Procedura partajului judiciar Proprietatea comună cunoaşte două forme, proprietatea

comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie (art. 632 din noul Cod
civil). Prima este la rândul ei de două feluri: proprietate comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară şi proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
Din punct de vedere terminologic, proprietatea comună asupra unui bun singular,
individual se mai numeşte coproprietate, iar dacă poartă asupra unei universalit
ăţi de bunuri - indiviziune. Partajul reprezint ă acea operaţiune juridică prin
care se pune capăt stării de indiviziune sau coproprietate sau încetează starea de
proprietate comună în devălmăşie. În cazul propriet ăţii comune pe cote-părţi în
locul cotei-părţi ideale şi potrivit cu întinderea acesteia, fiecărui coindivizar
sau coproprietar îi revine în proprietate exclusiv ă un bun sau mai multe bunuri,
determinate în materialitatea lor. În cazul propriet ăţii comune pe cote-părţi
forţată şi perpetuă nu este posibil partajul. Coproprietarii sau coindivizorii pot
împ ărţi bunul (bunurile) prin partaj voluntar, prin învoială sau, în măsura în
care nu se înţeleg, prin partaj judiciar, adresându-se instanţei judecătoreşti
(art. 670 din noul Cod civil). Partajul voluntar nu se poate face în absenţa unui
copărtaş. Acesta poate să ceară anularea partajului. De asemenea, dacă partajul s-a
făcut fără încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă printre coproprietari sau
coindivizari se află şi un minor, acesta va fi anulat. Minorul devenind major poate
totuşi ratifica acest partaj. Pentru realizarea partajului voluntar legea nu
prevede necesitatea respect ării unor condiţii de formă. Dacă în masa partajabilă
se află şi un teren s-a considerat că partajul trebuie să îmbrace forma înscrisului
autentic. Partajul îmbracă forma actului autentic atunci când se realizează în
cadrul procedurii succesorale notariale. Comoştenitorii pot partaja prin învoială
întreaga moştenire sau numai o parte a acesteia, restul urmând a se împărţi pe
calea partajului judiciar şi, mai mult, s-a decis că instanţa poate fi sesizată
chiar pe calea unei acţiuni în constatare, care să privească numai aspecte în
legătură cu care copărtaşii nu se înţeleg, după care să se revină la notariat
pentru finalizarea împărţelii. Printr-un partaj voluntar este posibilă dobândirea
de către unii dintre mo ştenitori a nudei proprietăţi, iar de către alţii a
dreptului de uzufruct. În materie de mo ştenire, partajul nejudiciar mai poate lua
forma partajului de ascendent, care reprezint ă un act juridic între vii sau mortis
causa prin care un ascendent împarte bunurile care îi apar ţine, între moştenitori.
Astfel mo ştenirea se transmite succesorilor împărţită, conform voinţei
ascendentului, iar între mo ştenitori apar raporturi de împărţeală, deşi n-au
participat la actul propriu-zis de împărţeală. Partajul voluntar poate fi întâlnit
şi în cazul bunurilor comune ale so ţilor la desfacerea căsătoriei. Trebuie avute
în vedere dispoziţiile cuprinse în noul Cod civil privitoare la regimul comunităţii
legale. În timpul acţiunii de divorţ, soţii pot merge la un partaj voluntar al
bunurilor comune, fie în faţa instanţei, fie în faţa notarului public. Desigur,
acţiunea de partaj a bunurilor comune ale so ţilor se poate introduce şi după
pronunţarea divorţului. Prin învoială soţii pot determina în natură bunurile ce vor
reveni fiec ăruia sau pot determina doar întinderea drepturilor fiecăruia asupra
bunurilor comune. De asemenea, pot conveni ca dup ă divorţ să folosească împreună
bunurile comune, în coproprietate, dar trebuie determinate cotele, întrucât starea
de devălmăşie nu poate subzista. În acest sens pot introduce acţiune în constatare.
În situaţia în care se realizează un partaj voluntar, instanţa nu mai poate face o
nouă împărţeală. Partajul voluntar se poate realiza în toate cazurile de
proprietate comună, cu excepţia situaţiilor în care partajul judiciar este
obligatoriu. Aşa cum am arătat, în situaţia în care părţile nu se înţeleg pentru un
partaj voluntar, se vor adresa instanţei judecătoreşti, realizându-se un partaj
judiciar. 1
Pornind de la conceptul de împărţeală, s-a apreciat că acesta nu trebuie privit
doar ca o simplă operaţie în cadrul căreia se realizează o transformare a dreptului
indiviz în drepturi divize ş i exclusive. În ambele modalit ăţi în care se poate
realiza - convenţional sau judiciar - este necesară respectarea anumitor condiţii,
însă, partajul judiciar trebuie să respecte şi anumite reguli de procedură,care îi
dau un specific aparte. Astfel, prin procedura împ ărţelilor judiciare sau a
partajului se înţelege ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie
respectate cu prilejul solu ţionării cererilor ce au ca obiect sistarea st ării de
indiviziune. Uneori partajul voluntar este ţinut de îndeplinirea unor condiţii.
