Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ȘI DREPT
Specializarea: MASTER“CARIERE JURIDICE”
REFERAT LA DISCIPLINA
DREPT IMOBILIAR
TEMA: APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE.
ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
Studenta:
Constantin Diana Elena
Grupa 1, Anul I
2018
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE.
ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
a) acţiunea în revendicare este o acţiune reală, având acest caracter imprimat de însăşi
natura dreptului de proprietate care este dreptul real cel mai complet. Este reală că poate fi
introdusă împotiva oricărei persoane care a încălcat dreptul de proprietate şi este legată în
mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă. Caracterul real al acţiunii în revendicare
subzistă atâta timp cât există posibilitatea de readucere a bunului în patrimoniul
revendicantului, în natură. Dacă bunul a fost distrus sau a pierit, din cauze imputabile
pârâtului, sau a fost dobândit de un terţ în mod irevocabil, acţiunea devine personală şi se
transformă într-una de despăgubiri.
b) acţiunea în revendicare are caracter petitoriu, întru-cât pune în discuţie însuşi dreptul
de proprietate. În atare situaţie reclamantul este ţinut să facă dovada dreptului de proprietate.
Prin aceasta se deosebeşte atât de acţiunea posesorie cât şi de cea întemeiată pe dreptul de
creanţă. Prin aceasta se materializează distincţia în materie imobiliară dintre acţiunile
posesorii care ţin de posesiune şi acţiunile petitorii care privesc însăşi existenţa dreptului de
proprietate. În materie mobiliară nu este prevăzută nici o acţiune posesorie5.
4
I. Filipescu, A.-I. Filipescu, op. cit., p. 77.
5
C. Bârsan, ”Drept civil. Drepturile reale principale,” Editura Hamangiu, 2007, p. 156.
proprietate apare în ipoteza când a fost dobândit de o altă persoană prin uzucapiune sau, în
cazul bunurilor mobile prin posesia de bună credinţă. În acest sens art. 21 din Decr.
167/1958, prevede că prescripţia extinctivă “nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”.
Prin excepţie6, acţiunea în revendicare a imobilelor vândute prin licitaţie publică în cadrul
procedurii executării silite imobiliare este prescriptibilă în termen de 5 ani în condiţiile art.
561 C.pr.civilă. Acest text a fost în vigoare până la data de 2 mai 2001, fiind abrogat prin
OG nr.138/2000, însă prescripţia începută sub regimul anterior este supusă, după părerea noastră,
aceluiaşi termen de 5 ani. Prin textul art.520 C.pr.civilă, nou introdus, orice evicţiune totală sau
parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului
de adjudecare în cartea funciară, termen valabil pentru adjudecări înscrise după 2 mai 2001.
Acţiunea pentru revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate se prescrie în termen de 3 ani
(art.1909 C.civil) iar în caz de avulsiune bucata de teren alipită noului poate fi revendicată în
termen de 1 an (art.498 C.civil).
6
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, ”Curs de drept civil – drepturile reale principale,” Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 75.
7
Ibidem.
8
I. Filipescu, A.-I. Filipescu, op. cit., p. 79.
De asemenea, are calitatea de titular moştenitorul în virtutea calităţii de continuator al
persoanei defunctului, pentru orice bun care face parte din masa succesorală.
Acţiunea în revendicare aparţine şi legatarilor pentru bunurile determinate ce le-au fost
lăsate prin testament de defunct.
Dacă sunt mai mulţi moştenitori continuatori ai aceluiaşi defunct, între aceştia s-a născut
starea de indiviziune rezultată din succesiune, fiecare dintre aceştia este mărginit numai la o cotă
parte ce va determina cu prilejul partajului. Un moştenitor poate introduce acţiunea numai
împreună cu ceilalţi pentru că aşa,cum deja am arătat acţiunea in revendicare presupune un drept
exclusiv şi absolut asupra bunului revendicat, drept pe care un moştenitor îl are după efectuarea
partajului9.
În cazul devălmăşiei, bunul nu poate fi revendicat decât de toţi codevălmaşii, sau
încuvinţare din partea lor pentru exercitarea acţiunii.
Acţiunea în revendicare a unui bun comun al soţilor poate fi intentată în temeiul
mandatului tacit reciproc, de oricare dintre ei, pentru că acţiunea în revendicare este considerată
un act de conservare.
