Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept

TEMĂ DE CONTROL
DREPT PROCESUAL CIVIL

Procedura partajului judiciar

Îndrumător: Student: Şortan Mădălina

Conf. Dr. Spinei Sebastian Specializarea: Drept/ID
Centrul: Hunedoara
Anul : IV
 Procedura partajului judiciar

Proprietatea comună cunoaşte două forme, proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea

comună în devălmăşie (art. 632 din noul Cod civil). Prima este la rândul ei de două feluri:
proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară şi proprietate comună pe cote-părţi forţată
şi perpetuă.
Din punct de vedere terminologic, proprietatea comună asupra unui bun singular, individual
se mai numeşte coproprietate, iar dacă poartă asupra unei universalităţi de bunuri - indiviziune.
Partajul reprezintă acea operaţiune juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune sau
coproprietate sau încetează starea de proprietate comună în devălmăşie.
În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi în locul cotei-părţi ideale şi potrivit cu întinderea
acesteia, fiecărui coindivizar sau coproprietar îi revine în proprietate exclusivă un bun sau mai
multe bunuri, determinate în materialitatea lor.
În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi forţată şi perpetuă nu este posibil partajul.
Coproprietarii sau coindivizorii pot împărţi bunul (bunurile) prin partaj voluntar, prin
învoială sau, în măsura în care nu se înţeleg, prin partaj judiciar, adresându-se instanţei judecătoreşti
(art. 670 din noul Cod civil).
Partajul voluntar nu se poate face în absenţa unui copărtaş. Acesta poate să ceară anularea
partajului. De asemenea, dacă partajul s-a făcut fără încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă printre
coproprietari sau coindivizari se află şi un minor, acesta va fi anulat. Minorul devenind major poate
totuşi ratifica acest partaj.
Pentru realizarea partajului voluntar legea nu prevede necesitatea respectării unor condiţii de
formă. Dacă în masa partajabilă se află şi un teren s-a considerat că partajul trebuie să îmbrace
forma înscrisului autentic. Partajul îmbracă forma actului autentic atunci când se realizează în
cadrul procedurii succesorale notariale.
Comoştenitorii pot partaja prin învoială întreaga moştenire sau numai o parte a acesteia,
restul urmând a se împărţi pe calea partajului judiciar şi, mai mult, s-a decis că instanţa poate fi
sesizată chiar pe calea unei acţiuni în constatare, care să privească numai aspecte în legătură cu care
copărtaşii nu se înţeleg, după care să se revină la notariat pentru finalizarea împărţelii.
Printr-un partaj voluntar este posibilă dobândirea de către unii dintre moştenitori a nudei
proprietăţi, iar de către alţii a dreptului de uzufruct. În materie de moştenire, partajul nejudiciar mai
poate lua forma partajului de ascendent, care reprezintă un act juridic între vii sau mortis causa prin
care un ascendent împarte bunurile care îi aparţine, între moştenitori. Astfel moştenirea se transmite
succesorilor împărţită, conform voinţei ascendentului, iar între moştenitori apar raporturi de
împărţeală, deşi n-au participat la actul propriu-zis de împărţeală.
Partajul voluntar poate fi întâlnit şi în cazul bunurilor comune ale soţilor la desfacerea
căsătoriei. Trebuie avute în vedere dispoziţiile cuprinse în noul Cod civil privitoare la regimul
comunităţii legale.
În timpul acţiunii de divorţ, soţii pot merge la un partaj voluntar al bunurilor comune, fie în
faţa instanţei, fie în faţa notarului public. Desigur, acţiunea de partaj a bunurilor comune ale soţilor
se poate introduce şi după pronunţarea divorţului.
Prin învoială soţii pot determina în natură bunurile ce vor reveni fiecăruia sau pot determina
doar întinderea drepturilor fiecăruia asupra bunurilor comune. De asemenea, pot conveni ca după
divorţ să folosească împreună bunurile comune, în coproprietate, dar trebuie determinate cotele,
întrucât starea de devălmăşie nu poate subzista. În acest sens pot introduce acţiune în constatare.
În situaţia în care se realizează un partaj voluntar, instanţa nu mai poate face o nouă
împărţeală.
Partajul voluntar se poate realiza în toate cazurile de proprietate comună, cu excepţia
situaţiilor în care partajul judiciar este obligatoriu. Aşa cum am arătat, în situaţia în care părţile nu
se înţeleg pentru un partaj voluntar, se vor adresa instanţei judecătoreşti, realizându-se un partaj
judiciar.
Pornind de la conceptul de împărţeală, s-a apreciat că acesta nu trebuie privit doar ca o
simplă operaţie în cadrul căreia se realizează o transformare a dreptului indiviz în drepturi divize şi
exclusive. În ambele modalităţi în care se poate realiza - convenţional sau judiciar - este necesară
respectarea anumitor condiţii, însă, partajul judiciar trebuie să respecte şi anumite reguli de
procedură,care îi dau un specific aparte. Astfel, prin procedura împărţelilor judiciare sau a partajului
se înţelege ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării
cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune.
