Sunteți pe pagina 1din 5

ARGUMENTE PRIVIND UTILIZAREA JOCULUI CA MIJLOC

DE TERAPIE LA COPIII CU DEFICIENŢĂ MINTALĂ


Prof. drd. VOINEA Andreea
Şcoala Specială nr. 5, Bucureşti

Cuvinte cheie: joc, terapie, deficient mintal


Abstract
Game is defined as an activity characteristic of childhood. The goal of the game is
educational. The game is activity that requires the full psyhomotor capacity. Through
play, children socialize, is included in group. The purpose of the paper aims to present
and argument values of the game as a method of therapy in the complex process of
recovering the child with mental deficiency

Introducere:
Oricine ştie că rostul copilului este să se joace, dar puţini ştiu cat de mult îl
dezvoltă, îl formează şi îl modelează jocul pe copil. În lucrările de psihopedagogie se
subliniază faptul că există etape ontogenetice în care copiii trebuie învăţaţi să se joace, iar
copiii mici – de sub şi peste un an – privaţi de joc au o dezvoltare lentă şi sinuoasă.
Scop:
Scopul lucrării vizează prezentarea şi argumentarea valenţelor jocului ca metodă
de terapie, în procesul complex al recuperării copilului cu deficienţă mintală.
Jocul – delimitări conceptuale:
,,Jocul este o acţiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înăuntrul anumitor
limite stabilite de timp şi de spaţiu şi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut
obligatorii, având scopul în sine însăşi şi fiind însoţită de un sentiment de încordare şi de
bucurie, şi de ideea că este altfel decât viaţa obişnuită ’’[Huizinga, 1998, p.75]. Astfel
jocul se poate referi la joaca animalelor, a copiilor, a adultilor, jocuri de îndemânare, de
putere, de inteligenţă şi noroc, la reprezentaţii şi spectacole. Jocul fiind considerat unul
din elementele spirituale ale vieţii.
Jocul deţine un important rol în formarea personalităţii copilului, oferindu-i
posibilitatea definirii continue a trăsăturilor sale comportamentale, cognitive, afective şi
moral-volitive. Pentru copil jocul este o activitate serioasă, în care ,,asimilarea realului se
produce conform unor reguli precise chiar daca ele sunt autoimpuse. Partcipând la joc,
copilul „nu se joacă”, ci îşi ia sarcina în serios şi are pretenţia de a fi tratat în consecinţă,
cu respect şi corectitudine”. [Stănescu M., 2004, p. 10].
Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce în viaţa reală ar putea fi dificil să
înţeleagă; aceasta este forma lor de autoterapie, modul în care lucrează asupra
confuziilor, anxietăţilor şi conflictelor lor. Mulţi copii nu sunt capabili să exprime
nevoile, trăirile şi sentimentele proprii, dar jocul devine un mijloc de exprimare accesibil.

Ludoterapia – caracteristici:
Majoritatea specialiştilor consideră că principalele forme de ocupaţie ale omului
sunt munca, jocul şi activităţile din viaţa cotidiană.
Tot mai mulţi consilieri din şcolile elementare şi terapeuţi din practica privată
includ în munca lor cu copiii terapia prin joc, cunoscută şi sub numele de ludoterapie.

