SOCRATE

Apari ia lui Socrate în istoria filosofiei grece ti constituie un moment de r scruce,

astfel putând fi delimitate mai bine marile etape ale acesteia.
Datorit originalit ii sale, datorit faptului c permanent ne izbim de un zid de
nep truns, de aura de legend care îl înconjoar , portretul real al lui Socrate nu poate fi
realizat. Totu i, parafrazându-l, nu putem sus ine c despre el tim c nu tim nimic. Cele
dou chipuri - legendar i istoric -, sunt îns indisolubile. Astfel încât "a pretinde s
distingem în Socrate dou personaje înseamn a pretinde s separ m via a sa în dou
moduri de existen , dintre care unul este tot atât de valabil ca i cel lalt. Înseamn a
condamna la moarte înc o dat pe adev ratul Socrate, acela care tr ie te în noi"1.
SOCRATE (469-399) s-a n scut la Atena în anul 469 sau 470. Tat l s u,
Sofronisc, era cioplitor în piatr , iar mama sa, Fenarata, moa . De i la început Socrate a
urmat meseria tat lui s u, n-a r mas totu i fidel acestei arte, îndreptându-se c tre studiul
sufletului omenesc. Filosofii perioadei cosmologice îi explicaser geneza Universului, a
macrocosmosului. Dar el, Omul, ce este Omul? pare a se întreba Socrate. Care-i sunt
locul i rostul în ansamblul cosmosului i, mai ales, în cadrul vie ii social-politice? Cum
poate ajunge la adev r? Cum poate atinge fericirea? Pentru formularea unor r spunsuri
Socrate va adopta o nou cale. Ceea ce- i propune este prelucrarea i lefuirea nu a
blocurilor de piatr , ci a sufletelor umane. Scop deloc u or de atins, dat fiind
complexitatea i diversitatea acestora, dar nu imposibil. Dac i-a atins scopul sau nu,
r mâne o problem deschis . Depinde de perspectiva din care analiz m lucrurile.
Socrate a tr it aproape numai între zidurile cet ii. A p r sit cetatea numai atunci
când a fost nevoit s -i înfrunte pe du manii acesteia. Astfel, a participat la r zboiul
peloponeziac, la Potideia l-a salvat pe Alcibiade, iar la Delion pe Xenofon.
Întemeietor al ontologiei umanului, Socrate nu a l sat nimic scris. Înv turile sale
au fost transmise pe cale oral , p strându-se în scrierea lui Xenofon "Amintiri despre
Socrate" i în Dialogurile de tinere e ale lui Platon, elev i continuator al s u. De i atât
istoricul, cât i filosoful l-au cunoscut personal, nu pu ine au fost vocile care au contestat
veridicitatea informa iilor transmise fie de Xenofon, fie de Platon. Cei care îl prefer pe
Xenofon se bazeaz pe calitatea sa de istoric, "obi nuit s relateze faptele în nuditatea
lor", f r a apela la "zborurile fanteziei"2, afirmând totodat c Dialogurile lui Platon
exprim îns i concep ia acestuia. Dimpotriv , cei care îl prefer pe Platon lui Xenofon

1
André Bonnard, Civiliza ia greac , Editura tiin ific , Bucure ti, 1976, pp. 244-245.
2
Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în fa a justi iei, Editura Sport-Turism, Bucure ti, 1982, p. 25.