S-a susţinut de autorii de specialitate că atunci când acţiunea în revendicare priveşte un
bun comun imobil, ea nu poate fi promovată de unul dintre soţi, fiindcă nu mai funcţionează
prezumţia de mandat tacit reciproc, o atare acţiune imobiliară este considerată un act de
dispoziţie.
Pentru a revendica nu sunt necesare să fie întrunite în persoana titularului acţiunii toate
atributele dreptului de proprietate, nudul proprietar având dreptul de a o exercita chiar dacă
imobilul este grevat de uzufruct10.
În fine, acţiunea în revendicare poate fi promovată şi de creditorii chirografari pe calea
acţiunii oblice, precum şi de creditorii ipotecari.
Din punct de vedere procesual cel ce revendică trebuie să aibă şi calitatea procesuală, pe
lângă aceea de titular al dreptului, care constă în dreptul la acţiune legat de un interes legitim
născut şi actual.
2.2 Persoanele împotriva cărora se poate intenta acţiunea în revendicare au calitate
procesuală pasivă.
Prin revendicare se urmăreşte recunoaşterea dreptului real de proprietate şi predarea
posesiunii lucrului, astfel că acţiunea este îndreptată împotriva celui care contestă dreptul şi
deţine lucrul revendicat în materialitatea lui. Împotriva succesorului deţinătorului iniţial nu poate
fi îndreptată decât dacă şi acesta contestă dreptul reclamantului şi deţine efectiv bunul, obiect al
revendicării.
Când este revendicat un bun dobândit prin indiviziunea rezultată din succesiune,
trebuiesc introduşi în cauza în calitate de pârâţi toţi succesorii pentru a le fi opozabilă hotărârea
care se pronunţă.Dacă cel chemat în judecată decedează vor fi întroduşi şi procesul se extinde
9
I. Filipescu, A.-I. Filipescu, op. cit., p. 81.
10
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 78.
împotriva tuturor moştenitorilor. Când starea de indiviziune încetează, va fi chemat în judecată,
având calitate procesuală pasivă, acela dintre comoştenitori lotul căruia a revenit bunul.
2.3.Dovada acţiunii în revendicare. Reclamantul din acţiunea în revendicare, care
pretinde că este proprietarul bunului revendicat11, trebuie să dovedească proprietatea sa după
regulile dreptului comun. În caz contrar posesorul bunului va avea câştig de cauză, el nu are nici
o obligaţie de a proba rămânând în pasivitate. Regula este cuprinsă în art.1169 C.civil: actori
incubit probatio. Pârâtul are o situaţie comodă, privilegiată, pentru că în favoarea lui operează o
prezumţie de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
Reclamantul este ţinut să aducă dovezi, de regulă acte care să ateste dreptul său de
proprietate, de asemeni, să invoce un titlu prin care să dovedească dobândirea proprietaţii
bunului revendicat în virtutea unui fapt juridic de natură a realiza transmiterea proprietăţii:
contractul, succesiunea, testamentul etc.
Revendicarea se bazează pe o pretenţie care trebuie dovedită, aceasta constituind temeiul
juridic al acţiunii. Reclamantul va face dovada posesiei că el este titularul dreptului de
proprietate al bunului revendicat.
2.4. Efectele acţiunii în revendicare. În urma admiterii acţiunii în revendicare instanţa de
judecată recunoaşte existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi de revenire a bunului în
patrimoniul acestuia.
a) Restituirea bunului revendicat, către adevăratul proprietar la care va fi obligat pârâtul.
Bunul revine în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini, conform principiului resoluto
jure dantis, resolvitur jus accipientis. Restituirea se face de regulă în natură, iar dacă acest lucru
nu mai este posibil (pieirea, distrugerea, degradarea bunului, dobândirea bunului de către un terţ
de bună-credinţă, a fost expropriat în timpul posesiei pârâtului) restituirea se face prin echivalent
fiind înlocuită cu obligaţia de dezdăunare. Dacă pieirea lucrului s-a produs din caz fortuit sau
forţă majoră pârâtul posesor de bună credinţă nu poate fi obligat la dezdăunare întrucât riscul
pieirii bunului este suportat de proprietar –res perit domino-. Atunci când lucrul a pierit din caz
fortuit sau forţă majoră, iar pârâtul a fost un posesor de rea-credinţă, acesta va fi obligat la plata
despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunului, dacă nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la
proprietar12.
