Modelul economic norvegian – prosperitate și

sustenabilitate

Coordonator ştiinţific Absolvent

Lector univ. dr. Liviu Maha Cristina Maria Sfirnaciuc

Iași
2014
 Cuprins

Introducere

I. Perspectivele teoretice și istorice ale modelului scandinav

1.1. Aserțiunile modelului scandinav
1.2. Cadrul de creare a modelului nordic
1.3. Ascensiunea statului scandinav al bunăstării
1.3.1. Progresul universalismului
1.3.2. Epoca de aur a statelor bunăstării nordice
1.3.3. Apariția schimbărilor în starea modelului nordic
II. Politicile și practicile statului bunăstării în Norvegia
2.1. Scurt istoric al modelului norvegian
2.2. Furnizarea și finanțarea serviciilor de bunăstare socială
2.3. Diviziunea muncii între nivelurile de guvernare
2.4 Câteva efecte ale sistemului statului norvegian de bunăstare

III. Studiu de caz. Analiza principalelor cauze ale prosperității și sustenabilității modelului
economic norvegian
3.1.”Aurul negru” norvegian- sursa principală de bunăstare
3.2. Piața muncii și capitalul uman
3.2.1. Capitalul uman
3.2.2. Piața norvegiană a forței de muncă
3.3. Provocările viitoare ale sustenabilității modelului norvegian
Concluzii

Bibliografie
 Introducere

”Regiunea nordică este ca un bondar: zboară, împotriva tuturor regulilor de aerodinamică.”(C.

Ketel, Nordic Globalisation Barometer 2008)

Țările scandinave sunt adesea evidențiate ca un anumit cluster de țări, nu numai în sens
geografic, ci de asemenea referitor la faptul că au în comun o serie de caracteristici care diferă de
celelalte țări, și care de multe ori au fost în centrul atenției în comparațiile internaționale și în
discuțiile politice. Pe scurt, principalele caracteristici ale acestor țări sunt: națiuni mici care se
numără printre cele mai bogate din lume, cu un sector public mare și cu o distribuire a venitului
dintre cea mai echitabilă, comparativ cu majoritatea celorlalte țări.
Dacă aproximativ 100 de ani în urma Norvegia era catalogată una dintre cele mai sărace țări
din Europa, aceasta a reușit să ajungă din urmă Europa de vest începând cu anii 1950 iar în prezent
se situează printre cele mai prospere națiuni din lume.
Norvegia a fost criticată adesea de către analiștii OECD pentru ofertele sale prea generoase
de bunăstare socială și a decalajelor cu venituri mici, pentru a fii competitivă pe piețele mondiale.
Mulți economiști și politicieni au introdus metafora de bumble bee, după criza financiară din anul
2008, atunci când au luat în discuție economia norvegiană. În conformitate cu teoria economică,
nivelul cheltuielilor publice ar fi trebuit să ducă la scăderea economiei norvegiene în ultimii 30 de
ani și nu la creșterea nivelului la care se află în prezent.
În toamna anului 2008 criza financiară a lovit din plin și statele nordice, cu excepția
Norvegiei, care în comparație cu celelalte țări, a ieșit aproape nevătămta în 2009, în special datorită
resurselor sale de petrol. Guvernul norvegian a fost cel care a introdus termenul de "modelul
norvegian " susținând că acesta este principalul motiv de creștere economică și succes, datorită
metodelor sale de manevrare a veniturilor naționale petroliere mari. De asemenea guvernul
norvegian a făcut o distincție între modelul nordic și cel norvegian, precizând că modelul norvegian
are elemente specifice care nu sunt prezente în celelalte țări scandinave. Partidele politice liberale și
conservatoare care sau opus de-a lungul anilor reformelor de muncă și bunăstare îmbrățișează
practica modelului norvegian. În prezent există o rivalitate politică: cine a inventat și cine deține
modelul norvegian ?
În elaborarea acestei lucrări am folosit ca surse bibliografice o serie de autori scandinavi și
situri de specialitate care au prezentat și analizat modelul economic nordic din diferite perspective.
Lucrarea este structurată în trei capitole. În primul capitol am încercat să surprind principalele
trăsături ale modelului scandinav, raportându-mă la evoluția istorică și progresele care s-au realizat
pe parcurs.
 Cea de a doua parte a lucrării oferă o parte analitică a sistemului de bunăstare norvegian, în
care sunt prezentate politicile și practicile sistemului.
În fine, în ultima parte a lucrării am încercat să analizez cauzele prosperității și
sustenabilității modelului economic norvegian din ultimii 30 de ani. În acest sens m-am raportat la
principalele surse de bunăstare a economiei norvegiene, și anume: petrolul, capitalul uman și piața
muncii. Nu în ultimul rând, am încercat să suprind și câteva din provocările modelului norvegian
de bunăstare, cu care se va putea confrunta în viitorul apropiat.
 I. Perspectivele teoretice și istorice ale modelului scandinav

Începând cu perioada anilor 1980 și bazat pe rezultatele unui număr de studii comparative de
state ale bunăstării, conceptul de „Model nordic sau scandinav” sau „Tipul de regim al bunăstării” a
intrat cu succes în vocabularele noastre fie prin cel al organizațiilor internaționale, al savanților sau
mass media care cuprind țările nordice. Pentru cea mai mare parte conceptul are o conotație
pozitivă, dar nu întotdeauna, aceasta fiind dependentă de context și ochii observatorului. Neo-
liberalii si vechii marxiști par să împărtășească o părere sceptică, în timp ce social democrații mai
optimiști decât majoritatea definesc o părere puternic pozitiva. De fapt, mulți social-democrați
nordici vor pretinde că este modelul lor, dar din perspectiva istorica această explicație este prea
simplistă.

În țările nordice noțiunea este în general pozitiv încărcata până la extentul în care partidele
politice au concurat pentru conceptul de „proprietate” a unui fel de sistem politic și stat al
bunăstării, în care această noțiune este văzută să desemneze. Conceptul este larg, vag si ambiguos
dar este o referință utilă pentru observatorii de tipul democrațiilor bunăstării orientate spre piață 1.
De asemenea, putem observa că statele europene ale bunăstării par a fi pe o pistă de învățare
reciprocă în special în domeniul familiei și a politicilor pieței muncii2.

Totuși sunt și câțiva ”dizidenti” (Ringen) academici care ar spune că nu există nici un
concept, cum ar fi modelul „nordic” și că sistemele politice sau statele bunăstării pur și simplu nu se
împart în tipuri.

Din considerente istorice, instituționale, culturale și politice (Nordic regional politic,

cooperare instituționalizată încă din anii 1950, care a permis, de exemplu crearea unui pașaport
unional, o piață nordică liberă a muncii și o „uniune socială”) noi folosim alternativ conceptele de
„scandinav” și „nordic”. În termeni geografici, scandinav ar fi mai propriu peninsula muntoasă a
Norvegiei și Suediei în timp ce „nordic” cuprinde Danemarca, Finlanda și Islanda de asemenea.

În ceea ce privește „Statele bunăstării” sau „Modelele bunăstării” pentru cele cinci țări, cu
unele excepții Islanda, toate împărtășesc, o serie de caracteristici comune care vor fi explicate în
acest capitol.

1 Leibfried, S., Mau, S., Welfare States: Construction, Deconstruction, Reconstruction, Vols.1-3, Aldershot, Edward
Elgar
2 Borras, S., Jacobsson, K., ”The Open Method of Co-ordination and New Governance in the EU”, Journal of
European Public Policy,11:2, pg.,85-202, 2004
 1.1. Aserțiunile modelului scandinav

Rezultatele analitice ale unei literaturi comprehensive în ceea ce privește modelul nordic,
pot fi rezumate în trei aserțiuni principale:

 Statalitate

Modelul nordic al bunăstării este bazat pe o prevalență extinsă a statului în acordurile de

bunăstare. Statalitatea țărilor Scandinave are rădăcini istorice îndelungate și relația dintre stat și
popor poate fi considerată strânsă și pozitivă. Implicația nu este că statul trimite”... ploaie și soare
de sus”dar mai degrabă că statul secolului XX nu a fost un aparat coercitiv de opresiune în mâinile
claselor dominante. Mai degrabă s-a dezvoltat ca un câmp pașnic de luptă a diferitelor clase
presupunând o funcție importantă „ca o modalitate prin care societatea poate fi reformata”3.
Statalitatea presupune influența slabă a structurilor intermediare (de exemplu biserica,
organizațiile de voluntariat, etc.) dar include elemente relativ puternice de cetățenie socială și
instituții relativ uniforme și integrate. Compromisul clasei sociale a fost un element important în
crearea tipului scandinav de stat al bunăstării.

Rolul statului este văzut în serviciile publice extinse și ocuparea forței de muncă publice, și
în multe impozitări bazate pe scheme de ajutor social. Trebuie de amintit, totuşi, că serviciile
sociale sunt în mare parte organizate la nivel local de numeroase municipalități mici care fac
interacțiunea dintre cei care iau decizii și poporul care este mai curând intim și intensiv. Diferența
dintre public și privat, a fost atât de importantă în multe dezbateri din țările anglo-americane iar în
țările scandinave de o importanță minoră. De exemplu, până de curând a fost considerat legal pentru
stat să colecteze și să publice arhive ale cetățenilor. Nu din întâmplare Suedia și Finlanda au cele
mai vechi statistici din lume ale populației4 .

 Universalitate

În țările nordice principiul drepturilor sociale universale este extins la întreaga populație.
Serviciile și prestațiile în numerar nu sunt orientate doar spre cei cu mijloace sărace dar cuprind de
asemenea și clasele de mijloc.” Toate beneficiile: sunt dependente și toate se vor simți probabil
obligate să plătească”5.

3 Korpi, W., ”The Working Class in Welfare Capitalism”. Work, Unions amd Politics in Sweden. London, Henley and
Boston, Routledge&Kegan Paul, 1978, pg 48
4 Allardt, E., ”The civic Conception of the Welfare State”, in Richard Rose and Rei Shiratori (eds) The welfare state
east and west, Oxford University Press, Oxford, 1986, pg.111
5 Esping Andersen, Gosta , TheThree Worlds of Welfare Capitalism, Polity Press, Cambrige, 1990, pg. 27-28
 Caracterul universalist al statului bunăstării scandinav a fost precedat „de la ambele idei
idealiste și pragmatice care au fost promovate și implementate parțial”, în realizarea legislației
sociale timpurii în anii de înainte și după începutul secolului al XX-lea.

În primul rând, programele de securitate socială au fost inițiate la momentul modernizării

politice și economice ale țărilor Scandinave și „ideea de universalitate a fost cel puțin un element
latent al proiectului de construire a națiunii”. În al doilea rând, șansele de viață similare ale
agricultorilor săraci și lucrătorilor săraci au contribuit la recunoașterea de riscuri similare și a
drepturilor sociale: „ Fiecare cetățean este potențial expus la anumite riscuri”. În al treilea rând,
îndeosebi după Al Doilea Război Mondial au existat tendințe puternice pentru a evita excluderea
persoanelor cu mijloace sărace în Scandinavia. Și într-un final, a existat o tendință foarte pragmatică
pentru a diminua costurile administrative prin favorizarea schemelor universale în loc de mijloacele
de testare extinse6.

 Egalitate

Moștenirea istorică a țărilor nordice este aceea a unei clase destul de mici, de venit si
diferențe de gen. Traseul scandinav spre structura claselor moderne a fost pavat cu poziția puternică
a țărănimii, slabirea pozitiei proprietarilor de pământ, și accesul pașnic și destul de ușor al clasei
muncitoare la sistemul parlamentar și a negocierilor de pe piața forței de muncă. Această moștenire
este văzută în diferențele de venituri mici și inexistența sărăciei. Mai mult decât atât, Scandinavia
este renumită pentru diferențele mici de gen. Când municipalitățile împărtășesc o mare parte a
responsabilităților pentru îngrijirea copiilor, îngrijirea persoanelor în vârstă și cu handicap, și când
ratele de angajare a femeilor sunt mari, diferențele de gen joacă un rol mai puțin important în țările
nordice decât în alte părți ale lumii.

Având în vedere beneficiile relativ ridicate, serviciile publice extinse și poziția bună a
femeilor pe piața forței de muncă, a fost oarecum ironic subliniat faptul că bărbații scandinavi sunt
„emancipati din tirania pieței forței de muncă și femeile scandinave sunt emancipate din tirania
familiei”7.

Argumentul cu privire la existența unui tip special de stat al bunăstării în țările nordice

6 Kildale, N., Kuhle, S.,”The Nordic welfare model and the idea of universalism” in N.Kildal și S.Kuhnle (eds)
Normative Foundations of the Welfare State: the Nordic Experience, Routledge, London, 2005
7 Alestalo, M., Flora, P., ”Scandinavia: Welfare State in the Periphery-Peripheral Welfare States”, in Alestalo, M.,
Allardt, E., Rychard, A., Wesolowski, W., (edition) The transformation of Europe.Social Conditions and
Consequences, Warsaw, IfiS Publishers, 1994, pg. 54-55
presupune o analiză a condițiilor sale istorice. Scopul analizei este de a arăta, dintr-o perspectivă
comparativă, cum statul nordic al bunăstării a apărut și a devenit în special înfloritor în cele patru
decenii de după al Doilea Război Mondial.

1.2. Cadrul de creare a modelului nordic

 Traseul Scandinav

Trei factori sunt de importanță majoră în caracterizarea traseului scandinav, a unui proces
pașnic de schimbări generale ale societăților agrare semifeudale spre societăți afluente al statelor
bunăstarii. Traseul scandinav, nu a fost pavat cu revoluții burgheze precum în Marea Britanie și
Franța sau de reacții conservatoare culminand în fascism precum în Germania, sau de revoluții ale
țăranilor care a dus la comunism precum în Rusia.

Aceste trei transforări sunt:

• Poziția tot mai puternică a țăranilor în decursul perioadei pre-industriale care a fost
conexată cu aceasta;

• Slăbirea poziției proprietarilor de pământ (moșierilor) și a puterii aristocratice, ca urmare a

crizelor domestice și conflictelor internaționale care au completat Scadinavia;

• A devenit o zonă periferică din punct de vedere economic și politic8 .

O caracteristică unică în formarea clasei scandinave a fost creșterea clasei de țărani

independenți ca urmare a individualizării agriculturii (creșterea proprietății țărănești ) și o foarte
pașnică revoluție agrară (de transformare a agriculturii comerciale, pentru o economie de piață și
utilizarea de noi metode agricole).

Dezvoltarea gospodariei familiei ca unitate de bază în agricultură a fost diferită, comparativ

cu cele mai multe țări din Europa de Vest (scară largă a agriculturii comerciale) și cea mai mare
parte a Europei de Est (conace mari cu obligații cvasi-feudale pentru țărănime). Individualizarea
agriculturii a fost o intervenție din partea autorității regale și a însemnat slăbirea poziției nobilimii,
care treptat s-a transformat într-o elită urbană și birocratică. Clivajul dintre clasa superioară urbană
și țărănime a fost importantă în formarea identității țărănești și creșterea mișcărilor sociale și a
partidelor agrare.

Slăbirea poziției nobilimii a fost, de asemenea, legata de prăbușirea Imperiului Suedez și în

8 Alestalo, M., Kuhnle, S.,”The Scandinavian Route: Economic, Social, and Political Developments in Denmark,
Finland, Norway, and Sweden” in Erikson, R., Hansen, E., Ringen, S., Uusitalo, H.,(edition), The Scandinavian
Model. Welfare States and Welfare Research, M.E. Sharpe, New York and London, 1987,3-38
perioada primelor decenii ale secolului al XIX-lea țările nordice au devenit o zonă periferică în
expansiunea economiei a lumii capitaliste9.

Industrializarea timpurie din Scandinavia a fost bazată pe succesul industriilor de export.

Distribuția spațială a acestor industrii a fost considerabilă și, prin urmare, începuturile mișcărilor
muncitorești au constat din muncitori industriali și un proletariat rural. La începutul perioadei
partidelor de masă, Scandinavia a fost dominată de trei structuri polare ale clasei: clasa urbană
superioară, clasa muncitoare și țăranii. În lipsa unor clivaje etnice și religioase, structura partidului
nordic a fost pentru un timp dominată de acești trei poli.

