţii demografice la izvoarele Târna-
velor (peste 10 aşezări), la izvoarele Mureşului şi ale
Oltului şi în depresiunea Covasna-Braşov, aglomerări
care pot delimita forme incipiente teritorial-politice, ca-
racteristice populaţiei româneşti şi româno-slave din re-
giune.10
Un argument semnificativ în acest sens este
mulţimea bisericilor româneşti din secolele XIII-XV, al
căror act de sfinţire era săvârşit de către episcopi, care
le dădea antimise şi moaşte ce erau aşezate în masa al-
tarului. Aşa cum menţionează acad. pr. prof. Dr. Mircea
Păcurariu, la început au fost ortodoxe şi bisericile refor-
mate din Mugeni şi Dârjiu (jud. Harghita), Ghelinţa,
Chilieni, Simeria (jud. Covasna), Sântana de Mureş şi
Fântânele (jud. Mureş) cu picturi din secolele XIV-XV,
ca şi biserica dispărută din Roteni (jud. Mureş) etc.11
Popescu, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României,
Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 56.
8 Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-
XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca,
1996, p. 78.
9 Ioan Ghiurco, Nicolae Gudea, Istoria creştinismului la
români. Mărturii arheologice, Oradea, 1998; Emilian
Popescu, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României,
Editura Trinitas, Iaşi, 2001.
262
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mulţimea preoţilor atestaţi documentar duce la conclu-
zia că hirotonia lor se săvârşea de către episcopi din
Transilvania, cu greu putând fi acceptată teoria unei de-
plasări atât de numeroase în ţinuturile din sudul Car-
paţilor sau la sud de Dunăre. Sinodul de la Buda (1279)
interzice românilor să-şi zidească biserici din materiale
durabile. Ca urmare, până în zorii istoriei moderne, ar-
hitectura ortodoxă era limitată la construirea biserici-
lor din lemn. După dispariţia regatului ungar (prin lupta
de la Mohács) şi înfiinţarea Principatului Transilvaniei
(1541), cultele protestante devin religie de stat şi încep
o campanie sistematică şi permanentă de desfiinţare a
Ortodoxiei, fenomen întâmplat, cu precădere, în arcul
carpatic, unde a căpătat accente dramatice în vremea
principilor Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákoczi I şi II şi
Mihail Apaffi.12 Conform istoricului pr. acad. Mircea
Păcurariu, calvinizarea românilor ortodocşi însemna şi
o acţiune de maghiarizare, fapt confirmat de anumite
măsuri luate cu acest scop: instituirea de „episcopi” ro-
mâni-calvini ca: Gheorghe de Sângeorz (1566), Pavel
din Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577), convo-
carea de sinoade „calvine”, tipărirea de cărţi etc. Acţiu-
nea prozelitistă şi măsurile de oprimare a Bisericii ro-
mâneşti din partea principilor calvini ai Transilvaniei se
vor intensifica în secolul al XVII-lea. Însă puţini ro-
mâni, din cei care aveau titluri şi proprietăţi, au trecut
la confesiunea calvină.13
O rază de lumină a constituit-o, pentru încer-
caţii credincioşii români ardeleni, scurta domnie a lui
Mihai Viteazul. Marele domn, încă înainte de a înfăptui
unirea politică a celor trei ţări, a realizat unitatea pe linia
bisericească: în 1595, prin tratatul de la Alba Iulia, a
aşezat bisericile româneşti ale Transilvaniei sub juris-
dicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. La intervenţia lui
Mihai, Dieta de la Alba Iulia, din iulie 1600, adoptă mă-
suri pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţilor români care
urmau „să fie scutiţi pretutindeni de sarcinile pe care
le prestează poporul”. Unul din căpitanii lui Mihai Vi-
teazul, Ştefan Luţul*, era la anul 1600 comandant al ce-
tăţii Odorhei, având atribuţii administrative şi militare.
El a condus o bună perioadă de timp scaunul secuiesc
Odorhei, iar documentele semnalează că secuii şi româ-
nii din această zonă i se adresau cu diferite pricini sau
litigii spre rezolvare. Fapt deloc nesemnificativ pentru
istoria bisericească a zonei, în această perioadă, este ri-
dicarea unui lăcaş de cult ortodox în cetatea Odorheiu-
lui în timpul marelui voievod.14
10 Edroiu Nicolae, Formaţiuni statale pe teritoriul României
(sec. VIII-XI), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999, p. 54.
11
Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii ortodoxe Române,
Editura Episcopiei Dunărea de Jos, Galaţi 1996, p. 156.
12
Ibidem, p. 165.
13
Ibidem, p. 171.
14
Székelyhoni útazás a két Homorod mellet. Jánosfalvi
Sándor István által. 1838-tol- 1846 – 1858-ig (Călătorie în
ţinutul secuiesc, pe lângă cele două Homoroade prin J.S.I. de

Continuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zo-
rile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Ar-
cul Carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mi-
tropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din
ţările române extracarpatice, aici având loc majoritatea
hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a
Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei
şi Ţării Româneşti. Stau mărturie în acest sens: Mânăs-
tirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul
1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe
Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însem-
narea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava
de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la
uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Roma-
nului.15 Dintr-un document din arhivele Vaticanului
(Relatarea privind întreaga Transilvanie, întocmit
Francisc Leone, în 9 august 1638), publicat de istoricul
şi arhivistul băcăuan Dumitru Zaharia în Cronica Epis-
copiei Huşilor IV - 1998, rezultă că în „secuime” erau,
la acea dată, „60 de aşezări locuite de populaţie mixtă
româno-secuiască, organizate în 34 de parohii şi 3 ar-
hidiaconate”.16
Ocupaţia Transilvaniei de către trupele
habsburgice şi apoi instalarea administraţiei austriece,
a generat o puternică acţiune în vederea consolidării
noii stăpâniri. În această strategie, un element important
era atragerea românilor la catolicism, respectiv la Bise-
rica greco-catolică. Pentru sud-estul Transilvaniei, pro-
cesul uniaţiei s-a produs diferenţiat. Parohiile din pro-
topopiatul Treiscaune (aflate tradiţional în sfera de in-
fluenţă a Braşovului) au rămas în continuare ortodoxe
(doar un număr de zece parohii au format protopopiatul
greco-catolic cu sediul la Poian), iar cele din protopo-
piatele Giurgeu şi Odorhei au trecut în majoritate la
greco-catolicism, eșalonat, până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea.17
Conscripţia din 1733 consemnează existenţa, în
districtul Treiscaune, a 16 preoţi (12 ortodocşi şi 4
uniţi). La 1760-1762 erau 30 de preoţi (19 greco-cato-
lici şi 11 neuniţi) şi 21 de biserici, la 1875 de familii
(1458 ortodoxe şi 417 unite). Tot atunci, în scaunele
Ciuc şi Odorhei sunt menţionaţi 27 de preoţi uniţi, 8 bi-
serici şi 1615 familii (1210 unite şi 395 ortodoxe).18
la 1838, la 1846 şi până la 1858), reeditată la Budapesta în
1942, p. 15.
15
Mircea Sfârlea, op. cit., p. 8.
16
Dumitru Zaharia, „Catolicii din Moldova”, în Cronica
Episcopiei Huşilor, 1998, p. 158.
17
Ioan Ranca, Românii din Scaunele Secuieşti în
antroponimele din conscripţii 1567-1850 (Scaunul Ciuc,
Giurgeu, Caşin), vol. II, Editura Pax Historica, Târgu Mureş,
1997, p. 12; Şematismul veneratului cler arhidiecesei
Metropolitane Greco-Catolice Române de Alba Iulia şi
Făgăraş pre Anul Domnului 1900 de la Sfânta Unire 200,
Tip. Sem. Arhidicezan, Blaj, p. 256 și 567.
18
Constantin Feneşan, Iosif I. Adam, Ioan Puşcaş, Izvoare de
demografie istorică, Vol. I-II, DGAS, Bucureşti, 1986, p.
187.
263
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Obştile de ţărani români din fostele scaune se-
cuiești şi-au apărat „cu mare putere” lăcaşurile lor de
cult, situate de obicei „pe vârfuri de dealuri, la margini
de sat, pitite sub umbra brazilor... sărace de podoabe”.
Zidirea noilor lăcaşuri de cult depăşea, de cele mai
multe ori, modestele lor posibilităţi materiale, dar de fi-
ecare dată s-au găsit soluţii. Prima şi cea mai folosită a
fost mobilizarea tuturor resurselor existente pe plan lo-
cal prin constituirea „fundaţiunilor bisericeşti” şi a
„fondurilor de bucate”.19 Înălţarea noilor biserici s-a
făcut apoi cu sprijinul comunităţilor din împrejurimi şi
a celor de peste Carpaţi. Lungul şir al numelor ctitorilor
şi binefăcătorilor bisericilor româneşti din arcul intra-
carpatic, cuprinde nume de boieri moldoveni şi mun-
teni, negustori braşoveni, oieri seceleni şi brăneni, ro-
mâni din toate provinciile istorice (inclusiv fii ai acestor
meleaguri stabiliţi în „ţară”), dar şi personalităţi pre-
cum prinţul sârb Milos Obrenovici şi câţiva nobili secui
(Tampa, Mikes, Szent Kereszti).20 O formă a solidari-
tăţii cu credincioşii români din zonă a constituit-o do-
narea, prin strămutare, a bisericilor de lemn de la o co-
munitate la alta. Dintre bisericile strămutate, aşa numi-
tele „biserici călătoare”, menţionăm pe cele din Pă-
păuţi, Belin, Chichiş, Bicfalău, Uilac, Gălăuţaş, Mânăs-
tirea Topliţa ş.a.21
Ultima decadă a secolului al XVIII-lea se des-
făşoară sub auspiciile hotărârilor împăratului Iosif al II-
lea. Efectele reformei lui Iosif al II-lea au persistat în
fiecare domeniu al vieţii publice şi private. Beneficiile
cele mai palpabile pentru românii ardeleni au fost im-
pulsul dat învăţământului şi recunoaşterea oficială acor-
dată Bisericii Ortodoxe. Edictul de toleranţă, emis la 13
octombrie 1781, acorda necatolicilor libertatea prac-
ticării credinţei, dreptul de a construi biserici din pi-
atră şi de a deschide şcoli în acele locuri unde numă-
rul locuitorilor se ridica la cel puţin o sută de fami-
lii.22 Pentru istoria bisericii strămoşeşti, secolul al XIX-
lea este dominat de figura marelui mitropolit Andrei Şa-
guna care, într-un context politic deloc favorabil, a rea-
lizat fapte durabile pentru statutul Bisericii Ortodoxe
din Ardeal. Andrei Şaguna a dat Bisericii o organizare
corespunzătoare, necunoscută în alte biserici. În con-
diţiile de viaţă create după 1867, prin autonomia
19
Ioan Lăcătuşu, Aurel Nistor – o pagină din istoria
Bisericii şi a neamului, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu
Gheorghe, 1999, p. 98.
20
Ana Grama, „Documente arhivistice sibiene (1850-1870).
Donații din «Țară» și conflictele cu autoritățile locale în
județul Covasna”, în Angustia, nr. I, Editura Carpatica,
Cluj-Napca, 1996, p. 16.
21
Ioan Lăcătuşu, Identitate şi cultură la românii din
Secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p.102.
22
Pr. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I., Editura Institului Biblic şi de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, p. 263; Gheorghe Anghel, De
la vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei la Episcopia
de Alba Iulia, Editura Episcopiei de Alba Iulia, 1993, p.
258.

acceptată în 1868 şi prin Statutul Organic, Biserica Or-
todoxă (împreună cu cea Greco-catolică) a rămas sin-
gura instituţie românească de mare autoritate, reprezen-
tând un adevărat far călăuzitor al poporului nu numai în
probleme bisericeşti, ci şi culturale şi naţionale.23
Viaţa Bisericii Ortodoxe din Transilvania, şi cu
precădere a celei din fostele scaune secuieşti – în peri-
oada de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – a
fost marcată de personalitatea mitropolitului Nicolae
Bălan, iar a Bisericii Greco-catolice, de cea a mitropo-
litului Alexandru Nicolescu, născut la Tulgheș, jud.
Harghita. În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul
Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea,
a românilor din întreaga ţară şi a unei administraţii ro-
mâneşti locale foarte apropiate şi implicate direct în
viaţa bisericească, culturală şi naţională, protopopi or-
todocşi, alături de cei greco-catolici, au reuşit în doar
20 ani să scrie o frumoasă pagină din istoria bisericilor
şi comunităţilor româneşti. În aceşti ani s-au reînfiinţat
41 de parohii, s-au construit 51 de biserici şi capele, 54
de case parohiale, 69 de troiţe şi tot atâtea clopotniţe,
dăruite – în cadrul unor frumoase ceremonii – de şcolile
normale din întreaga ţară, care patronau micile comuni-
tăţi româneşti din zonă.24 Aceeași revigorare au cunos-
cut-o și bisericile greco-catolice din zonă. O superbă
pagină de solidaritate naţională cu românii din cele
două judeţe a constituit-o acţiunea de patronare a şcoli-
lor, parohiilor şi comunităţilor acestora şi donarea unor
clopote şi troiţe de către şcolile normale din întreaga
ţară, între anii 1920-1940.
Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal şi
întrerupt de Dictatul de la Viena. În cei patru ani „cât
patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost
aproape în întregime distrusă. Credincioşii români, în
mare parte, au fost expulzaţi sau nevoiţi să se refugieze
în România. Cei mai mulţi din cei rămaşi în satele lor
au fost trecuţi cu forţa la confesiunile de expresie ma-
ghiară. Atunci au căzut pradă intoleranţei un număr de
21 biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, constru-
ite după înfăptuirea României Mari. După cum se ştie,
acţiunea a fost dispusă de către contele Teleki, prim-
ministru al Ungariei, şi urmărea „curăţirea satelor se-
cuieşti” de bisericile „valahilor” construite în stil bi-
zantin. De menţionat că toate bisericile dărâmate sama-
volnic în anii 1940-1944 erau construite în centrul sate-
lor (fapt ce nu a putut fi acceptat de cei obişnuiţi ca mo-
destele biserici ale românilor să se afle amplasate la
marginea aşezărilor „secuieşti”).25
23
Pr. dr. Mircea Păcurariu, o p. 301.
24
Ioan Lăcătuşu, Identitate şi cultură la românii din
Secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 108
25
Ioan Ciolan, Transilvania prigonită de unguri, Târgu
Mureş, 1997; Idem, Transilvania – ultima prigoană
maghiară, Editura Europa, Italia. 1980, p. 145; Nicolae
Corneanu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub
ocupaţia hortystă 1940-1944, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Timişoara, 1985,
p. 189.
264
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
La terminarea războiului şi eliberarea Ardealu-
lui ocupat, preoţii s-au întors la parohiile lor, dar şi-au
găsit bisericile aproape goale, deoarece mulţi dintre cre-
dincioşii refugiaţi nu s-au mai întors, iar din cei trecuţi
cu forţa la romano-catolici şi reformaţi, puţini au mai
revenit la ortodocşi. În condiţiile istorice cunoscute de
după 1945, în care parohiile şi-au pierdut o bună parte
din credincioşi şi din terenurile, pădurile, imobilele în
care au funcţionat şcolile confesionale şi casele de cul-
tură, în care mulţi preoţi ortodocşi au cunoscut calvarul
închisorilor, credincioşii statornici, împreună cu preoţii
şi protopopii lor, au reuşit să-şi păstreze credinţa şi
limba străbună. Cu sprijinul mitropoliţilor Nicolae Bă-
lan, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi
Antonie Plămădeală, al episcopilor-vicari de la Sibiu
Visarion Aştileanu, Emilian Birdaş, Serafim Făgă-
răşanu, şi al episcopilor Emilian Birdaş şi Andrei An-
dreicuţ din Alba Iulia, s-au finalizat lucrările de con-
strucţie a catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe, s-au
construit biserici în Araci, Ariuşd, Podu Olt, Floroaia
Mare, Lădăuţi, Bălan ş.a., s-au pictat numeroase bise-
rici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul
oraşelor Miercurea Ciuc şi Baraolt, s-a reuşit evitarea
închiderii mânăstirii din Topliţa şi s-a reactivat mânăs-
tirea Făgeţel, au fost reînfiinţate o serie de parohii şi s-
a reuşit încadrarea unei mare părţi dintre acestea cu
preoţi.26
Odată cu redobândirea libertăţii religioase,
după decembrie 1989, românii ortodocşi din estul Tran-
silvaniei au avut de îndurat suferinţe care le aminteau
de anii 1940-1944. Pentru că mai mulţi preoţi ortodocşi
au protestat în legătură cu nerespectarea drepturilor cre-
dincioşilor români, în urma acţiunilor separatiste din în-
văţământ, cultură, administraţie şi economie, aceştia au
fost apostrofaţi, insultaţi, ameninţaţi, unii dintre ei fiind
obligaţi să plece în alte judeţe. O serie de biserici şi case
parohiale au fost profanate sau li s-au spart geamurile.27
În aceste condiții, reprezentanții societății ci-
vile românești, împreună cu instituţiile fundamentale
ale statului român au făcut demersuri pentru protejarea
populaţiei româneşti, numeric minoritară în curbura in-
terioară a arcului carpatic. Unul din cele mai importante
demersuri a fost întreprins de Biserica Ortodoxă Ro-
mână, prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a
Covasnei şi Harghitei şi alegerea Înaltpreasfinţitului
Ioan Selejan ca prim ierarh al acesteia, azi mitropolit al
Banatului, urmat de Preasfințitul Andrei, actualul Epis-
cop al Covasnei și Harghitei. Pentru românii ortodocşi
26
Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel,
Românii din Covasna și Harghita. Istorie, Biserică, Școală,
Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003, p.
133.
26
Ibidem, p. 135.
27
Constantin Gane, „Date privind maghiarizarea românilor
din localităţile harghitene”, în Angustia, nr. 1, 1996, p. 343;
Aurel Marc, Contribuţii la istoria Ciucului, volum îngrijit de
Ana Dobrenu şi Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, 2000,
p. 156.

din judeţele Covasna şi Harghita, înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe cu sediul la Miercurea Ciuc reprezintă o lu-
crare creştinească şi duhovnicească şi în egală măsură
naţională, chemată să asigure păstrarea credinţei, tra-
diţiei, limbii şi culturii româneşti în localităţile arcului
intracarpatic.28
Încă de la înființarea sa, printre prioritățile noii
Eparhii s-au aflat repararea, restaurarea şi construirea
de noi biserici şi mânăstiri, reprezentând o acțiune am-
plă, complexă și de mare răspundere, iniţiată şi înfăptu-
ită cu consecvenţă, exigenţă, competenţă şi profesiona-
lism, completate cu multă trudă şi jertfă, din partea cre-
dincioșilor, a preoților și în primul rând a ierarhilor, a
Înaltpreasfințitului Ioan, azi mitropolit al Banatului și
continuată de Preasfințitul Andrei, Episcopul Covasnei
și Harghitei.29
În prezent, patrimoniul construit bisericesc
ortodox, aparținând Episcopiei Covasnei și Harghitei,
este format din 156 de biserici înălțate în perioada
1658-2018, din care 14 așezăminte monahale (nouă mă-
năstiri, trei schituri și două metocuri) și 10 capele în
unități militare, spitale și în Penitenciarul Miercurea
Ciuc. După anul construirii, situația se prezintă astfel:
biserici construite în secolele XVII-XIX – 48 (30,77%)
(majoritatea se află pe lista monumentelor istorice); bi-
serici construite în secolul XX (1900-1994) – 60
(38,46%), din care: biserici construite în perioada 1900-
1945 – 40 și biserici construite în perioada 1948-1994
– 20; biserici construite după înființarea Episcopiei Co-
vasnei şi Harghitei (1994-2018) - 38 (24,36%), din care
8 așezăminte monahale (mănăstiri și schituri) și 10 ca-
pele.
Harta cu lăcașurile de cult românești, ortodoxe
și greco-catolice din județele Covasna și Harghita, ar
putea putea fi întregită dacă la cele actuale am adăuga
un număr 37 de biserici dispărute, după dispariția co-
munităților parohiale românești, ca urmare a procesului
de maghiarizare și 25 de biserici distruse în anii 1940-
1944, după Dictatul de la Viena.30 Majoritatea din cele
37 biserici românești, astăzi dispărute, din actualele ju-
dețe Covasna și Harghita, au fost ctitorite de puternice
comunităţi româneşti care existau în zonă, în secolele
XVI-XVIII. Din actualul județ Covasna, documentele
menționează existența bisericilor ortodoxe, azi dispă-
rute, din localitățile: Micloşoara, Moacşa, Bodoc, Ghid-
falău, Ilieni, Lemnia, Leţ, Sânzieni, Turia, Valea
Crişului, Zoltan, Dalnic, Coşeni ș.a. În aceeaşi situaţie
28
Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel, op. cit.,
p. 139 -155
29
O candelă în Carpați – 15 ani de la înființarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, ediție îngrijită de Ioan
Lăcătușu și Nicoleta Ploșnea, cu binecuvântarea, sprijinul și
coordonarea IPS Ioan, Editura Grai Românesc, Miercurea
Ciuc, 2009; PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei,
Lumini pe calea slujirii pastorale, ediție îngrijită de
Laurențiu-Gabriel Panciu și Ioan Lăcătușu, prefață arhid.
prof. univ. dr. Ioan Ică Junior, Editura Grai Românesc,
Miercurea Ciuc, 2018.
265
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
s-au aflat mai multe biserici din judeţul Harghita, res-
pectiv din localitățile: Tomeşti, Atia, Mădăraş, Aldea,
Goagiu, Porumbenii Mici, Plăieşii de Sus, Mătişeni,
Şoimuşu Mare, Lunca de Sus, Nicoleşti, Cozmeni, Ghi-
duţ, Cuşmed, Comăneşti şi Şoimuşul Mic.31 În afara ce-
lor 37 biserici a căror dispariţie este atestată documen-
tar, potrivit tradiţiei sau unor ipoteze există încă multe
biserici foste ortodoxe care astăzi aparţin altor culte (bi-
serica unitariană din Chichiş, biserica reformată din
Cernat, biserica unitariană din Chilieni, biserica ro-
mano-catolică din Ghelinţa, valoros monument de artă
din sec. al XIII-lea (aflată pe lista monumentelor
UNESCO).32
La acestea se adaugă alte 23 de lăcaşuri de cult,
ortodoxe și greco-catolice din județele Covasna și Har-
ghita, căzute pradă intoleranţei autorităților horthyste
faţă de români şi față de de bisericile lor, după Dictatul
de la Viena, din toamna anului 1940. În rândul acestora
s-au aflat bisericile din localitățile: Biborţeni, Bo-
roşneul Mare, Comandău, Căpeni, Catalina, Comolău,
Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de Sus, Vârghiş –
din judeţul Covasna; Aldea, Borsec, Crăciunel, Ditrău,
Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti, Mugeni, Poiana
Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul Har-
ghita.33
Dintre lăcaşurile ortodoxe și greco-catolice,
construite în secolul al XVIII-lea, în localități din jude-
țele Covasna și Harghita, există în prezent 20 de bise-
rici. Din veacul al XIX-lea au rezistat vicisitudinilor
istoriei 28 de biserici românești, din parohiile ortodoxe
și greco-catolice, care adăpostesc valori de patrimoniu
provenite de la lăcaşurile anterioare, păstrate prin cre-
dinţa credincioșilor din zonă. Din cele 61 de biserici
construite în sec. al XX-lea, 41 au fost înălţate în peri-
oada 1900-1945 (majoritatea după Marea Unire) și 20
între anii 1945-1994 (majoritatea în judeţul Covasna).
În perioada 1900-1945, în fostele județe Ciuc, Odorhei
șți Treiscaune, azi județele Covasna și Harghita, s-au
construit 40 de biserici românești, ortodoxe și greco -
catolice. Între anii 1945-1994 (anul înființării Episco-
piei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei), în actualele ju-
dețe Covasna și Harghita, s-au construit 20 biserici:
După înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei, în perioada 1994-2018, în parohiile din cele
două județe, s-au construit 38 de biserici și 9 capele. În
jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei
se află 14 aşezăminte monahale, respectiv 9 mănăstiri,
30
Ioan Lăcătușu, Erich-Mihail Broanăr, Repere identitare
românești din județele Covasna și Harghita, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014.p. 596
31
Ion I. Russu, Românii şi secuii, Bucureşti, 1990.
32
Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania
în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului
român, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989.
33
Ioan Lăcătușu, Erich-Mihail Broanăr, Repere identitare
românești din județele Covasna și Harghita, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014.

trei schituri și două metocuri, În cadrul acestor aşeză-
minte monahale funcționează ateliere de pictat icoane
și de confecționat veșminte bisericești, sunt amenajate
muzee bisericeşti şi biblioteci și sunt organizate diferite
tabere, conferinţe şi pelerinaj. În incinta Centrului Epar-
hial din Miercurea Ciuc, se află în construcție Paraclisul
Episcopal „Sfinții Apostoli Pentru și Pavel”, MIercu-
rea- Ciuc (2016), ctitorie a PS Andrei, Episcopul Co-
vasnei și Harghitei. Majoritatea bisericilor vechi au fost
restaurate prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului
Ioan Selejan, fost Arhiepiscop al Covasnei și Harghitei,
azi mitropolit al Banatului și a Preasfințitului Părinte
Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei și Harghitei.
Vechile biserici ortodoxe, de regulă, sunt înconjurate de
cimitire în care își dorm somnul de veci multe generații
de români, străjuiți de pietre funerare pe care sunt în-
scrise nume românești, multe maghiarizate.
Aproape jumătate din bisericile existente astăzi
în Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei (46%)
au fost înălţate pe locul celor vechi. Doar 23 de biserici
sunt construite din lemn, majoritatea (14) fiind din rân-
dul vechilor lăcaşuri de cult, care au rezistat vitregiilor
timpului, iar 8 sunt construite în ultimele decenii. Din
situația prezentată rezultă consecinţele benefice ale de-
cretului de toleranţă religioasă adoptat de Iosif al II-lea,
în 1783, pentru comunităţile româneşti din fostele sca-
une secuiești Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi județele
Covasna și Harghita, concretizate în „explozia” de bi-
serici din zid construite în anii următori.
Din totalul bisericilor existente, aproape 100
sunt pictate. Dintre acestea, 6 au fost pictate în sec.
XVIII-XIX, un număr de 17 biserici au fost pictate în
perioada 1900-1940, 32 lăcașuri de cult au fost picatate
între anii 1945-1989, iar 45 după înființarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, în anul 1994.34 Dintre
numeroşii pictori-zugravi care au pictat în zonă, în se-
colele al XVIII-lea şi al XIX-lea, menţionăm pe Andrei
din Sunfalu (Corneşti, Mureş), popa Sandu Zugravu din
Iernuţeni, Ioan Zugravul, Pavel Dumbrăveanu, Gligorie
„din Tg. Pietrii” (Piatra Neamţ), Mişu Pop, Gheorghe
Marinescu, Gheorghe Stoenescu ş.a. Pentru bisericile
pictate în secolul al XX-lea, în tehnica frescă, se re-
marcă prezenţa unor artişti de prestigiu, în realizarea
picturilor în tradiția bizantină, precum: Dumitru și Ghe-
orghe Belizarie (Catedrala episcopală Miercurea Ciuc,
Mănăstirea „Sfântu Prooroc Ilie Tesviteanul” din To-
plița, bisericile din Gheorgheni și Poiana Sărată), Cos-
tin Petrescu și pr. Arsenie Boca (Biserica „Sf. Dumitru”
din Bixad), Iosif Vasu (Catedrala din Sf. Gheorghe, „Sf.
Nicolae” din Voinești – Covasna, bisericile din Băcel,
Sărmaș ș.a.), Marcel Codrescu și Liviu Dumbravă (Mă-
năstirea Izvoru Mureșului, bisericile din Valea Mare,
Malnaș-Băi, Ciceu ș.a.), Vasile Munteanu, născut în
34
Ibidem.
35
Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, monumente
istorice din Episcopia Albei-Iulia, mărturii de continuitate şi
viaţă românească, Alba-Iulia, 1987.
266
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Sita Buzăului (bisericile din Sf. Gheorghe, Covasna-
Voinești, Zăbrătău), Sorin Ioan Apan, Petru Schipor,
Vasile Silaghi, Adrian Oltean ș.a. Vechea pictură mu-
rală a rezistat trecerii timpului doar în bisericile din
Breţcu, Chichiş și parţial Bixad. Există picturi valo-
roase, din secolele XVIII-XX, la icoanele pe lemn şi pe
sticlă de la iconostasele bisericilor sau din interiorul
acestora. Atât din punct de vedere dogmatic, cât şi sti-
listic, ele urmează evoluţia artei ortodoxe româneşti.
Amprenta tradiţional-românească a bisericilor din acest
spaţiu este marcată şi prin ornamente sculptate ale stâl-
pilor pridvorului, ale ancadramentelor de uşă şi de ca-
tapetesme, pe care se întâlneşte gama orientală speci-
fică întregului spaţiu românesc.35
În ceea ce priveşte edificiile bisericești, din
punct de vedere artistic, întreg spaţiul sud-estic al Tran-
silvaniei pune în evidenţă un fenomen aparte: influenţe
ce converg dinspre Moldova, dinspre centrul şi sudul
Transilvaniei. Aceste elemente se îmbină, creând as-
pecte particulare, dar de o mare frumuseţe. Bisericile
construite în perioada 1919-1940 şi cele de după 1945
sunt amplasate, de regulă, în centrul localităţilor, adu-
când prin arhitectura lor neobizantină un plus de diver-
sitate.36
Într-un număr de 10 localități din județele Co-
vasna și Harghita, există două biserici ortodoxe, respec-
tiv lăcașuri vechi, devenite, la timpul lor, neîncăpătoare,
și unde astăzi se oficiază Sfintele Liturghii, doar cu oca-
zia hramului bisericilor respective, și lăcașuri noi, încă-
pătoare, purtând amprenta perioadei în care au fost con-
struite. Asemenea situații pot fi întâlnite în localitățile:
Aita Mare, Belin, Bixad, Chichiș, Covasna, Zăbala, Za-
gon, Bilbor, Corbu ș.a., sau în localitățile Baraolt și Lis-
nău, unde, până în 1948, au funcționat câte o parohie
ortodoxă și una greco-catolică. Din rândul bisericilor
„călătoare”, aduse din alte localități, mai există astăzi
doar biserica veche de la Mănăstirea „Sf. Proroc Ilie”
Toplița și bisericile din Gălăuțaș, Chichiș, Uilac și Pă-
păuți. Consemnăm existența și a două iconostase „călă-
toare”, ambele salvate din valul de intoleranță abătut
asupra românilor, în toamna anului 1940, după Dictatul
de la Viena. Este vorba de iconostasul fostei biserici or-
todoxe din Borsec, aflat astăzi în biserica din Capu Cor-
bului și iconostasul fostei biserici ortodoxe din Vârghiș
– o adevărată operă de artă bizantină – pe care îl putem
admira în biserica din Zăbala. În așezămintele mona-
hale de la Moglănești, Toplița și Făgețel, pe lângă bise-
ricile vechi, s-au construit altele noi, mai încăpătoare.
La mănăstirile din Valea Mare și Sita Buzăului, până la
construirea bisericilor actuale, serviciile liturgice au
fost săvârșite în capele-paraclis construite, din lemn, la
înființarea așezămintelor respective.
36
Ibidem.

