1.3.

AUDIŢIA MUZICALĂ CA MIJLOC DE

DEZVOLTARE A CAPACITĂŢILOR DE RECEPTARE A
MUZICII

1.3.1. MODALITĂŢI DE VALORIFICARE A AUDIŢIEI

ÎN PROCESUL FORMĂRII CAPACITĂŢILOR DE
RECEPTARE A MUZICII

Prin intermediul audiţiei, elevii iau contact direct cu arta sunetelor. În

şcoală, audiţia organizată formează şi dezvoltă copiilor deprinderea de a
asculta conştient precum şi capacitatea de a înţelege mesajul muzical.
Audiţia muzicală trebuie înţeleasă sub un dublu aspect:
 „ca o modelare structurală şi informaţională prin mediul ambiant sonor,
activitate numită deobicei ascultare. Este vorba despre audiţia
sonorităţilor înconjurătoare: sunbete vorbite, cântate vocal sau
instrumental, zgomote cu timbruri diferite etc. Aceste activităţi de
ascultare dezvoltă auzul acustic muzical şi stau la baza formării
deprinderilor necesare însuşirii elementelor limbajului muzical.
 ca o activitate complexă, cu rol de îmbogăţire a informaţiei culturale, cu
funcţie cathartică, activitate numită audiţie muzicală propriu-zisă. Ea are
în vedere:
– formarea capacităţii de a audia lucrări muzicale (activitate similară cu
citirea operelor literare);
– formarea deprinderii de a observa şi analiza anumite elemente de
limbaj muzical;
– formarea deprinderii de relaxare prin muzică, prin crearea unei
ambianţe cu efecte meloterapeutice;
– familiarizarea şi memorarea repertoriului muzical (voccal,
instrumental).”1
Numai prin intermediul activităţilor de audiere şi interpretare se pot
oferi elevilor modele de descifrare a mesajelor conţinute de lucrările
muzicale, permiţându-le „să onserve, să compare, să recunoască, să
identifice, să extrapoleze şi să generalizeze criterii de judecată estetică, să-şi

1
Georgeta, Aldea; Gabriela, Munteanu – Didactica educaţiei muzicale în învăţământul primar, E.D.P.,
Bucureşti, 2001, p.113.
dezvolte percepţia muzicală şi să le servească argumente pentru participarea
la manifestări artistice autentice.”2
În urma activităţilor desfăşurate la catedră am observat că elevii
prezintă un viu interes pentru ascultarea diferitelor surse sonore din mediul
ambiant şi pentru audierea unor genuri muzicale specifice muzicii populare,
culte şi uşoare cu care sunt familiarizaţi prin intermediul radioului şi
televiziunii în special.
Audierea are însă întotdeauna un caracter pasiv, de divertisment,
deoarece nu ridică întotdeauna şi problema explicării şi înţelegerii conştiente
a limbajului muzical.
Ei nu înţeleg de la început faptul că, în esenţă, muzica este un limbaj
sonor specific, ca şi vorbirea, care trebuie să fie ascultat cu înţelegere, pentru
a putea fi tălmăcit.
Iată de ce este necesar ca elevii, de la cea mai mică vârstă, să fie puşi
în situaţia să asculte muzica în mod activ.
Ascultarea activă este o activitate intelectuală, imaginativă, care
presupune o ascultare bazată pe cauzalitate. Copiii trebuie să ştie: de ce
ascultă anumite fapte sonore, ce urmăresc şi ce trebuie să descopere în urma
audierii lucrării muzicale. Ei trebuie permanent încurajaţi să-şi motiveze
preferinţele muzicale şi să-şi exprime trăirile şi emoţiile trezite de lucrarea
audiată.
Călăuzirea copiilor în parcurgerea etapelor specifice, de la ascultarea
empirică, pasivă la cea conştientă şi activă are un rol hotărâtor în dezvoltarea
capacităţilor de receptare a muzicii şi în dezvoltarea gustului estetic al
acestora.
Resursele instructiv-educative ale audiţiei muzicale sunt la fel de
valoroase ca şi cele ale activităţii de cântare.
Eficienţa audiţiei în activitatea muzicală depinde însă de îndeplinirea
următoarelor condiţii: să fie accesibilă, să aibă valoare estetică şi educativă,
să fie în concordanţă cu subiectul activităţii.
Accesibilitatea se referă la respectarea:
 capacităţii de intuire a structurii muzicale şi de recepţionare a
mesajului de idei şi sentimente al pieselor;
 capacităţii de concentrare în timp a copiilor;
 mersului gradat în alegerea lucrărilor, de la interpretări vocale spre
cele vocal-instrumentale, precum şi de la formaţii restrânse la formaţii
mai ample.