 Creșterea economică și transformarea structurală

Finlanda cu războiul ei civil acerb din 1918 și cu dezvoltarea ei economică și structurală mai
întârziată, mai dezechilibrată și mai bruscă oarecum, diferă de Danemarca, Norvegia și Suedia, dar
per ansamblu dezvoltarea economică în țările nordice a fost foarte rapidă și din anii 1870 toate cele
patru țări scandinave au aparținut celor mai rapide economii dezvoltate din Europa.

Danemarca cu agricultura industrializată a ajuns la PIB-ul, nivelului mediu european înainte

de Primul Război Mondial. Norvegia cu livrările ei maritime și Suedia cu industriile sale versatile
au ajuns la același nivel până în anii 1950. În schimb dezvoltarea Finlandei nu a fost atât de
expansivă. Performanța economică a Finlandei nu a fost foarte stabilă din cauza creșterii mari a
populației, unilateralitatea economiei și efectele grave ale celui de Al Doilea Război Mondial. Dar,
în deceniile de după război, Finlanda a aparținut celor mai rapide economii dezvoltate din Europa și
a ajuns la nivelul scandinav ridicat în anii 1980. De atunci, toate țările scandinave au fost printre
cele mai bogate țări din lume.

În Danemarca și în Suedia, modelul de transformare de la agricultură la industrie și servicii a

avut trăsături comune cu industrializarea timpurie a Europei. În perioada interbelică, dezvoltarea
industriei a fost mai rapidă decât cea a serviciilor. Atunci când serviciile de asemenea s-au extins,
după cel de Al Doilea Război Mondial, ponderea populației ocupate în agricultură a fost sub o
treime în Danemarca, Norvegia și Suedia. Finlanda a fost în întârziere cu jumătatate din populație
economică activă care lucra în agricultură la sfârșitul anilor 1940. După care dezvoltarea
structurală a Finlandei a fost neobișnuit de vastă și robustă, iar în decursul anilor 1960 și 1970,
Finlanda a aparținut țărilor în care expansiunea sectorului secundar și terțiar a fost simultan și
structura socială a fost una dintre cele mai rapide schimbari din Europa10

9 Wallerstein, I., The Modern World-System II. Mercantilism and the Consolidation of the European World-Economy,
1600-1750 , Academic Press, New York, 1980, pg. 203-226

10 Alestalo, M., Structural Change, Classes and the State. Finland in a Historical and Comparative Perspective.
 În mod normal, modelul nordic este identificat, prin referire la caracteristicile instituțiilor
statului bunăstării (statalitate, universalitate) și rezultatele politicii sociale (egalitate). Dar la acestea
trebuie adăugat și un al treilea element important, și anume formele de guvernare democratice.

În acest sens, perioada anilor 1930 a reprezentat un moment de cotitură politică în toate
țările nordice, cu compromisuri de clasă naționale, între interesele sectorului industrial și agricol /
primar, și între muncă și capital, prin intermediul marilor federații sindicale și asociații patronale.
Aceste compromisuri, de asemenea, au ajuns să se reflecte la nivel parlamentar și guvernamental,
cu compromisuri politice care au pătruns printre partide, reprezentând diferitele clase sau interese
economice. Pe la sfârșitul anilor 1920 Danemarca a fost în frunte, acționând cu ”o politică rol-
model”, nu în ultimul rând pentru reformatorii sociali suedezi. Cu toate acestea, titlul cărții
contemporane despre Suedia, a jurnalistului american Marquis Childs: Calea de Mijloc (1936)
surprinde schimbarea de drumuri a politicii nordice în perioada anilor 1930.

Politica anilor 1930 a ajuns să fie formativă pentru tipul de model nordic existent astăzi, deși
aceste realizări la moment, au rămas precare și periferice dintr-o perspectivă europeană mai mare.

Un concept larg de model nordic, trebuie să includă și aspecte legate de forma de guvernare
în țările nordice, de evoluția unui model specific de soluționare a conflictelor și crearea de
legitimitate politică ca bază de luare a deciziilor politice. Acest model s-a dezvoltat pe o perioadă
lungă de timp și este caracterizat prin implicarea activă și participarea la diverse, adesea
instituționalizate moduri de organizații ale societății civile în procesele politice, înainte de luarea
deciziilor în mod formal de parlamente și guverne, cele mai multe în special pronunțate prin relații
triunghiulare între guvern, sindicate, asociații patronale sau organizații similare ca de exemplu
agricultură. Acest sistem de guvernare poate fi etichetat ca si „guvernare consensuală”11.

Țările nordice sunt mici și unitare și fac luarea deciziilor mult mai ușor decât în statele mari
federale. Astfel termenul de ”democrații consensuale” este un termen care se potrivește în general
dezvoltarii țărilor nordice de la mijlocul anilor 1930 și în special din anii 1945. Consensul a devenit
un element important al politicii Nordice parțial pentru simplul fapt că guvernele de coaliție sunt
regulă, mai ales în Danemarca și Finlanda și în special pentru Danemarca, Norvegia și Suedia,
prevalența minorităților în guvernele de coaliție. Din 1945 o majoritate din guvernele a acestor țări
au fost guverne minoritare. Danemarca este un campion mondial atunci când vine vorba de guverne
minoritare.

Tradiția nordică a ceea ce poate fi numit parlamentarism negativ - că guvernul nu trebuie să

Research Group for Comparative Sociology. University of Helsinki, Research Reports, No. 33,1986, pg. 14-39
11 Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie School of
Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49
fie pozitiv sau constructiv bazat pe o majoritate în parlament și nici să fie instalat de către o
majoritate parlamentară- a făcut apel în mod logic la arta de a face compromisuri politice: decizii
politice durabile, cu greu pot fi făcute fără ca partidele să se consulte reciproc în avans, creând
încredere reciprocă, și fără ca partidele guvernamentale să se consulte cu partidele de opoziție în
orice moment.

Stilul consensual al politicii Nordice și experiența responsabilităților parlamentare și / sau

guvernamentale multipartide pe termen lung este unul dintre motivele pentru care are mai mult sens
de a folosi adjectivul geografic „Nordic”, mai degrabă decât adjectivul politico-idiologic „social
democrat”. O excepție parțială în această imagine este Suedia, unde social-democrații pe tot
parcursul secolului XX au avut o poziție mai dominantă, și în care dezbaterile privind principiile de
reforme sociale par să fi fost uneori mai polarizate12.

De asemenea trebuie menționat și despre dezvoltarea cooperarii nordice în domeniul

politicii sociale și consolidarea unei ”identități nordice”, ca factori care au favorizat dezvoltarea
modelului nordic de bunăstare. Dezvoltarea cooperării formale inter-scandinave între parlamentari
începuse încă din 1907. În acest domeniu de politică, prima din multele întâlniri periodice comune
scandinave top politico-administrative a avut loc în Copenhaga în 1919. Finlanda și Islanda s-au
alăturat acestor întâlniri în 1920, și în conformitate cu o privire de ansamblu furnizate de către
Klaus Petersen13, au existat de-a lungul a 14 ani, astfel de reuniuni nordice ale factorilor de decizie
politică socială înainte de Convenția nordică privind securitatea socială care a fost decisă în 1955,
după înființarea Consiliului Nordic din 1952 și care i-a permis Finlandei (de către Uniunea
Sovietică) să se alăture în 1955. Aceste creșteri inaugurate au susținut cooperarea nordică până în
prezent în multe domenii de politici publice.

De asemenea statisticile sociale nordice comune, comparative și comparabile au fost

înființate în 1946. Iar nu în ultimul rând faptul că țările nordice au deschis drumul cooperării
regionale transnaționale, după cel de Al Doilea Război Mondial, a favorizat maturizarea unui
concept de "Model Nordic".

Și această cooperare s-a dezvoltat în ciuda a diferitelor orientări de politică externă -

diferențe în general datorită experienței războiului și realitățile geopolitice în timpul Războiului
Rece- variind de la aderarea la NATO în țările occidentale nordice peste neutralitatea suedeză a unui
pact de prietenie între Finlanda și Uniunea Sovietică din nordul îndepărtat. Se spune ceva despre
această forță istorică de identitate Nordica și forță de consolidare a relației care s-a dezvoltat atât la

12 Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie School of
Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49
13 Profesor și cercetător în domeniul istoriei statului bunăstării danez
nivel guvernamental cât și non-guvernamental în decursul unei perioade de timp înainte de război,
că o cooperare politică nordica ar putea fi puternic instituționalizata în primii ani de dezvoltare a
divizarii mentalității Războiului Rece și relațiilor internaționale.

După sfârșitul imperiului Sovietic, țările încă se referă în mod diferit la NATO și UE, dar o
”identitate nordică” comuna predomină și este eliberata atât în Nordul comun cât și în alte foruri
internaționale. Unitatea Nordica cu privire la problemele dreptului omului, bunăstării și politică este
adesea exprimată prin intermediul ONU și organizațiile internaționale. Perioada, încă de la
începutul anilor 1930 poate fi caracterizata în ceea ce privește dezvoltarea statului bunăstării în
țările Nordice ca una din piața internă a construirii consensului și construirea ”identității nordice”
comune. Aceste două elemente sunt pilonii cruciali de concepere a unui model nordic de
bunăstare14.

1.3. Ascensiunea statului scandinav al bunăstării

Începuturile statelor moderne ale bunăstării nordice pot fi cel mai semnificativ urmărite în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Ca peste tot în Europa, această evoluție a fost la un nivel
general, asociată cu creșterea industrializării și a urbanizării, dar de asemenea, cu inovația politică
pe scară largă a sistemelor de asigurări sociale introduse în Reich-ul german în anii 1880
(construirea națiunii și formarea statului). Legătura dintre industrializarea și dezvoltarea asigurării
sociale nu este foarte clară: Germania nu a fost țara cea mai industrializată la acea perioada, iar în
țările fără sau cu puțina industrializare, asigurările sociale nu apareau în agendele politice.

Remarcabil este că, primele legi importante de asigurări sociale în țările nordice au fost
transmise aproximativ în același timp, pe parcursul a cinci ani,1890-1895, în Islanda, Danemarca,
Suedia, Norvegia și Finlanda. Danemarca fiind singura țară nordică care a introdus mai mult de o
lege, în total trei, în anii 1890.

Islanda a introdus o lege a pensiei de bătrânețe (mijloace-testate de beneficii), care a fost o

temperare a unei legi slabe, în anii 189015. Danemarca a introdus o lege care oferă beneficii pentru
persoanele respectabile în vârsta în 1891, o lege privind subvenții pentru fondurile voluntare de
boală în 1892, și un act de răspunderea a angajatorilor pentru cazuri de accidente industriale în
1898. Suedia a introdus subvenții pentru fondurile voluntare de boală în 1892. Norvegia a adoptat o
asigurare de accidente industriale în 1894 în care angajatorii au fost obligati să finanțeze asigurare
pentru lucrătorii lor, iar Finlanda a introdus prima lege cu privire la asigurarea semi-obligatorie de
14 Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie School of
Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49
15Olafsson ,S., “Normative Foundations of the Icelandic Welfare State: on the Gradual Erosion of Citizenship-based
Welfare Rights.” In Kildal, N., and Kuhnle, S., (eds.) Normative Foundations of the Welfare State , Routledge, London,
2005
accidente industriale în 1895.

Simultaneitatea izbitoare în ceea ce privește datarea nu poate fi descrisă ca o coincidență

istorică dar poate doar într-o anumită măsură sa fie explicată prin indicatori de dezvoltare socio-
economică și de democratizare politică. Danemarca a fost cea mai urbanizată și industrializată țară
la acea perioada, și în contextul nordic, simplul argument logic al industrialismului pare să dețină la
un nivel general în ceea ce privește domeniul de aplicare al legislației sociale în anii 1890.

Dar, care este logica de a fi țara cea mai industrializată (nordică) și sa introduci o lege veche
a pensiei de vârstă (Danemarca) și sa fii țara mai puțin industrializată și să introduci asigurare de
accidente pentru lucrătorii din industrie (Norvegia)?

Argumentul industrialismului nu diferențiază suficient țările nordice cu privire la datarea

primelor legi de asigurări sociale, nici nu se justifică în mod rezonabil pentru tipul actual al
primelor legi. În general, diferiți indicatori ai dezvoltării democratice nu funcționează mult mai bine
pentru explicarea legislației sociale timpurii. Factorul de democratizare este multidimensional și nu
este clar ce dimensiune ar trebui să fie în mod logic de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea
politicii sociale. Norvegia a fost singura țară nordică în care principiul parlamentarismului a fost
efectuat prin intermediul celei mai ridicate niveluri de participare electorală și cel mai dezvoltat
sistem de partide, în timp ce Danemarca a avut cea mai mare acordare a dreptului de vot16 .

Variațiile globale ale nivelelor de democratizare între țările nordice și similitudinea datării
primelor legi de securitate socială reduc puterea explicativă a argumentului de democratizare. Dar
după cum știm de asemenea, legislația asigurărilor sociale poate fi introdusă pentru o serie de
motive și motivații, o cerere populară și democratică fiind doar una dintre acestea. Poate fi efectul
combinat al dezvoltării socio-economice și un electorat relativ mobilizat politic într-o anumită
măsură ținând cont de faptul că Danemarca în ansamblu a fost mai activă în domeniul legislației
politicii sociale de-a lungul anilor 1890, decât vecinii nordici. Dar o comparație europeană mai
largă al structurilor socio-economice și caracteristicilor sistemului politic ar trebui să ne avertizeze
împotriva factorilor simpli, structurali si explicativi, cum ar fi industrializarea și democratizarea. O
astfel de analiză poate să ne ia doar o anumită distanță pe drumul spre o înțelegere atunci când,
cum, și în ce scopuri legislația de securitate socială a aparut. Nici similaritatea poate să explice
apariția primelor legi de asigurari sociale din țările nordice printr-o cooperare și coordonare al
sistemului politic și administrativ nordic, care a existat cu greu la momentul respectiv. Ar trebui de
altfel, de menționat că și cooperarea internațională între birourile naționale, centrale și de statistica

16Kuhnle, S., “The Growth of Social Insurance Programs in Scandinavia: Outside Influences and Internal Forces.” In
Flora, P., and Heidenheimer, A.,(eds.) The Development of Welfare States in Europe and America.,Transaction Books,
New Brunswick and London ,1981, 125-150
elaborate în Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au promovat colecții de diverse tipuri
de statistici mai mult sau mai puțin comparabile, și asociații naționale de economiști, ca apoi
comunități ale cunoașterii științelor sociale au fost create la acea perioada și comunicate dincolo de
frontiere.17.

Ideile germane de asigurări sociale din anii 1880 au deviat rapid spre nord și au avut un
impact demonstrabil asupra activităților legislative nordice, și, astfel, pe similitudinea sincronizarii
primei legislații nordice de asigurări sociale. Nici o autoritate politică și administrativa nordica a
fost străina de preocupările sociale în cazul în care „inovația” germană s-a materializat și a
declanșat inițiative politice și dezbateri în multe țări europene, dar peocupari cu privire la problema
socială s-a mutat mai sus pe agenda politică decât altfel probabil ar fi fost cazul.

În Danemarca, o comisie publică a fost înființată în iulie 1885 după trecerea primelor două
legi de asigurări sociale în Germania, și după care o comisie similară, cu referire clară la legislația
germană a fost înființata în Suedia în 1884. Comisia suedeză a fost rugată în mod specific să
studieze programul german și să propună o legislație pe această bază. Dar în ambele țări problemele
sociale au fost discutate și într-o oarecare măsură investigate în mod public pentru un număr de ani,
în special în Danemarca. Comisia daneza din 1885 a rezultat planuri de asigurare de accidente clar
inspirate de precedentul german, dar, cum a fost cazul în Suedia, propunerea prezentată în 1888 a
eșuat în parlament. Propunerea sa (din 1887) de subvenții de stat la fondurile de asigurări de
sănătate recunoscute pe baza de asigurare voluntară a dus la legislația ( din iulie) 1892, și a avut un
impact asupra propunerii de către comisia suedeză, în cazul în care a fost adoptată o lege similară,
de fapt, înainte de cea daneză (din mai) 1891. Dar aceste legi nu au sustinut ștampila de asigurare
obligatorie a lui Bismarck.

