Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
lumii transilvănene a sec. al XIX-lea. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de
Ghiță, dar și transformarea gradată a acestuia, care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat
încrederea în sine și în familie, devenind dintr-un om onest, harnic, care ține la valorile familiei, într-unul
dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de putere.
Tema este completată de motivul literar al hanului (perceput ca loc al dezumanizării), de motivul lui
Mefistofel (întruchipat de Lică Sămădăul, uneltă a destinului), dar și de motivul banului (agent al dezumanizării
personajului).
4. Semnificațiile titlului:
Denotativ, titlul indică reperul spațial al evenimentelor: moara, situată la răscruce de drumuri, între
Ineu și Fundureni, o zonă deluroasă, departe de comunitate, ceea ce înlesnește îndepărtarea lui Ghiță de
principiile morale, căci asupra lui nu mai funcționează nicio cenzură. Pe de altă parte, titlul exprimă motivul
literar al hanului, devenit topos literar al prozatorilor (”La hanul lui Mânjoală”, I. L. Caragiale, ”Hanu Ancuței”,
M. Sadoveanu). Moara devine loc al pierzaniei, care ”macină” destinele umane.
Conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță, punând astfel în
evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma ”cu noroc” trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o parte,
indică norocul lui Ghiță la moară, iar, pe de altă parte, este expresia nenorocului pe care și-l atrage personajul
prin alegerile greșite. Titlul este ironic prin trimiterea la motivul literar ”fortuna labilis” (soarta schimbătoare),
anunțat din incipit prin cuvintele bătrânei și dezvoltat în întreaga nuvelă.
5. Relațiile spațio-temporale:
Ca în orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară,
concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal bine definit. Evenimentele nuvelei au loc pe parcursul unui
an calendaristic, delimitat pe baza unor coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele,”începutul
Săptămânii luminate”. Ambele repere temporale au valoare simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe este
momentul în care Ghiță se mută la han și simbolizează începutul luptei personajului cu demonul banului,
întruchipat de Lică Sămădăul. Paștele este momentul final al acțiunii, când cei care au greșit sunt sancționați,
iar locul este purificat prin foc.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată de Ghiță într-o cârciumă profitabilă.
Amplasarea morii la răscruce de drumuri capătă valoare simbolică, sugerând ”răscrucea” la care se află
personajul. Sunt amintite numeroase repere spațiale: Ineu, Fundureni, Salonta, Ordea-Mare, Arad, care asigură
veridicitatea textului. Descrierea este realizată în manieră realistă. Prin tehnica detaliului semnificativ, sunt
surprinse pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului, cele cinci cruci, trunchiul de copac ars.
Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic.
Liceul Tehnologic Economic „Virgil Madgearu” Iaşi
Catedra de Limba și literatura română
Profesor Boiță Ramona Georgiana
6. Conflictele operei:
În nuvelă se identifică două tipuri de conflicte, exterioare și interioare, care sunt
intercondiționate. Conflictul se dezvoltă în prelungirea palierelor narative, având o componentă exterioară de
natură socială: între Ghiță și Lică, cu bătrâna, dar și cu autoritățile, de natură conjugală: între Ghiță și Ana, dar
și de natură etică: între Ghiță și morala colectivă a comunității satului, morală a cărei povară o resimte
permanent. Conflictul interior este dominat de motivațiile antagonice ale protagonistului, fiind dezvoltat la
limita tragicului, ilustrând drama imposibilității de a alege: puternic și slab, hotărât și ezitant, pasional și
calculat, naiv și inteligent.
7. Perspectiva narativă:
Nuvela, ca specie literară caracterizată prin rigoare compozițională, mizează pe esențializarea
narațiunii, care surprinde elementul semnificativ. Obiectivitatea impusă de perspectiva realist-obiectivă asumată
de Slavici presupune crearea impresiei de veridicitate și detașare a naratorului, care își asumă rolul demiurgic,
fără a formula judecăți de valoare. Construcția riguroasă este susținută de existența unui fir narativ unic.
