Romanul cavaleresc

Constituirea societăţii feudale, care are în centru simbolic castelul şi care are nevoie de un
set de valori şi un cod de comportament care să-i ghideze pe membrii săi în viaţa de zi cu zi a condus
la apariţia unui gen de literatură specifică. Poezia trubadurilor, care glorifică dragostea elevată şi
romanul cavaleresc, în care pentru prima oară se recurge la alăturarea iubirii şi aventurii eroice,
aveau să fie creaţiile cele mai caracteristice.
Spre deosebire de forma sub care cunoaştem astăzi romanul modern, romanul cavaleresc,
apărut spre sfârşitul secolului al XII-lea, era o creaţie în versuri, care îşi datora numele faptului că era
scrisă nu în latină, ci în limba vulgară (romanz). El fusese precedat de lucrări cu teme inspirate din
legendele antice referitoare la Alexandru cel Mare, poveştile despre Teba, Troia sau Eneea.
În aceste romane antice, personajele cunoscute din operele dramatice sau epice ale
antichităţii greco-romane se comportă şi vorbesc precum feudalii din societatea secolului al XII-lea.
Subiectele sînt creştinate, eliminîndu-se orice referire mitologică, iar marii preoţi păgîni fiind înlocuiţi
cu episcopi. Anacronismul este regula de bază a acestor creaţii, care încearcă să adapteze
elementele antice la realităţi noi. Apar elemente noi, care justifică acţiunile eroilor, precum felonia, iar
instituţia specific medievală a cavalerismului este proiectată în antichitate. De exemplu, în Romanul
Tebei, primul dintre romanele franceze, conflictul dintre cei doi fraţi duşmani, Eteocle şi Polynice, fii lui
Oedip, e declanşat de nerespectarea legămîntului şi a cuvîntului dat. Mobilul care le îndeamnă la
acţiune pe toate personajele ce se situează într-una sau alta din tabere este respectarea sau
nerespectarea jurămîntului de vasalitate pentru unul din fraţi. Personajele feminine capătă contururi
pe care nu le aveau în operele antice care au servit drept model, devenind în acelaşi timp
exponentele ideologiei iubirii curteneşti. Despre Antigona, de exemplu, ni se spune că era « nobilă,
curtenitoare şi frumos împodobită ». « Avea statură elegantă şi chip frumos, frumuseţea ei eclipsînd-o
pe oricare alta. Nicicînd în poveşti nici în cîntece nu veţi auzi celebrată femeie comparabilă”. Cînd
Parthénopée, rege al Arcadiei, se îndrăgosteşte nebuneşte de ea şi îi cere să devină « prietena » lui,
ea nu îi respinge cererea din principiu, ci arată doar că nu poate iubi decît pe cineva de acelaşi rang,
întrucît e fiică de rege. Iubirea curtenească, preluate de romanele “antice” îşi păstrează caracterul
obligatoriu pentru personajele de neam înalt, cu condiţia respectării izomorfismului. Spre deosebire
însă de dragostea cîntată de trubaduri, care e de cele mai multe ori adulteră, aici apare ideea
dragostei împărtăşite dintre doi tineri, care nădăjduiesc să se căsătorească. În acelaşi roman,
Ismène, sora Antigonei, e “prietena” lui Athon, relaţiile dintre ei părînd a fi ajuns foarte departe în
raport cu codul moral propovăduit de Biserică.
Importanţa acordată dragostei creşte şi mai mult în Romanul lui Enea, în care eroul virgilian e
reprezentat ca un perfect cavaler, iar Didona şi Lavinia reprezintă fiecare cîte o faţetă a iubirii
curteneşti. Didona e consumată de focul pasiunii senzuale, care îi aduce sfîrşitul cînd Enea e obligat
să o părăsească, pe cînd Lavinia trăieşte o dragoste castă, pentru care e recompensată cu căsătoria
cu cel iubit. Enea însuşi dă dovadă de o capacitate deosebită de a trăi “dragostea delicată” cîntată de
poezia lirică, plîngînd, leşinînd, dar şi făcînd cele mai mari isprăvi de vitejie datorită iubirii pentru
tînăra prinţesă.