O comisie pentru lucrători a fost înființată în Norvegia în 1885, cu scopul de a introduce

asigurări sociale, și cu referințe directe la legislația germană și la comisia suedeză, astfel a fost
înfiinţataă și Legea cu privire la asigurările de accidente din 1894 care este doar rezultatul modest si
legislativ al acestei inițiative.

Referindu-se la evoluțiile germane, Landtag-ul finlandez a cerut guvernului în 1888 să

numească o comisie pentru elaborarea propunerilor de asigurare a lucratorilor, și unul a fost numit
în anul următor cu instrucțiunea de a contura propuneri pentru accidente și asigurări de boală.

O lege de asigurare a accidentelor semi-obligatorie a fost introdusă în Finlanda în 1895, în

timp ce o lege privind asigurarea de sănătate din 1897 a fost brusc oprita de a oferi subvenții
publice, ca și în Danemarca și Suedia.
17 Ibidem pg 125-150
 În Danemarca, primele inițiative de ajutor pentru cei bătrâni, cu un rol financiar pentru stat,
își are originea de la comisia înființată în 1875 și a propunerilor prezentate în 1878, cu mulți ani
înainte de Kaiserul german și cancelarul Bismarck să fi lansat programul lor în Reichstag-ul german
(în 1881). Legea daneză privind „Pensiile pentru Bătrânețe si pentru Oamenii Respectabili din
afara Sistemului de Ajutor pentru Săraci” care a fost adoptată în aprilie 1891 nu semăna deloc cu
legea germană din 1889: principiile de bază ale drepturilor de finanțare, de organizare, și de
beneficii au fost total diferite.

Dezvoltarea recenta a asigurărilor sociale sau de securitate în țările nordice au fost inspirate
de evoluțiile din Germania, în timp ce secvența și conținutul legislației timpurii de abia daca au
urmat exemplul german.

Pentru a explica dezvoltarea nordică timpurie, o perspectivă a puterii de stat ar putea fi

introdusă, și a fost încercata într-o comparație a creșterii și a caracteristicilor birourilor centrale de
statistici în cele trei țări scandinave din Danemarca, Norvegia și Suedia18 .

Elaborarea de statistici oficiale este strâns legată de construcția statală și evoluția unei
birocrații publice specializate. Interesul guvernului în informații statistice a crescut ca urmare a
eforturilor de mobilizare a resurselor pentru întreținerea unei armate permanente și a administrației
publice profesionale. Dezvoltarea statisticii oficiale în Scandinavia a facut parte dintr-o dezvoltare
comună europeana în secolul al XIX-lea, și marele progres a venit după revoluția din iulie 1830:
perioada dintre anii 1830 și 1850 a fost numită "epoca entuziasmului" a istoriei statisticii19.

Din anii 1850, statisticile oficiale naționale și publicațiile pe diferite teme au stimulat
comparații internaționale. În Scandinavia, consolidarea vieții constituționale a încurajat publicarea
statisticilor și dezvoltarea a fost în mod clar întrețesută cu procesul de consolidare a statului. A fost
în general recunoscut în Scandinavia, la momentul legislației germane de asigurări sociale, că statul
ar putea asista în rezolvarea problemelor sociale având de-a face cu noi cerințe de protecție a
lucrătorilor și securitate a veniturilor.

Legislația germană a apărut la momentul când țările scandinave au fost politic și intelectual
„pregătite” sau „mature” pentru acțiunea socială a statului. Dezvoltarea oficiilor de statistică,
capacitatea lor variabila, orientările și experiența lor actuală cu o colecție de diferite tipuri de
statistici, istoric poate fi emisă ipoteza să fi fost o importantă contabilitate variabilă pentru variații
de tipul primei legi a securității sociale introduse în diferite țări, pentru care scopul de securitate
socială a fost cel mai simplu punct de vedere administrativ și eventual și cel politic de a introduce
18 Kuhnle, S.,“International Modelling in the Making of National Social Security Systems: Some Notes on the Case of
Norden.” In HSoG Yearbook 2007 . Hertie School of Governance, Berlin, December 2007; 92-101
19 Westegard
legislația.

Acesta ar putea fi întâmplător ca Danemarca în calitate de prima sa lege a introdus un sistem

de pensii pentru cei în vârsta, Suedia a introdus prima asigurare de sănătate, Norvegia și Finlanda
au introdus prima asigurare de accident industrial. Însă propunerea ar fi că aceste variații pot fi
explicate printr-o măsură mai mare de diferite caracteristici ale capacității administrative de stat.
Pregătirea statistică pentru legislația socială s-a deosebit precum și capacitatea de a întreprinde
colectarea de date pe scară largă a eforturilor de colectare a datelor pe bază de termen scurt, la
momentul în care concepția lui Bismarck de asigurări sociale de stat a fost exportata din Germania
și a trebuit să fie luate mai în serios din punct de vedere politic. Un factor aditional este elita
interconexiunilor sau comunitățile epistemice embrionare în interiorul țărilor (expertiza statistica,
economiștii academici, oficialii guvernamentali si politicienii). Medii, reprezentând cunoștințe
social-științifice empirice dezvoltate în cadrul și în afara agențiilor de statistică guvernamentale
relativ independente. Concepția de „statistici sociale” a fost formata. Disponibilitatea variabilă a
statisticilor a afectat alternativele de elaborare a politicilor în epoca recentă a discursului de
asigurări sociale20.

1.3.1. Progresul universalismului

Danemarca și Suedia au fost primele țări nordice care au introdus acoperirea universală în
centrul de scheme ale statului bunăstării și anume asigurările de sănătate și pensii. În timpul anilor
1890 aceste țări au realizat o reformă în care statul a început acordarea de subvenții la fondurile
facultative timpurii. Aceeași procedură a fost urmată în Danemarca și în Suedia, în cazul pensiilor
naționale. Suedia a introdus pensiile naționale în 1913 și Danemarca cu o serie de reforme în 1891,
1922 și 1933. În special în cazul sistemelor de pensii naționale, Finlanda și Norvegia au fost
ultimele care au introdus pensiile naționale pe la mijlocul anilor 1930. Ele toate au sfârșit ca
universale, dar primele legi au fost în general foarte limitate pentru lucrători și de acoperire a
populației, cu excepția legii pensiilor suedeze din 1913 și a legilor privind alocațiile pentru copii,
care au fost universale de la început.

În ceea ce privește alocațiile generale pentru copii, toate cele patru țări scandinave le-au
implementat aproape imediat după război, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos. În
Norvegia, Suedia și Finlanda aceste indemnizații erau acordate sub formă de numerar, în timp ce în
Danemarca erau sub formă de reduceri de taxe.

Tabelul 1. Anul introducerii primelor scheme de asigurări sociale universale/obligatorii în țările

20 Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie School of
Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49
nordice

Sursa: Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie
School of Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49

Printre statele bunăstării nordice în creștere, Finlanda rurală și ne-industrială s-a dovedit a fi
o excepție în perioada interbelică. Datorită poziției ei ca o interfață periferică și independentă,
Finlanda a apaținut de asemenea noilor state (Est-) europene care au ieșit la suprafață din cenușa
Primului Razboi Mondial ale imperiilor Austro-Ungare și Rusiei. Așa cum și în alte părți, în acest
domeniu reformele funciare s-au desfășurat cu un număr extrem de crescut de ferme mici. Ca o
moștenire a mișcărilor în interior și a războiului civil feroce din 1918, chestiunea terenurilor a
devenit o problemă politică și socială importantă, mai importantă decât problema socială care a
dominat discursul politic în alte țări nordice. Ultima reforma agrară a avut loc după cel de al Doilea
Război Mondial. Ca urmare, Finlanda s-a integrat mai târziu dintre celelalte state ale bunăstării
nordice și Europei de vest. Finlanda a fost ultima țara din Europa de vest care a introdus asigurarea
de boală în 196321. La începutul anilor 1960, în termeni de acoperire a sistemelor majore de
bunăstare, Finlanda a ajuns celelalte țări nordice, dar în ceea ce privește nivelele de compensare,
Finlanda a rămas mult în urma celorlalte țări scandinave.

Autorii cărții „Modelului scandinav social democrat” accentuau ideea că social-democrații

au fost principalii susținători ai universalismului în politica socială în timp ce analiza detaliată a lui

21 Flora, P., and Alber, J., “Modernization, Democratization, and the Development of Welfare States in Western
Europe.” In Flora, P., and Heidenheimer, A., (eds.) The Development of Welfare States in Europe and
America,Transaction Books, New Brunswick and London, 1981, 37-80
Kari Salminen pe realizarea asigurarii de pensii in țările nordice demonstrează că politica de pensii
universalistă a fost mai mult pe ordinea de zi a partidelor agrare. Social democrații au susținut
combinația modelului de performanță universala și de muncă. Ei au preferat „pensii mari pentru toți
salariații remunerați, dar nu neapărat pentru o comunitate ca întreg”.

1.3.2. Epoca de aur a statelor bunăstării nordice

Cele trei decenii de la începutul anilor 1960 și până la finele anilor 1980 au fost numite
epoca de aur ale statului bunăstării nordice. În această perioadă a fost un proces de recuperare în
cazul Finlandei, Islandei și Norvegiei care în anii 1950 au consumat o proporție mai mică din PIB-
ul lor privind securitatea socială decât Danemarca și Suedia. Creșterea reală a cheltuielilor sociale a
fost foarte rapidă mai ales în Islanda, dar, de asemenea, Finlanda și Norvegia au avut cifre de
creștere mai mari decât Danemarca și Suedia.

În ciuda diferitelor cifre de creștere Suedia a rămas statul lider al bunăstării nordice în
timpul acestor decenii. Suedia a folosit mai multe resurse în aproape toate programele majore decât
celelalte țări. Împreună cu Suedia, Danemarca a fost un pionier al statului bunăstării chiar și în anii
1960, dar după ce a pierdut această poziție, a rămas la nivelul Finlandei și Norvegiei în anii 1980.
Creșterea ei economică a fost mai lentă decât în celelalte țări, și șomajul și cheltuielile de asistență
socială au crescut pe la sfârșitul anilor 1970 mai repede decât în celelalte țări22.

Comparații cu privire la dezvoltarea ocupării forței de muncă publice pe termen lung sunt în
prezent posibile numai pe baza informațiilor care vin de la OCDE. Datele se bazează pe sistemul de
conturi naționale care utilizează conceptul de "producători de servicii guvernamentale". Definiția
include organele centrale și locale de administrație, apărare, sănătate, educație, servicii sociale și de
promovare a creșterii economice și exclude majoritatea întreprinderilor publice. În cazul în care
întreprinderile publice sunt luate în considerare, ponderea sectorului public a forței de muncă vine
aproape sau peste zece puncte procentuale mai mare în toate țările nordice.

Cu excepția Suediei, țările nordice nu au deviat mult în ceea ce privește domeniul de

aplicare al ocupării forței de muncă de stat din celelalte țări din zona OCDE în anii 1960. Între anii
1970 și 1985 cea mai mare parte a creșterii ocupării forței de muncă în Scandinavia a fost o
chestiune de expansiune publică. În special în Suedia și Danemarca expansiunea a fost foarte
rapidă. În 1985, ocuparea forței de muncă de stat a depășit 30 % din totalul locurilor de muncă în
Suedia, și Danemarca a ajuns destul de aproape cu 30%. Finlanda și Norvegia au rămas la un nivel
mult mai mic.

22 Alestalo, M., and Uusitalo, H., “Social Expenditure: A Decompositional Approach.” In Jon Eivind Kolberg (ed.) The
Study of Welfare State Regimes, M. E. Sharpe, New York and London,1992, 37-68
 Țările nordice au deviat de la alte țări avansate, deoarece extinderea serviciului a fost în
principal un fenomen de stat al bunăstării. Creșterea participării forței de muncă a femeilor a fost
pavată de expansiunea ocuparii forței de muncă publice. Tot în acest sens Suedia a fost în frunte,
urmată de Danemarca în timp ce Finlanda și Norvegia au rămas la un nivel ceva mai mic. În Suedia,
Danemarca și Norvegia o mare parte din aceasta schimbare a venit prin creșterea de munca part-
time a femeilor dar soarta femeilor finlandeze a fost cea de muncă full-time.

În concluzie putem afirma, că în ciuda unor diferențe între țări, modelul general de
schimbare a fost destul de asemănător în toată zona scandinavă. Ocupărea forței de muncă în
sectorul public s-a extins și statul bunăstării a acoperit întreaga populație, și a fost în măsură să
ofere servicii și prestații în numerar pentru persoanele care se confruntau cu riscuri sociale grave23.

Autorii cărții „Modelul scandinav” afirmau cu mândrie că: „În politica socială, piatra de
temelie a modelului este universalismul. Țările scandinave au cel puțin pe hârtie, stabilite să
dezvolte un stat al bunăstării care include întreaga populație. Programele globale sunt de preferat
decat cele selective: educația gratuită sau ieftină pentru toate instituțiile de învățământ public cu un
standard suficient de ridicat pentru a descuraja cererea de școlarizare privata; asistență medicală
gratuită sau ieftină de sănătate pe aceeași bază; alocații pentru copii pentru toate familiile cu copii,
mai curand decât ajutor testat pe venit pentru mame sărace, pensii universale pentru bătrânețe;
inclusiv drepturile de pensie pentru gospodine și altor persoane care nu au fost in ocupărea forței de
muncă remunerată; politicile generale de locuințe mai degraba decât "locuințele publice"24.

1.3.3. Apariția schimbărilor în starea modelului nordic

Începând cu perioada anilor 1990 și începutul anilor 2000, starea statului bunăstării
scandinav, contrastează vizibil cu cea din perioada imediat de după război. Acest lucru nu înseamnă
că tot ceea ce a fost solid s-a topit imediat, însă au apărut numeroase provocări. De exemplu, țările
nordice sunt încă un bastion al protestantismului luteran, iar relația istorică stat-biserică întotdeauna
le-a făcut diferite și continuă să le facă, de la Europa predominant catolică. Cu toate acestea,
secularizarea a înregistrat progrese iar relația stat-biserică s-a dezintegrat treptat. Mai mult decât
atât, migrația internațională și schimbarea compoziției demografice (în special Suedia, Danemarca
și Norvegia) au făcut atât Biserica Catolică cât și diversele congregații musulmane, asociații
religioase importante, de asemenea importanți furnizori de bunăstare.

Totodată mobilizarea mișcărilor sociale timpurii, cum ar fii mișcările cumpătate au scăzut în
23Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons, Hertie School of
Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49

24 Erikson,R., Hansen,J.E.,Ringe, S., Uusitalo,H., The Scandinavian Model. Welfare States and Welfare Research, M.
E. Sharpe, New York and London, 1987
importanță în țările nordice, în timp ce altele au devenit mult mai instituționalizate și mai puțin
mobilizatoare, ca de exemplu sindicatele, asociațiile patronale precum și cooperativele agricole.

În plus, noi mișcări sociale au luat naștere și au prosperat în țările nordice, în special
feminismul și mișcările ecologiste.