Astfel, conform art. 674 din noul Cod civil, dacă printre proprietarii comuni se
găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, partajul voluntar va putea fi făcut numai cu autorizarea
instanţei de tutelă şi a ocrotitorului legal. Partajul judiciar este reglementat în
Codul de procedur ă civilă, în Capitolul VII1, intitulat "Procedura împărţelii
judiciare" (art. 6731 - 67314), introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000,
care a abrogat Decretul - lege nr.603/1943 pentru simplificarea procedurii
împărţelilor judiciare. Şi noul Cod civil conţine o serie de dispoziţii privitoare
la partaj, cuprinse în art. 669-686. Codul civil reglementează de asemenea, şi o
serie de aspecte conexe partajului. Aceste norme juridice se aplic ă partajului
judiciar indiferent dacă acesta priveşte o indiviziune, coproprietate sau
proprietatea comună în devălmăşie a soţilor. Din acest motiv, în continuare,
vorbind de partaj, vom folosi termenul de indiviziune în sens larg, care acoperă
toate cele trei forme ale proprietăţii comune. Partajul judiciar nu se aplică în
situaţia, dizolvării şi lichidării societăţilor. În fine, trebuie precizat că
partajul judiciar, ca o cale de ie şire din indiviziune, poate fi cerut fie pe cale
principală, fie pe cale accesorie (de exemplu în procesul de divorţ) sau pe cale
incidentală (de exemplu, în cadrul contestaţiei la executare). Cu privire la
caracterul acţiunii de partaj, au fost exprimate mai multe opinii, susţinându-se că
ar fi personală, reală sau mixtă. Practica este în sensul calificării sale ca
acţiune complexă, cu caracter patrimonial. Acţiunea de partaj ste imprescriptibilă.
Astfel, potrivit art . 669 din noul Cod civil, încetarea coproprietăţii prin partaj
poate fi cerută oricând, cu excepţia cazurilor în care partajul a fo st suspendat
prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească (în acest sens, art. 672 şi art.
673 din noul Cod civil). . Sesizarea instanţei Instanţa competentă În acţiunea de
partaj, competent ă din punct de vedere material este judecătoria în primă
instanţă, indiferent de felul şi valoarea obiectului partajului. Dacă împărţirea
bunurilor comune ale so ţilor se cere odat ă cu desfacerea căsătoriei, prin aceeaşi
acţiune, competentă să judece va fi instanţa investită cu judecarea acţiunii
principale. Pentru stabilirea competenţei teritoriale, în acţiunea de partaj,
trebuie diferenţiat între felul partajului, respectiv, partaj succesoral, partaj al
bunurilor comune ale so ţilor sau partaj al bunurilor dobândite prin coachiziţie,
coposesie etc. În cazul partajului succesoral, competenţa teritorială aparţine
instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, conform art. 14 C. proc. civ.
Aceasta este un caz de competen ţă exclusivă (excepţională) a instanţei,
reglementat prin norme imperative şi se aplică chiar dacă în masa succesorală se
află şi bunuri imobile situate în raza teritorială a altei instanţe decât cea de la
domiciliul defunctului. În al doilea caz, partajul bunurilor comune al so ţilor,
instanţa competentă se va determina în raport de calea procesuală aleasă de
reclamant. Astfel dacă partajul se cere pe cale accesorie, în cadrul acţiunii de
divorţ, competenţa aparţine instanţei învestită şi competentă să judece desfacerea
căsătoriei, conform art. 17 C. proc. civ. Aceasta chiar dacă în masa bunurilor se
află şi nu imobil situat în raza altei instanţe.

2
Dacă partajul bunurilor comune ale so ţilor se solicită prin acţiune separată,
competenţa teritorială se stabileşte după regulile de drept comun. Aşadar, dacă
masa de împărţit cuprinde numai bunuri mobile, competentă va fi instanţa de la
domiciliul pârâtului, iar dacă există şi un imobil, competenţa va aparţine
instanţei în a cărui rază teritorială se află bunul imobil conform art. 13 C. proc.
civ. Nu poate fi acceptat ă soluţia determinării competenţei instanţei de partaj în
aceste ultime cazuri, în raport de art. 607 C. proc. civ., care se aplică numai
pentru stabilirea competenţei instanţei pentru desfacerea căsătoriei. În cazul
bunurilor coachizite sau în alte cazuri, competenţa de judecare a acţiunii de
partaj se stabileşte în raport de faptul existenţei sau inexistenţei printre
acestea a unor bunuri imobile, respectiv în raport de art. 5 sau art. 13 C. proc.