26
sus in c strânsa prietenie dintre istoric i Socrate l-ar fi putut influen a pe cel dintâi în
realizarea unui portret real al filosofului, în timp ce Platon, ca discipol, el însu i poet i
filosof, este în mai mare m sur potrivit se ne prezinte ideile socratice. În realitate,
eliminând contradic iile evidente i uneori inerente, credem c cele dou portrete se
completeaz reciproc, Xenofon surprinzând mai bine tr s turile omului Socrate, în timp
ce Platon înf i eaz imaginea gânditorului Socrate.
Observând dec derea institu iilor politice i a valorilor morale, scopul filosofiei,
considera Socrate, ar fi reforma social prin reforma moral . Unul dintre principiile sale
morale era acordul între gând, vorb i fapt . Scopul s u era s -i îndrume pe cet enii
Atenei pe calea Binelui i Adev rului, exemplul personal constituind o dovad în acest
sens. Crezul s u era practicarea virtu ii.
Scopul vie ii omene ti, fericirea, poate fi realizat prin înf ptuirea binelui. Îns
cum poate fi s vâr it binele i evitat r ul? La aceast întrebare fundamental Socrate va
r spunde: la temelia binelui st tiin a, iar la temelia r ului st ignoran a, necunoa terea.
El considera c nimeni nu ar s vâr i r ul dac ar i în ce const binele aduc tor de
fericire. Prin urmare, nimeni nu gre e te cu bun tiin , ci din necunoa tere.
Se tie c filosofii de pân la Socrate s-au preocupat mai mult de studierea
universului fizic, uitând de problemele omului. Celebrele cuvinte înscrise pe frontispiciul
templului de la Delfi: cunoa te-te pe tine însu i, vor constitui îndemnul la cercetarea
cunoa terii de sine, la cercetarea esen ei general umane i nu individuale. Astfel, a a cum
spunea Cicero, Socrate este cel care a coborât filosofia din cer pe p mânt.
Sofi tii sus ineau c subiectul cunoa terii i obiectul sunt la fel de schimb toare.
Socrate considera c datele furnizate de sim uri nu pot constitui procesul cognitiv în
totalitatea sa. Acesta se desf oar datorit anumitor principii ale ra iunii, ale nous-ului,
care sunt acelea i pentru to i. Numai în felul acesta exist posibilitatea descoperirii
adev rului obiectiv. Pentru a ajunge aici, Socrate î i proclam ignoran a. Sofi tii tiau
totul. În opozi ie, Socrate pleca de la premisa " tiu c nu tiu nimic".
Metoda folosit este dialectica (sau maeutica sau "arta mo itului"), ceea ce
înseamn descoperirea adev rului prin întrebare i r spuns. Întrebarea dialectic este o
alternativ la care r spunsul nu poate fi decât da sau nu. R spunsul final, care const în
alegerea alternativei, constituie o problem dialectic . O dat cu acest pas urmeaz

27
dezbaterea. Adev rul, spunea Socrate, exist în con tiin a fiec ruia, numai c noi,
oamenii, nu tim s -l descoperim. Prin aceast metod , prin dialog, adev rul poate fi scos
la iveal . Astfel, plecând de la cazuri particulare - curaj, virtute, dreptate, frumos -, prin
induc ie, Socrate ajunge la no iune, defini ie, stabilind adev ruri permanente i general
valabile. Numai astfel putem cunoa te conceptele, esen a.
Pirn urmare, metoda socratic ne înva dou lucruri importante. În primul rând,
cum s ne eliber m de falsul i inautenticul din noi în ine. Acest lucru se realizeaz prin
intermediul ironiei socratice i al maieuticii. În al doilea rând, care este calea prin
intermediul c reia putem ajunge la adev r. Acest lucru se realizeaz prin induc ie i
defini ie. Cele patru procedee sunt folosite simultan de Socrate în cadrul dialogurilor
sale. Dialogul socratic nu este, a adar, un proces distinct, ci este un cadru permanent al
metodei, condi ie absolut necesar a acesteia.
Una dintre problemele de care s-a ocupat Socrate este i aceea a virtu ii. Pentru
Socrate, în elepciunea este virtutea cardinal . Din aceasta rezult celelalte virtu i:
dreptatea, pietatea, curajul i cump tarea. Referindu-se la aspectele legate de dreptate,
Platon spunea c Socrate era "omul cel mai drept", iar Xenofon considera c era "a a de
drept, c n-a f cut niciodat r u nim nui, ci a adus cele mai mari foloase prietenilor lui,
a a de cump tat, încât n-a pus niciodat pl cerea mai presus de cinste, a a de în elept c
deosebea f r gre binele de r u ...". Nu trebuie s r spunzi nedrept ii cu o nedreptate i
r ului cu r u, argumenta Socrate. Nedreptatea nu se justific în nici o împrejurare, mult
mai mare nenorocire fiind s faci, decât s înduri o nedreptate.
Soarta a vrut ca cel care s-a str duit întreaga-i via s -i înve e pe semenii s i s
deosebeasc adev rul de neadev r, esen a de aparen , s cad prad confuziei acestora.
Acuzat de coruperea tineretului, de s vâr irea unor nedrept i, de necredin a în zeii în
care credea Cetatea i de faptul c se închin altor zeit i, Socrate a fost condamnat la
moarte. Verdictul a fost dezavuat de mul i, realitate dovedit i de faptul c cei trei
acuzatori, Meletos, Anytos i Lycon, î i vor primi mai târziu pedeapsa. Se pare c
Meletos a fost condamnat la moarte, iar ceilal i doi au luat calea exilului.
Cel care a depus plângerea a fost poetul Meletos. Politicianul Anytos i oratorul
Lycon au contrasemnat-o. Motiva iile acuza iilor aduse nu pot fi stabilite cu certitudine.
Aceasta cu atât mai mult cu cât unele dintre ele sunt chiar total nefondate. De exemplu,