Adevărata inovaţie a romanului medieval a constat însă în preluarea unor teme şi personaje
aparţinând folclorului celtic, în care se păstrase amintirea regelui breton Artur şi a tovarăşilor săi de
luptă împotriva invadatorilor anglo-saxoni. Această inspiraţie bretonă s-a dovedit însă interesantă nu
atît datorită elementelor istorice reale (de altfel, se pare că la baza romanelor inspirate din ciclul
Arthurian stau nu poveştile folclorice, ci o aşa numită “istorie” a regatului Britaniei, scrisă de Geoffroi
de Monmouth, în sec. al XI-lea) cât a celor supranaturale. Aceste romane sînt pline de păduri
fermecate unde se găsesc din abundenţă vrăjitori, zâne, pitici, obiecte vrăjite, castele ale
întâmplărilor ciudate. Un întreg arsenal miraculos, prezent până atunci doar în basmele populare,
începea să caracterizeze o creaţie cultă care a oferit modele literaturii europene care i-a urmat.
Spre deosebire de creaţiile populare, aceste romane cavalereşti au autori al căror nume a fost
reţinut de istorie. Întemeietorul genului este considerat Chrétien de Troyes, cleric trăitor la curtea
contesei Maria de Champagne, fiica lui Alienor din Acvitania, nepoata primului trubadur, doamnă din
înalta aristocraţie franceză, cu o cultură aleasă, care i-a şi sugerat autorului tema unuia din romane
(Lancelot sau Cavalerul cu cotiga). Tema centrală a tuturor romanelor sale ( a mai scris, în afară de
cel deja citat Erec şi Enide, Cligés, Yvain sau Cavalerul cu Leul, Perceval sau Povestea Graalului)
este împletirea dintre dragoste şi virtuţile cavalereşti. Nu erau teme noi în literatura cultă a Europei

1
apusene, căci vitejia şi onoarea fusesere abordate de poemele epice, iar iubirea era cântată de
trubaduri. Nouă este însă teza potrivit căreia iubirea desăvârşită a cavalerului pentru doamna sa îl
îndeamnă pe acesta să caute perfecţiunea, distingându-se în luptă şi printr-un comportament conform
codului de onoare cavalerească. "Nu-mi este nimic prea greu să făptuiesc, de va dori vreun lucru",
răspunde Lancelot la solicitarea iubitei sale. Eroii romanului cavaleresc nu mai caută în luptă doar
sporirea gloriei personale şi creşterea numelui neamului căruia îi aparţin, ca Roland sau Cidul din
poemele epice; ei îşi slujesc astfel doamna şi dovedesc puterea iubirii pe care i-o poartă. La cererea
reginei Guinevra, Lancelot este în stare să lase să-i fie pătată chiar onoarea, virtutea esenţială a unui
cavaler, urcîndu-se într-o căruţă cu care în mod obişnuit erau plimbaţi prin oraş condamnaţii sau
lăsându-se înfrânt în turnir de adversari care-i sunt inferiori (Lancelot sau cavalerul cu cotiga). Nu
pierderea onoarei, nu umilinţa reprezintă pentru aceste personaje răul suprem, ci pierderea iubirii,
care-i aduce lui Yvain nebunia, determinându-l să fugă în pădure şi să ducă un trai sălbatic (Yvain,
cavalerul cu leul). Chiar şi Perceval, al cărui scop este găsirea Graalului, vasul sfînt în care cursese
sîngele lui Christos, nu este împlinit fără căsătoria cu iubita sa Blanchefleur (Perceval sau căutarea
Graalului).
Observăm că, în mod paradoxal, într-o societate condusă de bărbaţi şi care continuă să
desconsidere în planul real femeia, apare o literatură care afirmă tocmai superioritatea doamnei faţă
de cavalerul ei, faptul că acesta trebuie să o trateze aşa cum îşi tratează un vasal seniorul. Chiar
declaraţia de dragoste este făcută în genunchi, cu mâinile împreunate, asemeni omagiului vasalic.
"Messire Yvain îşi împreună mâinile, îngenunche şi spuse ca un adevărat îndrăgostit:
-Doamnă, niciodată nu voi striga îndurare. Vă voi mulţumi pentru orice veţi voi să faceţi cu finţa mea.
Căci nimic nu mi-ar putea displace din partea voastră."