civ. Participanţii la partaj Specific acţiunii de partaj este faptul că fiecare
parte este în acelaşi timp reclamant şi pârât, partajul dând naştere la o judecat ă
dublă (duplex judicium). Astfel pârâtul poate obţine şi el condamnarea
reclamantului, chiar şi fără să fi făcut cerere reconvenţională. Acest fapt are
implicaţie în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecat ă, care, în
principiu, vor fi compensate. Legitimare procesuală activă are oricare dintre
coindivizari. De aici rezultă o serie de consecinţe de ordin practic, printre care
şi faptul că odată învestită, instanţa trebuie să realizeze împărţeala, pârâtul, în
principiu, neputându-se opune la admiterea acţiunii de partaj. Reclamantul, care
introduce cererea de chemare în judecat ă pentru partaj, va trebui să cheme în
judecată pe toţi ceilalţi coindivizari, în calitate de pârâţi, altfel împărţeala
este nulă. Cel lipsă poate formula oricând acţiune de partaj, hot ărârea pronunţată
în lipsa lui nefiindu-i opozabilă. Nulitatea poate fi invocat ă numai prin
intermediul căilor de atac şi nu printr-o acţiune în anulare. De asemenea mo
ştenitorul care nu a participat la împărţirea bunurilor succesorale în primă
instanţă, nefiind introdus în proces, dar deţine bunuri succesorale poate invoca
inopozabilitatea hotărârii pe calea contestaţiei la executare. În cazul comunităţii
de bunuri a so ţilor, dacă s-a dispus confiscarea averii unuia dintre so ţi, statul
se substituie în drepturile so ţului condamnat, partajul putând fi solicitat atât
de stat, cât şi de celălalt soţ. Partajul poate fi solicitat, în afară de copărtaşi
şi la succesorii lor în drepturi şi de creditorii personali ai copărtaşilor sau de
creditorii succesiunii. Faţă de dispoziţiile art.6737 C.proc.civ. şi ale art.50
alin.2 C.proc.civ. intervenţia principală se poate face până la închiderea
dezbaterilor asupra fondului. În prezent, art.6737 C.proc.civ. prevede
posibilitatea pronunţării unei noi încheieri de admitere în principiu în cazul în
care mai înainte de pronunţarea hotărârii se constată că există şi alţi
coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împ ărţelii.
Dacă bunurile ce se solicit ă a fi împărţite se află în posesia sau detenţia unui
terţ, acesta trebuie introdus în proces, pentru ca hot ărârea ce se va pronunţa în
proces să-i fie opozabilă. În privinţa capacităţii de a cere împărţeala, deşi
partajul nu are caracter translativ, ci declarativ, totuşi datorită importanţei
sale cu privire la patrimoniile copărtaşilor, s-a considerat că este necesară
capacitatea deplină de exerciţiu. Practic sub aspectul capacit ăţii partajul a fost
asimilat unui act translativ. Cererea de chemare în judecată Potrivit art. 6732
C.proc.civ. reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care
urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza c ăruia se cere împărţeala, toate
bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi
persoana care le deţine sau le administrează. Astfel, cererea de partaj trebuie s ă
cuprindă elementele cerute în general pentru orice cerere de chemare în judecat ă,
iar în cazul partajului succesoral, trebuie să cuprindă şi numele defunctului,
averea rămasă de la acesta, inclusiv bunurile supuse raportului sau reducţiunii,
numele şi calitatea 3
celor îndreptăţiţi la moştenire şi cota-parte ce revine fiecăruia, precum şi
datoriile sau creanţele moştenitorilor faţă de defunct. Dacă indiviziunea rezult ă
din alte cauze decât succesiunea, în cererea de partaj se vor ar ăta bunurile de
împărţit, titlul în baza căruia s-a născut starea de indiviziune, cotele-părţi
cuvenite fiecărui copărtaş şi părţile. În cazul partajului bunurilor comune ale
soţilor se va indica şi cota de contribuţie la dobândirea lor. În cazul partajului
succesoral, judecata cererilor accesorii privind aducerea la masa succesorală a
altor bunuri ale defunctului, a fructelor acestora, a datoriilor şi sarcinilor
succesiunii, se va face împreună cu soluţionarea cererii de partaj, nefiind
posibilă disjungerea. Aceste pretenţii se judecă împreună cu cererea de partaj, fie
că sunt formulate pe calea unei cereri reconvenţionale, fie printr-o cerere
separată ce a fost conexat ă cu cererea de partaj. Prin cererea de partaj sau
separat de acestea se poate solicita şi luarea măsurii asigurătorii a sechestrului
judiciar, dacă se dovedeşte că aceasta este utilă pentru părţi şi că este instituit
ă în scopul înlesnirii efectuării actelor de conservare sau administrare a
bunurilor asupra cărora poartă. Simpla existenţă a procesului de partaj nu
justifică luarea acestei măsuri. Cu privire la timbrarea cererii de partaj
judiciar, Legea nr. 146/1997 prevede o taxă de 3% din valoarea masei partajabile.