Dacă bunul care a fost distrus sau a pierit a fost asigurat pârâtul datorează indemnizaţia
de asigurare în măsura în care a încasat-o. Dacă aceasta este neîndestulătoare în raport cu
valoarea bunului, atunci va fi obligat la plata diferenţei până la valoarea integrală, în caz că a fost
de rea-credinţă.
În situaţiile când pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul de bună credinţă, a dobândit
proprietatea, fie prin uzucapiune conform art. 1909 al. 1 C.civil (bunuri mobile) pârâtul va fi
obligat să plătească reclamantului contravaloarea bunului.
Pentru restituirea fructelor trebuie făcută demarcaţie între posesorul de rea-credinţă şi cel
de bună-credinţă. Posesorul de rea-credinţă va fi obligat să restituie fructele naturale, civile şi
industriale, încasate sau percepute, sau contravaloarea lor dacă le-a consumat ori nu le-a perceput
din neglijenţă, fructele cuvenindu-se proprietarului conform art. 483 C.civil. În schimb, el are
11
E. Chelaru, op. cit., p. 79.
12
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 80.
dreptul să reţină cheltuielile pe care le-a efectuat pentru culegerea fructelor întrucât aceleaşi
cheltuieli le-ar fi făcut şi proprietarul, sau când plăteşte echivalentul fructelor consumate să
deducă cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea lor (fructus non sunt nisi deductes
impensis).
Dacă posesorul ar fi fost de bună-credinţă13, cu alte cuvinte nu a cunoscut viciul titlului
său, va putea să reţină fructele percepute până la data promovării acţiunii în revendicare de către
proprietarul real. Buna-credinţă încetează în momentul notificării prealabile şi cel mai târziu
până la momentul chemării sale în judecată şi drept urmare este obligat să restituie fructele
percepute de el sau de alţii în autorizaţia sa după această dată (art. 485 C.civil).
b) Restituirea cheltuielilor necesare şi utile, este un alt efect al acţiunii în revendicare şi care
constă în obligaţia reclamantului de a restitui posesorului pârât, indiferent dacă acesta a fost
de bună-credinţă sau de rea-credinţă, cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunul revendicat.
Cheltuielile necesare constau în sume băneşti şi sunt cele făcute pentru conservarea lucrului şi
care dacă nu ar fi fost efectuate lucrul ar fi pierit.
Cheltuielile utile reprezintă sume de bani sau munca depusă pentru sporirea valorii
fondului şi ele se restituie numai în măsura sporului de valoare adus lucrului. Ele sunt
considerate folositoare, numite de art. 771 C.civil amelioraţiuni, însă nu trebuie confundate cu
construcţiile noi sau adăugirile substanţiale la o clădire existentă care sunt reglementate de art.
494 C.civil. Valoarea sporului este aceea din momentul restituirii lucrului către posesor.
Cheltuielile de agrement sau voluptorii, sunt prevăzute de art. 1346 C.civil şi au ca scop
înfrumuseţarea bunului crearea luxului. Aceste cheltuieli efectuate de posesorul neproprietar
pentru plăcerile şi pasiunile lui exclusiv personale, nu măresc valoarea de întrebuinţare a bunului
după destinaţia lui economico-socială. Proprietarul nu datorează plata lor. Posesorul care le-a
făcut le poate ridica sau detaşa de bun, cu condiţia să nu producă prin aceasta vreo deteriorare.
Restituirea cheltuielilor necesare şi utile în favoarea posesorului neproprietar se
întemeiază pe principiul natural că nimănui nu îi este îngăduit să se îmbogăţească fără temei
legitim în detrimentul altuia şi este cu totul echitabil să restituie ceea ce ar reprezenta
echivalentul acestei îmbogăţiri14.
3.Categorii de acţiuni în revendicare
13
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 81.
14
E. Chelaru, op. cit., p. 80.
Potrivit art. 135 din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunurile aflate în
proprietate publică sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile atât sub aspect achizitiv cât
şi extinctiv, în privinţa lor există un regim special pentru acţiunea în revendicare. În ce priveşte
acţiunea în revendicare a bunurilor din proprietete privată, indiferent de titular există un regim
comun15.
Regulile după care este analizată acţiunea în revendicare imobiliară sunt desprinse din
reglementările generale ale C. civil, care nu o prevăd expres ele fiind următoarele: acţiunea în
revendicare are caracter imprescriptibil; proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat
revine în sarcina reclamantului.
