LUCIAN BLAGA

“Poemele luminii”

L. Blaga este al doile mare poet al perioadei interbelice (situat după

Arghezi în materiale didactice, pentru că exegeza nu a stabilit încă o ierarhie).
Reprezintă o altă direcţie literară, datorită faptului că poetul a fost dublat
de filozof.
Preocupări diferite (poezia este artă şi filozofia este ştiinţă) se explică
existenţa acelei gândiri complicate din care s-au născut preocupările, trăirile,
opera. Deşi considerate domenii autonome, elementele de gândire ştiinţifică
revin în opera poetică, prin imaginea artistică – metaforă revelatorie, diferită
de metafora plasticizantă, pentru că revelează, nu descrie.
Sistemul filozofic blagian a creat un limbaj ştiinţific, dar metaforic:
universul este dominat de Marele Anonim, entitate egocentrică, care impune
omului cenzura transcendentă – o barieră în cunoaştere.
Cunoaşterea umană este deci paradisiacă – limitată, raţională, suficientă;
cunoaşterea luciferică este nelimitată, insuficientă, iraţională, caută descifrarea
misterului, care în loc să se decripteze se încriptează. De aceea omul este Fiinţă
măreaţă şi tragică.
Format ca poet în cadrul revistei „Gândirea” care a dat naştere
gândirismului, expresie artistică autohtonă a expresionismului european,
poezia blagiană exprimă trăirea unui eu liric însetat de cunoaştere; cunoaşterea
eului liric se confundă cu iubirea, se confundă cu misticismul care îi este însăşi
poezia.
Eul liric expresionist se situează în centrul universului, acolo unde se află
poezia (în onthos).
Eul poetic expresionist operează o răsturnare de tip copernican: eul poetic
se pune în centru universului, devine nucleul discursului liric, verbele sunt la
pers I.
Blaga este creatorul poeziei moderne, nu numai prin sincronizare în
conţinut cu poezia europeană, expresionistă, ci şi în formă: versuri grupate în
strofă polimorfă, vers liber – dincolo de dogmele clasice, cu muzică interioară.

Volumul de debut al lui Blaga este „Poemele luminii”, 1919, care

cuprinde poeme construite în jurul metaforei luminii – lumina primordială, care
se identifică cu lumina iubirii:
Volumul se deschide cu poemul – artă poetică – „Eu nu stivesc corola de
minuni a lumii”.
Metafora titlului şi a primului vers trimite la un concept filozofic –
cunoaşterea corolară – cunoaşterea totului prin poezie şi iubire.
Lumina imaginea se desfăşoară „ca o corolă de minuni”, efluorescenţă de
mistere.
 Diacursul liric se realizează printr-un joc de sinonime: nu strivesc – nu
ucid, nu micşorează, tainele; „tainele” sunt misterele (din viziune filozofică).
Tainele se află în unitatea dihotomică a vieţii (viaţă – moarte): „n flori, în
ochi, pe buze, ori morminte”; enumerarea sugerează căile cunoaşterii:
senzorială, afectivă şi cunoaşterea prin transcedere.
Discursul se construieşte şi prin joc de antonimie: lumina eului poetic –
proiectare în orizontul misterului, deci al poeziei, se opune lumina altora, care
dezvăluie misterul, sugrumă vraja – este lumina raţională.
Discursul liric este construit pe o analogie (nu comparaţie): lumina
poetică este analoagă luminii lunii care „măreşte şi mai tare taina nopţii”.
Discursul liric se încheie cu o confesiune, de tip conclusiv, care exprimă
rolul poetului şi al poeziei: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori
de sfânt mister”.
Rolul poeziei este de a potenţa misterul:
„şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei”
„Ochii mei” sunt metafora universului creator, acolo unde se produce
iubirea şi poezia:
„Căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte:.
Cuvântul cheie este „iubesc”, definit de cuvântul arghezian „ocară”, „bici”.
Discursul se împate în ****stihuri, prin intermediul versului lung care
tensionează liric textul:
1. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
2. „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”
3. „Şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
„Paradis în destrămare”