Separat de această taxă dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea
acestora sau drepturile coproprietarilor, taxa judiciară de timbru se datorează la
valoarea contestată. La acestea se adaugă timbrul judiciar. În situaţia în care
reclamantul nu este de acord, nu accept ă contestaţia pârâtului, acţiunea
introductivă dobândeşte caracterul unei acţiuni în revendicare pentru ceea ce se
contest ă şi prin urmare reclamantul va trebui ca pe lângă taxa fixă, să timbreze
la valoarea bunurilor contestate. Taxa se va plăti însă numai proporţional cu ceea
ce se cuvine din bunurile contestate şi nu în raport de valoarea întregii mase
contestate. Acţiunea de partaj este imprescribilă extinctiv. Aşadar, cererea de
partaj poate fi introdusă oricând, împotriva ei putându-se opune doar prescripţia
achizitivă, dacă posesia unuia dintre coindivizari întruneşte condiţiile legale sau
intervenţia unui partaj voluntar (art. 675 C. civ.). Caracterul imprescriptibil al
acţiunii de partaj priveşte orice fel de proprietate comună, indiferent de izvorul
ei. S-a decis că şi cererea pentru împ ărţirea fructelor produse de bunul
proprietate comună este imprescriptibilă. Însă, unele cereri care se formulează şi
se valorifică în procesul de partaj sunt supuse prescripţiei extinctive: cererea
pentru reducţiunea liberalităţilor, cererea de raport a donaţiilor, cererea pentru
lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului între mo ştenitori. Cu
privire la aceste aspecte, instanţa este obligată să verifice din oficiu dacă a
intervenit prescripţia. Procedura partajului Judecarea cererii de partaj Procesul
de partaj cuprinde, de regulă, două etape: admiterea în principiu şi partajul
propriuzis. În primul rând trebuie subliniat ă obligaţia instanţei ca, din oficiu,
la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, să le ia acestora declaraţii
cu privire la fiecare din bunurile supuse împărţelii şi să ia act, dacă este cazul,
de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se
află şi valoarea acestora (art.6733 C.proc.civ.). În al doilea rând, judecătorul
este obligat să stăruie, în tot cursul procesului ca părţile să împartă bunurile
prin bună învoială (art.6734 alin.1). Conform alineatului 2 al aceluia şi articol,
dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va
hotărâ potrivit acestei învoieli. Aceste texte legale reprezint ă o consacrare
expresă a principiului disponibilit ăţii în materia partajului, accentuat însă de
rolul activ al judecătorului.

4
De asemenea, dispoziţiile legale permit ca împărţeala să se poată face prin acordul
părţilor şi dacă printre acestea se află minori sau persoane puse sub interdicţie,
dar numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare şi, dacă este cazul, a
ocrotitorului legal. Împărţirea prin învoiala părţilor poate privi toate bunurile
sau numai o parte din acestea, astfel încât împărţeala poate avea şi un caracter
parţial. Cu alte cuvinte, tranzacţia părţilor poate viza doar o parte a bunurilor
supuse partajului. În acest caz instanţa va lua act de aceast ă învoială şi va
pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art.
6734 alin.3). Cu privire la aceast ă hotărâre se face trimitere la dispoziţiile
art. 271-273 C.proc.civ., din materia tranzacţiei judiciare. Astfel, hot ărârea
parţială care consfinţeîte învoiala părţilor se dă fără drept de apel. Hotărârile
parţiale pronunţate în materia partajului sunt executorii de drept, încadrându-se
în dispoziţiile art. 278 C.proc.civ., din aceleaşi raţiuni pentru care sunt incluse
aici şi hotărârile pronunţate în baza art. 270 C.proc.civ. şi aceasta, chiar dacă
textul legal din materia partajului nu face trimitere şi la art. 270 C.proc.civ.
Conform art. 6735 alin.1 C.proc.civ. dacă părţile nu se învoiesc asupra împărţelii,
procesul va continua, instanţa stabilind bunurile supuse împărţelii, calitatea de
coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de
proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. În cazul
partajului succesoral se vor mai stabili datoriile mo ştenirii, datoriile şi
creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii. Cu
privire la împărţeala propriu-zisă dispoziţiile legale consacră expres principiul
împărţirii în natură (art.6735 alin.2). Instanţa va proceda la formarea loturilor
şi la atribuirea lor. Dacă acestea nu sunt egale ca valoare, se vor întregi printr-
o sumă de bani. Admiterea în principiu În cazul în care instanţa consideră că este
necesară pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu şi deci parcurgerea
celor două etape, va admite mai întâi cererea în principiu, printr-o încheiere. Mai
exact, conform art.6736 alin.1 C.proc.civ., dacă pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurare, evaluare sau altele asemănătoare, iar instanţa nu
are date suficiente pentru acestea, se va pronunţa o încheiere ce va cuprinde
elementele prevăzute în art.6735 alin.1, prezentate anterior. Altfel spus, dacă
judecătorul nu poate alcătui direct loturile, a şa cum am arătat, va fi necesară
pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu. Cu privire la această
încheiere se va întocmi minuta, conform dispoziţiilor în materie, cuprinse în art.
278 C.proc.civ. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei
expertize pentru formarea loturilor. Această încheiere are caracter interlocutoriu,
legând instanţa, întrucât fără a hotărî în totalitate asupra pricinii, pregăteşte,
anticipează soluţia finală. Conform art. 6737, "în cazul în care, după pronunţarea
încheierii prevăzute de art. 6736 alin.1, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii
de împărţeală se constată că există şi alţ i coproprietari sau că au fost omise
unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti
coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie,
instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi
coproprietarii sau bunurile omise". Acelaşi articol mai cuprinde un caz de
manifestare a înţelegerii părţilor în procesul de partaj: printr-o astfel de
încheiere nouă instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să
scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit. Potrivit art.
6736 alin.1 C.proc.civ. care face trimitere la art. 6735, încheierea de admitere va
constata: a) calitatea de copărtaşi a părţilor, respectiv identitatea între părţile
din proces şi titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse
partajului;

5
b) cota-parte ce se cuvine copărtaşilor. Această cotă-parte este ideală, nefiind
stabilite ş i loturile ce se cuvin fiecărui copărtaş. Specific pentru împărţirea
bunurilor comune ale so ţilor este faptul că mai înainte de a se stabili cotele
fiecăruia se va determina contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune.
