Către cititor

Pentru europeanul de la începutul secolului trecut, Balcanii sunt o zonă aparte, al cărei

laitmotiv este violenţa. Un pământ al terorii, al focului şi al sabiei. Al vrajbei eterne. Nu

întâmplător cuvântul „balcanizare” este folosit, adeseori, cu înţelesul de fragmentare,

dezordine şi răzmeriţă. De amestec, de încâlcit. Şi tot deloc întâmplător, în gastronomia

europeană se răspândeşte termenul macédoine, folosit atunci când este vorba de un amestec

de fructe sau de legume. La prima vedere, există numeroase motive în sprijinul acestei

aserţiuni. La începutul secolului al XIX-lea, peninsula este împărţită între Imperiul Otoman şi

cel Habsburgic. Un secol mai târziu, aceleaşi pământuri sunt împărţite între şase state. Nu mai

puţin de 11 războaie şi nenumărate conflicte armate sunt necesare pentru a se ajunge la acest

rezultat. Istoria Balcanilor nu este însă mai zbuciumată decât aceea a oricărei alte părţi a

Europei înainte de Primul Război Mondial. Fragmentarea şi instabilitatea sunt, în orice caz,

rezultatul aşezării pe hartă şi al luptei pentru controlul peninsulei.

În acest spaţiu de mari diferenţe etnice se ciocnesc, după cum constată I.G. Duca la

1901, „atâtea interese opuse”, în timp ce „atâtea aspiraţii naţionale încearcă să se manifeste”.

Suntem într-o perioadă în care relaţiile internaţionale sunt exercitate mai ales de Marile

Puteri, care domină pe plan politic şi demografic nu doar Europa ci, în fapt, întreaga lume.

Spaţiul sud-est european este al resturilor marilor imperii şi al statelor noi, definite în urma

acordurilor şi convenţiilor internaţionale. Lipsite de un serios potenţial economic şi militar,

fără tradiţii, experienţă de stat şi diplomatică, guvernele balcanice sunt sortite să graviteze în

jurul Marilor Puteri pentru a găsi soluţii la problemele lor interne, inclusiv cele naţionale.

Problema rivalităţii în Balcani capătă, astfel, noi aspecte, prin înmulţirea micilor state care

gravitează în jurul politicii uneia sau alteia dintre Marile Puteri care îşi dispută dominaţia în

peninsulă. Naţiunile mici reuşesc să profite, uneori, de rivalităţile dintre cabinetele europene,

1
în dorinţa de a avea mai multă libertate de acţiune. Într-un spaţiu în care sunt multe, prea

multe împărţiri, linii de demarcaţie, frontiere materiale, spirituale, politice, sociale şi culturale.

În care istoria şi mitul se confundă. Spaţiu care stă sub semnul unui naţionalism mai greu de

înţeles astăzi, dar „normal” pentru acele vremuri.

Pentru europeanul acestui început de secol, percepţia Balcanilor nu este mult prea

diferită de cea a înaintaşilor săi. Evenimentele şi procesele declanşate de destrămarea fostei

Iugoslavii vin ca o mărturie a faptului că, în Sud-Estul European, lecţia trecutului reprezintă o

materie opţională.

2
 CAP. I

LUMEA DIPLOMATICĂ ŞI SUD-ESTUL EUROPEAN LA 1900

Văzută drept „ştiinţa şi arta reprezentării Statelor şi a negocierilor”, diplomaţia are

calitatea de a rosti adevărul „câteodată cu forţă, dar întotdeauna cu graţie” 1. Asemenea

raporturilor stabilite între indivizi, şi relaţiile dintre state variază ca intensitate. Putem distinge

raporturi de alianţă, amicale, cordiale, normale sau corecte, tensionate, reci şi, în fine, proaste,

urmate de ruperea relaţiilor2. Iar diversitatea şi mobilitatea acestor raporturi depind „de

formarea şi de originea Statelor, de principiile constitutive ale guvernelor, de aprecierea

puterii lor, reale sau presupuse, de variaţiile poziţiei lor relative, de afinităţile lor, de

discordanţele lor, de vicisitudinile evenimentelor, etc”3. Funcţia diplomaţiei constă tocmai în

managementul relaţiilor dintre state, prin mijloace de negociere4. O artă a negocierii care

urmăreşte „să obţină maximul dintr-un grup de obiective, cu costuri minime, în cadrul unui

sistem de politici în care războiul reprezintă o posibilitate” 5. Diplomaţia, îi declară contele

Andrassy unui tânăr diplomat sârb, nu recurge la un limbaj de ameninţare decât în cazul în

care statul în cauză este pregătit să declare război într-un interval de 48 de ore 6.

Managementul acestor relaţii este realizat nu către trimişii diplomatici, ci prin direcţia stabilită

de oamenii de stat în a căror coordonare intră acest minister. Ale cărui funcţii sunt stabilite

prin „legislaţia locală şi tradiţii”7. Astfel, politica externă înseamnă ce să faci, iar diplomaţia,

cum să o faci8. Tot astfel, ministrul este un strateg, pe când ambasadorul – un tactician9.

1
Jules Cambon, Le diplomate, Paris, 1926, p. 14
2
Le baron J. de Szilassy, Manuel pratique de diplomatie moderne, Lausanne, 1925, p. 49
3
Charles de Martens, Le guide diplomatique, Leipzig, 1866, p. 2
4
Harold Nicolson, Diplomacy, Fourth Edition, London, 1942, p. 80
5
Quincy Wright, The Study of International Relations, New York, 1955, p. 158
6
Count Chedomille Mijatovich, The Memoirs of a Balkan Diplomatist, London, 1917, p. 20
7
Sir Ernest Satow, A Guide to diplomatic practice, Vol. I, Second and Revised Edition, London, 1922, pp. 4 - 8
8
P. H. Gore-Booth, With Great Truth and Respect, London, 1974, p. 15
9
Comte Charles de Moüy, Souvenirs et causeries d’un diplomate, Paris, 1909, p. 365

3
 În epoca modernă, domeniul afacerilor străine este rezervat unui grup restrâns de

factori decizionali, în fruntea căruia se află monarhul. Care consideră că poate conduce

afacerile diplomatice prin intermediul relaţiilor personale cu alţi monarhi10. Şi care acordă o

importanţă specială prerogativelor în acest domeniu. Indiferent dacă este vorba de cei care

dispun de puteri excepţionale (ţarul rus sau sultanul otoman) sau de monarhi constituţionali

(împăratul austro-ungar, cel german, regele italian sau suveranul Imperiului britanic). Politica

externă a Austro-Ungariei, scrie Alfred Francis Pribram, este rezultatul deciziilor Suveranului

şi a câtorva oameni din minister. Care pot fi afectaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de

atitudinea diferitelor naţionalităţi, de influenţele de partid sau de tradiţiile clasei sociale căreia

îi aparţin11. O situaţie similară întâlnim şi în cazul micilor regate apărute în spaţiul sud-est

european12. Politica externă, declară, la 1888, în plenul Adunării Deputaţilor, ministrul român

al Afacerilor Străine, P.P. Carp, nu este o chestiune de discuţii parlamentare, căci ea nu

aparţine ţării, ci regelui. „Politica externă trebuie să aibă un ţel bine definit, bine stabilit şi o

continuitate ce stă la adăpostul fluctuaţiilor politice de partid şi această continuitate o

reprezintă Coroana”13. Iar orice amestec în domeniul afacerilor străine îl nemulţumeşte pe

Carol I. Şi nimeni nu are dreptul în România „să se atingă de sacrosanta chestiune a politicii

externe, lăsată cu totul” în grija regelui 14. Care se va mânia pe Take Ionescu în momentul în

care acesta „şi-a luat asupra-şi hotărârea ca politica externă a ţării să fie nu a Regelui, ci a

partidelor politice”15. Se mai întâmplă însă, precum în cazul lui Ferdinand al Bulgariei, ca

direcţia politicii externe a unei ţări să fie fluctuantă, în funcţie de capacitatea Marilor Puteri de

a flata vanitatea suveranului16. Explicabil dacă ţinem cont de faptul că Bulgaria are puţini

10
William Young, German Diplomatic Relations. 1871 – 1945. The Wilhelmstrasse and the Formulation of
Foreign Policy, iUniverse, 2006, p. 75
11
Alfred Francis Pribram, Austrian Foreign Policy, 1908 – 18, London, 1923, pp. 12 - 13
12
René Girault, Diplomatie européenne: Nаtions et impériаlisme. 1871 – 1914. Histoires des relations
internationals contemporaines, Tome I, Paris, 1997, p. 18
13
Dezbaterile Adunarei Deputaţilor, nr. 14, 8 decembrie 1888, Şedinţa din 2 decembrie 1888, p. 212
14
Mihail Valerianu, Chestiunea balcanică şi politica externă a României, Bucureşti, 1913, p. 4
15
Teohari Antonescu, Jurnal. 1893 – 1908, Ediţie îngrijită de Lucian Nastasă, Cluj napoca, 2005, p. 275
16
Sir George Buchanan, My Mission to Russia and Other Diplomatic Memories, Vol. I, London, 1923, p. 62

4
oameni de stat şi mult mai puţini diplomaţi de carieră. Documente şi acorduri diplomatice

importante sunt păstrate nu în arhivele Ministerului Afacerilor Străine, ci în cea personală a

suveranului bulgar. Singurul care decide dacă le face sau nu cunoscute guvernelor care vin la

putere17. În plus, constată ministrul belgian la Sofia, nimeni dintre supuşii lui Ferdinand nu s-a

format la şcoala sa, astfel încât suveranul bulgar este cel care „trage toate sforile” şi dirijează

politica externă a tânărul stat18.