Toți acești parametrii de scară socială largă, au condus la schimbări mai mult sau mai puțin
favorabile dezvoltării statului bunăstării nordic.
 II. Politicile și practicile statului bunăstării în Norvegia

În acest capitol mi-am propus să analizez sistemul de bunăstare social norvegian, prin
prezentarea câtorva caracteristici importante ale sistemului, și anume: cum este construit sistemul,
ce fel de servicii furnizează tuturor cetățenilor, modul în care serviciile sunt furnizate și nu în
ultimul rând, modul de finanțare a acestora. De asemenea, voi analiza impactul sistemului în
alocarea echitabilă a resurselor, precum și impactul său asupra productivității globale și a
schimbărilor industriale.
O ipoteză importantă este aceea că statul bunăstării norvegiene în sine, și nu numai
veniturile din sectorul petrolier, contribuie la prosperitatea relativă a țării și a cetățenilor săi, prin
impactul său pozitiv asupra productivității globale și a dezvoltării industriale, a economiei
norvegiene.
Într-un stat al bunăstării, unele bunuri și servicii sunt considerate a fii deosebit de importante
sau de bază. Acestea sunt des numite servicii sociale, sau servicii de interes general(SGI) 25.
Serviciile sociale sunt distribuite de către stat în rândul cetățenilor, în afara pieței, și indiferent de
veniturile individuale. Sistemulul de bunăstare norvegian include toți cetățenii indiferent de
veniturile individuale, acesta fiind și piatra de temelie a sistemului. De aceea, serviciile sociale sunt
adesea numite, drepturile individuale sau drepturile cetățenilor, accesibile unui individ atunci când
acesta are nevoie de ele și nu numai doar atunci când le poate cumpăra de pe piață. Exemple de
astfel de servicii sunt: școli, spitale, centre de îngrijire a copiilor și a bătrănilor, drumuri, căi ferate,
servicii de internet, asigurări sociale și ajutoare de șomaj, etc.26
Între țări, există diferențe semnificative în ceea ce privește serviciile care sunt considerate de
interes general și a celor care sunt considerate doar o parte a cetățenilor. Aceste diferențe sau
dezvoltat de-a lungul timpului, depinzând, printre altele, de tradițiile naționale, tipul de regim de
bunăstare, preferințele politice și nivelurile de impozitare. Sistemele de bunăstare a națiunilor,
diferă de asemenea de modul de organizare și furnizare a serviciilor, precum și de modul în care
acestea sunt finanțate. Trebuie ținut cont, că există o serie de diferențe între statul bunăstării
norvegian și celelalte state ale bunăstării.
Sistemul de protecție socială norvegian este caracterizat ca un sistem atât universal cât și
generos în comparație cu alte state ale bunăstării27.

25 Aceste termen este folosit de Uniunea Europeană, dar nu are nici o definiție precisă
26 Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.207
27 Halvorsen, K., Stjernø, S., Work, oil and welfare, Universitetsforlag, Oslo,2008
 2.1. Scurt istoric al modelului norvegian
Așa cum am spus și în primul capitol, modelul norvegian al statului bunăstării și modelul
scandinav al statului bunăstării sunt destul de asemănătoare. Cu toate că rădăcinile unui stat al
bunăstării norvegian a fost găsite înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, majoritatea politicilor
de bunăstare socială norvegiană, pe care le cunoaștem în prezent s-au dezvoltat după război. În
Norvegia, dezvoltarea și expansiunea statului bunăstării, precum și reconstrucția industriei și a
infrastructurii de după război, s-au realizat în paralel și pe căi interdependente.
Deși industrializarea Norvegiei, a început destul de devreme pe o scară mică, procesul a
prins viteză mult mai târziu. Mai ales la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900, când accesul
la energia hidroelectrică ieftină, împreună cu inovația și accesul la capitalul străin, au accelerat
procesul de industrializare. Multe fabrici au fost amplasate în apropierea surselor de energie, dar
deasemenea și în majoritatea orașelor. Oamenii au urmat noile locuri de muncă, iar centralizarea
urbană a centrelor industriale, incluzând majoritatea orașelor, a început. În această perioadă în 1905
a fost înființată Norsk Hidro28 care a avut un rol important în dezvoltarea industrială în special în
industria de procesare chimică iar în 1911 Bursa Națională de Valori a fost extinsă și reformată29
Începutul anilor 1900 a dus la creșterea numărului sindicatelor de muncă, la fel ca și la
creșterea puterii lor în societate. Reformele de bunăstare timpurii, ca de exemplu ,timpul de 8 ore de
muncă pe zi, au fost mai întâi reglementate de acordurile dintre sindicate și angajatori și mai târziu
au fost făcute universale. Multe alte reforme de bunăstare socială au urmat aceeași cale: mai întâi,
erau introduse ca mijloace de convenție între angajați și sindicate, iar mai târziu, la o etapă
ulterioară, aceste reforme deveneau universale.
Totuși, creșterea statului bunăstării norvegian, a început după Al Doilea Război Mondial,
atunci când reconstrucția infrastructurii era cea mai urgentă atribuție. Capitalul public și privat (o
strategie de economie mixă) a fost utilizat pentru reconstrucția și modernizarea sectorului secundar,
dar și pentru reconstrucția și modernizarea infrastructurii sociale existente. Planificarea economică a
fost introdusă. O parte importantă a strategiei de planificare a fost politica regională activă
(redistribuirea resurselor în regiunile cele mai nevoiașe, în special in nord, zonele cele mai devastate
de război). Politica regională includea încercarea de a împiedica centralizarea prin crearea unor noi
oportunități de angajare în zonele periferice, în scopul de a utiliza resursele existente mai bine, în
locul unde sunt și pentru a prevenii costurile de centralizare în regiunile centrale.
Deși regiunile periferice sunt considerate în prezent de către multi, ca și clienți, aceste
argumente încă formează nucleul retoric, în politica regională norvegiană.
Expansiunea majoră a statului bunăstării a avut loc între anii 1950-1970 și începutul
anilor1980. În această perioadă au fost introduse mai multe reforme sociale ale statului bunăstării, și
28 Hydro este una dintre cele mai mari companii de aluminiu la nivel mondial
29 Falkum,E., Makt og opposisjon i norsk arbeidsliv. Avhandling for dr philos graden, Universitetet i Oslo, 2008
în același timp, serviciile sociale deja existente, au devenit mult mai extinse.
În timpul recesiunii economice internaționale din anii 1970, exapnsiunea statului bunăstării,
împreună cu investițiile ridicate din sectorul petrolier, au contribuit la menținerea unui nivel relativ
scăzut al șomajului în Norvegia.
Cu toate acestea, după anii 1970-1980, ritmul reformelor a încetinit iar în prezent ritmul
reformelor este mult mai lent, și unele servicii anterior oferite de sistemul bunăstării, au devenit
parte a pieței (market-based).
Dezvoltarea statului bunăstării norvegian, așa cum am zis mai sus, a stat la baza politicii
regionale. Drepturile universale sau drepturile cetățenilor trebuie să fie furnizate acolo unde aceștia
locuiesc. Tot odatată trebuie subliniată importanța asigurării că, calitatea și cantitatea acestor
drepturi trebuie să fie similară (compatibile) pe întreg teritoriul țării.
O diviziune a muncii pentru producerea de servicii de bunăstare socială, dintre stat, regiuni
(consiliile județene) și municipalități, a fost introdusă. Într-un fel, principiul subsidiarității a fost
aplicat, în care responsabilitatea producerii diferitelor servicii, a fost acordat celui mai scăzut nivel
eficient sau celui cât mai apropiat posibil utilizator al fiecărui servici. Unele servicii au fost definite
ca servicii locale (protecția copilului, școlile primare, serviciile de sănătate primară, îngrijirea
bătrănilor, amenajarea teritorială etc.), altele au fost denumite regionale (școlile secundare, spitalele,
transporturile publice, politica regională și așa mai departe) iar o altă parte au fost numite servicii
naționale (puterea legislativă, serviciile poștale, drumurile naționale și căile ferate, apărarea
militară, sistemele de pensii etc). Au existat câteva modificări minore, la această diviziune a muncii,
dintre care cea mai importantă, a fost probabil renaționalizarea spitalelor în 2002.
Diviziunea muncii dintre cele trei nivele de administrație, a fost o parte importantă a
scopului de a oferii servicii similare cetățenilor de pe întreg teritoriul țării, atât în zonele periferice,
cât și în cele centrale. Serviciile primare, care sunt și cele mai des utilizate și cele mai importante,
sunt furnizate de municipalități, iar cele secundare sunt furnizate de consiliile județene. În Norvegia
există 428 de municipalități, care trebuie să furnizeze servicii primare până la anumite standarde
minime predefinite, și 19 județe a căror servicii secundare sunt mult mai centralizate. Instituțiile de
învățământ secundar, de exemplu, sunt localizate în anumite așezări urbane, care adesea au o
accesibilitate bună, la celelalte părți a județului. Totuși, accesibilitatea la serviciile secundare este
mai scăzută decât la cele primare, în special pentru locuitorii din zonele periferice ale județelor.
Serviciile spitalicești sunt adiminstrate la nivel supra-regional (mai mult de un județ), dar cu
responsabilitate națională. Accesul la aceste servicii, este relativ destul de bună pe întreg cuprinsul
țării, deoarece transportul aerian și utilizarea elicopterului, înlocuiește în sine, nevoia de apropiere
de spital. Totodată serviciile naționale sunt cele mai centralizate. Acestea sunt accesibile tuturor, în
sensul că aceste servicii, nu sunt utilizate zilnic de toată lumea30.

2.2. Furnizarea și finanțarea serviciilor de bunăstare socială

Serviciile furnizate de către statul norvegian de bunăstare, reprezintă așa numitele servicii de
bază îndreptate populației și/sau firmelor țării, sau drepturile cetățenilor. Aceste servicii sunt
furnizate tuturor, fie că sunt considerate mai eficiente decât cele private și/sau pentru că fiecare are
dreptul la ele indiferent de capacitatea individuală de a le procura pentru ei însăși (în special servicii
sociale).31
În sistemul de bunăstare norvegian, sectorul public, a fost în mod tradițional responsabil de
furnizarea celor mai multe servicii de bunăstare socială. De asemenea, am putea argumenta, că
spectrul de servicii de bunăstare socială în Norvegia este larg, în comparație cu multe alte țări. Cu
alte cuvinte, sectorul public în Norvegia a fost responsabil pentru o mare parte relativă a economiei,
iar ”furnizarea de servicii publice” și ”producția de bunăstare” au fost două expresii relativ
similare. Furnizarea acestor servicii a fost finanțată prin impozitarea veniturilor.
Începând cu anii 1990, producerea mai multor servicii de bunăstare sociale, au fost
privatizate sau parțial privatizate, unele servicii fiind în prezent furnizate ,prin competiție, de către
producătorii privați și de către cei publici (de exemplu îngrijirea și protecția copilului). Însă cu toate
acestea, sectorul public, finanțează încă producția multor servicii publice.

Finanțarea furnizării serviciilor de bunăstare

Costurile de producție a bunurilor pe piața perfectă, sunt acoperite pe piață, de către indivizii
care cumpăra bunurile respective. Dar atunci când, serviciile sunt furnizate ca drepturi individuale,
indiferent de nivelul venitului, prețurile plătite de actori nu mai sunt bazate pe costurile de
producție, iar alte metode de finanțare trebuie aplicate. Guvernul dispune de numeroase metode de
finanțare a activităților sale prin intermediul invervenției pe piață și prin furnizarea de bunuri și
servicii publice.
Sistemul fiscal norvegian este o importantă, sursă de finanțare a cheltuielilor publice.
Varietatea taxelor și impozitelor este enormă, însă în principiu, impozitele se împart în două
categorii:
✔ impozitele directe - impozitele pe venituri și pe profit;
✔ impozitele indirecte - impozitele pe servicii și mărfuri.
Sectorul public foloseste sistemul de taxe și impozite pentru a retracta puterea de cumpărare
a sectorului privat și pentru a finanța cheltuielile publice. Unele taxe și impozite sunt alocate în

30Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.207
31Ibidem, pg.213
scopuri specifice, însă cele mai multe sunt generale și sunt utilizate în conformitate cu prioritățile
politice curente. În plus, impozitele indirecte sunt folosite ca un instrument de politica pentru a
reduce consumul de produse care sunt dăunătoare sănătății sau mediului.
Sistemul fiscal face posibilă furnizarea de bunuri și servicii populației fără plata directă,
acesta fiind cel mai important mijloc valabil de redistribuire. Calitatea de redistribuire a sistemului
fiscal presupune că, pentru o rată a impozitării dată, cei cu venituri și cheltuieli mari, plătesc mai
mult decât cei cu venituri și cheltuieli mai mici, iar gradul de redistribuire poate fii crescut prin
adaptarea progresivă a impozitelor pe venit și/sau a impozitelor diferențiate( pe cheltuieli)32.
În figura de mai jos sunt prezentate estimativ veniturile provenite din impozitele directe și
indirecte în 2012. Printre altele se poate observa că cele mai mari venituri fiscale norvegiene provin
din așa numitele venituri ordinare, din taxa pe valoare adăugată, contribuțiile la asigurările sociale
ale angajatorului și taxele petroliere33.

Fig. 2.1. Veniturile fiscale acumulate din impozitele directe și indirecte estimate la nivelul anului
2012 (in miliarde coroane norvegiene).
Sursa : Ministerul de finanțe

Norvegia, ca şi alte câteva ţări nordice, a adoptat un sistem de impozitare dublă. Veniturile
salariale şi din pensii sunt impozitate la rate progresive, în timp ce formele rămase de venituri sunt
(în principal) impozitate la o rată fixă. Elementul de bază al impozitului pe venitul personal este
percepută pe aşa-numitul venit ordinar, care include toate tipurile de venituri, dar, de asemenea, cote

32Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.210
33 Ministry of finance: The Norwegian tax system – main features and developments
diferite. Cota de impozitare pe venitul ordinar este de 28%; această cotă se aplică impozitelor din
stat, judeţe sau comune (Finnmark şi Nord-Troms, beneficiază, cu toate acestea, de o cotă mai
scăzută de 24,5%). Suprataxă (toppskatt) este elementul progresiv. Aceasta este percepută pe aşa-
numitul venit personal, de exemplu, venitul salarial brut, venitul din pensii şi un venit brut calculat
pentru cei care desfăşoară activităţi independente - cu condiţia ca venitul anual să depăşească cu
509 600 NOK (coroane norvegiene)(€ 68 173 ). Suprataxă se percepe la o cotă de 9% pe venit între
acest prag și 828 300 NOK (110 807 EUR) (7% în regiunile Finnmark și Nord-Tromso) și la o rată
de 12% pe veniturile care depășesc pragul de 828 300 NOK34 .
Impozitele pe consum sunt dominate de TVA și în general nu sunt diferențiate, deși ratele
TVA sunt mai scăzute la unele mărfuri și servicii (de ex 15% pe produsele alimentare) decât rata
generala a TVA-ului de 25%. De asemenea, există unele mărfuri și servicii (tutunul, alcool și
mașinile) pentru care taxele de consum sunt mult mai ridicate decât rata generală a TVA.
În special impozitele directe, dar și cele indirecte până la un anumit extent, contribuie la
nivelarea bunăstării sau a prosperității între indivizi de-a lungul a două căi.
➢ Indivizii cei mai înstăriți (cei cu venituri și/sau cheltuieli ridicate) plătesc impozite mai mari
decât indivizii mai puțin înstăriți
➢ Taxele sunt utilizate pentru furnizarea de servicii la nivelul întregii populații. Acest lucru
face ca serviciile să fie accesibile tuturor, astel încât și persoanele cu putere de cumpărare
mică, pot consuma aceste servicii.
Pe de altă parte, teoria microeconomică afirmă că furnizarea produselor și serviciilor non-
piață nu este eficientă în general. Și anume, atunci când nu există nici un mecanism de reglementare
a cererii prin prețuri, cererea tinde să devină prea ridicată. Teoria economică oferă numeroase
mijloace pentru a reglementa furnizările publice,în funcție de caracteristicile produselor în cauză.
Pentru bunurile și serviciile a căror excludere este fezabilă, guvernul poate încărca așa numitele
taxe de utilizare (user fees) pentru a reglementa cererea. În cazul în care, prețul nu ar trebui să fie
decisiv cererii cetățenilor (ex. ajutorul medica), taxele de utilizare, acoperă doar o parte a costului
actual. În plus, impozitarea poate fii privită ca ineficientă, în sensul că denaturează prețurile
relative, cu toate că unele distorsionări ar fii de dorit, cum ar fii: tarifele pentru mărfurile importate,
în scopul de a proteja producția proprie națională sau accizele pe alccol și tutun, în scopul reducerii
lor de pe piață.
Atunci când statul percepe impozitele, trebuie să ia în considerare efectele comportamentale
ale diferitelor moduri de calibrare a sistemului fiscal. Ratele foarte mari de impozite pe venit ar
putea , de exemplu, duce la o penurie de forță de muncă, deoarece valoarea relativă a orelor de
muncă față de petrecerea timpului liber, descrește.

