Porecla

1. Noțiunea de poreclă

Conform DEX (2012) porecla reprezintă „calificativul sau supranumele dat unei
persoane în legătură cu o caracteristică a fizicului său, a psihicului sau a activităţii sale”,
însoţind fiinţa umană de-a lungul evoluţiei sale, având un statut bine determinat în comunitate,
cel de a scoate în evidenţă trăsăturile sau metehnele unei persoane în raport cu ceilalţi membri
ai comunităţii.
I.- A Candrea , susţinea faptul că „poreclele nu se dau la întâmplare. Ele sunt purtătoare
ale unor întâmplări mai vechi sau mai noi, având în miezul lor o poveste care se trasmite din
generaţie în generaţie (..), care se conservă în memoria colectivă, întocmai ca miturile”.
Porecla, formulă antroponimică neconvenţională, reprezintă una din componentele de
bază ale antroponimiei, „ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană” (DEX 2012).
Vom porni de la conceptul de antroponim (fr. antrhopoyme, it. antroponimo, sp.
antropónimo), compus din două elemente de origine greacă: -onim (onoma), cu semnificaţia de
nume propriu şi antropo- prin care se identifică fiinţa umană (Ionescu Perez 2007: 217), iar
conform DEX (2012), acesta este definit ca „nume propriu de persoană”, formă de adresare sau
identificare a indentităţii unui individ
Procedeul poreclelor este un fenomen existent de multe secole, observându-se tendința
românilor de a fi mari „amatori” de porecle. Încă din Antichitate, dupa cum scria academicianul
Alexandru Graur in volumul "Nume de persoane", aparut la Editura Stiintifica, in anul 1965,
un individ nu era desemnat prin numele care i s-a dat la nastere si prin numele familiei sale, ci
printr-un cuvant care intr-un fel oarecare s-a legat de persoana sa. De multe ori porecla se
referea la o calitate, se leaga de un succes al individului, dar de multe ori "noul nume" se refera
la un defect, la o actiune gresita sau necinstita. De la porecla s-a ajuns la "supranume". "Daca
porecla data cuiva de catre o persoana este repetata si de altii la adresa aceleiasi persoane, ea
devine supranume. (Aurelian Candrea, Poreclele la romani, Bucuresti 1895).
Primele porecle au fost identificate în basme, de felul lui Strîmbă-lemne, Gerilă etc.
Altele au pătruns în limbă și au fost utilizate ca epitete ocazionale cu caracteristici negative, de
exemplu Soarbe-zeamă- definind un om care mănâncă mult, sau Frige-linte- pentru un om
zgârcit etc.