4.1. Acţiunea în revendicare imobiliară este în principiu
imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea îşi are raţiunea în caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate ceea ce înseamnă că el nu se stinge prin neuz, indiferent cât titularul său nu l-a
exercitat în mod direct sau prin altă persoană. Regula este tradiţională dreptului civil român, în
pofida faptului că prin art. 1890 C.civil, se dispune că acţiunile reale sunt prescriptibile în termen
de 30 de ani. Acţiunea în revendicare se stinge odată cu însuşi dreptul pe care este menită să-l
apere. Cu alte cuvinte ea poate fi paralizată sau făcută să devină ineficientă prin invocarea
uzucapiunii în condiţiile exercitării unei posesiuni utile în timpul de fipt de lege.
4.2. Dovada dreptului de proprietate revine reclamantului în condiţiile art. 1169 C.civil.
Cel ce invocă un drept, cel care face o propunere justiţiei trebuie să o dovedească: actori incubit
onus probandi.
La rândul ei acţiunea în revendicare este condusă de acest principiu, ca în orice cauză
civilă acţiunea în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul a probat dreptul pe care îl
pretinde16.
Proba dreptului de proprietate este o sarcină dificilă şi în practică se întâlnesc serioase
dificultăţi care pot să izvorască din următoarele situaţii: lipsa înscrisurilor referitoare la
transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, mai ales că în trecut nu se redactau,
precum şi posibilităţile ca aceste înscrisuri să nu se mai găsească sau să cuprindă date
insuficiente; în numeroase situaţii înscrisurile nu cuprind date de identificare sau nu sunt însoţite
de schiţe, planuri de situaţie topografică a imobilului, releveu de delimitare faţă de vecinătăţi;
dezmembrări în mai multe imobile etc; insuficienţa probatorie a unor înscrisuri sau titluri prin
care se tinde dovedirea dreptului de proprietate; o altă insuficienţă se desprinde din principiul
relativităţii actelor juridice potrivit căruia, actele produc efecte numai între părţile care le-au
încheiat, acestea nefiind opozabile terţilor17. În baza principiului opozabilităţii dacă reclamantul
prezintă în instanţă un înscris constatator al transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului
revendicat pârâtul va putea susţine ca acel act nu îi este opozabil, deoarece este străin de acel
raport juridic fiind – res inter adios acta. Problema este de actualitate ca urmare a faptului că
legea nr. 7/1996 s-a întors la principiul consensualismului, dreptul fiind dobândit prin încheierea
actului şi nu prin constituirea lui în regimul de carte funciară.
15
E. Chelaru, op. cit., p. 80.
16
Ibidem.
17
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 81.
Dificultatea provine aşadar din faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispun de titluri
scrise iar alteori aceste titluri sunt anulabile pentru vicii de formă sau de fond, nu sunt complete
etc.
În practica judiciară s-a impus cerinţa de ordin procedural, ca ambele părţi să-şi probeze
titlurile. În ordine pârâtul care se bucură de o prezumţie relativă de proprietate, el va fi obligat să
iasă din pasivitate şi să facă dovada la rândul său a titlului ce îl deţine. Prin titlu se înţelege
faptul juridic care realizează dobândirea sau transferul dreptului de proprietate. În materie de
revendicare titlul este valabil dacă emană de la adevăratul proprietar. Titlurile sunt acele acte
juridice translative de proprietate şi cele declarative de drepturi, insclusiv hotărârile judecătoreşti
de partaj18.
Această condiţie vizează toate tranferurile succesive de proprietate care au avut loc,
dovada fiind ţinută să fie făcută spre transmiţătorii anteriori, din autor în autor şi din posesor în
posesor. O asemenea dovadă este imposibilă şi lipsită de realism de aceea a şi fost
numită probatio diabolica sau proba drăcească.
Pentru a nu pune părţile în faţa unor dificultăţi insurmontabile, în literatura de specialitate
şi în practica judiciară s-au stabilit câteva reguli care să ducă la rezolvarea litigiilor de
revendicare imobiliară.
b) Dacă ambele părţi prezintă fiecare câte un titlu, care provine de la acelaşi autor, trebuie
făcută distincţie după cum cei care au dobândit au îndeplinit formalităţile transcrierii în
registrele de transcripţiuni sau în cartea funciară, sau nu au îndeplinit acestă formalitate. Prin
Legea nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară a fost unificat.