Aceasta poate să oglindească o anume promovare a femeii, care a survenit în Occident
începând cu epoca cruciadelor, dar mai curând e vorba de o proiecţie în literatură a unor idealuri care
sunt uneori rupte de realitate. Romanul cavaleresc răspunde dorinţelor de civilizare, de şlefuire a
moravurilor într-o societate aristocratică mai bogată, mai obişnuită cu rafinamentul decât cea a
secolelor anterioare. Această societate are nevoie de un cod de comportament, şi cum tratate seci nu
sunt foarte eficiente, difuzează aceste reguli prin intermediul operelor literare. Din romane, tinerii
cavaleri învaţă cum să se poarte cu doamnele, cu seniorii, cu suveranii, cu egalii şi cu inferiorii lor.
Mai învaţă să respecte oamenii bisericii şi învăţăturile acestora (să nu uităm că mulţi autori erau
clerici, asemenea lui Chrétien de Troyes, într-o epocă în care sunt încă puţini laici ştiutori de carte),
să-i apere pe cei aflaţi în nevoie. Pentru războinicii medievali violenţi aceste idei nu veneau de la sine,
astfel încât prin literatură se produce o anume "civilizare" a acestora. Ca urmare, aceste romane
contribuie la definirea unui tip de politeţe, mai ales faţă de femei, care a caracterizat până nu de mult
societatea europeană.
Iată de exemplu, cum este prezentat codul comportamentului cavaleresc în Romanele Mesei
Rotunde ,compilaţie alcătuită în sec. XIII, un fel de Vulgată a genului.
« Cei dintâi cavaleri nu au fost cavaleri din pricina obârşiei, căci toţi ne tragem din acelaşi tată şi
aceeaşi mamă. Dar când Pizma şi Nesaţiul au început să crească în lume, atunci cei slabi rânduiră
mai presus de ei nişte apărători, care să menţină dreptatea şi
să-i ocrotească.
Şi se dădu menirea aceasta celor voinici, celor puternici, celor chipeşi, leali, cutezători, viteji.
Şi nimenea, pe vremea aceea, n-ar fi fost atât de îndrăzneţ încât să încalece pe cal înainte de a fi
intrat în rândurile cavalerilor. Dar investitura de cavaler nu era dată aşa, ca un hatâr. Li se cerea să fie
buni cu toată lumea, în afară de ticăloşi, milostivi faţă de cei bolnavi, gata să-i apere pe cei nevoiaşi şi
să-i dea în vileag pe tâlhari şi pe ucigaşi, buni judecători, fără ură şi fără părtinire ».
În fond, romanele cavalereşti ilustrează ideologia ordinului luptătorilor, bellatores din
societatea trifuncţională medievală, care îşi justifică existenţa prin apărarea celorlalte două categorii
care nu se pot apăra singure, laboratores şi oratores, la care se adaugă femeile, considerate de
gîndirea medievală ca o categorie aparte, care transcende ordinele tradiţionale.
Această societate are nevoie şi de idealuri, de vise, şi romanele cavalereşti le oferă cu
prisosinţă. În condiţiile în care tendinţa familiilor aristocratice este de a transmite moştenirea doar
primului născut, pentru a împiedica risipirea patrimoniului neamului, o parte din copii trebuiau să
îmbrăţişeze cariera bisericească sau să încerce să-şi croiască o situaţie prin priceperea lor
războinică. Puteau deci să intre în serviciul unor protectori bogaţi sau să încerce să se afirme în
turniruri, prilej pentru bunii luptători de a se îmbogăţi în urma răscumpărărilor plătite de cei înfrânţi. O

2
rezolvare excelentă a problemei lor o putea constitui însă o căsătorie cu o moştenitoare bogată, pe
care o puteau cuceri tocmai prin manifestarea vitejiei şi printr-un comportament exemplar. De aceea,
romanele insistă pe priceperea războinică a personajelor, făcînd din virtuţile lor de luptători valori
esenţiale.
Înfruntarea între doi cavaleri este întotdeauna spectaculoasă, pentru a răspunde gusturilor
unei societăţi pe care rafinarea nu a făcut-o încă mai puţin violentă. Iată cum este prezentată o astfel
de luptă în romanul lui Chrétien de Troyes, Yvain, cavalerul cu leul.