1
 Din vremea marilor cronicari, au rămas cunoscute: Petru Cercel (pentru că purta un
cercel în ureche), Grigore Ureche, Petru Majă ( fusese negustor de pește și vindea cu maja-
unitate de măsură) poreclit și Rareș ( cu părul rar), Petru Șchiopul (era șchiop).
2. Clasificarea poreclelor
a. Porecle provenite de la o întâmplare sau un obicei:
Există o serie de porecle cărora nu li s-a putut identifica etimologia întrucât astfel de
porecle s-au născut ca urmare a săvârșirii unei fapte cu caracter deosebit, ieșit din comun
de către persoana căreia i s-a atribuit porecla. În momentul în care se descoperă povestea
care stă la bază, lucrurile devin clare. Alexandru Graur oferă câteva exemple în acest sens:
unui bătrân din Moldova i s-a dat porecla de Moș Dovleac întrucât, după o lungă ședere în
Muntenia a venit pe meleagurile natale și în loc de bostan a spus dovleac așa cum este
denumirea moldovenească a plantei; o altă situație este aceea a unui om care stătuse la
București a venit în Transilvania ți în loc de fereastră a spus geam, iar porecla acestuia a
devenit Jam.
Alte exemple: Loto „joacă la loto”, Cătej „aduna cateje din pădure”, Babiciu „umbla cu
babe”, Mejdă „punea mejde pământurilor”, Bandulă „se batea cu alţii”, Kent „fuma ţigări
ieftine”, Caneti „nu a putut pronunţa Kennedy”, Balmoş „mânca numai tocană”, Ciuc „bea
bere multă”, Ciorbea „nu îi place supa”, Pipălău „era toată ziua cu ţigara în gură”, Popişcău
„fiul preotului”, Gigi-shouw „face spectacol când e beat”.
b. Porecle care se referă la particularități fizice
După cum am menționat anterior, majoritatea poreclelor au la bază un defect sau o
calitate a persoanei în cauză: Micu ( germ. Klein), Lungu (germ. Gross, magh. Nagy, cu înțelesul
de „mare”, Mogoș ( din magh. magas „înalt”), Hosu (din magh. hosszu „lung”) etc. Aceste
epitete calificative pot fi utilizate și în mod ironic, satiric; de exemplu unei persoane i se poate
spune Lungu tob.
c. Porecle care se referă la particularităţi psihice, morale şi comportament:
Heredie „om gălăgios”, Bicitocu „om prost”, Smâcea „om smâcit (dificil)”, Zgârcea
„om zgârcit”, Buiacu „petrece tot timpul”, Bizuitu „nu te poţi baza pe el”, Lizâtu „râde tot
timpul”, Hriţu „e mofturos”, Tractor „vorbeşte tare”, Poşta „umblă cu vorba”, Beşteleu „om cu
două feţe”, Suşigoiu „om rău”, Scriciu „om dificil”, Dobău „vorbeşte mult şi tare”, Belea „om
urât”, Spiţosu „om frumos”, Piţiană „bea mult”, Fălosu „om măreţ”, Îndosâlă „obişnuia să fure”,
Jidu „om zgârcit”, Păcăliciu „mincinos”, Comisaru „ştie tot ce se întâmplă”, Sucitu „nu ştie ce
vrea”. cmai din pricina faptului că acesta este mic de statură.

2
 d. Porecle care fac referire la nume de ocupaţii, meserii sau funcţii:
Talandic „ cântăreţ în biserică”, Fiscalu „agent fiscal”, Speulă „afacerist”, Şuştăr
„pantofar”, Creangă „pădurar”, Ţâdulă „vindea bilete în târgul de vite”, Băcănistu „vânzător”,
Fătu „pariclisier”, Studentu „cioban”, Pedală „repară biciclete”, Vazelină „a fost ajutor de
mecanic”, Contabilu „ţinea evidenţa oilor la stână”. e. porecle care vizeză starea sociala:
Găzdacu „om bagat”, Bulibaşu „om sărac”, Măstăhanu „avea oi multe”, Patronu, Berleşu „era
sărac”, Straiţă-goală „săarac”, Baronu „avea vaci multe”

e. Numele de animale
Au devenit porecle fie pentru că omul este asemănat cu animalul, fie ca are vreun tip de
legătură cu animalul: Aslan (turc. aslan „leu”), Bou ( cu același înțeles germ. Ochs, ebr. Șor),
Ciocârlie, Pițigoi, Presură, Socol (sîrb. sokol „șoim”) etc.
f. Nume de culori
Porecle au devenit și denumirile culorilor: Albu (cu același înțeles, germ. Weiss, magh.
Fehér, rom. Bălan), Negru (germ. Schwarz, magh. Fekete, gr. Mavru), Roșu (germ. Rot, magh.
Veres) etc.
g. Lozinci
Tot porecle devin și anumite comportamente formulate sub formă de lozinci: în
Transilvania există numele Bornemisa, provenit cel mai probabil dintr-o poreclă, căci înseamnă
„nu bea vin” ( magh. bor „vin”, nem „nu”, isz-„a bea”) în opoziție cu fr. Boileau, it. Bevilacqua,
care înseamnă „bea apă” (poate o ironie). Radu Mihai a fost un ministru din secolul al XIX-
lea care a fost poreclit Ceas deoarece a fost acuzat că a furat un ceas.