O privire aruncată pe harta politică a Europei sfârşitului de sec. al XIX-lea arată că, cu

excepţia Franţei şi a Elveţiei, monarhia îşi păstrează poziţiile sau cucereşte altele noi, odată cu

apariţia unor noi entităţi statele. Nu este deloc întâmplător că, în această perioadă, toate actele

diplomatice se fac în numele monarhului. În fond, Coroana reprezintă suveranitatea şi

legitimitatea19. Realitate întărită şi de faptul că, în cazul monarhiei austro-ungare, titularul

acestui minister are, mai întâi, calitatea de „ministru al Curţii Imperiale şi Regale” şi, în

secundar, pe cea de „ministru pentru Afacerile Străine”20. Iar lumea politică este obişnuită să

judece natura politicii externe şi după caracterul şi calităţile personale ale ministrului

afacerilor străine, astfel încât desemnarea, îndepărtarea sau demisia acestuia este percepută

întotdeauna ca un adevărat eveniment21.

Diplomaţia secretă, dinastică, reprezintă o caracteristică a secolului al XIX-lea. Iniţial,

diplomaţia era limitată la un anumit grup de state şi viza, cu preponderenţă, politica de alianţe,

comerţul şi războiul, astfel încât relaţiile dintre state erau dirijate, sub conducerea suveranului,

de ministerele de externe, război şi al comerţului. Dacă în chestiunile de politică internă –

scria un jurnalist italian, în 1906, referindu-se la politica internaţională – „Parlamentul,

sufragiul universal, opinia publică, sau coriştii şi corifeii contează imens de mai multă vreme,

17
Стойчо Гранчаров, Балканският свят. Идеи за държавност, национализми и развития от началото
на XIX век до края на Първата световна война, София, 2001 г., с. 595
18
Fernand van der Heyde, Le Tzar des Bulgares. Notes et souvenirs, Bruxelles, 1924, p. 9
19
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804 – 1945, Traducere de Andreea Doica, Iaşi, 2002, p. 153
20
Henry Wickham Steed, The Hapsburg Monarchy, Second Edition, London, 1914, p. 208
21
J. Касабов, Дипломатически покаэател за правата и функциите на дипломатическите и консулските
агенти, София, 1896 г., с. 49

5
în chestiunile externe politica rămâne, în mod necesar, restrânsă, închisă, geloasă, ezoterică, la

fel cum era în epoca lui Richelieu. Vorbind drept, nu ajunge, simultan, la 25 numărul

persoanelor ce contribuie la reglementarea afacerilor lumii” 22. Lucru constatat şi de viitorul

premier David Lloyd George, care remarcă „procentajul ridicol de mic” alocat de Cabinetul

britanic chestiunilor de politică externă, în perioada premergătoare Primului Război Mondial.

Astfel încât „reticenţa şi discreţia” au făcut ca majoritatea miniştrilor celui mai mare Imperiu

din lume să fie privată de privilegiul „de a şti ceva mai mult decât faptele esenţiale pe care

cititorul oricărui ziar obişnuit le putea obţine”23. Situaţie explicabilă, dacă remarcăm maniera

în care majoritatea capetelor încoronate ale acestei epoci gestionează afacerile externe, una

„absolutistă”, raţională, care scapă controlului instanţelor parlamentare24.

În vremuri normale, relaţiile internaţionale au impact puţin palpabil asupra vieţii

cetăţenilor; doar un război sau o criză apărută subit scot în evidenţă importanţa acestora.

Transformările economice şi sociale pe care le cunoaşte Europa în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea nu modifică doar cadrul şi condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Ele produc

răsturnări profunde de ordin politic, intelectual, religios şi cultural. Progresul democraţiei

merge mână în mână cu exercitarea libertăţii de exprimare şi de informare, respectiv cu un

regim liberal al presei25. Însemnătatea maselor a crescut, constată fostul Secretar de stat

german al Afacerilor Străine, Richard von Kühlmann, iar „diplomaţia de acum, spre deosebire

de cea dinainte, trebuie să ţină seama de străduinţele şi sentimentele mulţimii, altfel politica sa

nu găseşte ecoul dorit”26. Interesul crescând al opiniei publice pentru chestiuni de politică

externă devine tot mai presant pentru cei implicaţi în mecanismele decizionale din acest

domeniu. Lordul Salisbury se plânge, la 1901, de „dificultăţile insurmontabile” cauzate, la

22
Apud Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, Romanian Diplomacy. An Illustrated History.
1862 – 1947, Bucharest, 2010, p. 90
23
David Lloyd George, War Memoirs, London, 1933, pp. 46 - 47
24
Rudolf Dinu, Studi Italo-Romeni. Diplomazia e societa. 1879 – 1914. Italian-Romanian Studies. Diplomacy
and Society. 1879 – 1914, Ed. a 2-a, Bucureşti, 2009, p. 189
25
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. 4, Traducere de Monica Timu, Iaşi, 1998, pp. 252 - 253
26
Richard von Kühlmann, Diplomaţii – aşa cum sunt, Craiova-Bucureşti, 1943, p. 192 (În original Richard von
Kühlmann, Die Diplomaten, Berlin, 1939)

6
nivelul relaţiilor bilaterale, de atitudinea opiniei publice. „Diplomaţia naţiunilor este acum

dirijată prin scrisori ale corespondenţilor speciali, tot la fel de mult ca prin telegramele

Foreign Office-ului”. Rezultatul: o stare de iritare între clasele conducătoare din statele în

cauză, care face aproape imposibil orice progres din partea oricărui guvern, în chestiuni

bilaterale27. În ultimii ani, notează o sursă britanică familiarizată cu realităţile din spaţiul sud-

est european, asistăm la o relaţie mai strânsă între jurnalişti şi diplomaţi. Iar până în prezent,

constată aceasta, aportul jurnaliştilor la diplomaţie este cu mult mai notabil decât jurnalismul

practicat cu succes de către diplomaţi28. Schimbările din societatea europeană sunt reflectate şi

în modificările survenite în practica diplomatică. Este perioada în care „vechea diplomaţie”,

cea limitată doar la Curţile Regale şi înaltele cercuri sociale 29, începe să apună. Suntem, în

acelaşi timp, martorii unei ere în relaţiile bilaterale, tot mai prezente, care acoperă un şir mai

larg de chestiuni, de la sănătate până la educaţie 30. Harta lumii este într-o continuă modificare,

numărul statelor independente oscilând, la 1900, în jurul cifrei de 6031. Iar destrămarea

imperiilor cosmopolite într-un „număr de comunităţi naţionale” ridică noi impedimente,

precum stăpânirea limbii şi a realităţilor locale32. Motive pentru care, în decursul secolului al

XIX-lea, diplomatul devine un funcţionar cu o profesiune specifică, care se consacră în

întregime activităţii diplomatice. În secolul în care trăim, scrie Mihail Mitilineu, secretar

general al Ministerului român al Afacerilor Străine, „ştiinţa diplomatică reclamă multe şi varii

cunoştinţe pentru care un studiu particular este necesar”. Astfel încât celor care îmbrăţişează

cariera diplomatică nu le rămâne decât „să se consacre ştiinţei” şi, prin perseverenţă şi muncă,

27
Malcolm MacColl, Memoirs and Correspondence, Edited by George W.E. Russell, New York, 1914, p. 283
28
A Diplomatist (George Young), Nationalism and War in the Near East, Oxford, 1915, p. XV
29
Robert T. Nightingale, The Personnel of the British Foreign Office and Diplomatic Service, 1851 – 1929 în
The American Political Science Review, Vol. 24, No. 2 (May, 1930), p. 330
30
John Burman, Britain’s relations with the Ottoman Empire during the Embassy of Sir Nicholas O’Connor to
The Porte, 1898 - 1908, Center For Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2010, p. 219
31
În 1891 existau 57 de state independente (Almanach de Gotha, 1891, p. 460). Numărul acestora creşte, la 62,
în 1897 (Almanach de Gotha, 1897, p. 525), pentru ca, în 1910, să scadă la 59 (Almanach de Gotha, 1910, p.
498)
32
George Young, Diplomacy Old and New, London and New York, 1921, p. 39

7
„să-şi dezvolte talentele şi să se formeze la şcoala vieţii şi istoriei” 33. Sunt publicate manuale

şi ghiduri diplomatice, iar în 1872 este înfiinţată, la Paris, prima şcoală de diplomaţie din

Europa – École Libre de Sciences Politiques. Asistăm, aşadar, la o stabilizare a acestei

profesiuni34.