28
coruperea tineretului era una dintre învinuirile ce li se imputa de obicei sofi tilor. Singura
explica ie posibil pentru aceast acuza ie rezult din coroborarea situa iei socio-politico-
economice a Atenei lui Socrate cu înv turile sale. Se pare c delatorii au stabilit o
leg tur direct între educatorul Socrate i doi dintre elevii s i, Alcibiade i Critias.
Generalul i omul politic Alcibiade (450-404 î.Hr.) a f cut parte dintre cei care, în
preajma campaniei din Sicilia (415), au profanat statuile lui Hermes. Mai mult, ambi ia i
nestatornicia l-au determinat s treac de partea Spartei, tr dându-i astfel pe atenieni.
Critias (460-403 î.Hr.), membru al partidului aristocratic, la rândul s u, fusese sufletul
tiraniei celor treizeci instala i la Atena în 404 de Sparta. Era îns Socrate responsabil de
actele celor doi? R spunsul este cu certitudine negativ. Responsabilitatea actelor noastre,
bune sau rele, ne apar ine. Apoi, ceea ce se poate afirma despre doi dintre discipolii s i,
nu se poate afirma despre to i. În cazul de fa trecerea de la particular la general este
ilicit i lipsit de moralitate. În acela i context, urm toarea declara ie f cut de
Alcibiade în Banchetul înt re te afirma iile noastre anterioare i subliniaz dilema în care
acesta se afl : "Doar el (Socrate - n. n.) m sile te s recunosc c , în vreme ce-mi lipsesc
atâtea, eu nesocotesc cele personale i am timp de pierdut cu afacerile atenienilor. Cu sil
mare deci, i fugind ca de Sirene, cu urechile astupate, eu plec, m fac nev zut; i mi-e
fric s stau aici, mi-e fric s nu m-apuce anii târzii ai b trâne ii lâng dânsul"3. i a
fugit Alcibiade, chiar dac în adâncul sufletului tia c Socrate are dreptate.
O alt acuza ie se referea la necredin a în zei i la introducerea unor zeit i noi.
De i nefondat , o explica ie poate fi formulat i pentru aceast acuza ie. Se tie c Atena
fusese înfrânt de Sparta, încât aceast înfrângere putea fi interpretat drept pedeaps a
zeilor.
R spunsul la acuza iile aduse, discursul din final dovedesc, o dat în plus, modul
în care a în eles Socrate s - i tr iasc via a i s - i primeasc moartea. "Prefer - a spus
acesta -, ap rându-m în acest chip, s mor, decât s tr iesc în alt chip". Necunoscând
nimic despre moarte, nu putea ti dac este bine sau r u s mori. Îns era convins c , în
timp ce el pleca spre moarte, osândit de pârâtorii s i, ace tia "se duc spre p cat i
nedreptate, osândi i de adev r: fiecare r mâne cu osânda sa". În final Socrate va spune:
"E ora s ne desp r im: eu ca s mor, voi ca s tr i i. Care lucru este mai bun, numai Zeul