h. Comportamente verbale
De asemenea o expresie des utilizată de vorbitor îi devine poreclă. În Viena există o
stradă care se cheamă Jasomigott-strasse, după un personaj care repeta mereu Ja so mir
Gott…„așa să-mi ajute Dumnezeu”. În Slobozia un om avea porecla Dorișata căci avea obiceiul
de a înjura de dorul și dorișata.
i. Diminutive
Multe porecle sunt diminutive, de exemplu: Crăcănel, Dovlecel, Răculeț, Colonel ( fără
nicio legătură cu gradul militar, ci este diminutivul de la colun „măgar sălbatic”.)

3
 3. Porecla în comunităţile rurale – modalitate de reliefare a spiritului
românesc
Tradiţia poreclei s-a păstrat fără întrerupere la sate, unde indivizii îşi folosesc numele
oficiale doar în relaţiile cu instituţiile statului, iar în viaţa de zi cu zi numirile se fac după
normele poreclei, care,analizate din punct de vedere semantic, reflectă psihologia socială a
acelei grupări, caracterul individului stigmatizat şi relaţiile cu ceilalţi membrii ai comunităţii.
În orice comunitate sătească, oamenii sunt permanent în relaţii directe unii cu alţii, îşi
cunosc foarte bine genealogia, calităţile şi defectele, obiceiurile, metehnele, ticurile sau
apucăturile.Cum e şi firesc, oamenii îşi atribuie diverse apelative care scot în evidenţă anumite
trăsături, fiind catalogaţi prin diverse porecle.
Pe Valea Someşului, în Ţara Năsăudului, multe porecle sunt legate de însuşirile şi
defecte fizice sau morale: Ştiopu sau Ştioapa, Mutu, Lungu, Cracu, dar şi de agilitatea, adică
cei care ştiu să se învârtă, descurcăreţii, cum ar fi: Sfârnarul. Sub aspect zeflemitor este folosită
porecla de ,,Bogatu’’ care nu are nicidecum acest sens.
De asemenea, în satele năsăudene există câteva porecle care provin de la numele unor
animale: a Lupului, a Ursului, a Leului ,a Ţapului, a Mâţocului, a Hulpii, ascunzând trăsăturile
caracteristice ale animalelor respective: lacom şi crud ca lupul, greoi în mişcări ca ursul ori şiret
ca vulpea.
Şi aspectul profesional şi-a lăsat amprenta în lumea satului năsăudean. Sunt cunoscute
poreclele: a Fierarului, a Morarului, a Dăscăliţei, a Popei, a Boldaşului, a Fătului.
Nici poreclele cu caracter religios nu sunt evitate: Pocăitul ori Sătana.
Totuşi cele mai multe porecle derivă din numele defamilie sau de botez: Bambu, Liuchi,
Cozma, Brica, Ţânca, Bucioaia, Ciricoaia.
Diminutivele completează sfera ridiculizării unor trăsături fizice ale oamenilor,
numai că aceasta este mai blândă, mai apropiată de suflet cum ar fi de exemplu: Mâţâţălu,
Botăşălu, Negruţa, Biluţa, Pâţâloaia, Botoaia.
Este firesc ca aceste porecle să aibă şi alte nuanţe, multe dintre ele cu o corespondenţă
foarte îndepărtată: Gioga, Becea, Ciuciuş, Cârţa, Prăjânca, Toaca, Hârza.
În multe sate din jurul Năsăudului poreclele sunt general valabile pentru o întreagă
aşezare rurală.
Măierenii sunt cunoscuţi ca fiind ,,coţobrei’’ fiindcă e satul cu cei mai mulţi copii din
ţară şi, de forma lor sunt oameni mai mărunţi, nu foarte voinici, însă harnici cum nu sunt alţii.