Uneori partajul voluntar este ţinut de îndeplinirea unor condiţii. Astfel, conform art. 674 din
noul Cod civil, dacă printre proprietarii comuni se găsesc şi persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul voluntar va putea fi făcut numai cu
autorizarea instanţei de tutelă şi a ocrotitorului legal.
Partajul judiciar este reglementat în Codul de procedură civilă, în Capitolul VII 1 , intitulat
"Procedura împărţelii judiciare" (art. 673 1 - 673 14 ), introdus prin Ordonanţa de urgenţă
nr.138/2000, care a abrogat Decretul - lege nr.603/1943 pentru simplificarea procedurii împărţelilor
judiciare.
Şi noul Cod civil conţine o serie de dispoziţii privitoare la partaj, cuprinse în art. 669-686.
Codul civil reglementează de asemenea, şi o serie de aspecte conexe partajului.
Aceste norme juridice se aplică partajului judiciar indiferent dacă acesta priveşte o
indiviziune, coproprietate sau proprietatea comună în devălmăşie a soţilor.
Din acest motiv, în continuare, vorbind de partaj, vom folosi termenul de indiviziune în sens
larg, care acoperă toate cele trei forme ale proprietăţii comune. Partajul judiciar nu se aplică în
situaţia, dizolvării şi lichidării societăţilor.
În fine, trebuie precizat că partajul judiciar, ca o cale de ieşire din indiviziune, poate fi cerut
fie pe cale principală, fie pe cale accesorie (de exemplu în procesul de divorţ) sau pe cale
incidentală (de exemplu, în cadrul contestaţiei la executare).
Cu privire la caracterul acţiunii de partaj, au fost exprimate mai multe opinii, susţinându-se
că ar fi personală, reală sau mixtă. Practica este în sensul calificării sale ca acţiune complexă, cu
caracter patrimonial.
Acţiunea de partaj ste imprescriptibilă. Astfel, potrivit art. 669 din noul Cod civil, încetarea
coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, cu excepţia cazurilor în care partajul a fost
suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească (în acest sens, art. 672 şi art. 673 din
noul Cod civil).

Sesizarea instanţei
Instanţa competentă
În acţiunea de partaj, competentă din punct de vedere material este judecătoria în primă
instanţă, indiferent de felul şi valoarea obiectului partajului.
Dacă împărţirea bunurilor comune ale soţilor se cere odată cu desfacerea căsătoriei, prin
aceeaşi acţiune, competentă să judece va fi instanţa investită cu judecarea acţiunii principale.
Pentru stabilirea competenţei teritoriale, în acţiunea de partaj, trebuie diferenţiat între felul
partajului, respectiv, partaj succesoral, partaj al bunurilor comune ale soţilor sau partaj al bunurilor
dobândite prin coachiziţie, coposesie etc.
În cazul partajului succesoral, competenţa teritorială aparţine instanţei de la ultimul
domiciliu al defunctului, conform art. 14 C. proc. civ. Aceasta este un caz de competenţă exclusivă
(excepţională) a instanţei, reglementat prin norme imperative şi se aplică chiar dacă în masa
succesorală se află şi bunuri imobile situate în raza teritorială a altei instanţe decât cea de la
domiciliul defunctului.
În al doilea caz, partajul bunurilor comune al soţilor, instanţa competentă se va determina în
raport de calea procesuală aleasă de reclamant.
Astfel dacă partajul se cere pe cale accesorie, în cadrul acţiunii de divorţ, competenţa
aparţine instanţei învestită şi competentă să judece desfacerea căsătoriei, conform art. 17 C. proc.
civ. Aceasta chiar dacă în masa bunurilor se află şi nu imobil situat în raza altei instanţe.
Dacă partajul bunurilor comune ale soţilor se solicită prin acţiune separată, competenţa
teritorială se stabileşte după regulile de drept comun. Aşadar, dacă masa de împărţit cuprinde numai
bunuri mobile, competentă va fi instanţa de la domiciliul pârâtului, iar dacă există şi un imobil,
competenţa va aparţine instanţei în a cărui rază teritorială se află bunul imobil conform art. 13 C.
proc. civ.
Nu poate fi acceptată soluţia determinării competenţei instanţei de partaj în aceste ultime
cazuri, în raport de art. 607 C. proc. civ., care se aplică numai pentru stabilirea competenţei instanţei
pentru desfacerea căsătoriei.
În cazul bunurilor coachizite sau în alte cazuri, competenţa de judecare a acţiunii de partaj se
stabileşte în raport de faptul existenţei sau inexistenţei printre acestea a unor bunuri imobile,
respectiv în raport de art. 5 sau art. 13 C. proc. civ.
Participanţii la partaj
Specific acţiunii de partaj este faptul că fiecare parte este în acelaşi timp reclamant şi pârât,
partajul dând naştere la o judecată dublă (duplex judicium). Astfel pârâtul poate obţine şi el
condamnarea reclamantului, chiar şi fără să fi făcut cerere reconvenţională. Acest fapt are implicaţie
în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată, care, în principiu, vor fi compensate.