2
Vasile, Vasile – Metodica educaţiei muzicale, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2004, p.214.
  Pentru ca materialul de cântece să capteze atenţia şi interesul copiilor
este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii şi anume:
 creaţiile să fie cât mai valoroase din punct de vedere al realizării
artistice;
 să corespundă intereselor afective ale copiilor, adică să fie adecvate
vârstei atât din punct de vedere al conţinului, cât şi al formei;
 să fi interpretate cât mai expresiv;
 să se facă pregătirea în prealabil a conţinutului de idei exprimat prin
versuri şi muzică.
 Repertoriul pieselor de audiat se alege din:
 cântece şi jocuri muzicale pentru copii;
 creaţie corală şi prelucrări de folclor;
 muzică populară vocală şi instrumentală;
 piese accesibile din literatura cultă, instrumentală şi vocal-
instrumentală (autohtonă şi universală);
 basme muzicale sau basme prezentate pe fond muzical, dramatizări.
Basmele însoţite de muzică au darul să cucerească atenţia tuturor
elevilor, datorită faptului că povestirea, ca activitate didactică, le este bine
cunoiscută chiar din familie. Astfel, basme ca:
Punguţa cu doi bani după I. Creangă;
Albă ca zăpada după fraţii Grimm;
Scufiţa roşie după Charles Perraul;
Fram, ursul polar după Cezar Petrescu;
Legenda cucului după Călin Gruia;
deşi din punctul de vedere al acţiunii, multora dintre elevi le sunt cunoscute,
totuşi le oferă mare plăcere tocmai datorită faptului că le cunosc şi le ascultă
de data aceasta într-o nouă prezentare.
Audierea oricărui basm aduce şi elemente noi, ca: „interpretarea
dramatizată a acţiunii, adăugarea pasajelor muzicale cu rol de
acompaniament sau cu rol activ în desfăşurarea acţiunii, precum şi redarea
prin onomatopee a unor tablouri sau personaje, toate acestea contribuind în
mod substanţial la plasticitatea imaginilor artistice.”3
Este recomandabil ca basmele lungi să nu fie audiate în întregime, ci
numai anumite fragmente, pe care le credem mai importante şi mai plastic
redate, urmând ca restul acţiunii să fie discutată la clasă, fără audiţie.

3
Ana, Motora, Ionescu; Elena, Tudorie; Anton, Scornea – Metodica predării muzicii, E.D.P., Bucureşti,
1965, pp. 89-90.
 Repertoriul de lucrări destinat audiţiilor muzicale poate cuprinde
lucrări ce depăşesc posibilităţiile de interpretare ale copiilor cu condiţia,
estenţială însă, de a se adresa prin conţinut şi formă vârstei respective.
Din punct de vedere organizatoric, desfăşurarea audiţiilor muzicale
presupune:
 asigurarea în bune condiţii a audiţiei, adică pregătirea sălii şi
amplasarea şi pregătirea aparaturii utilizate pentru ca toate să se afle într-o
bună stare funcţionare;
 asigurarea liniştii totale, care presupune totodată şi o deplină
relaxare;
 prezentarea lucrării muzicale destinate audierii (compozitorul,
epoca sa şi locul pe care îl ocupă în ansamblul creaţiei lucrarea respectivă,
genul, stilul, forma structurală, conţinutul de idei).
Treptat, dacă audiţiilor muzicale li se asigură permanentă continuitate
ca şi o îmbogăţire progresivă şi calitativă a materialului audiat, se poate trece
la audierea unor lucrări vocale şi instrumentale mai dezvoltate.

1.3.2. METODICA ACTIVITĂŢILOR DE AUDIERE A

MUZICII

Ca şi lecţiile, audiţiile muzicale necesită o fază de pregătire şi una de

realizare.

Tehnologia didactică a desfăşurării audiţiei muzicale

Audiţia muzicală cuprinde următoarele momente:

 pregătirea copiilor pentru audiţie;
 audierea propriu-zisă;
 reaudierea piesei (după caz).

