3.

ELECTROCARDIOGRAMA NORMALĂ

Electrocardiograma (EKG) este reprezentarea grafică a activităţii electrice a inimii. Se

obţine cu ajutorul electrocardiografului (galvanometru înregistrator), care înscrie grafic pe o
hârtie milimetrică sub formă de linii continue fenomenele bioelectrice ce au loc la nivelul
cordului de-a lungul unui număr variabil de revoluţii cardiace. EKG reflectă modificările
variaţiilor de potenţial.
Înregistrarea pe hârtia de EKG este de tip scalar – o linie continuă, care se desfăşoară din
stânga spre dreapta, într-un sistem grafic bidimensional, care presupune înscrierea pe orizontală
a componentei timp şi pe verticală a sensului şi amplitudinii fenomenelor bioelectrice cardiace.
Înregistrarea EKG se face pe hârtie gradată, astfel:
 Liniile verticale ale hârtiei de EKG reprezintă liniile de calibrare a timpului (durata), fiind
dispuse la interval de 1 mm (adică 0,04 secunde, pentru o viteză standard de deplasare a
hârtiei de 25mm/secundă).
 Liniile orizontale ale hârtiei de EKG notează sensul (pozitiv sau negativ în raport cu linia
izoelectrică – “linia de zero”) şi amplitudinea (înălţimea) undelor traseului, distanţa dintre
acestea fiind de 1 mm (uneori 2 mm).

Pe lângă electrocardiograma clasică, mai există alte câteva tipuri specifice de

electrocardiograme precum telemetria, monitorizarea ambulatorie a EKG-ului (Holter) şi
electrocardiograma de efort.

Morfologia EKG normale

Traseul electrocardiografic reprezintă grafic activitatea electrică a miocardului de lucru în

timpul depolarizării şi repolarizării celulelor, sub formă de unde, segmente şi intervale.
 Undele = deflexiuni, pozitive sau negative, care ilustrează existenţa unei diferenţe de
potenţial electric.
 Segmentele = distanţa dintre două unde succesive
 Un interval = o asociere de unde şi segmente.
O revoluţie cardiacă electrică duce la înscrierea pe traseu a unei succesiuni de unde (notate
P, Q, R, S, T, U), unele dintre ele separate prin linii orizontale – segmente (PQ, ST, TP),
reprezentate în figura 5.

O derivaţie reprezintă raportul spaţial dintre două puncte în care se plasează electrozii
exploratori. O derivaţie se caracterizează prin:
 Două puncte de aplicare a electrozilor;
 Un ax – o dreaptă imaginară care uneşte cele două puncte de înregistrare;
 Sensul axului – fiecare derivaţie are un sens pozitiv şi unul negativ.
Pe EKG se înregistrează trei tipuri de derivaţii:
 derivaţiile standard (bipolare), - în planul frontal
 derivaţiile unipolare ale membrelor – în planul frontal
 derivaţiile toracice – în planul orizontal de la nivelul cordului.
Derivaţiile standard şi unipolare ale membrelor se află în planul frontal, pe când cele
toracice se află într-un plan orizontal, situat la Cele două planuri sunt perpendiculare între ele.
Situarea electrozilor în două planuri ne oferă o imagine tridimensională asupra activităţii
electrice a inimii. Derivaţiile indică raportul spaţial dintre două puncte de înregistrare a
potenţialului electric generat de miocard.

1
 Linii de calibrare. Unde, segmente, intervale

- 900

- 120 - 60

-150 - 30
aVR aVL

+ 180 0
DI

+ 150 + 30

+ 120 + 60
DIII DII

+ 90
aVF

Derivaţiile planului frontal

Derivaţiile planului frontal

Derivaţiile planului frontal sunt derivaţii bipolare (DI, DII, DIII) şi unipolare (aVR, aVL,
aVF) în care electrozii sunt plasaţi la nivelul membrelor şi ei înregistrează potenţialele variabile
în timpul unei revoluţii cardiace.
DI şi avF împart planul frontal în 4 cadrane:

cadranul I: între 00 şi + 900

cadranul II: între + 900 şi + 1800

2

cadranul III: între – 900 şi + 1800

cadranul IV: între 00 şi – 900
Derivaţiile standard bipolare înregistrează diferenţa de potenţial dintre doi electrozi, care
sunt plasaţi în câmpul electric al inimii, astfel:
 DI – între antebraţul stâng şi antebraţul drept;
 DII – între gamba stângă şi antebraţul drept;
 DIII – între gamba stângă şi antebraţul stâng.
Derivaţiile unipolare ale membrelor prezintă un electrod indiferent, care corespunde
capătului negativ al axului derivaţiei, înregistrând un potenţial egal cu zero şi un electrod
explorator, plasat în câmpul electric, astfel:
 aVR – reprezintă derivaţia antebraţului drept;
 aVL – reprezintă derivaţia antebraţului stâng;
 aVF – reprezintă derivaţia gambei stângi.
Prin suprapunerea imaginară a derivaţiilor bipolare în planul frontal ia naştere triunghiul lui
Einthoven. Prin translatarea celor 3 derivaţii bipolare şi a celor 3 derivaţii unipolare în planul
frontal, păstrând sensul şi direcţia, astfel încât toate derivaţiile să treacă printr-un punct
imaginar constituit de centrul inimii, ia naştere un cerc împărţit în patru cadrane de către DI şi
aVF. Cele 6 derivaţii sunt perpendiculare două câte două. Convenţional semicercul situat
deasupra DI are grade cu valori negative, iar cel inferior are valori pozitive. Aceste valori sunt
utile pentru determinarea axelor electrice ale undei P şi complexului QRS în planul frontal.

Derivaţiile toracice

Derivaţiile toracice, numite şi precordiale, sunt notate de la V1 la V6. Ele sunt derivaţii
unipolare, cu un electrod indiferent obţinut prin borna centrală a lui Wilson, care reuneşte cele
trei membre explorate de derivaţiile standard şi un electrod explorator plasat pe torace.

Derivaţia Electrodul explorator Regiuni miocardice explorate

spaţiul 4 intercostal
V1 VD şi septul interventricular
parasternal drept
spaţiul 4 intercostal
V2 partea inferioară a septului interventricular
parasternal stâng
V3 între V2 şi V4 partea anterioară a septului interventricular
spaţiul 5 intercostal stâng,
V4 vârful inimii
pe linia medioclaviculară
spaţiul 5 intercostal stâng,
V5 porţiunea laterală a VS
pe linia axilară anterioară
spaţiul 5 intercostal stâng,
V6 porţiunea laterală a VS
pe linia axilară medie

Derivaţiile situate în apropiere vor da imagini asemănătoare. De aceea putem grupa o parte
dintre cele 12 derivaţii astfel:
 Derivaţiile toracice drepte – V1 şi V2
 Derivaţiile stângi – DI, aVL, V5, V6
 Derivaţiile inferioare – DII, DIII şi aVF
În funcţie de localizare derivaţiile oferă informaţii despre regiuni diferite ale inimii.

Derivaţia Regiunea despre care oferă informaţii

3
Precordialele drepte (V1, V2) AD, VD şi septul interventricular
V3 Peretele anterior al VS
V4 Apexul VS
Derivaţiile stângi (DI, aVL, V5, AS şi peretele lateral al VS
V6)
Derivaţiile inferioare (DII, DIII, AD şi peretele postero-inferior al VS
aVF)
Regiunile cardiace investigate în diversele derivaţii

Derivaţiile planului frontal şi toracice

Reprezentarea grafică a vectorilor curenţilor miocardici

Pe traseul EKG se înscriu undele corespunzătoare unor vectori rezultanţi. Astfel, vectorii de
importanţă practică pentru a înţelege electrogeneza undelor sunt vectorii de depolarizare a AD,
AS, septului interventricular, vârfului inimii (de fapt vârful VS) şi al bazei VS.
Vectorii de depolarizare a VD sunt de obicei mascaţi de vectorii corespunzători, mult mai
puternici, ai VS şi de aceea nu se văd pe EKG. Ei devin vizibili în patologiile VD: HVD, BRD.
Într-o derivaţie nu se înregistrează vectorul propriu-zis al unui fenomen electric
(depolarizare sau repolarizare), ci proiecţia acestui vector pe axul derivaţiei din planul frontal.
Astfel, cu cât un vector are un ax mai apropiat cu axul derivaţiei, proiecţia lui pe derivaţia
respectivă va fi mai mare, iar unda corespunzătoare înscrisă de acul aparatului va fi mai amplă.
Invers, cu cât axul vectorului este mai perpendicular faţă de axul derivaţiei, proiecţia pe axul
derivaţiei va fi mai mică, iar unda înscrisă pe traseu va avea o amplitudine mai mică. Dacă
vectorul face un unghi ascuţit faţă de sensul derivaţiei, unda corespunzătoare va fi pozitivă, iar
dacă unghiul este obtuz, unda înscrisă va fi negativă. Dacă vectorul este perpendicular pe
derivaţie, pe traseul EKG fie nu va apare nici o deflexiune (dacă vectorul este mic), sau se va
înscrie un complex echidifazic (în cazul unor vectori puternici).