Dacă este vorba de titluri translative de proprietate (cum ar fi vânzarea, donaţia, schimbul
etc) va triumfa acela care a transcris mai întâi titlu său. Dacă nici unul dintre ei nu au înscris titlul
va avea câştig de cauză, titlul care poartă data cea mai veche. În ipoteza că este vorba de
liberalităţi dispuse prin testamente succesive, situaţia se inversează, în dreptul succesoral este
valabil testamentul care poartă data cea mai recentă pentru că-l revocă pe cel dintâi.
c) Dacă numai una dintre părţi are titlu este normal ca acesta să aibă câştig de cauză.
Dacă reclamantul deţine un titlu dobândit de la un terţ, iar acesta a fost titular anterior, el a
făcut dovada dreptului său şi urmează să i se admită acţiunea în revendicare.
În ipoteza că pârâtul prezintă un titlu pe când reclamantul nu poate aduce această dovadă
acţiunea se va respinge şi pârâtul va râmâne în posesie.
18
I. Filipescu, A.-I. Filipescu, op. cit., p. 82.
19
Ibidem.
d) Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu poate invoca uzucapiunea sau
ocupaţiunea instanţa de judecată va examina prin comparaţii utilitatea celor două posesii.
Urmează să se dea câştig de cauză aceluia 20 dintre ei care face dovada unei posesii mai bine
caracterizată. Adică acela care posedă de bună-credinţă o perioadă mai îndelungată,
neviciată, publică, etc.
20
I. Filipescu, A.-I. Filipescu, op. cit., p. 82.
21
E. Chelaru, op. cit., p. 81.
proprietăţii. Pentru el este suficientă simpla dovadă a stării de fapt a posesiei, pentru care este
admisibil orice mijloc de probă.
Regula îşi are inspiraţia în modelul francez, art. 2279 C.civil fr.“ en fait de meubles la
possossion vaut titre” privită ca o diversitate de reglementare faţă de imobilele în cadrul acţiunii
în revendicare. Este urmată concepţia lui M. Planiol, care abordează problematica dobândirii
proprietăţii mobiliare în cadrul instituţiei juridice a revendicării. Împotriva posesorului care este
de bună credinţă revendicarea nu mai poate fi intentată împotriva sa.
Mai este de reţinut că regula enunţată de art. 1909 al. 1 C.civil, se aplică bunurilor mobile
corporale privite individual, acestea fiind susceptibile de posesiune dar şi titlurile la purtător,
pentru că drepturile pe care le reprezintă sunt corporale, incluzându-le altfel în bunurile
corporale.
5.1. Condiţiile prezumţiei de proprietate. Fiind instituită o prezumţie22 absolută de
proprietate în favoarea posesorului actual, al bunului, pentru a fi incidentă prevederile art. 1909
al. 1 C.civil, care fac practic imposibilă exercitarea acţiunii în revendicare a bunurilor mobile
pentru că reclamantul este practic împiedicat să-şi facă dovada titlului, sunt necesare îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
b) posesia să fie utilă, adică să întrunească cerinţele art. 1847 C.civil, în sensul de a fi
continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neechivocă. Problema continuităţii nu se poate
pune cât timp simpla posesie actuală este o prescripţie instantenee, fără orice curgere de timp.
Fiind o posesie momentană şi actuală nu are relevanţă nici continuitatea acesteia adică
supusă viciului întreruperii.
Faptul că după intrarea în posesie terţul dobânditor şi-a dat seama că nu a dobândit bunul
de la adevăratul proprietar, nu are nici o influenţă, deoarece în această materie nu are nici o
relevanţă că reaua-credinţă a intervenit ulterior.
22
E. Chelaru, op. cit., p. 82.
23
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 85.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a pus problema dacă pe lângă buna credinţă
este necesar să existe şi un just titlu translativ de proprietate, în care terţul dobânditor s-a încrezut
dar care în realitate este viciat datorită faptului că provenea de la o altă persoană, iar nu de la
adevăratul proprietar al lucrului24.