Cotele se vor stabili în raport cu toate bunurile; şi c) masa bunurilor supuse
împărţelii, creanţele născute din proprietatea comună iar în cazul partajului
succesoral se vor preciza şi datoriile şi creanţele succesorilor faţă de defunct,
precum ş i sarcinile moştenirii. Prin încheierea de admitere în principiu instanţa
poate admite în totalitate sau în parte acţiunea de partaj, pronunţându-se şi
asupra unei eventuale cereri reconvenţionale şi dispune ieşirea din indiviziune, în
cotele cuvenite fiecărui copărtaş. Aşa cum am arătat, potrivit art.6736 alin.1
C.proc.civ., prin încheierea de admitere în principiu instanţa va dispune
efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Alin.2 al art. 6736
C.proc.civ. arat ă elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de expertiză:
evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, indicarea posibilit
ăţii partajării comode a bunurilor în natură, modul în care aceasta se face şi
propunerea loturilor ce urmează a fi atribuite. Această primă etapă care se
finalizează cu pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu se derulează
conform dreptului comun, cu administrarea de probe şi dezbateri contradictorii.
Prin urmare, încheierea de admitere în principiu trebuie motivat ă şi semnată de
judecător şi de grefier. Dacă încheierea de admitere în principiu nu se pronunţă la
termenul când a avut loc judecata, ca şi în cazul oricărei hotărâri, trebuie să
existe o încheiere de dezbateri. Potrivit art. 6738 C.proc.civ. atât încheierile
prevăzute de art.6736 alin.1 (încheierea de admitere în principiu), cât şi cele
prevăzute de art. 6737 (o nouă încheiere de admitere în principiu), pot fi atacate
cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea dată asupra fondului procesului. Rezolvând problemele
esenţiale ale fondului pricinii, încheierea de admitere în principiu este
obligatorie pentru instanţă şi pentru părţi, constituind o parte integrant ă a
hotărârii ce se va pronunţa. Mai mult, se poate considera că are caracterul unei
hot ărâri de fond. Dacă încheierea de admitere în principiu cuprinde erori
materiale, poate fi îndreptat ă potrivit art. 281 C. proc. civ. Partajul propriu-
zis De o mare importanţă în procesul de partaj este realizarea propriu-zisă a
împărţelii, scop în care instanţa va trebui să procedeze la formarea şi atribuirea
loturilor. Principiul în aceast ă materie este, aşa cum am arătat, partajarea
bunurilor în natură (art. 6735 alin.2). Potrivit art. 6735 alin. 2 instanţa va
proceda singură la formarea loturilor şi la atribuirea lor, ori, dacă pentru
aceasta sunt necesare operaţii de măsurătoare sau evaluare, pronunţând încheierea
de admitere în principiu, va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea
loturilor (art. 6736 alin.1). Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi
criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi
comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce urmează a fi
atribuite. Dacă loturile nu sunt egale ca valoare, ele se vor întregi printr-o sumă
de bani. Potrivit art. 6739 C.proc.civ. la formarea şi atribuirea loturilor
instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, de mărimea cotei - părţi
ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, de natura bunurilor,
domiciliul şi ocupaţia părţilor, de faptul că unii dintre coproprietari, înainte de
a se cere partajul, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor
sau altele asemenea. Aceste criterii trebuie avute în vedere şi de către expert cu
prilejul propunerilor de lotizare şi atribuire a loturilor. 6
Pentru o împărţire corectă a bunurilor ce formează masa de împărţit este foarte
important ă stabilirea valorii lor. Legea nu determină, în concret criterii de
evaluare a bunurilor ce formeaz ă obiectul partajului. În legătură cu acest aspect
în practica judiciară s-a arătat că dacă nu există un acord al părţilor cu privire
la valoarea bunurilor ce vor fi împărţite, judecătorul va trebui să explice
părţilor ce consecinţe decurg din neluarea în calcul a valorii de circulaţie a
bunurilor, iar la cerere, se vor administra toate probele necesare stabilirii
acestei valori. Determinarea valorii bunurilor supuse partajului se face, de
regulă, prin expertiză. La evaluarea bunurilor expertul va trebui să ţină seama de
valoarea reală a acestora la data efectuării partajului. Dacă părţile stabilesc de
comun acord valoarea sau dac ă pârâtul nu contestă valoarea stabilită prin
expertiză, instanţa va lua în considerare, la pronunţarea hotărârii, valoarea
astfel stabilită. Evaluarea bunurilor se face, de regulă, în raport cu valoarea de
circulaţie de la data partajului, pentru a se asigura egalitatea părţilor. În cazul
în care în apel se efectuează o nouă expertiză, instanţa va ţine seama de noua
valoare stabilit ă prin aceasta. Modalităţile de realizare a partajului Din
prevederile art. 67310 rezultă că modalităţile de realizare a partajului sunt:
partajul în natură, atribuirea întregului bun unui copărtaş şi vânzarea bunurilor.