4
 Proiecţia vectorilor pe o derivaţie Imaginea pe traseul EKG

Reprezentarea pe traseul EKG a unor vectori

Legendă: = derivaţie
= vectorul de depolarizare
= proiecţia vectorului pe derivaţie

Un fenomen electric desfăşurat la un moment dat la nivelul cordului va fi reprezentat pe

traseul EKG în mod diferit, în funcţie de poziţia electrodului explorator. De exemplu vectorul
depolarizării septului interventricular, îndreptat de la stânga la dreapta, va fi reprezentat în
precordialele drepte (V1,V2) ca o undă pozitivă (unda R), în timp ce în derivaţiile V5, V6 el va
apare ca o undă negativă = unda Q.

Determinarea axelor electrice

Axele electrice se determină în planul frontal, cu ajutorul derivaţiilor bipolare şi unipolare

ale membrelor. În practică ne interesează axul undei P, pentru că face parte din criteriile de ritm
sinusal şi axul complexului QRS (axul inimii), care este important pentru că este deviat în unele
patologii ventriculare.

Axul electric al undei P

Axul electric al undei P este important deoarece face parte din criterile de ritm sinusal, deci
de normalitate a activităţii cardiace. Axul undei P rezultă prin compunerea vectorilor de

5
depolarizare a AD şi AS. Vectorul care rezultă se propagă de sus în jos şi de la dreapta la stânga
în planul frontal. El se află în cadranul I, de obicei între + 30 0 şi + 600. În acest caz unda P se
vizualizează obligatoriu pozitivă în DII, de obicei pozitivă şi în DI şi DIII şi negativă în aVR.

AD AS
1 2

Vectorii AD (1), AS (2) şi vectorul rezultant, care reprezintă axul electric al atriilor(3)

Axul electric al inimii

Axul electric al complexului QRS se numeşte şi axul electric al inimii. El este unul din
elementele importante în examinarea unui traseu, deoarece poate să semnifice o patologie
ventriculară – în special o hipertrofie ventriculară, un bloc de ramură sau un hemibloc.
Axul QRS corespunde de obicei așezării inimii în cutia toracică. El este orientat de la
dreapta la stânga, anteroposterior şi de sus în jos. El însumează în principal vectorii de
depolarizare secvenţială a VS: sept, vârf (care are masa musculară cea mai mare, deci va avea
ponderea importantă în generarea vectorului rezultant) şi bază.
Fiziologic axul QRS este situat în cadranul I, între 0 0 şi +900. Cel mai frecvent el este situat
între +300 şi +600 (poziţie intermediară). Valorile extreme sunt între – 300 şi + 1100.

3
Baza VS

Baza VD

Sept

2 Vârful VS

Axul electric al complexului QRS

Reprezentare schematică a vectorilor de depolarizare ai VS

Axul QRS este de obicei deviat spre stânga (0 0) la obezi şi gravide, când cordul este
orizontalizat şi spre dreapta (+900) la copii și la persoane longiline, când cordul este verticalizat.
Axul electric al QRS este deviat de partea afectată, adică spre stânga (cadranul IV) în caz de
HVS şi BRS, respectiv spre dreapta (cadranul II) în caz de HVD şi BRD.

6
 De asemenea axul electric al inimii este deviat în caz de infarct miocardic cu o necroză
importantă de ţesut. Miocardul necrozat nu se mai depolarizează, astfel că axul este deviat spre
partea sănătoasă – spre stânga în cazul unui IM inferior şi spre dreapta în cazul unui IM lateral.

Calcularea aproximativă a axului electric al inimii se poate face astfel: în primul rând
determinăm cadranul în care se află axul QRS, apoi determinăm cu exactitate poziţia lui.
Pentru determinarea rapidă a cadranului în care se află axul electric ne uităm în DI şi aVF.
Există patru posibilităţi:
 În DI şi aVF complexele QRS sunt predominent pozitive: axul QRS se găseşte în cadranul
I.
 QRS este predominent negativ în DI şi pozitiv în aVF: axul lui este în cadranul II.
 În ambele derivaţii complexul QRS este predominent negativ: axul QRS este în cadranul
III.
 QRS este predominent pozitiv în DI şi negativ în aVF: axul electric este în cadranul IV.