În doctrina franceză s-a reţinut că buna-credinţă presupune justul titlu.20 De aici are
rezulta două consecinţe:
b) posesorul nu va avea de făcut dovada existenţei justului titlu ca cea mai importantă
consecinţă. Prezumându-se buna-credinţă se va prezuma şi justul titlu. Astfel beneficiarul
unui dar manual trecut prin mai multe mâini, pe la mai mulţi posesori, nu trebuie să facă
dovada acestor predări succesive. Această favoare acordată posesorului este justificată de
raţiuni practice ale multitudinii actelor juridice privind mobilele în circuitul juridic civil şi
comercial. Acceptarea din nevoi practice ale circuitului civil că buna-credinţă este suficientă,
nu înseamnă că justul titul este inutil. Prezentarea lui care este la latitudinea posesorului,
întăreşte prezumţia de proprietate conferită posesorului unui bun mobil şi cu atât mai mult
realitatea faptică este ancorată în realitatea juridică.
Revendicarea bunurilor mobile în condiţiile art. 1909 al. 2 şi 1910 C.civil. Din cele ce
preced rezultă că domeniul acţiunii în revendicarea bunurilor mobile este cu totul excepţional şi
restrâns la situaţiile când acestea au ieşit involuntar din stăpânirea proprietarului25.
a) Textul art. 1909 al. 2 C.civil, reglementează expres revendicarea bunurilor care au ieşit
din patrimoniul proprietarului fără voia lui. Textul prevede: “cu toate acestea, cel ce a pierdut
sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut
sau i s-a furat de la cel care-l găseşte, rămânând recurs în contra celui de la care-l are”. El este
aplicabil situaţiilor în care bunul mobil pierdut sau furat a ajuns în posesia de bună credinţă a
unui terţ care l-a dobândit de la găsitor sau de la autorul furtului, deci nu de la detentorul precar.
Acţiunea în revendicare a bunului mobil pierdut sau furat poate fi intentată împotriva
dobânditorului de bună credinţă în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data pierderii sau
sustragerii bunului. Termenul de 3 ani este considerat un termen de decădere şi nu unul de
prescripţie. Dacă acest termen nu este respectat, proprietarul pierde însuşi dreptul de proprietate.
Noţiunile de pierdere şi de furt au fost interpretate în sens larg în literatura juridică. În acest sens
se au în vedere toate împrejurările în care bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia
24
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 81.
25
Ibidem.
sa, deci nu numai furtul propriu-zis, dar şi tâlhăria şi pirateria. Pierderea este considerată orice
ieşire din patrimoniul proprietarului a unui bun datorată chiar negljenţei sale sau produsă de un
alt eveniment inclusiv cazul fortuit sau forţa majoră.
Cel ce revendică un bun în aceste condiţii este ţinut să dovedească că el a fost posesor al
bunului, că acesta i-a ieşit din patrimoniu fără voia sa şi că bunul revendicat este identic cu cel
care l-a pierdut sau i s-a furat. Dovada este admisibilă prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii.
Terţul dobânditor care a restituit bunul revendicat de titular se va putea îndrepta împotriva
autorului său, respectiv de la cel care-l deţine pentru a fi despăgubit în temeiul unei acţiuni
personale26.
Chiar dacă proprietarul şi-a reluat bunul care a dus la pierderea garanţiei conferită de
dreptul de retenţie de către posesor, acesta rămâne în continuare îndreptăţit la rambursarea
preţului de cumpărare.
Adevăratul proprietar27 care reluându-şi bunul, a plătit preţul, are la îndemână acţiunea în
despăgubiri împotriva autorului furtului, sau acelui care l-a găsit, întemeiată pe art.998-
999 C.civil.
26
G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 88.
27
E. Chelaru, op. cit., p. 85.
Alţi autori şi jurisprudenţa instanţei supreme au apreciat că în ceea ce priveşte incidenţa
normelor privind prescripţia extinctivă, nu se poate face nici o diferenţă între drepturile reale
imobiliare şi cele mobiliare şi că dreptul la acţiune în revendicare, indiferent de natura bunului,
este imprescriptibil28.
De aici rezidă că acţiunea în revendicare a proprietarului se prescrie în termen de 3 ani
numai în favoarea terţilor subdobânditori de bună credinţă, însă ea devine imprescriptibilă atunci
când este îndreptată împotriva hoţului sau găsitorului şi respectiv în contra terţilor de rea-
credinţă.
BIBLIOGRAFIE
II. Legislație:
5. Codul civil.