O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 676 din noul Cod civil. Partajul în
natură Partajul în natură reprezintă regula, aşa cum rezultă din dispoziţiile
legale menţionate, precum şi din necesitatea respect ării efectului declarativ al
partajului. Aşadar partajul trebuie să conducă la dobândirea, de către fiecare
dintre copărtaşi dacă este posibil, tot a unui drept de proprietate, dar
proprietate exclusiv ă, neexistând nici o raţiune pentru modificarea acestui drept,
dându-i-se un alt conţinut. Această regulă trebuie aplicată chiar şi în cazul în
care partajul priveşte o singură locuinţă, dacă împărţirea în natură este posibilă.
Doar în situaţia în care nu este posibilă atribuirea pentru fiecare copărtaş a unei
părţi din bun sau a unor bunuri de aceeaşi natură şi valoare, se vor compensa în
bani drepturile reale ale unora dintre ei. Practic unul sau unii dintre copărtaşi
vor primi echivalentul bănesc al cotei lor, însă aceasta numai în subsidiar faţă de
partajarea în natură. Aşadar, atâta timp cât este posibil să se dea fiecărui
copărtaş bunuri în aceeaşi cantitate şi aceeaşi natură şi valoare, este inadmisibil
ca fără consimţământul părţilor, să se atribuie unuia dintre copărtaşi toate
bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li se cuvine. În
primul rând partajarea se va face în natură şi numai în situaţia în care aceasta nu
este posibilă, împărţirea se va face prin atribuirea bunului unuia dintre cop
ărtaşi sau prin vânzarea prin bună învoială ori la licitaţie publică. Partajul în
natură reprezintă repartizarea concret ă a bunurilor, în materialitatea lor. De
asemenea, în literatura de specialitate, se arat ă că partajul trebuie să realizeze
şi un echilibru moral al copărtaşilor, precum şi realizarea unor interese generale.
În cazul unei construcţii, dacă copărtaşii cer împărţirea în natură, instanţa
trebuie să formeze loturile în aşa fel încât fiecare parte atribuit ă să fie aptă
de a fi locuită sau folosită în scopul în care a fost construit ă. Partajarea în
natură poate fi realizat ă chiar dacă pentru amenajarea locuinţei sunt necesare
unele lucrări necostisitoare, cu condiţia de a fi obţinut autorizarea necesară. În
acest sens, dacă partajarea în natură este posibilă, s-a decis că nu se va putea
recurge la o altă modalitate de partajare, fără consimţământul copărtaşilor chiar
dacă loturile atribuite în natură ar fi inegale.

7
În acest caz, inegalitatea valorică dintre loturi se completează prin sume de bani,
numite sulte. Sulta trebuie divizat ă între părţi, conform cu cotele fiec ăreia,
neadmiţându-se obligarea unora în solidar la plata ei. Trebuie precizat că
executarea silit ă a sultei, pe baza hot ărârii pronunţate în partaj se poate
obţine numai în termenul de prescripţie de 3 ani, aceasta nefiind supusă efectului
declarativ al partajului, deoarece izvorăşte chiar din hot ărârea de partaj.
Datorită devalorizării monedei, cauzat ă de inflaţie, se admite şi posibilitatea
reactualizării sumei de bani ce constituie sulta. Instanţa (respectiv expertul) va
proceda la alcătuirea loturilor în prezenţa părţilor, urmărind de a asigura
egalitatea în natură şi valoare. În practică s-au determinat o serie de criterii de
care instanţa trebuie să ţină seama în realizarea partajului, astfel încât să nu se
nesocotească drepturile sau nevoile copărtaşilor, iar partajul să fie echitabil.
Printre aceste criterii se pot enumera, cu titlu exemplificativ: cota-parte a
fiecărui copărtaş, natura bunului, posibilitatea valorificării sale din punct de
vedere economic, folosirea bunului un timp mai îndelungat de către o parte,
îmbunătăţirile aduse de un copărtaş, posibilitatea de a plăti sulta etc. S-a decis
că locuinţa supusă partajului poate fi atribuit ă unui copărtaş chiar dacă acesta
mai are în proprietate o locuinţă sau dacă acesta nu are domiciliul în localitatea
în care este situat respectivul imobil. În principiu faptul că un copărtaş are o
cotă mai mică decât celălalt, nu înseamnă că instanţa nu îi poate atribui lui bunul
imobil, dacă acesta nu are o alt ă locuinţă şi dovedeşte că a folosit imobilul
pentru el şi pentru familia lui. În toate aceste cazuri, instanţa este obligată să
examineze condiţiile concrete ale fiecărui copărtaş şi să indice criteriile pe care
le-a avut în vedere la atribuirea bunurilor. În sensul celor arătate mai sus, în
practică se recurgea, în mod justificat, la metoda atribuirii, numai astfel
putându-se ţine seama de criteriile arătate şi de interesele copărtaşilor, precum
şi ale terţilor dobânditori de bună credinţă. Trebuie avut ă în vedere şi această
ultimă situaţie, întrucât, după cum se cunoaşte, vânzarea unui bun din masa
bunurilor comune de către unul din coproprietari sau coindivizari este supusă
condiţiei rezolutorii ca acel bun să cadă în lotul vânzătorului. Astfel, dacă bunul
este atribuit prin partaj altui copărtaş decât cel care l-a vândut, vânzarea este
nulă, fiind făcută de un neproprietar. De aceea, pentru a evita o asemenea soluţie,
este indicat ca bunul să fie inclus în lotul copărtaşului care l-a vândut.