În municipiul Miercurea Ciuc, credincioșii or-
todocși dețin lăcașurile de cult: Catedrala Episcopală și
Biserica „Sf. Apostoli Petru, Pavel și Andrei”, Mănăs-
tirea „Sfântul Ierarh Nicolae” și Schitul „Sfântul Ierarh
Vlasie” (în construcție) din incinta Centrului eparhial,
și două capele la Unitatea de Vânători de Munte și Pe-
nitenciarul Miercurea Ciuc. În municipiul Sfântul Ghe-
orghe, credincioșii ortodocși au trei lăcașuri de cult con-
struite între anii 1790-2009. În orașul Covasna există
trei biserici ortodoxe construite între anii 1800-2008,
capela de la Spitalul de Cardiologie și o biserică orto-
doxă pe stil vechi. Bisericile din Covasna-Voinești, Bă-
ile Tușnad, Borsec și capelele din Spitalul de Cardiolo-
gie (Covasna) și Spitalul Orășenesc (Întorsura Buzău-
lui) sunt frecventate și de mulți turiști aflați odihnă și la
tratament. În municipiul Toplița funcționează șase bise-
rici ortodoxe, două așezăminte monahale, o biserică
greco-catolică și o capelă la Spitalul Municipal. Muni-
cipiile Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Târgu Secuiesc
au câte două biserici ortodoxe. În incinta Casei de copii
„Sf. Iosif” din Odorheiu Secuiesc funcționează o capelă
greco-catolică. În salina Praid este amenajată o capelă
ecumenică în care se săvârșesc și servicii religioase or-
todoxe.
Printre ctitorii și binefăcătorii bisericilor româ-
nești din județele Covasna și Harghita se află negustori
brașoveni, oieri din Săcele și mărginimea Sibiului, bo-
ieri și negustori munteni și moldoveni. Astfel, printre
donatorii bisericii din Vâlcele se află „paharnicul Dimi-
trie, serdarul Gheorghe Constantin, polcovnicul Stoica”
precum și prințul Miloș Obrenovici al Serbiei. O parte
din ctitori sunt născuți pe aceste meleaguri, iar după sta-
bilirea lor în Țara Românească au contribuit la zidirea
bisericilor și localitățile natale (Elie Tăraș și soția Chira,
din Mărcuș, stabiliți în Călărași; Ioan Colț (Colțescu)
din Araci, stabilit în București ș.a.).
Mănăstirea „Sf. Ilie” din Topliţa
În bisericile din subordinea Episcopiei Covas-
nei şi Harghitei, în Muzeul Spiritualităţii Româneşti din
Municipiul Sfântu Gheorghe şi în Muzeul Mănăstirii
„Sf. Ilie” din Topliţa se păstrează cele mai semnifica-
tive creaţii ale artiştilor ce au lucrat în spaţiul din
37
Mircea Sfârlea, Românii din Sfânta Episcopie a Covasnei
şi Harghitei, editat de Departamentul Informaţiilor Publice,
267
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
această zonă. Numeroasele cărţi religioase medievale
provin din toate centrele tipografice româneşti, ele de-
monstrând legătura permanentă a românilor aflaţi de o
parte şi de alta a Carpaţilor. Vechile biserici, patrimo-
niul religios şi cultural pe care îl adăpostesc acestea sunt
o dovadă elocventă că românii din această zonă şi de
pretutindeni şi-au păstrat entitatea naţională, având în
suflet credinţa străbună în Dumnezeu, menţinută neştir-
bită din vremea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli,
credinţă cultivată permanent de Biserica Ortodoxă a
neamului.37
Bisericile din Eparhia Covasnei și Harghitei
poartă urmele paşilor, a binecuvântărilor şi a faptelor
ziditoare ale unor ierarhi ortodocşi, ardeleni, munteni şi
moldoveni, chiar şi sârbi (cum au fost Gherasim Ada-
movici, Ghedeon Nichitici), de la mitropolitul Neofit al
Ungrovlahiei, la mitropoliţii Andrei Şaguna, Ioan
Meţianu, Miron Romanu, Nicolae Bălan, Nicolae Co-
lan, Nicolae Mladin, Alexandru Nicolescu, Antonie
Plămădeală, Bartolomeu Anania, Emilian Birdaş, la pa-
triarhii Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian
Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu, Partenie al
Alexandriei și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la
majoritatea membrilor Sf. Sinod ai Bisericii Ortodoxe
Române. De-a lungul vremii, lăcașurile ortodoxe au
fost vizitate de importanți oameni de ștință și cultură,
academicieni și reprezentanți ai administrației publice
centrale și locale.
Prin specificul lor etnic și confesional, județele
Covasna și Harghita dețin un important patrimoniu bi-
sericesc construit aparținând confesiunilor „istorice”
maghiare: romano-catolică, reformată, unitariană și
evanghelică. Patrimoniul bisericesc ortodox din cele
două județe întregește patrimoniul eclezial local oferind
imaginea multiconfesională a spațiului sud-est transil-
van.
În lucrările de istorie bisericească locală este
subliniat rolul important al Bisericii româneşti, atât cea
ortodoxă, cât şi cea greco-catolică, din sud-estul Tran-
silvaniei, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii româ-
neşti. Sub mantia sa ocrotitoare, Biserica a adăpostit pe
românii din zonă, apărându-i împotriva asimilării şi
deznaţionalizării şi totodată contribuind decisiv la tre-
zirea şi fortificarea conştiinţei naţionale. De aceea Bi-
serica rămâne semnul distinctiv al naţionalităţii române
şi păstrătoarea fidelă a limbii, tradiţiei şi culturii româ-
neşti în decursul vremurilor.
Pentru credincioșii ortodocși români din Epis-
copia Covasnei și Harghitei este o mare binecuvântare
de la Dumnezeu să trăiască la streașina bisericilor ctito-
rite de moșii și strămoșii lor, mărturie a dăinuirii româ-
nești pe aceste meleaguri binecuvântate din inima Ro-
mâniei. Este o mare binecuvântare că românii din Arcul
Intracarpatic, credincioși Bisericii noastre strămoșești,
iubesc Biserica și bisericile cu dragoste lucrătoare,
multilingv – română, engleză, franceză, germană, italiană şi
spaniolă, Bucureşti, 1995.

contribuind la zidirea, întreținerea și pictarea lor, a
acestor preafrumoase case ale lui Dumnezeu, însemne
trainice ale identității românești, într-un mediul multi-
etnic și pluriconfesional.
_________________________
*Despre căpitanul lui Mihai Viteazul – Ștefan Luțul, din
Odorheiu Secuiesc – dintr-un studiu publicat în 2009 de isto-
ricul Vasile Lechințan, aflăm, printre altele:
«…Dat la Alba Iulia, în ziua de 25 august, anul Domnului
1600. Mihai voievod. Semnătura este în limba română şi des-
tinatarul este: Domniei Sale Stephano Lwczwl, căpitanul sca-
unului Odorhei, nobis dilecto. Fireşte că pentru mulţi nefa-
miliarizaţi cu grafia arhaică maghiară numele Lwczwl le pare
ceva de neînţeles, în fapt litera w are valoare de u şi cz de ţ,
astfel că numele se citeşte Luţul. Se cunoaşte că la data emi-
terii poruncii, Mihai Viteazul era revenit la Alba Iulia încă
din 6 iulie din acel an. (În 16 mai era la Suceava, în 27 mai la
Iaşi, în 27 mai din nou la Suceava) şi în această capitală a
semnat un act la 6 iulie prin care s-a intitulat:„Io Mihail vo-
ievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi al
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Un document de arhivă
vine să confirme dregătoria lui Ştefan Luţul din Odorheiu Se-
cuiesc, unde a fost ridicată atunci şi o biserică ortodoxă. (…)
Din păcate nu se păstrează procesele de judecată din timpul
când Ştefan Luţul era căpitan al scaunului secuiesc Odorhei,
dar cu siguranţă că noi cercetări asupra acestei perioade im-
portante din istoria naţională vor aduce şi alte mărturii care
să scoată la lumină personalitatea acestui dregător al lui Mi-
hai Viteazul. »
Mihai Viteazul (portretul de la Praga realizat de Egidius
Sadeler, din anul 1601)
Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai
268
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Dr. Constantin IONIȚESCU
Prof. Daniela IONIŢESCU
Polovragi – Purtătoarea de cuvânt a
zeilor Apollo Tămăduitorul și Zamolxe
Vraciul
(Șapte secole localitatea a fost cunoscută sub de-
numirea Polovraci)
Aşezările dacice din Munţii Orăştiei din timpul
lui Burebista şi Decebal (Grădiştea Muncelului, Cos-
teşti, Blidari) au avut ca avanpost cetatea de la Polo-
vragi, amplasată pe terenul ce făcea legătura între Buri-
dava dacică (Cosota – Ocniţa) de lângă Olt, puternic
centru de exploatare a sării, şi cetăţile de la gura Jiului
(Tg. Jiu de azi) şi Bumbeşti Jiu, Vârtop, Bârleşti, ce
controlau Valea Jiului spre Pasul Vâlcan – Sarmizege-
tusa şi, pe de altă parte, drumul spre Baia de Aramă,
Drobeta, la Dunăre, aşa numitul drum al sării al Mehe-
dinţilor folosit din plin de romani, după anul 102. Ar-
gumentăm acest lucru cu faptul că romanii au dezvoltat,
după anul 102, cetăţile de la Drobeta şi de la Bumbeşti-
Jiu, Buridava romană de la Stolniceni, construind şi
drumuri de calitate, pietruite şi late de 4 m, partea cen-
trală a acestora fiind mai ridicată pentru scurgerea ape-
lor.
Romanii, când au venit în Dacia, ştiau precis
locul zăcămintelor de aur, aramă, sare şi căile de acces.
Printre primii oameni de ştiinţă care au făcut studii asu-
pra Cetăţii de la Polovragi şi a Peşterii din localitate, s-
a numărat şi geologul dr. Mircea Trifulescu. În
anii 1960, într-un articol publicat în revista Studii şi
Cercetări de Dacoromanistică, la pg. 90, arată: ,,În tim-
pul căutării geologice a versantului estic al Cheilor Ol-
teţului, la 371 m. de Oborul Jidovilor, spre Crucea lui
Ursache, cota 1000 m., am observat că pe culmea cal-
carelor jurastice cutate apar două nivelări a căror con-
formaţie geometrică denotă o activitate antropică
(umană), adică o netezire artificială.”

Acest argument geometric ne-a determinat să
formulăm ipoteza că pe cele două platouri lungi de 83
m. (cel nordic) şi 133 m. (platoul sudic), cu diferenţe
de altitudine între ele de 7 m., ar fi existat o fortificaţie
antică. Cetatea fiind pe platoul muntelui Padeş, la cota
1000 m., şi cu o mare vizibilitate înspre sud, circa 10-
15 km., ar fi putut avea şi rol strategic.
În 1965, arheologul şi istoricul Al. Vulpe a adus
un detaşament de militari şi a efectuat excavările nece-
sare. În şanţurile de lângă ziduri s-au găsit monede ro-
mane cu inscripţia Flamino, Roma, din secolul I î.e.n.
şi două greceşti, una de tip Dyrrhachium, iar alta Apol-
lonia, din secolul II î.e.n., precum şi trei tetradrahme de
argint de la Filip al II-lea. S-au găsit şi alte obiecte: pi-
roane din fier, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi şi de lance, pin-
teni de cal, catarame, fibule, ceramică lucrată cu mâna
şi cu roata, vase ornamentate cu brâuri alveolate sub
formă de şnur, ceşti, castroane. S-a mai descoperit o
plăcuţă din bronz, dreptunghiulară (101x 66 mm) lu-
crată în basorelief. Pe avers se află un călăreţ bărbos cu
pantaloni strâmţi, cu cămaşă, iar pe umeri îi flutura o
manta; pe cap avea o bonetă răsfrântă în faţă, semănând
cu o căciulă dacică. În faţa şi spatele călăreţului sunt
două personaje identice, cu îmbrăcăminte corespunză-
toare lumii greco-romane. Aceste relicve găsite arată
că existau legături între căpeteniile locale din cetate şi
lumea sudică, stabilite de pe vremea regelui Burebista,
cuceritorul cetăţilor Pontului Euxin, Histria, Tomis,
Calatis. Este vorba de legături economice şi religioase.
S-a mai găsit un ciob dintr-un vas ceramic cu înscrisuri
de litere latine: DEEEBA.
Polovragiul se înscrie, astfel, ca a treia locali-
tate după Grădiştea Muncelului şi Buridava dacică de la
Ocniţa, unde s-a găsit pe un vas inscripţia în limba
greacă a numelui regelui dac, Thiamarcos: „Basileos
Thiamarkos Epoiei”, care s-ar traduce „Thiamarkos l-a
făcut (pentru) regele…”
Sub cetate, la cota de 600 m., se află Peştera de
la Polovragi. Mai găsim, în zonă, Grota Urşilor şi Obo-
rul Jidovilor în versantul estic, pe chei. Formele geome-
trice plate de relief sunt de vârste halogene sub 100 000
de ani, locuri, unde au locuit şi strămoşii noştri geto-
dacii, cu o climă cu influenţe mediteraneene. Peştera
Polovragi, a cărei ieşire se află pe drumul forestier din
269
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cheile Olteţului, la cota 600 m. şi 580 m. în amonte, are
mai multe galerii cunoscute de pe vremea geţilor, loc de
adăpost al băștinașilor încă din acele vremuri. Peștera
este cunoscută și ca loc de adăpost al lui Zamolxis, zeul
dacilor, monoteist, numit și Zeul Soarelui și al sănătăţii
care, prin preoţii săi, propovăduia nemurirea.
Legendele spun că zeul intra în peşteră şi, după
două săptămâni, apărea în bazinul Haţegului, la Sarmi-
zegetusa. Despre Zamolxis au scris şi anticii greci He-
rodot şi Strabon, că ar fi fost sclavul şi elevul lui Pita-
gora, în secolul al VI-lea, în Insula Samos, că el, după
ce s-a întors în Dacia, având o mare învăţătură, a înce-
put să propovăduiască regilor şi populaţiei nemurirea şi
cultul Soarelui. Tot legendele mai spun că în timpul
când erau furtuni şi mulţi nori care acopereau soarele,
geţii trăgeau cu sulițele către soare pentru a îndepărta
norii. Geţii şi dacii aveau credinţa ca la diferite serbări,
o dată la cinci ani, să scarifice pe unul dintre tineri. Cel
ales era aruncat de pe un deal, în vale aflându-se alţi
tineri cu suliţele îndreptate în sus; Tânărul murea stră-
puns de suliţe, fericit, fiindcă ei credeau în nemurire,
în faptul că vor merge la Zeul Zamolxis. Izvoare gre-
ceşti ne dezvăluie că Zamolxis, în timpul unei întruniri
cu regele şi suita lui, a dispărut, după ce locuise trei ani
într-o peşteră. După o vreme, a reapărut viu, arătând
oamenilor că este nemuritor, spunându-le că locuieşte
pe muntele Kogaion.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, istoricii ro-
mâni Xenopol, Haşdeu și Pârvan au căutat acea peşteră
în munţii Cozia, Ceahlău, Bucegi, Godeanu, însă căută-
rile au rămas în fază de supoziţie. Scriitori antici au lă-
sat înscrisuri cum că prin faţa peşterii în care a locuit
Zamolxis, trecea o apă curgătoare. Având aceste repere,
râul Olteţ şi cetatea Polovragi ce se găsesc deasupra
peşterii, ne gândim că Zamolxis ar fi locuit aici. Legen-
dele pomenesc de un tunel care făcea legătura între
peşteră şi cetate, loc pe unde dacii se refugiau în caz de
atac, apoi luându-i prin surprindere, pe la spate, pe ata-
catori. Toate elementele descrise de scriitorii antici re-
feritoare la Zamolxis se întrunesc aici: râul Olteţ în faţa
peşterii, chiar și sub peşteră, ca izvor; tot aici se află și
râul Cerna ,care se varsă în Olteţ, peştera fiind deasupra
râului, iar peste ele cetatea dacilor, pe platoul muntelui
Padeş.
În 1937, învăţătorul Popescu a găsit în Oborul
Jidovilor două săbii: una cu lungimea de 40 cm. şi lată
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

de 78 cm., iar cea de-a doua lungă de 50 cm., încovo-

iată la vârf, de tip dacic, ca un cosor. Cetatea a fost
construită pe muntele Padeş – la 1000 m. altitudine şi
cu o suprafaţă de circa 6000 metri pătraţi, şi era accesi-
bilă din partea de nord, pe un culoar de 300 m lungime
şi 60 m. lăţime.

Cheile Oltetului

Cetatea Polovragi, aşezată pe un vârf de munte

ca un cuib de păsări, avea o mare vizibilitate înspre sud
de circa 10-15 km. atunci când era senin şi în caz că ve-
neau vrăjmaşii, populaţiile dace de pe traseu aprindeau
focuri pe înălţimile dealurilor şi fumul era vizibil ca un
semnal de alarmă. Ca la ocomandă, femeile şi copiii se
Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc cu adunau pe coama Dealului Muierilor şi de aici alergau
patru feţe, fără nicio inscripţie. Nicolae Densuşianu spre Peştera Muierilor pentru a se adăposti.
aprecia că este vorba despre ,,o olumnă monolitică de
granit, tăiată în patru feţe şi terminată la vârf printr-o (Partea a doua a studiului va fi publicată
mică piramidă, un obelisc în formă puţin phalică, ce a în revista „Rotonda valahă” nr. 17)
fost înfipt într-o bază de lespezi tăiate şi îngropate în
pământ”. Toate feţele sunt poleite, obeliscul fiind aşe-
zat pe un umuli vechi, destinat să eternizeze memoria
unui însemnat eveniment.
Înălţimea părţii superioare este de 1.09 m.,
lăţimea de jos a feţelor principale de 0,45 m., segmentul
al doilea sau partea superioară a acestui monolit s-a
pierdut. Vechimea acestui monument – ce formează un
specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi po-
leită ale Europei – se identifică unor timpuri foarte în-
depărtate. Această descriere a fost făcută după lucrarea
,,Dacia preistorică” a lui N. Densuşianu din 1913. În
Peştera Muierilor de la Baia de Fier s-au găsit, în afară
de schelete de animale (urşi, mamut, leu, vulpi, capră),
şi schelete de om de acum 26.000 de ani. Au mai fost
descoperite două podoabe din bronz; o suliţă de aramă,
o verigă din epoca bronzului (1700-1000 î. Hr.), o ză-
bală de cal, urme de cuptoare primitive de topit fierul,
care a fost folosit şi de dacii din cetatea Polovragi. Le-
gat de Peştera Muierilor, care este lângă râul Galben,
lipsită de curenţi, cu intrarea însorită şi care putea adă-
posti peste 200 de suflete, este şi povestea cu Dealul
Muierilor, situat în dreapta Olteţului la 5 km. Distanță
de peşteră, lângă satul Ponoare. Pe acest deal, încă din
acea perioadă, se adunau femeile şi copiii de pe
văi atunci când se da alarmă că înspre Cetatea Polovragi
se îndreptau vrăjmaşii pe firul Olteţului. Eugen Măcinic – Sibiu

270

Prof. Mihaela TUDOSOIU
Petrolul românesc și interesele
Marilor Puteri
Perfecționările aduse motorului cu combustie
internă au dus la creșterea mobilității armelor, factor ce
se va dovedi fundamental în strategia și tactica militară
a viitorilor beligeranți. Partida „aurului negru” este de-
cisă: nici-un razboi nu se va mai putea lipsi de aurul
lichid, de vreme ce toate armatele se motorizează.
La Londra a fost pus în mișcare uriașul pro-
gram de înarmare navală dinaintea primului război
mondial. Churchill, care a preluat in octombrie 1914
conducerea Amiralității, a dezvoltat programul de con-
struire a navelor cu funcționarea pe baza combustibili-
lor lichizi și înlocuirea celor cu cărbune. Ideea a fost
urmată deîndată de Germania si Statele Unite,ceea ce
am amplificat și mai mult politica expansionistă pentru
petrol în toate colțurile globului. Germania,care se afla
angajată pe linia luptei de a obține o nouă reîmparțire a
lumii în sfere de influență,a acționat intens, sub îndem-
nul kaizerului Wilhelm al doilea, pentru dezvoltarea vi-
itorului război naval al submarinelor.
Expansiunea pangermanismului declanșează
prima mare conflagrație mondială a omenirii, în care
petrolul devine un element deosebit de important pentru
desfășurarea și deznodământul acestuia. Folosirea pe
scara largă a celor mai moderne mijloace de lupta a de-
terminat un enorm consum de produse petroliere.
Pe bună dreptate, despre înaintarea germanilor
in Franța s-a spus ca ea a fost nu atât lupta cu arma in
mână a milioanelor de soldați, cât aportul a câtorva sute
de mii de tone de combustibil și lubrifiant folosite în
modul cel mai eficient. Francezii au fost vremelnic în-
frânți nemții beneficiând de o cantitate de petrol cu aju-
torul căreia au pus in functiune cele 10 000 de tancuri
și cateva mii de avioane, manipulate de nu mai putin de
100 000 de mii de oameni.
Ambele tabere vor traversa momente drama-
tice,în care lipsa petrolului a pus în cumpănă soarta os-
tilitaților. Aceasta a fost una dintre cele mai decisive
fapte în legatură cu petrolul in conflictul mondial. El era
acum nu numai sângele industriei și transportului, dar
și o arma redutabilă de război,esentială pentru mobili-
tatea armelor. Franța a trecut prin clipe deosebit de
271
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
critice in jurul lui 1 martie 1918 când rezervele sale de
petrol au scăzut într-o asemenea măsură încât s-a adre-
sat alarmată Statelor Unite ale Americii.
Apelul premierului francez a fost ascultat. În
urma intervenției președintelui Wilson, Standard Oil a
furnizat Franței petrolul necesar. Nici Anglia nu va fi
scutită de griji din acest punct de vedere, fiind nevoită,
în 1917, să-și restrangă manevrele flotei ca urmare a
scăderii rezervelor ei de petrol.
Experiența a condus la măsuri de asigurare.
Statele Unite ale Americii, Franța și Italia au constituit
„Interallied Petroleum Conference”, care s-a ocupat
până la sfârșitul ostilităților de procurarea cantităților de
țiței, transportul și distribuția în raport cu necesitățile
imediate ale Aliaților. Puterile centrale dispuneau însă
de prea puțin petrol din resurse proprii. Încă înainte de
1914, Germania și partenerii ei depindeau de importu-
rile de combustibil lichid, circa 1,2 milioane tone anual,
din S.U.A, Rusia, România si Galiția. După declanșarea
războiului toate aceste izvoare i-au fost închise dintr-o
dată sau treptat. În august 1916,ieșirea României din
neutralitate a provocat un „șoc” Germaniei, căci ea
pierdea „resursele vitale si petrolul românesc”
Lipsa de petrol a influențat planurile de campa-
nie elaborate de catre Marele Cartier General german.
El și-a orientat mai întâi acțiunile ofensive spre Galiția,
apoi spre România și Caucaz. În privința României,
care până in 1916 fusese unul dintre principalii furni-
zori ai Reichului de cereale și produse petroliere, Co-
mandamentul german a hotărât să o cotropească. Gene-
ralul Ludendorff consemna in legatură cu această deci-
zie: ”Ca să putem trăi,trebuie să învingem România!”
Armata română, deși învinsă, n-a putut să fie
nimicită, potrivit expresiei generalisimului german Lu-
dendorff, s-a retras în ordine, obligând inamicul să
treacă la defensivă. La sfârșitul lunii decembrie ambele
tabere își epuizaseră mijloacele de luptă. Frontul a fost
stabilizat pe văile Șușiței, Putnei și Siretului. Prima
campanie pe frontul românesc se încheiase.
Evenimente anilor 1914-1918 au pus în evi-
dență o situație dintre cele mai paradoxale: în război,
petrolul încetase să mai fie al României, fiind al Triplei
Înțelegeri sau al Dublei Alianțe, după cum remarca
omul politic Vintilă I.C. Brătianu. În consecință, Româ-
nia trebuia să manifeste o deosebită prudență în privința
orientării ei politice viitoare, o maximă prevedre față de
alianțele militare.Opțiunea pentru o tabară antrena ire-
mediabil represiunea celeilalte, îndeosebi pentru do-
bândirea resurselor ei petroliere. Nu trebuia uitat, de
asemenea, că petrolul se afla în proporție de 95% în mâ-
inile întreprinderilor străine care urmau inevitabil poli-
tica statelor paterne. O reală convulsie internă , cu atât
mai mult cu cât eram -ironia sorții!- o țară bogată în pe-
trol pe care îl sacrificasem pentru interesele aliate.
La 18 ianuarie 1919 și-a început lucrările la Pa-
ris conferința ce a precedat elaborarea tratatelor de
pace, sub supremația puterilor Antantei -Franța, Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia și Japonia.

Germania și foștii ei aliați au fost excluși de la trata-
tive.Lucrut greu de înțeles însă, țările mici și mijlocii
care făceau parte din tabăra victorioasă,în rândul cărora
se găsea și România,au fost refuzate de partenerii lor
mai puternici să participe la conferință în condiții de de-
plină egalitate, fiind incluse in categoria celor cu inte-
rese așa-zise limitate.
Conferința păcii s-a dovedit a constitui unica
ocazie pentru stabilirea unor importante înțelegeri, în-
deosebi în domeniul petrolului. Concluziile războiului
încheiat erau, sub acest aspect, deosebit de importante,
îndeosebi pentru marile puteri si trusturi capitaliste, de-
cise să se asigure pentru viitor împotriva unor impor-
tante crize de carburant. În aceeași măsura în care pe-
trolul dobândise nedorita implicare in rândul instru-
mentelor de măcel, impunând concluzia că o serioasă
lipsă de carburant se dovedea fatală țării care nu dispu-
nea de el în razboi, și Conferința păcii avea să se con-
sacre în mare măsură asupra a ceea ce se va numi diplo-
mația petrolului.
În cadrul Conferinței s-a încercat impunerea
unor condiții inacceptabile României și astfel s-a ajuns
la înrăutățirea relațiilor dintre țara noastră și aliați, ceea
ce a sfârșit prin refuzul României de a semna tratatul de
pace cu Austria și plecarea premierului român de la
Conferință la 2 iulie 1919.
„Cauza principală pentru care România a fost
boicotată la Conferința de la Versailles este chestiunea
petrolului. Delegații americani de la Conferința păcii
au fost în permanență și sistematic contra revendicări-
lor României” -sublinia ziarul „Viitorul” din 3 noiem-
brie 1920.
Primii interesați de aceste manevre, pe lângă
reprezentanții României au fost delegații Franței, dar
li s-a comunicat că guvernul de la București nu avea in
vedere cedarea terenurilor petrolifere ale statului, ci
numai vânzarea produselor sale. Marea Britanie s-a
arătat de asemenea interesată de petrolul românesc, po-
ziția delegației engleze la conferință fiind condiționată
de asigurarea intereselor engleze în industria petroli-
eră.
În ansamblu, până la 1918, statul român a reuşit
să-şi păstreze cea mai mare parte a terenurilor sale pe-
trolifere, premisă importantă pentru promovarea unei
politici adecvate în materie de combustibil lichid şi pen-
tru evitarea transformării ţării într-un teren de luptă al
trusturilor internaţionale (precum Mexicul sau Persia).
În acelaşi timp, însă, statul român, dând dovadă de o
„pasivitate culpabilă”, nu a intervenit cu promptitudine
pentru a adopta regimul proprietăţii petrolului introdus
la 1895.
Acest lucru a înlesnit ofensiva trusturilor în Ro-
mânia pe terenurile petrolifere particulare, în care do-
meniu ţara ajunsese înainte de 1914 „la o situaţie de fapt
asemănătoare cu a coloniilor”.
În privinţa raporturilor stabilite între România
şi trusturile petroliere, trebuie reţinut faptul că ţara
noastră nu a intrat în conflict direct cu puternicele
272
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
companii străine, deşi acţiunile acestora din urmă s-au
dovedit nu o dată păgubitoare pentru interesele naţio-
nale. Faţă de trusturile internaţionale, România a obser-
vat până la 1918 o atitudine de „neutralitate”, ea
reacţionând numai la tendinţele lor de acaparare a tere-
nurilor petrolifere ale statului.
Petrolul românesc s-a aflat și în atenția delega-
ților americani prezenți la Paris, acțiunile lor desfașu-
rându-se cu predilecție în două direcții: obținerea unor
concesiuni petroliere ale statului și preîntâmpinarea
unei înțelegeri anglo-franco-române de exploatare a pe-
trolului românesc. Delegația Italiei nu a pierdut nici ea
prilejul de a obține un proiect de import petrolier cu o
valabilitate de 10-15 ani.
În fața cererilor avansate fățiș de către Franța și
Statele Unite, delegații români au fost nevoiți, din mul-
tiple motive, să le ia în considerație. Nu întâmplator s-
a apreciat ca „o ofensivă militară a fost apărată cu
onoare pe câmpul de luptă și apoi pierdută in culisele
păcii de la Paris!”
Nu erau singurele tertipuri pe eșcherul diplo-
mației petrolului românesc. Anglia și Franța au încercat
mai apoi să joace un rol important, coordonându-și
chiar politica în acest domeniu,prin acordurile Long-
Beranger și Greenwood-Beranger, din 8 aprilie și 21 de-
cembrie 1919. Un an mai târziu Standard-Oil și Royal
Dutch Shell procedau și ele la un schimb de scrisori prin
care stabileau acordul lor în privința politicii de partici-
pații la petrolul românesc,aceste trusturi petroliere fiind
interesate de țițeiul românesc. Deocamdată, Germania
se afla în declin, fiind lipsită de producția rusă de pe-
trol,după tratatul de la Brest-Litovsk.
În această cursă pentru supremația resurselor
petroliere românești, râvnite de marile pueri ale lumii,
războiul din 1914-1918 a confirmat definitiv rolul de-
cisiv al petrolului în bătăliile moderne.
Bibliografie:
1. Gheorghe Platon, Istoria Românilor. De la In-
dependență la Marea Unire (1878-1918), Edi-
tura Enciclopedică, București, 2003
2. Gheorghe Buzatu ,O istorie a petrolului româ-
nesc, Casa Editoarială Demiurg, 2009
3. Dan Berindei, Istoria Românilor, Constituirea
României Moderne (1821-1878), Editura Enci-
clopedică, București, 2003

Prof. Daniel TUDOSOIU
Monumentele eroilor din Titești,
Călinești, Brezoi și Malaia
Monumentul eroilor din Titești
În anul 1946, în satul Titeşti s-a ridicat un mo-
nument în cinstea celor jertfiţi pe altarul patriei, atât în
primul război mondial, cât şi a celor căzuţi la datorie în
al doilea război mondial.
Este amplasat la răscrucea de drumuri din cen-
trul satului Titeşti, durat pe temelie de beton, iar pereţii
laterali sunt placaţi cu marmură albă, pe care sunt dăl-
tuite numele eroilor din satele: Titeşti, Bratoveşti şi Cu-
coiu.
Pe frontispiciu sunt scrise următoarele cuvinte
adânc - cuprinzătoare:,,Cinstire şi Recunoştinţă în
amintirea Eroilor ce s-au jertfit pentru întregirea şi apă-
rarea hotarelor României din Comuna Titeşti”.
Pe placa orientată în direcţia N – V sunt trecute
numele eroilor căzuţi în primul război mondial (1916-
1918), din cele trei sate: Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu,
cât şi a unor eroi-rude apropiate ale cetăţenilor din
aceste sate:
Sublocotenent Moţoc Ion; Plutonierii: Feţeanu Gh.
Constantin, Nedelescu Niculae; Sergenţii: Feţeanu Gh.
Ion şi Popescu Nic.; Fruntaşul: Popescu I. Ştefan; Sol-
daţii: Ivănescu P., Ghiţă Gh., Mitu N. P., Rouă P., Ţarcă
N., Teliabă C., Teliabă P., Miroiu Radu, Lungu D.,
Lungu Ion, Ţarcă I. Ion, Ciopei I., Eftene P., Săman N.,
Martin Ion, Nicodim I., Ilie N.Gh., Andrei Gh., Andrei
P., Brănescu I., Lupu D., Guga D., Domnica Ion.
Pe placa orientată în direcţia S – E sunt trecute
numele eroilor căzuţi în al –II-lea război mondial
(1941-1945):
Pe placa orientată spre S – V sunt scrise numele
celor ce au făcut parte din comitetul de iniţiativă al con-
strucţiei acestui monument:,,Acest monument s-a
273
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
ridicat în anul 1946, din iniţiativa comitetului:
Const.I.Popescu, Nic.Vlădescu, Gh. Pănescu, Nic.
Boncea, Gh.I.Popa, Neagoe I. Popa, Nic. Călinoiu şi
Constantin, M.C. Pătru, Dinu Mărcoiu, Nic.M. Po-
pescu. Cu concursul locuitorilor şi tineretului din co-
mună.”
Pe placa orientată N – E se găseşte scris:,,Acest
monument s-a ridicat în anul 1946, din iniţiativa tineri-
lor Nicu Călinoiu şi Neagoe Popa, cu concursul autori-
tăţilor, locuitorilor şi tineretului din comună”.
Această placă a fost mult timp întoarsă cu în-
scrisul pe dos, datorită unor neînţelegeri ivite. A fost
întoarsă aşa cum se găseşte astăzi, în anul 1966, când se
desprinsese de pe monument, din cauză că diblurile din
lemn putreziseră.
Monumentul a fost construit de meşterul Roşca
din Sibiu şi a fost adus cu mare grijă şi montat aici în
sat. De jur, împrejurul lui erau bănci care au fost de-
montate, iar monumentul a fost împrejmuit cu zid de
beton şi gărduş din lanteţi, în timpul când s-a amenajat
şoseaua forestieră, în anul 1967
În anul 1980, din iniţiativa unui veteran (inva-
lid) din cel de –al-II-lea război mondial, s-a reuşit să se
împrejmuiască acest monument cu gard de metal, aşa
cum se prezintă şi astăzi. Banii au fost donaţi de Aso-
ciaţia Zoopomicolă Titeşti, prin domnii Vlădescu Flo-
rea şi Achim Dumitru.
Pe plăcile rămase nescrise ar fi necesar să fie
trecuţi şi cei ce au luptat în Războiul pentru Indepen-
denţa patriei, din 1877-1878.
Cimitirul Eroilor din primul război mondial
din Călinești este un sit aflat pe teritoriul localității Că-
linești, acum componentă a orașului Brezoi.
Amenajarea Cimitirului eroilor din satul Căli-
nești a început în primăvara anului 1921 de către Aso-
ciația „Cultul eroilor” din Germania în colaborare cu
Asociația militară din România. Aici sunt înhumate
osemintele ostașilor români și germani morți în octom-
brie 1916 pe frontul din sectorul Văii Oltului.
În perioada anilor 1930-1933, la monument a fost adă-
ugată o cruce de marmură la cererea familiei sublocote-
nentului Teodor Gh. Crăsnaru, pentru unicul lor fiu,

mort în luptele de pe Olt, din 1916, la vârsta de 26 ani.
După anul 1948, o parte din marmură s-a vopsit cu roșu;
au fost îndepărtate medalioanele cu Regele Ferdinand
și Regina Maria, cât și stema regală, ce erau turnate în
bronz.
Monumentul Eroilor din Brezoi
Este aşezat lângă Primăria oraşului, într-un loc
stâncos, a fost destinat “Eroilor de pe Olt”, celor 153 de
eroi ai neamului, adică o parte din cei circa 800 000,
care prin jertfa lor de sânge au înfăptuit România Mare
în anul 1918, şi cărora trebuie să le păstrăm o veşnică
“RECUNOŞTINŢĂ”. El adăposteşterămăşiţele pămân-
teşti ale multor soldaţi şi ofiţeri români, şi în special din
Ţara Lotrului şi Loviştei, care şi-au adus suprema jertfă
pentru reîntregirea ţării: 34 brezoieni, 33 călineşteni, 35
mălăieni, 32 câineni, 19 voineşari. Monumentul istoric
din Brezoi a fost ridicat din iniţiativa unui comitet
avându-l în frunte pe
judecătorul Neacşu Coman şi membri pe: Grigore Ale-
xandrescu din Bucureşti, Ion Neamţu - ajutor din Bă-
beni, Zamfir Petrescu, Vasile Predescu, Petre Droc, Ni-
colaie Chirca - primar la Călineşti, Alecu Popescu, Ni-
colae Muja, Victor Huidulescu, preotul Gheorghe Po-
pescu din Câineni, preotul Nicolae Ionescu din Brezoi,
Gheorghe Purdea, Vasile Cosma, Haralambie Băcanu,
Ion Niculescu şi Gheorghe Efrim.
Piatra fundamentală a fost aşezată în anul 1922
în prezenţa autorităţilor locale în frunte cu primarul Ion
Bardaşu, prefectul Traian Mihăiescu, Otto Austerlitz -
director “CARPATINA”, elevii şcolii săteşti şi munci-
torii de la “CARPATINA”, conduşi de directorul Nico-
lae Iepureanu şi directorul Gh.Vasilescu, alături de lo-
cuitorii din satele vecine. În perioada anilor 1930-1933
se adaugă la monument o cruce de marmură la cererea
familiei sublocotenentului Teodor Gh. Crasnaru, fiind
unicul lor fiu mort în luptele de pe Olt, din 1916, la vâr-
sta de 26 ani. După anul 1948, Monumentul suferă mari
schimbări. O parte din marmură s-a vopsit cu roşu; au
fost date jos medalioanele cu Regele Ferdinand şi Re-
gina Maria, cât şi stema regală ce erau din bronz. A fost
astupată cu gips placa comemorativă ce conţinea antetul
regal. După Revoluţia din anul 1989 au fost luate unele
măsuri de îmbunătăţire a monumentului, cele care se
văd astăzi. Acest monument este unic în felul lui. El
consemnează principalele momente istorice ale neamu-
lui românesc până în anul 1918, respectiv formarea le-
gendară a statelor feudale de sine stătătoare româneşti.
274
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Monumentul aminteşte toate regiunile geogra-
fice româneşti ale României Mari: Basarabia,
Moldova, Dobrogea, Bucovina, Muntenia, Oltenia, Ba-
nat, Crişana, Transilvania şi Maramureş. Inscripţiile de
pe Monument ne indică pentru Basarabia anii 1812-
1918, adică anii între care această parte de ţară a fost
ocupată de trupele ruse,şi pentru Bucovina anii 1775-
1918, adică anii în care şi această parte de ŢarăRomâ-
nească s-a aflat sub stăpânire Austro-Ungară.
Precizăm că este singurul Monument din ţara
noastră unde sunt trecute numele Basarabiei şi Bucovi-
nei, reluate de ruşi în anul 1940 prin notele ultimative
din 26 şi 28 iunie, eliberate de români în iunie - iulie
1941 sub conducerea generalului Antonescu şi ocupate
iarăşi de ruşi în 1944. Reparaţia Monumentului Eroilor
din Brezoi începută în octombrie 1992 a fost terminată
de Ziua Înălţării în anul 1993, 27 mai. Monumentul are
o înfăţişare foarte frumoasă azi şi este bine îngrijit. Are
o înălţime de aproximativ 14 m, fiind aproape egală cu
cea a vechii primării.
Monumentul eroilor de la Malaia
Se află în partea centrală a comunei Mălaia, lângă bise-
rica satului. S-a ridicat acest monument în anul 2004, în
cinstea eroilor din comună care au luptat şi au căzut pe
câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi întregirea ne-
mului românesc.
De proiectul monumentului şi realizarea lui s-a ocupat
Primăria Mălaia prin reprezentanţii ei: primar Moga
Ion, vicepreşedinte - Vangu Gheorghe, secretar - Ioil
Andrei, la insistenţele preotului Niţă Nicolae şi a Con-
siliului local Mălaia.
Arhitect a fost Truşcă Nelu, iar constructor a fost
Alex.Constructor SRL. Sponsorii au fost: Consiliul lo-
cal Mălaia, Obştea Molivişi, Obştea Mare a Mălăii, fa-
milia Răducă.
Bibliografie:
1. Vlădescu, Florea - Monografia comunei Titești,
Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS,
2. www.historia.ro/sectiune/general/articol/monu-
mentele-marelui-razboi-monumentul-eroilor-din-
localitatea-brezoi-judetul-valcea
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_Eroi-
lor_din_primul_r%C4%83zboi_mon-
dial_din_C%C4%83line%C8%99ti