Contrastul dintre tradiţiile profesiunii diplomatice şi lumea democraţiei şi a

industrializării moderne evoluează lent în decursul secolului al XIX-lea. Abia după Primul

Război Mondial se va vorbi deschis de necesitatea unei „noi diplomaţii”, în detrimentul celei

„vechi”. Când răspândirea democraţiei şi credinţa crescândă în necesitatea controlului

democratic al politicii externe vor schimba una dintre trăsăturile caracteristice ale diplomaţiei

tradiţionale: caracterul său secret35. Schimbare anunţată de evoluţia statutului diplomatului: de

la familiaritatea cu manierele şi obiceiurile societăţii aristocratice, la capacitatea de a

interacţiona cu persoane din toate clasele sociale din ţara în care este trimis36.

Deschisă, în teorie, tuturor, diplomaţia sfârşitului de secol al XIX-lea este, în realitate,

o lume exclusivistă. Cu obiceiurile sale, cu regulile sale. Guvernată de principiul aristocratic.

Originea „convenabilă”, respectiv aristocratică, este considerată un argument solid pentru „a

aduce mari servicii într-un post dat”37. Pentru a discuta, de pe poziţii egale, cu miniştrii

Afacerilor Străine, „un diplomat trebuie să posede eleganţa şi rafinamentul manierelor, care

sunt un rezultat al naşterii într-o familie nobilă şi al educaţiei aristocratice” 38. Nikolai

Karlovici Giers, ministru rus al Afacerilor Străine, cere celor care vor să îmbrăţişeze cariera

diplomatică nu doar „un nivel general de cunoştinţe şi educaţie”, ci şi să se ridice la nivelul

33
M. Mitilineu, Colecţiune de tratatele şi convenţiunile României cu Puterile Străine de la anul 1368 până în
zilele noastre, Bucuresci, 1874, p. VI
34
Mircea Maliţa, Diplomaţia, Bucureşti, 1970, p. 152
35
Gordon A. Craig, Felix Gilbert (Edit.), The Diplomats. 1919 – 1939, Princeton University Press, 1981, pp. 5 -
6
36
Arthur Ponsonby, Democracy and Diplomacy. A plea for popular control of foreign policy, London, 1915, p.
64
37
Le baron J. de Szilassy, Op. cit., p. 16
38
Robert T. Nightingale, Lit. cit., 314

8
aşteptărilor într-o astfel de slujbă, „în special în ambasade, misiuni şi consulate” 39. Această

meserie, scrie ambasadorul francez Jules Cambon, necesită din partea celui care o exercită o

anumită cultură şi anumite obiceiuri în societate 40. Să aibă acel „usage du monde”, atât de

necesar. Pentru a putea deprinde ceea ce Raoul Bossy cataloghează, cu umor, a fi „marafeturi

diplomaticeşti”41. Diplomaţia acestei epoci reprezintă o adevărată „redută aristocratică”.

Reprezentanţii diplomatici sunt deseori membri ai unor familii nobiliare nu doar în statele în

care nobilimea ocupă încă un loc esenţial în viaţa politică şi administrativă, ci şi în ţările în

care burghezia este dominantă.42 Parcurgerea Almanahului Gotha dovedeşte acest lucru. Nu

este întâmplător. Diplomaţia, crede Bismarck, nu este „un scăunel de cizmar pe care oricine

poate să stea”, ea este o artă43. Care se aseamănă cu învăţatul unui joc de cărţi, după cum

constată cancelarul Bülow. Astfel, dacă la început crezi că, cu puţin noroc, îţi este îndeajuns

doar să te uiţi, treptat realizezi că, pe lângă talentul diplomatic, este nevoie de multă practică

şi de o pricepere specială44. Diplomaţia rămâne o profesie aristocratică în măsură în care

implicarea activă în sistemul central de politici guvernamentale este, de asemenea, o ocupaţie

aristocratică45. Când ideea că cei de sus ar putea fi recrutaţi dintre cei de jos pare încă

ridicolă46. Există o veche tradiţie aristocratică potrivit căreia domnii respectabili şi înstăriţi

sunt singurele persoane potrivite să reprezinte ţara într-o capitală străină 47. În chestiuni în care

nu ne simţim suficienţi de competenţi, susţine diplomatul englez George Young, „preferăm să

fim conduşi de un aristocrat, chiar dacă ştim că este incompetent, deoarece ştim foarte bine ce

va face şi ce nu”48. Nu puţini sunt astfel de diplomaţi, care nu-şi vor lua responsabilităţile în

39
Dominic Lieven, Russian’s Rulers Under the Old Regime, Yale University Press, 1989, pp. 122 - 123
40
Jules Cambon, Op. cit., p. 61
41
Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918 - 1940), Vol. I, Ediţie şi studiu introductiv de Stelian
Neagoe, Bucureşti, 1993, p. 76
42
René Girault, Op. cit., p. 19
43
Heinrich von Poschinger, Conversations with Prince Bismarck, London and New York, 1900, p. 124
44
Prince von Bülow, Memoirs, IV, Early Years and Diplomatic Service, 1848 – 1897, London & New York,
1932, p. 632
45
Raymond A. Jones, The British Diplomatic Service. 1815 – 1914, Wilfried Laurier University Press, 1983, p. 7
46
Henry Morgenthau, Ambasador la Constantinopol, Traducere şi note de Mihnea Gafiţa, Bucureşti, 2000, p. 17
47
Arthur Ponsonby, Op. cit., p. 63
48
George Young, Op. cit, p. 18

9
serios, preocupaţi fiind doar de chestiuni de ordin personal 49. În unele posturi diplomatice,

prezenţa unui aristocrat este chiar imperativă, ţinând cont de eticheta de la Curţile Imperiale.

Spre exemplu, în cercurile diplomatice de la Viena, se spunea că trimisul extraordinar al

Franţei, cu origini modeste, era tratat de şeful diplomaţiei austro-ungare, arogantul conte

Kalnoky, ca şi cum ar fi fost „un lustragiu de pantofi” 50. În capitala Imperiului găsim un corp

diplomatic „extrem de numeros şi strălucitor”, în condiţiile în care, din considerente mondene

şi politice, reprezentanţii diferitelor state sunt dintre cei mai distinşi 51. Nici ambasadorii, nici

corpul diplomatic în genere nu aparţin, din oficiu, înaltei societăţi aristocratice vieneze. Se

întâmplă ca un ambasador să fie exclus iar un secretar III să fie primit în această societate,

datorită numelui pe care îl poartă 52. Există posturi în diplomaţie unde desemnarea unui „fost

ministru care să facă impresie prin vârsta şi experienţa lui” este de preferat53.

Dincolo de tradiţii istorice, practici şi raporturi de putere tradiţionale, putem enumera,

ca plusuri ale aristocraţiei, studii superioare specializate, limbi străine, maniere şi

comportament adecvat cercurilor în care îşi desfăşoară activitatea 54. Iar în diplomaţie, o

persoană cu „temperament, tradiţie şi exerciţiu cu adevărat aristocratic” vede mult mai clar

decât cel care este mai puţin sigur pe el55. Sunt preţuite calităţi precum „cultura spiritului,

delicateţea sentimentelor, distincţia manierelor, moderaţia ideilor şi, mai presus de toate, buna

creştere”56. Standardele profesiei de diplomat din această perioadă solicită „educaţie şi geniu”,

gustul pentru plăceri lumeşti, măiestria de a stăpâni un limbaj ambiguu, dar şi ferm, atunci

când este cazul, „talent de negociator, inteligenţă enciclopedică, cunoaşterea câtorva limbi –

49
William D. Godsey, Jr., Aristocratic Redoubt. The Austro-Hungarian Foreign Office on the Eve of the First
World War, West Lafayette, Purdue Research Foundation, 1999, p. 205
50
Lamar Cecil, The German Diplomatic Service, 1871 – 1914, Princeton, 1976, p. 68
51
Maurice Trubert, Impressions et souvenirs d’un diplomate, Paris, 1913, p. 116
52
Henry Wickham Steed, Mes souvenirs. 1892 – 1914. Trente années de vie politique en Europe, Paris, 1926, p.
176
53
Carol I către Friz von Hohenzollern, Bucureşti 22 ianuarie/3 februarie 1880 în Sorin Cristescu, Carol I.
Corespondenţă privaţă (1878 - 1912), Bucureşti, 2005, p. 78
54
Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, Op. cit., p. 82
55
George Young, Op. cit., p. 23
56
George Bengescu, Câteva suvenire ale carierei mele. Ion Ghica, V. Alecsandri, Alexandru Lahovari,
Bruxelles, 1899, p. 48

10
cu abilitatea de a le vorbi fără a provoca zâmbete” 57. Folosirea limbii franceze în redactarea

rapoartelor politice şi a telegramelor cifrate este un obicei general în mai toate Cancelariile

europene. Explicaţia? Este mai clar să redai o conversaţie diplomatică în limba franceză, în

care ea a avut loc, decât să o transpui în limba naţională 58. Plus că unii diplomaţi sunt mai

familiarizaţi cu limba franceză decât cu cea maternă59.