34 OECD Tax reform in Norway: a focus on capital taxation economics department working paper, 2012
 În practică, furnizarea multor servicii de bunăstare socială sunt finanțate parțial prin
intermediul sistemului fiscal și parțial prin intermediul pieței35.

2.3. Diviziunea muncii între nivelurile de guvernare

Sistemul norvegian de guvernare este împărțit pe trei nivele, cu o diviuzine a muncii intre
administrația națională, regională (la nivel de județ) și cea locală (la nivel municipal). Există o
singură administrație națională, 19 administrații regionale și 428 administrații locale. Fiecare dintre
acestea fiind alese pe baza alegerilor libere, directe și secrete de către cetățeni, la fiecare 4 ani.
Administrația națională este cea care deleagă responsabilitatea administrațiilor regionale și
locale pentru furnizarea diferitelor servicii sociale cetățenilor. Cu alte cuvinte, diviziunea muncii
între cele trei niveluri de guvernare este rezultatul deciziilor făcute la nivel național. Acesta
înseamnă că admistrația centrală deține ”o listă a serviciilor”, iar responsabilitatea furnizării
acestora, a distribuit-o în rândul celor trei nivele de administrație. Rezultatul diviziunii muncii în
rândul celor trei nivele este bazat pe principiul subsidiarității, cu responsabilitatea de a efectua
fiecare activitate alocată, în principiu, la un nivel cât mai eficient sau cât mai aproape posibil de
utilizatorul final. Totuși, diviziunea muncii dintre cele trei niveluri de administrație nu este statică.
Se pot produce schimbări datorită transformărilor tehnologice sau economice, sau datorită
modificărilor priorităților politice (schimbarea guvernului).
Administrațiile locale și regionale norvegiene sunt responsabile pentru producerea de
servicii orientate agenților economici din zona lor. Deoarece statul bunăstării norvegian este destul
de egalitarist, deși județele și municipiile variază substanțial în mărime, servicii accesibile de
calitate similară sunt furnizate cetățenilor și întreprinderilor de pe întreg teritoriul țării sub
supravegherea și (parțial) finanțarea acestor autorități conform regulei de minimă calitate. Ambele,
accesibilitatea și calitatea pot să difere, deși, există standarde minim naționale în ce privește la care
servicii și la ce nivel al fiecărui servici cetățenii ar trebui să aibă acces. Fiecare municipalitate și
județ este insărcinată cu o listă de la administrația centrală, reprezentând serviciile obligatorii pe
care trebuie să le furnizeze. În plus, există reguli stricte și detaliate (de calitate minimă) pentru
furnizarea fiecărui serviciu în parte. Acest lucru se întocmește în cadrul unui buget municipal, care
este alcătuit din următoarele componente ale veniturilor:
• venituri din taxe și impozite
• venituri din transferurile generale
• venituri din transferurile de granturi
• venituri din taxele de utilizare a anumitor servicii

35Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.212-213
 • alte venituri.
(1) Pentru administrațiile locale și regionale, impozitele sunt bazate în principal pe veniturile
locuitorilor. Administrația centrală a instituit un prag al ratei de impozitare locală și regională (max
tax). Toate, sau aproape toate, consiliile municipale și județene au introdus impozitul maxim. În
plus municipalitățile pot alege introducerea unei taxe de proprietate. Circa 200 de municipalități au
făcut în așa fel, în prezent. În rândul acestora se număra așa numitele municipalități energetice,
municipalități care au un număr mare hidrocentrale. Prin intermediul impozitului de proprietate pe
hidrocentrale, municipalitățile au fost în stare să-și crească substanțial veniturile și să le ofere
locuitorilor săi, servicii sociale de bunăstare foarte bune, în comparație cu municipalitățile care nu
dețin hidrocentrale.
(2) Aministrația națională a stabilit un sistem de transferuri de la administrația centrală la
administrațiile locale și regionale. Transferurile sunt menite pentru reducerea teoretică a
diferențelor de cost în producerea de servicii de bunăstare și pentru reducerea diferențelor de venit
dintre municipalități și județe. Aceste transferuri sunt finanțate parțial de către administrația centrală
și parțial prin redistribuirea venitului în rândul municipalităților și a județelor. Transferurile sunt
acordate administrației locale și regionale pe baza unui criteriu neutral, sub forma unei sume
forfetare.
Sistemul transferurilor generale contribuie la egalizarea nivelurilor venitului dintre diferitele
părți ale țării. Micile municipalități din nordul Norvegiei beneficiază cel mai mult, de aceste
transferuri spre municipalități, iar în rândul consiliilor județene, cele nordice beneficiază mai mult
în comparație cu celelalte.
Cele două componente (1) și(2), formează împreună așa numitele venituri libere ale
administrației locale și regionale, iar utilizarea lor reprezintă, într-un mod, libertatea de acțiune a
administrațiilor locale și regionale.
(3) Veniturile provenite din transferurile de granturi sunt încă foarte importante, deși în
1986, administrația centrală a dorit să le elimine și să includă toate celelalte transferuri, în cele de
tipul transferurilor generale. Reforma sistemului de venituri din 1986 a fost, în același timp,
destinată să contribuie la creșterea democrației locale și la reducerea cheltuielilor publice, prin
atribuirea responsabilităților fiecărui județ și municipalitate în parte pentru furnizarea
/aprovizionarea de servicii. Reforma niciodată nu a cuprins toate transferurile, iar în prezent,
transferurile de granturi sunt încă folosite, atunci când administrația centrală vrea să prioriteze
anumite servicii (școli, creșe, cămine de bătrâni ), care sunt furnizate de administrațiile locale. În
acest sens, veniturile din transferurile de granturi, reprezintă stimulente ale administrației centrale,
îndreptate spre anumite servicii, care sunt produse de celelalte niveluri ale administrației.
Administrațiile locale/regionale pot refuza aceste transferuri, însă cu toate acestea administrațiile
locale/regionale vor trebui să producă sau să îmbunătățească serviciile în cauză. Prin acceptarea
transferurilor de grant, administrațiile locale/regionale trebuie să contribuie cu acceași sumă de bani
din veniturile lor ”libere”. Acest lucru implică faptul că libertatea lor de acțiune (reprezentată de
veniturile libere) se reduce atunci când acceptă transferurile de granturi, deși ei primesc mai mulți
bani.
(4) Taxele de consumație pot fi aplicate anumitor servicii furnizate de adminitrația locală și
regională iar veniturile din aceste taxe sunt utilizate pentru acoperirea costurilor de producție ale
serviciilor în cauză, cu toate că veniturile din aceste taxe s-ar putea să nu depășească costurile de
producție. Taxele de utilizare nu pot fii aplicate tuturor serviciilor. De exemplu, scoala primară și
secundară, este gratuită pentru toți utilizatorii, însă SFO nu este gratuit, creșele nu sunt gratuite și
îngrijirea bătranilor nu este gratuit dar există anumite limite ale acestor taxe de utilizare.
(5) Dacă există alte venituri, acestea pot fii adăugate la veniturile libere.
Am arătat că administrațiile locale și regionale trebuie să producă anumite servicii de
bunăstare socială, iar de accea bugetele lor, sunt elaborate în standardele minime, realizării acestui
lucru. Deși există alegeri locale și regionale, și astfel o democrație locală și regională, există în
același timp și condiții limite date de administrația centrală, administrațiilor teritoriiale, în ceea ce
privește libertatea de acțiune. Multe din administrațiile locale se luptă și sunt nevoite să reducă
costurile pentru a fii capabile să producă serviciile cerute. De accea au existat numeroase discuții
legate de rezolvarea acestei probleme, printre care: creșterea veniturilor municipale (creșterea
taxelor de utilizare), privatizarea serviciilor publice, reducerea costurilor și a numărului de
municipalități sunt câteva din exemplele din soluțiile propuse.
De asemenea trebuie menționat ca importanța relativă a sectorului public este mai
considerabilă în periferii, decât în părțile centrale ale țării în sensul că are o contruibuție mai
puternică la economia locală și regională. Schimbările în importanța sectorului public la nivel
național vor avea, prin urmare, o semnificație mai mare în periferii decât în zonele centrale.
Sistemul transferurilor generale de tipul (2) reprezintă aproximativ 50% din veniturile sectorului
public local și regional, și cu atât mai mult în periferii. Reducerea acestor transferuri, parte a
venitului sectorului public local și regional va lovi mai puternic zonele periferice, deși cheltuielile
publice la nivel local și regional în ansamblu, nu se reduc prin redistribuirea veniturilor de la
centru36.
În comparație cu multe alte țări, statul norvegian al bunăstării a reprezentat în mod
tradițional o pondere relativ considerabilă a economiei.

36Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.213-217
 2.4. Câteva efecte ale sistemului statului norvegian de bunăstare37
Sistemul statului norvegian de bunăstare are multiple obiective. Bineînțeles, accesul la
serviciile de bunăstare pentru toți (drepturile cetățenilor) și egalizarea distribuției veniturilor, sunt
evidente. Mai puțin evident este, probabil, că sistemul bunăstării contribuie la niveluri ridicate ale
productivității și astfel, la niveluri ridicate de venituri și bunăstare, prin intermediul instituțiilor de
pe piața muncii. Cele trei carcterisitici, de mai sus, sunt foarte interconectate între ele.

 Servicii pentru toți

Statul norvegian ideal de bunăstare, la nivel național, regional și local oferă populației (și
firmelor), un set de servicii sociale de bunăstare, în scopul de a le utiliza atunci cand au nevoie,
indiferent de nivelul veniturilor și indiferent de locație. Serviciile sunt menite să fie cu adevărat
universale, în sensul că ele ar trebui să fie accesibile utilizării tuturor locuitorilor indiferent de
veniturile lor și de locul de rezidență. Până la un anumit extent, acesta este și modul în care
funcționează. Aproape toată lumea are exact acceași educație publică primară, atât persoanele care
provin din familii bogate cât și cele din familiile sărace, de pe întreg teritoriul țării. Cu alte cuvinte,
în Norvegia, aproape că nu se găsesc școli primare private, iar dacă există câteva excepții, taxele lor
de școlarizare sunt în general foarte mici, având în vedere că guvernul norvegian le subvenționează
puternic, parțial în scopul de a exercita un control asupra programelor de învățământ. La nivelul
secundar și terțiar de învățământ, există mai mulți furnizori privați decât la nivelul primar. Însă
învățământul public predomină în general pe toate nivelurile de educație și este gratuit pentru toată
lumea.
Multe alte servicii sunt similare sectorului educației unde aprovizionarea este în general
publică, însă există și cazuri în care furnizarea serviciilor este și privată. În unele sectoare ale
bunăstării, furnizările private reprezintă un important supliment furnizărilor publice, de exemplu în
îngrijirea copiilor, a bătrănilor și servicii primare de sănătate. În general, spitalele sunt publice, deși
există și anumite alternative private.
General se poate afirma, fie că furnizarea serviciului este public ori fie că este privat, acest
lucru nu este foarte important în perspectiva bunăstării,atâta timp cât serviciul este furnizat la cel
mai adecvat nivel al calității. Sursa de finanțare este mai importantă, adică, dacă alocarea serviciilor
în rândul utilizatorilor este bazată pe piață sau în funcție de nevoile individuale. Mulți susțin că, mai
ales începând cu anul 1980, reformele așa numitului Noului Management Public(NPM) au
contribuit la creșterea accentului pe individualizare sau orientarea spre piață atunci când vine vorba
de furnizarea de servicii de bunăstare. Acest lucru nu înseamnă că furnizarea acestor servicii a

37 Ibidem pg 217
devenit exclusiv bazată pe piață, ci mai degrabă că elementele de finanțare bazate pe piață au
devenit mai importante pentru anumite servivii. Pe de altă parte, furnizarea altor servicii este încă
bazată pe finanțarea publică.
Există atât dispute politice cât și științifice cu privire la furnizarea de servicii sociale, care ar
trebui să fie finanțate în mod individual (pe piață) or în mod colectiv (prin intermediul taxelor).
Din anii 1980, cu neoliberalismul și reformele Noului Management Public, discuția
individualismului și a libertății de alegere în consumul tuturor produselor versus colectivism și
impozitele obligatorii pentru toată lumea în finanțarea anumitor produse a devenit mult mai intensă.
Neo-liberaliștii aplică teoria microeconomică standard atunci când vine vorba despre
eficiența de pe piață, și, în același timp pledează pentru libertatea indivizilor de a fii în măsură să
decidă propriile lor modele de consum pentru ei însăși.
Bunăvoința de a plăti impozitele în rândul consumatorilor a scăzut. În prezent, se pare că ar
exista un acord relativ unanim în rândul politicienilor norvegieni, cel puțin pentru cei care
reprezintă partidele mai mari, că nivelul de impozitare este suficient de ridicat. Iar în acest caz în
care impozitarea nu poate fii mărită, expansiunile statului bunăstării sunt dificile, și ar putea fii
chiar mai dificil menținearea nivelului existent de furnizare a bunăstării. De aceea surse alternative
de finanțare a furnizării sunt căutate, iar soluția devine finanțarea individuală sau pe baza pieții.
O problemă majoră de principiu politică, în ceea ce privește finanțarea privată sau colectivă
de bunuri de bunăstare, care obișnuia să împartă peisajul politic, în prezent a fost redusă pur și
simplu la o chestiune practică. Politicienii de stânga și de dreapta par să fie de acord că problema
importantă este echilibrarea finanțării publice inclusiv nivelul de impozitare, ceea ce implică că
indivizii au să-și asume o mare parte din costurile de furnizarea a unor servicii de bunăstare.
Pe de altă parte, politicienii de stânga și de dreapta s-ar putea să nu fie de acord, atunci când
trebuie să decidă care din serviciile sociale de bunăstare sunt cele mai importante și are trebui încă
să fie accesibile tuturor indivizilor indiferent de veniturile lor și de locație38.

 Distribuirea veniturilor
Comparativ cu multe alte țări, societatea norvegiană, are o distribuție a venitului disponibil,
relativ echitabilă, cel puțin în rândul salariaților. Aceasta se poate explica prin intermediul a doi
factori importanți:
✔ negocierea colectivă centralizată a salariilor
✔ sistemul fiscal.
În Norvegia statul bunăstării contribuie puternic la distribuirea salariului brut, acesta fiind
destul de uniform. Sistemul fiscal contribuie la o distribuție și mai uniformizată a veniturilor,

38 Røste, O. B., Økonomi og politikk for samfunnsvitere, Gyldendal Norsk Forlag,Oslo, 2013
deoarece salariații cu venituri ridicate plătesc un impozitul brut mai mare decât rata fixă de
impozitare de 28%, si deoarece plătesc mai mult pentru coroanele câștigate, după o anuită sumă
(impozitul progresiv). În plus, există încă un număr de servicii de bunăstare accesibile tuturor.
Costurile aprovizionării acestora sunt finanțate prin intermediul sistemului de taxe și impozite, ceea
ce înseamnă că utilizatorii nu trebuie să plătească din venitul lor disponibil. Acest lucru ajută, de
asemenea să asigure o distribuire mult mai justă a venitului disponibil a indivizilor.