Doi corifei ai românismului
Era 9 august 2015 și se aniversau cinci ani de
la înființarea Asociației Obștești “Flacăra Speranței”,
condusă de profesoara Valentina Pătraș-Pulbere. În
Chișinău, în parcul Mob-Expert, pe malul pârâului Dur-
lești, se revarsă o întindere verde reconfortantă, co-
chetă, un spaţiu generos, planificat pentru diferite eve-
nimente culturale, astfel încât să te poți cufunda într-o
atmosferă de armonie, mult jinduită de oamenii locului.
Într-o latură a parcului liniștea a fost tulburată de stația
de amplificare a unei imense scene de spectacole pe
care s-au perindat, deopotrivă, artiști profesioniști și
amatori, începând de pe la orele prânzului până către
seară. Bucurie în sufletele câtorva sute de spectatori, ti-
neri și vârstnici!
Decorul a fost completat cu câteva zeci de stan-
duri care prezentau diverse meșteșuguri și lucrări arti-
zanale specifice satului basarabean. Pe câteva standuri
se puteau admira lucrări ale tinerilor cu dizabilități cu-
prinși în programele speciale ale Asociației “Flacăra
Speranței”, amfitrionul evenimentului. Felicitări pentru
organizatori!
Am avut onoarea să fiu invitat la jubileul aces-
tei asociației, fondată cu scopul de a ajuta, în special,
copiii cu dizabilități, dar și alte persoane nevoiașe care
au nevoie de ajutor, atât material, cât și moral. Pentru
mine, această zi a însemnat mult mai mult decât bucuria
unei aniversări personale. Sărbătoream, în acea zi de
august, împlinirea unei senioriale vârste și bucuria se
dubla că mă aflam în mijlocul unor prieteni dragi de
peste Prut. Am fost invitat pe scenă pentru a interpreta
câteva romanț din repertoriul meu. Profesoara Valen-
tina Pătraș, președinta asociației, mi-a făcut o mare și
onorantă surpriză. Ținând seama de colaborarea cu aso-
ciația în cei cinci ani scrși de la înființare, mi-a conferit
titlul de „Membru de onoare al Asociației Flacăra Spe-
ranței”.
275
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Le-am mulțumit, apreciind totodată puterea lor
de a păstra, în această parte de Românie, graiul și cre-
dința strămoșească, desi au străbătut ani grei de stăpâ-
nire ruso-bolșevică. Când am coborât din scenă,
doamna profesoară Valentina Pătraș mi-a preentat o pri-
etenă. La rostirea numelui acesteia, am amuțit pur și
simplu. Un fior de emoție mi-a străbătut prin tot corpul.
În fața mea se afla profesoara Eugenia Marin (în foto-
grafie) , mama Doinei Aldea Teodorovici. O priveam
ca pe-o icoană, mi se părea că a apărut dintr-o pictură
de pe peretele unei biserici ortodoxe sau dintr-o carte de
istorie. O femeie în vigoare, cu ochii mari de peruzea,
plină de grație și de bunătate sufletească, dar trăsăturile
feței arătau urmele unei trecutei frumuseți. Senăna leit
cu Doina, cea care ne privea acun din cer. După câteva
minute, privirea parcă i s-a pierdut undeva departe, în
afara orizontului lumii în care ne aflam, mai cu seamă
când a auzit că am venit de undeva din centrul Rămâ-
niei. Probabil gândul său se refugiase la tragicul eveni-
ment din viața familiei, de la care trecuseră deja peste
două decenii.
Am rămas bune minute de vorbă. Mi-a povestit
despre copiii ei plecați la Domnul; așa îi numea: atât pe
Doina, cât și pe Ion Aldea Teodorovici. Nu am dorit să
răsucesc cuțitul în rană, am observat că și domnia sa
evita o discuție despre cauza accidentului. Am înțeles
totuși că știe multe amănunte, probabil – așa cum și noi
am – că accidentul a fost provocat „la ordin”, de duș-
mani ai unirii Basarabiei cu Țara-mamă. Mama mult re-
gretatei prințese a cântecului românesc, frumoasă ca o
Cosânzeană, m-a purtat cu dulcele și curatul ei grai ro-
mânesc prin viața familiei, dar și a Basarabiei de azi.
Am înțeles cât de mult o iubea ginerele său Ion, cum
deveneau niște copii răsfățați atunci când deschidea
poarta casei, răsplătindu-le șederea cu tot ce era mai
bun. „Erau adevărați români unioniști – își amintește
doamna Eugenia Marin. Ion se înflăcăra când îmi po-
vestea despre succesele lor artistice, de dragostea cu
care erau înconjurați în întreaga Românie, dar și de fru-
musețea munților și codrilor noștri.” Cu eleganța didac-
tică a unei profesoare, mi-a apreciat evoluția scenică și
mi-a făcut un cadou artisanal, iar eu i-am oferit CD-
urile mele cu romanțe.
…Scriu aceste rânduri pe fondul fermecat al
melodiei „Domnul Eminescu”, pus pe portative și inter-
pretat de Doina și Ion, după poezia lui Grigore Vieru.
De ce, domnilor, glasul lor a trebuit să fie curmat?

Dintr-o relatare a reputatului poet-academician Valeriu
Matei, care a vizitat Vâlcea noastră în câteva rânduri,
am aflat că Doina și Ion Aldea Teodorovici au fost, la
începutul anilor 90, pe frontul din Transnistria și au fă-
cut mitralierele să tacă, tancurile să le fie scenă pentru
spectacole, iar pe cazaci să joace pe muzica populară
românească, ba să asculte și cântecul dezrobirii Basara-
biei „Treceți batalioane române Carpații”. Pare incredi-
bil, dar așa s-a întâmplat! dar este o relatare verificată
și remarcată la vremea sa. După ce Doina și Ion au de-
venit eroi, alt reputat poet-academician, Nicolae Dabija,
printer altele a scris și versurile acestea cutremurătoare:
„O, biet popor, un neam nepriceput/ În care nu-i nimic
de două ori,/ În care-adesea ca să fii văzut/ Trebuie mai
întâi să mori.”
Acești corifei ai românismului, Doina și Ion
Aldea Teodorovici, care au doinit în dulcele grai româ-
nesc, propovăduind, până în ultimele clipe ale vieții, fă-
urirea Marii Uniri a României, cm ne-au lăsat-o strămo-
șii acum un secol, rămân etern în conștiința neamului ca
eroi ai intregului popor român. Fie ca sacrificiul lor su-
prem să nu fie zadarnic!
Gheorghe CĂRBUNESCU
Elogiu neuitării
Sunt oameni care și-au sculptat ființa și în alții, în-
veșnicind-o în ei ca pe o efigie. Mă gândesc la trei din-
tre ei, oameni de Radio, pe care am avut marea șansă de
a-i cunoaște: Iosif Sava, Catinca Ralea și Lucian Zatti.
Trei dintre mulți ca ei, din varii domenii ale culturii nea-
mului. Îi înmănunchez aici fiindcă tustrei, darnici cu ha-
rurile față de cei din jur, au fost distinși de aceștia cu un
emoționant bene merenti: numele lui Iosif Sava îl
poartă un studio al Radiodifuziunii Române, al Catincăi
Ralea o sală de festivitatea ăi de ședințe a Radiodifuzi-
unii, al lui Lucian Zatti un studio al Studioului Regional
de Radio Oltenia.
Când, în 1964, am fost trimis la Craiova ca să rec-
titoresc revista "Ramuri", Iosif
Sava mi-a fost, din primele zile,
unul dintre cei mai prețioși cola-
boratori. Fără el, ca și fără un
Paul Anghel, un Benedict Gă-
nescu, un Ștefan Bănulescu - și ei
trecuți în etern -, "Ramurile" n-ar
fi apărut sau n-ar fi apărut cum au
apărut. Între ei, Iosif Sava a făcut
o figură aparte. Mai puțin prezent
în revistă cu semnătură, colinda
printre personalitățile epocii cerându-le articole care să
ridice prestigiul unei publicații încă fragile, încă dibu-
indu-și îndrăznelile. Grație lui i-am avut în "Ramuri" și
pe Tudor Arghezi și pe George Călinescu, și pe mate-
maticianul Solomon Marcus, și pe fizicianul Oliviu
Gherman. A fost, cum ar fi zis G. Călinescu, "un om al
276
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
sintezelor": muzica-publicistica-știința. Muzicologul e
cunoscut, publicistul la fel, mai puțin știut e omul de
știința Iosif Sava, cel care se mișca avizat și cu egală
dezinvoltura în matematici, informatică, astronomie,
medicină, chimie, electronică, și care știa ce să le ceară
unor savanți reticenți la ideea de presă, dar care, impre-
sionați de omul din fata lor, nu-l puteau refuza.
Pe Catinca Ralea, fiica lui
Mihai Ralea, am cunoscut-o în
1953, la Festivalul International
al Tineretului și Studenților de la
Varșovia, unde fusese trimisa de
Radioul bucureștean. Era, în
epocă, șef de secție la Radio, in-
vestitură pe care a păstrat-o până
la tragicul și prematurul ei sfârșit.
O solidă cultură (era fiica lui ta-
ică-său), deopotrivă româna și an-
glo-saxona, punea pedale entuziasmelor ei juvenile,
convertindu-le în act roditor. Excelentă camaradă, bă-
tându-se pentru tineri, se bătea în același timp, atât cât
îngăduiau rigorile epocii, pentru ingenuitate în articolul
de radio, amendând formulările dogmatice și aglomeră-
rile de fapte lipsite de idee sau de un sistem vertebrator.
Era fermecătoare și incitantă, spontană, inconformistă
și inconfortabilă, iar prestigiul de care se bucura în Ra-
dio era, o spun fără să șovăi la cuvânt, uriaș. "A zis Ca-
tinca Ralea" echivala cu un verdict de neclintit, un pres-
tigiu care atingea la apogeu și alte orbite, din alte lumi.
Într-o vreme în care Ceaușescu redusese drastic cheltu-
ielile valutare, vedem la televizor filme bune, obținute
pe gratis, gratie lui Tudor Vornicu și relațiilor lui cu
confrații occidentali, dar si grație Catincăi Ralea și re-
lațiilor ei cu lumea liberă.
Și acum, un personaj la fel
de interesant, scânteietor, dina-
mic, exploziv, Lucian Zatti.
Ne-am împletit tinerețile la
Craiova, el la studioul local de
Radio, eu la "Ramuri". Ne ve-
deam des, mai ales serile, când
lepădam ostenelile zilei într-o
gradină de vară, în fața unui pa-
har cu vin bun, sau în lungi
plimbări peripatetice prin parcul "N. Romanescu", dis-
cutând despre Italia lui și despre România lui și a mea.
A scris și despre Italia, i-a închinat și emisiuni la Radio,
dar a scris și a vorbit despre România cu o căldură, o
dragoste, o frenezie a și a redescoperirii ei perpetue care
nu puteau să nu te miște. Și la Radio, și în paginile de
ziar, și în cărțile lui ne-a dăruit o "Românie pitoreasca"
- de fapt, o România eternă - cum puțini alții au izbutit
să ne dea.
Astăzi, când a bârfi și a înjura România a deve-
nit un exercițiu curent în presă, mă gândesc deseori la
lumina cu care italianul Lucian Zatti a scăldat aceeași

Românie. Și plâng câteva lacrimi încă neplânse pentru
el si pentru cei ca el.
Ilie PURCARU
Epoca clepsidrei
Era, cândva, pe la jumătatea anilor `70 ai seco-
lului XX. Un cunoscut ziarist și scriitor, dar mai ales șef
peste publicații și televiziune, într-o pauză binevenită
dintre multiplele sale călătorii de demnitar mofturos pe
meridianele și paralele Globului, a simțit nevoia să-i lu-
mineze pe pictorii care umpleau pereții Sălii Dalles cu
uriașe și nesfârșite portrete votive, dar foarte bine re-
munerate, să exclame patetic și să numească tempora-
lul, adică vremurile, adică epoca: Epoca de aur.
Bandaciada se desfășura normal, atelierul de la
parterul blocului de garsoniere T9 din Drumul Taberei
era plin de oaspeți, prieteni, admiratori, iubitori de fru-
mos, dar și de frumoase, scriitori, poeți, actori, actrițe,
cineaști, profesori universitari, dar și profesoare de li-
ceu, activiști de stat și de partid, români din diaspora,
foști deținuți politici, dar și de drept comun, cantonieri
și acari CFR, eroi ai muncii socialiste, ofițeri MAPN
dar și MAI, acoperiți sau nu, pictori profesioniști sau
amatori, redactori de radio sau televiziune, monteze,
ciobani din Maramureș, Apuseni, Banat sau Făgăraș,
cabanieri, comandanți și medici de penitenciare, rude
de gradul I, II și III, membri ai Fondului literar, dar și
ai Fondului plastic, compozitori, dirijori de orchestre de
cameră, simfonice sau de muzică populară, medici chi-
rurgi, interniști sau stomatologi, asistente medicale, ti-
neri uteciști dezabuzați, studenți, ingineri, rapsozi po-
pulari, artiști lirici și cântăreți de operă, operetă și lie-
duri, diplomați români și străini, liber profesioniști, iu-
bite părăsite și neveste atente.
Era un Babilon adevărat
și un vacarm expresiv. Toată lu-
mea dorea să comunice, voci-
fera, aprecia, cuvânta și, ca
atare, nimeni nu se înțelegea cu
nimeni. Deodată, Îngerul blond,
adică Nichita Stănescu (foto), cu
o voce puternică, s-a auzit și de-
sigur văzut strigând: „Activiști
ai suferinței, activiști ai suferinței, eu și cu fratele meu,
prietenul de o viață pe numele său oltenesc Ilie Pur-
caru, luând act de situația de aici, de la această oră,
dar și de situația generală, sfătuindu-ne rapid dar în-
deajuns, am hotărât să decretăm urgent și să instituim:
EPOCA CLEPSIDREI. Dixit! Desigur că spre binele
general, cel de acum, așa că, din această clipă, ori unde
și oricând, fiecare dintre cei prezenți și nu numai, va
putea comunica, orice dorește domnia sa, numai având
o clepsidră în mână sau în față și cu privirea fixată
atent pe nisipul acesteia. Cui nu-i reușește tonalitatea,
impostația, sinteza necesară și desigur, obligatorie,
277
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
poate achiziționa, sub orice formă dorește, încă una,
sau maxim două. Este corect, frate Ilie?”
– Este foarte corect, zise Ilie Purcaru, cu un zâm-
bet blând, dar ferm, ținând în mână, sus, la vederea tu-
turor, cele două clepsidre care se aflau de câțiva ani pe
etajera atelierului de pictură.
Un martor ocular sincer, dezinteresat și, bine-
înțeles, nostalgic,
Mihai BANDAC
P.S. Acest text a fost refăcut în toamna anului 1992, în
prezența lui Ilie Purcaru – și era destinat albumului În-
gerul blond, care a marcat, în anul următor, un deceniu
de dispariția fulgerătoare a Poetului. Autorul este colec-
tiv. Parcă aud și acum... hohotele și vocile protagoniști-
lor. Mulți plecați în lumea umbrelor.
Cezar Ivănescu și Gheorghe Tomozei,
la Pitești
Precum domnii fanarioți veneau de la Istanbul cu
alaiul lor de dregători, așa a venit de la București, la
șefia revistei Argeș, poetul Gheorghe Tomozei. O
echipă, să recunoaștem, de excepție, cu care a reușit să
facă cea mai bună revistă în epocă: Florin Mugur, Ilie
Purcaru, Dan Cristea, Cezar Ivănescu Al. Cerna-Rădu-
lescu. La început a fost și nu a fost întâmplarea. După
plecarea redactorului-șef Mihail Diaconescu la un lec-
torat de limba și literatura română din Germania, girată
de regretatul Ion Popovici, revista intrase în declin.
Cum pe plan local încă nu se evidențiase o personalitate
puternică și cu multă experiență, autoritatea locală nu
era dispusă la experimente cu începători. Soluția, prinț
străin. Era tocmai la vremea când poetul Florin Mugur,
ostracizat la o școală din Cobia, bătea drumul spre re-
vistă, sperând obținerea de ajutor de la soția de atunci a
primului secretar, evreică și ea, cu ștampila unui lagăr
de exterminare, de unde a scăpat ca prin minune. Dar,
datorită unor dificultăți de sănătate și de altă natură, nu
i se putea acorda lui conducerea revistei chiar la nivel
de redactor-șef, deși proiectele sale erau atrăgătoare.
Într-o asemenea împrejurare el a fost primul care l-a
propus pe Gheorghe Tomozei, coleg de la Școala de li-
teratură. Idee susținută cu frenezie și de poetul Dan Ro-
taru, vechi membru al redacției, căruia tocmai îi cedase
apartamentul său Mihail Diaconescu. Poate că au mai
fost și alte demersuri. Cert este că Gheorghe Tomozei,

redactor-șef la revista Luceafărul, a impus niște condiții
excepționale pentru vremea aceea: să-și formeze echipa
din oamenii pe care-i dorește, să poată să-i înlocuiască
pe vechii redactori oricând găsește de cuviință, să aibă
mână liberă din toate punctele de vedere, fără amestecul
autorităților regale cu excepția primului-secretar al Co-
mitetului Județean de Partid, Gheorghe Năstase, căruia
i s-a pus la dispoziție și o rubrică permanentă în paginile
revistei. Și a început treaba.
Gheorghe Tomozei, creierul, Florin Mugur, îi tra-
ducea în practică ideile, Cerna-Rădulescu le punea în
pagină. Dan Cristea ținea cronica literară, Ilie Purcaru,
fost corespondent în Vietnam, avea sectorul de publici-
tate, Cezar Ivănescu pe cel de poezie. Succesul revistei
a fost asigurat și prin colaborări foarte prețioase, obți-
nute de la cei mai de seamă scriitori din București, din
Iași, din Cluj, din alte centre culturale. Un rol important
în această acțiune l-a avut Cezar Ivănescu. Singurul
care s-a și mutat cu familia în Pitești, unde primise o
cameră la mansarda din sediul redacției. Protejat de so-
ția sa, Maria, profesoară de franceză, pe care am găsit-
o, de multe ori, pe un scaun în capul scării, citind, tra-
ducând sau corectând teze. Ca un câine de pază, care nu
te lăsa să-i deranjezi stăpânul. „De ce stai aici?” „Cezar
scrie”. Sau discuta cu Dora Cherteș, o actriță de la tea-
trul local. Nu a trecut mult până când Cezar și-a făcut o
trupă muzicală, cu Mitică Lupu, compozitorul de mai
târziu, și alți tineri. Spectacolele lor, în care el își cânta
versurile cu o voce ușor spartă, cam guturală, ceea ce-i
da un farmec deosebit, aveau mare succes la public, lu-
cru care nu prea-i convenea șefului. O vreme Cezar i-a
rămas, totuși, devotat cu trup și suflet lui Gheorghe To-
mozei. Ar fi putut să-i fie chiar recunoscător, deoarece
situația lui era foarte incertă când a fost cules de pe dru-
muri de proaspăt numitul șef al revistei, pe răspunderea
lui.
Revista ”Argeș”, sub conducerea lui Gheorghe To-
mozei, a fost rampă de lansare pentru Cezar Ivănescu.
Dar pe măsură ce avea inițiative, își susținea ideile și
avea rezerve față de unele atitudini ale șefului, relațiile
dintre ei au început să se deterioreze. Tot așa cum avea
să se întâmple, din aceleași motive, cu Ilie Purcaru și cu
Dan Cristea. Corabia plutea totuși cu toate pânzele sus
și cu armonie formală în rândul echipajului. Gheorghe
Tomozei, cu echipa sa, a reușit, ca nimeni altul, să
arunce peste bord aproape tot balastul politic, să facă
rezistență prin cultură, să repună în circulație scriitori
marginalizați și uitați, să aducă vârfurile intelectualității
în coloanele revistei, să lanseze talente tinere, care altfel
ar fi rămas necunoscute. I-a eliminat, cum își propusese,
pe vechii redactori, cu excepția lui Dan Rotaru. Revista
„Argeș” devenise un etalon când redacția a început să
fie măcinată în conflicte surde și absurde.
Atins de geniul poetic, dar fire independentă și or-
golioasă, Cezar Ivănescu nu putea să se supună orbește.
Prima mare surpriză a lui Tomozei a fost atunci când
Cezar și-a retras declarația dată împotriva unui coleg,
după voința și dorința șefului. Întâmplarea a avut loc
278
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
chiar la judecătorie, în timpul unui proces, spre uimirea
judecătorului care avea nevoie de această piesă ca să
răspundă în darea sentinței de indicația primită de la
partid. Peste așa ceva nu putea să se treacă. La toate
acestea se adăuga faptul că poezia lui Cezar Ivănescu
începea să fie receptată mai bine ca a lui Tomozei. Ori
prietenul lui „suav anapoda” socotea așa ceva chiar o
sfidare. În niciun caz nu admitea ca altcineva să se afle,
în vreun fel, deasupra lui.
Tensiunile s-au acumulat până acolo încât autorul
Baadului a fost dat afară, fără drept de replică, din man-
sardă și din redacție. Din momentul acela a început să
fie plin de ură, să scotocească în viața dușmanului și să-
l urmărească, strângând cât mai multe documente com-
promițătoare. A venit și rândul lui Ilie Purcaru, Dan
Cristea și chiar Florin Mugur să fie eliminați. Chiar
dacă nu avea dovezi, redactorul-șef devenise foarte bă-
nuitor. Rămas singur, a fost și el scos din rol…
Înapoiat în București, Tomozei nu și-a mai putut
reveni, iar Cezar Ivănescu a avut multe probleme și
multe alte conflicte. Nici măcar atunci când îl urmărea
pe noul președinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Di-
nescu, care se temea de Cezar mai mult decât se temuse
de putere în timpul disidenței.
Moldoveanul trecut pe la Pitești a ajuns în vârful
poeziei românești, a făcut greva foamei, a încercat să
creeze o societate a scriitorilor opusă Uniunii, a combă-
tut în presă tot ce considera aberant, ba chiar se pregă-
tise pentru agresiuni fizice. Apreciat, dar nu prea iubit,
cu prieteni numai până la un punct, de unde îl lăsau să
se ducă singur pe drumul lui. Asociat cu soția lui Aurel
Covaci, tipărește Timpul asasinilor, care este fatală lui
Gheorghe Tomozei, acuzat de crimă împotriva lui Ni-
colae Labiș. Cezar mai are de dus multe lupte, primește
marele premiu național, este acuzat de colaboraționism
și sfârșește pe o masă de operație într-un spital provin-
cial...
Marin IONIȚĂ
Eugen Măcinic – Toamna la Cacova 2

Fratele Jean
El nu trece neobservat, Fratele Jean, îl „vezi” și
dacă nu e în raza ochilor tăi, îl simți, e ceva cald, te spri-
jină în vreo nehotărâre, și crede în cuvinte.
E o trudă plăcută, mai mereu, l-am văzut și la
lucru, are o solemnitate de pălmaș, cum sieși își spune,
el nu trișează!
De JEAN ANDREȚĂ mă leagă amintiri de Bă-
răgan și de culuare prin care încercam să ne strecurăm
frazele și emoțiile generoșilor ani ai tinereții, ai unei
profesii în care credeam, aceea de REPORTER, scrisul
solemn, cum ziceam, emoția textului dactilografiat și a
paginii tipărite – mai apoi!
Andreiță avea un fel al lui, cunocut de noi, cei-
lalti, un fel al lui de a vedea și simți și reda relitatea fie
și cea mai obișnuită, un fel al lui de a încondeia fapta,
persoana, în cuvinte care să nu contrarieze niciodată!
Am străbătut Bărăganul împreună înțelegând
de ce i se spune Câmpia Romană, Eternă – de la oame-
nii atât de primitori și frumoși în gesturi, de la ei am
aflat că poți DĂRUI și primi cartofi copți în jar pe care
nu-i uiți nici în mormânt. Și am străbătut și Câmpia Do-
brogeană, unde noaptea ne dădeam jos din mașină pen-
tru a asculta copitele cailor de sciți și alții, care au venit
și au plecat!
Jean Andreiță scrie detașat de orgolii stilistice,
scrie cu naturalețe, are și el secretul cuvântului transfor-
mat în vorbă, are secretul simplității esențiale. În scrisul
lui te regăsești, nu se întâmplă la fiecare scriitor!
El povestește viața așa cum vine ea, cum i s-a
întâmplat să nu ajungă de două ori la admitere, după ce
se pregătise doi ani de-a rândul, fără să învinuiască pe
cineva ori să invoce ghinionul! A treia oară a fost exce-
lentă și au urmat anii studenției, cu tristețea adâncă de
la Mărculești – moartea unei colege de toți iubită, și cu
întâlnirea din ultimul an de facultate cu Tudor Arghezi
și George Călinescu, un curs ținut de această impună-
toare personalitate!
279
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Și de ce, Frate Jeane? Mă întreb acum, nu m-
am întrebat atunci când i-am și spus prima oară!
Pe Jean, alături de un alt scriitor român, l-am
simțit încă din tinerețele noastre, l-am simțit mai pre-
zent decât frăția de familie, altfel fundamentală!
De la acești doi prieteni am înțeles că FRA-
TERNITATEA este și un DAR AL SPIRITULUI;
și le sunt recunoscător!
Ave, Frate Jeane!
Nicolae ADAM
Gazetărie dedicată
„Balcanii și Europa”
Balcanii și Europa este un caz fericit, de reu-
șită, în presa postdecembristă. După ce am avut nenu-
mărate exemple de subite dispariții de publicații (unele
la primele numere), devorate de originala și inventiva
noastră democrație, iată, ne bucurăm de împlinirea a 20
de ani de apariție continuă și responsabilă a unei publi-
cații cu profil distinct, într-un domeniu mai puțin abor-
dat.
Numită, la început, Balcanii, revista și-a extins
aria de informare și afirmare de atitudine într-un peisaj
jurnalistic ce depășește zona continentului nostru. De
20 de ani, fără întrerupere, în paginile revistei și-au gă-
sit spațiu de reflecție și atitudine oameni de stat, perso-
nalități politice și economice, diplomați români și stră-
ini, jurnaliști, cercetători, artiști, scriitori, analiști pres-
tigioși, sportivi, tineri afirmați într-un domeniu sau altul
și mulți alții. Era firesc, așadar, să-i regăsim pe mulți
dintre aceștia la festivitatea de sărbătorire a revistei Bal-
canii și Europa, în cadrul protocolar al complexului ho-
teier Ramada, din inima Capitalei.
Cuvinte de apreciere și satisfacția bunei cola-
borări au avut ambasadorul Republicii Populare Chi-
neze, E.S. Jiang Yu, academicianul Răzvan Theodo-
rescu, care a transmis salutul Academiei Române, rea-
mintind faptul că înaltul for cultural a acordat publica-
ției, în urmă cu cinci ani, diploma Distincția culturală,
președintele UZPR, Doru Dinu Drăgan, care a inclus
evenimentul în rândul sărbătorilor prestigioase ale pre-
sei, acordând, la rînsul său, diplome ”pentru o constantă
contribuție adusă eticii gazetărești și susținerea unui
jurnalism de calitate în decursul celor 20 de ani la con-
ducerea revistei”, directorului Carol Roman și ”pentru
atașamentul față de breasla jurnaliștilor și susținerea fi-
nanciară deosebită a valorilor culturale și spirituale ro-
mânești”, președintelui NIRO Investiment Group, Ni-
colae Dumitru. Emoționante alocuțiuni au rostit vetera-
nii redactori și colaboratori Eugen Uricaru, Ștefan Mi-
troi, Corneliu Vlad, Octavian Andronic, Dan Constan-
tin, I.C.Popa, Florea Țuiu, evocînd numele unor valo-
roși autori care au plecat dintre cei vii, precum Zoe Pe-
tre, Gheorghe Zbuchea, Nicolae Militaru, Victor Nițe-
lea, Ion Brad, Tănase Bujduveanu.

Aceștia și mulți alții, precum și cei care alcătu-
iesc minuscula și entuziasta redacție Balcanii și Europa
de astăzi, precum experimentatul Director General Ca-
rol Roman, Roxana Istudor (redactor-șef), Andreea Ră-
cănel ( secretar general), au consolidat, cu autoritate și
vocație profesională, activitatea revistei Balcanii și Eu-
ropa, așezînd-o la locul ce i se cuvine, asigurându-i vi-
itorul, pe care i-l dorim îndelungat.
Reamintim faptul că, în jurul revistei, s-a închegat
un adevărat trust de profil, incluzînd editarea de cărți și
suplimente periodice rezervate românilor din apropie-
rea graniței și celor din comunitățile noastre din Italia,
Anglia, Spania, Germania, Belgia, Franța, Olanda.
In spiritul promovării valorilor românești, revista
Balcanii și Europa acordă anual premii personalităților
din varii domenii.
„Pietrele Doamnei” (Serie nouă)
Într-o adevărată ținută de gală apare acum, în
preajma celui de al XIV-lea an de apariție, revista „Pi-
etrele Doamnei”, editată de Fundața „Petre Ionescu
Muscel”, cu sprijinul unor sponsori din localități apro-
piate de obârșia de zămislire- celebra comună argeșeană
Domnești. Prolificul scriitor, profesorul Ion C.Hiru, și-
a asumat rolul de redactor-șef, secondat de ziarista Nușa
Cantemir, propunându-și, așa cum reiese din cuvântul
de întâmpinare al ing, Irina Petra Ionescu Muscel, să
readucă ”un strop de liniște, bucurie și echilibru”, într-
o lume a extremelor ”cuprinsă fie de apatie (...)fie de
nefiresc apetit pentru evenimente de senzație„. In atare
demers, revista face recurs la valorile culturale, științi-
fice validate, prețuite în zonă. Citatul de pe prima pa-
gină și povestirea din interior, O altă Sultănică, amin-
tesc de trecerea prin aceste locuri,”de legendă și ade-
văr”, a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Cum, de asemenea, se marchează un fapt de istorie lite-
rară , în ”Adevărul despre o poezie: Accent de Adrian
Păunescu”. Articolul „A fi patriot” de Nușa Cantemir
își află argumente și în paginile dedicate ”Intâiului uni-
ficator și martir al neamului românesc” Mihai Viteazul,
sau unor veterani de război care ”Și ei au scris istoria!”
Nevoia de modele, de aprofundare și reconsiderare,
în spiritul evidenței, în dauna unor păguboase șabloane,
se afirmă clar și competent în articole semnificative:
Eminescu între mătase și borangic (prof.univ.dr. Nico-
lae Georgescu), Mihai Eminescu – patriot și martir
(prof. Ion C.Hiru), Eminescu – visul Unirii celei Mari
(Nușa Cantemir), Ion Creangă – nume dăltuit de Divi-
nitate în literatura română (prof. Vasile Ghițescu),
Limba noastră- diamantul neamului românesc (Ion
Cordea), Cultivarea limbii (Prof.univ. dr.Gheorghe Bă-
nică). In aceeași notă, de respect și necesară promovare
a valorilor locale și naționale, pledează profesorul Ilie
Barangă, prezentând ediția revăzută a Istoriei literaturii
dacoromane de scriitorul savant Mihail Diaconescu sau
Profilul de scriitor făcut de prof. Ion Boștinaru ,scriito-
rului argeșean Ion C. Ștefan, sau evocarea profesorului
280
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
și om de litere Titus Bărbulescu, o conștiință româ-
nească în exil sau Amintiri cu și despre Marin Ioniță
etc.
In prezentările de recente apariții editoriale, regăsim
pe Profesorul univ. dr. Gheorghe Mencinicopschi, în a
sa carte Crezi că știi să trăiești?, cu o interpretare nouă,
filozofică, a științei nutriționiste care i-a asigurat recu-
noaștere internațională.
În cele 160 de pagini, revista „Pietrele Doamnei” re-
zervă sufucient loc epigramiștilor Nic. Petrescu, Vasile
Răvescu, Constantin Agricola Miu, poeților Maria
Chirtoacă, Mihai Ciocan (MALO), col.r. Constantin
Mândruță, prozatorilor ( de astă dată) Paula Roma-
nescu, Radu Boroianu și Ion C.Hiru, cu Oameni simpli,
dar adevărați, o suită de inspirate portrete, pline de
umor, caracteristice pentru O fărâmă din sufletul dom-
neștean.
În totalitatea ei, noua revistă „Pietrele Doam-
nei”, cu o grafică remarcabilă și multe fotografii-docu-
ment, accede, cu siguranță, în preferințele cititorilor săi.
„Destine”
Numărul care încheie anul 2019, al revistei de
cultură și probleme sociale, „Destine”, arată implicarea
semnificativă a publicației în viața culturală, literar-ar-
tistică, în speță. Aflăm de multele lansări de carte, înde-
osebi a lucrărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, în
diverse localităță și locații. Poezie clasică românească
(G.Coșbuc, Virgil Carianopol, Vasile Militaru) și con-
temporană (mai mult de zece reprezentanți) ocupă spa-
ții adecvate, ca și Festivalurile Internaționale”Intâlniri
bucovinene” (cu oaspeți din Polonia, Ucraina, Ungaria)
și „Nopțile de poezie” de la Curtea de Argeș (organizat
de inimoșii scriitori Carolina Ilica și Dumitru M.Ion),
cu invitați din 35 de țări, beneficiază de reflectare pe
măsură. ”Ochiul critic” al Academicianului Alexandru
Surdu se concentreză asupra lucrării lui Nicolae Cojo-
caru: Monumente pentru eroii culturii române, Ana Do-
bre analizează cel de al 15-lea volum de versuri al tru-
ditorului pe cuvinte Victor Gh. Stan, editat și în tradu-
cere englezească.
Un amplu și binevenit documentar, sub generi-
cul:”De la Mihai Eminescu la Părintele Patriarh Da-
niel”, fixează în date multe și precise construcția celui
mai mare edificiu închinat eroilor neamului căzuți în
luptă pentru Libertate, Limbă, Patrie – Catedrala Mân-
tuirii Neamului.
„Atitudini”
Nu putem să nu remarcăm un nou număr al re-
vistei ploieștene ATITUDINI, pentru… atitudinea res-
ponsabilă a autorilor, editorilor și colaboratorilor aces-
teia. Remarc și de această dată caracterul interesant al
materialelor publicate și oportunitatea temelor abor-
date.