339
Această metodă este bine studiată şi s-a dovedit eficientă în ameliorarea
problemelor pe care le au cei mici, dar ajută şi la îmbunătăţirea relaţiei părinte-copil.
„Limbajul copiilor rămâne în urma dezvoltării lor cognitive, iar ei comunică prin joacă
ceea ce înţeleg din lumea care îi înconjoară. Astfel, jucăriile sunt percepute drept cuvinte,
iar jocul ca limbaj”. [Brumariu, 2008]
Primele referiri la rolul terapeutic al jocului aparţin psihoterapiei, ,,bazându-se pe
funcţiile de exerciţiu mintal şi instinctual, de integrare a realului, de asimilare psihică a
evenimentelor, de socializare, de descărcare, jocul este utilizat în terapia diverselor
tulburări psihice. Fără a neglija virtuţiile sanogenezice ale jocului la adult, ludoterapia
(play therapy) se referă în primul rând la o tehnică psihoterapeutică aplicată copiilor”
[Gorgos, 1988, p. 1079].
O funcţie importantă a jocului este transformarea în situaţii controlabile a ceea ce
nu poate fi controlat în realitate. Astfel, prin reprezentări simbolice, copiilor li se oferă
ocazia de a-şi înţelege problemele şi implicit să încerce să le rezolve.
Experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate, într-un
mod mai confortabil şi mai sigur, prin reprezentarea simbolică pe care o asigură jucăriile.
Deoarece lumea copilului este o lume a acţiunii şi activităţii, terapia prin joc asigură
terapeutului posibilitatea de a patrunde în lumea copilului. Joaca terapeutică ofera
copiilor oportunitatea de a se exprima în mod liber şi în ritmul lor propriu, fără teamă, cu
asigurarea că vor fi înţeleşi şi acceptaţi.
,,Ultimele cercetări ale specialiştilor de la Play Therapy International (PTI) relevă
că din totalul copiilor care au beneficiat de ludoterapie în Marea Britanie în luna aprilie a
anului trecut, 68% sunt băieţi şi 32% sunt fete. Cercetarea a cuprins peste 700 de cazuri.
În România, serviciile de terapie nu fac parte dintr-un sistem centralizat, prin urmare nu
există statistici. Potrivit psihologilor, în ultimul an tot mai mulţi părinţi văd în ludoterapie
o ultimă soluţie de a rezolva problemele copilului / familiei, deci se poate estima că
numărul copiilor care beneficiază de terapie este în creştere’’. [Brumariu, 2008]
Pe plan mondial s-au dezvoltat curente, şcoli şi instituţii în domeniul ludoterapiei,
care urmăresc întrajutorarea copiilor cu diferite tulburări. ,,Există numeroase asociaţii
care au drept obiectiv ludoterapia : Asociaţia pentru ludoterapie din U.S.A., Asociaţia
britanică de ludoterapie, Centrul pentru ludoterapie din Texas. Ludoterapia centrată pe
copil este dezvoltată în Australia, având drept scop copiii cu tulburări de comportament,
emoţionale şi sociale’’. Terapeutul patrunde în lumea copilului, conducându-l şi
dezvoltându-i încrederea. « Ludoterapia urmăreşte să-l ajute pe copil să crească fericit şi
cât mai bine adaptat ». « Ludoterapia non directivă (Virginia Axiline) este considerată
concepţia modernă în ludoterapie, bazată pe conceptul de terapie centrată pe persoană a
lui Carl Rogers ». ambianţa oferită este de siguranţă, copilul poate să-şi exprime orice
sentimente, însa nu sunt tolerate comportamentele negative. Părinţii sunt implicaţi in
programul terapeutic [Ochiană, 2006, p. 294]. Bazele ludoterapiei la noi în ţară au fost
puse de Constantin Păunescu în 1997. El stabileşte terapia comportamentală,
psihomotrică, cognitivă, de dezvoltare şi de grup, terapii ce pot fi realizate prin joc.
[Păunescu, 1999, pg. 188-206].