Legitimare procesuală activă are oricare dintre coindivizari.
De aici rezultă o serie de consecinţe de ordin practic, printre care şi faptul că odată învestită,
instanţa trebuie să realizeze împărţeala, pârâtul, în principiu, neputându-se opune la admiterea
acţiunii de partaj. Reclamantul, care introduce cererea de chemare în judecată pentru partaj, va
trebui să cheme în judecată pe toţi ceilalţi coindivizari, în calitate de pârâţi, altfel împărţeala este
nulă. Cel lipsă poate formula oricând acţiune de partaj, hotărârea pronunţată în lipsa lui nefiindu-i
opozabilă.
Nulitatea poate fi invocată numai prin intermediul căilor de atac şi nu printr-o acţiune în
anulare.
De asemenea moştenitorul care nu a participat la împărţirea bunurilor succesorale în primă
instanţă, nefiind introdus în proces, dar deţine bunuri succesorale poate invoca inopozabilitatea
hotărârii pe calea contestaţiei la executare.
În cazul comunităţii de bunuri a soţilor, dacă s-a dispus confiscarea averii unuia dintre soţi,
statul se substituie în drepturile soţului condamnat, partajul putând fi solicitat atât de stat, cât şi de
celălalt soţ.
Partajul poate fi solicitat, în afară de copărtaşi şi la succesorii lor în drepturi şi de creditorii
personali ai copărtaşilor sau de creditorii succesiunii.
Faţă de dispoziţiile art.673 7 C.proc.civ. şi ale art.50 alin.2 C.proc.civ. intervenţia principală
se poate face până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
În prezent, art.673 7 C.proc.civ. prevede posibilitatea pronunţării unei noi încheieri de
admitere în principiu în cazul în care mai înainte de pronunţarea hotărârii se constată că există şi alţi
coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii.
Dacă bunurile ce se solicită a fi împărţite se află în posesia sau detenţia unui terţ, acesta
trebuie introdus în proces, pentru ca hotărârea ce se va pronunţa în proces să-i fie opozabilă.
În privinţa capacităţii de a cere împărţeala, deşi partajul nu are caracter translativ, ci
declarativ, totuşi datorită importanţei sale cu privire la patrimoniile copărtaşilor, s-a considerat că
este necesară capacitatea deplină de exerciţiu. Practic sub aspectul capacităţii partajul a fost asimilat
unui act translativ.

Cererea de chemare în judecată

 Potrivit art. 673 2 C.proc.civ. reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care
urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse
împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le
administrează.
Astfel, cererea de partaj trebuie să cuprindă elementele cerute în general pentru orice cerere
de chemare în judecată, iar în cazul partajului succesoral, trebuie să cuprindă şi numele defunctului,
averea rămasă de la acesta, inclusiv bunurile supuse raportului sau reducţiunii, numele şi calitatea
celor îndreptăţiţi la moştenire şi cota-parte ce revine fiecăruia, precum şi datoriile sau creanţele
moştenitorilor faţă de defunct.
Dacă indiviziunea rezultă din alte cauze decât succesiunea, în cererea de partaj se vor arăta
bunurile de împărţit, titlul în baza căruia s-a născut starea de indiviziune, cotele-părţi cuvenite
fiecărui copărtaş şi părţile.
În cazul partajului bunurilor comune ale soţilor se va indica şi cota de contribuţie la
dobândirea lor.
În cazul partajului succesoral, judecata cererilor accesorii privind aducerea la masa
succesorală a altor bunuri ale defunctului, a fructelor acestora, a datoriilor şi sarcinilor succesiunii,
se va face împreună cu soluţionarea cererii de partaj, nefiind posibilă disjungerea. Aceste pretenţii
se judecă împreună cu cererea de partaj, fie că sunt formulate pe calea unei cereri reconvenţionale,
fie printr-o cerere separată ce a fost conexată cu cererea de partaj.
Prin cererea de partaj sau separat de acestea se poate solicita şi luarea măsurii asigurătorii a
sechestrului judiciar, dacă se dovedeşte că aceasta este utilă pentru părţi şi că este instituită în
scopul înlesnirii efectuării actelor de conservare sau administrare a bunurilor asupra cărora poartă.
Simpla existenţă a procesului de partaj nu justifică luarea acestei măsuri.
Cu privire la timbrarea cererii de partaj judiciar, Legea nr. 146/1997 prevede o taxă de
3% din valoarea masei partajabile. Separat de această taxă dacă părţile contestă bunurile de împărţit,
valoarea acestora sau drepturile coproprietarilor, taxa judiciară de timbru se datorează la valoarea
contestată. La acestea se adaugă timbrul judiciar.
În situaţia în care reclamantul nu este de acord, nu acceptă contestaţia pârâtului, acţiunea
introductivă dobândeşte caracterul unei acţiuni în revendicare pentru ceea ce se contestă şi prin
urmare reclamantul va trebui ca pe lângă taxa fixă, să timbreze la valoarea bunurilor contestate.