Pregătirea copiilor pentru audiţia muzicală

PROPUNĂTORUL COPIII
 Asigură disciplina prin  Abandonează alte preocupări.
formularea unor cerinţe potrivite
activităţii: linişte, poziţie lejeră de
ascultare.
 Creează starea afectivă generală  Recepţionează cerinţele.
propice caracterului piesei de audiat,
comunică datele necesare şi
orientează gândirea copiilor spre
problemele ce urmează a fi rezolvate
prin:
- povestire, conversaţie sau  Ascultă, observă şi recepţionează,
descriere legată de conţinutul piesei participă la conversaţie sau descriere;
şi având ca suport o ilustraţie, un
instrument, un portret;
- stabilirea elementelor ce trebuie  Recepţionează;
urmărite în timpul audiţiei şi crearea
situaţiilor – problemă pentru copii;
- transmiterea unor date privind
compozitorul, piesa, interpretul,  Ascultă şi recepţionează;
dirijorul;
- sublinierea caracterului muzicii,
corelat cu conţinutul de idei şi
sentimente;
- stabilirea temelor muzicale ce
trebuie executate de copii şi apoi  Interpretează exemple muzicale
recunoscute în audiţie. stabilite, recunosc melodiile.

Metodele cele mai adecvate acestei etape sunt explicaţia şi

conversaţia, care trebuie să îmbrace forme adecvate, chiar poetice, pentru a
creea starea emoţională şi de aşteptare, necesare contactului nemijlocit cu
muzica.
Familiarizarea copiilor cu datele specifice creaţiei muzicale se poate
realiza eficient prin intermediul lecturilor muzicale. Acestea prezintă
conţinuturi specifice istoriei muzicii, formelor şi genurilor muzicale într-un
limbaj accesibil elevilor.
Toate aceste date cu privire la conpozitori, creaţie şi interpretare
constituie achiziţii importante pentru elevi ce au rolul de a lărgi orizontul de
cunoaştere al acestora şi de a le pune la dispoziţie elemente suplimentare
pentru înţelegerea corectă şi profundă a unor lucrări celebre.
De aceea, am considerat oportună introducerea în anexele lucrării a
unui set de lecturi muzicale realizate de mine, în timp, material ce poate fi
valorificat de către institutori în lecţiile şi activităţile ce-şi propun
dezvoltarea capacităţilor de receptare a muzicii.
Finalul momentului pregătitor al audiţiei poate fi însoţit de stingerea
luminii sau închiderea ochilor, procedee ce pot apropia şi mai mult
activitatea din clasă de atmosfera unei săli de concert. Urmărind izolarea
ascultătorilor de alţi stimuli, mai ales vizuali, aceste procedee pot ajuta la
sporirea randamentului percepţiei muzicale.

Audierea pieselor

PROPUNĂTORUL COPIII
 Ascultă, sugerează starea de  Ascultă conştient.
concentrare, trăire şi înţelegere a
mesajului muzical.

Audierea propriu-zisă echivalează cu depistarea imaginilor muzicale

cuprinse în lucrarea propusă. Aceste imagini nu se lasă uşor descoperite,
uneori fiind nevoie de reluarea unor audiţii, fie în cadrul aceleiaşi lecţii, fie
în altele viitoare. Se recomandă deprinderea elevilor de a comunica
răspunsurile lor la problema urmărită în audiţie, numai după încheierea
acesteia şi după consumarea ultimelor impresii şi trăiri generate de ea.
Efecte educative deosebite se obţin prin înlocuirea în audiţii a
înregistrărilor sonore cu interpretările „pe viu” ale institutorului.
În acest caz, elevii au un reper important în înţelegerea muzicii, faptul
că aceasta este produsă de instrumente sau vocea unui interpret care le este
cunoscut, făcându-li-se cunoştinţă şi cu modalitatea concretă de interpretare.
Un alt avantaj al acestei demonstraţii directe este acela că permite
revenirea asupra unor fragmnte mai dificile sau mai expresive.
Prezentarea institutorului în calitate de interpret vocal sau
instrumental poate stimula dorinţa elevilor de a învăţa să cânte vocal sau la
un instrument muzical.