3
Platon, "Banchetul", în Platon, Dialoguri, Editura IRI, Bucure ti, 1996, 216 a.

29
o tie". Astfel, filosoful care a început a dobândi notorietate ca erou de comedie4,
sfâr e te ca erou de tragedie. Îns Socrate nu putea s moar altfel; pentru un om cu
structura sa moral , era singul fel posibil de a muri.

PLATON

Aflat la confluen a marilor curente ale filosofiei grece ti, Platon a fost i r mâne
esen ialmente un filosof. N scut la Atena pe 7 mai 428 (7 mai era aniversarea lui Apollo),
cam în aceea i perioad în care Pericle murea datorit marii ciume din Atena, Platon, pe
numele s u adev rat Aristokles, avea s moar în 348, cu zece ani înaintea marii victorii
a lui Filip II de la Cheroneea, victorie care avea s conduc la instaurarea definitiv a
domina iei macedonene în Grecia.
Provenind din una dintre cele mai nobile familii din Atena (tat l s u Ariston, se
spune c se tr gea din neamul regelui Codros, iar mama sa, Perictione, din familia
Dropide, fiind var cu Critias, sufletul tiraniei celor 30 i sor cu Charmides), Platon a
primit o educa ie pe m sur .
Elev al heraclitenului Cratylos, care fire te l-a introdus în filosofia heraclitean ,
a a cum ne spune Aristotel în Metafizica sa, Platon s-a apropiat apoi de Socrate în jurul
vârstei de 20 ani, fiind atras mai ales de discursurile maestrului s u privitoare la justi ia
care ar domni într-un stat în care principiul egalit ii ar fi înlocuit de cel al competen ei.
Condamnarea nedreapt a în eleptului Socrate l-a mâhnit profund. Probabil c acest lucru
l-a determinat s scrie celebrele sale dialoguri, încercând astfel s pun în eviden
adev rata înv tur a maestrului s u.
Dup moartea lui Socrate se refugiaz la Megara, în apropierea Atenei. Urmeaz
alte c l torii în Egipt, Italia (unde l-a cunoscut pe pitagoreicul Archytas), Sicilia (invitat
fiind de Dionysos, tiranul din Syracusa). În Egina este vândut ca sclav, filosoful cirenaic
Anniceris îl r scump r i-i red libertatea. În jurul anului 387 revine la Atena. Aici
întemeiaz Academia5 sa, prima coal filosofic care avea un statut juridic i un

4
Se tie c Socrate este pesonajul central al comediei "Norii" (423). Aici Aristofan ne prezint un portret
nereal al lui Socrate. Filosoful este considerat sofist, cercet tor al universului natural i nu social, partizan
al necredin ei în zeii cet ii i în valorile morale.
5
dup numele unui vechi erou, Akademos, patron al locului.