Taxa se va plăti însă numai proporţional cu ceea ce se cuvine din bunurile contestate şi nu în
raport de valoarea întregii mase contestate.
Acţiunea de partaj este imprescribilă extinctiv. Aşadar, cererea de partaj poate fi introdusă
oricând, împotriva ei putându-se opune doar prescripţia achizitivă, dacă posesia unuia dintre
coindivizari întruneşte condiţiile legale sau intervenţia unui partaj voluntar (art. 675 C. civ.).
Caracterul imprescriptibil al acţiunii de partaj priveşte orice fel de proprietate comună,
indiferent de izvorul ei.
S-a decis că şi cererea pentru împărţirea fructelor produse de bunul proprietate comună este
imprescriptibilă.
Însă, unele cereri care se formulează şi se valorifică în procesul de partaj sunt supuse
prescripţiei extinctive: cererea pentru reducţiunea liberalităţilor, cererea de raport a donaţiilor,
cererea pentru lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului între moştenitori. Cu privire la
aceste aspecte, instanţa este obligată să verifice din oficiu dacă a intervenit prescripţia.
Procedura partajului
Judecarea cererii de partaj
Procesul de partaj cuprinde, de regulă, două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-
zis.
În primul rând trebuie subliniată obligaţia instanţei ca, din oficiu, la prima zi de înfăţişare,
dacă părţile sunt prezente, să le ia acestora declaraţii cu privire la fiecare din bunurile supuse
împărţelii şi să ia act, dacă este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa
bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art.673 3 C.proc.civ.).
În al doilea rând, judecătorul este obligat să stăruie, în tot cursul procesului ca părţile să
împartă bunurile prin bună învoială (art.673 4 alin.1).
Conform alineatului 2 al aceluiaşi articol, dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la
împărţirea bunurilor, instanţa va hotărâ potrivit acestei învoieli. Aceste texte legale reprezintă o
consacrare expresă a principiului disponibilităţii în materia partajului, accentuat însă de rolul activ
al judecătorului.
De asemenea, dispoziţiile legale permit ca împărţeala să se poată face prin acordul părţilor
şi dacă printre acestea se află minori sau persoane puse sub interdicţie, dar numai cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Împărţirea prin învoiala părţilor poate privi toate bunurile sau numai o parte din acestea,
astfel încât împărţeala poate avea şi un caracter parţial. Cu alte cuvinte, tranzacţia părţilor poate
viza doar o parte a bunurilor supuse partajului.
În acest caz instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială,
continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 673 4 alin.3).
Cu privire la această hotărâre se face trimitere la dispoziţiile art. 271-273 C.proc.civ., din
materia tranzacţiei judiciare. Astfel, hotărârea parţială care consfinţeîte învoiala părţilor se dă fără
drept de apel.
Hotărârile parţiale pronunţate în materia partajului sunt executorii de drept, încadrându-se în
dispoziţiile art. 278 C.proc.civ., din aceleaşi raţiuni pentru care sunt incluse aici şi hotărârile
pronunţate în baza art. 270 C.proc.civ. şi aceasta, chiar dacă textul legal din materia partajului nu
face trimitere şi la art. 270 C.proc.civ.
Conform art. 673 5 alin.1 C.proc.civ. dacă părţile nu se învoiesc asupra împărţelii, procesul
va continua, instanţa stabilind bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se
cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au
unii faţă de alţii. În cazul partajului succesoral se vor mai stabili datoriile moştenirii, datoriile şi
creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.
Cu privire la împărţeala propriu-zisă dispoziţiile legale consacră expres principiul împărţirii
în natură (art.673 5 alin.2). Instanţa va proceda la formarea loturilor şi la atribuirea lor. Dacă acestea
nu sunt egale ca valoare, se vor întregi printr-o sumă de bani.
Admiterea în principiu
În cazul în care instanţa consideră că este necesară pronunţarea unei încheieri de admitere în
principiu şi deci parcurgerea celor două etape, va admite mai întâi cererea în principiu, printr-o
încheiere.
Mai exact, conform art.673 6 alin.1 C.proc.civ., dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţii de măsurare, evaluare sau altele asemănătoare, iar instanţa nu are date suficiente pentru
acestea, se va pronunţa o încheiere ce va cuprinde elementele prevăzute în art.673 5 alin.1,
prezentate
anterior.
Altfel spus, dacă judecătorul nu poate alcătui direct loturile, aşa cum am arătat, va fi
necesară pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu.
Cu privire la această încheiere se va întocmi minuta, conform dispoziţiilor în materie,
cuprinse în art. 278 C.proc.civ.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea
loturilor.
Această încheiere are caracter interlocutoriu, legând instanţa, întrucât fără a hotărî în
totalitate asupra pricinii, pregăteşte, anticipează soluţia finală.
Conform art. 673 7 , "în cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 673 6
alin.1, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi
coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la
aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da
o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise".