L. Blaga a evoluat de la formula poetică expresionistă (v. „Poemele

luminii”) la formula poetică existenţialistă începând cu volumul „Laudă
somnului”.
Semnele au apărut chiar din primul volum.
„Paradis în destrămare” este metafora revelatoare care trimite la
fenomenul căderii în moarte, a toposului antic – paradisul.
Discursul liric este construit pe o enumeraţie care vizează elemente
componente ale paradisului atinse de destrămare.
Portarul se simte „învins”, deşi nu a luptat cu nimeni”, metaforă care
sugerează oboseala metafizicului. El ţine în mână, „un cotor de spadă fără de
flăcări”, metafora sugerează decăderea unui însemn sacru.
Serafinii sunt „cu părul nins”, ei sunt căzuţi într-un topos invadat de
terestritate: „ pe pajişti şi pe ogor”.
Paradisul pare să fi secat de adevăr, pentru că „fântânile „refuză găleţile
lor”.
Arhanghelii par fiinţe terestre: ară „cu pluguri de lemn” şi se plâng de
greutatea aripilor” – aripa devine o metaforă a căderii.
Porumbelul Sf. Duh „stinge cele din urmă lumina” – metaforă care
presupune o răsturnare a rolului.
Îngerii goi se zgribulesc în fân. Acest cumul de metafore revelatorii
izvorăsc din perspectiva unui eu liric impersonal – eul poetic se manifestă doar
în finalul poemului, printr-un bocet metafizic care anunţă moartea paradisului:
„vai mie, vai ţie
odată vor putrezi şi îngerii sub glie”.
Paradisul ca izvor de apă vie este invadat de păianjeni” – metaforă a
efemerităţii.
Punctul culminant apare în final: moartea paradisului va însemna vocea
povestirii sinonime cu miturile, poezia, misterul:
„ţărâna va seca poveştile
din trupul trist”.
Astfel se explică interpretarea textului ca o artă poetică (în orizontul lui
„minus”).
„Gorunul”
Este o elegie, pe tema morţii, din volumul „Poemele luminii”. Metafora
luminii trimite la o trăire în linişte, în pace, a eului poetic care are premoniţia
morţii.
Poemul este un reflex expres al baladei „Mioriţa” şi al elegiei eminesciene
„Mai am un singur dor”.
Eul poetic operează o răsturnare: iubirea devine clopot, pieptul devine
„turn”, sângele devine „strop de linişte”.
Imaginea este muzicală, dar nu de marş funebru:
„în limpezi depărtări aud din piptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot”.
Nucleul imaginii este verbul „îmi pare”, care sugerează intrarea în
ficţiune, ce permite această răsturnare, insinuarea liniştii, când inima bate şi
măsoară „Marea trecere” (moartea).
Eul poetic invocă gorunul „ din margine de codru”, stejarul puternic care
sugerează nu numai forţa, ci declinul:
„Gorunule din margine de codru,
De ce mă-nvinge
Cu aripi moi atâta pace”.
Căderii florilor de tei eminesciene îi opune Blaga „frunza-ţi jucăuşă” care
măsoară curgerea timpului, căderea în moarte.
Strofa II este interogativă, pentru că eul poetic este dilematic: ****
consecinţele curgerii timpului, dar este cuprins de pace, reflexul lui este însuşi
gorunul.
Strofa III stă sub semnul unei interogaţii: în trunchiul gorunului, el vede
crescând „sicriul meu” şi totuşi este cuprins de o linişte care-l va urma şi
dincolo.
Imaginea este concretă, materială, de parcă premoniţia morţii l-artistică
închide „în sicriu”.
Fundamental optimist, poemul se încheie cu invocarea gorunului din
margine de codru – determinantul din codru pare să sugereze un declin interior,
de la optimism spre pesimism, marginea de codru este metafora acelui moment
al vieţii când omul începe să se gândească la moarte.
Trăirea este autentică, sinceră, metafora revelatorie pare să fie o
îndepărtare de la podoaba artistică de tip cenvenţional.
Textul este eufonic (muzical) exprimă înălţarea şi căderea sufletului la
gândul morţii.

Acest fishier va este oferit in exclusivitate de FaNeBunu

(a se citi Fane Nebunu pt anal-fabetzi sau sodomishti....)