30
regulament interior propriu. Aristotel a predat aici retorica. Dup moartea lui Platon în
fruntea colii s-a aflat Speusip, nepotul s u.
Se spune c Platon obi nuia s mul umeasc zeilor pentru trei lucruri: 1. c s-a
n scut b rbat; 2. c s-a n scut la Atena; 3. c s-a n scut în timpul lui Socrate.
Platon este cel dintâi filosof de la care ne-au r mas scrieri complete. În
majoritatea scrierilor dialogul constituie principala modalitate de expunere a ideilor;
excep ie fac cele treisprezece scrisori i volumul s u de defini ii.
Opera platonic , reprezentând o adev rat sintez creatoare, este un sistem
original, unitar, având drept obiect lumea, universul, omul, via a în general. Acest fapt
este surprins de Kinkel în urm torul fragment: "Dac Dumnezeu, care cânt re te sufletele
oamenilor în cântarul de aur al destinului, ar pune într-o parte a balan ei sufletele lui
Socrate i Platon, iar în alta sufletele tuturor filosofilor despre care am ar tat pân acum,
partea balan ei în care se g sesc sufletele celor doi ar cânt ri mai mult".
Socrate a reprezentat pentru Platon scânteia care a produs uria ul incendiu. Înainte
de a-l cunoa te pe acesta, Platon scria poezii. Datorit lui Critias i Charmides l-a
cunoscut pe Socrate. În acel moment, ne spune Diogenes Laertios, i-a ars toate
încerc rile.
Îns Platon nu a fost influen at numai de Socrate, ci i de autorii tragediilor
(Eschil, Sofocle, Euripide) i comediilor (Aristofan), de pictori (Polygnot) i sculptori
(Phidias), ceea ce l-a determinat pe Kinkel s -l numeasc "sculptor al ideilor". A
cunoscut, de asemenea, filosofia eleat , sofistica, retorica.
Opera sa cuprinde: dialoguri, scrisori, încerc ri poetice.
Atât structura, cât i stilul dialogurilor sunt foarte diferite. Unele au o structur
dramatic , interlocutorii fiind introdu i treptat în scen , ca într-o pies de teatru; altele
sunt dialoguri povestite fie de Socrate, fie de o alt persoan .
Problema cea mai dificil o constituie aranjarea dialogurilor într-o anumit
ordine. Unii editori antici au apelat la o clasificare trilogic (Aristofan din Bizan , sec. III
î.Hr.), al ii au operat cu o clasificare tetralogic (Thrasyllos, contemporan cu Tiberiu),
clasificare adoptat de majoritatea editorilor moderni. De asemenea, scrierile sale pot fi
grupate i în:

31
 1. dialoguri de tinere e. Din aceast categorie fac parte: Apologia lui Socrate;
Criton (sau despre legi); Euthyphron (sau despre pietate); Charmides (sau
despre în elepciune); Lysis (sau despre prietenie); cartea I a Republicii,
Gorgias. Acestea reprezint a a-numitele dialoguri socratice.
2. dialoguri apar inând perioadei de maturitate. Menon (sau despre virtute,
precum i proiectul teoriei reamintirii); Cratylos (raportul dintre limbaj i
gândire); Phaidon (despre suflet i nemurirea sa), Banchetul (despre
dragoste); Republica (sau despre dreptate); Theaitetos (despre tiin );
Parmenide; sunt doar câteva dintre dialogurile celei de a doua perioade.
3. dialoguri de b trâne e. Acestei perioade apar in dialoguri precum Sofistul
(problema erorii); Omul politic (despre politic ); Timaios (în care este tratat
filosofia platonician a naturii); Critias (filosofia istoriei i mitul Atlantidei,
neterminat), Legile (neterminat, despre politic )
În perioada Rena terii dialogurile lui Platon au fost editate în limba latin de
Marsilio Ficino (1433-1499), la Floren a, fondatorul Academiei Platonice din Floren a
(1459). În limba greac au fost editate de Aldus Manutius i M. Musurus la Vene ia, în
1513.

Teoria cunoa terii i metafizica ideilor

Wilhelm Windelband consider c "o expunere a filosofiei platonice trebuie s fie
în principiu o expunere a teoriei ideilor". Într-adev r, teoria ideilor sau a formelor
reprezint nucleul filosofiei platonice. Platon a adâncit "conceptul" socratic i l-a
transformat în Idee. Îns teoria sa despre Idee nu a fost expus sistematic într-un singur
dialog. O preg tire a acesteia se reg se te în dialogul de tinere e Euthyphron. Aici ni se
vorbe te despre form (eidos) ca model asupra c ruia trebuie s ne îndrept m aten ia dac
dorim s cunoa tem esen a (ousia). Mai departe, în dialogurile Cratylos i Theaitetos,
unde se spune c orice cuno tin întemeiat pe percep ie este relativ . În Gorgias, de
asemenea, afl m c binele i r ul, fiind "prezen e", constituie realit i absolute, în timp ce
virtutea i pl cerea, întrucât au început i sfâr it, apar in devenirii. Prin urmare, chiar din
aceste dialoguri ne putem da seama c pentru Platon esen ele reprezint lucruri reale, în
timp ce obiectele i fenomenele perceptibile prin intermediul sim urilor constituie doar o