Nelipsit, în deschidere, academicianul Eugen
Simion, care se pronunță despre „Literatura română în
școală”, identificând omisiuni, voite sau din ignoranța
alcătuitorilor de programă școlară, cu impact asupra
personalității în formarea tinerilor. Scrie domnia sa: „...
cred că trebuie să-i dăm elevului o idee coerentă despre
evoluția literaturii române, Nu cere nimeni ca el să știe,
în amănunt, ceea ce a scris Cantemir, dar trebuie ca,
înainte de a părăsi liceul, tânărul român să știe de unde
se trage, de unde vine limba lui, care sunt personalitățile
culturii sale, care a fost mișcarea ideilor (...). E bine ca
el să plece în lume însoțit de datele esențiale ale culturii
sale și, în genere, de valorile umanismului european.”
Cât privește eliminarea criticilor literari din manualele
școlare, reputatul academician semnalează: „…este o
prostie. (...) Eliminând criticii din manualele școlare,
eliminăm ideile esențiale despre literatură și, mai grav
decât atât, eliminăm automat direcțiile (adică școlile,
curentele, generațiile de creație), în specificitatea lor,
din literatură.” Și, o altă observație: „…de câteva dece-
nii, ideea de specific național și, în genere, de tot de
ceea ce se leagă identitatea culturii naționale, a devenit
stânjenitoare pentru cei care stabilesc programa și spi-
ritul programei școlare în literatură și în istorie.(...) Și
asta… în numele și sub umbrela mondializării. Cei care
fac programele și manualele școlare ar trebui să știe că
o cultură nu se globalizează, cultura trebuie doar să se
sincronizeze cu ideile timpului, păstrându-și specificul,
valorile, tradițiile spirituale.”
Constantin Tudorache, cu competența criticu-
lui literar de vocație, continuă „Galeria marilor epigra-
miști” , prezentându-l pe Gheorghe Penciu, cel din „Po-
pasuri umoristice” și duelurile cu Mircea Trifu, pe
atunci președintele Clubului „Cincinat Pavelescu”.
Odată cu revista, se prezintă a două apariții editoriale
din „Galeria...” respectivă: „Florin iordache”. Același
Constantin Tudorache face o incursiune, cu abilitate și
bună memorie, în „Antologia de aforisme” a lui Vasile
Ghica, prezentată la Festival internațional al aforismu-
lui pentru românii de pretutindeni”, marcând ”„raseul”
cu propriile sale epigrame, potivite.
În „Cronica unei toamne fermecătoare”, Gelu
Nicolae Ionescu consemnează evenimente recente de
succes: A XVII-a ediție a Concursului Național de po-
ezie „Iulia Hasdeu”, prima ediție a Festivalului Concurs
Național de Interpretare a Muzicii Populare Românești
„Emilia Comișel”, lansarea colecției (9 volume) „Poeți
cu Atitudini”, apărută sub egida Casei de Cultură „I. L.
Caragiale”, reprezentativă pentru activitatea de cenaclu.
În colecția respectivă se fac referiri pertinente despre
tinerii creatori prahoveni. Elena Trifan, cronicarul Se-
ratei culturale „Atitudini” reține pe creațiile definitorii,
adăugând informații utile privitoare la deschiderea Uni-
versității Populare „Dimitrie Gusti”, la expozitia verni-
sată în urma reținerii în patrimoniul cultural a lucrărilor
rezultate din activitatea Taberei Internaționale de Pic-
tură „Dan Platon”, de la Vălenii de Munte.
281
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
În nota de curiozitate și documentare perti-
nentă, mai semnalăm: Festivalul Național „I. L. Cara-
giale”,ediția a XVI-a, „Cultura și arta - contribuții și
frustrări în procesul globalizării”, de Nicolai I.Vicol,
„Geometria sacră a operelor lui Constantin Brâncuși”,
de Olimpiu Popescu, „Diana Barbu – poeta iubirilor
nesfârsite”, de Ion Dumitru, „Doctrine și curente poli-
tice”, „Geopolitica și geostrategia”,„Să nu uitam de odi-
seea Transilvaniei și istoricul tratat de pace din 1920,
de la Trianon’’, articole semnate de Ion Stefan Baicu.
„Convorbiri literar-artistice”
În condițiile în care cultura este tratată așa cum
se știe și se vede fără ochelari, apariția, fie și pe peri-
oadă scurtă – să zicem, doi ani – a unei publicații este
privită ca un eveniment demn de atenția tuturor.
Ne alăturăm bucuriei realizatorilor tinerei pu-
blicații „Convorbiri literar-artistice”, cu felicitări, în
primul rând diriguitorilor ei – Antoneta Rădoi, director
- redactor-șef, și Aura Dan, redactor-șef adjunct. Nu ne
rămâne decât să lecturăm editorialul aniversar și obiș-
nuitele, incitantele cronici semnate de Victor Atanasiu
și Marian Nencescu, „Picătura de rouă” a polivalentului
scriitor Florentin Popescu, prozele unor statornici cola-
boratori (Maria Costa, Nicolae Rotaru, Julian Radu),
multele poezii ale autorilor consacrați și debutanți, Jur-
nalul de Crocodil Albasrtu la lui Florin Grigoriu – mi-
nimă, aluzivă istorie literară a momentului, grupajele de
epigrame și caricaturile lui Leonte Năstase, reportajele
de la evenimente culturale diverse. O notă aparte pentru
Reporterul special care prezintă, de astă dată, „parodia”
alegerilor prezidențiale. În contrapondere, parcă, pre-
zentarea seniorului jurnalist și scriitor remarcabil Ion
Andreiță. La mulți ani!
„Turism și afaceri”
De la o vreme, revista „Turism și afaceri”, is-
pravă de laudă a poetului George G. Daragiu, oferită
generos la Boema 33, loc de întâlnire al scriitorilor bu-
cureșteni, acordă spațiu adecvat, aproape în egală mă-
sură, informației cultural-artistice. Iată, în acest recent
număr, aleatoriu: reportaj de la sărbătorirea a 100 de
ani de activitate a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
Romania (cu publicarea „Imnului Jurnalistului”), rela-
tare de la Zilele orașului Drăgănești - Olt, cu inițierea
Trofeului „Pana de merit artistic”, un grupaj de poezie,
prezentări de carte (Orașe în rezumat de Cătălin D.
Constantin, Poeme sub streașina toamnei de Emilia Dă-
nescu, Romanțe scrise prea târziu de Konstantin Ale-
xander Rieber, Privighetoarea invinsă de G. Daragiu,
Șoapta vântului de ionela Flood), catrene din recenta
apariție a lui Florentin Popescu – Epigrame cu materi-
alul clientului), epigrame ale cunoscutului Corneliu
Zeană, referitoare la Alegeri prezidențiale, interviul lui
Mihai Antonescu acordat de un teribil cascador – Telu
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Păun, aspecte din Tabăra Națională Europolis-Folk și pentru copii, Ghiozdanul cu vise, organizat la marele
Literatură, de la Sulina ș.a. centru comercial Dragonil roșu, cu susținerea Asocia-
ției Oamenilor de Afaceri Chinezi, și producerii pe
„Mesaj literar” scenă a unor artiști de excepție, precum Trupa As, An-
dra Gogan, Smaily.
Revista „Mesaj literar” rămâne fidelă promovă- „Revista, ne spune redactorul-șef Eliade Bălan,
rii, în principal, a creației poetei Iulia Hasdeu, cu mai este bine venită în cele treisprezece filiale ale Casei Ro-
multă aplecare la împlinirea a 150 de ani de la nașterea mâno-Chineze și apreciată de Ambasada R. P. Chineze
genialei copile. ”Arhiva sentimentală” continuă să pre- ca oportunitate de cunoaștere reciprocă și dezvoltare a
zinte documente identificate de Crina Decuseară Boc- raporturilor de afaceri, instituționale, culturale,mai ales,
șan în Arhivele Statului. Florica Luca duce mai departe ale celor două părți.”
serialul de interes ”B.P.Hasdeu- personalitate complexă
a culuturii române”. Paginile de ”Cenaclu” (consistente Vasile RĂVESCU
în conținutul revistei) aduc noi creații ale membrilor ac-
tivi și colaboratorilor Asociației Culturale UNESCO O editură nouă, o primă carte de succes!
”Iulia Hasdeu”, proze, precum fragmentul de roman al
Angelei Djigola Popescu,„Verișoara Gabi”.
La Târgul de carte
Nelipsite - dedicațiile lui Eminescu și trimiteri la ac-
GAUDEAMUS 2019, tâ-
tivități privitoare la personalitatea poetului național.
năra editură Sud din Bo-
„Eminescu și muzica”, de pildă, de Ovidiu Țuțuianu.
lintin Vale, condusă de
Prețioase și interesante sunt corespondențele
Vasile Grigore, a avut un
unor scriitori români, ca și documentările membrilor
stand bogat şi divers. Îm-
Asociației în locuri legate de viața și activitatea Iuliei și
podobit cu fotografii ilus-
a familiei Hasdeu. Cea mai recentă, la Cahul.
trând istoria Bolintinului
Setul de fotografii color întregește imaginea dina-
istoric, cu obiecte din ce-
mică și meritorie de cenaclu activ.
ramica locului, dar şi cu
cărţi noi şi frumoase, edi-
„Casa prieteniei”
tate într-un timp record,
adică într-o lună, vârsta
Casa Româno-Chineză, principala asociație de
editurii de la înfiinţare
prietenie cu China, din țara noastră, prezintă un număr
până la etalarea primelor exemplare cu sigla ei, aceeaşi
de excepție al revistei pe care o editează în București –
cu cea a revistei „Sud”. Între cărţile expuse, cea mai
„Casa prieteniei” – cu prilejul sărbătoririi în Romania a
vândută a fost „Cronicile sudului” de Victoria Milescu,
Zilei Naționale a Țării Marelui Zid și a 70 de ani de re-
cuprinzând texte despre 170 de autori români şi străini,
lații diplomatice durabile.
apărute iniţial în revista „Sud”. Tirajul s-a epuizat re-
Relatările de la manifestările oficiale sunt între-
pede, dovedindu-se insuficient faţă de solicitările auto-
gite cu materiale din varii domenii, cu conotație speci-
rilor cuprinşi în carte, care au participat la lansare cu
fică, predominând cele culturale. Aflăm, astfel, despre
mult interes şi entuziasm. Despre editură şi despre carte
inaugurarea Centrului Cultural Chino-Român, deschis
au vorbit Vasile Grigore, redactor șef al revistei SUD,
la Brijing, despre prezența apreciată a României la Târ-
şi criticul literar Lucian Gruia, în faţa unui public for-
gul de Carte din China, unde s-a bucurat de atenție spe-
mat în special din scriitori, prieteni ai autoarei, ai editu-
cială traducerea în limba chineză a Istoriei Românilor a
rii şi ai cărţii în general. (Reporter)
academicianului Ioan Aurel Pop, precum și vernisajul
expoziției Corneliu Baba. Dan Tomozei scrie despre
Ioan Budura, premiat la Beijing, pentru contrinuția spe-
cială adusă cărții din China, ca recunoscut traducător.
Alexandru Bartoc prezintă, de la Beijing, expoziția Pri-
etenia româno- chineză reflectată în filatelie, precum și
fragmente dintr-un Jurnal de călătorie: Un român în că-
utarea Florii de colț. Ioana Diaconescu, în Made în
China, face competente referi la Pavilionul Internațio-
nal cu acest titlu, din cadrul muzeului temporar Art Sa-
fari de la București, unde au fost afișate lucrări de artă
chinezești contemporane, alături de cea mai mare expo-
ziție din ultimii 50 de ani, dedicată marelui pictor Nico-
lae Tonitza. O pagină de revistă este rezervată Manifes-
tărilor Darclee de la Brăila. Spații generoase sunt oferite
spectacolului artistic dedicat campaniei umaniste

282

O vizită memorabilă la Cernăuți
În Noiembrie, 2019, am avut bucuria să vizitez
Nordul Bucovinei cu străvechiul oraș Cernăuți, fondat
de Alexandru cel Bun, cu peste 600 de ani în urmă. N-
am fost singur, ci împreună cu un grup de entuziaști din
Horezu și Rm. Vâlcea, într-o excursie organizată de Li-
gia Nicolescu.
Ca unul care nu văzusem niciodată aceste lo-
curi, eram dornic să vizitez cât mai multe obiective tu-
ristice. N-am văzut tot ce aș fi vrut, dar nu mi-au scăpat
Cetatea Hotin (imaginea de sus), care pentru mine era
ceva care aparținea unui trecut mitic de glorie a neam-
nului românesc, ca și mormântul lui Aron Pumnul, în
fața cărora am simțit că sute de ani de istorie au năvălit
în contemporaneitate. Ca prin farmec toate acestea fac
legătura trecutului cu prezentul, dar și cu viitorul, unul
pe care îl doresc mai bun, un viitor care să reunească pe
toți românii într-o singură țară.
283
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
În locurile vizitate am simțit la tot pasul spiri-
tele marilor noștri înaintași: Alexandru cel Bun, Ștefan
cel Mare, Aron Pumnul, Mihai Eminescu - și mulți alții.
Trecând prin Vatra Dornei, prin Boian sau Hotin, ver-
surile lui Eminescu coborau parcă din spațiul etern al
poeziei în prezentul nostru destul de zbuciumat, fă-
cându-ne să vedem mai clar nu doar trecutul glorios,
dar și viitorul pe care-l dorim la fel de glorios.
Am avut ocazia să vizionăm programe artistice
organizate în zile de 15-18 noiembrie de Iura Levcik,
un român bucovinean care luptă de ani și ani pentru păs-
trarea valorilor culturale ale locului, tezaurul folclor din
zonă. Un om care se bucură de toată stima multor ro-
mâni din Țară și de pretutindeni, care îi cunosc activi-
tatea și eforturile depuse să mențină flacăra vie a româ-
nimsului înNordul Bucovinei.
M-au impresionat copii și tineri bucovineni ex-
trem de talentați care, deși trăiesc într-o țară unde limba
de stat este alta decât limba lor maternă, cunosc atât de
bine tradițiile, cât și limba română, la fel ca toți de-o
vârstă cu ei din Basarabia sau România – țara mamă,
unde limba română este limbă de stat cu toate consecin-
țele ce decurg de aici. Și toate aceste bogății le păstrează
din generație în generație datorită unor oameni de suflet
care au dăruit și dăruiesc cu drag din timpul lor ca tinerii
să nu-și uite trecutul. Datorită lor avem astfel de mira-
cole. Mă refer la folclorul și tradițiile românești bogate
și încărcate de frumos, cum nu au alții în Europa și, nu
exagerez, ca nimeni în toată lume. Pentru că avem o is-
torie milenară care se reflectă într-o cultură străveche.
Atât în România, în Basarabia, cât și Nordul
Bucovinei avem foarte mulți copii și tineri de mare ta-
lent care iubesc folclorul și tradițiile înaintașilor. Ceea
ce ne dau convingerea că poporul român va avea un vi-
itor strălucit, după secole de vicisitudini și suferințe
care păreau nesfârșite și, din păcate, suferințele încă
mai bântuie sufletele românilor răvășite.
Deși mi-am dorit dintotdeauna să vizitez locu-
rile de o frumusețe rară din regiunile locuite de români,
nu am făcut-o până acum. Ocazia s-a ivit când am pri-
mit o invitație să le vorbesc românilor bucovineni des-
pre cercetările mele de istorie a limbii române, despre
străvechimea ei, pentru că limba pe care o vorbim este
mult mai veche decât se crede. Romanizarea nu a avut
loc, iar asemănarea între limbile română și latină se da-
torează, în principiu, unei origini comune, pentru că da-
cii nu s-au romanizat din rațiuni bine cunoscute, dar la
fel de mult ignorate. O analiză ceva mai atentă a limbii
române arată că doar un număr relativ mic de cuvinte
sunt comune cu latina (cca 12%), restul provenind din
limba strămoșilor noștri traco-daci cu puține influențe
străine. Scrutând istoria cu cele mai noi și eficiente cer-
cetări, cu studii de arheologie și lingvistică, putem con-
cluziona că suntem pe aceste locuri de cca 8000 de ani.
Fapt reflectat în limbă, dar și în originea denumirii ma-
rilor cursuri de apă (hidronime) care provin din proto-
indo-europeană și transmise celor de astăzi prin limba

traco-dacă și stau mărturie continuității noastre pe
aceste locuri, orice ar spune unii sau alții.
Prima mea vizită în teritoriile românești ocupate de
fosta Uniune Sovietică a fost la Chișinău, în vara anului
2002. Tot atunci, cu peste 17 ani în urmă și tot la Chi-
șinău a apărut prima mea carte despre Originea traco-
dacă a limbii române. Prin urmare, nu la București a
apărut , dar s-a bucurat de un succes deosebit și în capi-
tală, ca și în alte mari orașe românești.
În anii trăiți la New York, ca universitar, în
urma unor cercetări asidue în marile biblioteci ale me-
tropolei americane, am căpătat o viziune nouă asupra
limbii române. Am căutat s-o împărtășesc tuturor româ-
nilor, iar cum am făcut-o de ani buni încoace o voi face-
o în continuare, atâta timp cât va fi nevoie. Am convin-
gerea că episodul vizitei la Cernăuți a fost doar începu-
tul unei colaborări strânse cu românii din Nordul Buco-
vinei. Cu toate acestea, aș fi dorit să văd mai mulți ro-
mâni din Țară la „Zilele culturii bucovinene” care s-au
ținut la Cernăuți în timpul vizitei noastre. Au lipsit per-
sonalități din lumea lingiviștilor și istoricilor din Româ-
nia, din Republica Moldova sau chiar locali. Sper ca la
viitoarele întâlniri de acest gen să vedem la Cernăuți o
mai largă participare a acestora.
284
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Mulțumesc și pe această cale lui Iura Levcik,
cât și tuturor confraților din Cernăuți pentru șansa unică
de a vedea acele locuri și de a ne împărtăși din valorile
neamului românesc viguros și mereu tânăr, deși dăinuie
de milenii.
Mihai VINEREANU
Foto Ligia NICOLESCU
Opinia unui reputat universitar
Relația autor-cititor în condițiile erei
electronice
În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Ma-
inz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400-1468) a in-
ventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care
în cursul aceluiași secol s-a răspândit în toată Europa. În-
tre 1450-1455, Gutenberg a editat, în limba latină, în con-
diții tehnice excepționale, Biblia. Inventarea tiparului a
însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării
prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr
teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fideli-
tatea informației scrise, propagarea ei în lanț, caracterul
multidirecțional al difuzării.
Descoperirea tiparului a impus civilizația vizuală,
provocând o schimbare radicală în raporturile dintre emi-
țător și receptor, dintre autor și public. Tiparul a făcut din
cultură un bun de consum, o marfă uniformă și repetabilă.
Această marfă, care alimentează setea de cunoaștere, ne-
voia informării rapide și exacte, se materializează în două
produse, fără de care este de neimaginat civilizația omu-
lui modern: cartea și presa. Tiparul va revoluționa nu nu-
mai tehnica editării, ci și modul de gândire și de compor-
tament, prin puterea de a-l instala pe cititor "într-un uni-
vers subiectiv de libertate și spontaneitate fără margini",
după cum afirmă Mc Luhan. (Galaxia Gutenberg, Edi-
tura Politică, București, 1975, p. 258). Tiparul structu-
rează raporturile dintre oameni, el transformă dialogul
dintr-un schimb de păreri într-o marfă portabilă. Cartea a
însemnat o creștere extraordinară a vitezei de citire a tex-
tului tipărit, o gândire mai rapidă și mai profundă, o po-
sibilitate de adâncire în semnificația textulului prin reve-
nire și meditare asupra lui.

În acest context, se stabilește o anumită relație în-
tre receptor și emițător, între public și autor, iar între ei
intervine un al treilea personaj, editorul, care facilitează
și finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărții.
În cazul relației autor-cititor, se poate vorbi despre noto-
rietatea (reală sau falsă) a celui dintâi, autorul fiind cu-
noscut din cărțile sale, fie din imaginea publică impusă
de mijloacele moderne de comunicare, mai ales în cazul
unor personalități politice. Singura relație care subzistă
este relația textuală. Singur, în fața textului, cititorul co-
munică cu autorul într-un mod profund, el recepționează
în sens pozitiv sau negativ mesajul. Este vorba, deci, des-
pre un dublu proces al comunicării dintre autor și cititor.
Dar, în cazul acesta, el (textul) devine obiect industrial -
carte sau ziar- fabricat sau produs într-un mare număr de
exemplare, intrând într-un proces industrial care-l tran-
sferă într-un alt plan al comunicării.
Efectele inventării tiparului au fost benefice pentru
întreaga Europă. Ele s-au manifestat, în primul rând, în
ritmul rapid al schimbărilor sociale și culturale în țări
cum ar fi Germania, Franța, Anglia, dar și Statele Unite
ale Americii. Producția de carte a cunoscut, de la un secol
la altul, cifre impresionante, iar activitatea editorială s-a
profesionalizat, tipografful, editorul devenind activităpți
specifice omului modern.
În același timp, foamea de informație, atât în do-
meniul cultural, cât și, mai ales, în acela al cotidianului,
al actualității, se manifestă în Europa occidentală în ulti-
mii ani ai secolului al XVI-lea și în primii ani ai secolului
al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariția presei, a
primelor periodice. Este vorba despre așa-numitele fogli
d`avvisi ( foi de anunțuri) care se vindeau la Veneția con-
tra sumei de un bănuț de argint-gazzetta. Ziarul propriu-
zis, în sensul actual al termenului, ceea ce înseamnă pe-
riodicitate, continuitate, informație de actualitate, public
larg, difuzare, caracter comercial, prețuri accesibile, a
apărut în Franța la 17 mai 1605 la Anvers , în Țările de
Jos. Este vorba despre publicația săptămânală Die Niewe
Tidjingles (Noutățile din Anvers), socotită primul perio-
dic din lume. Nu vom face acum un istoric al presei, dar
vom preciza că ea va cunoaște o dezvoltare vertiginoasă
mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea. datorată și
dezvoltării societății industriale, perfecționării căilor de
difuzare, progresului învățământului, afirmării spiritului
comercial, al concurenței, apariției unui public tot mai
avid de noutăți. Este etapa marilor cotidiane, a apariției
presei moderne, a agențiilor de presă internaționale, co-
municării de masă, când presa devine un organ colectiv,
o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui
public larg, care nu mai receptează pasiv mesajele și care
se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o
nouă relație între emițător și receptor și canalul de difu-
zare a informațiilor. Este vorba despre o nouă modalitate
de comunicare, comunicarea colectivă, specifică erei
electronice. secolului al XX-lea, când, alături de ziar,
care cunoaște o dezvoltare nemaiîntâlnită, se dezvoltă
mijloacele moderne de comunicare, radioul și televiziu-
nea (mass-media), când se vor instaura noi relații între
oameni, cu consecințe fundamentale atât în plan social,
285
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cât și psihologic. "Presa de masă, precizează Bernard Vo-
yenne, reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăruia
cu celălalt".
În aceste condiții ( condițiile erei electronice), în
competiția cu marile cuceriri ale audio-vizualului ( radio,
tv, film, casete, benzi video etc.), cartea ( lectura) mai re-
prezintă ( ca pentru Borges) " o formă a fericirii"?. Nu
numai cartea, dar chiar ziarul presupun lectură, deci în
competiția cu radioul și televiziunea ( care oferă, fără
efort din partea receptorului, o extraordinară posibilitate
de informare rapidă și diversă, de îmbogățire a cunoaște-
rii), câți oameni mai sunt dispuși pentru a face efortul lec-
turii?
Cu peste patruzeci de ani în urmă, Robert Es-
carpit argumenta superioritatea lecturii în comparație cu
emisiunea radiofoncă sau TV, în care fluxul verbal ori de
imagine se scurge continuu, unidirecțional, fără a putea fi
oprit și fără ca debitul să fie controlabil. Lectura e rever-
sibilă și ușor de mânuit. Ea permite revenirea asupra unui
paragraf, a unei fraze, să impunem procesului de recep-
tare ritmul dorit, mai lent sau mai rapid, în funcție de na-
tura textului și de scopul propus. Lectura poate fi progra-
mată, ea se poate modela după predispoziții, circumstanțe
și trebuințe. Argumentele lui Escarpit își pierd astăzi va-
loarea. Acum putem opri banda de magnetofon sau banda
video în orice punct, de a relua o înregistraare de ori de
câte ori e nevoie, de a o reproduce cu viteze diferite.
Avantajul lecturii pare să se fi estompat. Se pune, totuși,
întrebarea: își mai păstrează cartea însușirea de principa-
lul vehicul al scriiturii? Rolul cărții ca suport al transmi-
terii de mesaje e foarte serios concurat. Aceeași întrebare
e valabilă și în cazul presei scrise. În relatarea faptului
divers, de actualitate, superioritatea RTV e indiscutabilă.
Totuși, ziarul prezintă unele avantaje: ansamblul de in-
formații, comentarii, anunțuri etc. se deplasează odată cu
cititorul, care le cuprinde cu privirea deodată, în toate di-
recțiile. posibilitatea unei analize mai profunde a eveni-
mentelor prin păstrarea, conservarea lor, ziarul se adap-
tează mai ușor profilului unor receptori specializați, în
timp ce TV se adresează întregii populații. În procurarea
divertismentului, rolul lecturii e diminuat. Nevoia de
ritm, melodie, zgomot, de continuă ambianță sonoră ( re-
simțită mai ales la tineri) tinde să reducă lectura la un plan
secundar.
Relația autor-cititor e mai complexă. Ea presu-
pune o colaborare creatoare a cititorului, care nu e doar
un simplu aparat de înregistrare. E vorba desapre actul de
complicitate la care-l obligă lectura.
Baudelaire numea cititorul "tu, semenul meu,
frate". Una e imaginea unui celebru erou de roman inter-
pretat de un actor în film și alta e imaginea pe care și-o
face fiecare cititor ( mult mai bogată) despre același per-
sonaj. Spectatorii unui film sunt mai influențabili decât
cititorii, spiritul lor critic e mai redus. Lectura presupune
să știi să citești în dublu sens, atât la propriu, cât, și, mai
ales, la figurat, să descoperi sensul unei cărți. Diverse te-
orii ale receptării subliniază deplasarea accentului de la
emițător (autor, operă) la receptor (cititor). are deci loc o
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

inversare a relației, prin care se stabilește rolul funda-

mental al cititorului.
Trecerea de la suportul hârie la suportul elec-
tronic modifică și modul nostru de gândire. Lectura elec-
tronică prezintă un avantaj: ea deschide calea unei comu-
nicări fără bariere, ea e productivă, stimulatoare și flexi-
bilă, deși reprezintă un pericol pentru lectura cărții de
hârtie, pentru v iitorul ei.
Riscurile lecturii în perspectiva viitorului sunt reale, dar
este imposibil ca ea să-și piardă din valoare, să cadă în
desuetudine. Cred că vom continua să citim chiar dacă nu
vor mai exista cărți. Lectura înseamnă nevoia noastră de
a gândi, de a crea.
Ziaristul și scriitorul Neagu Udroiu își intitu- Rep.: Anca Sîrghie/: Care au fost începutul de drum și
lează o carte: Gutenberg sau Marconi?, semnul de în- etapele definitorii ale formării intelectualului presti-
trebare sugerând o posibilă opțiune a omului contempo- gios, anglistul și comparatistul Ștefan Stoenescu?
ran pentru una din cele două modalități fundamentale de
comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariția și Ștefan Stoenescu: S-a întâmplat să fiu dat la școală
dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, radioul înainte de a împlini șapte ani și am trecut la un moment
și, mai ales, televiziunea vor însemna, inevitabil, și dis- dat câte doi ani în unul. De trei ori s-a petrecut așa, ceea
pariția presei scrise. Răspunsul său (și al nostru) este op- ce mi-a lăsat impresia că făcusem școala pe fugă. Am
timist: "Deprinderea de a citi și puterea de a raționa ab- câștigat timp la început, ca mai târziu să am de unde
stract n-au fost niciodată mai înalte". Nici computerul, pierde. Pe lângă Catedrala Sf. Iosif din București în anii
nici TV nu vor duce la dispariția cărții, lectura va conti- inaugurali ai celui de al cincilea deceniu din secolul tre-
nua să joace un rol fundamental în viața oamenilor.Totul cut, am învățat într-o școală catolică etatizată. Atunci
e ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o m-am apropiat de înțelegerea catolicismului, ceea ce m-
colaborare complexă pe diverse planuri. a ajutat mai târziu în distingerea liniilor de forță ale do-
meniului culturilor occidentale. Învățământul era la
Ion HAINEȘ toate materiile în limba română, la care se adăuga zilnic
și câte o lecție de germană, ținută de dirigintele clasei
Anca Sârghie în dialog cu anglistul noastre, un om admirabil de bun și înțelegător, pe nu-
Ștefan Stoenescu mele său monahal Bruder Bernardin. Mai târziu, am
primit în aceeași școală și primele inițieri în limba fran-
A privi lumea prin fereastra ceză cu reputatul profesor Iosif Frolo. După terminarea
limbii engleze gimnaziului și o dată cu Reforma Învățământului din
1948, una dintre numeroasele reforme ce marcau insta-
larea regimului comunist, prioritate căpătase limba rusă
Despre prestigiul de anglist remarcabil al domnului
printre limbile străine. Dar, din păcate, noi nu studiam
Ștefan Stoenescu, traducătorul unor opere fundamen-
limba rusă cu profesori, ci cu soții de consilieri sovie-
tale din literatura română, deschise astfel spre univer-
tici, veniți din Basarabia. Ele aveau un mare defect: nu
salitate, auzisem de la poetul Mircea Ivănescu chiar
erau de meserie. Prin reforma amintită dădusem exame-
înainte de a mă fi întâlnit cu Domnia Sa la Sibiu la una
nul (denumit cândva de capacitate ) laolaltă două pro-
dintre edițiile Colocviilor Emil Cioran de la Universi-
moții de absolvenți, atât cu trei clase cât și cu patru clase
tatea “Lucian Blaga”, unde activam pe atunci. Profe-
de gimnaziu. M-am prezentat pentru aceasta la Liceul
sorul Stoenescu este nelipsit la New York, atunci când
Teoretic de Băieți nr.2 din Capitală (fost <Matei Basa-
comunitatea românească sărbătorește pe Mihai Emi-
rab>) și am reușit să fiu primit în unica clasă a VIII-a
nescu, în miez de ianuarie și la mijloc de iunie, cu o
care s-a constituit acolo. După aproximativ două săptă-
consecvență exemplară. Dacă sănătatea îi permite să
mâni însă, părinții candidaților, nemulțumiți de numă-
fie prezent, profesorul Ștefan Stoenescu este ascultat cu
rul claselor disponibile, au protestat la Ministerul Învă-
interes tratând teme de subtilitate filologică, întreaga
țământului, condus atunci de un muncitor activist, Ghe-
asistență purtându-i respectul savantului imperturbabil
orghe Vasilichi, care a obținut de la Gheorghe Gheor-
în cercetarea sa așezată la liziera dintre literatura en-
ghiu-Dej aprobarea să suplimenteze locurile la liceele
gleză și celelalte culturi ale lumii. Un etalon de înaltă
teoretice, în ordinea mediilor acceptabile pentru acel
intelectualitate pentru conaționalii săi din America și
examen. Reforma avusese drept țel înființarea unei
pentru colegii săi, angliști din România. Mulțumesc că
game largi de licee tehnice. Însă cel puțin în Capitală,
ați acceptat să răspundeți la întrebările noastre. Care
părinții au izbutit să obțină suplimentar clase la liceele
este istoricul profesiei dumneavoastră, domnule Ștefan
teoretice, peste cea inițială ce fusese constituită din ele-
Stoenescu?
vii care obținuseră cele mai ridicate medii la concursul