Diplomaţia nu este o meserie sedentară60. Ea se desfăşoară între birourile diferitelor

ministere şi între ambasade, pe culoarele Parlamentului, prin saloanele înaltei societăţi. Iar o

societate aristocratică, precum cea vieneză - constată Anna Stanciova, născută contesă de

Grenaud - cu greu se aduna la un loc cu străinii, excepţie făcând cei care „purtau cu sine

arborele genealogic şi aveau o origine satisfăcătoare”61. Dacă vrea ca punctul de vedere al

guvernului său şi propria părere „să pătrundă cât mai adânc în public”, diplomatul are

„neapărată nevoie de cunoştinţe personale cu această lume” 62. Să caute să observe şi să

pătrundă „intrigile, ambiţiile personale şi caracterul individual al guvernanţilor (…) miniştri,

curteni, personaje influente”63. Pe lângă atributele sociale considerate indispensabile

exercitării activităţii diplomatice, aristocraţii se pot baza şi pe legăturile cosmopolite ale

familiilor lor. Iar legislaţia vremii îi obligă pe cei din serviciul diplomatic şi consular care

doresc să se căsătorească să obţină acceptul Ministrului Afacerilor Străine 64. Spre exemplu,

misiunea ataşatului militar german la St. Petersburg, contele Gustav von Lambsdorff, este

uşurată de faptul că unchiul său, contele Lamsdorf, este şeful diplomaţiei ţariste 65. Iar cazul

ministrului român la St. Peterburg, Gh. Rosetti-Solescu, vorbeşte de la sine: ginere al

57
John W. Foster, Diplomatic Memoirs, Vol. I, Boston/New York, 1909, p. 158
58
Raoul Bossy, Op. cit., p. 56
59
Eugene de Schelking, Recollections of a Russian Diplomat. The Suicide of Monarchies (William II and
Nicholas II), New York, 1918, p. 234
60
Jules Cambon, Op. cit., p. 69
61
Анна Станчова, Дворцови и дипломатически спомени. 1887 – 1915, София, 1991, с. 89 (În original, Anna
Stancioff, nee Comtesse de Grenaud, Recollections of a Bulgarian Diplomatist’s Wife, London, 1931)
62
Richard von Kühlmann, Op. cit., p. 153
63
Désiré de Garcia de la Vega, Guide pratique des agents de Ministère des Affaires Étrangères de Belgique,
Bruxelles, 1855, pp. 103 - 105
64
Vezi Annuaire diplomatique et consulaire pour 1896, Paris, 1896, p. 296
65
Lamar Cecil, Op. cit., p. 67

11
ministrului rus al Afacerilor Străine, Nikolai Karlovici Giers, şi cumnat al ministrului rus la

Bucureşti, Mihail Nikolaievici Giers66. Nu întâmplător, numirile în posturile diplomatice se

fac, adeseori, sub patronajul sau cu ajutorul unor prieteni de la Curtea Imperială sau Regală 67.

Sau din considerente strict personale ale suveranului. Ceea ce face ca un post diplomatic la

Copenhaga, de exemplu, să fie extrem de căutat. Nu pentru că ar avea prea multă greutate

diplomatică, ci datorită faptului că, la începutul secolului trecut, reprezintă o destinaţie

preferată pentru multe capete încoronate ale Europei. Ceea ce le oferă trimişilor diplomatici

acreditaţi aici o oportunitate extrem de favorabilă de a ieşi în evidenţă 68. De a fi remarcaţi şi

de a aspira la noi onoruri. Această practică, a numirilor în posturi importante mai mult în

funcţie de statutul social şi influenţa la Curtea suveranului decât de cunoştinţele, capacitatea

intelectuală sau experienţa în relaţii internaţionale, este percepută, uneori, drept o slăbiciune

majoră a Ministerului Afacerilor Străine69.

Diplomaţia nu este nici o meserie bănoasă. Dimpotrivă. Într-o capitală străină, este de

aşteptat ca trimisul diplomatic să întreţină un stil de viaţă care nu doar să reflecte statutul său

social, ci şi demnitatea şi măreţia statului pe care îl reprezintă 70. Un salariu de diplomat nu

poate acoperi cheltuielile impuse de obligaţiile sociale ale funcţiei sale71. Iar Statul se poate

lăsa influenţat în alegerea reprezentanţilor săi din străinătate de considerentul averii personale

a acestora72. O „figură jalnică” în lumea diplomatică este ambasadorul sărac, cel ale cărui

venituri private sunt inadecvate îndatoririlor pe care le ridică poziţia sa 73. Există, în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, o practică europeană ca una din condiţiile obligatorii pentru a

intra în serviciul diplomatic să fie existenţa unei surse independente de venit. Care nu poate fi
66
A. Nekludoff, Diplomatic Reminiscenses. Before and During the World War. 1911 – 1917, London, 1920, p.
142
67
Eugene de Schelking, Op. cit., p. 155
68
Alexander Iswolsky, Recollections of a Foreign Minister, New York, 1921, p. 4
69
G. H. Bolsover, Izvol’sky and Reform of the Russian Ministry of Foreign Affairs în The Slavonic and East
European Review, Vol. 63, No. 1, January 1985, University of London (School of Slavonic and East European
Studies), p. 21
70
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 59
71
George Young, Op. cit., p. 32
72
Richard von Kühlmann, Op. cit., p. 159
73
Sidney Whitman, Turkish Memories, New York & London, 1914, p. 192

12
mai mică de 400 de lire sterline pe an, în cazul celor care vor să intre în serviciul diplomatic al

Imperiului britanic74. Sau de aproape 10.000 de mărci, în preajma lui 1900, în cazul tinerilor

diplomaţi germani75. Ori, în cazul Regatului italian, de o rentă anuală de 8.000 de lire 76. Există

şi practica numirii unor „ataşaţi supranumerar”. Respectiv a unor tineri, neretribuiţi, pe lângă

diferite reprezentanţe diplomatice, consideraţi ca făcând parte din personalul diplomatic. Şi

care, în cazul tânărului Regat român, trebuiau printre altele să posede un venit anual de 6.000

de lei77. Abia după doi-trei ani, după susţinerea unui examen de admitere în corpul diplomatic,

aceştia pot fi remuneraţi. Să adăugăm şi costurile deplasării la noul post, plata personalului

necesar întreţinerii unei locuinţe, reducerile bugetare sau evoluţia cursului monetar şi vom

observa că traiul diplomatului în străinătate nu este „lipsit de griji”, acesta fiind nevoit „să se

mărginească aproape numai la onorariul şi cheltuielile de reprezentare” 78. Mai există şi

uniforma diplomatică. Absurd de scumpă, 100 de ducaţi, se plânge un tânăr secretar al

Legaţiei sârbe de la St. Petersburg. „Fără uniformă nu voi fi primit la Palatul de Iarnă şi

trebuie să-l reprezint pe ministru” 79. Pentru un agent diplomatic bulgar, costurile unei

uniforme de paradă se ridică la 1200 leva de aur. La care se adaugă alţi 200 de leva de aur,

pentru uniforma de mică ţinută (frac à boutons)80. Iată de ce o sursă independentă de venit este

nu doar bine venită, ci chiar indispensabilă. Cerinţa unor venituri personale şi cheltuielile pe

care le implică o carieră peste hotare i-a făcut pe mulţi candidaţi să renunţe la încercarea de a

intra în serviciul diplomatic81.