32
imita ie a lucrurilor reale. Aceste idei vor fi pe larg dezvoltate în dialogurile apar inând
perioadei de maturitate, i mai ales în Menon, Phaidon, Banchetul i Republica.
Existen a are a adar la Platon dou niveluri: un prim nivel îl constituie lumea
ideilor, iar cel de-al doilea lumea sensibil .
Lume ideilor este perfect , etern , permanent , imuabil , alc tuit din Idei ce pot
fi cunoscute numai pe cale ra ional . Ea este adev rata existen , existen a în sine, care
nu mai are nevoie de altceva pentru a fi. În aceast lume Ideile se afl în raport de
subordonare, alc tuind un sistem ierarhic în fruntea c ruia se afl Ideea de Bine, Idee
identificat cu Divinitatea.
În opozi ie, lumea sensibil este doar o copie palid , imperfect a lumii Ideilor.
Aceasta exist doar în m sura în care particip la ideile pure.
Se face astfel distinc ie între:
1. ceea ce este mereu i nu devine niciodat - aceasta reprezint cunoa terea
autentic , prototipul, care poate fi sesizat prin intermediul ra iunii
2. ceea ce este mereu în devenire i nu este niciodat - cu alte cuvinte, copia,
cuno tin ele ob inute pe aceast cale fiind doar p reri, opinii.

Din cele prezentate pân aici se poate constata c no iunea de idee are un dublu
în eles. Ca activit i intelectuale, ideile sunt concepte universale, sunt no iuni. Ca obiecte,
sunt forme ale realit ii adev rate sau principii ale form rii.
Alegoria pe terii din Cartea a VII-a a dialogului Republica ilustreaz perfect
raportul dintre Lumea inteligibil i Lumea sensibil .
Într-o pe ter , al c rei drum de intrare d spre lumin , se afl înc din copil rie
mai mul i oameni. Ace tia sunt lega i în a a fel încât posibilitatea mi c rii este exclus ,
fiind nevoi i s priveasc doar înainte. Lumina le vine de undeva de sus, de la un foc
aprins în spatele lor. Între foc i ace ti oameni, undeva mai sus, se afl un drum de-a
lungul c ruia este zidit un perete. De-a lungul acestuia ni te oameni poart felurite
obiecte care dep esc în în l ime zidul; dintre ace tia unii vorbesc, al ii p streaz t cere.
Martin Heidegger, în "Repere pe drumul gândirii", vorbindu-ne despre docrina lui
Platon cu privire la adev r, se opre te i la Alegoria pe terii, considerând c este vorba de