286

de admitere. În consecință s-a luat măsura omogenizării
claselor rezultate. Eu am fost repartizat în clasa a VIII-
a C. Dar faptul acesta a însemnat schimbarea opțiunilor
deja exprimate, cum a fost și opțiunea mea pentru limba
engleză, ca a doua limbă străină. Directorul pe care con-
tam, profesorul de limba română Liviu Lalu, reclamat
de un elev din conducerea Uniunii Asociațiilor Elevilor
din România că s-ar împotrivi măsurilor venite „de
Sus”, a fost rapid destituit și probabil expediat spre alt
loc e muncă. În locul său, noul director, Ilie Stanciu, m-
a povățuit să învăț bine doar limba rusă, pentru că a
doua limbă străină chiar nu va mai conta după Exame-
nul de maturitate, cum se numea mai nou, tradus din
rusă, Bacalaureatul. La clasa a VIII-a A din care fuse-
sem dislocat, preda engleza tânărul profesor Leon Le-
vițchi. Eu îmi dorisem să-mi încerc puterile la această
materie, dar nu mi s-a dat nicio șansă în anii liceului.
Îmi amintesc că la liceu eu avusesem la început profe-
sori de română mediocri. Domnișoara, adică “tovarășa”
Creangă era o moldoveancă plăpândă, dar cu o voce de
tunet. Țipa spre noi să ne spargă timpanele.Totul era
politizat în lecții la diferite materii, inclusiv la geografie
sau istorie. Româna, mai ales, se redusese la aproape
zero! Mi-o amintesc pe bătrâioara domnișoară Creangă
(descendentă pare-se din minunatul povestitor Ion
Creangă) strigând cu voce asurzitoare (prin contrast cu
înfățișarea sa extrem de fragilă) notele Clasei a VIII-a
C, unde pe lângă predarea Limbii române ne era și diri-
gintă. Când a ajuns la mine a șuierat: „Stoenescu: zăși,
pentru că a lucrat (sic!) și cu Lenin și cu Stalin”! La
matematică ne-a venit Erheim Fischbein, un profesor de
psihologie, care fusese reformat. Eram bun la algebră,
la calcul în general, nu și la geometria în spațiu. Con-
form pedagogiei emise de Fischbein, în pauze sau îna-
inte de ore, meditam colegi de-ai mei amatori de așa
ceva. Mă simțeam parcă menit să mă pliez sistemului
monitorial. În cartierul Dudești-Călărași, unde se afla
liceul nostru, populația era preponderent minoritară. În
clasa mea cinci colegi aveau numele Schwartz. Pe unul
dintre ei, pe numele său prim Henri, îl meditam înainte
de ore. Matematica, se știe, nu-i o disciplină ușor acce-
sibilă. O singură chestiune slab asimilată poate submina
întreg eșafodajul. Iată de ce, conform unor statistici,
doar o câtime neglijabilă dintre elevi pot înregistra o
autonomie completă la această materie. Cu profesorul
Erheim Fischbein aveam să mă reîntâlnesc după două
decenii, spre finele anilor șaizeci, pe coridoarele Uni-
versității din strada Edgar Quinet: el, reîntors la dome-
niul său vechi, al psihologiei; eu, în domeniul meu pre-
dilect, de anglist începător. Ne-am bucurat zâmbind
complice. Vremurile proletcultismului se risipiseră!
Revenind la acele vremi apuse, la un moment dat, la
Limba română ne-a venit un nou profesor, craioveanul
Traian Păunescu-Ulmu, poet și fost redactor la revista
“Ramuri”, cunoscut în lumea intelectuală a perioadei
interbelice. Pe noi, contrar instrucțiunilor de a politiza
totul potrivit noii ordini, ne îndemna să ne adâncim în
analize literare detaliate, pretinzând elevilor să scrie
287
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
lucrări cât mai lungi, întrucât numai interpretând amă-
nunțit faptele întâlnite în textele literare, te puteai dez-
volta. Am avut mare noroc să trebuiască să mă supun
cerințelor sale. Prima mea cercetare critică, un eseu asu-
pra elementelor victoriene decelabile în opera poetică a
lui Mihai Eminescu, eseu publicat în „Analele Univer-
sității”, i l-am dedicat lui, care la acea vreme, pensionar
fiind, lucra în colectivul academicianului Tudor Vianu,
pe atunci director al Bibliotecii Academiei, pentru fișa-
rea Dicționarului limbii poetice a lui Mihai Eminescu.
În general, eram atent la ce anume se preda în clasă și,
servit de o memorie fidelă, plecam cu mai toate lecțiile
gata structurate. Încercam astfel să mă strecor prin li-
ceu, în pofida faptului că tatăl meu, jurist de formație,
după câțiva ani serviți ca ajutor de prefect, intrase în
magistratură și urcase treptele ierarhice până la cea de
Președinte la Curtea de Apel din București, din care, în
luna mai 1941, fusese pensionat forțat, opt ani înainte
de termen, de către regimul antonescian, iar mama mea
avusese în proprietate o casă, ce a fost naționalizată în
ianuarie 1950. Ca atare, aveam ce se chema „origine ne-
sănătoasă”. Liceul l-am absolvit la 15 ani și jumătate,
în august 1951, susținând examenul de maturitate la fi-
nele clasei a XI-a, pe care am urmat-o, datorită unei me-
dii școlare de peste opt, prin cursuri intensive începute
în ultimele luni ale clasei a X-a. După absolvirea liceu-
lui, m-am angajat la 6 decembrie 1951 într-un serviciu,
pentru care am obținut o dispensă, neavând împliniți cei
16 ani stabiliți prin lege, fapt care urma să se petreacă
la finele lunii ianuarie 1952. Prima mea slujbă a fost
aceea de „muncitor-laborant” la Întreprinderea de Stat
pentru Explorări Miniere (ISEM), în subordinea Comi-
tetului Geologic, situată în plin centru al Capitalei, pe
Bulevardul Nicolae Bălcescu, zid în zid cu Biserica Ita-
liană. Din aprilie 1954 m-am transferat la Întreprinde-
rea de Prospecțiuni și Laboratoare, de sub tutela acelu-
iași Minister al Geologiei, cu sediul Serviciului de Ge-
ochimie în clădirea monumentală de pe Șoseaua Kise-
leff nr.2 (vizavi de Muzeul Istoriei Mișcării Muncito-
rești, azi Muzeul Țăranului Român), unde am lucrat
până la începutul lunii iulie 1962. Simultan, serile, ac-
tivam ca figurant în Corpul de Ansamblu al Teatrului
Tineretului (afiliat Teatrului Național din București) în
spectacole precum piesa de inspirație folclorică Înșir-te
Mărgărite de Victor Eftimiu, autor care și-a adaptat tex-
tul piesei sale din 1911 spre a răspunde cerințelor ideo-
logice ale zilei sau în idila lui Vasile Alecsandri Sânzi-
ana și Pepelea transformată și ea într-un fel de „musi-
cal” de către compozitorul Ion Vasilescu, rolul titular
masculin fiind deținut de Ion Dacian, totul pe fundalul
unei farse cu adresă directă la atmosfera degajată de po-
liticianismul găunos aflat la cârma Țării. În ambele fe-
erii, rolul principal feminin a fost deținut de actrița Lia
Șahighian, una dintre fiicele cunoscutului regizor de
teatru Ion Șahighian. Am reușit să fiu primit în figurația
și corul acestor spectacole datorită faptului că însoțeam
la teatru pe sora mea Nella, care era cu doi ani și ceva
mai mică decât mine. Ea fusese distribuită în câteva

momente solistice ale baletului coregrafiat de Floria
Capsali și Mitiță Dumitrescu, în al căror Studio (situat
în Blocul Mica de pe Calea Victoriei, care la parter găz-
duia vestita Cofetărie „Nestor”) sora mea s-a instruit,
din fragedă copilărie. Am făcut figurație și în filmul
Nepoții Gornistului al cărui scenariu era semnat de Ce-
zar Petrescu și Mihail Novicov, în regia lui Dinu Ne-
greanu, având drept cameraman pe Ovidiu Gologan. La
un moment dat, într-o ședință sindicală organizată de
actorii Teatrului Tineretului (care se folosea de sala de
protocol a fostului Liceu Sf. Sava, amenajată pentru
montarea spectacolelor profesioniste), am asistat la de-
clamarea a două capodopere ale lui Mihai Eminescu
(neincluse în programa și manualele școlare ale mo-
mentului proletcultist), respectiv: Scrisoarea III și Lu-
ceafărul - pe voci distincte, parte dintr-un construct po-
lifonic, ca într-un oratoriu. Nu întâlnisem încă o aseme-
nea rostire. Atunci am realizat că Eminescu își structura
poemele mai întinse, în virtutea unei dinamici scenice
cu un profund spirit dramatic, probabil inspirat, cum am
constatat mai târziu, din contactul cu teatrul shakespea-
rian. De pildă, pe lângă alți interpreți de talie precum
Ion Gingulescu, Alexandru Pop-Marțian sau mai tână-
rul posesor al unui excepțional talent de tribun, George
Marcovici, care a dat glas cutremurătorului pamflet ce
încheie Scrisoarea III, povestitorul cu care debutează
Luceafărul era interpretat de sensibila și încântătoarea
actriță Doina Tuțescu (soția actorului emerit al scenei și
al celei de a șaptea arte, Emil Botta, dublat și el de liris-
mul tainic al unui magnific poet). Am plecat de la acel
sublim eveniment epifanic, alt om! M-am căsătorit pu-
țin după împlinirea majoratului, care se redusese pasă-
mite din rațiuni electorale, la vârsta de 18 ani, asu-
mându-mi în mod deplin responsabilitățile vieții adulte.
Rep.: Când ați reușit să vă direcționați spre limba en-
gleză, dorită din începuturi?
Șt. S.: Profesional, îmi doream să-mi pot continua stu-
diile, dar nu puteam decide exact în ce direcție anume.
Începutul a fost conjunctural determinat de mai mulți
factori. Intrarea mea la facultate s-a datorat în primul
rând decesului lui Stalin, după care s-a stârnit un vânt
nou în atmosferă, fapt care lăsa impresia cel puțin că se
evaporase criteriul privitor la originea socială „nesănă-
toasă” în selecția candidaților la admiterea în învăță-
mântul superior, cu excepția câtorva discipline precum
Dreptul, Filozofia și Istoria. Așadar, în toamna anului
1953 m-am hotărât să dau examen de admitere la o fa-
cultate care implica stăpânirea englezei. Pentru aceasta
m-am pregătit după manualul lui Candrea și Adamen-
scu, English without Tears. În vara acelui an s-a desfă-
șurat la București Festivalul Internațional (de orientare
comunistă) al Tineretului și Studenților, la care au venit
mulți străini, întâmpinați pretutindeni cu pancarde, lo-
zinci, panouri pe care scria Welcome, cuvânt care suna
distonant și în același timp încurajator. Rafturile maga-
zinelor s-au umplut cu produse alimentare, altminteri
288
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
restricționate drastic în Republica Populară Română,
flori peste tot, veselie generală, atmosferă de carnaval
în care noi, cei de la teatru, purtam constumația piesei
Sânziana și Pepelea. Simțind aerul de destindere poli-
tică, eu decisesem să dau admitere la recent înființatul
Institut de Limbi Străine, care pregătea interpreții pen-
tru diplomație, unde la admitere nu se cerea proba de
limbă străină, aceasta urmând să fie deprinsă și apro-
fundată acolo. Mie însă, la înscriere, aflată în ultima zi,
mi s-a explicat că nu mă pot califica pentru respectiva
instituție datorită originii „nesănătoase”. Cu bunăvo-
ință, totuși, am fost sfătuit să alerg în ultima jumătate
de oră, pe care o mai aveam la dispoziție, spre Faculta-
tea de Filologie, unde Secretara Smara m-a înscris au-
tomat la specialitatea engleză ce i se comunicase tele-
fonic de către binevoitorul secretar de la Institutul de pe
Schitu Măgureanu. Urma să dau examen scris și oral la
limbile română și engleză, dar pe aceasta din urmă nu o
stăpâneam. Salvarea a venit de la cele șase materii ce se
adăugau examenului oral, care transformau Admiterea
într-un nou Bacalaureat. S-au înscris 60 de candidați pe
12 locuri, din care unul era deja ocupat în afara concur-
sului de către o absolventă cu media de liceu maximă în
toți anii. La engleză, atât proba scrisă, cât și examinarea
orală le-am dat cu aceeași examinatoare, asistent uni-
versitar Paula Iancovici. La proba scrisă, dânsa a înce-
put prin a citi rar, apoi normal și a treia dată mai repede
un text din manualul școlar, necunoscut mie. Pe urmă
ni l-a dictat, cerându-ni-se să-l traducem în română. Eu
nici nu înțelesesem tot ce a citit examinatoarea, așa că
nu aveam cum să reproduc textul integral și cu atât mai
puțin să-l traduc. Desigur, cât am putut desluși, am
scris. Apoi am tradus textul lacunar și aproximativ. La
proba orală nu se examina individual, ci în ordine alfa-
betică, în serii de câte 4 sau 5 candidați. Examenul con-
sta din câte o frază în jurul căreia se angaja o discuție
lexico-gramaticală cu fiecare dintre candidați, întrucât
unele răspunsuri se pretau la a fi corectate. Șansa a făcut
ca eu să fiu ultimul în seria mea și din greșelile prede-
cesorilor, folosindu-mă și de situațiile din gramatica
limbii române, prin analogii sau diferențe, să produc co-
erent răspunsuri mai plauzibile. Am simțit, văzându-i
zâmbetul că-mi aprecia performanța. Nu m-am înșelat!
Reușisem să fiu admis pe unul dintre cele 11 locuri dis-
ponibile. Am reîntâlnit acea providențială persoană de-
a lungul studenției, mai ales la seminariile de curs prac-
tic. Iar ulterior, când am devenit colegi de Catedră, am
putut chiar colabora pe tărâmul specializării mele în li-
teratura victoriană, la care dânsa își alesese un seminar
de referate. În anul al II-lea îndrumătoarea grupei noas-
tre era o americancă, Erie Grosz-Podea, fiica unui pas-
tor de origine transilvană care își botezase copiii după
numele Marilor Lacuri, ce separă la Nord pe o bună por-
țiune Statele Unite de Canada. Noi, studenții, eram ne-
plăcut impresionați de pronunția ei cu marcat accent
american, pe lângă multe alte inexprimabile nemulțu-
miri. Dr. Ana Cartianu, cu care m-am întâlnit pentru
prima oară în anul al III-lea, era singurul cadru didactic

care studiase engleza la nivel universitar în Anglia și
care gira, de fapt, învățământul anglistic la Universita-
tea din București, încă de la întemeierea Catedrei de
limba și literatura engleză în toamna anului 1936. De-
venită apoi asistentă a Profesorului Dragoș Protopo-
pescu de la numirea sa prin concurs, Profesor titular-Șef
de Catedră, provenit de la Universitatea din Cernăuți,
unde cu niște ani înainte înființase acolo, în capitala Bu-
covinei, Catedra de engleză. Un transfer benefic pentru
sine și disciplina anglisticii, întrucât Bucovina de Nord
a fost anexată de U.R.S.S. în urma ultimatumului din
toamna anului 1940, potrivit Pactului Sovieto-German
din 23 August 1939. Ana Sofia Tomescu (devenită prin
căsătorie, Cartianu) a fost profesoara de engleză a tutu-
ror profesorilor de engleză formați la București, de pe
urma cărora am beneficiat ulterior și eu. Dar până
atunci, în anul II am cerut permisiunea să audiez cursu-
rile de gramatică ale dirigintelui anului I, lector Leon D.
Levițchi, care își propusese să predea sistematic grama-
tica limbii engleze în care se specializase cu precădere.
Știam încă din liceu de reputația sa de profesor eminent.
L-am audiat un semestru, deși eu dorisem să continuu
cu dânsul cursul de un an întreg. Diriginta mea de an a
socotit că în felul acesta reputația sa va avea de suferit
și își va pierde studenții, drept care și-a reclamat colegul
Levițchi la Decanat. Am fost rugat de profesorul Le-
vițchi să renunț, ceea ce a reprezentat pentru mine o
reală pierdere. Decan era Academicianul prof. univ.
Alexandru Graur, care s-a purtat foarte amabil cu mine,
arătându-și bunăvoința prin a-mi da șansa să mă mut la
Secția limbilor clasice, între care latina, la care era real-
mente branșată limba engleză, ceea ce îmi putea fi pe
parcurs de mare ajutor. Am refuzat un asemenea pas,
pentru că nu mă simțeam capabil să iau totul de la capăt.
Șansa mea totuși a fost că profesorul Levițchi m-a re-
comandat unui prieten, anglistul Dan Duțescu, atunci
fără posibilitatea de a se angaja în vreun serviciu, dato-
rită faptului că fusese în ultimii ani de studenție secre-
tarul particular al fruntașului comunist Lucrețiu Pătrăș-
canu, care nu de mult fusese executat. În ciuda propriei
sale strâmtorări materiale, profesorul Dan Duțescu, au-
zind că am soție studentă și o copilă nou născută, mi-a
dat lecții fără vreo compensație bănească. Mai mult, aș
putea spune că ulterior mi-a tutelat o serie de momente
cruciale din cariera mea de anglist. Am avut un formi-
dabil al treilea an, când grupa mea a beneficiat de șansa
întâlnirii cu profesoara Ana Cartianu la cursurile de Ro-
mantism și Victorianism ținute de dânsa, precum și la
un seminar introductiv de literatură americană și la altul
de transpunere a unor texte românești de proză literară
în limba engleză. Am continuat studiul până la finele
primului semestru al anului IV, care era și penultimul al
ciclului academic, incheiat printr-o sesiune de exa-
mene, în urma căreia am constatat că fundamentarea
mea în domeniul limbii și literaturii engleze ajunsese
cumva la apogeu, dobândind la toate cele patru exa-
mene de specialitate la sesiunea din ianuarie 1957 cali-
ficativul maxim. Când mi-era lumea mai dragă, pe
289
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
fundalul unui miting studențesc de sprijin a ceea ce s-a
numit în toamna anului 1956 „contrarevoluția din Un-
garia”, -- la care, deși convocat, nu am participat nici
eu, care aș fi riscat să pierd serviciul zilnic de opt ore,
și nici soția mea, studentă în anul al II-lea la Biologie,
dânsa fiind însărcinată cu al doilea copil, la o cercetare
a dosarelor celor rămași neafectați de arestările, anche-
tele, și procesele cu grele condamnări politice ale parti-
cipanților, s-a constatat că pătrunseseră în universitate
fii și fiice ale unor “dușmani ai poporului”. Deși eram
în continuare muncitor-laborant, ne-am pomenit exma-
triculați amândoi pentru ceva la care nici eu, nici soția
mea, care tehnic vorbind nu fusese convocată, nu parti-
cipasem. Nici măcar posibilitatea de a face o contestație
nu mi-a fost îngăduită, căci fusesem șters cu o linie ro-
șie din condica de prezență, pe o lună în urmă. Am făcut
totuși contestații la mai multe instanțe, toate respinse cu
cinism. Excluderea, în perpetuitate, din toate instituțiile
de învățământ superior a reprezentat o pedeapsă neme-
ritată. Eu aveam un job greu, în mediu toxic de opt ore
zilnic, în săptămâna de șase zile lucrătoare, ca să-mi în-
trețin familia. Locuiam într-o singură cameră cu doi co-
pii, în fosta casă părintească din Bulevardul Tolbuhin
28 (fost Pache Protopopescu) pentru care plăteam chi-
rie. În altă cameră s-au restrâns părinții și sora mea, iar
în a treia, despărțită printr-un glasvand, locuia un cuplu,
prin repartiție, altfel oameni de treabă. Dar toți folo-
seam o singură baie, aceeași bucătărie, încălzindu-ne cu
lemne. Un adevărat coșmar! Ca laborant, având familie
cu doi copii și un al treilea în iminentă perspectivă, am
primit în aprilie 1961 un apartament de trei camere cu
chirie, situat pe Calea Griviței, la Piața Chibrit. În de-
cembrie 1960 spre sfârșit, la fel de inexplicabil cum fu-
sesem exmatriculat, aveam să fiu reprimit în facultate,
dar cu anumite condiții. Întrucât nu ni se putea reproșa,
nici mie, nici soției mele, că am fi participat în 1956 la
o acțiune antistatală, de adeziune față de „contrarevolu-
ția” din Ungaria, ci doar pentru că prin studiul unei
limbi străine și mai ales al limbii engleze, eu eram în
pericolul de a mă izola și îndepărta de „statul dictaturii
proletariatului al republicii populare”. Se impunea, deci
să accept o dublă specialitate, din care Româna era obli-
gatorie, pe lângă limba străină inițial aleasă. Am primit
ideea, însă am avut de recuperat trei ani în specialitatea
filologiei române, cu materii grele ca de pildă, grama-
tica istorică, literatura în limba slavonă, literatura ro-
mână veche etc. Astfel, după patru ani de așteptare, s-
a produs acea reabilitare, sub forma unei invitații de a
merge la Secretariatele facultăților respective spre a fi
înscriși în anul IV pentru anul academic 1960-1961!
Soția mea, care era însărcinată și urma să crească trei
copii, nu a putut accepta acea revenire. Eu însă, am de-
cis să repet anul al IV-lea unde obținusem (precum soția
mea) în sesiunea din ianuarie 1957 numai calificative
maxime, la toate examenele programate! Surpriza am
avut-o când am aflat că trebuia să mai susțin într-un
timp record zece examene specifice filologiei române
din primii trei ani de studii, drept corectiv pentru lipsa

de patriotism a studenților de la disciplinele umaniste,
la care se adăugau și cele din anul IV, care era pe jumă-
tate parcurs, atât la specialitatea română, cât și la en-
gleză, unde nu s-a acceptat echivalarea celor deja obți-
nute, pe motiv că programele și profesorii titulari de
curs se schimbaseră între timp! Acest maraton de exa-
mene (pentru care nu existau cursuri tipărite, numai bi-
bliografii) era menit să descurajeze pe de o parte sau să-
i anihileze nervos pe cei temerari. Am acceptat acest joc
cu costuri inimaginabile, precum primejdia cronicizării
astenice și a dezechilibrului psihic.
Rep.: Ce izbânzi în plan literar au motivat și explicat
prestigiul de care s-a bucurat traducătorul și scriitorul
Ștefan Stoenescu în România anilor grei ai comunismu-
lui?
Șt.S.: La Laboratorul de Geochimie, unde mare parte a
documentației era în engleză, ca și mai apoi la Serviciul
de Documentare a Institutului Meteorologic, unde în iu-
nie 1962 am fost repartizat după terminarea studiilor fi-
lologice, temeinica cunoaștere a limbii engleze mi-a
asigurat o poziție privilegiată. La facultate cursurile sau
seminariile durau de pe la 7.30 dimineața până pe la
orele 13.30, când apucam drumul per pedes până la Pi-
ața Victoriei ajungând la serviciu la ora 14.00 pentru
cele opt ore de activitate remunerată. Acolo între alte
operațiuni de laborator, traduceam adesea metodele de
analiză. Conta enorm exactitatea traducerii și ca atare
principalul obiectiv era fidelitatea reproductivă a conți-
nutului originalelor publicate mai ales în America sub
forma tratatelor de geochimie, un domeniu, atunci, re-
lativ nou în explorarea geologică, vizând depistarea fi-
loanelor sau zăcămintelor de metale neferoase. În iunie
1957 am dat „Examen de traducător”, tutelat de Acade-
mia Română, la specialitatea Beletristică, din și în En-
gleză. Examenul permitea folosirea dicționarelor. Dar
fără o tehnică a mânuirii lor rapide, dicționarele puteau
să-ți răpească timp prețios pentru terminarea probelor.
Am dobândit la acel examen note foarte bune, ceea ce
confirma pe de o parte stadiul atins de mine la facultate,
iar pe de alta îmi asigura dreptul de a colabora cu edi-
turile. Intrasem în posesia mult râvnitului „Certificat de
traducător”, absolut obligatoriu la incheierea unui con-
tract pentru traduceri literare. Se considera că licența în
filologie presupunea o cunoaștere mai ales teoretică a
limbii sursă, dar la capitolul traducerilor lipsea capaci-
tatea de a genera o versiune în limba țintă care să fie
deopotrivă fidelă și frumoasă, naturală și coerentă,
adică să se impună artistic ca o prezență distinctă. To-
tuși, resimțeam diferența dintre mine și colegii care și-
au terminat încă din 1959, fără traume și cu oarecare
tihnă, studiile universitare, cum probabil a fost destinul
împlinit al unui valoros și dotat coleg de la Franceză, pe
numele său Livius Ciocârlie. Încă de la finele anului al
IV-lea în iunie 1961, m-am adresat profesorului Leon
Levițchi, rugându-l să-mi îndrume lucrarea de diplomă,
axată pe o analiză a poeziei lui Robert Browning, poet
290
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
pe care știam că îl admiră și despre care primul contact
l-am avut în cadrul unei teme primite de la profesorul
Dan Duțescu care mi-a cerut să produc o succintă ana-
liză asupra poemului Evelyn Hope. Profesorul Levițchi
mi-a replicat că Robert Browning nu ar fi un subiect
potrivit, dat fiind latura religioasă a creației sale. Ca fiu
de preot, pe de altă parte, implicarea într-o asemnea lu-
crare i-ar fi putut crea și îndrumătorului neplăceri pe li-
nie ideologică. Pe scurt, mi-a dat să înțeleg că nu mă
sfătuiește să insist asupra acelei alegeri și chiar mai
mult că n-ar fi indicat să colaborăm într-o zonă în care
aprecia că nu posedă expertiza maximă cerută, așa cum
se simțea în domeniul dramaturgiei Renașterii. Des-
cumpănit de această împrejurare, m-am adresat cu ace-
eași propunere tematică Doamnei Profesor Ana Carti-
anu, care m-a încurajat și mi-a cerut să-mi definesc cât
mai precis subiectul. Așa s-a născut ideea de a aborda
raportul poetului cu problematica inspirată de tribulați-
ile conflictuale din lumea antichității clasice, mai cu
seamă a influenței demersului psihologic datorat lui Eu-
ripide, iar teza cu titlul Robert Browning, discipol și cri-
tic al lumii antice / (Robert Browning -- Critic and Dis-
ciple of the Ancient World) a fost susținută la finele anu-
lui al V-lea, în fața unei comisii alcătuite din decanul de
atunci, Profesorul Ion Coteanu, membru corespondent
al Academiei, Profesor Zoe Dumitrescu-Bușulenga și,
firește, Profesor Ana Cartianu.
Rep.: Se vede ușor că drumul dumneavoastră profesio-
nal s-a întâlnit în câteva puncte cu Leon Levițchi. Când
l-ați revăzut pe profesorul Levițchi?
Șt.S.: Zece ani după absolvire, în 1972, Profesorul Leon
Levițchi, - căruia îi devenisem din 1964 coleg în Cate-
dra de limbă și literatură engleză (cu dânsul, de fapt, mi-
am susținut în 1966 examenul de definitivare în învăță-
mântul superior), - ținând cont că mă specializasem în
poezia lui Robert Browning, m-a invitat să scriu Prefața
la o selecție de poeme traduse de către dânsul din opera
acelui poet, selecție care a și apărut (însoțită de prefața
respectivă) în colecția Poesis la Editura Univers din Bu-
curești. Apoi, una din cele două fiice ale sale, Veronica,
m-a rugat să-i îndrum lucrarea de licență. Very Levițchi
a devenit între timp o reputată profesoară și directoare
de studii la Liceul I.L. Caragiale din Capitală. Mai târ-
ziu, în 1986 s-a ivit prilejul să scriu prefața la romanul
Noapte și Zi de Virginia Woolf, transpus în română de
fosta mea studentă. Este explicabilă atitudinea sa pru-
dent-rezervată, ca fiu de preot, în vremea aceea, obligat
la un moment dat să-și dea demisia, căci se aprecia că
nu mai poate rămâne prodecan, în urma căsătoriei celei
de a doua fiice, Liana, și ea anglistă, în Occident. Nu se
putea trece ci vederea adevărul că Leon Levițchi avea o
valoroasă operă lexicografică. El coordonase ediția de
opere complete ale lui Shakespeare în strai românesc și
crease numeroasele sale versiuni din și în engleză: Tea-
trul Renașterii engleze, Theodore Dreiser, Jonathan
Swift, Ralph Waldo Emerson, Beowulf, Balade

populare românești, Eminescu, Coșbuc, Goga, la care
trebuie adăugate și studiile sale de shakespearologie.
Toate aceste publicații îl situează în prim-planul perso-
nalităților anglistice românești. După patru ani de ab-
sență, m-am întors în toamna lui 1991 în țară, venind
din America, în calitate de profesor ospitant (i.e. invi-
tat), pentru a preda un semestru la Alma Mater. Ne-am
revăzut atunci copleșiți de emoție la sediul Catedrei.
Din America îi trimisesem în răstimpuri apariții noi în
critica shakespeariană. Mi-a mărturisit precipitat -- pre-
simțind poate ca avea să fie ultima noastră conversație
-- ceea ce știam prea bine, că nu a fost un militant poli-
tic, dedicându-se total profesiei. După pensionarea for-
țată, profesorul Levițchi a folosit răgazul astfel creat
transpunând în limba engleză pentru editura lui Iosif
Constantin Drăgan din Italia și sub egida UNESCO,
ediția princeps (din 1941) a monumentalului op Istoria
literaturii române de la origini până în prezent de Ge-
orge Călinescu. Neîndoios, în afara lui Leon Levițchi,
nimeni nu ar fi putut duce la bun sfârșit o asemenea lu-
crare mustind de citate din zeci de contexte de epocă și
sute de mostre stilistice individuale. Deși compensat, se
pare, regește, totuși numele său nu a fost tipărit nici pe
copertă, nici măcar pe foaia de gardă, ci, în urma lui I.C.
Drăgan, de-a valma în grupul de tehnicieni! În realitate,
această traducere a însemnat o adevărată încununare a
unei vieți care ar mai fi putut continua dincolo de cei 73
de ani. Leon Levițchi merita din plin să fie ales acade-
mician pentru toate contribuțiile sale de excepție la cul-
tura română. O astfel de recunoaștere s-ar cuveni con-
firmată postum. La marea despărțire de la Cimitirul
Bellu, când sicriul era coborât încet în mormânt, Andrei
Bantaș, unul dintre studenții săi cei mai dotați și afini,
preluând replica lui Horațio din Tragedia lui Hamlet de
William Shakespeare, i-a adresat Maestrului vorbele de
rămas bun: Good night, sweet prince … [V / II / 364]
Rep: Cum ați debutat publicistic, domnule profesor
Stoenescu?
Șt.S.: Articolul meu de debut absolut apărut, după un
an de la prezentare, în revista “Secolul 20” nr.2 (febru-
arie, 1966), care a tot amânat publicarea lui. Este drept
că aceasta nu era o revistă oarecare. Pe vremea aceea,
redactor-șef era Marcel Breslașu, care avea 3 adjuncți.
Dintre ei, Dan Hăulică a devenit noul redactor-șef și lui
i se datorează faptul că “Secolul 20” a devenit o revistă
cunoscută în întreaga lume. Ca să apară acel prim eseu
critic al meu a intervenit însăși Domna Profesor Ana
Cartianu. Aveam un volum amplu cu versiuni româ-
nești ale poeziei lui Wallace Stevens (1879-1955), dar
lâncezea și publicarea lui. Dumitru Mazilu, Redactorul
Șef al Editurii Univers făcea mereu observația că nu-
mele acestui poet nu apare în dicționare și nu înțelege
de ce ar trebui să-l promoveze românii, dacă și în Ame-
rica era insuficient cunoscut. Era și nu era însă această
situație o realitate incontestabilă. Astăzi, Wallace Ste-
vens este considerat a fi cel mai important poet
291
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
modernist american, unanim recunoscut de critica ame-
ricană. După ce m-am transferat de la Institutul Meteo-
rologic, unde ținusem și o conferință în aer liber: Emi-
nescu -poet meteorolog, fapt care i-a iritat pe unii audi-
tori datorită lungimii expunerii și ploii ce se abătuse, am
activat aproape doi ani la Biblioteca Centrală Universi-
tară din București, ca documentarist în științele sociale,
elaborând referate bibliografice asupra lucrărilor redac-
tate și publicate pretutindeni în limba engleză.
Din 1962 am început să predau la recent înființata Uni-
versitate Populară București, unde la cursul seral parti-
cipau cursanți adulți. În cei 15 ani cât am activat acolo,
- devenisem între timp șef al departamentului, format
din 40 de profesori, selectați în bună parte de mine din-
tre foști merituoși absolvenți de filologie engleză cu
participarea a circa 2000 de auditori, mai toți cercetători
în domeniul lor de activitate și, deci, superior motivați.
Tot la această instituție, denumită ulterior cultural-ști-
ințifică, în 1977, țineam în tandem cu regretata profe-
soară de franceză Irina Mavrodin, o prelegere în Sala
Dalles pe tema Formalismului literar. La acel curs,
Prof. Mavrodin a prezentat mișcarea Letrismului, fon-
dată în 1946 la Paris de un român strămutat în Franța,
Isidore Isou dimpreună cu Maurice Lemaître, care în
vremea când se epuizase simbolismul, au experimentat
o formă mai aspră a jocului de sunete, ca libertate este-
tică. Eu am făcut prezentarea generației BEAT, care un
deceniu mai târziu la New York și San Francisco în di-
sensiune cu realitatea politico-economică, militară și
socio-culturală, se manifestau asemeni „tinerilor furi-
oși” din Anglia, acuzând generația părinților pentru in-
sensibilitatea față de situația tinerilor, dar și a multor
alte categorii de marginalizați. Am declamat dintr-o an-
tologie de poezie americană recentă (azi denumită pos-
tmodernă) începutul poemului lui Allen Ginsberg inti-
tulat Howl, în original: Urletul, care tocmai atunci apă-
ruse în românește în revista ”Luceafărul”. Era în poe-
mul acesta un crescendo al revoltei cauzate de descon-
siderarea generației tinere. La citirea acestui text, poetul
ajunge la un grad înalt al invectivei pamfletare, iar în
sala Dalles, unde se ținea cursul, s-a produs rumoare. În
loc să aprecieze revolta dezlănțuită a beatnicilor, în sine
ceva cu un caracter revoluționar incontestabil, cursanții
mei, oameni în vârstă mai ales, s-au simțit contrariați,
nu atât în fața situației intolerabile față de care păreau
indiferenți, cât împotriva limbajului poetic agresiv
peste măsură. Dovedeau astfel că nu înțeleseseră împo-
triva cui se rostise poetul tribun. Nu mai tolerant s-a do-
vedit Secretarul Centrului Universitar PCR din Capi-
tală, când la audierea benzii magnetice care înregistrase
tacit cursurile noastre, a decis mânios la culme înlătu-
rarea mea dintr-o funcție didactică ce o deținusem 15
ani încheiați, din ‘62 până în ‘77!
În anul 1964 am devenit asistent la Catedra de anglistică
a Universității din București cu normă didactică în-
treagă, dar numai în regim provizoriu adjunct professor
(cum i se spune aici în America unui deținător al titlului
de doctor dar fără tenure); „la plata cu ora” (cum i se