340
Funcţiile jocului:
Funcţiile jocurilor sunt după Ursula Şchiopu ,,esenţiale, secundare şi marginale”
[Şchiopu, 1970, pg. 52-54]. Funcţiile esenţiale sunt:
• funcţia de cunoaştere – jocul conduce la descoperirea realitătiiYA.
• exercitarea complexă, stimulativă a mişcărilor – este demonstrată de jocurile de
mişcare şi jocurile sportive, precum şi de unele jocuri simple de mânuire.
• funcţia formativ-educativă – jocul devine ,,instrument de educare intelectuală,
morală, de formare caracterială” [Epuran M., 1999, p. 63].
Funcţiile secundare sunt reprezentate de:
• funcţia de echilibrare şi tonifiere – jocul devine o activitate de recreere.
• funcţiile catarctice şi proiective – scot în evidenţă caracterul compensator al
jocului şi au o importantă amprentă socială.
• Funcţia terapeutică – este utilizată în cazurile copiilor cu diferite deficienţe, este
considerată o funcţie marginală.
Personal, îmi permit să mai adaug o funcţie, şi anume, aceea de integrare socială, pe
care o atribui tot jocului. Jocul adună oamenii, îi face să comunice, să socializeze.
Importanţa stimularii şi educării psihomotrice a copilului cu dizabilităţi prin joc
Dezvoltarea psiho-fizică a copilului se realizează prin interacţiune, prin schimbul
cu mediul înconjurător. În acest schimb copilul se adaptează, dar şi asimilează.
Pentru copilul sănătos acest proces al asimilării se petrece ca de la sine, dar pentru
copilul cu dificultăţi mintale se ridică doua bariere: pe de o parte limitele impuse de
dizabilitate, iar pe de alta izolarea. Reeducarea presupune refacerea anumitor etape în
dezvoltarea copilului cu dificultăţi mintale, iar cea mai importantă, care constituie baza
pentru dezvoltarea ulterioara este etapa primei copilării, a mecanismelor motorii şi
psihomotorii. În munca de recuperare se pune accent pe aspectul medical al problemei,
iar latura educativă este neglijată.
La copiii cu deficienţe, terapia prin joc reprezintă mijlocul principal de acţionare
în cadrul programului complex de recuperare. Prin joc, se creează acel climat afectiv ce
favorizează activarea tuturor proceselor şi funcţiilor cu răsunet benefic asupra dezvoltării
şi evoluţiei copilului.
Din punctul de vedere al terapeutului identificam, aşadar, ca principală problemă
a copilului cu deficit intelectual, lipsa unei achiziţii complete şi unitare a elementelor, a
schemelor motorii şi psihomotorii. Dacă aceasta problemă nu este rezolvată nu se poate
construi nimic mai departe.
Privarea copilului cu dizabilităţi de interacţiunea cu mediul este foarte gravă.
Desigur, tulburarea fundamentală care priveşte organizarea mintală determină modificări
de cunoaştere, dar nu-i mai puţin adevărat că fenomenele primare ale jocului-exerciţiu
lipsesc persoanei cu dizabilităţi, pentru că nu are un exerciţiu de lungă durată în
explorarea şi manipularea obiectelor.
Întelegem, deci că în munca de recuperare şi reeducare a copilului cu dificultăţi de
învăţare educatorul sau chiar părintele trebuie să refacă etapa primei copilării, a stadiului
senzorio-motor; aceasta înseamnă însuşirea componentelor psihomotricităţii, fapt care se
realizează prin, şi în cadrul jocului exerciţiu.
,,Cel mai important aspect al terapiei prin joc este funcţia simbolică a jocului, care
le asigură copiilor posibilitatea de a-şi evalua exprimarea sentimentelor şi gândurilor.
Studiile efectuate de psihoterapeuţi americani demonstrează că experienţele semnificative

341
din punct de vedere emoţional pot fi exprimate, într-un mod mai confortabil şi mai sigur,
prin reprezentarea simbolică pe care o asigură jucăriile.” [Brumariu, 2008]
Sub forma de joc este mult mai uşor să-i mobilizezi pe copii şi să-i determini să
reacţioneze la stimulii externi. Cu multa atenţie şi răbdare, jucându-te cu ei, îi
determinăm să-şi depaşească deficienţele psihice şi motorii.