Atribuirea bunului unui copărtaş În reglementarea actuală, conform dispoziţiilor
art. 67310 alin.1 C.proc.civ., în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu
este posibilă sau ar cauza o scădere imprtantă a valorii acestuia ori i-ar modifica
în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari,
instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă atribuirea
bunului este solicitat ă de mai mulţi copărtaşi instanţa va ţine seama de
criteriile prevăzute de art. 6739 C.proc.civ., enunţate anterior.. Aşadar, într-o
primă fază, atribuirea bunului are un caracter provizoriu. Tot prin încheierea,
instanţa va stabili şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit
provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezint ă cotele-părţi cuvenite
celorlalţi coproprietari. În continuare, legea reglementează posibilitatea
transformării atribuirii provizorii într-o atribuire definitivă. Astfel, potrivit
art. 67310 alin.2, dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul
depune, în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa,
prin hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. În cazul în care
coproprietarul c ăruia i s-a atribuit provizoriu bunul nu depune în termen sumele
cuvenite celorlalţi coproprietarii, instanţa va putea atribui bunul altui
coproprietar, în condiţiile prezentate anterior. O soluţie de excepţie este cea
prevăzută în alin. 4 art. 67310. La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa,
ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i

8
atribuie bunul direct, prin hot ărârea asupra fondului procesului, stabilind,
totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este
obligat să le plătească. Imposibilitaea partajării în natură poate fi fizică, când
bunul nu este comod partajabil în natură, sau economică, dacă s-ar ajunge la
îmbucătăţirea peste măsură a bunului. Dacă există şi alte bunuri în afară de cel
care nu poate fi împărţit, ceilalţi copărtaşi vor primi partea lor în aceste alte
bunuri, eventual cu sult ă. În cazul construcţiilor, dacă dintr-o eventuală
împărţire ar rezulta părţi care nu sunt apte de a fi locuite sau folosite în scopul
în care au fost construite ori dac ă partajul ar implica modificări în structura
funcţională şi de rezistenţă a imobilului, cu cheltuieli costisitoare sau dacă nu
s-a obţinut autorizaţia pentru aceste lucrări, respectivul imobil trebuie
considerat ca nefiind partajabil în natur ă. Cu toate acestea s-a decis că dacă
toţi copărtaşii sunt de acord cu partajarea în natură a unei construcţii, conform
cu interesele lor, instanţa nu poate refuza aceast ă împărţire, chiar dacă imobilul
s-ar îmbucătăţi peste măsură. Vânzarea bunurilor Vânzarea bunului constituie o
modalitate subsidiar ă, care se poate realiza în două feluri: vânzarea prin bună
învoială şi vânzarea de către executorul judecătoresc. Conform art. 67311 alin.1
C.proc.civ. în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu solicită atribuirea
bunului sau, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul
stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere va
dispune vânzarea bunului, stabilind, totodat ă, dacă vânzarea se va face de către
părţi prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc. Vânzarea bunurilor
reprezint ă modalitatea excepţională de realizare a partajului, întrucât de aceasta
se poate uza numai atunci când partajul nu se poate înfăptui prin celelalte două
modalităţi, fie pentru că bunurile nu pot fi împărţite comod în natură şi nici
atribuite unuia dintre copărtaşi, nici unul nedorind aceasta, fie pentru că toţi
copărtaşii, de comun acord, cer ca bunurile să fie vândute şi apoi împărţit preţul.
În situaţia în care exist ă în masa partajabilă atât bunuri ce pot fi împărţite în
natură, cât şi bunuri ce urmează a fi scoase la vânzare, instanţa nu va pronunţa o
hotărâre separată pentru ceea de a doua, ci o singură hotărâre după ce se
finalizează şi vânzarea. Dispoziţiile legale acordă prioritate vânzării prin bună
învoială faţă de vânzarea prin executorul judecătoresc, în conformitate cu
principiul disponibilit ăţii, care se manifest ă în toată procedura partajului
judiciar, asigurându-se astfel protecţia intereselor părţilor. Dacă s-a dispus prin
încheiere ca vânzarea să se facă de părţi prin bună învoială, instanţa va stabili
şi termenul în care aceasta va fi efectuat ă. Acest termen nu poate fi mai mare de
6 luni şi la împlinirea sa părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării
(art.67311 alin.2). Dacă vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul
de 6 luni, instanţa, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de
executorul judecătoresc (art. 67311 alin.3). Toate aceste încheieri prevăzute în
art. 67311 pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu sunt atacate, acestea nu mai pot
fi supuse apelului odat ă cu hotărârea asupra fondului procesului (art. 67311
alin.4). Executorul judecătoresc va trece la efectuarea vânzării prin licitaţie
publică numai după rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea
bunului (art. 67312 alin.1). În continuare, art. 67312 arată cum se va desfăşura
licitaţia publică. Executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie, care nu
va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile
imobile, termen ce se calculeaz ă de la data primirii încheierii. De asemenea, el
va încuno ştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării. Apoi
executorul va întocmi publicaţia de vânzare, pe care o va afişa cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul fixat pentru licitaţie în cazul vânzării bunurilor mobile şi cu
cel puţin 30 de zile înainte de acest termen, în cazul vânzării unui bun mobil. O
altă manifestare a disponibilit ăţii constă în faptul că propietarii pot conveni ca
vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie.