74
Arthur Ponsonby, Op. cit., p. 63
75
Lamar Cecil, Op. cit., p. 39
76
Rudolf Dinu, Op. cit., p. 231
77
Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, p. 19
78
Richard von Kühlmann, Op. cit., p. 160
79
Mirjana Milenković, Diplomatic-Consular Suits of the Kingdoms of Serbia and Yugoslavia, studiu publicat pe
site-ul Ministerului sârb al Afacerilor Externe, la adresa www.mfa.gov.rs/History/du_e.html
80
Народна Библиотека “Св. Св. Кирил и Методий” – Български Исторически Архив (НБКМ-БИА), фонд
386 (Марко Балабанов), а.е. 122, л. 1 - 4
81
Lamar Cecil, Op. cit., p. 42

13
 Preponderenţa aristocraţiei în corpul diplomatic este evidentă. Spre exemplificare, din

cele 251 de persoane aflate în serviciul diplomatic austro-ungar în preajma primei conflagraţii

mondiale, doar 16 nu aparţineau nobilimii 82. Din cei 548 de funcţionari care au lucrat, în

perioada 1871 – 1914, în Ministerul german al Afacerilor Străine, două treimi (377) deţineau

titluri nobiliare83. În Imperiul britanic, procentajul deţinut de aristocraţie în cadrul corpului

diplomatic se modifică radical la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, dintre cele 212

persoane intrate în serviciul diplomatic în perioada 1860 – 1914, doar 40% sunt aristocraţi. Cu

toate acestea, proporţia aristocraţilor este mai mare în cazul posturilor importante din

diplomaţia britanică84. Cifre asemănătoare găsim şi în cazul Italiei: aristocraţii reprezintă 65%

din corpul diplomatic autohton al perioadei 1861 - 1915 85. Chiar şi în cazul Republicii

Franceze, aproape 45% din trimişii extraordinari, acreditaţi în perioada 1870 – 1914, sunt

nobili86. O prezenţă consistentă a unor aristocraţi întâlnim şi în rândul corpului diplomatic al

Vechiului Regat. În lipsa unui studiu aprofundat, consultarea lucrărilor de genealogie ne

confirmă această stare de fapt. Astfel, un sfert din cele 79 de case domneşti şi boiereşti

prezente, la 1911, în viaţa publică a Regatului Român (ne referim strict la cele trecute în

revistă de Octav George Lecca) sunt reprezentate în corpul diplomatic şi consular autohton.

19 dintre aceste familii au cel puţin un reprezentant în corpul diplomatic, în timp ce alte două

- în corpul consular87. Faptul că Bucureştii au o aristocraţie cosmopolită, care nu poate fi

găsită în nici o altă capitală din Balcani, face ca această destinaţie să fie una pe gustul

diplomaţilor europeni. România are o adevărată clasă conducătoare, educată peste hotare, care

stăpâneşte cel puţin una din principalele limbi europene şi dă petreceri reuşite 88. Corpul

diplomatic este mulţumit de înalta societate de aici, „extrem de elegantă şi plăcută”, multe
82
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 17
83
Lamar Cecil, Op. cit., p. 66
84
Raymond A. Jones, Op. cit., pp. 140 - 143
85
Rudolf Dinu, Op. cit., p. 250
86
Lamar Cecil, Op. cit., p. 67
87
Pentru detalii vezi Octav George Lecca, Genealogia a 100 de Case din Ţara Românească şi Moldova,
Bucureşti, 1911
88
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 177

14
dintre curţile europene fiind inferioare Bucureştilor „în strălucire şi distincţie” 89. În plus,

capitala Vechiului Regat are, în cercurile diplomatice, renumele unei adevărate „trambuline

pentru ambasadori”90. Spre exemplu, trei dintre ultimii şase şefi ai diplomaţiei austro-ungare

au ocupat postul de ministru în România91. După Constantinopol, nu există un turn mai bun de

observaţie al evenimentelor din Peninsula Balcanică decât Bucureştii 92. Sofia, în schimb, ca şi

celelalte capitale ale micilor regate din spaţiul sud-est european, nu este considerată o

destinaţie interesantă sau amuzantă. Dimpotrivă, este văzută ca un fel de exil. Unde hotelurile

şi restaurantele locale reprezintă un adevărat coşmar pentru diplomaţii occidentali93. Într-o

situaţie asemănătoare se află şi Belgradul, oraş mic, cu o „societate” aproape inexistentă, cu

un stil de viaţă modest, „chiar şi printre diplomaţii străini” 94. În special diplomaţii cu copii

mici evită această destinaţie, considerată a fi „cea mai primitivă capitală din Europa”, din

cauza dificultăţii de a găsi o locuinţă corespunzătoare 95. În plus, în preajma războaielor

balcanice, este „singura capitală europeană” în care nu există un club de bridge. Spre

nemulţumirea corpului diplomatic acreditat în capitala Regatului sârb 96. Cât despre Atena şi

Cetinje, acestea sunt destinaţii puţin populare, în parte şi din cauza climei şi a condiţiilor

obositoare de călătorie din această regiune97. Este de la sine de înţeles, notează o sursă

franceză, că diplomaţilor europeni acreditaţi în capitala Muntenegrului nu le rămâne nici o

ocazie de socializare, în afara raporturilor stabilite între ei şi a celor pe care le pot întreţine cu

89
Carol I către Maria de Flandra, Bucureşti 26 februarie/10 martie 1881 în Sorin Cristescu, Op. cit., p. 93
90
Prince von Bülow, Op. cit., p. 624
91
Solomon Wank, In the Twilight of Empire. Count Alois Lexa von Aehrenthal (1854 – 1912). Imperial
Habsburg Patriot and Stateman, Volume 1: The Making of an Imperial Habsburg Patriot and Stateman, Wien,
2009, p. 152
92
G.P. Gooch, Kiderlen-Wachter în Cambridge Historical Journal, Vol. 5, No. 2/1936, Cambridge University
Press, p. 180
93
Center for Ottoman Diplomatic History, West Meets East: An English Diplomat in the Ottoman Empire and
Persia, 1890 – 1918. The unfinished autobiography of Sir Charles Marling, Edited and introduced by Keith
Wilson, Istanbul, 2010, p. 60
94
Baron Rosen, Forty Years of Diplomacy, Vol. I, London & New York, 1922, p. 118
95
Lamar Cecil, Op. cit., p. 162
96
Hrant Bey Noradounghian, Les Balkans et la Russie a la vielle de la Premiere Guerre Mondiale. Mémoires
d’un diplomate ottoman, Center for Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2010, p. 23
97
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 179; George Bengescu, Op. cit., p. 328

15
familia suveranului98. De aici şi atitudinea unor trimişi ai Marilor Puteri: în trecere, mereu cu

un picior pe scara Orient-Express-ului99. De prea multe „diplomaţii traversează Peninsula

Balcanică într-un train de luxe şi după aceea cred că au stăpânit Chestiunea Orientală”100.

Nu doar originea socială, averea sau titlurile nobiliare contează în lumea diplomatică.

Ci şi rangul oficial. Văzut ca „o scală a calităţilor dobândite” 101. Dacă în viaţa privată aşezarea

la masă nu trebuie luată în tragic, scrie diplomatul Trandafir G. Djuvara, „consider că atunci

când ai onoarea să îţi reprezinţi ţara trebuie să îi aperi prestigiul” 102. Mai precis, este vorba de

drepturile dobândite: rangul şefilor misiunilor diplomatice şi ordinea de precădere, în funcţie

de vechimea datei prezentării scrisorilor de acreditare. Fost ministru al Austro-Ungariei la

Bucureşti, marchizul Pallavicini este un cunoscător al „fineţurilor şi secretoşeniilor tehnicii

diplomatice”. Ajuns decanul corpului diplomatic acreditat la Constantinopol, Pallavicini

excelează în „stabilirea ordinii în care trebuiau aşezaţi invitaţii la dineurile oficiale – practic,

nu exista detaliu de etichetă pe care să nu-l fi ştiut pe dinafară” 103. Prin deciziile Congresului

de la Viena (1815), reprezentanţii diplomatici sunt încadraţi în trei grupe: ambasadorii,

trimişii extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, respectiv însărcinaţii cu afaceri. Trimişii

diplomatici (envoyé) constituie categoria de reprezentare cea mai uzitată în diplomaţia

modernă104. Cum ambasadorii şi trimişii extraordinari, însărcinaţi cu misiuni speciale sau la

posturi deosebit de importante, se bucură de onoruri şi au dreptul la un ceremonial mult mai

solemn, statele încep, treptat, pentru raţiuni de prestigiu, să trimită în mod curent misiuni

extraordinare, conduse de ambasadori sau miniştri plenipotenţiari 105. Există o rezistenţă

98
Maurice Trubert, Op. cit., p. 245
99
Sultane Petroff, Trente ans a la Cour de Bulgarie. 1887 – 1918, Paris, 1927, pp. 106, 127
100
William Miller, Travels and Politics in the Near East, New York, 1898, p. 493
101
David Jayne Hill, The Classification of Diplomatic Agents în The American Journal of International Law,
Vol. 21, No. 4, October 1927, p. 740
102
Trandafir G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice: Belgrad, Sofia, Constantinopol, Galaţi, Bruxelles, Havre,
Luxemburg, Atena: 1887 – 1925, Traducere de Andrei-Alexandru Căpuşan, Iaşi, 2009, p. 60
103
Henry Morgenthau, Op. cit., pp. 20 - 21
104
Claudiu-Lucian Topor, Relaţii internaţionale în lumea modernă (secolele XVII-XIX), Iaşi, 2009, p. 103
105
Mircea Maliţa, Op. cit., pp. 186 - 187

16
vizibilă a Marilor Puteri împotriva dreptului statelor mici de a trimite ambasadori, un

privilegiu pe care încearcă să şi-l rezerve în totalitate. Şeful diplomaţiei unei Mari Puteri este

iritat de comportamentul trimisului diplomatic bulgar, care „vine la mine cu importanţa şi

infatuarea unui cancelar al unui mare imperiu” 106. Duiliu Zamfirescu, aflat la post la Roma,

„unde nu se face nici o deosebire între secretari de ambasadă sau de legaţiune”, este îngrijorat

de un posibil transfer la Constantinopol, „unde sunt şi ambasadori, tari şi mari ca nişte

împăraţi”107. În această perioadă, Constantinopolul este văzut drept „centru al politicii

europene”, iar ambasadorii sunt consideraţi un fel de „semizei” 108. Când ambasadele sunt,

după cum constată diplomatul britanic Charles Marling, „aproape nişte mici Curţi separate”,

între care exista o competiţie mai puţin politicoasă 109. Mai precis, este vorba despre cei Şase,

aşa cum sunt cunoscuţi ambasadorii europeni de la Constantinopol 110. Astfel, ambasadorul

francez, Paul Cambon, se declară scandalizat de omologul său Zinoviev, „un barbar de rus”.