 Productivitate, venit și bunăstare

O importantă trăsătură a statului bunăstării norvegian, este piața muncii incluzând sistemul
de negociere a salariilor. Anual ministerul muncii și organizațiile patronale se întâlnesc cu scopul
negocierii salariului de la un an la altul. Mai întâi sunt negociate modificările salariale în industriile
competitive pe plan internațional ( ”industriile de front”) acestea stabilind și cadrul modificărilor
salariale din celelalte industrii. În general, dar nu și fără excepții, aceasta înseamnă că schimbările
de productivitate în „industriile de front” determină modificăriile salariiale în toate celelalte
industrii. Această politică implică faptul că front industries sunt lideri salariali, și că modificarea
salariilor în economie ca un întreg este păstrat în granițele a ceea ce este durabil pentru industriile
concurente pe plan internațional
În realitate, schimbările de productivitate variază între companii individuale și, într-adevăr
între industrii. Aceasta înseamnă că modificările de productivitate estimate ale industriilor de front,
care este un fel de medie a acestei părți a economiei, într-un mod vor genera dezechilibre salariale
în multe companii din industriile de front și întregii industri precum și în companiile individuale din
restul economiei. Acest lucru are o serie de efecte39:
✔ Companiile și/sau industriile în care schimbarea de productivitate este mai mare decât în
”industriile de front” vor experimenta creșterea competitivității. Dacă prețul produselor sunt
fixe, profiturile vor crește în acestecompanii/industrii.
✔ Companiile și/sau industriile a căror schimbare de productivitate este mai scăzut decât a
”industriilor de front” vor experimenta pierderea competitivității. Iar dacă prețurile
produselor sunt fixe, profitul se va reduce în aceste companii/industrii, cu riscul să devină în
anumite cazuri negativ și chiar să se ajungă la faliment. Acest lucru va genera în unele
cazuri, ca unele companii/industrii să dispară din cauza sistemului de negociere a salariilor
centralizat.
În acest model, o ipoteză importantă este aceea că ”industriile de front” concurează pe plan
internațional și nu poate influența prețurile produselor. Acesta este un motiv important pentru a lăsa

39Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition)
Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.220
schimbările salariale să urmeze schimbările de productivitate în ”industriile de front”. O ipoteză la
fel de importantă este accea că pentru industriile non-concurente este mai ușor să influențeze prețul
produselor, deoarece acestea au o anumită putere de piață. Prin urmare, ele pot crește prețul
produselor când salariile cresc și lasă piața să plătească , indiferent de schimbările de productivitate
în industriile non-concurente. Într-un sens, și prin urmare, acest model permite modernizarea
structurii industriale.
Companiile cele mai puțin eficiente, în special în ”industriile de front” vor dispărea ca
creștere a salariilor. În același timp, multe companii în cadrul industriilor non-concurente vor
supraviețui, indiferent de randamentul lor, deoarece ele pot recupera creșterea salariilor pe piață. În
întregime, acestea înseamnă că companiile cele mai productive din sectoarele competitive
supraviețuiesc și furnizează o creștere relativ mare a economiei în țară. Aceasta este și cauza majoră
datorită căreia Norvegia se află printre cele mai înstărite țări în lume.
Guvernul joacă un rol foarte imprtant în asigurarea că această flexibilitate relativă a
sistemului industrial funcționează și că este acceptată de ambele părți:angajați și angajatori.
În mod tradițional guvernul a fost un apărător al sistemului negocierii salariale, pentru mai
multe motive. Cel mai important, probabil, este faptul că sistemul contribuie la o transparență
relativă a salariilor, cu schimbări salariale relativ moderate în timp. Un important instrument
guvernamental în planificarea macroeconomică.
În plus, sistemul contribuie la o creștere economică relativ mare și de asemenea la o relativă
justă distribuire a venitului în rândul salariaților. Guvernul într-un sens este ”dornic să plătească”
pentru acest sistem, prin asigurarea de reguli și reglementări adaptate sistemului. În plus multe
tipuri de asigurări sociale, ajutoare de șomaj și asigurări ale angajatorilor sunt plătite de către
guvern via tax bill. Acestea contribuie la realizarea unui sistem mai flexibil si mai acceptat de către
angajați și angajatori. Un exemplu este acela că persoanele fără un loc de muncă plătit vor beneficia
de venituri sociale de la guvern, fie că șomajul este temporar de câteva zile sau săptămâni, fie că
este de o durată mai lungă de timp. Alte beneficii vor fi plătite pentru șomajul de lungă durată.
Alte exemple sunt sănătatea publică, părți ale pensiilor pentru persoanle în vârstă (finanțate din
impozite) și așa mai departe, incluzând cele mai multe servicii sociale. În multe cazuri (de exemplu
pensiile pentru persoanele în vârstă), cele trei părți (angajați, angajatori și guvern) intervin și plătesc
pentru beneficii împreună.
Această prezentare foarte scurtă ilustrează că statul norvegian de bunăstare este un sistem
foarte amplu, care în plus față de acoperirea serviciilor de bunăstare și distribuirii veniturilor
include piața muncii și negocierea salariilor. Întrucât sistemul implică multe sectoare ale societății,
este de asemenea acceptat de cei mai mulți oameni.
În fapt, multe reforme de bunăstare, precum și sistemul de negociere a salariilor, provin de la
organizații de pe piața forței de muncă. În primul rând, reformele au fost negociate de părți ale
pieței forței de muncă. Apoi au fost făcute universale în părți organizate ale pieții muncii iar în final
reformele au fost făcute universale pentru toți, și au devenit așa numitele drepturi ale cetățenilor40.

40 Ibidem pg 220-221
III. Studiu de caz. Analiza principalelor cauze ale prosperității și sustenabilității
modelului economic norvegian

În prezent multe țări se confruntă cu o situație foarte dificilă, după criza financiară globală.
În Europa, nivelul șomajului se află la niveluri foarte ridicate și, în unele cazuri, este în continuare
pe o curbă ascendentă. În unele state, aproape jumătate dintre tinerii sub 26 de ani sunt șomeri.
Datorită constrângerilor bugetare severe, multe țări au acum marja de manevră limitată. Cu toate
acestea situația economică norvegiană este o excepție. Norvegia s-a descurat destul de bine în
ultimii 15-20 ani arătând capacitatea ei de a se adapta la șocurile externe, chiar și în urma crizei
financiare prezente.
Norvegia nu este membră a Uniunii Europene, dar se află pe primul loc în Europa în
clasamentul țărilor cu creștere economică. De asemenea are cea mai scăzută rată a șomajului de 3,6
% iar PIB-ul său a crescut constant din 2010 și se estimează că va crește încontinuare cu 3% pe an
până în 2015. Dacă în perioada anilor 1950-1970 Norvegia a avut un PIB-ul relativ scăzut pe cap de
locuitor față de media țărilor OCDE și chiar mai scăzut în comparație cu Suedia și Danemarca,
începând cu anii 1970 sau înregistrat modificări semnificative în această privință. Astăzi, se
numără printre cele mai bogate țări din lume cu un PIB pe cap de locuitor printre cel mai ridicate
din lume (65 639,8 $/ pe cap de locuitor). Veniturile mari din resursele naturale, cum ar fi energie
hidroelectrică, pescuitul și de la începutul anului 1970 petrolul, explică o mare parte din creșterea
economică rapidă.
În clasamentele internaționale și în ratingurile de performanță a statelor, și în conformitate
cu criteriile de evaluare mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, Norvegia tinde să apară mereu într-o
poziție extrem de favorabilă. În decursul multor ani consecutivi Norvegia s-a situat pe primul loc
confor indicelui de dezvoltare umană. Din 2010 și până în 2012, aceasta s-a situat pe primul loc
conform indicelui de democrație41 iar nu în ultimul rând, conform indexului de prosperitate realizat
de Legatum Institut, Norvegia se află în top, în ultimii cinci ani consecutivi, în ceea ce priveşte
economia și capitalul social42.
În 2007 Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) declara că
"Norvegia este o enigmă". Aceștia se întrebau cum o țară catalogată, cu aproximatix trei decenii în
41 Economist Intelligence Unit's Democracy Index 2012. Acest indice analizeaza în fiecare an nivelul democrației din
165 de țări, dar și nivelul democrației la nivel mondial. În această analiză sunt folosite cinci criterii de bază: procesul
electoral și pluralismul, libertatea civilă, funcționarea guvernului, participarea politica și cultura politică. Fiecare
țară este încadrată într-una din următoarele categorii: sistem democratic deplin, sistem democratic cu lipsuri, regim
hibrid și regim autoritar.
42 Legatum Prosperity Index 2013
urmă, ca fiind o țară relativ săracă a ajuns în prezent să aibă unul dintre cele mai ridicate standarde
din lume? Tot analiștii OECD afirmau că aproape tot ceea ce face Norvegia este ”pe dos”. Sectorul
de stat norvegian este imens, iar susținătorii pieței libere sunt de părere ca acesta reprezinta un
obstacol pentru dezvoltare, inovație și competiție. Mâna de lucru norvegiană este scumpă și
puternic organizată în sindicate, taxele și impozitele sunt mari, pensiile sunt garantate iar ajutoarele
sociale sunt generoase pe tot parcursul vieții și cu toate acestea Norvegia pare mai degrabă imună la
tot ceea ce se întamplă din punct de vedere economic la nivel mondial. Analiștii OECD se
întrebau :” Oare succesul Norvegiei se datorează doar petroului?”.
Fostul secretar de stat norvegian al departamentului de finanțe, Roger Schjerva declara în
2012 că performanța relativ favorabilă a economiei norvegiene se datorează în parte modelului
norvegian de bunăstare. Printre principalele caracteristici ale așa numitului model norvegian,
sugera43:
➢ investiții publice substanțiale în capitalul uman;
➢ politici macroeconomice solide;
➢ stat al bunăstării complet finațat din impozitare, cu beneficii generoase și servicii publice de
calitate;
➢ angajați și angajatori bine organizați cu formarea salariilor extrem de coordonat;
➢ politici active și reglementări flexibile pe piața forței de muncă;
➢ economie deschisă expusă concurenței.
În următoarea parte a acestui capitol, voi încerca să prezint principalele surse de bunăstare a
a economiei norvegiene.
3.1.”Aurul negru” norvegian
”Aurul negru” norvegian reprezintă una dintre principalele surse de bunăstare, poate și cea
mai importantă, a societății norvegiene. Activitățile petroliere au devenit piatra de temelie
fundamentală a economiei norvegiene. Acestea au fost cruciale pentru o creșterea financiară a
Norvegiei, precum și în finanțarea statului bunăstării norvegian. În peste 40 de ani de producție,
producția de petrol pe raft a adăugat mai mult de 9000 miliarde NOK la PIB-ul țării. Așa cum se
poate observa în figura 3.1. de mai jos, la nivelul anului 2012, sectorul petrolier a reprezentat
aproximativ 23% din venitul total al Norvegiei și 52% din totalul exporturilor 44, în timp ce locurile
de muncă directe și indirecte legate de activitățile de petrol care acoperă întreg sistemul de
producție, au reprezentat aproximativ 9,8% din totalul locurilor de muncă 45.
Figura 3.1: Indicatorii macroeconomici al sectorului petrolier 2012

43Norsk Finansdepartamentet
44Olje og energidepartamentet., Fakta 2013
45IRIS.2013. Industribyggerne:Norsk olje-og gassnæring ut med havet og mellom bakker og berg. Report IRIS-
2013/031. International Research Institute of Stavanger, Stavanger
Sursa: Ministerul de finanțe
Prima descoperire majoră a petrolului din largul apelor norvegiene, a avut loc pe 23
decembrie 1969 atunci când Philips a descoperit câmpul petrolifer Ekofisk, un adevărat cadou de
Crăciun în forma serendipității geologice pentru națiune. Unii politicienii la acea vreme, au propus
ca, companiile multinaționale de petrol ar trebui să opereze câmpurile petrolifere iar ca economia
națională să primească numai veniturile negociate. Alți politicieni s-au opus acestora și au hotărât ca
exploatările și operațiunile petroliere să devină sarcini naționale. Astfel compania de stat de petrol,
Statoil, a fost înființată în 1972 în scopul de a gestiona proprietățile naționale de petrol și gaz și cu
scopul de a dezvolta industria 46. Veniturile din producția de petrol urmau să servească ”interesele și
beneficiile societății norvegiene.
Cererea din industria petrolieră a fost și este foarte important pentru activitatea mai multor
industrii din întreaga țară. Statisticile au analizat efectele acestei cereri din diferitele sectoare,
printre care și în rândul ocupării forței de muncă. La nivelul anului 2009, existau pe piața muncii
206 000 locuri de muncă ”legate” de industria petrolului.
Naționalizarea petrolului a făcut necesară dezvoltarea cunoștințelor, a tehnologiilor și a
lanțurilor de aprovizionare necesare în acest domeniu. Științele naturale și tehnologice au primit un
suport puternic iar sistemul terțiar de educație precum universitățile și școlile de afaceri au fost
orientate spre explorarea, producția și economia petrolului. De asemenea, multe alte industrii au fost
afectate. De exemplu șantierele navale și-au schimbat direcția de la construcțiile de nave obișnuite
la producția de platformele petroliere, nave de aprovizionare și bărci foarte specializate necesare
operațiunilor speciale din Marea Nordului. Construcția navală fiind acum bazată pe un design
inovativ, tehnologie avansată și de competențe ridicate de formare profesională.
În prezent Norvegia are in producție 76 de câmpuri petrolifere. La nivelul anului 2012 aceste
câmpuri petrolifere au oferit Norvegiei o producție de petrol vandabil în valoare de 225,14
milioane Sm³ de petrol. În 2011 Norvegia a ocupat locul șapte în topul exportatorilor de petrol și
46 Ryggvik,H., Til siste dråpe:om oljens politiske økonomi; Aschehoug, Oslo, 2009
locul 14 în topul producătorilor de petrol din lume. Tot în 2011, Norvegia s-a situat pe locul 3 în
exportul de gaz, după Rusia și Quatar și pe locul 6 în producția mondială de gaz47.
Figura 3.2. Cei mai mari exportatori de petrol (include și petrolul condensat) și gaz la nivelul anului
2011

Sursa: KBC Market Service

Ca un exportator net de petrol, Norvegia a ales să nu se alăture OPEC (Organizația Țărilor
exportatoare de Petrol ), dar a devenit membru IEA (Agenția Internațională pentru Energie) care
servește în primul rând interesele țărilor importatoare de petrol. Compania de stat Statoil a fost
parțial privatizătă în 2002 iar în 2006 a fuzionat cu un alt actor important de pe piața națională,
Hidro oil and gas division, cu scopul de a-și întări poziția și de a devenii un operator consacrat pe
piața internațională a petrolului. Internaționalizarea sa rapidă, în prezent cu operații în peste 40 de
țări pe toate continentele, este o măsură a capitalismului de stat norvegian datorită creșterii
expunerii la volatilitatea de pe piața mondială.
Exporturile de petrol asigură ”o chirie economică confortabilă statului norvegian îmbelșugat
și profituri frumoase companiilor care extrag și vând petrolul”48.
Statul încasează venituri substanțiale din activitățile petroliere, la nivelul anului 2012 aceste
venituri s-au ridicat la aproximativ 30% din totalul veniturilor statului (figura 3.1.). Taxele de la
companiile de producție și proprietate directă (SDFI) asigură că statul primește o mare parte din
valoare creată de activitățile petroliere. În ceea ce privește rata de impozitare aferentă sectorului
petrolier norvegian aceasta reprezintă 78%, din care 28% reprezintă impozit pe venit și 50% taxele
pe supraprofitul companiilor petroliere.

