Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

2.2. Fata cu obraz verde, la Vulcan

”Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani,
mijlocie de statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui,
iar ochii ca niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului,
la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă
uimește de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd,
gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, militărește:
- De ce-ai furat?
Întoarce disprețuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura și devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Râde de i se văd dinții albi, cizelați într-o neasemănată mică potcoavă de fildeș și
întoarce capul într-o parte, cu o mână în șold.
Mă duc mânios spre ea, smucesc de șorțulețul albastru de Gretchen, pe care-l are
peste rochie.
- Ăsta-i al tău? Nu vezi că se recunoaște cât de colo că e furat? Și umbreluța
asta roșie?
 Ține în mână și poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluță de
mătase vișinie.
- Dacă plouă? și-și sucește mijlocul subțirel de are acum talia toată întoarsă în
lături.
- Dacă plouă, trebuie să furi, ai? și scurt: Am să te împușc.
Face cu piciorul gol și măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină la
farmacie, urme ca de șarpe în noroi și răspunde, fără să se uite la nimeni:
- De ce să mă împuști?
Sunt furios.
- Pentru că furi... înțelegi? Pentru că furi... pentru că ești ”hoață”. (...)
O așez între santinele și pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... și începe
iar să cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în
noroi, sucind mereu umbreluța roșie. Când, ca să treacă vreun șivoi, întoarce talia în
lături, sânii mici, strânși de șorțul strâmt, par înveliți ca într-o îmbrăcăminte, anume
făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânși în mănuși.
Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri.
Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unități. Sunt mereu sub
obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de
armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriți, neștiind ce să facă. Rămân un timp
nervos, pe gânduri.
- Dați-i drumu... și mi-e privirea grea de frământare.
Se apropie de mine, mi-a luat capul sub sumbreluța roșie și, cu gura aproape
de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii verzi, adânci și copilăroși:
- Eu ce fac?
O privesc încruntat, mânios:
- Ce faci? Te duci acasă... hoață.
Pune mâna micuță și mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea... și încet, în
șoaptă caldă și bună:
- Rămâi și dumneata.
Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi și limpezi ca
apa umbrită de salcie.
- Lasă-mă-n pace!
Și pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic.
- Vino la noapte, vin eu în sat...
Aș vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe
mâna mea.
- Nu se poate... Rămân aici.
Plec copleșit de o prăbușire de tristețe și simt toată umezeala serii în mine.
Când după vreo zece pași întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în șorțul
albastru de Gretchen, în jurul capului oval și măsliniu cu umbreluța ca o aură roșie,
de sfântă a păcatului.
Și, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu
silueta rămasă pe loc și umbreluța roșie.”
 Arta narativă