Concluzia sa: Judecăm Rusia după o aristocraţie mică, în aparenţă civilizată, însă ce deziluzii

ne poate rezerva admiraţia noastră exagerată 111! Mulţi dintre aceşti ambasadori văd în anii

petrecuţi pe malul Bosforului o trambulină spre o funcţie importantă în statul pe care îl

reprezintă, iar această dorinţă afectează modul în care sunt reflectate în rapoartele lor

diplomatice realităţile din teren112. Punct diplomatic foarte însemnat, se declară în plenul

Senatului român, unde „prin rivalitatea dintre diplomaţi” se pot obţine multe dacă „un

diplomat ştie să-şi execute talentul său” şi este abil113. Iar în diplomaţia atât de stranie a

Orientului Apropiat, constată ambasadorul american Henry Morgenthau, naţiunile comunică

prin gesturi, nu prin cuvinte114. Situaţie întâlnită şi în capitalele europene. Contele Witte i se
106
Христофор Хесапчиев, Служба на България в чужбина. Военнодипломатически спомени (1899 - 1914),
София, 1993 г., с. 437
107
Vezi Duiliu Zamfirescu către Trandafir G. Djuvara, Focşani, 31 martie 1897 în Duiliu Zamfirescu, Opere,
VII, Corespondenţa, A – M, Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984, pp. 59 - 60
108
Султана Рачо Петрова, Моите спомени, София, 1991 г., с. 63
109
Charles Marling, Op. cit., p. 36
110
Edmond Fazy, Les Turcs d’Aujourd’hui ou Le grand Karagheuz, Paris, 1898, p. 163
111
Paul Cambon, Correspondence. 1870 – 1924, Tome Premier (1870 - 1898), Paris, 1940, p. 446
112
Prince de Bülow, Mémoires, Tome premier. 1897 – 1902, Paris, 1930, p. 213
113
Vezi Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară 1897 – 1898, nr. 56, 21 aprilie 1898, pp. 676 - 678
114
Henry Morgenthau, Op. cit., p. 52

17
plânge împăratului Wilhelm al II-lea de ambasadorul rus la Paris, Nelidov, contrariat de

„prostia şi neglijenţa” acestuia, căruia nu-i pasă de omologul său german, care, la rândul său,

nu întreţine nici un fel de raporturi cu acesta115. O caricatură a împăratului Nicolae al II-lea

apărută în presa internaţională stă la originea ruperii relaţiilor dintre agentul diplomatic rus la

Sofia, Iuri Bahmetiev, şi colegul său britanic, George Buchanan. Raporturi ce vor fi restabilite

abia în timpul mandatului succesorului lui Bahmetiev116.

Privilegiul de a fi, potrivit legislaţiei internaţionale, reprezentantul personal al

Suveranului său îi conferă ambasadorului o poziţie „încântătoare prin distincţia sa

neobişnuită”. De a avea dreptul la „onoruri cvasi-regale”. Şi de a fi plasat într-o categorie

specială, separat de miniştri şi trimişii diplomatici 117. Alexei Lobanov-Rostovsky,

ambasadorul Rusiei la Viena şi, ulterior, ministru al afacerilor străine, este un exemplu de

grand seigneur în diplomaţie. Un ambasador care străluceşte în saloane, colecţionează amante

şi cărţi, plictisit însă de detalii şi care se arată puţin interesat de corespondenţa diplomatică 118.

Uzanţele cer ca, imediat după înmânarea scrisorilor de acreditare, noul trimis diplomatic să

facă un „turneu al ambasadorilor” rezidenţi, fiecare dintre „aceste înalte personaje” urmând să

fixeze ziua, ora şi ţinuta119. Spre deosebire de un ambasador la Constantinopol, care este

cineva, declară unul din cei Şase, un cancelar imperial este „aproape un nimeni” 120.

Ambasadorul rus la Berlin, contele de Osten-Sacken, căruia şeful diplomaţiei germane,

baronul Marschall von Bieberstein, îi comunică, la orele 20, dorinţa de a-l vedea într-o

chestiune urgentă, preferă să-şi urmeze tabieturile serii. Abia după mai bine de două ore dă

curs invitaţiei Secretarului german al afacerilor străine, care-l aşteaptă la uşă pentru a-şi cere

scuze pentru deranjul pricinuit. Ai de ce să te scuzi, dragă Marschall, replică Osten-Sacken,

115
Wilhelm al II-lea către Bernhard von Bülow, Rominten, 27 Septembrie 1905 în Spectator, Correspondance
secrète de Bülow et de Guillaume II, Paris, f.a., p. 156
116
Sir George Buchanan, Op. cit., pp. 70 - 71
117
Sir Horace Rumbold, Final Recollections of a Diplomatist, London, 1905, p. 283
118
Dominic Lieven, Op. cit., p. 198
119
Baron Beyens, Deux années a Berlin. 1912 – 1914, Tome Premier, Paris, 1931, p. 20
120
Sidney Whitman, Op. cit., p. 188

18
pentru că, într-adevăr, trebuie să fie ceva foarte urgent dacă-ţi permiţi să-l deranjezi pe

ambasadorul rus la o oră atât de nepotrivită 121! Nu întâmplător, ambasadorul von Schoen nu

este deloc încântat atunci când este numit în fruntea diplomaţiei germane, demnitate lipsită de

„privilegii speciale”122. Iar şeful misiunii ruse pe lângă Sfântul Scaun, Serghei Sazonov,

găseşte că noul său post, cel de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, îi oferă

puţine atracţii123.

Între corpul diplomatic şi cel consular există o adevărată prăpastie 124. Respectiv între

cei care se ocupă de chestiuni strict politice şi cei care gestionează chestiuni mai puţin

atrăgătoare, precum cele comerciale sau tarifele vamale. Diferenţă vizibilă mai ales în cazul

unora dintre Marile Puteri. Tehnic, este posibil să promovezi din corpul consular în cel

diplomatic însă, practic, se întâmplă foarte rar. Şi atunci când interesele politicii de stat cer ca

un post rezervat cadrelor consulare să fie transformat într-unul diplomatic 125. Una dintre

puţinele legături între serviciul consular şi cel diplomatic o reprezintă poziţia dragomanului,

în cazul unor reprezentanţe din Orientul Apropiat, precum cea de la Constantinopol 126. Căruia

îi revine sarcina, uneori de o delicateţe dubioasă, aşa cum constată diplomatul Alexandru Em.

Lahovary, „de a-şi asigura concursuri preţioase la Poartă şi Palat”127. Dragomanii se

dovedesc, deseori, mult mai valoroşi decât secretarii din corpul diplomatic. Lucru recunoscut,

câteodată, în discuţiile particulare şi de către şefii de misiune 128. Instituţia Dragomanatului

este mai mult decât un simplu birou de traduceri ataşat pe lângă o ambasadă. Şi care le

121
Eugene de Schelking, Op. cit., p. 86
122
Freiherr von Schoen, The Memoirs of an Ambassador. A Contribution to the Political History of Modern
Times, London, f.a, p. 55
123
Serge Sazonov, Fateful Years. 1909 – 1916, Second Printing, Ishi Press Internaţional, 2008, p. 12
124
N. B. Cantacuzino, Amintirile unui diplomat român, Bucureşti, 1943, p. 153
125
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 59
126
Lamar Cecil, Op. cit., pp. 17
127
Alexandru Em. Lahovary, Amintiri diplomatice: Constantinopol (1902 - 1906). Viena (1906 - 1908), Ediţie
îngrijită de Adrian Stănescu şi Laurenţiu Vlad, Iaşi, 2009, p. 10
128
G.R. Berridge, British Diplomacy in Turkey, 1583 to the present. A study in the evolution of the resident
embassy, Leiden, 2009, p. 69