După ce am determinat cadranul, căutăm o derivaţie cu QRS echidifazic. Axul QRS se află
pe derivaţia perpendiculară, iar sensul este spre cadranul pe care deja îl cunoaştem.
Cazuri particulare:
 Dacă QRS este echidifazic în DI, înseamnă că axul este la + 900.
 Dacă QRS este echidifazic în aVF, înseamnă că axul este la 00 sau la + 1800.

Determinarea cadranului în care se găseşte axul electric al QRS, cu ajutorul DI şi AVF

Dacă nu există nici o derivaţie echidifazică procedăm astfel: determinăm cu aproximaţie

poziţia axului electric cu ajutorul complexului QRS care este cel mai aproape de echidifazic.
Dacă acest complex QRS este predominent pozitiv, înseamnă că axul QRS se află în apropierea
derivaţiei perpendiculare, dar puţin înspre sensul derivaţiei aproape echidifazice. Dacă
complexul este predominent negativ, înseamnă că axul electric al QRS se află în apropierea
derivaţiei perpendiculare, dar uşor deviat în sensul opus sensului derivaţiei perpendiculare.
Prezentăm în figurile A şi B două exemple de determinare rapidă a axului inimii.

7
A B

A. Determinarea rapidă a axului QRS


QRS pozitiv în DI şi aVF => axul QRS se află în cadranul I

QRS echidifazic în aVL => axul QRS se află pe derivaţia DII, fie la + 600 , fie la - 1200

Știm că axul se află în cadranul I, deci varianta corectă este că axul inimii se află la + 600

B. Determinarea rapidă a axului QRS


QRS pozitiv în DI şi negativ în aVF => axul QRS se află în cadranul IV

QRS aproape echidifazic în DII => axul QRS se află în apropierea derivaţiei aVL, la - 300

Deoarece QRS în DII este predominent negativ, axul inimii este puţin deviat în sensul
contrar sensului DII, adică la circa - 350 sau - 400

Electrogeneza undelor şi înregistrarea electrocardiografică

Succesiunea fiziologică a depolarizării cordului este: NSA, AD, AS, pauză în NAV, septul
interventricular, vârful ventriculilor, pereţii liberi şi bazele ventriculilor.
Depolarizarea ţesutului embrionar nu se vizualizează. Pe EKG vor apare imaginile
depolarizării atriilor (unda P), a pauzei de la nivelul NAV (segmentul PQ) şi a depolarizării
ventriculare (complexul QRS). Repolarizarea atrială se produce în timpul depolarizării
ventriculare, de aceea nu se vede pe EKG. Ultima parte a traseului este reprezentată de
repolarizarea ventriculilor (segmentul ST şi unda T). Sistola electrică este urmată de sistola
mecanică a cavităţilor.

8
 Unda P
Depolarizarea atrială începe cu activarea NSA, care este pacemakerul dominant al cordului.
Primul câmp electric este cel al depolarizării AD. Vectorul de depolarizare a AD se dirijează de
sus în jos şi postero-anterior. Ulterior se va depolariza şi AS, vectorul depolarizării acestuia
fiind orientat orizontal, de la dreapta la stânga şi antero-posterior. Sumaţia vectorilor de
depolarizare atrială determină apariţia pe EKG a undei P. Decalajul temporal între depolarizarea
celor două atrii este de 0,02s, de aceea unda P nu este ascuţită, ci cu vârful rotunjit, cu un mic
platou sau cu două vârfuri.
Caracterele undei P:
 Durata = 0,08-0,10 s. Durata creşte în hipertrofia atrială stângă (P mitral).
 Amplitudinea = maxim 2,5 mm. Creşte în hipertrofia atrială dreaptă (P pulmonar).
 Forma este variabilă, în general este rotunjită.
 Axul electric este în cadranul I, de obicei între 30-600, de aceea unda P este totdeauna
pozitivă în DII şi negativă în aVR.