Naratorul este obiectiv, narațiunea se face la persoana a III-a, perspectiva narativă este obiectivă,
naratorul știe mai multe decât personajele sale, fiind omniprezent și omniscient. Focalizarea este externă,
deoarece accentul cade pe desfășurarea evenimentelor, dar și internă, urmărindu-se conflictul interior. Tehnicile
narative sunt cele specifice unei scrieri realiste: tehnica simetriei conferă circularitate compozițională, prin
simetria incipit-final, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului semnificativ (descrierea locului, a vestimentației
lui Lică), tehnica punctului de vedere (cuvintele bătrânei), tehnica anticipării (replicile bătrânei, descrierea
drumului), tehnica bulgărelui de zăpadă (construcția gradată a conflictului).
stranii fatalități, declanșate de vina tragică, personajele care alcătuiesc “triunghiul” de forță al textului trec
marginile rațiunii înspre pasiunea paroxistică și, de acolo, în moarte. Ghiță își ucide soția și este, la rîndul lui,
ucis de Răuț, din porunca lui Lică. Orgolios până la capăt, sămădăul nu se dă prins și alege sinuciderea, izbindu-
se cu capul de un stejar.
Hanul, locul așezat simbolic la hotarul dintre Bine și Rău, este purificat prin foc.
Imaginea”oaselor albe ieșind pe ici pe colo din cenușa groasă” devine simbolul ideii că nimeni nu e mai presus
de legea morală și că încălcarea acestei condiții esențiale a existenței lumii se plătește cu viața.
10. Prezentarea a două episoade semnificative pentru tema și viziunea despre lume
Referindu-ne atât la conținutul nuvelei, cât și la personajele acesteia și la relațiile dintre ele,
edificatoare sunt în ilustrarea temei și viziunii despre lume a scriitorului câteva episoade semnificative. În
primul rând, este hotărârea lui Ghiță de a-și schimba destinul, dovadă fiind răspunsul categoric pe care i-l dă
soacrei sale, precum și momentul primei întâlniri cu Lică, întrucât Sămădăul stârnește deopotrivă admirație și
teamă în sufletul eroului care, sub influența acestuia, va evolua iremediabil spre decădere morală.
Alte două momente vor marca evoluția sinuoasă a acțiunii și a personjului principal: atunci când
jură strâmb în instanță, în favoarea lui Lică, și în finalul nuvelei, când, hotărând să-l demaște pe Lică, ucide și
este ucis la rândul său. Primul dintre aceste momente evidențiază punctul maxim al degradării morale a lui
Ghiță, devenit rob al banului și supus credincios al lui Lică, iar cel de-al doilea reliefează un moment de răscruce
din destinul personajului – revenirea la realitate, la cinstea și corectitudinea ce îl caracterizau dinainte. Totul
este însă târziu, deoarece finalul tragic al nuvelei aduce în prim-plan efectele dezastruoase ale patimei banului.
implică. Deși la prima întâlnire încearcă să se opună autorității lui Lică și să nu accepte cârdășia cu el, nu are
forța de a renunța la bogăția ipotetică anunțată de acesta și îi acceptă jocul. Este momentul psihologic care
marchează începutul degradării morale, eroul începe să se mistuie pe sine, o aruncă pe Ana în brațele
Sămădăului, dintr-o pornire irațională spre autodistrugere. Personajul este construit cu obiectivitate,
dezvăluindu-se ca un suflet complex, oscilant, nesigur, sfâșiat între porniri antagonice. Eroul devine, ca Ion din
romanul lui Rebreanu, o victimă a societății care disprețuiește sărăcia, dar și a imensului său orgoliu. Observația,
analiza psihologică, focalizarea, introspecția sunt mijloace narative ce completează profilul estetic al eroului.