Acelaşi articol mai cuprinde un caz de manifestare a înţelegerii părţilor în procesul de partaj:
printr-o astfel de încheiere nouă instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să
scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
Potrivit art. 673 6 alin.1 C.proc.civ. care face trimitere la art. 673 5, încheierea de admitere
va
constata:
a) calitatea de copărtaşi a părţilor, respectiv identitatea între părţile din proces şi titularii
dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse partajului;
b) cota-parte ce se cuvine copărtaşilor. Această cotă-parte este ideală, nefiind stabilite şi
loturile ce se cuvin fiecărui copărtaş. Specific pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor este
faptul că mai înainte de a se stabili cotele fiecăruia se va determina contribuţia soţilor la dobândirea
bunurilor comune. Cotele se vor stabili în raport cu toate bunurile; şi
c) masa bunurilor supuse împărţelii, creanţele născute din proprietatea comună iar în cazul
partajului succesoral se vor preciza şi datoriile şi creanţele succesorilor faţă de defunct, precum şi
sarcinile moştenirii.
Prin încheierea de admitere în principiu instanţa poate admite în totalitate sau în parte
acţiunea de partaj, pronunţându-se şi asupra unei eventuale cereri reconvenţionale şi dispune ieşirea
din indiviziune, în cotele cuvenite fiecărui copărtaş.
Aşa cum am arătat, potrivit art.673 6 alin.1 C.proc.civ., prin încheierea de admitere în
principiu instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Alin.2 al art. 673 6 C.proc.civ. arată elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de
expertiză: evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, indicarea posibilităţii partajării
comode a bunurilor în natură, modul în care aceasta se face şi propunerea loturilor ce urmează a fi
atribuite.
Această primă etapă care se finalizează cu pronunţarea unei încheieri de admitere în
principiu se derulează conform dreptului comun, cu administrarea de probe şi dezbateri
contradictorii.
Prin urmare, încheierea de admitere în principiu trebuie motivată şi semnată de judecător şi
de grefier.
Dacă încheierea de admitere în principiu nu se pronunţă la termenul când a avut loc
judecata, ca şi în cazul oricărei hotărâri, trebuie să existe o încheiere de dezbateri.
Potrivit art. 673 8 C.proc.civ. atât încheierile prevăzute de art.673 6 alin.1 (încheierea de
admitere în principiu), cât şi cele prevăzute de art. 673 7 (o nouă încheiere de admitere în principiu),
pot fi atacate cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca
şi hotărârea dată asupra fondului procesului.
Rezolvând problemele esenţiale ale fondului pricinii, încheierea de admitere în principiu
este
obligatorie pentru instanţă şi pentru părţi, constituind o parte integrantă a hotărârii ce se va
pronunţa. Mai mult, se poate considera că are caracterul unei hotărâri de fond.
Dacă încheierea de admitere în principiu cuprinde erori materiale, poate fi îndreptată potrivit
art. 281 C. proc. civ.
Partajul propriu-zis
De o mare importanţă în procesul de partaj este realizarea propriu-zisă a împărţelii, scop în
care instanţa va trebui să procedeze la formarea şi atribuirea loturilor.
Principiul în această materie este, aşa cum am arătat, partajarea bunurilor în natură (art. 673 5
alin.2).
Potrivit art. 673 5 alin. 2 instanţa va proceda singură la formarea loturilor şi la atribuirea lor,
ori, dacă pentru aceasta sunt necesare operaţii de măsurătoare sau evaluare, pronunţând încheierea
de admitere în principiu, va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor (art. 673 6
alin.1).
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va
indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce
urmează a fi atribuite.
Dacă loturile nu sunt egale ca valoare, ele se vor întregi printr-o sumă de bani.
Potrivit art. 673 9 C.proc.civ. la formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama, după
caz, şi de acordul părţilor, de mărimea cotei - părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de
împărţit, de natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, de faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a se cere partajul, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele
asemenea.
Aceste criterii trebuie avute în vedere şi de către expert cu prilejul propunerilor de lotizare şi
atribuire a loturilor.
Pentru o împărţire corectă a bunurilor ce formează masa de împărţit este foarte importantă
stabilirea valorii lor. Legea nu determină, în concret criterii de evaluare a bunurilor ce formează
obiectul partajului.
În legătură cu acest aspect în practica judiciară s-a arătat că dacă nu există un acord al
părţilor cu privire la valoarea bunurilor ce vor fi împărţite, judecătorul va trebui să explice părţilor
ce consecinţe decurg din neluarea în calcul a valorii de circulaţie a bunurilor, iar la cerere, se vor
administra toate probele necesare stabilirii acestei valori.
Determinarea valorii bunurilor supuse partajului se face, de regulă, prin expertiză. La
evaluarea bunurilor expertul va trebui să ţină seama de valoarea reală a acestora la data efectuării
partajului.
Dacă părţile stabilesc de comun acord valoarea sau dacă pârâtul nu contestă valoarea
stabilită prin expertiză, instanţa va lua în considerare, la pronunţarea hotărârii, valoarea astfel
stabilită.
Evaluarea bunurilor se face, de regulă, în raport cu valoarea de circulaţie de la data
partajului, pentru a se asigura egalitatea părţilor.
