CONCLUZII

Spirit umanist, domn mecenat şi însuşi exponent al unei vaste

culturi, Petru Cercel şi-a dedicat întreaga viaţă intereselor unui popor şi ale
unei ţări pe care, înainte de preluarea domniei, o cunoscuse mai mult prin
intermediul unor povestiri, decât prin propriile experienţe. Uimindu-şi sau
îngrozindu-şi supuşii, reformele sale erau în totală discrepanţă cu vechea
tradiţie bizantină a ţării. Totuşi, în ansamblul lor, acţiunile lui Petru Cercel
trebuiesc privite ca un măreţ plan de redresare a civilizaţiei româneşti.
Născut în 1545 la Bagdad, Petru Cercel devenea, în 1555, garant al
tatălui său la Constantinopol. O dată cu moartea acestuia, în 1557, Petru
Cercel a fost trimis în Rhodos, iar de aici în multe alte centre ale
Imperiului. Nu se ştie cum, Petru Cercel ar fi ajuns după 1562 la Alep,
unde o întâlneşte pe doamna Chiajna, cândva duşman de temut al tatălui
său. De aici, Petru evadează, iar în 1570 trece prin Ţara Românească
pentru a încerca preluarea tronului, apoi se refugiază la Braşov. O dată cu
intenţia principelui Transilvaniei, János Zsigmond Zápolya, de a-l preda
unui ceauş, în 1571 începe marea sa peregrinare europeană.
Referitor la familia lui Petru Cercel, acesta a fost fiul legitim al lui
Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi al doamnei Voica de Slătioare, alături de
Vintilă II Pătraşcu (mai 1574) şi o soră Maria. Petru Cercel a mai avut şi
trei fraţi nelegitimi: Pătraşcu, Radu Florescu şi Mihai Viteazul (1593-
1601). Căsătorit în 1583 cu Stanca Köprelli, istoria n-a păstrat referiri clare
la numărul sau calitatea copiilor lui Petru Cercel; ştim doar de existenţa a
doi dintre aceştia (Marco şi Pătraşcu) şi presupunem existenţa altor trei:
Ion, Radu şi Dumitru.
În peregrinarea sa europeană (1571-1579), Petru Cercel trecea pe la
Curţile de la Cracovia şi Viena, mergea la Genova şi Roma, iar, de acolo,
la Paris. Primind salvconduct din partea sultanului, acesta se oprea şi la
89
Torino, Ferrara, Veneţia sau Ragusi, îndreptându-de spre Constantinopol.
Astfel, Petru Cercel reuşeste să cunoască şi să ceară sprijinul financiar şi
politic unei mari părţi a conducătorilor de stat ai Europei: Zygmunt II
August al Poloniei, împăratul romano-german Maximilian II von
Habsburg, Papa Gregorius XIII, regele Franţei Henri de Valois, ducele
Carlo Emanuele I di Savoia, din Torino, Alfonso II d'Este, la Ferrara,
dogele Nicolò da Ponte, sau rectorul Republicii Ragusi. Căutând susţinerea
cauzei sale, Petru Cercel scria regelui Felippe II al Spaniei sau reginei
Elisabeth I a Angliei, şi pare să fi efectuat chiar o călătorie la Londra.
Alături de aceştia, prinţul valah întreţinea relaţii cordiale şi cu alte
personalităţi ale politicii sau culturii europene.
Perioada petrecută la Constantinopol (1579-1583) a fost una a
frământărilor, a diplomaţiei active, a deznădejdilor, a intrigilor şi a unor
dispute financiare greu de imaginat pentru acele vremuri. Concurând cu
alţi pretendenţi la ocuparea tronului Ţării Româneşti, Petru Cercel
beneficia de sprijinul financiar şi politic al Regatului Franţei, de iubirea
principalei soţii a sultanului, dar şi de nenumărate credite. Asfel, la 14/ 24
iunie 1583, acesta era învestit ca domn şi ajungea în ţară la 29 august/ 8
septembrie.
Deşi cronicile interne nu se raportează la domnia lui Petru Cercel
ca având vreo semnificaţie notabilă, aceasta a adus totuşi câteva contribuţii
esenţiale în dezvoltarea civilizaţiei româneşti, printr-o interferenţă a
valorilor apusene şi răsăritene. Momentul a marcat o pasageră secvenţă
renascentistă, dar în ciuda spiritului umanist al domnului, politica sa nu a
putut depăşi limitele unui pragmatism real. Multiplele obligaţii financiare
au generat o fiscalitate ridicată şi, implicit, revolta unei părţi a boierilor.
În plan extern, domnul Petru Cercel a relaţionat diplomatic cu
statele occidentale pe care le vizitase în pribegia sa europeană, dar a dorit
şi menţinerea unor relaţii cordiale cu vecinii. Astfel, acesta pune la punct
90
schimburi de solii cu regenţii Transilvaniei şi cu regele Stefan Báthory al
Poloniei şi chiar cumpără neutralitatea hanului Crimeii, Islam II Giray,
care pregătea incursiuni de pradă în zona Brăilei. Cu Franţa nu se putea
negocia direct, ci doar prin ambasadorul acesteia la Constantinopol,
Jacques de Germigny. În privinţa puterii suzerane, singurul aspect care
conta într-o negociere pare a fi fost cel financiar.
La 26 martie/ 5 aprilie 1585, Petru Cercel era mazilit, iar la 6/16
aprilie părăsea Târgoviştea, pentru a lua calea Transilvaniei. Transporta un
tezaur de peste 1 000 000 scudi şi era însoţit de un alai de aproape 8 000 de
oameni. Dar, fiind deposedat de avere, fostul domn a fost capturat şi
întemniţat la Mediaş, Chioar şi Hust, timp în care susţinătorii săi căutau
sprijin politic la Roma, Veneţia sau Cracovia.
Evadând spectaculos, Petru Cercel se refugia la Košice (Cassovia).
De aici, prinţul valah pornea într-o a doua peregrinare europeană.
Mergând, în cele din urmă, la Constantinopol, acesta se implica intr-o nouă
dispută pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti, ajungând să fie
întemniţat la Yedikule. De aici, sub pretextul mutării sale în Rhodos, Petru
Cercel era asasinat şi aruncat în mare.
Dispărea aşadar o mare personalitate a culturii şi politicii acelor
vremuri, primul spirit umanist din istoria românilor şi, totodată, primul
român care a rezidat, a studiat şi chiar a scris în marile centre ale culturii
europene. Petru Cercel a ştiut să îmbine perfect cunoştinţele şi experienţele
sale occidentale cu cele dobândite în Împeriul Otoman, folosindu-le într-o
activă politică de revendicare a tronului Ţării Româneşti, iar apoi punându-
le în slujba acestuia.
Totuşi, nu toate ideile lui Petru Cercel s-au pierdut. Pornită de la
tatăl său, Pătraşcu cel Bun, continuată de el însuşi prin candidatura la
tronurile Moldovei şi Poloniei, ideea de unitate politică a tuturor românilor

91
avea să fie materializată, pentru puţin timp, sub sceptrul şi halebarda
fratelui său Mihai Viteazul (1593-1601).

92