Intervalul PQ
Intervalul PQ reprezintă timpul scurs de la începutul depolarizării atriale până la
începutul depolarizării ventriculare. Acest interval se măsoară de la începutul undei P
până la începutul complexului QRS, indiferent dacă complexul începe cu unda Q
(negativă) sau R (pozitivă). De aceea uneori intervalul mai este notat PQ(PR).
Durata PQ depinde în principal de viteza de conducere a impulsurilor prin NAV. Are
normal valori cuprinse între 0,12 şi 0,21 secunde.
PQ este alungit în blocul atrio-ventricular de gradul I. Scurtarea intervalului PQ se
întâlneşte în sindroamele de preexcitaţie, când există comunicări electrice anormale între
atrii şi ventriculi, care ocolesc NAV.

A. B.
Interval PR cu durata de 0,16 sec (4 mm x 0,04 sec)

Complexul QRS
Complexul QRS este rezultatul depolarizării ventriculare care porneşte de la
endocard şi contiună spre epicard, începând cu septul, apoi apexul şi în final baza
ventriculilor.
Vectorul rezultant al depolarizării septale este orientat de la stânga la dreapta, (vectorul 1).
Acesta va fi vizualizat de către precordialele drepte ca o mică undă pozitivă (unda R), în
schimb ce în derivaţiile stângi se va înscrie o mică deflexiune negativă (unda Q). De
obicei acest vector nu se vizualizează în derivaţiile inferioare.

9
 3

1
V1,V2

sau

2
DI, aVL,V5,V6

sau

DII,DIII,aVF

Electrogeneza şi morfologia complexului QRS în grupurile de derivaţii

După depolarizarea septală urmează activarea vârfului ventriculilor, care generează

biocurenţi mult mai puternici. Vectorul activării apexului ventriculului stâng (vectorul 2)
contribuie major la determinarea axului inimii. În derivaţiile stângi şi inferioare el este
vizualizat ca o deflexiune pozitivă şi înaltă (unda R), iar în precordialele drepte ca o deflexiune
negativă şi amplă (unda S).

Ultima zonă ventriculară care se depolarizează este regiunea posterobazală a ventriculului

stâng. Activarea ei se face după un vector (vectorul 3) de foarte mică amplitudine, care se
înscrie ca o deflexiune negativă, vizibil în derivaţiile inferioare sau stângi, în funcţie de poziţia
anatomică a inimii, sub forma unei mici unde S.

Nomenclatura undelor care compun complexul QRS este următoarea:

 Prima deflexiune pozitivă se numeşte undă R, indiferent dacă este precedată de o undă
negativă sau nu;
 Deflexiunea negativă care precede unda R se notează cu Q, iar cea care urmează undei R se
notează cu S;
 În cazul în care nu există deflexiune pozitivă, ci doar negativă, complexul QRS se numeşte
de tip QS;
 În unele situaţii patologice există două deflexiuni pozitive, care se notează cu R şi R`.

Caracterele complexului QRS:

 Durata nu trebuie să depaşească 0,l0 secunde. Creşte în hipertrofii ventriculare şi în blocuri
de ramură, când timpul necesar activării masei ventriculare este mai lung.
 Amplitudinea în derivaţiile membrelor trebuie să fie cuprinsă între 5 şi 16 mm. În
precordiale amplitudinea QRS este mai mare, până la 20 mm, deoarece electrozii sunt mai
apropiaţi de cord. Amplitudinea undelor creşte în hipertrofiile ventriculare (mai ales cele
stângi) şi scade în obezitate, emfizem pulmonar.

10
 Morfologia QRS variază în funcţie de derivaţie. În derivaţiile VI-V2 complexele sunt
predominant negative, de tip RS, având un raport R/S < 1. În derivaţiile V3-V4 se înscriu
complexe de tip RS, cu raport R/S aproximativ 1. În derivaţiile stângi – V5, V6, DI, aVL,
complexele sunt de tip QR sau QRS, cu raport R/S > 1.
 Axul electric al complexului QRS se mai numeşte si axul electric al inimii. În plan frontal
înclinarea axei este de obicei cuprinsă între 30 şi 60 grade. Există deviaţii axiale stângi (cu
axa către 0 şi chiar spre -30 grade), întâlnite la obezi, în HVS, în blocul de ramură stângă şi
în infarctul miocardic posteroinferior. Există şi deviaţii axiale drepte, la HVD, unele cazuri
de bloc de ramură dreaptă şi în infarctul miocardic anterolateral.