spunea în România unui licențiat, angajat temporar). Nu
eram angajabil, pentru că fusesem exmatriculat! Depu-
neam cererea să fiu acceptat ca asistent, pentru că șeful
statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej făcuse apropierea de
Occident, fapt ce înregistra un adevărat aflux la specia-
litatea Engleză. Fiecare an academic avea acum înscriși
200 studenți, o mare diferență față de promoția mea
când intraserăm în toamna anului 1953, doar 12 stu-
denți. După acel „aprilie 1964” al deschiderii spre Vest,
se simțea o nevoie acută de profesori la Facultate, dar
inerțiile birocratice se țineau lanț atât timp cât Profeso-
rul geograf Grigore Posea era Director-general al Învă-
țământului superior și deciziile sale erau dictate de imo-
bilismul său ideologic. Am insistat însă, depunând pe-
riodic cereri de primire în învățământul superior. Și
printr-o șansă conjucturală, am sărit în fine și ultimul
pârleaz! Doamna Decan Ana Cartianu m-a anunțat te-
lefonic că la Minister se semnase, în absența lui Posea,
plecat într-o călătorie la Paris, numirea mea ca asistent
universitar. Drept care în toamna anului 1966 mi-am fă-
cut transferul de la B.C.U. la Facultatea de Filologie. A
urmat programarea examenului de titularizare despre
care tot ce țin minte este titlul tezei mele la proba esen-
țială de „retroversiune” la respectivul examen și anume:
A Glorious Morning. Alegerea acelui adjectiv în locul
uzualului “Wonderful” l-a impresionat, se pare, pe pro-
fesorul Levițchi! În acel moment nu aveam suficientă
cercetare științifică, dar făcusem traduceri care erau pu-
blicate. În acest context, primul meu eseu scris pentru
“Secolul 20”, intitulat Exercițiul esențial: Wallace Ste-
vens și George Enescu. constituia un fapt de o impor-
tanță unică, având în vedere că un mare poet american
decupase dintr-un interviu cuvintele lui George Enescu:
“J'ai passé trop de temps à travailler mon violon, à vo-
yager. Mais l'exercice essentiel du compositeur -- la
méditation -- rien ne l'a jamais suspendu en moi ...Je vis
un reve permanent, qui ne s'arrete ni nuit, ni jour.”
Wallace Stevens a așezat cuvintele compozitorului ro-
mân, care semna Georges Enesco, drept motto-ul poe-
mului său The World As Meditation -- Stevens se re-
vendica estetic vorbind de la gândirea lui Platon, fapt
pasamite neortodox în plină perioadă „socialistă” -- ! La
primul Simpozion Internațional ținut în 1967 la Bucu-
rești, dedicat personalității și operei lui Brâncuși, am
publicat în „Contemporanul” eseul Wallace Stevens și
Constantin Brâncuși, pornind de la o scrisoare adresată
de Stevens unui estetician, în care face aprecieri asupra
tehnicii esențialist-abstracte a sculptorului român, ale
cărui opere populau colecțiile și muzeele americane.
Mă gândeam, așadar, să dezvolt o teză de doctorat asu-
pra acestei implicări meditativ-abstracte (sau temporal-
spațiale) a lui Wallace Stevens apropo de impactul con-
temporanilor săi Enescu și respectiv Brâncuși asupra
sensibilității sale. Consideram că ar exista deci, o con-
fluență între cei doi maeștri, care se corelau în sensibi-
litatea lui Stevens. Era o modalitate de a atribui moder-
nismului românesc o convergență sau chiar o sinteză
identitară între acești termeni-cheie. Am pornit
292
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
examenele și referatele necesare ilustrării temei alese,
dar de la Centrul Universitar PCR a venit ucazul să fiu
oprit sau chiar să aleg alt subiect de teză. După un prim
alt eșec, cumva previzibil, pe care evit sa-l evoc în acest
context, mă simțeam profund nedreptățit. Am ales alt
subiect, o teză, cum am afirmat deja, asupra poetului
victorian britanic Arthur Hugh Clough care a petrecut
și un semnificativ sejur în America (timp în care a mo-
dernizat limba traducerii lui John Dryden a Vieților lui
Plutarh). Am început documentarea, ca după un răs-
timp, să aflu că s-a revenit de la același Centru la subi-
ectul Stevens! Pentru mine, acest du-te-vino a însemnat
prea mult. Am avut, așadar cel puțin două teze de doc-
torat, ambele stopate potrivit bunului plac nomenclatu-
rist și niciuna dusă până la capăt. Nici sub raport strict
profesional nu am reușit să trec pragul de lector, chiar
dacă devenisem “Titular de Curs la Specialitatea A”
(Senior Lecturer, cum i se spune în sistemul britanic),
în care mi-au cantonat întreaga carieră.
Rep: Ce realizări v-a adus, stimate domnule profesor,
munca de traducător, adevărata piatră de încercare a
activității unui anglist?
Șt.S.: Traducerea literară este o problemă de transpu-
nere, de naturalizare, de aclimatizare într-o altă limbă,
de echivalare, de translație, nu de suprapunere totală.
Traducerea beletristică nu se pretează la o reproducere
mot-à-mot. Față de traducerea de texte tehnice, cea ar-
tistică presupune o asimilare a idiolectului dezvoltat de
respectivul scriitor. Profesorul Levițchi în plimbările
noastre de la o clădire la alta a facultății îmi revelase
faptul că “traducerea este ocnă”.
Cu „Certificatul de traducător beletristic autorizat din
1957”, îmi ajutam implicit colaboratorii, care nu-l
aveau. Devenisem, așadar, financiar vorbind, membrul
valabil pentru semnarea unui contract editorial de tra-
ducere. Am colaborat intens la versiunile poetice cu po-
etul-arhitect Constantin Abăluță timp de peste 15 ani,
încă de la debutul din 1966 de la “Secolul 20”. Dar
prima lucrare tradusă, care a fost editată ca volum a fost
Arhitectura peisajului, a americanului John Ormsbee
Simonds, carte care avea la bază principiul armonizării
construcției, în speță, a celei publice, cu peisajul natural
înconjurător. Fusesem solicitat în acest sens de arhitec-
tul prof. univ. dr. Anton Moisescu, Președinte la acea
vreme al Uniunii Arhitecților din România, iar cartea a
fost publicată în 1967 de Editura Tehnică. Arhitectura
peisajului se predă folosind aceasta traducere în toată
rețeaua institutelor de profil din România. După absol-
virea facultății, angajat la Institutul de Meteorologie din
București, am colaborat la primul Dicționar meteorolo-
gic poliglot (eu răspunzând mai ales de echivalențele
englezești). În 1961, americanul Wayne C. Booth, pro-
fesor la University of Chicago, pe care l-am urmărit la
un congres, publicase o carte pe care eu mi-am procu-
rat-o și am tradus-o, în colaborare cu anglista Alina
Clej, scoasă la Editura Univers în 1976. Este vorba de

Retorica romanului (The Rhetoric of Fiction), care nu
poate lipsi din arsenalul niciunui romancier de ficțiune.
A fost recenzată la timpul său de criticul Nicolae Ma-
nolescu, autor el însuși al cunoscutei clasificări a roma-
nelor romanești in volumul intitulat, Arca lui Noe. În
următorii doi ani am publicat în traducere două romane
de Henry James, Ce știa Maisie și Vârsta ingrată apă-
rute respectiv în 1977 și 1978 la editurile Univers și
Eminescu. Precum și volumul selectiv din opera poetu-
lui american, W.S. Merwin, tot în 1977 la Univers, tran-
spunere în colaborare cu C. Abăluță. Astfel am îndepli-
nit baremul numeric și profilul abilităților pentru a fi
confirmat membru titular al Uniunii Scriitorilor, unde
în 1974 fusesem acceptat ca membru al Fondului Lite-
rar (un fel de casă de ajutor financiar rezervată literați-
lor la încput de carieră sau liber profesioniști) în baza
volumului de debut editorial menționat mai sus, a co-
traducerilor din doi poeți americani și doi poeți englezi:
Wallace Stevens, Univers, Poesis, București, 1970 --
Dylan Thomas, Univers, Orfeu bilingv, București,
1970 -- Theodore Roethke, Univers, Poesis, București,
1973 -- Edward Lear, Albatros, București, 1973 și a
textelor dintr-o versiune a cărții francezului Serge Fau-
chereau, Lecture de la poésie américaine, Paris, 1968 /
Introducere în poezia americană modernă, Minerva,
BPT 810, București, 1974, unde pe lângă traducerea co-
mentariului am compus un amplu Tabel cronologic
(pentru întregirea imaginii propuse în lucrare) cât și o
Prefață plecând de la acel impuls complementar.. Tot
la capitolul Proză beletristică se înscrie și volumul
americanului Eric Protter, Pictori despre pictură, la
care am adăugat un capitol dedicat pictorilor de seamă
români despre arta lor, Meridiane, București, 1972. Pe
lângă aceste publicații editoriale am scris prefețe pentru
o serie de autori americani sau englezi precum Henry
James (la romanul Ambasadorii), Univers, București
1972, Arnold Bennett (la romanul Două vieți / The Old
Wives’ Tale) Minerva, BPT 803-4-5, București 1974, la
volumul de poezii de Robert Browning, Univers, Poe-
sis, București, 1972, menționat deja, la volumul Eseuri
de T.S. Eliot, Univers, București, 1974. S-ar putea adă-
uga aici și o serie de eseuri publicate în reviste, precum
„Astra” (Brașov), „Secolul 20”, „Limbile Străine în
Școală” (organ al Societății de Filologie, al cărei mem-
bru am devenit în 1970), „Analele Universității din Bu-
curești”, „Viața Românească”, „România Literară”,
„Luceafărul”, precum și două îngrijiri de ediție inte-
grale ale unor opere clasice recomandate pentru uzul li-
ceelor și altor contexte de învățare a limbii engleze,
scoase la Editura Didactică și Pedagogică din București
(Lewis Carroll, Alice in Wonderland, în colaborare cu
Hermina Iacobsohn, în 1971 și, singur, The Rose and
the Ring de William Makepeace Thackeray, în 1975.
Am evocat această listă incompletă spre a sublinia cât
de puțin a contat ea în ochii Comisiei de Validare a Uni-
unii Scriitorilor. Să fi fost oare aportul desconsiderării
generale a traducerilor și comentariilor culturale asupra
literaturilor străine? Sau să fi fost la mijloc condiția mea
293
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
de marginalizat și cândva samavolnic exclus din siste-
mul educațional superior? Să fi contat tacit încă condi-
ția mea socială „nesănătoasă” de nemembru de partid
sau să fi fost amprenta mini-revoluției culturale impor-
tate din Coreea de Nord ...? Adică, de la „doi pași îna-
inte, unul înapoi” să se fi trecut la „un pas înainte, doi
pași înapoi”!?! Mie, unul, așa mi-a căzut atribuirea con-
diției subalterne de membru al Fondului Literar.
Cred, însă, că n-am făcut nimic mai important pentru
cultura română decât să traduc din creația poetului Mir-
cea Ivănescu în limba engleză 135 poeme însumând
3000 de versuri. Pornind pentru titlu de la o culegere de
povestiri a lui Truman Capote Alte persoane, alte încă-
peri astfel redată în română de același traducător pro-
teic, care a fost Mircea Ivănescu. Am numit, așadar
acea selecție din opera lui Mircea Ivănescu: Alte poeme,
alte versuri sau other poems, other lines. Realitatea este
că sub ochii mei M.I. a trecut de la o relativă ignorare,
la celebritate, pentru că în perioada elaborării ediției bi-
lingve, din care, pe motiv că nu este hârtie, mi s-a refu-
zat tipărirea textelor în limba română, a coincis cu de-
mararea receptării sale critice. Ion Negoițescu l-a situat
pe Mircea Ivănescu printre marii poeți ai contempora-
neității. În 1982, când am încheiat transpunerea poeme-
lor lui Mircea Ivănescu în limba engleză, m-am folosit
de formula de curând împământenită “Translated from
the Rumanian of …”. Țin minte că în recenzia publicată
de Mircea Anghelescu în revista “Transilvania” de la
Sibiu a fost remarcată pozitiv adoptarea etimonului
“Rumanian”, pe care eu țineam să îl conservăm, ca mai
fireasc sau adecvat decât cel de “Romanian”, care place
americanilor și dacă a fost solicitat de delegația româ-
nilor plecată de la Ministerul de Externe din București
și prezentat la ONU în 1962, ei, americanii, nu aveau
de ce să riposteze. Urmarea a fost nefastă, provocând
confuzii cu etnia romilor. În realitate, fonetismul limbii
engleze indică incompatibilitatea ei. În 1972 am publi-
cat lucrarea lui Eric Protter, autorul antologiei Painters
on Painting, Pictori despre pictură pe care am achiziți-
onat-o de la Anticariatul situat la parterul blocului Scala
din București. La solicitarea dnei redactor dr. Nina
Stănculescu-Zamfirescu, am realizat sub semnătură un
capitol suplimentar antologic, de pictori români cu opi-
niile lor despre artă. Nu-i vorbă, în prefața lucrării, sem-
nată de Andrei Pleșu, am descoperit și reproșul cum că
s-a ales un autor care face prea mare caz în jurul artei
americane! Nici o vorba însă de acel Supliment la carte
în care am citat aproape exhaustiv zicerile artiștilor
plastici de prim plan ai picturii românești de la începu-
turi până la ceasul respectiv, al traducerii și publicării.
Rep.: Îmi amintesc că v-am ascultat vorbind la câteva
manifestări științifice de la Sibiu, totdeauna venind cu
idei interesante. Vă amintiți vreuna dintre ele?
Șt.S.: La Colocviile revistei “Transilvania” de la Sibiu
din 1983, conduse în acel an de profesorul universitar
Romul Munteanu, director inspirat al Editurii Univers,

eveniment la care înțeleg că ați participat și dumnea-
voastră, Doamnă Profesor Sîrghie, și deci sper că vă
amintiți că am glosat asupra conceptului de postmoder-
nism. Ideea a dobândit aripi, căci mulți au comentat
acest concept, în siajul unor atari manifestări. Printre
aceștiai, Mircea Cărtărescu având să scrie o întreagă
carte despre Postmodernismul românesc, apărută la
Edit. Humanitas în 1999, Ion Bogdan Lefter, Mircea A.
Diaconu și Mircea Mihăieș, iar de aici din Statele Unite,
direct de la sursă i-aș aminti pe Matei Călinescu, Marcel
Cornish-Pope, Mihai Spăriosu și, nu în ultimul rând, pe
Virgil Nemoianu.
Rep.: În America, termenul de postmodernism a fost fo-
losit întâia dată și de o primă perioadă de evoluție,
după părerea istoricului englez Arnold Toynbee s-a
semnalat la mijlocul anului 1870, dar adevărata lui
epocă de înflorire pornea în 1946 cu versurile lui Ran-
dall Jarrell. Evoluția curentului a continuat în Occi-
dent, trecând de la arhitectură, unde s-a manifestat prin
amestecul stilurilor gotic, clasic, baroc și art deco în
ornarea aceleiași clădiri, mixtură privită ca amuza-
ment, spre celelalte arte. Astfel literatura postmodernă
a cultivat în sens ludic și parodic o recuperare a tuturor
curentelor precedente, tratată cu instrumentele ei spe-
cifice. Care este scriitorul român care a reprezentat
postmodernismul istoria în România?
Șt.S.: Realitatea este că în străinătate s-au configurat
două atitudini divergente față de postmodernism. Unii
l-au interpretat drept un curent care s-a situat contra mo-
dernismului, printr-o radicalizare care a produs o dis-
continuitate, pe când alții l-au interpretat ca o continu-
are a modernismului. Prin anii ’80 în America postmo-
dernismul era declarat încheiat, mort. În România, Mir-
cea Ivănescu este un premergător al postmodernismului
prin opera sa poetică originală. El și-a manifestat în ese-
istică o tentă umorisică postmodernă, subliniind carac-
terul ei ludic, deopotrivă cultivat și intransigent. Optze-
ciștii „Cenaclului de luni” al lui Nicolae Manolescu au
impus curentul postmodern în poezie. În proză postmo-
dernismul s-a manifestat plenar în antologia de proze
scurte Desant, validate de Ov. S. Crohmălniceanu. În-
tâlnim și în prezent în unele cărți elemente postmo-
derne. Ce vreau să spun este că acest curent nu s-a pe-
rimat. Dacă am compara pe Mircea Ivănescu cu Randall
Jarrell, am zice că cei doi nu fac parte din aceeași fami-
lie de spirite. Randall aparține momentului existențial-
eroic al celui de al Doilea Război Mondial, în vreme ce
Mircea Ivănescu este marcat de atitudinea deschis anti-
războinică pe considerente de conștiință al unor poeți
americani ce s-au raliat tranșant participării lucide la al
doilea val neomodernist prin exemplul ironiei unor Ro-
bert Lowell, John Berryman sau Elizabeth Bishop. De
la generațiile mai vechi, desigur, s-ar putea urmări inte-
resul său pentru scrierile lui Pound, Eliot sau William
Carlos Williams. De la britanici am senzația că i-ar fa-
voriza pe Auden sau Larkin, dar mai cu seamă pe
294
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Denise Levertov. Nu-l văd pe Jarrell în această pleiadă,
deși i-ar putea aparține. Lirismul său, de intensă factură
stăruie în configurații retorice mai dense, cu interiori-
zări mai elocvente. La fel, a situa postmodernismul îna-
inte de modernism, așa cum a propus la un moment dat
istoricul Toynbee, denotă mai curând o dezorientare de
moment a istoricului în ierarhia valorilor. În ce mă pri-
vește, printre prozatorii postmoderni români i-aș men-
ționa dintr-o listă destul de lungă pe Constantin Ere-
tescu, Livius Ciocârlie și Bedros Horasangian.
Rep.: Pentru că sunteți un specialist al domeniului, ce
ne puteți spune despre cei mai reprezentativi scriitori
ai modernismului european și românesc?
Șt.S.: Modernismul la anglosaxoni s-a configurat prin
anul 1908, manifestându-se în vremea Primului Război
Mondial, până prin 1922-23. Specifică acestui curent
este incoerența, elipsa, lucrarea cu imaginea fără sens
explicit. În România, vârful modernismului a fost atins
în 1927, dar de fapt, noi nu aveam acest titlu în nomen-
clatura istoriei literare, ci doar ne-am sincronizat cu mo-
dernismul ascultând de îndemnul lui Eugen Lovinescu.
În fapt, Bacovia, Blaga, Arghezi și Ion Barbu n-au for-
mat o echipă a moderniștilor. Ei s-au afirmat individual,
având evoluții diferite. În Europa, din simbolismul fran-
cez se desprinde prin postsimbolism o generație a neo-
modernismului, un curent al elipticului. Cel mai decis
modernist este T.S. Eliot cu Tărâmul pustiit, urmat de
reconversiunea celor Patru cvartete. Poate și mai decis
modernist este prin toată opera sa James Joyce, dar în
final, el va evolua spre un post-modernism avant-la-
lettre. Ezra Pound a mediat modernismul pentru în-
treaga generație afectându-i mai ales pe Joyce și Eliot.
Nu putem însă, omite poeții de uluitoare performanțe,
precum W.B. Yeats, Rainer Maria Rilke sau Wallace
Stevens. Dacă ați observat, în general poeții sunt mai
importanți în prima lor fază, de îndată ce și-au descope-
rit timbrul vocalizator și evantaiul lexiconului propriu;
mai toți își manierizează stilul, autopastișându-se, pre-
cum la noi, Ion Minulescu. Dintre cei menționați, pen-
tru Mircea Ivănescu, ca și pentru Nichita Stănescu,
Rilke oferă fără îndoială modelul cel mai persuasiv și
totodată obsedant.
Rep.: Pentru că tocmai l-ați menționat, eu mă întâl-
neam frecvent la revista „Transilvania” din Sibiu cu
poetul Mircea Ivănescu, un om gentil și foarte cultivat.
Era o plăcere să-l asculți vorbind despre literatură. Era
un munte de erudiție. Îmi amintesc, ca o nostimadă, că
el citea și în timp ce mergea pe stradă sau stând la co-
zile acelea interminabile pentru a procura alimente. Dl
Ivănescu m-a invitat în mai multe rânduri la ziua sa,
când se fixase tradiția să-l cinstească mai mulți scrii-
tori locali. Soția lui era o moară de lectură. Citea o
carte pe zi, iar poetul avea o deosebită atenție la păre-
rea ei despre ce scrie el. Cum a evoluat relația

dumneavoastră cu poetul Mircea Ivănescu, căruia i-ați
tradus 3000 de versuri în limba engleză?
Șt.S.: Mircea Ivănescu a participat la un juriu de atribu-
ire a premiilor Uniunii Scriitorilor în care urma, la altă
secție, să fie considerat și volumul selectiv tradus de
mine, dar a ratat șansa tocmai pentru că nu a rezistat să
rămână prezent până la finele acelei jurizări în care ac-
tivase. El nu putea să reziste, iar organizatorii colegi nu
și-au dat seama că nu fusese cazul să-l supună la ase-
menea cazne. Mircea Ivănescu era stăpânul absolut al
propriei sale vieți. Chiar în acea zi l-am întâlnit întâm-
plător, târziu după amiază, pe stradă și l-am condus
până la Gara de Nord, constatând că nu era în formă
fizică deplină. Băuse și eu mi-am manifestat îngrijora-
rea. El m-a liniștit, confesându-mi-se că în asemenea si-
tuații recurge la “pilotoul său automat”. Avea dreptate,
pentru că a ajuns teafăr acasă, la Sibiu. Dar cu episodul
respectiv s-a irosit oportunitatea mea publicistică în Ro-
mânia. E drept că versiunea a avut câteva recenzii favo-
rabile în Țară și încă una chiar foarte încurajatoare din
partea Sandei Stolojan, exprimată la microfonul Postu-
lui de Radio „Europa Liberă”. Recunosc de asemenea
că mai târziu, Mircea s-a revanșat solicitându-mi o pre-
față pentru o carte a sa, poate la fel de importantă, An-
tologia poeziei americane moderne și contemporane,
care avea pe copertă reprodusă pictura în stil pop-art din
1957 a lui Jasper Johns, Steag (ul american) pe un câmp
portocaliu. Și acea carte a avut o neșansă parcă și mai
descumpănitoare. Lansarea volumului s-a petrecut în
1986, când la noi în țară se ducea o campanie antiame-
ricană dură. Cartea a fost confiscată din librării după
numai trei zile de la ieșirea pe piață. Ediția interzisă a
fost depozitată în dușmănie așa încât, după Revoluția
din decembrie 1989, am încercat să o relansăm, dar
exemplarele erau mucegăite. Atâta i-a fost!
Rep: Se poate ajunge la concluzia că eforturile dum-
neavoastră ca traducător și autor de prefețe la opera
lui Mircea Ivănescu au fost foarte susținute, iar rezul-
tatele minime, cel puțin pe moment, însă maxime pe ter-
men lung. Vă propun să trecem la o altă etapă a vieții
dumneavoastră. Decizia de a pleca în lumea largă are
în general motivații felurite, fie politice, fie religioase,
culturale, profesionale, sociale, familiale etc. Care
este istoricul anglistului românist Ștefan Stoenescu?
Șt.S.: Plecarea mea în America a fost o întâmplare. La
începutul anilor ’80 eu țineam la Facultatea de Limbi
Străine din București un curs cu poeții englezi victori-
eni de la sfârșitul secolului al XIX-lea, perioadă consi-
derată destul de impropriu drept romantism degradat,
de tip Biedermeier. Se știe că acest concept presupune
o opulență grobiană. Dimpotrivă, victorienii erau efer-
vescenți, își puneau întrebări despre întocmirea lumii,
luau în răspăr Biblia. Era în sânul celor două generații
de poeți o adevărată furtună de interogații. Mie mi-a
atras atenția Arthur Hugh Clough, un poet cu vervă
295
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
acidă, care făcea o adevărată punte spre America. Am
decis, când Stevens devenise prin ucaz ideologic ina-
bordabil, să fac un doctorat pe acest subiect și pentru că
mă simțeam atras de disponibilitățile culturii ameri-
cane. Documentarea a fost dificilă, nu găseam instru-
mentele critice necesare, după cum nu aveam de unde
cumpăra opera lui Clough, care nici în biblioteci nu
exista. Cum de mulți ani recursesem la un troc cu Pro-
fesorul Ralph M. Aderman, șef al Departamentului de
anglistică al Universității Statului Wisconsin, cu cam-
pusul situat în orașul Milwaukee -- poposit la Universi-
tatea din București pentru doi ani academici consecutivi
1964-66 de activitate didactică în domeniul americanis-
ticii, în cadrul Convenției bilaterale Fulbright – troc în
baza căruia, eu îi procuram în schimbul cărților trimise
mie în țară, atât pentru nevoile mele didactice, cât și
pentru proiectele mele editoriale, seriile filatelice ce
apăreau cu regularitate precum și albumele de artă ro-
mânească, și ele o prezență îmbucurătoare, datorată ac-
tivității de ținută a Editurii Meridiane. De la un timp
însă, și această generoasă sursă vitală de informare a
devenit insuficientă. Mă nemulțumea atât faptul că la
facultate nu aveam șansa să trec de gradul didactic de
lector, și nu mai puțin pentru că mi se interzisese să pro-
fit de patru burse doctorale în America, oferite nominal.
Dacă nu erai membru în partidul unic comunist, nu erai
băgat în seamă. Rămânea o speranță de la primirea în
Uniunea Scriitorilor, unde am întrat în vremea preșe-
dinției lui Zaharia Stancu în 1974 la Fondul literar și m-
am titularizat în 1978, când președinte ajunsese George
Macovescu. Dar accentuându-se dizgrația din partea
„Cabinetului-1”, Macovescu a fost înlocuit cu prozato-
rul și dramaturgul D.R. Popescu prin ’80-’81. Traduse-
sem solo două romane de 300 și respectiv 400 pagini
din cel mai important romancier de tip realist-clasic,
Henry James. Dan Duțescu mă recomandase la Centrul
de Studii Est-Vest din Londra, unde câteva funcționare
asigurau cazarea, transportul, plata diurnei, precum și
alcătuirea programului cultural de vizite. Faptul că un
student tocmai atunci se plânsese la revista „Convingeri
Comuniste” că predau texte de Gerard Manley Hop-
kins, poet religios existențialist din ordinul iezuiților,
care se adresa - potrivit tradiției poeților metafizicieni
din prima jumătate a secolului al XVII-lea, ca de pildă
barochizantul John Donne sau manieristul George Her-
bert -- direct lui Dumnezeu, pe lângă faptul că îmi peri-
clita serios menținerea postului didactic, îmi putea
afecta și dobândirea pașaportului pentru Anglia. M-am
bucurat, așadar, nespus când la 43 de ani reușeam totuși
pentru prima oară să ies din țară. Era în luna august
1979 și în Anglia am vizitat vila în care trăise și lucrase
Henry James în localitatea Rye, din Sud, aproape de li-
toralul Canalului Mânecii.
Rep: Eu știu că prima atracție a noului venit în Anglia
este alta. Să înțeleg că nu v-a interesat să vizitați locul
natal al lui Shakespeare și cel în care a și murit, Strat-
ford upon Avon ?

Șt.S.: Contactul meu cu piesele lui Shakespeare s-a pro-
dus timpuriu, chiar în anii copilăriei, când părinții mă
duceau la Teatrul Național. Din spectacolul Hamlet
aveam să rețin două scene, cea cu fantoma și scena gro-
parilor, care zvârleau cu hârlețul tidva lui Yorick din
gropa pregătită astfel să primească cadavrul Ofeliei, iar
Hamlet rostea cunoscutul monolog “Vai, ce-a mai ră-
mas din sărmanul Yorick!…” Traducerea acestei capo-
dopere shakespeariene în română aparținea lui Dragoș
Protopopescu, iar în rolul principal evoluau pe rând Ge-
orge Vraca, Valeriu Valentineanu și Alexandru Critico.
Pe mine Shakespeare m-a influențat mult în vremea ti-
nereții, când mergeam la spectacolele de teatru cu per-
mis de intrare în sală, dar fără rezervarea unui loc. M-a
fascinat actorul Emil Botta în rolul lui Othello în egală
măsură cu Laurence Olivier în filmul Hamlet, unde era
regizor, interpretând și rolul titular, în primii mei ani de
studenție, când Profesoara Shelly Klug mi-a împrumu-
tat cartea de căpătâi a lui A.C. Bradley, Shakespearian
Tragedy, apărută în 1904. În schimb, Marele Will nu m-
a captivat în aceeași măsură sub raportul măiestriei sale
pur literare, poate și pentru faptul că erudiția profesoru-
lui Levițchi, spiritul său enciclopedic, era debordant.
Dânsul știa absolut totul despre dramaturg și arta sa,
recitând scene întregi din piesele lui. Mi-am dat curând
seama că nu-l voi putea ajunge vreodată din urmă. De
aceea, poate, am dezvoltat o timiditate în privința ma-
relui Will! Bineînțeles că ajuns în Anglia, am vizitat și
Stratford-upon-Avon, locul unde s-a născut și a și murit
acest geniu absolut al Scenei. Spre sfârșitul acelei prime
călătorii în Occident, am cumpărat, din puținii bani ră-
mași din diurna alocată, pentru fiul meu, Emil, student
în ultimul an la Artele plastice, un șevalet metalic plia-
bil și, deci, ușor transportabil spre a putea picta peisaje
sub cerul liber. Înainte de plecare, mi s-a solicitat să fac
o recomandare pentru un alt român, care să beneficieze
de o asemenea călătorie culturală în Anglia. Am reco-
mandat-o pe colega mea Florica Băncilă, specializată
în Istoria limbii engleze.
Rep.: Mă impresionează faptul că ați ales să aduceți
fiului dumneavoastră un șevalet din Anglia și că nu po-
vestiți despre cărțile visate pe care le-ați fi cumpărat
atunci, aceasta întrucât sunt convinsă că nu ați putut
pleca din România socialistă cu valuta necesară achi-
ziționării unor cărți importante. Care este scriitorul en-
glez preferat?
Șt.S.: Patronul meu spiritual este Geoffrey Chaucer, de
care m-a apropiat transpunătorul Dan Duțescu, un om
providențial, înzestrat cu o debordantă capacitate se-
mantică. Era după mamă francez. Pentru mine, dânsul
a reprezentat alături de Ana Cartianu, marea mea șansă.
Lui îi datorez și cele două săptămâni de excursie cultu-
rală în Anglia, pentru care m-a recomandat Centrului
Est-Vest din Londra. Pentru primul vers al celebrului
soliloc rostit de Hamlet (III, 1, 56) el a propus în 1964,
296
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
la sărbătorirea cvadricentenarului nașterii bardului en-
glez, formularea insolită: “Ființă -- neființă: ce s-
alegi?”, mai aptă, după părerea mea, să sublinieze ur-
gența impusului existențial al eroului din tragedia lui
Shakespeare. Mai târziu, când Hamlet a apărut în vo-
lum, în aceeași redare, a tandemului Levițchi-Duțescu,
formularea devenită tradițională în cultura mondială:
“A fi sau a nu fi…” a fost repusă în drepturi, în pofida
verdictului aprobativ și subtil pe care însuși colegul său
ilustru Leon Levițchi i l-a dat pentru această soluție in-
solită, în lucrarea sa Manualul traducătorului de limba
engleză, apărută postum la Editura Teora, București,
1993, p.97 (comentariu la fel de surprinzător, descope-
rit de mine relativ recent, căutând cu totul altceva în
opul respectiv). Îl admir pe Chaucer pentru faptul de a
fi pus bazele poeziei engleze moderne, modelându-i
structurile lexico-gramaticale, testându-i registrele eu-
ritmiilor prozodice și astfel pregătind apariția epocală a
Renașterii.
Rep.: Cum ați reușit să plecați din România socialistă
spre America?
Șt.S.: Întâmplarea care avea să determine decizia de a
emigra este legată de o prelegere liberă, cum au fost ab-
solut toate cursurile mele, ca strategie de a evita cen-
zura, când în amfiteatrul unde le vorbeam studenților
despre generația poeților prerafaeliți, pe ușa din fundul
amfiteatrului intrară, fără a se fi anunțat sau prezentat,
o persoană de la protocolul instituției noastre, însoțită
de un domn. Aveam să aflu mai apoi că domnul acela
era Dr. Derek Brewer, rectorul Colegiului Emmanuel al
Universității Cambridge, din Anglia. La terminarea pre-
legerii vizitatorii au mulțumit cu o înclinare a capului,
ieșind fără un cuvânt. Pe domnul Derek Brewer l-am
reîntâlnit după câteva zile la cererea Catedrei într-un rol
improvizat de ghid însoțitor, la Galeria Națională de
pictură a Muzeului de Artă. Acolo am contemplat îm-
preună mai întâi Rugăciunea, uluitoarea sculptură a lui
Brâncuși, inspirată de sângerosul eveniment al răscoa-
lelor țărănești din 1907, și apoi, copleșiți de o mută
emoție, am intrat în prima sală unde erau expuse printre
alte capodopere, pânze de Ștefan Luchian. La un mo-
ment dat, în mijlocul unei fraze prin care atrăgeam aten-
ția vizitatorului asupra materialității prezentării aproape
cuantice a luminii de către pictorul român, englezul s-a
întors deodată spre mine cu întrebarea șoptită:”Ați fost
invitatul meu. De ce nu ați venit ieri seară la recepția pe
care am oferit-o anume pentru dvs., ca să continuăm
discuția despre poeții și pictorii pre-rafaelici?” Am ră-
mas o clipă descumpănit și i-am răspuns mașinal că ni-
meni nu m-a anunțat despre acel eveniment la care aș fi
fost onorat să particip. M-a anunțat că el mă va invita la
Universitatea Cambridge, pentru două conferințe, una
despre Eminescu - bardul național al românilor - și alta
despre Modernismul românesc în poezie, cu concreti-
zări, mi-am zis eu în gând, din cvartetul canonic, format
din Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga și