Comentarea audiţiei

PROPUNĂTORUL COPIII
 Dirijează conversaţia după un  Răspund şi formulează întrebări
program prestabilit, prin care cu privire la problemele neelucidate.
urmăreşte gradul în care copiii au
înţeles piesa, au recunoscut temele,
structura piesei, caracterul şi
destinaţia ei şi pot face asocieri cu
alte piese cunoscute.

Comentarea audiţiei de către elevi poate reprezenta pentru institutor

un excepţional feed-beck, dându-i posibilitatea de a cunoaşte reacţiile
copiilor, nivelul de dezvoltare a capacităţilor de receptare a muzicii, cât şi
dificultăţile de receptare care, uneori, ţin mai ales de posibilitatea de a
exprima verbal ceea ce ei simt.
Este momentul când elevii îşi pot comunica „descoperirile” lor legate
de ceea ce li s-a propus şi acestea pot fi foarte diferite, pentru că intervin
elementele subiective ale percepţiei.
Această etapă trebuie să reprezinte faza conştientizării a ceea ce s-a
intuit în momentul derulării audiţiei, a trecerii de la emoţional la raţional.
Comentariile elevilor pot avea în vedere anumite elemente specifice ale
lucrării audiate: genul de muzică, forma piesei, caracterul vocal sau
instrumental, elemente timbrale specifice, stilul, modalităţi de exprimare
artistică, primatul melodiei sau a ritmului, asemănări şi deosebiri dintre
lucrarea audiată şi altele cunoscute de elevi, etc.
Institutorul trebuie să aibă permanent în vedere faptul că nu se poate
ajunge la nivelul înţelegerii formelor complexe ale lucrărilor muzicale fără
formarea deprinderilor de a distinge elementele de bază ale unui asemenea
amplu demers : motive, propoziţii sau fraze, teme, perioade etc.
Exprimarea muzicală are foarte multe asemănări cu cea literară,
folosind unităţi sintactice identice sau asemănătoare:
 motive - echivalente muzicale aproximative ale cuvintelor;
 fraze, rânduri melodice - echivalente ale versurilor;
 refrene, perioade - echivalente ale paragrafelor, strofelor;
 expoziţie, dezvoltare, reexpoziţie – echivalente ale introducerii,
tratării şi concluziilor literare.
Ţinând seama că elevii sunt mai avansaţi în domeniul literar se pot
folosi aceste paralelisme ca elemente ajutătoare pentru înţelegerea structurii
arhitectonice a pieselor muzicale, la rândul lor elemente de sprijin pentru
formarea capacităţilor de receptare.
Elevii vor fi ulterior familiarizaţi şi cu cel de-al doilea sistem de
construire a discursului muzical, cel sintactic, foarte asemănător cu cel
literar şi care se adaugă celui morfologic alcătuit din elemente melodice,
ritmice, dinamice, armonice, polifonice, timbrale, etc.
În general însă, discuţiile vor avea în vedere structura şi
caracteristicile pieselor, concordanţa dintre conţinut şi titlu, pe de o parte şi
concordanţa dintre acestea şi propriile impresii, pe de altă parte.
Institutorul trebuie să încurajeze permanent comentariile elevilor care
trebuie să fie cât mai diverse.
O importanţă deoebită trebuie acordată însuşirii de către copii a unor
elemente de limbaj verbal specifice muzicii şi analizei creaţiei muzicale.
Antrenarea elevilor în comentarea unei lucrări audiate este
condiţionată atât de profunzimea percepţiei din timpul audiţiei cât şi de
stăpânirea limbajului prin care aceştia să-şi exprime propriile impresii şi
trăiri.
Aprecierea lucrării audiate poate prezenta forme variate şi de aceea
este necesară formarea deprinderii elevilor de a fi toleranţi, de a accepta
păreri diferite, mai mult sau mai puţin originale.
Cu tact pedagogic va fi posibilă stabilirea unui consens foarte apropiat
de semnificaţia reală a lucrării.