19
permite tinerilor consuli de perspectivă să fie cooptaţi în diplomaţie 129. Consulii sunt cei se

familiarizează cu cultura locală şi învaţă limba statului în care sunt acreditaţi. Cu toate că-şi

petrec o mare parte din viaţă într-o anumită ţară, aceştia sunt priviţi cu o doză de snobism de

către diplomaţii acreditaţi în capitala statului respectiv, considerându-se că nu au suficientă

experienţă peste hotare. Ceea ce nu poate decât să ducă la o creştere reciprocă a

resentimentelor130. Cei din corpul consular sunt trataţi cu o anumită ironie şi de publiciştii

vremii: nişte „ambasadori în miniatură”, a căror muncă este „mai degrabă diplomatică decât

consulară”, şi care scriu rapoarte voluminoase, în patru copii (una pentru Ministerul de

Externe, alta pentru ambasador, a treia pentru Consulul general iar ultima, pentru sine), pe

care mai nimeni nu le citeşte 131. În spaţiul sud-est european, consulul este văzut ca un „agent

politic însărcinat cu o misiune comercială”132. Spre exemplu, în primul Regulament de

funcţionare a Ministerului bulgar al Afacerilor Străine şi Cultelor figurează termenul „agent

comercial”, nu cel de „consul”133. Prezenţa „agenţilor comerciali” poate fi întâlnită doar în

teritoriile aflate încă sub suzeranitate otomană134. În cazul tinerelor state din Peninsula

Balcanică, consulii acreditaţi în provinciile europene ale Imperiului Otoman au, în realitate, o

misiune preponderent diplomatico-propagandistică. În plus, servesc şi drept pepinieră de

cadre pentru serviciul diplomatic135. Într-o perioadă în care, în spaţiul sud-est european, se

discută deschis despre insuficienta pregătire a personalului din reprezentanţele diplomatice136.

129
William D. Godsey, Jr., Op. cit., pp. 78 - 79
130
John Burman, Op. cit., pp. 73 - 74
131
Vezi, în acest sens, John Foster Fraser, Pictures from the Balkans, London, 1906, pp. 143 - 150
132
Silvana Rachieru, Relaţii româno-otomane între anii 1878 – 1908, teză de doctorat susţinută la Facultatea de
istorie a Universităţii Bucureşti pe 11 septembrie 2010, p. 43
133
Държавен вестник, Год. XIX, брой 288, 31 декемврий 1897 год., с. 5
134
Carter V. Findley, Bureaucratic Reform in the Ottoman Empire. The Sublime Porte. 1789 – 1922, Princeton
University Press, 1980, p. 189
135
Ljuba Mihajlović, Naši konzulati în Dr. Đorđe N. Lopičić (Editor), Studije i ogledi o konzularnim odnosima,
Beograd, 2006, str. 747
136
Дневници (стенографски) на Тринадесето Обикновено Народно Събрание, Пета Редовна Сесия, XIX 3,
21/XI 1907, с. 385

20
 Doar Marile Puteri sunt reprezentate la nivel de ambasador. Astfel, Marea Britanie are

la începutul secolului trecut ambasade deschise la Paris, St. Petersburg, Constantinopol,

Viena, Berlin, Roma, Madrid, Washington şi Tokio137. Pe lângă aceste capitale, monarhia

austro-ungară este reprezentată, pe Vechiul Continent, la nivel de ambasadă şi pe lângă

Sfântul Scaun138. Tot zece ambasade are şi Republica Franceză, la 1896: Berlin, Berna,

Constantinopol, Londra, Madrid, Roma, Vatican, St. Petersburg, Viena, Washington 139. În

aceeaşi perioadă, Imperiul Otoman este reprezentată, la nivel de ambasadă, doar la Berlin,

Paris, St. Petersburg, Roma, Londra, Teheran şi Viena140. Cât despre serviciul diplomatic

german, cea mai mare greutate revine titularilor celor şapte ambasade europene:

Constantinopol, Londra, Madrid, Paris, Roma, St. Petersburg şi Viena. Cărora li se adaugă

cele de la Washington şi Tokio141. Sistemul internaţional din ajunul Primului Război Mondial

rămâne, aşadar, unul preponderent european.

Rangul misiunilor diplomatice reflectă creşterea dramatică, de la sfârşitul secolului al

XIX-lea, a inegalităţii dintre state. Europa Apuseană reprezintă, în preajma anului 1900,

puterea economică şi financiară a lumii. Urmare a efectelor revoluţiei industriale, care

modifică raporturile de putere şi bogăţie la nivelul întregului glob 142. Arealul geografic a

reprezentării diplomatice a unui stat constituie un indiciu al importanţei sale pe scena

internaţională. Al puterii militare şi al influenţei sale diplomatice. În cazul entităţilor statale

din spaţiul sud-est european, această arie geografică este limitată aproape exclusiv la Vechiul

Continent. Astfel, Regatul sârb are stabilite, la 1909, relaţii diplomatice cu 14 state, dintre

137
Sir Ernest Satow, Op. cit., pp. 194 - 195
138
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 13
139
Annuaire diplomatique et consulaire pour 1896, p. 126
140
John Burman, Op. cit., p. 55
141
Lamar Cecil, Op. cit., pp. 14 - 15
142
Dominic Lieven, Dilemmas of Empire. 1850 – 1918. Power, Territory, Identity în Journal of Contemporary
History, Vol. 34, No. 2 (Apr., 1999), Sage Publications, London, p. 165

21
care două nu sunt europene (SUA şi Persia) 143. În aceeaşi perioadă, Regatul grec are o reţea de

11 reprezentanţe diplomatice, dintre care doar una situată în afara Europei (cea din Statele

Unite)144. Situaţie identică şi în cazul micului principat al Muntenegrului 145. Imediat după

proclamarea independenţei, Bulgaria are acelaşi număr de reprezentanţe diplomatice,

respectiv 11, toate în Europa146. Atunci când reţeaua diplomatică a Regatului român numără

13 reprezentanţe, dintre care doar una este situată în afara Europei, cea din Egipt 147. Spre

comparaţie, din cele 17 reprezentanţe diplomatice ale Imperiului Otoman, de la începutul

secolului al XX-lea, doar două nu se găsesc în Europa (SUA şi Persia) 148. Mult mai bine

reprezentată diplomatic este monarhia austro-ungară. Astfel, în ajunul primei conflagraţii

mondiale, din cele 34 de misiuni diplomatice, patru sunt deschise în Asia (Japonia, China,

Siam, Persia), două în Africa (Egipt şi Maroc), cinci în America iar restul de 23, pe

continentul european149.

Invenţiile tehnice, respectiv telegraful şi, ulterior, telefonul, restrâng libertatea de

acţiune a diplomaţilor. Vremea ambasadorului cu puteri extraordinare şi mână liberă în

chestiuni care vizează pacea sau războiul a trecut150. Comunicarea dintre două capitale devine

mai rapidă iar trimisul diplomatic îşi pierde poziţia de monopolist, devenind mult mai expus

competiţiei şi criticilor. Corespondenţa dintre misiunile diplomatice şi Centrală poate avea,

uneori, de suferit de pe urma unor situaţii neprevăzute. Spre exemplu, din cauza intenţiei lui

Abdul Hamid al II-lea de a controla corespondenţa diplomatică, ambasadele de la

Constantinopol sunt nevoite să trimită zilnic o persoană la graniţa cea mai apropiată, pentru a
143
Milenko Vesnitch, Diplomacy and Foreign Policy în Alfred Stead (Ed.), Servia by the servians, London,
1909, p. 352
144
Haris L. Karabarbunis, Dia tis diplomatikis odu, Atina, 2007, p. 268
145
Dr. Radoslav Raspopović, Diplomatska predstavništva stranih država i njihov značaj za spoljnopolitićke
odnose Crne Gore în Dr. George N. Lopicić (Editor), Studije i ogledi o diplomatiji Crne Gore, Beograd, 2006, p.
333
146
Мария Матеева, История на дипломатическите отношения на България, София, 2005 г., с. 38
147
Anuarul presei române şi al lumei politice. 1910, Bucureşti, pp. 69 - 70
148
John Burman, Op. cit., p. 55
149
William D. Godsey, Jr., Op. cit., pp. 13 - 14
150
Freiherr von Schoen, Op. cit., p. 124

22
expedia scrisori sau telegrame151. În acelaşi timp, natura funcţiilor trimisului diplomatic se

schimbă, lărgindu-se prin informaţii de natură tehnică, cu caracter economic şi militar 152.