Ion Barbu. Modernismul anglo-saxon este un postsim-
bolism și englezii erau pare-se interesați să afle care
sunt constituenții majori ai modernismului românesc.
Invitația, i-am sugerat, la rându-mi în șoaptă, domnului
Brewer, ar fi fost nimerit să o primesc la sediul Uniunii
Scriitorilor. Când invitația a sosit curând după acel mini
dialog șuierat cu Ștefan Luchian martor, am completat
formularele pentru o viză turistică. Călătoria, legată ex-
clusiv de prezentarea unor scriitori români de primă
mână, urma să o fac pe speze proprii! Așteptam viza
românească, dar ea nu se înghesuia la orizont. Răspun-
sul invariabil pe care îl primeam era: „Nu se dau vize”!
România își plătea datoriile către forurile internaționale
și în aceste condiții orice alte activități externe erau ex-
cluse. Au trecut șase ani în așteptare. Nu mai știam cum
să motivez rectorului de la Cambridge de ce nu sosesc,
dar strategic era să invoc doar motive personale, de să-
nătate. În Statele Unite, citeam în presa bucureșteană,
numele lui Nicolae Ceaușescu era pe buzele tuturor, el
fiind dat de exemplu argentinienilor, ca șef de stat care
reușea să-și plătească toate datoriile. La un moment dat,
de la Oficiul de Pașapoarte din str. Nicolae Iorga, pri-
mesc un telefon să vin să-mi ridic pașaportul. Era ziua
de 14 august 1987. Eu proiectasem să plec spre Anglia
cu trenul, cum făcusem și în 1979, dar Consulatul Olan-
dei nu mi-a dat viza de tranzit, motivând că ei lucrează
numai cu delegatul de la Uniunea Scriitorilor, iar acela
era în concediu. Am schimbat planul, urmând să plec cu
avionul, iar Ambasada Angliei, de la care am cerut aju-
tor, mi-a dat viza cu călătorie dus-întors, fără o dată fixă
de revenire. Se știe că foarte curând în țară începea anul
universitar, iar în 2 septembrie dimineața aveam fixat
un examen scris, ca restanță a studenților. Familia mea
din a doua căsătorie mă pregătise de plecare. Am pus în
bagaj textele poeților, ilustratoare ale prelegerilor ce ur-
mau a fi ținute la Cambridge, cu extrase traduse în en-
gleză, și la prânz eram în avion. Zburam pentru prima
dată în viață la o vârstă de aproape 52 de ani. La Londra
m-a așteptat o fostă studentă, Ruxandra Obreja, care lu-
cra la BBC. De la Gara Victoria am luat a doua zi trenul
spre Cambridge și am ajuns la Emmanuel College. Rec-
torul nu fusese anunțat de Ambasada României că voi
sosi când toată lumea, profesori și studenți, petrecea
încă ultimele zile de vacanță. Nu era nimeni să mă ca-
zeze, dar până la urmă mi-au așternut un pat la un cămin
studențesc. Se știa că primele două săptămâni ce urmau
după deschiderea anului universitar la 15 septembrie la
exact aceiași dată ca în România, erau rezervate proble-
melor administrative privind cazarea și înregistrarea
opțiunilor privitoare la cursurile oferite. Așadar, un mo-
ment total neprielnic unor conferințe. Mi s-a dat pentru
răstimpul vizitei mele drept însoțitor un tânăr cadru di-
dactic, pe numele său John Harvey, devenit cu trecerea
anilor autorul a două masive studii culturologice: Men
in Black – University of Chicago Press, 1995 -- și The
Story of Black – Reaktion Books, London, 2013 precum
și posesor al gradului didactic de Reader, adică Confe-
rențiar universitar, la același Colegiu al Universității
297
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Cambridge). Dânsul m-a sfătuit să intru la Rector spre
a-i mulțumi protocolar. Pe domnul Brewer l-am găsit
ursuz și nemulțumit că nu poate aduna studenți la pre-
legerile mea, ci doar pe acei profesori vârstnici, locatari
în incinta Colegiului. Iar eu urma să comasez cele două
conferințe într-una singură, cel mai curând programa-
bilă pentru 16 septembrie când am și ținut-o, restrân-
gând discuția la Eminescu și la urmașii săi cu care îm-
părtășea tradițiile culturale germană și franceză, respec-
tiv Blaga și Arghezi. În aceste condiții extreme, Amba-
sada Română și TAROM-ul mă înștiințau că din partea
„Cabinetului-2” mi se poruncea să fiu prezent în Bucu-
rești la deschiderea festivă a anului universitar în 15
septembrie! Adică una din miile de persoane adunate pe
campusul Politehnicii. În caz contrar eu nu mai figuram
pe statele facultății la care activam. Am reușit să scot
un certificat medical, cu diagnostic de maladie cardiacă,
dar TAROM-ul nu-mi putea rezerva locul pentru întoar-
cere. Atunci am cerut viză turistică de la Ambasada
Americană pentru Statele Unite și Ministerul de Ex-
terne al Angliei mi-a dat, contra cost, o viză de ieșire și
alta pentru o eventuală întoarcere. Când am ajuns în
America, la aeroport mi s-a pus o ștampilă pe pașaport,
semn că eram luat în evidența americană pentru acorda-
rea statutului de azilant politic, pe care îl solicitasem
odată ajuns pe sol american. După cum vedeți, motive
să plec în America eu aveam destule, printre care și cele
patru burse doctorale nominalizate, dar care nu s-au pu-
tut materializa prin refuzul acordării vizelor românești,
dar nu am avut un plan concret pentru așa ceva. Simpla
intenție de a solicita o viză de rămânere în Anglia nu
era cu putință, dată fiind situația mea de invitat la o uni-
versitate de maxim prestigiu să țin niște prelegeri. O ră-
mânere periclita alte invitații de natură culturală. Ba
chiar, ca să nu existe vorbe, nu mi s-a mai remis a doua
tranșă a diurnei engleze, aferente acelei vizite.
Rep.: Așadar, după un platou larg de viața didactică și
muncă de traducător, v-ați pomenit catapultat într-o
altă lume, cu o civilizație și o cultură pe care o cunoș-
teați foarte bine, dar numai din cărți. Eu cred că buna
stăpânire a limbii engleze a fost un atú și chiar un pri-
vilegiu la stabilirea dumneavoastră în S.U.A. Totuși, ce
praguri ați avut de trecut spre a vă împlini profesional,
mai ales activând într-o universitate din statul New
York?
Șt.S.: Limba engleză pe care simt că o stăpânesc aprope
ca pe limba maternă, nu a fost un privilegiu pentru mine
în America, pentru că literatura comparată la americani
este greu de predat, folosindu-se exclusiv de traduceri.
Eu nu aveam din start o bursă Fulbright sau o indemni-
zație de cercetare de tip fellowship. Gândiți-vă că tim-
pul de pregătire a unei prelegeri asupra literaturii de ex-
presie engleză nu se poate compara cu predarea limbii
române, care constituie o activitate mult mai facilă. În
țară, eu îndrumasem 275 lucrări de licență redactate în
engleză, îndrumasem multe lucrări de grad I didactic

(un fel de doctorat în pedagogia predării limbii și cultu-
rii străine în liceu), am ținut vara cursuri de perfecțio-
nare. În mod practic, eram stors de puteri când am ple-
cat din România. Pragurile pe care trebuia să le trec în
America au fost multe. Nu aveam doctorat, ceea ce a
fost un mare obstacol. Cei zece ani de studiu ai mei (din
1953 până în 1962, inclusiv cei patru ani de exmatricu-
lare, timp în care n-am încetat să studiez și mai ales să-
mi acopăr golurile inerente de lectură) erau absolut su-
ficienți pentru un master’s degree în disciplinele En-
gleză și Română. Nu găseam la data sosirii în America
niciun post, o slujbă la care să-mi valorific cunoștințele.
Am constatat că nici măcar diploma de licență nu mai
conta în America. Mai exact la echivalare, când au vă-
zut în foile matricole că eu studiasem 10 ani, au dedus
că am terminat două facultăți, având două titluri magis-
teriale. Nu puteam fi primit, birocratic vorbind, în uni-
versități de stat americane. Universitățile particulare au
propriile lor legi. Pe Coasta atlantică de Nord-Est sunt
nouă universități în „Liga iederei”- Ivy League, deoa-
rece clădirile au cărămidă aparentă, împodobită cu ie-
deră în stilul Victorian Gothic. Ele au proprietăți și di-
plome fundaționale proprii. Între ele, Cornell Univer-
sity, aflată pe un platou împădurit în Centrul Vestic al
Statului New York, pornise cu un statut de colegiu
agronomic tocmai pentru că posedă întinse pășuni și li-
vezi, dar curând a dezvoltat un larg evantai de speciali-
tăți. Latifundiarul patron, Ezra Cornell a postulat două
clauze la constituirea universității. Le știți cumva? Ei
bine, prima era: să nu se ofere specializarea în Teologie,
iar a doua: vizitatorii (inclusiv studenții și profesorii) să
aibă acces pe campus insoțiți de câinii lor.
Rep.: Am aflat și eu că această instituție de învățământ,
ce poartă numele patronului- ctitor al ei, Cornell, se
afla pe lista celor mai importante zece universități ame-
ricane. Aici s-au realizat cele mai multe brevete în
2003, și a fost una dintre cele mai importante cinci in-
stituții ale națiunii în formarea de Start-up Compa-
nies. În perioada 2004- 2005, Cornell a primit 200 de
atestate de invenții, a depus 203 cereri de brevet SUA,
a încheiat 77 de contracte comerciale de licență și a
distribuit royalties , adică onorarii sub forma dreptu-
rilor de autor, de peste 4,1 milioane de dolari unităților
și inventatorilor Cornell. S-a implicat și în industria
cosmonautică americană. Desigur că nu sunteți străin
de asemenea performanțe. Ce amintiri păstrați despre
activitatea dumneavoastră la Cornell?
Șt. S.: Eu eram încântat de prestigiul acestei universi-
tăți, dar nu m-au acceptat în programul de cursuri doc-
torale pentru că aveam prea multe articole publicate ca
să mai pot fi student. Acolo am fost numai audient.
După ce m-am familiarizat, îmi alegeam profesorii pe
care să-i audiez. Am fost primit ca cercetător, având o
indemnizație de cercetare. Însemna că eram scutit de
taxe pentru doctorat, căci universitatea investește în
doctoranzi, așa cum toată comunitatea locală contribuie
298
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
la întreținerea școlarilor până la 16 ani. Eu am urmat un
curs de inițiere într-un altfel de învățământ decât cel ro-
mânesc din care provenisem. În America se practică o
pedagogie fără autoritarism. Sistemul școalar american
are oroare de centralizare. Totul se decide local, astfel
că părinții care plătesc școala dictează și profilul de stu-
diu. În clasă, profesorul doar trasează jaloanele discuției
și elevii poartă dialogul, chiar dacă ei ajung la adevăruri
parțial valabile. Ceea ce câștigă este o autonomie pro-
prie, un empirism, ce-i ajută să găsească o cale proprie
pentru viitorul pas. Americanul este judecat nu după cât
a învățat, ci, pragmatic, după rezultatele dobândite, cu
care în viitor va repurta succese. Profesorul se vede
obligat să se cenzureze, astfel că pe oricare treaptă de
studiu are grijă să nu jeneze elevul, pentru că părinții lui
plătesc și, de aceea, copilul pleacă la școală în fiecare
dimineață convins de familie că este cel mai bun! In
atari condiții, el nu trebuie blocat, ci stimulat. Aceste
precepte le-am înțeles la cursul de inițiere pentru a
preda la Universitatea Cornell, conducând seminariile
de redactare a unor referate asupra cărților consultate
din diferite domenii. Absolvenții de liceu învăță astfel
cum să elaboreze textul unei demonstrații de la premise
până la concluzii. Ei sunt pregătiți să publice eseurile
lor în revistele facultății, chiar și în presa federală. Se-
minariile de scriere au teme consfințite de tradiție, ca de
pildă Atena și Ierusalimul -- privite în antiteză. Studen-
ților li se cere să compare grecii politeiști, cu filosofi
laici, care instinctiv trec realitatea prin filtrul logicii,
prin raționalismul de tip epicureic, ce postulează de ce
nu te poți scălda în același râu de două ori, în antiteză
cu vechii evreii care aveau cultul trecutului, pentru că
Dumnezeu a făcut lumea. Războaiele, cum a fost cel de
la Troia, erau purtate de regi, de căpetenii care luptau
pentru femei frumoase, pe când evreii cucereau teritorii,
ca Ioshua, generalul care ucidea copiii și bătrânii altor
seminții fără reținere. Studenții care parcurgeau acest
capitol biblic, erau mulți dintre ei evrei, care nu aflaseră
la cursurile lor de religie, cât de crude erau acele răz-
boaie. Lecturile integrale de acest fel le trezea interesul
pentru adevărul istoric care lărgindu-le orizontul, toto-
dată le dă sentimentul edificării depline. Tot așa se pro-
ceda și în România socialistă: nu se preda marxismul
citind cărți din doască în doască, ci instructorii se măr-
gineau să recomande doar scurte fragmente ca niște pi-
lule-panaceu. Eu puneam studenții în contact nemijlocit
cu textul integral. O prelegere dura un singur ceas, in-
clusiv partea sacrosanctă de întrebări și concluzii. Ei
compuneau apoi eseuri pe care eu le corectam cu mare
atenție. Nivelul meu de conștiinciozitate nu-mi permi-
tea să fiu superficial.
Rep.: Povestea vieții dumneavoastră, stimate domnule
Ștefan Stoenescu, îmi amintește de cuvintele scriitoru-
lui James Joyce “History is a nightmare from which I
am trying to aware.” Scurt, dl Stoenescu spune concret
“Am fost un ghinionist”. Totuși nu este deloc așa. În
Ithaca newyorkeză Dumneavoastră stați de 31 de ani

într-o fereastră a lumii, cu deschiderea pe care cunoaș-
terea limbii engleze v-o asigură spre toate continentele
mapamondului. Spre deosebire de România socialistă
unde ofereați colecții de timbre și albume de artă celor
care vă trimiteau din străinătate cărțile dorite, aici în
America oferta de lectură este nelimitată. Care este
acum raportul dintre lectură și scris ori traducere în
activitatea pe care o desfășurați ?
Șt. S.: Eu nu am citit niciodată ca să scriu. Citesc numai
ca să înțeleg și uneori ca să predau. Scrisul a fost în
toată viața mea o preocupare adiacentă, neesențială. Bi-
bliotecile nu m-au ajutat totdeauna, pentru că eu nu sunt
un cititor rapid; doresc să înțeleg chestiunile contextual,
să revin pe același text, să pot compara. Nu am o bază
materială solidă, drept care de multe ori cumpăr cărți
din anticariate, unde oferta este cu mult mai mare decât
în librării. Acolo există un comerț aleatoriu, pentru că
anticarul face o selecție, reținând mai ales cărți de va-
loare și prețul este scăzut la jumătate. Anticarul înțelege
că o carte despre America scrisă de un american se va
vinde rapid pentru că se adresează unui public larg. În
schimb, Renașterea italiană nu se vinde ușor, așa că pre-
țul cărții trebuie să fie drastic redus. Odată procurată,
cartea își ocupă locul în biblioteca mea, care solicită
spațiul a trei încăperi în apartamentul familiei, și când
am nevoie o pot citi. Eu am și acum o intuiție a valorii,
dar memoria slăbește, astfel că uneori constat că achi-
ziționez de două ori aceeași carte. Atunci procedez și eu
ca un anticar, rețin exemplarul cel mai important ca edi-
ție, cu aparat critic, iar celelalt exemplar îl înstrăinez.
Trist este când împrumut cărți și nu mi se mai aduc îna-
poi. Și la București am acumulat o bibliotecă valoroasă,
dar nu am acceptat să o vândă soția mea, când a avut
ocazia. Doream să revin în țară pentru un timp limitat,
ca să predau, dar văd că nu am reușit nici în această di-
recție.
Rep.: Internetul este o invenție epocală, ce a distrus ba-
rierele geografice, a deschis sufletele oamenilor care
astăzi trăiesc într-un sat global, mapamondul. Comuni-
carea nu mai are frontiere. Dacă ne gândim că în anul
2017 în SUA existau 13 milioane de titluri de carte în
librării fără cumpărători și un milion de titluri refuzate
de librării, aceasta din lipsă de spațiu pe rafturi, atunci
trebuie să recunoaștem că piața digitală de ebook este
o rezolvare. Statistica pe care eu am consultat-o preci-
zează că deja din anul 2010 încoace vânzările de carte
pe rețeaua Amazon au adus venituri de 15 milioane do-
lari anual. Dumneavoastră, ca cititor împătimit o în-
treagă viață, credeți în importanța ebook-ului ca inven-
ție?
-Șt.S.: A comunica este una, a studia e cu totul altceva.
Citesc pe internet o informație, dar nu am garanția că e
corectă. O carte fără indice bibliografic complet nu mă
mulțumește. Nu se mai acordă atenție aparatului critic
nici măcar la lucrările de doctorat. Lumea profită de
299
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
accesibilitatea internetului. Admit că formula clasică
era elitistă, pentru că la sursă, la biblioteci ajungea nu-
mai o minoritate, dar aceea împingea cunoașterea mai
departe. Nu știu dacă cu internetul vor fi câștiguri pe
măsura pierderilor în lecturarea cărțilot. Mă ghidez
după edițiile comentate, cu aparat critic și acestea se
realizează foarte bine în America. Procedez exact ca un
colecționar de artă, care din lipsă de spațiu și de bani
selectează continuu, ceea ce presupune să te educi, în-
locuind niște titluri. Așa se organizează orice bibliotecă.
Rep.: În folclorul nostru urban apar iluzionări de tipul
acestui Sfat părintesc: “De-ai să-nveţi, copile, carte,/
Ai s-ajungi şi tu departe/ Şi-o să ai atunci de toate…/ În
Canada sau în State!” Așa apare formulat visul româ-
nesc. Cum ați trecut de asemenea iluzionare care nu
are nimic comun cu realitatea?
Șt.S.: Europeanul nu vine în America să viseze. Pentru
localnici este nevoie de trei generații ca să se strângă un
capital. Tu, ca străin, vii în America doar ca să supravi-
ețuiești, nu ca să prosperi. Când eram la București, ca-
dru didactic universitar, analizam amănunțit cu studen-
ții valențele multiple și contradictorii ale “visului ame-
rican”, abordând problematica unui Hedrick Smith din
al său volum Who Stole the American Dream (Random
House, 2012), deși, evident, cartea în sine nu se concre-
tizase, dar în fiecare roman această realitate sărea în
ochi. Dacă ești libertarian, nu-ți place să iei măsurile
care te pot asigura material, muncind istovitor pentru
aceasta. Cel ce ajunge bogat întâmpină primejdia de a i
se fura copilul pentru care este obligat apoi să dea bani
mulți, iar paza familiei și a proprietății se plătește. Visul
americanilor este foarte limitat pentru optica străinului,
iubitor de artă. Americanul se mulțumește să aibă ma-
șină, casă și familie cu copii. Fără cultură, fără artă în
propria casă, pentru că o casă ia foc. Este o mândrie să
fii în America. Dar tocmai această mândrie te elimină.
Cine se plânge trebuie să plece, pentru că este o critică
inadmisibilă Este important să ai cont în bancă, măcar
5 salarii rezervă. Altfel ești un minus habens. Titrații
care vin în America greșesc crezând că le va fi ușor. Nu
este chiar așa. Nu ai acel grup de sprijin necesar, format
din familii cu măcar trei generații vechime aici, cu pri-
eteni care să-ți vină în ajutor. În primul an nu ai mașină,
stai pe tușă, iar, dacă te doare ceva, poți să fii sigur că
nu vei putea conta pe un tratament medical divers și
continuu, pentru că nu ai asigurare. Totul se reduce la
medicul care incearca sa fie generos, dar nici el nu este
de capul lui. În universitățile americane sunt mulți cu
titlul de doctor. Totusi cu un doctor’s degree ești super
educat și nu ești lesne angajabil, pentru că sunt prea
multe rivalități în mediul universitar. De aceea, când
vii în America cu doctorat in umanistică, uneori poți
chiar să mori de foame. În schimb, cu un master’s de-
gree ai oferte mai multe. Totul este să suporți ideea că
profesor fiind la liceu nu poți ridica tonul, ceea ce ar fi
socotit un păcat capital. Iar mustrarea unui elev o faci

numai la ora de consultații. Toate notele se negociază,
pentru că fiecare elev al clasei are 30 de concurenți, co-
legii lui. Am condus la Universitatea Cornell, din Ithaca
New York, un seminar despre Poezia postmodernă în
Europa Centrală și Rasăriteană pentru care mă docu-
mentam petrecând multe ceasuri în sala de lectură, cău-
tând să câștig ceva timp și pentru disertația personală
despre Exilul ovidian în contextul modernității târzii
(secolele XIX și XX )
Rep. Memoria este scheletul societății omenești, și în
măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel
de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după do-
rința oricât de criminală a celui mai puternic. În mă-
sura în care nu știm ce a fost, nu avem cum sã presupu-
nem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsurã trecu-
tul se oglindește în viitor. Afirmația lui Aristotel „Cu-
noașterea este recunoaștere” a fost preluată de poeta
Ana Blandiana în conferința susținută la Universitatea
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 2016, cu prilejul in-
vestirii cu titlul de Doctor honoris causa. Ce rol joacă
memoria trecutului pentru viitorul literaturii?
Șt.S.: Există momente când ne folosim de ea, dar nu
întotdeauna. T.S.Eliot la început de secol al XX-lea a
creat un nou concept de tradiție. Pentru un creator care
pornește la drum în ale scrisului, a vizita canonul nu
este o soluție, pentru că Acela poate inhiba. Nu ceea ce
este cel mai valoros contează pentru el, ci important
este cum își creează propria tradiție. Pe unii scriitori
este bine să-i eviți, pe alții să-i ai ca model. Trebuie să
reacționezi la o încrengătură de scriitori care nu sunt
100% canonici. Idealul este ca scriitorul să-și constru-
iască propriul său univers.
Rep.: Ați ales, stimate domnule Stoenescu, să trăiți la
granița dintre două culturi și literaturi anglo-saxone?
Ce viitor are romanul englez și cel american? Ați putea
selecta două nume deosebite de romancieri, pe care să-
i recomandați cititorilor noștri?
Șt.S.: Viitorul romanului este mare, pentru că este un
gen popular, accesibil, el creând o lume în care te regă-
sești, cu alianțe, cu amiciții. Romanul te poate pune
într-un context ca să simți dragostea pentru un personaj.
Este un gen deschis. S-a spus că nu se mai poate scrie
roman după Marcel Proust, Thomas Mann, Ja-
mes.Joyce, dar oricare scriitor are elementele sale de
cultură specifice, personalitatea lui. Fiecare popor își
are optica sa. Observați excepționalismul american ce
socotește că familia, politica statului, natura, armata,
etc.etc, totul este la superlativ. Panslavismul lui Dosto-
ievski are binecuvântarea lui Dumnezeu. Românul
crede că s-a născut poet, că este frate cu codrul și se
dovedește ospitalier fără pereche. O anumită formulă
de roman se epuizează, dar se găsește alta. Important
este că se scrie. Noii scriitori nu-i pot concura pe acei
monștri sacri, pe care este important să-i transceandă,
dar numai după ce i-au receptat. A fi autor într-o limbă
300
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
cum este engleza înseamnă că ți-a pus Dumnezeu mâna
în cap, pentru că poți fi citit pe toate continentele, până
în Japonia, Canada sau insulele din Marea Caraibelor.
Dacă ești un scriitor de succes, atunci nivelul de trai îți
este asigurat. Revenind însă la întrebarea dvs. și anume
ce romancier american postmodern aș recomanda spre
lectură (în traducere, firește) m-am gândit să sugerez
celor care au trecut proba de foc a romanului Ulise
(1922) de James Joyce în versiunea magistrală a lui
Mircea Ivănescu (Univers, 1984 și reluat în ediția din
1996 sub egida dublă a Editurii Univers și a Editurii
Fundației Culturale Române) să încerce familiarizarea
cu primele trei romane ale lui Thomas Pynchon (născut
în 1937 și cu varii studii de științe și de diferite arte la
Cornell University din Ithaca NY, unde în 1960 a do-
bândit o diplomă de Bacalaureat în Arte cu distincție, în
specialitatea anglistică) și anume: V (1963), The Crying
of Lot 49 (1966) și Gravity’s Rainbow (1973). Roma-
nul de debut în traducerea lui Horia Florian Popescu, cu
o Prefață de Geta Dumitriu, romanul Strigarea Lotului
49 în românește de Geta Dumitriu care scrie și Prefața,
iar al treilea roman Curcubeul Gravitației versiunea ro-
mână de Rareș Moldovan. Lectura celor trei romane
(reeditate primele două, dar fără comentarii critice, din
păcate, la care se adaugă al treilea roman premiat sunt
disponibile la aceiași bine cunoscută editură ieșeană Po-
lirom) ridică probleme dificile de comprehensiune.
Exegeții sunt de acord ca al doilea roman, care este și
cel mai concis și dens reprezintă probabil eșantionul cel
mai relevant al postmodernismului în proza ficțională.
Harold Bloom a desemnat undeva epoca postmodernis-
mului american ca aparținând poetului John Ashbery și
prozatorului Thomas Pynchon. Acestia doi sunt în opi-
nia marelui critic cei mai elocvenți maeștri ai genurilor
respective. Recunoșterea geniului lui Pynchon s-a pro-
dus în anul 1974 când al treilea roman al său, cu aproape
o mie de pagini și 400 de personaje a fost încununat cu
National Book Award (premiul cel mai reprezentativ
pentru literatură ce se acordă în America). John As-
hbery (1927-2017) și-a câștigat recunoașterea prin vo-
lumul din 1976, Self-Portrait in a Convex Mirror, pen-
tru care a dobândit în 1977 cele mai importante trei
premii literare. Cu beneficiu de inventar, unul din poe-
mele lui John Ashbery poartă titlul Azi noapte am visat
că sunt la București- poem pe care l-am semnalat, tra-
dus și comentat într-unul dintre „Caietele Internaționale
de Poezie” în al cărui Comitet redacțional am fost mem-
bru de-a lungul celor nouă volume publicate la Editura
Criterion Publishing.
Rep.: Literaturile au puncte de convergență neaștep-
tate. Ați întâlnit în vreo creație de vârf a literaturii en-
gleze trimiteri la realități românești?
Șt.S.: Sigur că există asemenea consemnări sau chiar
unele plasări ale acțiunii unor romane americane în Ro-
mânia. Eu aleg exemplul oferit de James Joyce care în
Ulysses face patru referiri la asaltul redutelor turcești de
la Plevna și cucerirea lor de către armata română, care
astfel a asigurat dobândirea neatârnării Principatelor

Unite de Poarta otomană. Apare în acel context și nu-
mele Principelui Carol . Referirile la bătălia de la
Plevna în capodopera lui Joyce au fost denișate și co-
mentate de excepționalul anglist Andrei Brezianu într-
un eseu din a treia sa studenție, pe care l-a publicat în
revista “Secolul 20”, revistă, care l-a și angajat imediat
în urma acelui fulminant succes de stimă. Sala Cinema-
tografului Volta din București poate constitui un alt
exemplu; Coloana (brâncușiană a) recunoștinței infi-
nite apare în următoarea sa mare ficțiune Priveghiul lui
Finnegan (Finnegans Wake) De altfel, Brâncuși i-a fă-
cut, la cererea comanditarilor, (refuzați prealabil de Pi-
casso), un portret lui Joyce după o fotografie. Întrucât
imaginea picturală a ieșit prea realistă, i s-a sugerat lui
Brâncuși să încerce o reprezetare pe măsura prestigiului
de care se bucură, așa că sculptorul l-a înfățișat pe Joyce
sub forma unei volute, secționată la diferite intervale.
Când a văzut această lucrare, tatăl lui James Joyce se
zice că ar fi exclamat: ”Vai, da’ cât de. mult s-a schim-
bat la față, fiul meu!”
Rep.: Marele scriitor Luis Jorge Borges scrie într-un
eseu autobiografic o frază remarcabilă pe care o ci-
tez:„Dacă nu mi s-ar fi băgat de mic, în cap, că mă nu-
mesc Luis Jorge Borges și că sunt argentinian, aș fi ales
să am un alt nume și o altă patrie" Cum se poartă țara
de obârșie în suflet atunci când trăiești atât de departe
de ea?
Șt.S.: Eu țin legătura cu țara noastră. Am continuat să
colaborez cu editurile din România. Citesc permanent
studii, scriu prefețe pentru diferte cărți, atunci când sunt
solicitat, desigur. Trebuie remarcat faptul că studiile
care însoțesc cărțile sunt scumpe în România și, de
aceea, mulți editori sunt tentați să renunțe la ele. Eu co-
laborez cu Editura Humanitas. În anii activității mele în
România, scriam articole pentru revista “Secolul 20“.
Din 1970 am fost membru al Societății de Filologie și
scriam cu regularitate în revista ”Limbile străine în
școală“. Desigur că semnam studii în „Analele Univer-
sității București”. Am colaborat și la „Revista Ro-
mână” / “Romanian Review“care adesea avea sumare
variate pentru edițiile scoase în diferite limbi: franceză,
engleză, italiană, rusă, germană, spaniolă. Mi-l amin-
tesc pe italienistul Sorin Stati, care era editorul versiunii
pilot, în română. Când a plecat Mircea Ivănescu la Si-
biu, eu colaborasem timp de 3-4 ani la varianta engleză.
Prin 1980 s-a ținut la București un Congres mondial al
istoricilor. Tema principală a întâlnirii o constituia îm-
plinirea a 2050 de ani de la întemeierea statului dac,
sub conducerea regelui Burebista. Ceea ce au prezentat
istoricii de la varianta-pilot a întregului efort editorial și
anume textul de tradus din limba română, în limbile de
circulație ridica o serie de probleme aproape insurmon-
tabile mai ales pentru mine care ma angajasem să con-
duc colectivul anglistic în urma mutării lui M.I. la re-
dacția revistei „Transilvania” din Sibiu. Majoritatea
contribuțiilor provenea de la istorici care nu se price-
peau la epoca aceea, pentru că erau fie medieviști, fie
301
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
moderniști. Pe lângă asta traducerile în engleză erau
mai toate mediocre. M-am antrenat într-o muncă uriașă,
ajutat și de fiica mea Cătălina-Antonia, absolventă de
engleză, convins că trebuia să salvăm impresiile parti-
cipanților veniți din alte țări pe al căror pupitru trebuia
să aibă texte convingătoare sub raport științific, traduse
în franceză sau în engleză, limbile congresului. Activa
de mai mult timp o echipă de traducători vârstnici, ab-
solvenți de drept, științe economice, etc., deci nu filo-
logi, traducători improvizați, amatori în ale englezei.
Textele traduse nu se semnau, așa că răspunderea era
minimă. Cei câțiva specialiști erau orientați spre bele-
tristică, unde dificultatea textelor era mai mare. Mircea
Ivănescu moștenise acea echipă eterogenă și a încercat
cu spiritul său tolerant să mențină întregul colectiv de
colaboratori externi. Eu n-am putut însă, accepta
această situație, practic fără ieșire! Când am început re-
manierea echipei, am cerut un an ca să duc la bun sfârșit
întregul proces. După o jumătate de an a trebuit să plec,
precum maurul Hoților lui Schiller, pentru că presa ci-
neva care jinduia să ocupe postul acela de redactor res-
ponsabil al versiunii engleze. Am cedat. Ce era să fac?
După puțin timp, acea persoană a dat de greu și mi-a
transmis rugămintea să accept o colaborare cu dânsul.
Vă dați seama că nu am admis așa ceva. De când m-am
stabilit în America, un moment important a fost colabo-
rarea mea la revista “Origini / Romanian Roots”, căreia
chiar eu i-am dat titlul. Redactorul Șef, poetul Gabriel
Stănescu, s-a gândit să o deschidă și spre publicul ame-
rican, astfel că o parte din textele revistei erau în limba
engleză. Așa se face că a trebuit dublat titlul pentru ci-
titorii anglofoni, fapt care l-a intrigat pe un „specialist”,
care a socotit traducerea titlului incomprehensivă,
strâmbând din nas!
Rep.: La revista aceasta am colaborat și eu, stimate
domnule Stoenescu, și cred că numele Dumneavoastră
acolo, în pagini de revistă, l-am văzut și mi-a atras
atenția înaintea întâlnirii noastre face-to-face în Ame-
rica, la simpozioanele „Eminescu” de la New York.
Peste tot se recunoștea că sunteți somitatea comunității
românilor din New York. În prezent, cum vă faceți sim-
țită prezența în țară și chiar la Sibiu, orașul de unde am
venit eu la acest simpozion ?
Șt.S.: Semnez articole în revistele „Euphorion” și
„Transilvania”. N-am idee, stimată Doamnă, de ce nici
până astăzi, n-a fost posibil să reglez pe cale juridică
dreptul integral de proprietate asupra apartamentului pe
care îl aveam, înainte de plecarea în America. Poate că
n-am protestat public din dorința de a trăi în normalitate
cu țara mea natală. Aici țin legătura cu confrații mei,
printre care criticul și istoricul literar M.N. Rusu, aflat
la New York, pe care îl cunosc din prima noastră tine-
rețe. Am tradus în engleză din operele unor poeți ro-
mâni contemporani printre care aș menționa pe: Zahu
Pană, Gabriel Stănescu, Constantin Abăluță, Varujan
Vosganian, Mirela Roznoveanu, Mihai Posada,

Simona-Grazia Dima, Dumitru Chioaru, Denisa Comă-
nescu, Șerban Chelariu, și iarăși si iarăși pe Mircea Ivă-
nescu. Sub raport strict editorial, am contribuit mai ales
la realizarea volumului Timpul - Rană sângerândă. Po-
eți ai exilului din America de grai englez, publicat în
2006 la editura Criterion Publishing din Norcross,GA
și București, România.
Rep.: Țin să vă mulțumesc deosebit, stimate Domnule
profesor Ștefan Stoenescu, pentru incursiunea pe care
am făcut-o prin viața demnă de un roman pe care ați
avut-o. Ați fost un mare ghinionist, trebuie să accept,
dar și un viteaz luptător care nu a încetat să înfrunte
furtuni de tot felul. Dumneavoastră ați biruit, pentru că
idealul a fost drept și nu ați încetat să credeți în el ori-
câte stavile ați avut de înfruntat. Nu este puțin lucru să
ajungi a privi lumea largă prin fereastra limbii engleze.
Puțini sunt cei ce au avut o asemenea șansă, încă nu
una pe care destinul a oferit-o, ci una pentru care ați
luptat pas cu pas, neînduplecat, gata de orice sacrificiu.
Socotiți că nu ați scris destul de mult. Dar francezii
spun: Les bons parfums, dans des petites bouteilles,
adică “esențele tari se găsesc în recipiente mici”. Este
important că scrieți substanțial. Dumneavoastră sunteți
un exemplu pentru ceea ce spunea Nina Cassian un-
deva: „Există o parte creatoare a speciei umane pe
care nu o poate opri nicio dictatură.” Prin profilul fi-
lologic deosebit pe care ni l-am ales, noi doi nu am stu-
diat aceleași cărți, aceiași autori, dar ne putem ase-
măna prin pasiunea pentru lectură ca neprețuit leac
pentru inimă și minte. Vă urez să aveți ani rodnici în
bucurii și împliniri ale spiritului!
Anca SÎRGHIE
(Dialog consemnat în 13 ianuarie 2019, cu ocazia
Simpozionului Mihai Eminescu de la New York)
O fotografie de acum patru decenii și jumătate:
profesorul Ștefan Stoenescu, împreună cu soția, Caterina, la
revelionul din 1973.
302
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
3 Martie – Ziua Mondială a Scriitorilor
Puterea cuvintelor
Suntem şi devenim ceea ce gândim, spunem, scriem şi
acţionăm. Iată puterea cuvintelor câtorva scriitori:
„Dacă vrei să te faci romancier, deschide miezul şi
scoate din călimară Universul” – Tudor Arghezi
„Arta scrisului înseamnă arta de a descoperi ceea ce
crezi” – Gustave Flaubert
„Sunt două feluri de scriitori: cei care te fac să
gândești şi cei care te fac să îţi pui întrebări” – Brian
Aldiss
„Nu e mare lucru să ştii, cel mai greu este să îţi
imaginezi” – Anatole France,
„E mai bine să scrii despre lucrurile pe care le simţi şi
nu despre lucrurile pe care le ştii” – L. P. Hartley
„Un scriitor nu îşi ia niciodată vacanţă. Viaţa
înseamnă pentru el fie să scrie, fie să se gândească la
ce va scrie” – Eugène Ionesco
„Cuvintele sunt cel mai puternic medicament (sau
drog) al umanității” – Rudyard Kipling
„Sunt trei reguli ale scrisului. Din păcate, nimeni nu
poate spune care sunt acelea” – Somerset Maugham
Logo-ul Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor este o
creaţie colectivă. A fost compus din caractere
distincte, toate scrise de mână şi care provin din 43
de alfabete.