4
 Locuitorii comunei Şanţ sunt denumiţi ,,frijeţi napcii voi şănţeni’’ pentru că, sat de
munte, alte bucate nu se fac datorită reliefului montan, decât cartofii.
Cei din Prislop, actualul cartier al Năsăudului denumit ,,Liviu Rebreanu", sunt cunoscuţi
ca fiind ,,fansularii prislopeni’’. Se pare că aceştia aduceau la târgul săptămânal din Năsăud
spre vânzare legume.
Rebrenii şi părvenii sunt denumiţi ,,guşalăii de rebreni’’ pentru că sunt oameni mai
voinici, şi ,,răşinarii de părveni’’ pentru că, sat de munte fiind cu multe păduri, părvenii veneau
la târg cu cherestea pentru construcţii. Şi cei din Mocod au o poreclă, anume aceea de ,,hurlupcii
de mocodeni’’ .Ei sunt numiţi aşa pentru că nu lasă nici măcar un metru pătrat de teren nesăpat
şi neproductiv. Sapă chiar şi răzvoarele pentru a pune cine ştie ce porumb ori cartofi în pământ.
Motivul apariţiei poreclelor poate fi căutat în faptul că poporul român s-a născut cu
simţul umorului pe care şi la manifestat şi îl manifestă în toate împrejurările. În al doilea rând
acest lucru este reclamat de necesitatea stringentă de a deosebi indivizii cu acelaşi nume şi
prenume.
Chiar dacă la început porecla poate fi privită ca o atitudine duşmănoasă, treptat ea este acceptată
şi va rămâne moştenire altor generaţii graţie personalităţii acesteia în mediul sătesc.

4. Particularităţi morfologice şi lexicale

Pornind de la elementul de bază, poreclele se pot clasifica astfel:

a. formate de la substantive: Bolovan, Chiştoc, Batoză, Morsa, Grauru, Lupu, Creangă,
Căluţu, Poşta.
b. formate de la adjective: Albău, Blonda, Piticu, Solidu, Fălosu.
c. formate de la verbe: Heredie, Pipălău, Lizâtu, Îndosală.
d. formate de la adverbe: Rara, Rapida. Substantivele sunt articulate hotărât şi nu pot fi
folosite cu articol nehotărât, iar datorită faptului că poreclele sunt produse ale limbii vorbite,
articolul hotărât enclitic dispare, rămânând forme precum: Ursu, Căluţu, Greieraşu.
Din punct de vedere lexical există trei modalităţi de formare a poreclelor:
 din apelative fără modificare formală, având ca punct de plecare fie denumirea unui
defect fizic, fie a unei calităţi: Heredie, Bicitocu, Şchipu, Ciungu, Fălosu, Moţu,
Spiţosu, Solidu, Virgulă.

5
 prin compunere, însă acest preocedeu este slab reprezentat în materialul cercetat:
Straiţă-goală, Gigi-show, Turnu Eiffel, iar structural se supun regulilor de compunere
caracteristice construcţiilor din limba română.
 prin derivare, intrând doar poreclele obţinute prin derivare cu sufix antroponimic:
Măstăhanu, Popişcău.

5. Concluzii
Inventarul acestor formule neoficiale a scos în evidenţă varietatea şi frecvenţa
cu care acestea sunt folosite în comunicarea orală de către locuitorii satelor, spaţiul în
care oamenii se cunosc cel mai bine, iar tendinţa este de a satiriza şi ironiza. Având în
vedere încărcătura semantică, cele mai multe porecle vizează aspectele fizice şi morale
ale membrilor unei comunităţi. Porecla, în comunităţile rurale, joacă un rol forte
important, acela de a descrie individul printr-un stigmat, care trimite la obiceiurile sau
particularităţile fizice sau morale. Integrarea sau respingerea unui individ ţine de
caracterul celorlalţi membrii, poreclele având funcţie expresivă, ilustrând atitudinea
vorbitorului faţă de referent.