Originea şi evoluţia limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului

român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte
influenţe. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă
Introducere durată.
Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitutive ca
sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului lexical principal sunt
de origine latină.
Limba română face parte din familia limbilor romanice alături de limba
franceză, italiană, spaniol şi portugheză. Toate limbile romanice au evoluat din
limba latină populară, folosită în vorbirea familiară.

Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Începerea

procesului de romanizare este reprezentată de cucerirea Daciei de către romani în
urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi 105-106. Dacia, transformată
Romanizarea în provincie romană a fost colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată
lumea romană” aşa cum afirmă Eutropius.
Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniul
politic, economic, social, cultural şi spiritual.

Factorii romanizării: - administraţia

- armata
- justiţia
- veteranii
- coloniştii
- urbanizarea
- activitatea economică
- cultura
- religia

1. Administraţia: - guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative,

ediliare, fiscale etc. vorbeau limba latină
Factori ai
romanizării 2. Armata: - Dacia a fost împânzită de un puternic sistem de apărare format
din castre, turnuri de observaţie şi valuri de apărare. În apropierea acestora
au apărut aşezări numite canabae, armata jucând un rol important în
procesul de urbanizare a provinciei. Soldaţii din armata romană comunicau
în limba latină populară (vulgară), contactele cu populaţia ducând la
răspândirea limbii.

3. Justiţia: - legile romane, mai ales Constitutio Antoniniana (212d.Hr), au

avut rol important în formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei
daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de
mai târziu.

3
 4. Veteranii: - se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe
administrative
- au întemeiat familii şi gospodării fiind împroprietăriţi în
provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi şi
vorbeau limba latină

5. Coloniştii: - „coloniştii au fost aduşi din toată lumea romană pentru

popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor” Eutropius
- rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului,
agriculturii şi urbanizării
- relaţie activă cu autohtonii prin intermediul limbii latine

6. Urbanizarea: - oraşele au rol important în răspândirea culturii şi civilizaţiei

romane
- aşezările urbane în Dacia romană erau de două tipuri: -
colonia
-
municipia

Colonia = aşezare urbană organizată după modelul Romei

Municipia = aşezare urbană cu autonomie administrativă şi
juridică
Factori ai
romanizării - în mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de „conacul
stăpânului” roman villa rustica

7. Activitatea economică: - Dacia a fost integrată în sistemul economic

roman şi prinsă într-un intens schimb de produse cu Roma şi provinciile
imperiului
- relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti,
veterani şi administraţia romană au facilitat procesul de romanizare

8. Cultura: - rol decisiv în romanizarea Daciei

- învăţarea limbii latine este probată de numeroase descoperiri de
inscripţii (peste 3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule
aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente de scris (stili) şi
existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană s-a impus peste tot în
Dacia.

9. Religia: - se întâlneşte frecvent sincretismul şi adorarea vechilor zeităţi dace

sub nume romane (interpretatio romana)
- un rol important l-a avut creştinismul care începe să se
răspândească în secolul I d.Hr. în Moesia şi apoi în Dacia, devenind liantul
spiritual al comunităţilor după retragerea aureliană
- între secolele II-III dovezile sunt mai puţin numeroase din cauza
persecuţiilor. După recunoaşterea oficială a creştinismului prin Edictul din
Milano în anul 313, vestigiile creştine au devenit din ce în ce mai
numeroase.

4
 Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, ci
s-a extins şi asupra dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri.
Retragerea aureliană (271-275 d.Hr) nu a însemnat oprirea procesului de
romanizare.

Retragerea aureliană (271-275): - împăratul Aurelian decide retragerea armatei

şi administraţiei romane din Dacia între anii
271 şi 275.
- rămâne pe loc o populaţie numeroasă romanizată, daco-romană
- romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut după retragere, ci s-a extins din
fosta provincie spre vest, nord şi est prin
mişcarea naturală a populaţiei, constituindu-se
Retragerea astfel un vast de cultură romanică deosebită şi
Aureliană superioară faţă de cea a migratorilor (slavi,
goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari)
- romanitatea nord-dunăreană păstrează legătura cu cea sudică
- daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie romanică în mediul
rural, satul fiind forma specifică de aşezare, în
cadrul căreia s-a consolidat obştea sătească,
formă de organizare social economică
- obştile săteşti se regăsesc în special într-un
anumit cadru geografic (văile râurilor,
depresiuni intramontane, locuri protejate de
păduri, dealuri şi munţi), grupate, de regulă în
structuri autonome mai puternice, uniuni de
obşti menite să reziste atacurilor migratorilor

Stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică: - în anul 602 se prăbuşeşte limesul

danubian, romanitatea nord-
dunăreană pierzând astfel legătura cu
cea sudică şi dezvoltându-se
independent
- romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o
evoluţie proprie
Stabilirea slavilor - slavii rămaşi la nord de Dunăre au fost asimilaţi de daco-romani
în Peninsula - la nord de Dunăre se constituie
Balcanică dialectul daco-roman (vorbit astăzi în
România, Republica Moldova şi în
comunităţile româneşti din ţările
Stabilirea slavilor vecine.
în Peninsula - la sud de Dunăre se formează
Balcanică dialectele aromân, istro-român şi
megleno-român

Substratul limbii române – mai puţin de 200 de cuvinte din limba traco-dacă,
multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei:
Structura limbii
vatră, copil, moş, a moşteni
române
5
 Stratul limbii române – latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte ale
limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază (biserică - basilica) provin din
latina vorbită.
Adstratul limbii române – slav meridional

Evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari etape
cunoscute sub denumirile de perioada veche şi perioada modernă.
Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărţi
Perioada veche religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea.
Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit
alfabetul chirilic, grafia latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar în
Transilvania în timpul Şcolii Ardelene. În Ţara Românească şi în Moldova, limba
cancelariei şi a bisericii a fost slavona între secolele XIII-XVI. În Transilvania,
devenită parte a regatului maghiar catolic, limba de cultură a fost începând cu
secolul XII latina.
Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea.
Începuturile Primul document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din
scrisului Câmpulung către judele Braşovului, din 1521.
Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după
mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale
precum acte, donaţii, testamente sau traduceri ale unor texte religioase.
O altă etapă importantă o constituie tipăriturile de texte religioase. În 1508,
în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă,
Liturghierul lui Macarie. Prima carte în limba română, un Catehism luteran, apare
la Sibiu, în 1544.
Tipăriturile La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar,
începând cu 1599, 11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Circulaţia acestor
tipărituri a asigurat păstrarea unităţii spirituale şi culturale a românilor din cele trei
provincii. De asemenea au avut rol în formarea limbii noastre literare, având la bază
limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei.
În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii
române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului
juridic românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare.
Secolul al XVII- În scrierile umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir
lea apar primele observaţii despre latinitatea şi despre unitatea ei, dar şi primele
elemente ale literaturii artistice.
Textele originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale
cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni
(Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe de
altă parte, literatura religioasă (polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui
Antim Ivireanul).
Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească:
Texte traduse în cărţi bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, tradus
secolul al XVII- de mitropolitul Simion Ştefan în 1648; Psaltirea lui Dosoftei în 1673 şi Biblia de la
lea Bucureşti în 1688); cărţi juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi a
lui Vasile Lupu se tipăresc cărţi de legi Pravila de la Govora în Muntenia, 1646 şi
Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare (Alexandria, 1620; Floarea darurilor,
1620).

6
 Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul
(1757), iar prima gramatică tipărită a limbii române este „Elementa linguae daco-
Prima gramatică
romanae sive valachicae” din Viena în 1780, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe
românească
Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în limba latină şu cu exemple româneşti,
autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau cunoscută cărturarilor
străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, latinitatea a devenit argument de
afirmare a identităţii naţionale.
Procesul de normare al limbii române începe în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a trecerii de
Academia la grafica chirilică la cea latină, se declanşează aşa numitul „război al limbilor” care
Română va duce în final la fixarea normei lingvistice şi va accelera totodată procesul de
definitivare a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus şi pentru impunerea
unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel etimologic şi cel fonetic, problemă
depăşită în 1880 când Academia Română adoptă noul proiect de ortografie. După
această dată se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară şi modernă.
În anul 1904 apare primul Îndreptar ortografic.
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului
român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte
influenţe.
Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a
desfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de
Concluzii formare a limbii române este unul complex şi de durată.
În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care a venit în contact, româna
este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt
majoritar latine.
Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei
secole, limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.