47 Noregian Ministry of Petroleum and Energy, Fakta 2013

48 Ryggvikk, H., Til siste dråpe :om oljens politiske økonomi; Aschehoug, Oslo, 2009
Figura 3.3. Fluxul de numerar net al statului din activitățile petroliere (Sursa: Norwegian Petroleum
Directorate)
Veniturile statului din activitățile de petrol sunt transferate într-un fond separat numit Fondul
Global de Pensii al Guvernului norvegian (Oljefondet sau Petroleum Fond așa cum a fost denumit
până în 2006) înființat în 1990, ca un instrument de poltică fiscală cu scopul de a susține
managenmentul pe termen lung al exploatării rezervelor norvegiene de petrol. Acesta este în prezent
cel mai mare fond de pensii din Europa, fiind administrat de către Norges Bank Investment
Management (NBIM), care acționează în numele și sub controlul Ministerului norvegian de
Finanțe , care deține acest fond în numele poporului norvegian. Ministerul norvegian de Finanțe
transferă periodic către fond venituri provenite din activitățile de petrol și deasemenea determină și
strategia de investiții a fondului pe baza consultării Stortinget (Parlamentului). Cu scopul de a evita
supraîncălzirea economiei norvegiene și pentru a o feri de fluctuațiile internaționale ale prețului
petrolului, capitalul este investit în străinătate. Fondul norvegian investește de asemenea în bonduri
internaționale, pe piețele cu venit fix și în proprietăți imobiliare, cu scopul de a avea un portofoliu
de investiții diversificat, care să poată să aducă cele mai mari profituri în condiții de risc scăzut,
conform directivelor Ministerului norvegian de Finanțe În 2012, transferurile la acest fond au
totalizat mai mult de 270 de miliarde de NOK iar în ianuarie 2013 fondul a fost evaluată la
aproximativ 4000 de miliarde de koroane. Aceasta corespunde în jur de 750 00 NOK pentru fiecare
cetățean norvegian în parte. Trebuie de menționat că, în ciuda numelui ”Fondul Global de Pensii al
Guvernului norvegian”, din acest fond nu se plătesc pensii ci este doar un instrument de investiții,
unul dintre cele mai importante din lume.

3.2. Piața muncii și capitalul uman

La finalul anului 2012, fostul secretarul de stat norvegian al departamentului de finanțe,
Roger Schjerva afirma într-o coferință de presă că piața muncii și capitalul uman sunt resursele
norvegiene cele mai valoroase și principalele surse de bunăstare economică și de bunăstare
personală.
 3.2.1. Capitalul uman
”Omul este cea mai de preț bogăție a unei țări” ( Th. W. Schultz). Roger Schjerva susținea
că, capitalul uman este, de departe, cea mai importantă resursă națională a Norvegiei, și nu resursele
de petrol și gaze, așa cum menționează toată lumea.
Capitalul uman reprezintă:”cunoștințele, abilitățile, competențele și atribuțiile încorporate în
persoane, care să faciliteze crearea de bunăstare personală, socială și economică” 49, iar conform
numeroaselor studii de specialitate din domeniu apărute în ultimele decenii, există fără îndoială, o
corelație pozitivă între creșterea bunăstării și investiția în capitalul uman.
Norvegia s-a situat de-a lungul timpului în fruntea clasamentelor în ceea ce privește indicele
de dezvoltare umană, din 2001 și până în 2006 și din 2009 până în 2012, a fost clasată pe primul
loc50.
Valoarea Indicelui Dezvoltării Umane (Human Development Index) este o măsură de
rezumat pentru evaluarea progresului pe termen lung în trei dimensiuni fundamentale ale dezvoltării
umane: o viață lungă și sănătoasă, acces la cunoștințe și un nivel de trai decent. Conform Raportului
de Dezvoltare Umană (Human Development Raport), o viață lungă și sănătoasă este măsurată prin
speranța de viață. Accesul la cunoștințe este măsurat prin:i) anii medii de școlarizare pentru
populația adultă, care este numărul mediu de ani de școală primit într-o viață de către persoanele cu
vârsta de 25 de ani și peste și, ii) anii preconizați de școlarizare pentru copiii de vârstă anteșcolară,
care este numărul total de ani de școlariare a unui copil de vârstă anteșcolară, ce se pot aștepta să
primească în cazul în care modelele predominante ale ratelor de înscriere specifice vârstei rămâne
aceeași pe tot parcursul vieții copilului. Nivelul de trai este măsurată prin venitul național brut
(VNB) în paritatea puterii de cumpărare pe cap de locuitor 51.
La nivelul anului 2012, valoarea Indicelui de Dezvoltare Umană (HDI) în Norvegia, a fost
de 0,955, valoare ce încadrează țara în categoria celor cu un nivel foarte ridicat de dezvoltare
umană și o plasează pe locul 1 din 187 de țări. Pe parcursul anilor 1980- 2012 valoare indexului de
dezvoltare umană a Norvegiei a crescut de la 0.804 la 0,955, ceea ce înseamnă o creștere
procentuală de 19% sau o creștere medie anuală de aproximativ 0,5% .
Tabelul numărul 1 de mai jos analizează progresele realizate de Norvegia în fiecare dintre
indicatorii de dezvoltare umană.
Modificările în speranța de viață reflectă în mod indirect sănătatea populației și condițiile de
viață, calitatea serviciilor de sănătate, progreselor medicale și schimbării în stilul de viață a
populației și a calității vieții,toate aspecte foarte importante ale dezvoltării durabile. Speranța de
viață la naștere în Norvegia a crescut cu 5,7 ani între 1980 și 2012, și are un trend de continuă

49 Conform OECD-The Well being of Nations, The role of human and social capital, OECO, 2011, pg 17
50 United Nations Development Program 2011
51 Norway HDI values and rank changes in the 2013 Human Development Report , Human Development Report 2013
creștere, în prezent norvegienii clasânduse printre cei mai longevivi alături de japonezi, islandezi și
francezi.
Cunoașterea și expertiza reprezintă poate cele mai importante elemente în crearea bogăției
societății, educația având o semnificație importantă atât pentru dezvoltarea socială cat și cea
personală. Un nivel ridicat de educație a populației reprezintă condiția esențială pentru dezvoltarea
economică durabilă. Sistemul de educație în Norvegia a crescut substanțial în ultimii 30-40 de ani,
în 2010 aproximativ 28 la suta din populația de peste 16 ani au absolvit o universitate sau un nivel
de colegiu52. Așa cum se poate observa în tabelul de mai jos, între 1980 și 2012 anii medii de
școlarizare au crescut cu 3,5 ani și anii preconizați de școlarizare au crescut cu 4,4 ani.
În ceea ce privește venitul național brut pe cap de locuitor a crescut cu aproximativ 92% în
perioada 1980 și 2012. Resursele naturale neregenerabile precizez, în esență petrolul și gazele
naturale, sunt o sursă foarte importantă de venit a Norvegiei, dar de asemenea contribuția capitalului
uman este în mod evident importantă. În 2011 capitalul uman a constituit 68% din venitul național
net53.

Tabelul nr. 2: Trendul indexului de dezvoltare umană a Norvegiei în perioada anilor 1980 și 2012

Sursa:OECD
De asemenea, progresul Norvegiei pe termen lung poate fi evaluat în mod util în comparație
cu alte țări, atât din punct de vedere geografic cât și a valorii Indicelui de Dezvoltare Umană. De
exemplu, în perioada cuprinsă între anii 1980 și 2012 Norvegia, Noua Zeelandă și Olanda au
prezentat diferite grade de progres față de creșterea lor a indexului de dezvoltare umană (așa cum se
poate observa și în figura 2 de mai jos).
Figura 2: Tendințele indexului de dezvoltare umană a Norvegiei în comparație cu Olanda și Noua
Zeelanda în perioada anilor 1980-2010

52 Brunvoll, F., Homstved, S.,Kolshus E. K., Indikatorer fobærekraftig utvikling, Statistisk sentralbyrå, Oslo, 2012, pg
40
53 Ibidem, pg 21
Sursa :OECD
Trebuie menționat că valoarea indexului de dezvoltare umană a Norvegiei în 2012 (0,955)
este peste media țărilor din grupul celor cu un foarte ridicat index de dezvoltare umană (0,905) și
peste media țărilor din OECD (0.888). Din categoria țărilor OECD cu un rang al dezvoltării umane
și de dimensiune a populației apropiat Norvegiei se număra Finlanda și Suedia, care conform
indicelui de dezvoltare umană sunt poziționate pe locul 21 și respectiv locul 7 54( vezi tabelul
numărul 3 de mai jos).
Tabelul numărul 3 :Indicatorii indicelui de dezvoltare umană a Norvegiei pentru anul 2012 în raport
cu țările și grupurile selectate

Sursa: OECD

3.2.2. Piața norvegiană a forței de muncă

Principala explicație a bunăstării economiei norvegiene, se găsește în creșterea ridicată de
productivitate combinată cu rate ridicate ale ocupării forței de muncă. Transformarea pieței muncii
din Norvegia în ultimii 40-50 de ani, reflectă creșterea puternică și restructurarea profundă a
economiei.
În contextul actualei crize și a șomajului în masă din Europa, piața norvegiană a forței de

54 Norway HDI values and rank changes in the 2013 Human Development Report , Human Development Report 2013
muncă s-a distins prin standardele sale ridicate ale ocupării forței de muncă și a salariilor, șomaj
redus și diferențe salariale modeste. Această situație favorabilă este frecvent asociată modelului
norvegian sau nordic al guvernării pe piața muncii, dar este în mod clar facilitată de înflorirea
economiei norvegiene și de producția offshore de petrol și gaz55.
Piața forței de muncă norvegiană este caracterizată prin drepturi extinse de muncă și de
asigurări sociale, o tradiție puternică pentru negocierea colectivă între sindicate și angajatori,
precum și un sistem bine dezvoltat de servicii sociale și de educație publică. Susținută de politicile
privind egalitatea de gen, acest lucru a permis un nivel ridicat al ocupării forței de muncă feminine
și dezvoltarea unui model de familie cu doi salariați.
Spre deosebire de majoritatea celorlate țări europene, țările nordice nu au un salariu minim
general statuar56. În Norvegia regulile de bază referitoare la relația dintre părți pe piața forței de
muncă au fost stabilite în 1935 în contractul de bază, care a fost renegociat și extins pe parcursul
anilor.
Apartenența sindicală în țările nordice este cea mai ridicată din lume, variind de la aproape
70% din totalul salariațiilor din Suedia, Finlanda și Danemarca la 52% în Norvegia 57. Confederația
dominantă a angajatorilor în sectorul privat norvegian este NHO (Næringslivets
Hovedorganisasjon). Fostele întreprinderi publice sunt organizate în Spekter și sectorul comerțului
în Virke, în timp ce angajatorii municipali și cei din sectorul financiar au propriile lor forme de
asociere. Majoritatea muncitorilor sunt membrii ai sidicatelor care fac parte din LO
(Landsorganisasjonen) care este de departe cea mai mare confederație. Cei de profesii, cum ar fi
profesori, cadre medicale și polițiști sunt organizați în Unio iar profesiile academice în
Akademikerne. Datorită schimbărilor în structura ocupației și a calificărilor, cota relativă a
membrilor sindicatului LO a scăzut în ultimile decenii, în timp ce membrii organizațiilor Unio și
Akademikerne au crescut constant.
Cooperarea tripartită între partenerii sociali (sindicate și angajatori) și Guvern are o lungă
tradiție în Norvegia. O strânsă cooperare tripartită poate juca un rol important de a păstra o piață a
muncii care funcționează bine, în ciuda conflictelor de interese evidente iar originea acestei
cooperări este centrată pe sistemul norvegian de formare a salariilor, și de asemenea facilitează o
distribuție egală a venitului (vezi capitolul 2).
Din 1945, ocuparea totală a crescut cu circa 75%, în mare măsură datorită creșterii
puternice a ocupării forței de muncă feminine de la sfârșitul anilor 1960. La nivelul anului 2011,
peste 75% din populația cuprinsă între 15-64 de ani erau angajați. În rândul femeilor 73,4% erau
anagjate, în comparație cu o medie OECD de 56%. Doar 3,3 % din forța de muncă erau șomeri în

55 Dolvik, J.E.,The nordic regimes of labour market gouvernance: from crisis to success-story?, Fafo paper, Oslo, 2007
56 Eldring, L., Alsos, K.,European Minimum Wage: A Nordic Outlook, Fafo report, Oslo, 2012
57 Neergard, K., Fagorganisering i Norden. Status og utviklingstrekk, Fafo memorandum, Oslo, 2010
2012, o cifră considerabilă mică în comparație cu media UE de aproximativ 11%.
În timp ce ocuparea forței de muncă în sectoarele primare, cum ar fii agricultura și pescuitul,
a scăzut în mod constant la circa 3% și ocuparea ocuparea forței de muncă în industrii a scăzut la
mai puțin de 10%, ocuparea forței de muncă în domeniul serviciilor a crescut continuu și reprezintă
în prezent aproape 80% din totalul locurilor de muncă. Serviciile publice au crescut în același ritm
cu extinderea statului bunăstării și angajează mai mult de o treime din forța de muncă și
aproximativ 50% din femeile de pe piața muncii.
Creșterea economică și ocuparea forței de muncă a permis în continuare o reducere profundă
a timpului de lucru, astfel că numărul total de ore de lucru în 2006 a fost de doar 9% mai mare decât
în 1945; prin urmare, munca a fost redistribuită, în special între femei și bărbați. În același timp, ca
medie a orelor lucrate, a scăzut de la circa 2200 ore pe om/ an, în 1945, la circa 1426 ore pe angajat
în 2011, cea mai scăzută medie în OCDE.
Acest lucru se datorează în mare parte de reducerea programului de lucru zilnic și
săptămânal, și a vacanțelor mai lungi, dar, de asemenea, reflectă ponderea substanțială de muncă
part-time în rândul femeilor, al căror timp de lucru mediu este de circa 30 de ore pe săptămână.
Peste 40% din femeile active pe piața muncii, lucrează part-time; aceasta reprezentând o pondere
mai mare decât în celelalte țări nordice, însă mai scăzută decât în multe țări continentale. Piața forței
de muncă norvegiană este în acest fel, destul de segregată de gen, cu femei dominând de obicei în
sistemul de educație, sănătate și alte ocupații în servicii publice și private unde joburile part-time
sunt larg răspândite și salariile tind să fie ceva mai scăzute decât în ocupațiile dominate de bărbați58.
Combinația unică de participare ridicată a forței de muncă și ratele ridicate de naștere, este
crucială pentru susținerea performanței economice din Norvegia.
Așa cum se poate observa în figura de mai jos, există unele țări cu rate de natalitate mai
ridicate decât Norvegia, dar în afară de Islanda, aceste țări au rata scăzută de participare pe piața
forței de muncă în rândul femeilor. Există, de asemenea țări cu rate mai mari de angajare, dar multe
dintre acestea se lupta cu rate de fertilitate scăzute.
Figura 3: Fertilitate ridicată și rata mare de participare a forței de muncă

58 Dølvik, J.E., ”The Norwegian labour market model: Traditions and trends”. In Rusten ,G., Potthoff, K., Sangolt,L.,
(edition) Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013, pg.274
Sursa:Finansdepartamentet
O concluzie principală acestui lucru, este accea că reformele de familie, care în mod
tradițional au fost considerate ca politici de bunăstare pure, de asemenea, pot avea beneficii
economice semnificative.
Politicile sociale de bunăstare și de familie ambițioase au avut un rol esențial în sprijinirea
participării femeilor pe piața forței de muncă.
Toți norvegienii au dreptul legal la facilități de îngrijire de zi pentru copiii lor. În plus, au
dreptul la concediu parental de 46 de săptămâni plătit integral sau 56 de săptămâni cu plată de 80 la
sută din salar, împărțit între mama și tată (în care tatăl trebuie să folosească 3 luni), creșe
subvenționate, școlarizare și educație gratuită (cu subvenții destul de favorabile și împrumuturi
pentru studenți), precum și sprijin pentru învățare pe tot parcursul vieții. O schemă de numerar
pentru părinții care nu își trimit copiii la creșe este prevăzută pentru acei 1 sau 2 ani, și alocații
substanțiale pentru copii care sunt furnizate până la vârsta de 18 ani. Toate acestea reprezintă unele
dintre motivele pentru care s-a menținut una dintre cele mai mari rate de fertilitate din Europa,
aproape de 2 % față de media UE de aproximativ 1 ½.
De asemenea trebuie subliniat faptul că țările nordice se caracterizează prin piețe de muncă
destul de flexibile care s-au dovedit a fi eficiente în realocarea forței de muncă din industrii în
declin și productivitate scăzută în creșterea industriilor de înaltă productivitate. Sistemul norvegian
de bunăstare socială, combinat cu politicile active de pe piața forței de muncă, joacă un rol
important în facilitarea acestei realocări. O politică activă pe piața forței de muncă este un
instrument important atât pentru a nivela piața forței de muncă prin intermediul ciclurilor de afaceri
cât și pentru a se asigura că persoanele ”de pe marginea a pieței forței de muncă” pot participa la
piața forței de muncă. În acest context, guvernul a pus accent în a include pe câți mai mulți posibil
în viața profesională activă. De asemenea s-a încercat evitarea legislației rigide de protecție a
ocupării forței de muncă, care ar putea contribuii la piețe a forței de muncă foarte segmentate.
Luate împreună, acest lucru a asigurat o creștere incluzivă pe piața forței de muncă în Norvegia.
Rețelele de siguranță promovează un sentiment de securitate, lucru care au făcut ca
muncitorii să fie mai deschiși pentru schimbări în structurile industriale și, astfel, a crescut
capacitatea economiei de a se adapta la schimbări. Împreună cu o economie deschisă, piețele forței
de muncă flexibile și o structură de producție specifică, acest lucru a ajutat să profite de avantajele
globalizării.
Un bun sistem de securitate socială, incluzând un sistem de șomaj, a făcut economia mai
puțin vulnerabilă la șocurile economice pentru că a sprijinit o piață a muncii flexibile și a efectuat
reducerea numărului fără costuri sociale mari și conflicte. Cu toate acestea, este vital ca sistemele
de beneficii venituri să fie concepute în așa fel încât să stimuleze căutarea de locuri de muncă și
flexibilitatea pieței forței de muncă, în general.