În cazul în care în apel se efectuează o nouă expertiză, instanţa va ţine seama de noua
valoare stabilită prin aceasta.
Modalităţile de realizare a partajului
Din prevederile art. 673 10 rezultă că modalităţile de realizare a partajului sunt: partajul în
natură, atribuirea întregului bun unui copărtaş şi vânzarea bunurilor. O dispoziţie similară este
cuprinsă şi în art. 676 din noul Cod civil.
Partajul în natură
Partajul în natură reprezintă regula, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate,
precum şi din necesitatea respectării efectului declarativ al partajului.
Aşadar partajul trebuie să conducă la dobândirea, de către fiecare dintre copărtaşi dacă este
posibil, tot a unui drept de proprietate, dar proprietate exclusivă, neexistând nici o raţiune pentru
modificarea acestui drept, dându-i-se un alt conţinut. Această regulă trebuie aplicată chiar şi în
cazul în care partajul priveşte o singură locuinţă, dacă împărţirea în natură este posibilă.
Doar în situaţia în care nu este posibilă atribuirea pentru fiecare copărtaş a unei părţi din bun
sau a unor bunuri de aceeaşi natură şi valoare, se vor compensa în bani drepturile reale ale unora
dintre ei.
Practic unul sau unii dintre copărtaşi vor primi echivalentul bănesc al cotei lor, însă aceasta
numai în subsidiar faţă de partajarea în natură.
Aşadar, atâta timp cât este posibil să se dea fiecărui copărtaş bunuri în aceeaşi cantitate şi
aceeaşi natură şi valoare, este inadmisibil ca fără consimţământul părţilor, să se atribuie unuia dintre
copărtaşi toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li se cuvine.
În primul rând partajarea se va face în natură şi numai în situaţia în care aceasta nu este
posibilă, împărţirea se va face prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi sau prin vânzarea prin
bună învoială ori la licitaţie publică.
Partajul în natură reprezintă repartizarea concretă a bunurilor, în materialitatea lor.
De asemenea, în literatura de specialitate, se arată că partajul trebuie să realizeze şi un
echilibru moral al copărtaşilor, precum şi realizarea unor interese generale.
În cazul unei construcţii, dacă copărtaşii cer împărţirea în natură, instanţa trebuie să formeze
loturile în aşa fel încât fiecare parte atribuită să fie aptă de a fi locuită sau folosită în scopul în care a
fost construită.
Partajarea în natură poate fi realizată chiar dacă pentru amenajarea locuinţei sunt necesare
unele lucrări necostisitoare, cu condiţia de a fi obţinut autorizarea necesară.
În acest sens, dacă partajarea în natură este posibilă, s-a decis că nu se va putea recurge la o
altă modalitate de partajare, fără consimţământul copărtaşilor chiar dacă loturile atribuite în natură
ar fi inegale.
În acest caz, inegalitatea valorică dintre loturi se completează prin sume de bani, numite
sulte. Sulta trebuie divizată între părţi, conform cu cotele fiecăreia, neadmiţându-se obligarea unora
în solidar la plata ei.
Trebuie precizat că executarea silită a sultei, pe baza hotărârii pronunţate în partaj se poate
obţine numai în termenul de prescripţie de 3 ani, aceasta nefiind supusă efectului declarativ al
partajului, deoarece izvorăşte chiar din hotărârea de partaj.
Datorită devalorizării monedei, cauzată de inflaţie, se admite şi posibilitatea reactualizării
sumei de bani ce constituie sulta.
Instanţa (respectiv expertul) va proceda la alcătuirea loturilor în prezenţa părţilor, urmărind
de a asigura egalitatea în natură şi valoare.
În practică s-au determinat o serie de criterii de care instanţa trebuie să ţină seama în
realizarea partajului, astfel încât să nu se nesocotească drepturile sau nevoile copărtaşilor, iar
partajul să fie echitabil.
Printre aceste criterii se pot enumera, cu titlu exemplificativ: cota-parte a fiecărui copărtaş,
natura bunului, posibilitatea valorificării sale din punct de vedere economic, folosirea bunului un
timp mai îndelungat de către o parte, îmbunătăţirile aduse de un copărtaş, posibilitatea de a plăti
sulta etc.
S-a decis că locuinţa supusă partajului poate fi atribuită unui copărtaş chiar dacă acesta mai
are în proprietate o locuinţă sau dacă acesta nu are domiciliul în localitatea în care este situat
respectivul imobil.
În principiu faptul că un copărtaş are o cotă mai mică decât celălalt, nu înseamnă că instanţa
nu îi poate atribui lui bunul imobil, dacă acesta nu are o altă locuinţă şi dovedeşte că a folosit
imobilul pentru el şi pentru familia lui.
În toate aceste cazuri, instanţa este obligată să examineze condiţiile concrete ale fiecărui
copărtaş şi să indice criteriile pe care le-a avut în vedere la atribuirea bunurilor.