Personajul feminin prins în țesătura conflictului tocmai pentru a contribui la conturarea figurii lui
Ghiță, Ana, soția acestuia, nu se înscrie în seria eroinelor voluntare din proza lui Slavici, care luptă și dobândesc.
Spre deosebire de acestea, Ana este o victimă a incapacității de a-și apăra valorile morale și familia, dar și eroina
tragică, victimă a unei fatalități obscure. În prezentarea Anei, autorul se dovedește un fin cunoscător al
psihologiei feminine. Ipostaza inițială se cristalizează prin însumarea unei duble perspective narative: cea a
mamei eroine, care o vede ”prea așezată, oarecum prea blândă la fire” și cea a soțului, care o privește cu ochi
de îndrăgostit” și ”inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde cumătul și se aruncă
răsfățată asupra lui”.
Deși personaj negativ, Lică, personaj la fel de complex ca și Ghiță, este fascinant prin forța
malefică pe care o răspândește în jur. Intrarea sa în scenă este minuțios pregătită de narator, care dă tot felul de
informații despre statutul de sămădău. Spre deosebire de ceilalți eroi, lui Lică i se conturează un portret fizic,
detaliile fizice având un rol semnificativ în anticiparea caracterologică, sugerând un om de mare voință”
sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, ager, viclean și plin de răutate, cu temperament energic și viața
dinamică. Detaliile vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând, pe care îi stăpânește prin curaj
și forță. Lică ilustrează o tipologie realistă, socială, dar și o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin
chipul său demonic, exercită asupra tuturor o fascinație care paralizează voința și aspirația spre etic. În
raporturile cu Ghiță își calculează cu abilitate fiecare mișcare, lovind în demnitatea omului, în mândria
bărbatului, în autoritatea sa de soț și părinte, de stăpân al hanului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziția sa
în lumea pe care o stăpânește prin forță, voință, cruzime și inflexibilitate este amenințată, sămădăul găsește
puterea de a se sinucide.
În raport cu conținutul nuvelei, personajele trec printr-o drama a cunoașterii, întâlnirea cu Lică
făcându-le să-și confrunte adevăratele așteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i reprezenta autentic,
Ana înțelege că preferă o masculinitate autoritară și activă în locul unui soț laș și lipsit de forță interioară, iar
Ghiță descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.
marcată de oralitate, de spontaneitatea comunicării familiare. Remarcabile sunt expresiile, zicătorile, care au
funcția de a surprinde stări sufletești dilematice ori situații arhetipale. Vorbirea eroilor capătă valențe aforistice,
exprimând adevăruri general-umane. Limbajul naratorului, în același registru stilistic, sporește impresia de viață
adevărată, de experiență umană verosimilă.
Arta narativă dobândește la Slavici o amprentă specific realist, rezultată din armonizarea
tuturor resurselor lingvistice, stilistice și de construcție, spre conturarea unui univers epic întemeiat pe adevăr.
Narațiunea este uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu
starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcția de dramatizare a acțiunii, care capătă astfel accente scenice,
dialogul este și o modalitate de caracterizare a personajelor și de reliefare a opticii asupra evenimentelor.
Descrierea e prezentă în toate formele ei, de la prezentarea obiectelor, interioarelor, a veșmintelor, până la
portrete și descrieri de cadru și atmosferă.
Slavici abordează, în scrierea nuvelei, o viziune realistă, obiectivă, care urmărește ritmul
vieții ce însuflețește opera. E un scriitor care elimină cât se poate de mult descriptivul, efuziunile lirice, mutând
accentul pe înfățișarea faptelor, pe prezentarea crudă a realității, fără comentarii auctoriale. Fără să urmărească
obținerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu, caracterizat prin
sobrietate, lipsit de podoabe artistice, ”sărac, cu repetarea acelorași cuvinte în interiorul acelorași fraze”,
oralitate discretă, ușor populară, cu o frază care urmărește ritmul vorbirii.