3.3. Provocările viitoare ale sustenabilității modelului norvegian

Conform Strategiei Nordice de Dezvoltare Durabilă, dezvoltarea modelului de bunăstare
nordic și dezvoltarea durabilă59 merg mână în mână. Țările nordice în general au reușit în mare
măsură în reconcilierea obiectivelor ambițioase de mediu, un nivel ridicat al veniturilor, creștere
economică, economii naționale stabile și bunăstare socială. Coeziunea socială, sănătatea publică,
asigurări sociale eficiente, mediu de lucru sănătos, acordurile care reglementează salariile și
condițiile de muncă, servicii sociale, asistență medicală, un nivel înalt de participare pe piața forței
de muncă, și de protecție a mediului, serveasc ca motoare principale ale dezvoltării, calității vieții și
securitate. Totodată țările nordice au construit modelele lor de bunăstare pe o intenție politică
comună, care a creat coeziune puternică în societate. Modelul nordic se caracterizează printr-o
relație puternică între politica pentru bunăstarea și politica pieței muncii60.
De asemenea trebuie subliniat faptul, că mulți observatori din întreaga lume sunt uimiți că
"the bumble-bee can fly" și mulți au criticat modelul nordic și l-au pus sub semnul întrebării în
privința sustenabilității. Unii susțin că performanța economică a țărilor nordice este pur și simplu un
rezultat de avantaje excepționale și temporale care se vor restrânge sau chiar vor dispărea în timp.
Într-o lume tot mai puternic globalizată, regiunea nordică și UE se confruntă cu mai mult sau
mai puțin aceleași provocări. Cercetătorii de bunăstare și formatorii de opinie sunt de acord în mare
măsură cu privire la natura acestor provocări - de exemplu, încălzirea globală, migrația
internațională și schimbările demografice (presupun nevoia pentru o mai bună îngrijire pentru
persoanele în vârstă, includerea cât mai multor persoane pe piața muncii, îmbunătățirea retenției de

59"Dezvoltarea durabilă satisface nevoile generației actuale fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi."-Definiția conceptului de dezvoltare durabile, conform Comisiei Brundtland
60 Norden, A Good Life in a Sustainable Nordic Region- Nordic Strategy for Sustainable Development, 2013
pe piața forței de muncă, menținerea calității serviciilor de asistență socială, precum și promovarea
integrării grupurilor sociale vulnerabile, în special a imigranților), globalizarea și integrarea
europeană, economii mai deschise, schimbări în structura de clasă și unele curente ideoligice și
politice au avut un impact vizibil asupra dimeniunilor de master a statului nordic de bunăstare.
Tendințele actuale economice și sociale, în special globalizarea și schimbările demografice,
reprezintă provocările cele mai importante al acestui model. Globalizarea este în primul rând o
oportunitate și nu o amenințare, aceasta fiind și baza creșterii productivității și a nivelului de trai din
țările nordice. Cu toate acestea tendința continuă a globalizării va pune modelul sub presiune.
Economiile gigante emergente din Asia și America Latină vor forța restructurarea economiilor
țărilor nordice într-un ritm rapid; realocarea producției și pierderea locurilor de muncă vor trebuii
să fie compensate prin intermediul creșterii inovațiilor și noi activități.
În același timp, globalizarea poate submina viabilitatea financiară a statului bunăstării prin
creșterea mobilității factorilor internaționali și concurență fiscală între națiuni precum și prin
deschiderea posibilităților de "turism social", pentru grupurile eligibile.
Schimbările demografice- sub forma îmbătrânirii populației- are tendința de a crește
dimensiunea populației pasive (pensionari) și de a micșora dimensiune populației active
(lucrătorilor). Rezultatul va duce la o creștere dramatică a cheltuielilor sociale și rate a impozitărilor
mai ridicate. Astfel combinația dintre îmbătrânirea populației și ambițiile mari pentru serviciile de
asistență socială vor scurge/tensiona finanțele publice cu atât mai mult dacă globalizarea crește
mobilitatea locurilor de muncă și a forței de muncă.
În ceea ce priveste Norvegia, aceasta nu este o insulă izolată, și este probabil dispusă să se
confrunte cu provocări dure în anii următori.
În comparație cu majoritatea țărilor europene și OECD, evoluția ocupării forței de muncă,
salariile și guvernanța pe piața forței de muncă în Norvegia în ultimii ani, a rămas remarcabil
favorabilă și stabilă. Acest lucru se datorează în mare parte economiei norvegiene și a sectorului
său extins de servicii publice, și parțial ca urmare a relațiilor de cooperare între organizarea
capitalului, forței de muncă și stat.
În timp ce costurile forței de muncă au crescut, economia deschisă și piețele forței de muncă
fac piața de muncă norvegiană sensibilă la schimbările din economia europeană și mondială. Cu
excepție în serviciile publice, ratele de sindicalizare și de acoperire de acord colectiv arată o
tendință de scădere. Creșterea migrației forței de muncă a exercitat presiuni asupra reglementărilor
și standardelor.
În plus, declinul anticipat al producției de petrol și gaze începând din 2020 va reduce
creșterea venitului național și va necesita restructurarea și atragerea/promovarea de noi industrii. De
asemenea, îmbătrânirea populației și creșterea longevității implică faptul că raportul dintre populația
de vârstă activă și a persoanelor în vârstă se va schimba semnificativ de la aproape 5:1 în 2012 la
2,5:1 în 2060. Toate aceste lucruri vor determina reducerea veniturilor publice și creșterea
cheltuielilor pentru pensii și a serviciilor sociale de îngrijire. În același timp veniturile provenite
sectorului off-shore vor începea să scadă. Veniturile din uriașul fond de pensii plasat în stocurile
internaționale și pe piețele imobiliare, va umplea doar o mică parte a decalajului tot mai mare dintre
veniturile și cheltuielile statului bunăstării norvegian.61
În concluzie putem afirma că, în ciuda dezvoltării socio-economice relativ puternice, sărăcia
poate să apară, de asemenea, și în Norvegia în perioada următoare. Cei mai predispuși riscului de
sărăcie fiind imigranții, șomeri de lungă durată, persoanele aflate în concediu de boală pe termen
lung, persoanele cu handicap, precum și familiile monoparentale.

61 Meld. St.12 (2012-2013). Perspektivmeldingen 2013. Finansdepartamentet, Oslo

 Concluzii

În încheierea acestei succinte analize a modelului de bunăstare scandinav, am putea afirma

că acest modelul economic este ca un puzzle atât din punct de vedere economic cât și dintr-o
perspectivă politică. În ciuda unui sector public larg și a impozitelor ridicate, modelul nordic a făcut
posibilă menținerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă și a veniturilor. De asemenea, în
ciuda distribuirii veniturilor destul de egalitar, sprijinul politic pentru bunăstarea socială a rămas
puternic.
O serie de studii comparative de performanțe sociale și economice le clasează pe nordici în
topul preferințelor, de accea modelul este adeseori indicat ca și punct de referință și sursă de
inspirație pentru persoanele aflate în căutarea unui sistem social și economic mai bun.
Dar nu trebuie să uităm și de faptul că mulți observatori din întreaga lume sunt uimiți că "the
bumble-bee can fly" și că mulți analiști în domeniu, au criticat acest model și l-au pus sub semnul
întrebării în privința sustenabilității.
Referitor la modelul economic de bunăstare norvegian putem afirma că a performat foarte
bine în ultimul deceniu, bogăția acestuia putând fi explicată printr-o combinație de noroc și bun
management. O rețea de securitate bine dezvoltată a făcut ca lucrătorii să fie mai deschiși pentru
modificările în structurile industriale și, astfel, a crescut capacitatea economiei de a se adapta la
schimbări. Acest lucru, împreună cu o economie deschisă, cu piețele forței de muncă flexibile și o
structură de producție specifică, a ajutat economia norvegiană să profite de avantajele globalizării.
Sustenabilitatea modelului economic norvegian depinde de capacitatea acestuia de a menține
o disciplină în politica fiscală și de a asigura un nivel de forță de muncă ridicat. De asemenea este
esențial pentru a menține adaptarea la circumstanțele în schimbare și noilor necesități, atât în
sectorul privat și cât și în sectorul public.
Însă, în cele din urmă, ar fi demn de amintit că nu există succese economice care să dureze
pentru totdeauna. Pericolul pândește peste tot, dacă privim perspectivele viitoare ale economiei
Norvegiei în următorii 50 de ani, acesta s-ar putea să sufere anumite restructurări economice, în
special datorită globalizării, migrației și nu în ultimul rând a scăderii preconizate a producției de
petrol și gaz.
 Bibliografie

Allardt, E., ”The civic Conception of the Welfare State”, in Richard Rose and Rei Shiratori (eds)
The welfare state east and west, Oxford University Press, Oxford, 1986.

Alestalo, M., Structural Change, Classes and the State. Finland in a Historical and
Comparative Perspective. Research Group for Comparative Sociology. University of Helsinki,
Research Reports, No. 33,1986.

Alestalo, M., Flora, P., ”Scandinavia: Welfare State in the Periphery-Peripheral Welfare States”,
in Alestalo, M., Allardt, E., Rychard, A., Wesolowski, W., (edition) The transformation of
Europe.Social Conditions and Consequences, Warsaw, IfiS Publishers, 1994.

Alestalo, M., Hort, S., Kuhnle, S., The Nordic Model: Conditions, Origins, Outcomes, Lessons,
Hertie School of Governance- Working Papers, No.41, June 2009, 3-49.

Alestalo, M., Kuhnle, S.,”The Scandinavian Route: Economic, Social, and Political
Developments in Denmark, Finland, Norway, and Sweden” in Erikson, R., Hansen, E., Ringen,
S., Uusitalo, H.,(edition), The Scandinavian Model. Welfare States and Welfare Research, M.E.
Sharpe, New York and London, 1987,3-38.

Alestalo, M., and Uusitalo, H., “Social Expenditure: A Decompositional Approach.” In

JonEivind Kolberg (ed.) The Study of Welfare State Regimes, M. E. Sharpe, New York and
London,1992, 37-68.

Borras, S., Jacobsson, K., ”The Open Method of Co-ordination and New Governance in the EU”,
Journal of European Public Policy,11:2, pg.,85-202, 2004.

Brunvoll, F., Homstved, S.,Kolshus E. K., Indikatorer fobærekraftig utvikling, Statistisk

sentralbyrå, Oslo, 2012.

Dølvik, J.E., ”The Norwegian labour market model: Traditions and trends”. In Rusten ,G.,
Potthoff, K., Sangolt,L.,(edition) Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen
2013.

Dolvik, J.E.,The nordic regimes of labour market gouvernance: from crisis to success-story?,
Fafo paper, Oslo, 2007.
Eldring, L., Alsos, K.,European Minimum Wage: A Nordic Outlook, Fafo report, Oslo, 2012.

Erikson,R., Hansen,J.E.,Ringe, S., Uusitalo,H., The Scandinavian Model. Welfare States and
Welfare Research, M. E. Sharpe, New York and London, 1987.

Esping Andersen, Gosta , TheThree Worlds of Welfare Capitalism, Polity Press, Cambrige, 1990.

Falkum,E., Makt og opposisjon i norsk arbeidsliv. Avhandling for dr philos graden, Universitetet
i Oslo, 2008.

Flora, P., and Alber, J., “Modernization, Democratization, and the Development of Welfare
States in Western Europe.” In Flora, P., and Heidenheimer, A., (eds.) The Development of
Welfare States in Europe and America,Transaction Books, New Brunswick and London, 1981,
37-80.

Halvorsen, K., Stjernø, S., Work, oil and welfare, Universitetsforlag, Oslo,2008.

Johansen,S., ” Welfare state policies and practices in Norway”. In Rusten ,G., Potthoff, K.,
Sangolt,L.,(edition) Norway: nature, industry and society, Fagbokforlaget, Bergen 2013.

Kildale, N., Kuhle, S.,”The Nordic welfare model and the idea of universalism” in N.Kildal și
S.Kuhnle (eds) Normative Foundations of the Welfare State: the Nordic Experience, Routledge,
London, 2005.

Kuhnle, S., “The Growth of Social Insurance Programs in Scandinavia: Outside Influences and
Internal Forces.” In Flora, P., and Heidenheimer, A.,(eds.) The Development of Welfare States in
Europe and America.,Transaction Books, New Brunswick and London ,1981, 125-150.

Kuhnle, S.,“International Modelling in the Making of National Social Security Systems: Some
Notes on the Case of Norden.” In HSoG Yearbook 2007 . Hertie School of Governance, Berlin,
December 2007; 92-101.

Korpi, W., ”The Working Class in Welfare Capitalism”. Work, Unions amd Politics in Sweden.
London, Henley and Boston, Routledge&Kegan Paul, 1978.

Leibfried, S., Mau, S., Welfare States: Construction, Deconstruction, Reconstruction, Vols.1-3,
Aldershot, Edward Elgar.

Neergard, K., Fagorganisering i Norden. Status og utviklingstrekk, Fafo memorandum, Oslo,

2010.

Olafsson ,S., “Normative Foundations of the Icelandic Welfare State: on the Gradual Erosion of
Citizenship-based Welfare Rights.” In Kildal, N., and Kuhnle, S., (eds.) Normative Foundations
of the Welfare State , Routledge, London, 2005.

Røste, O. B., Økonomi og politikk for samfunnsvitere, Gyldendal Norsk Forlag,Oslo, 2013.

Ryggvik,H., Til siste dråpe:om oljens politiske økonomi; Aschehoug, Oslo, 2009.

Wallerstein, I., The Modern World-System II. Mercantilism and the Consolidation of the
European World-Economy, 1600-1750 , Academic Press, New York, 1980, pg. 203-226.

Articole, studii din reviste de specialitate și pagini web

Arbeidsdepartementet

Human Development Report 2013 -Norway HDI values and rank changes in the 2013 Human
Development Report

Legatum Prosperity Index 2013

Meld. St.12 (2012-2013). Perspektivmeldingen 2013. Finansdepartamentet, Oslo

Ministry of finance: The Norwegian tax system – main features and developments

Norsk Finansdepartementet

Norden, A Good Life in a Sustainable Nordic Region- Nordic Strategy for Sustainable
Development, 2013

OECD - Tax reform in Norway: a focus on capital taxation economics department working
paper, 2012

OECD-The Well being of Nations, The role of human and social capital, OECO, 2011, pg 17

Olje og energidepartementet., Fakta 2013

IRIS.2013. Industribyggerne:Norsk olje-og gassnæring ut med havet og mellom bakker og berg.

Report IRIS-2013/031. International Research Institute of Stavanger, Stavanger

The Economist. 2013 The secret of their success. http://www.economist.com/news/special-

report/21570835

The Norway Post. 2013 Challenges facing the Norwegian economy.

United Nations Development Program 2011