Variante de aspect normal al QRS în precordialele drepte

Variante de aspect normal al QRS în precordialele stângi

Segmentul ST
Segmentul ST corespunde repolarizării lente ventriculare (faza 2). El se interpune între
finele complexului QRS (de care este delimitat prin punctul J – de joncţiune) şi începutul undei
T (de care este mai greu de delimitat). Normal punctul J și segmentul ST trebuie să fie situate
pe linia izoelectrică.

Modificările de fază terminală au o importanţă deosebită în analiza traseului EKG,

deoarece pot semnifica prezenţa unui deficit de oxigenare miocardică, întâlnit caracteristic în
cardiopatia ischemică. Modificările de fază terminală pot fi primare, secundare sau mixte:
 Modificările primare de fază terminală se întâlnesc în cardiopatia ischemică, prin
modificarea primară a repolarizării (de unde şi denumirea). Repolarizarea este perturbată în
condiţiile ischemiei miocardice pentru că este mare consumator de energie. Modificările
segmentului ST apar după un complex QRS cu aspect normal şi se caracterizează prin
supradenivelarea sau subdenivelarea ST. Unda T poate fi pozitivă sau negativă.

11
 Modificările secundare de fază terminală apar nu prin afectarea repolarizării, ci secundar
unor tulburări de depolarizare ventriculară (de unde şi denumirea), cum se întâmplă în
hipertrofiile ventriculare, blocurile de ramură şi extrasistolele ventriculare. Morfologia fazei
terminale este caracteristică: ST şi T sunt în opoziţie de fază cu complexul QRS, adică în
derivaţiile în care QRS este pozitiv faza terminală se află sub linia izoelectrică (segment ST
subdenivelat şi undă T negativă).

A. B.

Modificări de fază terminală:

A – modificări secundare de fază terminală în cadrul unei HVS
B – modificări primare de fază terminală – cardiopatie ischemică

Unda T
Unda T corespunde repolarizării rapide ventriculare (faza 3).
Caracterele undei T:
 Durata de obicei nu se măsoară.
 Amplitudinea în derivaţiile planului frontal nu trebuie să depăşească 1/3 din amplitudinea
undei R celei mai înalte.
 Axul undei T este asemănător cu axul QRS.
 Morfologia undei T este caracteristică: rotunjită, asimetrică, cu panta ascendentă mai lină şi
panta descendentă mai abruptă.

Polaritatea undei T urmează polaritatea complexului QRS:

 Pozitivă în DI, DII, aVL şi aVF
 Variabilă în DIII
 Obligatoriu negativă în aVR
 Poate fi negativă în V1-V2
 Obligatoriu pozitivă în V3-V6.

Unda T îşi schimbă morfologia şi polaritatea în modificările primare şi secundare de fază

terminală. Modificările undei T sunt deosebit de importante în diagnosticul de cardiopatie
ischemică.

12
A. B. C. D.

E. F.

Unda T normală şi patologică:

 Undă T normală – A,B,C,D
 Undă T patologică: T simetrică şi ascuţită (E), T negativă (F)

Determinarea frecvenţei cardiace

Frecvenţa cardiacă reprezintă un element foarte important în analiza unui traseu şi pentru
stabilirea diagnosticului de tulburare de ritm. De obicei ritmul este regulat, adică undele şi
complexele QRS se succed la intervale egale, ceea ce permite calcularea cu uşurinţă a
frecvenţei cardiace. De obicei frecvenţa se calculează luând ca punct de reper unda R, deoarece
ea este mai ascuțită decât unda P şi oferă un rezultat mai exact.
Dacă există tulburări de conducere între atrii şi ventriculi care fac să apară frecvenţe diferite
ale etajului atrial faţă de cel ventricular, frecvenţa cardiacă este dată de frecvenţa sistolelor
ventriculare, deoarece ventriculii au importanţa majoră în menţinerea debitului cardiac.
Dacă pe traseul EKG complexele QRS survin neregulat (fibrilaţie atrială), nu se poate
determina frecvenţa cardiacă cu ajutorul traseului. Rezultatul exact se obţine numai ascultând
inima în timp de un minut.
Frecvenţa cardiacă se poate determina pe traseul EKG prin metode matematice sau prin
metode rapide. Pentru majoritatea traseelor, la pacienţii aflaţi în ritm sinusal, metoda rapidă
oferă o aproximaţie suficientă. La analiza traseelor cu tahiaritmii şi în caz de bradiaritmii se
recomandă aplicarea metodei matematice, care oferă o mai mare acurateţe diagnostică.
Metoda matematică cea mai simplă se bazează pe fapul că în timp de 1 minut ar trece prin
faţa peniţei inscriptoare un traseu cu lungimea de 1500 mm (25 mm/sec x 60 sec). Putem
determina exact frecvenţa cardiacă împărţind această valoare la intervalul (măsurat în mm)
dintre două vârfuri succesive ale undei R.
Exemplificăm această metodă de calcul în figurile A,B,C.