În sensul celor arătate mai sus, în practică se recurgea, în mod justificat, la metoda atribuirii,
numai astfel putându-se ţine seama de criteriile arătate şi de interesele copărtaşilor, precum şi ale
terţilor dobânditori de bună credinţă. Trebuie avută în vedere şi această ultimă situaţie, întrucât,
după cum se cunoaşte, vânzarea unui bun din masa bunurilor comune de către unul din coproprietari
sau coindivizari este supusă condiţiei rezolutorii ca acel bun să cadă în lotul vânzătorului. Astfel,
dacă bunul este atribuit prin partaj altui copărtaş decât cel care l-a vândut, vânzarea este nulă, fiind
făcută de un neproprietar. De aceea, pentru a evita o asemenea soluţie, este indicat ca bunul să fie
inclus în lotul copărtaşului care l-a vândut.
Atribuirea bunului unui copărtaş
În reglementarea actuală, conform dispoziţiilor art. 673 10 alin.1 C.proc.civ., în cazul în care
împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere imprtantă a valorii acestuia
ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari,
instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun.
Dacă atribuirea bunului este solicitată de mai mulţi copărtaşi instanţa va ţine seama de
criteriile prevăzute de art. 673 9 C.proc.civ., enunţate anterior . .
Aşadar, într-o primă fază, atribuirea bunului are un caracter provizoriu. Tot prin încheierea,
instanţa va stabili şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat
să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.
În continuare, legea reglementează posibilitatea transformării atribuirii provizorii într-o
atribuire definitivă. Astfel, potrivit art. 673 10 alin.2, dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit
provizoriu bunul depune, în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin
hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. În cazul în care coproprietarul căruia i s-a
atribuit provizoriu bunul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietarii, instanţa va
putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile prezentate anterior.
O soluţie de excepţie este cea prevăzută în alin. 4 art. 673 10 . La cererea unuia dintre
coproprietari, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i
atribuie bunul direct, prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se
cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.
Imposibilitaea partajării în natură poate fi fizică, când bunul nu este comod partajabil în
natură, sau economică, dacă s-ar ajunge la îmbucătăţirea peste măsură a bunului.
Dacă există şi alte bunuri în afară de cel care nu poate fi împărţit, ceilalţi copărtaşi vor primi
partea lor în aceste alte bunuri, eventual cu sultă.
În cazul construcţiilor, dacă dintr-o eventuală împărţire ar rezulta părţi care nu sunt apte de a
fi locuite sau folosite în scopul în care au fost construite ori dacă partajul ar implica modificări în
structura funcţională şi de rezistenţă a imobilului, cu cheltuieli costisitoare sau dacă nu s-a obţinut
autorizaţia pentru aceste lucrări, respectivul imobil trebuie considerat ca nefiind partajabil în natură.
Cu toate acestea s-a decis că dacă toţi copărtaşii sunt de acord cu partajarea în natură a unei
construcţii, conform cu interesele lor, instanţa nu poate refuza această împărţire, chiar dacă imobilul
s-ar îmbucătăţi peste măsură.
Vânzarea bunurilor
Vânzarea bunului constituie o modalitate subsidiară, care se poate realiza în două feluri:
vânzarea prin bună învoială şi vânzarea de către executorul judecătoresc.
Conform art. 673 11 alin.1 C.proc.civ. în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu
solicită atribuirea bunului sau, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul
stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere va dispune vânzarea
bunului, stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială, ori de către
executorul judecătoresc.
Vânzarea bunurilor reprezintă modalitatea excepţională de realizare a partajului, întrucât de
aceasta se poate uza numai atunci când partajul nu se poate înfăptui prin celelalte două modalităţi,
fie pentru că bunurile nu pot fi împărţite comod în natură şi nici atribuite unuia dintre copărtaşi, nici
unul nedorind aceasta, fie pentru că toţi copărtaşii, de comun acord, cer ca bunurile să fie vândute şi
apoi împărţit preţul.
În situaţia în care există în masa partajabilă atât bunuri ce pot fi împărţite în natură, cât şi
bunuri ce urmează a fi scoase la vânzare, instanţa nu va pronunţa o hotărâre separată pentru ceea de
a doua, ci o singură hotărâre după ce se finalizează şi vânzarea.
Dispoziţiile legale acordă prioritate vânzării prin bună învoială faţă de vânzarea prin
executorul judecătoresc, în conformitate cu principiul disponibilităţii, care se manifestă în toată
procedura partajului judiciar, asigurându-se astfel protecţia intereselor părţilor.
Dacă s-a dispus prin încheiere ca vânzarea să se facă de părţi prin bună învoială, instanţa va
stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată. Acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni şi la
împlinirea sa părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării (art.673 11 alin.2).
Dacă vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul de 6 luni, instanţa, prin
încheiere, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc (art. 673 11 alin.3).
Toate aceste încheieri prevăzute în art. 673 11 pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu sunt
atacate, acestea nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului (art.
673 11 alin.4).
Executorul judecătoresc va trece la efectuarea vânzării prin licitaţie publică numai după
rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului (art. 673 12 alin.1).