La Camil Petrescu dimensiunea psihologicului se produce mult mai exterior, la

suprafață, comparabil cu arta literară a prozatoarei Hortensia Papadat Bengescu.
Alături de aceasta și de Mircea Eliade, Camil Petrescu este un ilustru reprezentant al
romanului psihologic la noi, în perioada interbelică, și al fluxului conștiinței.
E explicabil acest lucru și prin faptul că eroii lui Camil Petrescu sunt indivizi
organic sănătoși, personalități primare, pline de vivacitate, vioiciune și însuflețite de
dorința de viață. Ștefan Gheorghidiu este un astfel de personaj, un individ normal
psihologic și nu mult deosebit de omul de lângă noi. Psihologia lui e limpede, fără
ocolișuri, și merge direct la țintă. Poate ceea ce i-am putea reproșa acestui personaj
este un anumit truism psihologic, un loc comun al reacțiilor sale subiective. Și-a luat
ca soție o femeie frumoasă, studentă la filologie, și cu pretenții ușor filosofice, repede
înăbușite de felinitatea caracterului ei capricios și schimbător, supus pericolului
plictiselii și banalității conjugale.
Acest lucru m-a dezamăgit în primul rând la Camil Petrescu: criteriul sau
criteriile după care Ștefan Gheorghidiu și-a ales soția, explicabile totuși prin
tinerețea și imaturitatea personajului, precum și avatarurile geloziei, o gelozie
comună, de rând, deosebită numai prin sinceritatea și franchețea reacțiilor sufletești
ale personajului, prin ”intelectualismul” său,
Dar... iubirea este aceeași pretutindeni, și tot aceeași gelozia, și Camil
Petrescu are meritul de a contura tabloul unei fericiri în dragoste, accesibile și
”pământești”, telurice, sănătoase, prin neamestecul unor idei prea filosofice în
această fericire conjugală, precum și al dispariției lui și al urmelor pe care le lasă
această dispariție în sufletul eroului, cu tot cortegiul ei de melancolii și nostalgii crud
dureroase.
Impresia mea este aceea că Ștefan Gheorghidiu este superior soției pe care și-a
ales-o, Ella, dar totodată și un ins de rând, tocmai prin această alegere. Psihicul său
e fundamental, atavic, idealist, nu cunoaște tonuri de gri, ci numai fața monedei și
reversul ei.
Arta scriitorului pentru a ilustra avatarurile vieții conjugale e însă, fără
îndoială superioară, o artă literară care valorizează calitativ personajul însuși, sau
personajele însele. Există, astfel, o dimensiune a umanului celui mai obișnuit, celui
mai banal, dar semnificativ, pe care-l aduce romanele sale. Totuși avea dreptate
Eliade în eseurile sale despre romanul românesc, spunând că drama exstenței nu
coboară până la rădăcinele ființei, că romanul românesc duce lipsă de exaltați, de
cinici sau de mistici, sau de sinucigași din simplă dramă metafizică.
Ștefan Gheorghidiu lasă însă o impresie de binefacere: aceea a persoanei de
treabă de lângă noi, de bună-credință, care nu-ți înșeală așteptările, o persoană care
nu se sfiește să se arate așa cum este ea, un extravertit, un sangvinic care lasă o
impresie copleșitoare de viață, de biologic, pretutindeni unde-l întâlnim.
Experiența războiului este cea care schimbă psihologia acestui personaj și atât
de mult încât aproape ne întrebăm dacă mai este el, același. Războiul în resorturile
lui fundamentale, e acel eveniment major din viața personajului referitor la care
autorul se întreba, într-un alt roman psihologic, ”Moromeții”, de Marin Preda, dacă
mai poate schimba firea cuiva...
Capitolul ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” mi-a plăcut în acest sens
cel mai mult, împreună cu capitolul ”Fata cu obraz verde, la Vulcan”, unic în
țesătura de idei și sentimente a romanului.
Venind parcă cu o constrapondere simplă, neșlefuită, dar totuși atât de
firească, de frumoasă, la portretul pe care autorul i-l face soției lui Ștefan
Gheorghidiu, este acest portret al unei țigăncușe, întâlnite pe frontul războiului, la
Vulcan, de către Ștefan Gheorghidiu. Autorul dovedește o fină artă literară în
conturarea portretului acestei tinere fete, unic în literatura română: ”Dar mă
întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, mijlocie de
statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca
niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului, la verdele
gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă uimește
de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd, gândind la
Mona Vana.” Această tânără fată e de o grație naturală, neconstruită, fără snobism,
asemenea personajelor din picturile lui Leonardo da Vinci, având acel farmec
copilăros și naiv al feminității adevărate. Idila care se naște între erou și această fată
ne face să visăm și să ne gândim la iubire. La iubire în ceea ce are ea fundamental și
misterios, unic, ca și chipul acestei tinere fete. Poate un portet la fel de plastic, și
asemănător, a realizat Eliade în ”Maitreyi”. Detaliile fizice, umbreluța de mătase
vișinie, laolată cu șorțul albastru de Gretchen, se adaugă portretului acestei
țigăncușe pitorești, pline de sensibilitate, cu ” ochii verzi și limpezi ca apa umbrită de
salcie.”
Dintr-o dată ne vedem proiectați undeva în Mit, în Arhetip, când iubirea încă
își mai exercita forța ei de atracție primară, nepervertită de amestecul socialului sau
al smobismului. Iubirea fetei e pură, și aproape instantanee, ca și vraja, farmecul
care-l țin pe erou pe loc, cu ochii după fata pierdută în urmă, rămasă nemișcată.
Detaliile exterioare se adaugă cu forța lor de sugestie acestei scurte și intense
povești de dragoste: ”O așez între santinele și pornim spre sat. S-a înserat, aerul e
aburit... și începe iar să cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca
mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluța roșie. Când, ca să treacă vreun șivoi,
întoarce talia în lături, sânii mici, strânși de șorțul strâmt, par înveliți ca într-o
îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânși în mănuși.
(...)Plec copleșit de o prăbușire de tristețe și simt toată umezeala serii în mine. Când
după vreo zece pași întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în șorțul
albastru de Gretchen, în jurul capului oval și măsliniu cu umbreluța ca o aură roșie,
de sfântă a păcatului. Și, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul,
văd mereu silueta rămasă pe loc și umbreluța roșie.” Natura exterioară preia ceva
din neliniștea și mirarea personajului, din sentimentul său incert, de iubire pe cale de
a se naște și sentimentul datoriei, de sublocotenent în armata română, din frumusețea
și grația enigmatică a personajului. Ultimele cuvinte din fragmentul citat ne duc cu
gândul la o dimensiune interioară a personajului, relevată fulgurant și neexploatată
pe deplin de autor: romantismul, sensibilitatea personajului, capacitatea sa rămasă
neatinsă de a mai simți încă cum în sufletul său se naște emoția îndrăgostirii.