Reaudierea piesei

Se impune pentru întoarcerea de la raţional la emoţional, la conţinutul

propriu-zis al lucrării audiate, mai ales că în această nouă fază elevii deţin
elemente suplimentare relevate de comentarea ei.
Din acest punct de vedere, reaudierea reprezintă o fază superioară,
percepţia fiind sporită şi de relevarea unor aspecte discutate dar şi de
reabordarea a ceva deja cunoscut.
Dacă este nevoie, piesa audiată se poate relua în orele următoare, sub
forma unor exerciţii şi jocuri de recunoaştere.
În perioada prenotaţiei audiţia poate avea o desfăşurare liberă în ceea
ce priveşte comportamentul copiilor. Ei sunt tentaţi să se apropie de sursa
sonoră, să vorbească, să se mişte, iar institutorul trebuie să stimuleaze acestă
formă specifică a copiilor de a intui muzica, de a o transpune în mişcare şi
cuvânt.
Pentru eficienţa audiţiei muzicale este foarte important ca în
organizarea ei, să se implice metoda problematizării, în vederea trezirii
interesului copiilor pentru această activitate.
De exemplu:
- Ne mişcăm cum ne spune muzica!;
- Povestim ce ne spune muzica!
 - Desenăm ce ne spune muzica!
- Recunoaştem un cântec!;
- Recunoaştem un instrument!;
- Recunoaştem o problemă muzicală!.
Audiţia nu trebuie inclusă numai în lecţii special destinate acesteia.
Fiind un mijloc specific educaţiei muzicale, ea se poate utiliza eficient în
fiecare lecţie astfel:
 înlocuieşte sau precede interpretarea model a unui cântec ce
urmează a fi însuşit după auz;
 în fixarea însuşirii unui cântec pentru a compara interpretarea
copiilor cu cea înregistrată;
 după însuşirea unui cântec, se poate audia altul, cu acelaşi
conţinut şi caracter sau de acelaşi compozitor, pentru stabilirea asemănărilor;
 în verificare sau consolidare, pentru recunoaşterea unor
probleme muzicale (măsuri, nuanţe sau tempouri, ritmuri specifice unor
dansuri populare, instrumente) etc.
În această ipostază, audiţiile se constituie ca demonstraţii ale unor
probleme teoretice muzicale, cazuri în care ele nu se mai supun organizării
pe etapele prezentate anterior.
Pentru a asigura caracterul de „spectacol” al lecţiilor de educaţie
muzicală este bine ca audiţia să constituie o surpriză pentru elevi.
Trebuie depăşită mentalitatea că audiţia poate fi programată doar la
sfârşitul orei, fiind concepută ca o anexă a lecţiei şi nu ca o parte
constitutivă, guvernată de obiective precise. Ea îşi poate găsi locul în orice
moment al lecţiei, în funcţie de obiectivul propritar urmărit de institutor.
Practica mi-a evidenţiat diferite procedee care au rolul de a trezi
interesul elevilor pentru acest tip de activitate. Deosebit de atractive pentru
elevi sunt concursurile care au ca obiect recunoaşterea instrumentelor, a
tipului de muzică, a unor teme sau elemente sintactice sau de morfologie
muzicală a unor piese audiate anterior.
În ceea ce priveşte timpul destinat audierii, consider că acesta poate fi
extins progresiv printr-un consecvent antrenament al elevilor. Se poate porni
de la un spaţiu de 3 minute, cât durează, de obicei, un cântec simplu,
prezentat în primele clase primare până la circa 10 minute la sfârşitul acestui
ciclu.
Repertoriul audiţiilor şcolare este foarte divers.
Un material deosebit de atrăgător şi educativ, adecvat audiţiilor
muzicale pentru elevii din clasele I-IV, îl constituie muzica populară
românească. Jocurile instrumentale, cum sunt hora, sârba, brâul, căluşul,
interpretate la instrumente soliste sau de către diferite formaţii instrumentale,
pot servi ca material de audiţie chiar elevilor din clasa I.
Treptat, dacă audiţiilor muzicale li se asigură permanentă continuitate,
ca şi o îmbogăţire calitativă şi progresivă a materialului muzical audiat, se
poate trece la audierea unor lucrări vocale şi instrumentale mai dezvoltate
ca: fragmente din opere şi operete, menuete, rondouri şi alte dansuri clasice,
diferite piese din genul muzicii cu program, suite instrumentale, concerte
instrumentale, sonate, simfonii, etc.
Nu trebuie uitat faptul că, valoarea artistică şi educativă a pieselor
audiate condiţionează menţinerea atenţiei şi interesul elevilor pentru acest tip
de activitate.