13
 A. Tahicardie sinusală, frecvenţa cardiacă = 107/min (1500/14)

B. Bradicardie sinusală, frecvenţa cardiacă = 50/min (1500/30)

C.Din cauza frecvenţei mari în acest caz este obligatorie determinarea prin metoda matematică.
Frecvenţa = 215/min (1500/7)

Majoritatea traseelor au frecvenţe cuprinse între 60-100/min. Pentru aceste valori metoda
rapidă oferă o aproximaţie suficientă. Detreminarea frecvenţei prin metoda rapidă se face astfel:
 Se caută în una din derivaţii (din planul frontal sau ale toracelui) o undă R (sau S) care să se
suprapună perfect pe una dintre liniile mai groase, de 5 mm, ale traseului.
 Următoarei linii de 5 mm îi corespunde frecvenţa de 300/min, apoi de 150, 100, 75, 60 şi
50/min. Observăm la ce interval apare următoarea undă R faţă de aceste linii şi obţinem
frecvenţa.

Determinarea alurii ventriculare (frecvenţei cardiace) prin metoda rapidă

14
 Frecvenţa Tulburarea de ritm
30-40/min (valori extreme 20-50/min) Ritmuri de evadare ventriculară
45-59/min Bradicardie sinusală
60-100/min Ritm sinusal
101-160/min Tahicardie sinusală
140-220/min Tahicardie paroxistică supraventriculară
250-350/min Flutter atrial
400-600/min Fibrilaţie atrială
140-250/min Tahicardie paroxistică ventriculară
180-250 Flutter ventricular
150-250/min Fibrilaţie ventriculară
Principalele tulburări de ritm şi frecvenţele lor caracteristice

Criteriile ritmului sinusal

Ritmul cardiac fiziologic, controlat de NSA, se numeşte ritm sinusal. Criteriile care ne
permit să afirmăm că pe traseul EKG se vizualizează un ritm sinusal sunt:
 Unda P de origine sinusală, cu axul electric normal = pozitivă în DII şi negativă în aVR;
 De obicei intervalul PR constant şi normal (0,12-0,20 sec);
 Morfologia constantă a undei P în aceeaşi derivaţie;
 Frecvenţa undelor P între 60-100/min;
 Ciclurile P-P şi R-R constante (pot exista variaţii mici legate de ciclul respirator).

Analiza unui traseu electrocardiografic

 Ritmul cardiac – sinusal sau nu; dacă nu este ritm sinusal determinăm tipul de aritmie;
 Frecvenţa (alura ventriculară) – măsurată matematic sau estimată prin metoda rapidă;
 Caracteristicile undei P – ax, morfologie, durată, amplitudine;
 Durata intervalului PQ (PR);
 Caracteristicile complexului QRS – ax, morfologie, durată, amplitudine;
 Segmentul ST – dacă este pe linia izoelectrică;
 Unda T – morfologie, polaritate
În final se stabileşte diagnosticul electrocardiografic, care trebuie corelat uneori cu semnele
clinice şi cu simptomele pentru a obţine un diagnostic complet și a stabili tratamentul.

Un traseu EKG este normal, dacă:

 Ritmul cardiac este de tip sinusal;
 Frecvența = 60-100/minut;
 Unda P este rotunjită, pozitivă în DII, negativă în aVR, urmată de un complex QRS;
 Intervalul PQ (PR) are durata constantă şi în limite normale (0,12-0,20 sec);
 Complexul QRS are durată de maxim 0,10 sec, amplitudine şi morfologie normală;
 Segmentul ST şi punctul J sunt pe linia izoelectrică.
 Unda T este pozitivă, asimetrică (cu panta ascendentă mai lentă) şi cu vârful rotunjit.
 Axul electric al inimii este situat în cadranul I (între 0 0 şi +900, cu valori extreme între – 300
şi + 1100);

15