9
Vânzarea se face în conformitate cu dispoziţiile privind vânzarea la licitaţie a
bunurilor mobile şi imobile. Conform art. 67313, bunurile pentru care nu s-a dispus
vânzarea prin învoială sau prin executor vor putea fi împărţite de instanţă, la
cererea uneia dintre părţi. Sumele depuse de un copărtaş pentru ceilalţi, ca şi
cele rezultate din vânzare vor fi împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui
coproprietar. Asupra cererii de partaj, în toate cazurile, instanţa se va pronunţa
prin hotărâre. Înainte de modificarea procedurii partajului se considera c ă dacă
bunul nu poate fi vândut (neputând fi nici atribuit anterior părţilor), cererea de
partaj se va respinge. Aceast ă soluţie nu era prevăzută expres de lege, însă
rezulta din imposibilitatea partajării bunului şi a realizării împărţelii. Era
posibilă însă introducerea unei noi acţiuni de partaj. În prezent în art. 67314
alin.3 C.proc.civ. se prevede expres c ă în cazul în care împărţeala nu se poate
realiza în nici una din modalit ăţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî
închiderea dosarului. Hotărârea de partaj. Efecte şi executare Hotărârea
judecătorească de partaj este actul jurisdicţional final, prin care se definitiveaz
ă, se desăvârşeşte partajul. Prin acest act de dispoziţie al instanţei, se pune
capăt stării de coproprietate sau indiviziune, încheindu-se litigiul intervenit
între coproprietari sau coindivizari. Această hotărâre este supusă dreptului comun
în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă sau căile de atac. În ceea ce
priveşte cheltuielile de judecat ă, părţile având dublă calitate le vor suporta
împreună. De regulă cheltuielile se compensează, dar trebuie avut ă în vedere şi
cota ce se cuvine fiecărui copărtaş. Dacă însă unul din copărtaşi formulează cereri
care au necesitat cheltuieli deosebite şi care au fost respinse ca nefondate,
respectivele cheltuieli vor fi suportate exclusiv de acea parte. Partajul
succesoral are efect declarativ. Caracterul declarativ al hot ărârii de partaj
înseamnă că se produc efecte retroactiv, fiecare dintre copărtaşi fiind considerat
a fi proprietar pe bunul (bunurile) atribuit prin partaj de la un moment anterior
împărţirii efective prin hot ărâre. Acest moment este diferit după cum suntem în
cazul unui partaj succesoral, partaj de bunuri comune coachizite sau partaj de
bunuri comune ale soţilor, dar de regulă este momentul începerii stării de
proprietate comună. Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu
executoriu, fiind susceptibilă de executare, indiferent dacă în acţiune s-a cerut
sau nu predarea efectivă a bunului (bunurilor) şi chiar dacă instanţa nu a dispus
această predare. În hotărârea de partaj trebuie să se stabilească şi copărtaşii la
care se află bunurile din masa partajabilă. Alte aspecte cum ar fi identitatea
bunului, faptul deţinerii respectivului bun de către un anumit copărtaş împotriva
căruia se îndreaptă executarea etc., se vor soluţiona pe calea contestaţiei la
executare. Dacă însă, bunurile atribuite unui copărtaş sunt deţinute de un terţ,
intrarea copărtaşului în posesia lor nu se poate realiza pe baza hot ărârii de
partaj, fiind necesară introducerea unei acţiuni în revendicare. În aceast ă
situaţie, chiar în timpul judecării acţiunii de partaj, copărtaşii pot cere
introducerea în proces a terţilor ce deţin bunuri din masa partajabilă, pentru ca
hot ărârea de partaj să le fie opozabilă. Executarea hotărârii de partaj cu privire
la predarea bunurilor atribuite fiec ărui copărtaş poate fi cerută în termenul de
prescripţie extinctivă. Partea poate revendica bunurile de la persoana care le
deţine, făcând dovada dreptului de proprietate prin hot ărârea de partaj. Se poate
spune că hotărârea de partaj nu-şi pierde autoritatea de lucru judecat în ceea ce
priveşte calitatea de copărtaşi a părţilor, bunurile ce au făcut parte din masa
partajabilă, cotele fiecărui copărtaş şi atribuirea bunurilor. Cu privire la
prescripţie trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 405 C. proc.civ., introdus
prin O.U.G. nr. 138/2000, conform cărora dreptul de a cere executarea silit ă se
prescrie în termen de 10
3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar în materia acţiunilor reale imobiliare,
termenul de prescripţie este de 10 ani. De asemenea, se prevede că prin împlinirea
termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. În
privinţa executării sultelor, aşa cum am precizat, aceasta se poate obţine tot în
termenul de prescripţie de 3 ani, aici neintervenind efectul declarativ al
partajului, sulta izvorând chiar din hotărârea de partaj.

11