Jocul – metodă de integrare socială:

Activităţile ludice, prin funcţiile lor, deţin un rol esenţial în socializarea persoanei,
în vederea integrării ei optime în societate. Nevoia de socializare reprezentând una din
principalele nevoi ale omului. De aceea, ludoterapia este una din componentele deosebit
de importante de terapie ocupaţională şi trebuie utilizată din plin în procesul terapiei
complexe a şcolarilor handicapaţi.
Integrarea presupune trecerea dintr-o stare de izolare, de separare, către o stare de
apartenenţă la un grup social, educativ, profesional bazându-se pe principiul normalizării.
Stigmatul deficienţei poate fi experimentat de copil atât în interiorul familiei, cât
şi în afara ei. Atenţia care se acordă unui astfel de copil, reflectă la nivelul abordării
medicale şi educaţionale, dar şi a îngrijirii zilnice, îi creează un statut special şi în cadrul
familiei sale [Stănescu, 2006, pg.268]. Copilul se poate simţi diferit şi singur. În joc
oamenii se întâlnesc în afara ordinii sociale existente, deoarece diferenţele de rang social
sunt înlăturate. Jucătorii sunt parteneri şi trebuie să facă abstracţie de rolurile pe care le
deţin de obicei (profesor, elev, etc.).
,Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de
a se juca cu alţi copii” [Dumitrescu, 2007]. În aceste jocuri sunt necesare minim doua
persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc. Jocurile trebuie să fie adaptate în
funcţie de deficienţa copilului, iar în cazul copilului deficient mintal ,,să aibă la bază
vârsta mintală, nu cea cronologică” [Moanţă, 2006, pg. 11]. Copiii cu tulburări de
comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile
trebuie să fie cât mai variate.
În urma jocului se formează grupul, iar grupul stă la baza relaţiei sociale. ,,grupul
constituie cadrul de afirmare şi securitate ce exprimă nevoia asociativă a persoanei, a
fiinţei umane” [Moanţă, 2006, pg. 33].

Concluzii:

• jocul este principalul mijloc de comunicare şi relaţionare al terapeutului cu elevii


deficienţi mintal;
• prin joc copilul se dezvoltă armonios, cunoscând universul înconjurător;
• jocul este activitate ce solicită capacitatea psihomotrică în totalitate;
• prin joc copilul socializează, se integrează în grup.
• afirmaţiile anterioare se constituie ca argumente privind utilizarea jocului ca
mijloc terapeutic, în timpul orelor de recuperare medicală.

342
Bibliografie:

1. Brumariu, M.-C. (2008, 08 10). Terapia prin joc îi ajută pe copii să comunice. Preluat
pe ianuarie 12, 2009, de pe www.adevarul.ro/articole/terapia-prin-joc-ii-ajuta-pe-
copii-sa-comunice
2. Dumitrescu, A. (2007). ASPECTE ALE COMUNICARII, IN REALIZAREA
ACTIVITATILOR FIZICE ADAPTATE LA PRESCOLARI. Preluat pe februarie 03,
2009, de pe sportscience.ro : www.sportscience.ro/html/articole_conf_2007_-_30.
3. Epuran M. (1999). Psihologie şcolară cu aplicaţii în educaţie fizică şi sport.
Bucureşti: Societatea Ateneul Român Universitatea Ecologică.
4. Gorgos, C. (1988). Dicţionar enciclopedic de psihiatrie - vol II. Bucureşti: Editura
Medicală.
5. Huizinga, J. (1998). Homo Ludens. Bucureşti: Ed. Humanitas.
6. Moanţă, A. D. (2006). Activităţi competiţionale la copiii cu deficienţe mintale.
Bucureşti: Cartea Universitară.
7. Ochiană, G., Epuran, M., Cordun, M., Mârza, D., Moţet, D., Stănescu, M. (2006).
Asistenţă, consiliere şi intervenţii psihomedicale în sport şi kinetoterapie. Bucureşti:
Editura Fundaţiei Humanitas.
8. Păunescu, C. (1999). Psihoterapia educaţională apersoanelor cu disfuncţii inteletive.
Bucureşti : Editura All.
9. Stănescu M., C. C. (2004). Jocul de mişcare – metodă şi mijloc de instruire în educţie
fizică şi sport. Bucureşti: Cartea Universitară.
10. Şchiopu, U. (1970). Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor. Bucureşti:
Editura didactică şi Pedagogică.

343