33
o dep ire în trepte a ignoran ei prin intermediul celor patru etape care descriu esen a
paideii ca trecere de la "lipsa de formare" la "formare".
Într-o prim etap locuitorii sunt lega i cu spatele la sursa luminii artificiale i la
obiectele care î i proiecteaz umbrele pe peretele din fa a lor. În aceast faz neascunsul,
adev rul, se confund penru cei prezen i cu umbrele înse i.
În etapa a doua are loc eliberarea unuia dintre "prizonieri". Ca urmare, cel eliberat
are posibilitatea de a observa obiectele a a cum i se prezint în lumina artificial a
focului.
Urmeaz cea de a treia etap în care pe tera este p r sit de cel eliberat. Lucrurile
de aceast dat sunt v zute în aspectul lor real, în lumina natural a soarelui, astfel încât
un pas important este realizat în drumul spre adev r.
În ultima etap , a patra, cel care a cunoscut "neascunsul suprem" revine în
pe ter i încearc s -i conving pe cei r ma i aici despre "neascunsul inferior" propriu
vederii lor.
Acesta este a adar drumul cunoa terii, drumul spre aletheia ca stare-de-
neascundere, un drum greu, dificil, anevoios. Mitul ilustreaz esen a "form rii", precum
i perspectiva care intervine în ceea ce prive te esen a adev rului. Exist deci o rela ie
între "formare" i "adev r". Esen a adev rului i modalitatea modific rii lui fac cu putin
"formarea" în configura ia ei fundamental . Drumul parcus este cel de la "apaideia" sau
"lipsa de formare", la "paideia" sau "formare", esen a paideii fiind schimbarea i
adaptarea fiin ei umane la domeniul care îi este doar ei conferit.
Prin urmare, putem spune c rela ia dintre intelect i obiectele inteligibile este
analog celei dintre sim uri i lucrurile sensibile; rela ia dintre obiectele inteligibile i
Ideea de Bine este analog celei dintre lucrurile sensibile i Soarele care le pune în
lumin .
Pentru Platon a cunoa te adev rul înseamn a-l recunoa te. Teoria amintirii
(anamneza) celor v zute în lumea inteligibil este singura cale spre cunoa terea
adev rat . Reminiscen a constituie fundamentul maieuticii, acea c utare în comun, acel
dialog condus cu mult dib cie de Socrate în vederea descoperirii adev rului însu i. La
Socrate dialectica era arta gândirii corecte; la Platon, ne spune Kinkel, dialectica este "o
convorbire a sufletului cu sine însu i despre obiectul considera iilor sale", procedeu prin

34
intermediul c ruia cunoa terea se înal , ascendent, de la lumea lucrurilor la aceea a
ideilor, pentru ca apoi, descendent, s coboare iar i în lume, privit sub specia eternit ii
acestor Idei.
Raportul între cele dou lumi este unilateral; nu exist decât o mi care de jos în
sus, pentru c Ideile sunt for e impersonale. Plecând de aici se poate constata unitatea
dintre teoria Ideilor i Ideea de Eros. Eros-ul reprezint , în fapt, dorul sufletului nostru
dup ceea ce este ve nic6. A adar, sufletului omului este de origine divin . Gra ie Eros-
ului el tinde c tre aceast lume. Prin urmare, iubirea platonic nu este altceva decât
n zuin a omului spre nemurire, pentru ca el s devin asemenea cu Divinitatea. tiin a cu
ajutorul c reia se poate realiza acest ideal este filosofia.
Concep ia social
În Republica Platon schi eaz întemeierea statului ideal. Discu ia despre Statul
ideal se face prin trecerea de la cunoa terea drept ii indivizilor la cercetarea acesteia în
cadrul societ ii umane.
Cea mai important este educa ia. Restul vine de la sine. Urmare a educa iei,
cetatea ideal va fi în eleapt , viteaz , dreapt i cump tat .
Copiii pân la 18 ani erau supu i unei educa ii severe în care rolul cel mai
important îl aveau educa ia fizic i educa ia muzical (intelectual ); pân la 20 de ani
urmau armata; dup aceast vârst cei deosebi i erau selecta i pentru a- i continua
studiile; dup 35 de ani înv a ii intrau în administra ie sau armat pentru a- i însu i
experien e practice. De la 50 de ani se ocupau de filosofie.
La conducerea statului ideal se aflau filosofii, urma i de paznici - cei care ap rau
cetatea, i me te ugari - cei care produceau bunuri.
Acest stat în care trebuie s se realizeze dreptatea i Binele este un stat ideal, un
prototip, ca orice Idee. Des vâr irea lui se poate realiza în mod treptat, cu condi ia ca
interesele particulare s nu fie posibile. Platon considera proprietatea privat r d cina
oric rui r u social i tocmai de aceea era împotriva acesteia. Din acest punct de vedere
Legile sunt mai consecvente decât Republica, unde li se interzice s posede avere doar
ap r torilor i conduc torilor cet ii.

6
Banchetul, Phaidon - ideea c în om se afl o fiin divin care, contrar naturii sale, este prins în lan urile
senzorialului.

35