« Amândoi mânuiesc strâns şi avan lăncile; îşi dau aprige lovituri, încât scuturile ce le atârnă de gât
sunt străpunse, zalele desprinse. Lăncile se frâng şi sar bucăţi în înalturi. Se hărţuiesc cu săbiile şi cu
ele îşi taie curelele de la scuturi. Pe-acestea le-au lovit din sus şi din jos, iar acum le atârnă în bucăţi
care nici nu le mai acoperă, nici nu le mai apără trupul. Se lovesc cu fierul în piept, în braţe, pe umeri.
Se cercetează amândoi îndârjiţi, dar nu se clintesc nici măcar un pas înapoi, nu lasă celuilalt o palmă
de loc.
Nu se mai văzuseră cavaleri care să-şi dorească într-atât unul celuilalt moartea. Nu-şi cruţă forţele,
dându-şi lovituri cât mai crâncene. Coifurile se înmoaie şi crapă, zalele zbor, sângele şiruie. armura
fiecăruia nu preţuieşte acum mai mult decât o rasă de călugăr sfâşiată şi e lucru de mirare cum mai
durează încă o bătălie atât de mândră şi de aprigă. Amândoi luptătorii sunt, însă atât de viteji, încât
doar mort unul din ei va ceda. Caii nu erau răniţi, cavalerii înfruntându-se ca nişte adevăraţi viteji;
luptătorii se ţineau în şa, fără să fi atins încă pământul cu piciorul. Bătălia era astfel şi mai
frumoasă. »
Ca recompensă pentru meritele eroului, romanele cavalereşti au frecvent acest "happy-end"
reprezentat de căsătoria viteazului cavaler cu aleasa inimii sale, sau în cazul în care căsătoria a
intervenit chiar mai devreme, la începutul povestirii, sfârşitul trebuie să aducă reconcilierea dintre
îndrăgostiţi. De aceea, într-o lume în care luptele se purtau totuşi în grup, personajul romanului este
un cavaler singuratic, în stare astfel să iasă în evidenţă. Iar în condiţiile în care căsătoriile se
aranjează de către familii, personajele reuşesc să-şi lege destinele din iubire. Ce-i drept, există în
aceste romane cavalereşti şi iubirea nepermisă, adulteră, ca aceea dintre Lancelot şi Guinevra, soţia
regelui Artur, sau cea dintre Tristan şi Isolda, soţia regelui Marc, dar aceasta ilustrează o altă temă, a
dragostei curteneşti, cântată de trubaduri. De altfel, posteritatea a reţinut tocmai aceste poveşti de
dragoste imposibilă, care au marcat durabil istoria culturii europene. Povestea iubirii dintre Tristan,
cavaler de la curtea lui Arthur şi nepotul regelui Marc, şi Isolda, prinţesa pe care el a adus-o de soţie
unchiului şi seniorului său, a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru numeroase realizări ulterioare.
Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt după ce au băut din greşeală o licoare ce avea darul să
aducă iubirea, episod care sugerează forţa oarbă a dragostei, destin împotriva căruia nimeni nu poate
lupta. Denis de Rougemont considera că povestea lui Tristan şi a Isoldei a devenit un mit constitutiv al
culturii europene, care acceptă astfel şi legitimează dragostea, chiar adulteră. Povestea a stat la baza
operei lui Wagner care tratează destinul nefericit al celor doi îndrăgostiţi, şi a făcut obiectul a
numeroase tratări cinematografice, dintre care cea mai interesantă rămîne cea din anii ’40 a lui Jean
Cocteau, Le mythe de l’éternel retour.
Surse de inspiraţie pentru creaţia culturală ulterioară, cod de comportament pentru oamenii
epocii, dovezi ale schimbării măcar în plan spiritual a atitudinii faţă de femeie şi faţă de iubire,
romanele cavalereşti se prezintă ca un fenomen situat la răscrucea dintre literatură şi societatea pe
care o reflectă şi o modelează. În secolul al XIII-lea, ca dovadă a succesului genului, aveau să apară
deja prelucrări în proză ale legendelor care îi au în centrul lor pe regele Artur şi pe cavalerii Mesei
Rotunde, apoi temele aveau să se diversifice, noi personaje şi noi aventuri populând romanele
gustate de publicul european. Lovitura de graţie le este dată acestor romane cavalereşti de-abia la
începutul veacului al XVII-lea, de Cervantes cu al său Don Quijote, parodie dar şi ultim omagiu adus
unor idealuri devenite nepotrivite realităţii.