O rubrică susținută de
Emil PĂDUREȚU
„Arena literară”
Anul 5, nr. 16, ianuarie–martie 2020
Din sumarul revistei cu nr. 16: Aureliu Goci:
„De la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu” /Editorial;
Dedicații de Vilia Banța, Ilie Gorjan, Lucian Gruia,Că-
tălina Hașotti, L Șiliana Liciu, Nicuță Ioan Lungu, Vic-
toria Milescu, Paula Romanescu, Nicolae Vălăreanu
Sârbu, Mircea Vasii. Eminescologul Nicolae Geor-
gescu semnează „Amintiri din casa poeziei” . Două pa-
gini de poezii: Victoria Milescu și Marin Beșcucă. La
Atelier proză, semnează premianți ai Concursul de
Proză Scurtă „Nicolae Velea”, dedicat evenimentelor
din decembrie 1989: Daniela Albu, Isabela Brănescu,
Gheorghe I. Gheorghe, Cătălina Hașotti, Liliana Liciu.
Semnalăm rubricile bogat alcătuite: Atelier de
critică literară și Sărbătoriții noștri: Ion Lazu, Marian
Ilie, Ion C. Ștefan. Traduceri: 1. Héctor Dante Cincotta
(poet argentinian) în traducerea Gabrielei Banu; Poetul
turc Osman Bozkurt tradus de Nermin Yusuf și Nevzat
Yusuf. Mai consemnăm: Card de acces în arenă de
Florentin Popescu (Dicționar- ilustrativ și Cristina Ște-
fan); Argus printre scriitori: Elisabeta Iosif în dialog cu
ea înseși și cu Mariana Grădinaru. La Revista unor re-
viste - prezentări de Răzvan Nicula (Luceafărul de di-
mineață), Isabela Brănescu (Bucureștiul literar și artis-
tic, Sud și Observator Cultural), Emilia Dănescu (Ro-
tonda Valahă). Dr. Mihai Neagu Basarab - Freiburg
(Turism & Afaceri).
303
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
„România literară”
Anul LII, nr. 1-2, 10 ianuarie 2020
„România literară” – revistă editată de Uniu-
nea Scriitorilor din România și Fundația România lite-
rară – pășește pragul noului an 2020 cu două numere
într-unul singur. Ca de obicei – un sumar bogat. Revista
se deschide (pag. 3), cu un eseu semnat de Ștefan Cazi-
mir („Caragiale și Holberg”). Chiar la începutul aces-
tuia aflăm că „prima interferență între literatura româ-
nească și cea daneză o datorăm lui Caragiale, care, într-
un articol (nesemnat), publicat în 4 octombrie 1885, în
ziarul liberal „Voința națională”, începe, în stilu-i obiș-
nuit, prin a persifla „fumurile aristocratice ale conser-
vatorilor români care afișau o iluzorie înrudire cu parti-
dele omonime din Franța și din Anglia”. Lăsăm cititorii
revistei să se delecteze, lecturând un eseu mustind de
informații. Alte titluri pe care le recomandăm: „histrio-
nicele” (pag. 5 – contrafort de Mircea Mihăieși), „pa-
norama prozei actuale” (pag. 6 – cronica edițiilor de
Răzvan Voncu), „un poet artist (pag. 9 – cronica literară
de Daniel Cristea-Enache), „la limita suportabilului”
(pag. 19 – cronica ideilor de Sorin Lavric), „Vasile
Alecsandri – Dridri” (pag. 20 – romane de altădată de
Alex Ștefănescu. „O vizită în interbelic” la Semn de
carte de Gheorghe Grigurcu și „Semne bune anul n-
are” pe Tabela de marcaj a lui Hoaria Alexandrescu
(pag. 21) completează rubrica Actualitatea.
Spațiul nu ne permite să anunțăm și alte titluri,
care anunță lecturi de care nu te poți dezlipi.
Pentru că suntem la o revistă a Uniunii Scriito-
rilor, ne îngăduim să publicăm aici un Comunicat pri-
mit, recent, care anunță o veste ce ne bucură.
Încă dreptatea mai umblă cu capul limpede!

Comunicat
Uniunea Scriitorilor din România informează
publicul asupra faptului că, prin încheierea din
08.01.2020, Judecătoria Sectorului 1 București a res-
pins ca neîntemeiată cererea formulată de diverse per-
soane privind înregistrarea în funcția de președinte a
unei alte persoane decât președintele ales legal și statu-
tar, Nicolae Manolescu.
Instanța a reținut totodată faptul că dl Cipariu
Dan Mircea, care își arogă funcții de conducere a Uni-
unii Scriitorilor din România, nu are nicio calitate de
reprezentant.
Reiterăm în acest context că, prin două hotărâri
judecătorești definitive, instanțele au stabilit legalitatea
alegerilor din anii 2009 și 2013 și, respectiv, calitatea
de președinte al Uniunii Scriitorilor din România a dlui
Nicolae Manolescu.
De asemenea, prin alte două hotărâri judecăto-
rești definitive, instanțele au stabilit nelegalitatea și au
constatat nulitatea absolută a unor pretinse alegeri pa-
ralele, organizate de un grup de persoane, motiv pentru
care aceste persoane nu-și pot aroga vreo funcție de
conducere în cadrul Uniunii Scriitorilor din România.
„Vatra veche”
Anul XI, nr. 12 (132), decembrie 2019
„Vatra veche” ,
nr. 12 din decembrie
2019, lunar de cultură
(Redactor-șef Nicolae
Bîciuț) se deschide cu o
pictură de Florin Buciu-
leac. Chiar din prima pa-
gină se anunță cititorilor
un interviu în exclusivi-
tate cu academicianul
Ovidiu Bojor care a îm-
plinit la 1 noiembrie1924
senioriala vârstă de 95 ani
(n. la Reghin). Din inter-
viu aflăm că este un repu-
tat fitoterapeut român, doctor farmacist, membru de
onoare al Academiei de Științe Medicale. Mai aflăm că
distinsul om de știință este deținător al titlului de Senior
Honoris Causa, brevet acordat de către Forumul Preșe-
dinților Patronatelor din România, și al Diplomei de
Merit Academic, acordată
de președintele Academiei Române. Ovidiu Bojor este
un renumit farmacist și, deopotrivă, fondator al fitote-
rapiei moderne în România.
Mari săi mentori spirituali sunt Ioan Suciu,
Monseniorul Ghika, N. Steinhardt, și părintele Deli-
man. Principiile de viață sunt concentrate în „Cele 7
porunci ale lui Ovidiu Bojor:
1. „Nu fi invidios!” Un filosof antic spunea că
invidia roade pe invidios precum rugina roade fierul.
304
Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020
Maxima aceasta spune tot despre efectul acestui senti-
ment.
2. „Nu lupta neloial pentru existenţă!” În pre-
zent, indivizii mai puţin înzestraţi intelectual îi răpun pe
cei dotaţi superior sub aspect intelectual.
3. „Nu fugii după bani!” În caz contrar, vei
ajunge să ai un stil de viaţă alert, care antrenează după
sine o alimentaţie improvizată şi vei face exces de sti-
mulente şi de excitante.
4.„ Nu-ţi schimba brusc modul de viaţă!” Se
pot produce dereglări cu repercusiuni majore asupra
organismului.
5. „Nu te otrăvi!” Nu fuma, nu consuma alcool
şi evită alimentele produse prin mijloace chimice.
6.„Nu te îndepărta de natură”! Nesocotirea
conceptelor de bază ale celor zece porunci înseamnă
îndepărtarea de Creator.
7. Nu greşi sub aspect etic şi religios!” Aceste
greşeli se răsfrâng asupra noastră şi ne scurtează viaţa.
Alte titluri ,care anunță articole interesante în revista
din decembrie trecut, pe care v-o recomandăm cu căl-
dură.
„Drumuri Poduri”
Nr. 197 (266), noiembrie 2019
„Drumuri Poduri”
– publicație periodică edi-
tată de Media Drumuri Po-
duri România. Primim re-
vista, număr de număr, de
pe vremea când era condusă
de regretatul universitar,
Ion Șinca, în calitate de re-
dactor-șef. Mulțumim căl-
duros actualei conduceri fi-
indcă n-a întrerupt legătura
prietenească între redacțiile
ziarului „Curierul de Vâl-
cea”, primul cotidian independent, cu capital privat din
România postcomunistă (fondat la 19 ianuarie 1990) și
revistei „Rotonda valahă”, trimestrial de literatură, artă
și civilizație.
Nr. 197 (266) al publicației „Drumuri Poduri”
se prezintă cu un sumar foarte interesant pentru specia-
lii, dar nu numai. Aceste titluri conving: „Un forum
mondial pentru probleme de infrastructură rutieră și
transport” (Prof. univ. dr. ing. Gh. Lucaci); „Moldova,
un imens șantier în 2019” (Ing. Nicolae Popovici); „Va-
rianta ocolitoare a Sucevei, dată în trafic!” (Ing. N. Po-
povici); „Propuneri pentru eficientizarea intersecțiilor
dintre autostrăzi.” (Giorgiana Larisa Roșca și Mihai Ili-
escu).Mai consemnăm câteva articole cu multe infor-
mații utile despre criza de muncitori calificați în con-
strucția de drumuri din Moldova, despre situația drumu-
rilor României cu peste 80 de ani în urmă, despre pre-
zența CNAIRSA la workshop-ul „Fondul ONU pentru
Siguranță Rutieră.
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

„Nădejdea Creștină” enigma vocabulei”; Antonia Bodea – Marcel Miron

Nr. 38, noiembrie 2019 „Șarpele de pe balustradă” - sau pașii biblici spre lu-
mină.
Buletinul Bisericii La capitolul Poezii semnează: Joël Conte
Ortodoxe Române din Pa- (Franța), Florence Tailtasson (Franța), Sepril Devrim
ris este editat prin îngriji- (Turcia), Șenel Gôlse (Turcia), Feyzan Konur (Cipru),
rea Secretariatului Paro- Rushdi al-Madhi (Israel), Kevser Atay (Turcia), Nico-
hiei. lae Vălăreanu Sârbu (România), Virginia Brănescu
În paginile acestuia (România).
aflăm cele patru căi prin Capitolul 4 Evenimente cuprinde: Gabriela
care doritorul de Hristos Ciornei – Eveniment literar la Palatul Culturii Bistrița
poate să-L găsească: în prezența oficialilor guvernamentali și ai Comisiei
1. În Biserică pentru Cultură a Senatului României; Victor Știr – Po-
2. În Sfânta Scriptură etul Daniel Ioniță, președintele Academiei Australiano-
3. În persoana aproapelui Române, într-o conexiune magică la Bistrița; Daniel Io-
4. Înlăuntrul nostru. niță – Cultura fierbe la Bistrița; Menuț Maximinian –
Prezențe bistrițene în antologia internațională de poezie
din India; Victor Știr – „Conexiuni” aniversare și „Flo-
„Conexiuini literare” rile dorului”; Menuț Maximinian – Dorel Cosma, tradus
Anul III, Nr. 8, 2019 în bulgară. Volumul de poezii va fi lansat la Sofia; Me-
nuț Maximinian – Radu Salvan, un nou volum de ver-
Este o revistă tri- suri; Menuț Maximinian – Dorel Cosma și Elena M.
mestrială de literatură, edi- Cîmpan, lecturi în avanpremiera viitoarelor volume;
tată de Palatul Culturii Bis- Menuț Maximinian – Dorel Cosma a promovat poezia
trița și are un colegiu redac- românească la Istanbul; Alexandru Cristian Miloș –
țional, cu oameni dedicați Propunere pentru un muzeu al literaturii din Transilva-
scrisului, conduși, de către nia, la Cluj-Napoca; Doris Cosma Nedelea – Cu poezia
prof. dr. Dorel Cosma, în bistrițeană la Galeriile Thuillier din Paris; Ioan Mititean
calitate de director. Apare – Cu cartea pe roți, la „Conexiuni”; Doris Cosma Ne-
sub egida Uniunii Scriitori- delea – Gheorghe Mizgan - dublă lansare la 60 de ani.
lor din România, Filiala Si- Părintele Vasile Beni și-a lansat prima carte; Elena M.
biu. Cîmpan – Întâlnirea cu criticul literar, întâlnirea cu pre-
Are o ținută grafică ședintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae
deosebită și o tehnoredactare pe măsură, iar în paginile Manolescu; Anca Sîrghie – Ultimul popas al unui ma-
ei se regăsesc nume de prestigiu ale culturii noastre. raton literar american.
Editorialul este semnat de Dorel Cosma, iar din Revista se încheie cu un Rezumat în engleză
sumar amintim: Cronica de carte: Zorin Diaconescu – semnat de Zorin Diaconescu.
Dorel Cosma Sete liniște, Editura Nosa Nostra; Anca
Sîrghie – Poeticitatea discursului critic; Adrian Iliuță – Gazda „Casei ARGUS”
Timpul poeziei; Iuliu-Marius Morariu – Rodica Groza, Emil PĂDUREȚU
Mihai-Octavian Groza, Elena Damian, Dicționar: 100
de personalități sebeșene; Zorin Diaconescu – Ceaiul
green, aburind prin timp; Zorin Diaconescu – Alexan-
dru Cristian Miloș - Dosar literar 65, editura Solon;
Ioan Romeo Roșiianu – Nicolae Vălăreanu Sârbu și
respirația cuvintelor sale; Menuț Maximinian – Poezia
ca stâmpărarea dorului de casă; Elena M. Cîmpan – Po-
ezia, prin caleidoscopul Valeriu Marius Ciungan; The-
odor Damian – Viața scriitorului român în America;
Victor Știr – Un teatru spectaculos, fără a fi spectacular;
Camelia Burghele – Un dar de Paști, frumos ca un ou
roșu; Victor Știr – Ioan Seni - despre năsăudeni la Ma-
rea Unire; Menuț Maximinian – Poveștile din război și
durerile de acasă; Carmen Ardelean – Casa de culoarea
sufletului; Mircea Daroși – „Demon și Înger” - un nou
roman al realităților contemporane; Antonia Bodea –
Aurel Rău, alianțe sau „Jocul pietrei și al culorii în Eugen Măcinic – Port în Țara Galilor

305
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

In Memoriam – George Mihalcea

In Memoriam - Ana Tudoran

George Mihalcea avea 65 de ani și doar cu câ-

teva ore înainte de tragicul eveniment le ura „La mulți
ani”, pe Facebook, prietenilor care își serbau ziua ono-
mastică:
„Sfântul Vasile cel Mare... Sărbătoriți cu
pace și bucurie, atât voi, purtătorii numelui său, cât
și cei care vă simțiți aparținători ai credinței creș-
tine! Anul Nou începe atât de frumos cu această săr-
bătoare!
Ana Tudoran, decedată la 8 decembrie 2019, a
George Mihalcea
fost un munte de talent, insuficient receptat și apreciat
Tomis, 1 Ianuarie 2020”
de lumea literară, dar care a încântat cu umorul său ci-
titorii din spațiul virtual. Singura biografie a Anei Tu-
Ultimele versuri scrise de poetul George Mi-
doran rămâne poezia. Deși activă pe pagina de Face-
halcea cu puțin timp înainte să moară: „Nu încercați să
book, a fost foarte discretă cu viața personală. Nu știm
vă faceți/ leagăne de negură/ din zdrențele anilor/
unde, nici în ce an s-a născut... Dar poate mai important
care s-au dus ...”
decât aceste date rămâne faptul că s-a „născut în cer” ca
George Mihalcea s-a născut pe 13. martie 1954,
poetă, și încă una a cărei amprentă va rămâne mult timp
la Buzău. Absolvent al Colegiului Naţional „Mircea Cel
în conștiința celor care i-au fost cititori fideli.
Bătrân” din Constanţa şi al Academiei Forţelor Terestre
Câteva grupaje de poezii i-au apărut în reviste
din Sibiu; A debutat în revista literară „Tomis”, în 1972.
literare online și paper: Spații culturale, Rotonda Va-
Ţinut la index până în 1990, în toamna aceluiaşi an a
lahă și poate și în altele despre care nu știu. A fost pre-
devenit redactor în presa militară scrisă. În primăvara
zentă și în câteva antologii colective.
anului 1991 devine realizator al emisiunilor militare de
Ana Tudoran s-a stins la fel de discret pe cât a
radio şi televiziune „Ora armatei” şi “Pro Patria”. În
trăit, lăsând în urmă mari regrete. Totuși. Lasă moște-
1998, optează pentru o carieră civilă, ocupând, succe-
nire un singur volum de poezie publicat – „Noi ne-am
siv, funcţiile de editor coordonator în departamentul
iubit monu(mental), Ed ArtBook, Bacău, 2013 (?) – dar
Ştiri al Antenei 1 şi redactor şef în departamentul Ştiri
și zecile de poeme rămase pe rețelele de socializare pe
la Tele7 abc. Din primăvara anului 2002 este realizator
care sper să le adune cineva într-un volum și să-l pu-
al emisiunii de politică internaţională „Marş forţat” la
blice, cândva...
postul B1 tv. Tot acolo, din aprilie 2005, realizează şi
Dumnezeu să te aibă în paza Sa, iubită Ana!
emisiunea „Lumea cărţilor”.
Volume publicate: “Numele focului”- colecţia
Mihaela AIONESEI
“101 poeme de dragoste” (împreună cu Liviu Vişan,
Vasile Ursache, George David şi Laurenţiu Sfinteş),
Ed. Militară ,1997; “Galera cu fluturi”(poezie) – Ed.
Cogito, 1997: “Sentiment latin/ Sentimento latino” –
antologie bilingvă româno-italiană (poeţi români - poeţi
napoletani), Societatea Scriitorilor Militari, 2004;
„Conferinţa de joi” – volum colectiv de studii şi eseuri
cu privire la problemele securităţii internaţionale, Ed.
M.A.I, 2004; „Securitatea Privată” – volum colectiv,
Ed. Detectiv, 2005 În curs de apariţie;: „Sacerdot” (po-
ezie) – Ed. Muzeul Literaturii Române
Activitate publicistică: -poezie, proză, eseuri,
cronici literare, publicate în mai multe reviste de profil;

306
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

-câteva zeci de filme documentare şi eseuri cinemato- orfană prefăcută în bomboană. Să o guste un copil alăp-
grafice, materialele obişnuite de radio şi televiziune fi- tat cu mult venin. O bunică mărunțică alinată de-o fur-
ind de ordinul miilor; -numeroase misiuni jurnalistice nică. Ori un braț de corcoduș locuit de-un cărăbuș.
în străinătate (SUA, Franţa, Germania, Polonia, Unga- Încearcă o inimă zdrențuită de poet! În insom-
ria, Ucraina, etc), corespondent de război în Bosnia- niile nopților scrijelește cu ea un poem. Împarte-l prie-
Herţegovina(1997); -aproximativ 300 de cronici lite- tenilor ca pe vițel. Să vezi ce gust au neliniștile împăr-
rare în emisiunea „Lumea cărţilor”; țite-n linke-uri și bezele fel de fel. Scrie-n zăpezi dui-
Premii şi distincţii: -laureat al festivalurilor oase povești. Până te împuținezi. Până albești. Sărută în
„Nicolae Labiş” şi „Costeşti-Deva”, 1974 - Premiul taină un ochi de fântână. Ascultă o doină în deal la
naţional „Virgil Tatomir” pentru documentar artistic de stână. Lasă un sprinten căprior să treacă ca un fior. Lasă
televiziune, 1992 - „The Medal for Military Achie- un amurg peste tine să cadă. Ca un tropot de cai. Ca o
vements”, US Army, 1995 - Premiul juriului la Festiva- cascadă. Să înțelegi cum e în viață desăvârșind, să te
lul Internaţional de Film Militar, Bucureşti 1996 - desăvârșești. Fluieră, cântă, dansează și râzi în loc să
„NATO Medal for Peace”, pentru activitatea des- plângi. Dar mai lasă-ne, moarte, poeții! Lasă-i să-și
făşurată în Bosnia-Herţegovina, 1997 - Premiul „Ge- joace în cuvinte sorții. Fă din plânsul lor o stea. Du-o
orge Florin Cozma” pentru volumul „Galera cu fluturi”, Sus la Maica Sfântă s-o sărute, ca pe-o pruncă. Din tă-
1997 - emisiunea „Marş Forţat” premiată în repetate cerea lor o tămâioasă. Să se îmbete biata coasă oropsită,
rânduri de instituţiile cu relevanţă în domeniul securi- ca să fie spaima ciorilor din vie. Fii omătul de pe prispă.
tăţii naţionale. Un suspin de copiliță. Ori o urmă de colindă tristă rătă-
cită-n poieniță. Colindă pentru poeții plecați să înlocu-
M-a mângâiat un înger trist iască îngerii îngenuncheați. Colindă pentru durere. Co-
de George MIHALCEA lindă pentru poeme încremenite într-o cruce, mult prea
devreme...
ce greu e câteodată visul Încotro moarte, azi, încotro? Ca o nerușinată
în care ești zidit de viu vii, furi și pleci. Lumina de lumină o seci... Facerea lu-
te joci de-a ploaia și ucisul mii din ochii poeților când obosești s-o privești?
călare pe un bidiviu …Moartea unui poet pe care-l apreciam m-a
mai negru decât crucea nopții șocat. George Mihalcea, pe 1 ianuarie 2020, scria urări
când l-ai furat c-un laț de ger de bine celor care-și sărbătoreau onomastica de Sf. Va-
și i-ai bătut pe bolta frunții sile... Peste câteva ore, sufletul Poetului s-a înîlțat lândă
cu trei piroane-o stea de fier Domnul. Sfârșitul lui 2019 a luat și el, la fel de subit, o
nesomnul tău lichefiază poetă dragă inimii mele, Ana Tudoran. Mi se întâmplă
femeile ce te-au durut tot mai des ca la astfel de tragedii să rămân mută. Să mă
sub nori intrați în metastază simt ca un miez încuiat într-o nucă, să întorc zidurile pe
când hăcuiai mistreți în rut toate fețele fără să găsesc ieșirea. Pentru ei și pentru cei
nu mai sunt magi să povestească plecați prea devreme am scris Poemul de mai-nainte…
acele zbateri fără rost Dumnezeu să-i odihnească în loc liniștit, cu multă ver-
prin clipele cu miez de iască deață și lumină. Să trăim clipa, să prețuim viața!
sau prin ostroave-n care-ai fost
mereu altcineva de parcă Mihaela AIONESEI
din tâmpla ta țâșneau doar crini Tg. Secuiesc
în loc de o cețoasă arcă
purtându-te printre străini
e prea târziu și te întuneci
ți s-au scos ochii la mezat
și porți cămașa fără mâneci
a îngerului nestrigat

Poem poeților plecați

Încotro moarte, încotro? Cu ce gânduri treci ca o feci-

oară sfioasă prin iarna mea? Pustiul ei desăvârșit te-a
uimit cumva? Vezi bine, pe aici, oricât ai căuta, n-ai ce
inimi lua. E ca și cum în pietre ți-ai încerca secera.
Grăbește-te! Bagă-ți mințile în teacă și pleacă!
Schimbă planeta! Schimbă-ți destinul! Eugen Măcinic – Stradă în Săliștea Sibiului
Prefă-te, vicleano, în altceva! Într-un copac. Să
rodești. Ca zorii în pârg să gângurești. Fii o lacrimă

307
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Stimați colaboratori ai revistei „Rotonda valahă”,

Pentru ca revista noastră să apară la timp și în condiții grafice excelente, trebuie (obligatoriu)
îndeplinite următoarele condiții:
1. Textele – cel mult 10-15 pagini, format A4, trebuie culese de autori utilizând aplicația Mi-
crosoft Word, font Times New Roman, mărimea corpului 12, OBLIGATORIU cu folosirea diacri-
ticelor și cu corectura autorilor. În caz contrar – textele nu vor fi luate în considerație pentru a fi
publicate
2. Fiecare text în parte trebuie semnat, verificat stilistic și gramatical de către autor. Corectura
fiecărui text (poezie, proză, eseu, reportaj, recenzie, traducere etc.) aparține autorilor. Redacția nu-
și asumă această obligație, întrucât nu are fonduri pentru a angaja un corector. Textele redactate
conform instrucțiunilor de mai sus, trebuie expediate de fiecare autor, pentru a fi centralizate, pe
adresa: ioanbarbucorbu@gmail.com. Textele se trimit ca fișier atașat la e-mail (fiecare text să fie
semnat) și NU ca text în corpul e-mailului..
3. Nu avem fonduri (sponsori) nici pentru exemplarele tipărite și nici pentru tehnoredactare.
Selectarea materialelor, tehnoredactarea și arhitectura grafică a revistei se fac (gratuit) de către
colectivul redacțional.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe) o pot face contra
cost. Abonamentele se fac NUMAI pentru un an. Comandă pe adresa de email:
ioanbarbucorbu@gmail.com.
4. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un scurt CV, de o pagină, format A5, însoțit de o
fotografie format JPG, atașate la e-mail, împreună cu adresa poștală și un număr de telefon.
5. Materialele pentru numărul următor al revistei se trimit până la data de 15 martie 2020.
6. Revista online se expediază tuturor colaboratorilor și cititorilor din baza de date a redacției.
Dispoziție finală
Materialele (textele) nepublicate, care nu corespund cerințelor redacției sau cele trimise
fără să se respecte instrucțiunile de mai sus - nu vor fi returnate autorilor.
Așteptăm sugestii, propuneri și aprecieri după apariția fiecărei ediții a revistei
„Rotonda valahă”.
Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare!
Vă solicităm, în continuare, sprijinul pentru a edita o revistă de foarte bună calitate.
Așteptăm cu drag noi colaboratori!
Lectură plăcută!

Colectivul de redacție

308
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

Centenarul Uniri
(1918 – 2018)
«Cărțile sunt viața»

Apare sub egida Asociației Culturale

„Curierul de Vâlcea” – ACCV

309
 Anul V, nr. 16 ● Ianuarie – Martie 2020

310
 Liricul și clasicul Eugen Măcinic

Pictura artistului sebeșan Eugen Măcinic – pentru că acuarela pe care

el o practică din deplină convingere și cu total devotament este o tehnică a
picturii și nu a graficii, așa cum multă vreme s-a afirmat – poate fi definită
ca o adevărată vocație, ca un crez autentic, cu care pictorul se identifică și
căruia nu ezită să-i jertfească resursele sale cele mai tainice de trăire și de
gândire.
Mulți dintre artiștii care au scris istorie au recunoscut în natură pe cel
mai iscusit dascăl. Probabil că nu există artist sincer cu sine și cu munca
sa, care să nu-i acorde lumii create de Dumnezeu acest statut indiscutabil,
de profesor fără de cusur. Tocmai de aceea contactul nemijlocit cu natura
i-a fascinat pe pictori și i-a atras irezistibil, încă de la începuturile
modernității.
Eugen Măcinic se înscrie într-o lungă pleiadă de artiști plein air-iști de
aici și de pretutindeni, în ciuda trend-ului actual din pictura românească.
De altfel, prea puțin pare să se lase acest artist sedus de cântecul înșelător
al experimentelor fără conținut. El rămâne onest cu sine și față de
căutările sale, atras doar de miracolul ce se reia zilnic sub ochii celui
dispus să-l vadă, al unei naturi în perpetuă mișcare.
Eugen Măcinic descinde, fără complexe și fără să pregete, direct în
mijlocul naturii, indiferent de anotimp. Pare să nu se lase impresionat nici
de căldura prea mare, nici de frigul hibernal. O mărturisesc peisajele sale
surprinse în mai toate anotimpurile, toate acele colțuri de natură aduse pe
suportul pictural cu tot farmecul și cu toată atmosfera unică, irepetabilă,
pe care artistul a trăit-o și a „furat-o” pentru sine și pentru privitorii
lucrărilor sale.
Acuarelist sensibil, atent la detaliu, minuțios în lucrul său, cu o
cromatică bine temperată, Eugen Măcinic a ales una dintre tehnicile cele
mai dificile de lucru, una asupra căreia, dacă ai greșit, nu mai poți reveni,
nu doar pentru a face dovada unei măiestrii dobândite prin efort, ci mai
degrabă pentru a face posibilă lecturarea unui mod propriu de a privi
natura creată și de a te raporta la ea. Acuarela face posibile subtile
transparențe, contribuie, în felul ei, la dematerializarea volumelor, se
pretează cel mai bine jocului de lumini și diafane umbre pe suprafețe.
Acuarela se potrivește într-adevăr spiritelor lirice, artiștilor capabili să
alcătuiască o adevărată poetică a formelor. Iar Eugen Măcinic este,
indiscutabil, unul de această factură.
Două tipuri de peisaje abordează, în general, artistul, în lucrările sale:
peisajul citadin ce păstrează patina istoriei pe arhitecturile sale: case,
conace, turnuri ori biserici. Pe de altă parte, pictorul ne invită să
contemplăm locuri în care natura a rămas, pe cât posibil, nealterată:
colțuri de pădure, pajiști cu căpițe de fân, poale de deal. Arareori, subtil
conturată, câte o prezență umană îi populează aceste peisaje. Un personaj
mai degrabă auto-referențial este sugerat tocmai pentru a face cât mai
credibilă prezența artistului în mijlocul unei naturi bucolice, nostalgice,
smulse tumultului distrugător al lumii contemporane.
Pictorul are răbdarea dar și bucuria de a urmări mișcarea luminii, de-
a lungul unei zile, felul în care cad umbrele pe forme în anumite momente,
modul în care se mișcă norii pe cer. Cerul, în sine, este un „personaj”
tratat cu mare interes în acuarelele lui Eugen Măcinic, un cer când senin,
când acoperit de nori prin care răzbat raze de soare la răsărit sau la
amurg.
Când nu iese la peisaj, artistul rămâne în atelier și pictează flori. Așa
cum n-are nici o ezitare în a aborda o temă clasică precum cea a
peisajului, așa n-are nici o reținere nici față de această a doua temă
clasică: natura statică cu vase de flori. Cu toată gingășia și bogăția lor de
culori, florile îmi par a fi pentru artist tot niște pretexte lirice. Eugen
Măcinic poartă în sine trăirea continuă a mirării în fața tainei și a
miracolului naturii, iar pentru că și florile tot naturii îi aparțin, ele nu fac
altceva decât să-i amintească artistului de lucrul în plein air, atunci când e
obligat să rămână în atelier. O floare poate concentra între petalele ei o
întreagă lume iar Eugen Măcinic știe și simte această realitate, făcându-i și
pe privitorii săi părtași la bucuria miracolului zilnic reluat al vieții.
Ultimii ani s-au dovedit foarte rodnici pentru Eugen Măcinic. A
participat la tabere de acuarelă, a expus fie singur, fie în grup, s-a lăsat cu
totul cucerit și fascinat de locurile natale sau de alte spații pe unde l-au
purtat pașii, în căutarea unei stări de pace și de reverie pe care reușește pe
deplin să o imprime și măiestritelor sale acuarele.

Luiza BARCAN