În continuare, art. 673 12 arată cum se va desfăşura licitaţia publică.
Executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile
pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, termen ce se calculează de la data
primirii încheierii. De asemenea, el va încunoştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării.
Apoi executorul va întocmi publicaţia de vânzare, pe care o va afişa cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul fixat pentru licitaţie în cazul vânzării bunurilor mobile şi cu cel puţin 30 de zile
înainte de acest termen, în cazul vânzării unui bun mobil.
O altă manifestare a disponibilităţii constă în faptul că propietarii pot conveni ca vânzarea
bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie.
Vânzarea se face în conformitate cu dispoziţiile privind vânzarea la licitaţie a bunurilor
mobile şi imobile.
Conform art. 673 13 , bunurile pentru care nu s-a dispus vânzarea prin învoială sau prin
executor vor putea fi împărţite de instanţă, la cererea uneia dintre părţi.
Sumele depuse de un copărtaş pentru ceilalţi, ca şi cele rezultate din vânzare vor fi împărţite
de instanţă potrivit dreptului fiecărui coproprietar.
Asupra cererii de partaj, în toate cazurile, instanţa se va pronunţa prin hotărâre.
Înainte de modificarea procedurii partajului se considera că dacă bunul nu poate fi vândut
(neputând fi nici atribuit anterior părţilor), cererea de partaj se va respinge. Această soluţie nu era
prevăzută expres de lege, însă rezulta din imposibilitatea partajării bunului şi a realizării împărţelii.
Era posibilă însă introducerea unei noi acţiuni de partaj.
În prezent în art. 673 14 alin.3 C.proc.civ. se prevede expres că în cazul în care împărţeala
nu se poate realiza în nici una din modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea
dosarului.
Hotărârea de partaj. Efecte şi executare
Hotărârea judecătorească de partaj este actul jurisdicţional final, prin care se definitivează,
se desăvârşeşte partajul. Prin acest act de dispoziţie al instanţei, se pune capăt stării de coproprietate
sau indiviziune, încheindu-se litigiul intervenit între coproprietari sau coindivizari.
Această hotărâre este supusă dreptului comun în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de
formă sau căile de atac.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, părţile având dublă calitate le vor suporta
împreună. De regulă cheltuielile se compensează, dar trebuie avută în vedere şi cota ce se cuvine
fiecărui copărtaş. Dacă însă unul din copărtaşi formulează cereri care au necesitat cheltuieli
deosebite şi care au fost respinse ca nefondate, respectivele cheltuieli vor fi suportate exclusiv de
acea parte.
Partajul succesoral are efect declarativ.
Caracterul declarativ al hotărârii de partaj înseamnă că se produc efecte retroactiv, fiecare
dintre copărtaşi fiind considerat a fi proprietar pe bunul (bunurile) atribuit prin partaj de la un
moment anterior împărţirii efective prin hotărâre. Acest moment este diferit după cum suntem în
cazul unui partaj succesoral, partaj de bunuri comune coachizite sau partaj de bunuri comune ale
soţilor, dar de regulă este momentul începerii stării de proprietate comună.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu, fiind susceptibilă de
executare, indiferent dacă în acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunului (bunurilor) şi chiar
dacă instanţa nu a dispus această predare.
În hotărârea de partaj trebuie să se stabilească şi copărtaşii la care se află bunurile din masa
partajabilă.
Alte aspecte cum ar fi identitatea bunului, faptul deţinerii respectivului bun de către un
anumit copărtaş împotriva căruia se îndreaptă executarea etc., se vor soluţiona pe calea contestaţiei
la executare.
Dacă însă, bunurile atribuite unui copărtaş sunt deţinute de un terţ, intrarea copărtaşului în
posesia lor nu se poate realiza pe baza hotărârii de partaj, fiind necesară introducerea unei acţiuni în
revendicare. În această situaţie, chiar în timpul judecării acţiunii de partaj, copărtaşii pot cere
introducerea în proces a terţilor ce deţin bunuri din masa partajabilă, pentru ca hotărârea de partaj să
le fie opozabilă.
Executarea hotărârii de partaj cu privire la predarea bunurilor atribuite fiecărui copărtaş
poate fi cerută în termenul de prescripţie extinctivă.
Partea poate revendica bunurile de la persoana care le deţine, făcând dovada dreptului de
proprietate prin hotărârea de partaj. Se poate spune că hotărârea de partaj nu-şi pierde autoritatea de
lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea de copărtaşi a părţilor, bunurile ce au făcut parte din masa
partajabilă, cotele fiecărui copărtaş şi atribuirea bunurilor.
Cu privire la prescripţie trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 405 C. proc.civ., introdus
prin O.U.G. nr. 138/2000, conform cărora dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de
3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie
este de 10 ani. De asemenea, se prevede că prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu
executoriu îşi pierde puterea executorie.
În privinţa executării sultelor, aşa cum am precizat, aceasta se poate obţine tot în termenul
de prescripţie de 3 ani, aici neintervenind efectul declarativ al partajului, sulta izvorând chiar din
hotărârea de partaj.