George Bengescu, secretar al Legaţiei române de la Paris, se plânge de informaţiile „cele mai

diverse şi cele mai incoerente” pe care Ministerul le solicită trimişilor săi diplomatici: tarife

vamale, hidrografie, agricultură, piscicultură, apicultură, creşterea vitelor. Nemulţumit de

faptul că valoarea unui diplomat se judecă „nu după meritul personal sau după serviciile

aduse, ci după kilogramele de hârtie şi litrii de cerneală întrebuinţate de fiecare”. Concluzia

acestuia: trebuie să fie „cel puţin un veterinar diplomat, pentru a trata cu competenţă şirul

îndelungat al acestor chestiuni”153. În schimb, la Londra activitatea diplomaţilor români este

mai puţin solicitantă. În vremuri fericite, când nu se întâmpla nimic – notează Matila Ghyka –

şeful de misiune trimitea o dată pe lună la minister un raport politic, reprezentând o expunere

a politicii interne şi externe a Imperiului britanic. Raport care, de cele mai multe ori, este

redactat de secretarii Legaţiei. Şi al cărui ton diferea în mod vizibil, în funcţie de opţiunile

politice ale acestora, astfel încât „trebuie să fi uimit Ministerul şi pe regele Carol I prin

tendinţa lor eclectică şi alternativă de a ilustra generos două puncte de vedere cu totul

opuse”154. Pe lângă acest raport, cea mai importantă atribuţie a trimisului diplomatic din

străinătate, unui diplomat i se cere să-şi ţină guvernul la curent „cu tot ce prezintă interes şi

poate fi necesar pentru hotărârile oamenilor de Stat din patrie” 155. Să observe, să-şi facă

legături utile pentru a pătrunde dincolo de suprafaţă şi să găsească mijloace de a-şi exercita

influenţa într-un mod folositor. Astfel încât, pe baza observaţiilor sale, diriguitorii politicii

externe a statului pe care îl reprezintă să poată trage concluzii şi să ia decizii 156. Politica

externă, declară Cancelarul von Bülow, nu poate fi reglată după un sistem dinainte fixat, în

151
Edgar T. S. Dugdale, Maurice de Bunsen. Diplomat and Friend, London, 1934, p. 177
152
Gordon A. Craig, Felix Gilbert, Op. cit., pp. 4 - 5
153
George Bengescu, Op. cit., pp. 49 - 51
154
Matila Ghyka, Curcubeie. Vol. I. Popasuri ale tinereţii mele, Traducere de Georgeta Filliti, Bucureşti, 2003,
p. 236
155
Richard von Kühlmann, Op. cit., pp. 187 - 188
156
Freiherr von Schoen, Op. cit., p. 125

23
toate detaliile sale, ci dimpotrivă, este arta de a evalua, împreună cu alţi factori, ordinea

mişcătoare a lucrurilor157. Ministerul Afacerilor Străine, susţine contele Lamsdorf, reprezintă

„centrul cu un larg orizont în care se îngrămădesc, de peste tot, cele mai variate ştiri cu

caracter internaţional, pe baza cărora, conform înaltelor dispoziţii imperiale, se dau direcţii în

politica externă, corespunzătoare intereselor Rusiei”158.

Care este natura relaţiilor dintre administraţia centrală şi corpul diplomatic? Nu

intenţionez - scrie Baronul Rosen, ministru rus la Belgrad şi Atena – să susţin ideea că

activitatea diplomaţiei noastre însemna aplicarea de către trimişii diplomatici a unei politici

planificată deliberat de la centru159. Şi diplomaţii români se plâng de „sistemul deplorabil” al

ministerului de „a nu întreţine o corespondenţă politică regulată cu şefii noştri de misiune,

spre a-i pune în măsură de a şti care sunt principiile şi ideile adoptate de Guvern în materie de

politică externă şi internă”160. Şi nu doar cei români. Viena optează pentru principiul conform

căruia misiunile din străinătate există mai degrabă pentru a furniza informaţii decât pentru a fi

informate161. Nu este nici în tradiţia diplomaţiei sofiote de a da trimişilor săi „dispoziţii despre

direcţia generală a activităţii lor, pentru atingerea unui scop bine precizat” 162. O scuză ar putea

fi costurile ridicate ale telegrafului. Spre exemplu, folosirea în exces a acestuia sperie

administraţia centrală otomană, care consideră că „aceste interminabile telegrame” reprezintă

o sursă majoră de risipă163. Importanţa secretului într-o strategie diplomatică de succes face ca

Ballhausplatz să interzică misiunilor să corespondeze între ele, menţinându-şi astfel controlul

asupra principalelor canale de informaţii 164. Şi cei de la St. Petersburg se lovesc de chestiunea

157
Charles de Chambrun, L’esprit de la diplomatie, Paris, 1944, p. 41
158
Нина Дулгерова, Руски щрихи към източния въпрос (1894 – 1904). Амбиции и планове на имперската
дипломация, София, 1997, с. 15
159
Baron Rosen, Op. cit., p. 106
160
George Bengescu, Op. cit., pp. 337
161
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 198
162
Христофор Хесапчиев, Op. cit., с. 211
163
John Burman, Op. cit., p. 58
164
William D. Godsey, Jr., Op. cit., p. 198

24
exercitării unui control real asupra unor trimişi diplomatici ambiţioşi. Spre exemplu, Contele

Benckendorff, ambasadorul rus la Londra, este acuzat de şefii săi că este „şambelan al regelui

Edward şi nu gerantul rus al politicii Majestăţii Sale Împăratul” 165. Şi omologul său austro-

ungar, contele Mensdorff, este învinuit de sentimente filo-britanice de către împăratul Franz

Joseph, care crede că acesta ar putea deveni „ambasadorul englez al Majestăţii Sale Edward al

VII-lea” la Viena166. De aici şi dorinţa de a preveni tendinţa acestora de a duce o politică

proprie, câteodată chiar în contradicţie cu cea de la centru. Bazată mai mult pe sprijinul la

nivel înalt, decât pe cel al şefilor direcţi 167. Ambiţii care, câteodată, sunt stopate fie prin

trimiterea într-o regiune alunecoasă şi periculoasă, precum Balcanii, cu speranţa de a-şi rupe

gâtul, fie anulând rezultatele muncii acestora168.

Există o rivalitate ascunsă dintre funcţionarii din administraţia centrală şi personalul

din reprezentanţele diplomatice. Pe lângă diferenţa de salarizare, ea este cauzată şi de lipsa

unor schimburi regulate de personal între centru şi misiunile de peste hotare. Eram nerăbdător,

îşi aduce aminte Arthur Hardinge, fost secretar al Ambasadei britanice de la Constantinopol,

să plec afară „măcar o dată, pentru a vedea ceva din viaţa diplomatică străină”169. Se ajunge

astfel la existenţa unor cariere petrecute fie numai în centrală, fie numai peste hotare. Cel mai

bun lucru pentru un diplomat român, scrie Antoine Bibescu, e că nu trebuie să stea în

România170. Toate acestea îi privează pe cei din administraţia centrală de o experienţă directă

de viaţă şi muncă într-o reprezentanţă de peste hotare şi face, pe de altă parte, ca mulţi dintre

cei aflaţi în misiuni diplomatice să fie rupţi de realităţile nu doar din centrală, ci şi din ţara ale

cărei interese le reprezintă171.

165
Wilhelm al II-lea către Bernhard von Bülow, Rominten, 27 Septembrie 1905 în Spectator, Op. cit., p. 156
166
Wilhelm al II-lea către von Bülow, Rominten, 27 Septembrie 1905 în Ibidem, p. 227
167
Baron Rosen, Op. cit., pp. 107 - 108
168
Eugene de Schelking, Op. cit., p. 241
169
Sir Arthur Hardinge, A Diplomatist in Europe, London, 1927, p. 87
170
Christine Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu şi lumea ei, Traducere de Elena Giurcă, Bucureşti, 2004, p.
69 (În original Christine Sutherland, Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, Harper Collins Canada Ltd.,
1996)
171
G. H. Bolsover, Lit. cit., p. 22

25
 Orice serviciu diplomatic nu este nici perfect, nici infailibil. Se fac greşeli, şi mari şi

mici, atât de către înalţi oficiali, cât şi de subordonaţii acestora. Există destui reprezentanţi

diplomatici care pun interesele personale mai presus de cele ale statului pe care îl reprezintă.

Iar intrigile personale sunt la ordinea zilei172. Atunci când monarhul este o personalitate

dominatoare, luarea unor decizii legate de politica externă poate deveni un chin. De exemplu,

imediat după semnarea Tratatului de Reasigurare – o perioadă-cheie în afacerile externe ale

Rusiei, ţarul Alexandru al III-lea, singurul factor de decizie veritabil, nu a putut fi contactat

patru luni de zile, fiind plecat să facă yachting şi să-şi viziteze rudele prin alianţă 173. Acelaşi

suveran care, prin bruscheţea sa, îi pune în situaţia cea mai penibilă pe reprezentanţii

diplomatici români acreditaţi pe lângă Curtea sa174. Nu este singurul caz. În timpul primului

război balcanic, în plină ofensivă diplomatică, Ferdinand al Bulgariei devine invizibil şi

inaccesibil pentru diplomaţii străini acreditaţi la Curtea sa, din dorinţa de a nu da curs

sfaturilor venite din partea Cancelariilor europene175. Deşi prezent în spaţiul public, sultanul

Abdul Hamid al II-lea rămâne la fel de inaccesibil. Are şi avantajul de a fi foarte experimentat

în relaţiile cu trimişii diplomatici occidentali. Relaţiile cu ambasadorul britanic Sir Philip

Currie sunt atât de tensionate încât în ultimul an al mandatului acestuia cei doi nu au putut fi

văzuţi în aceeaşi încăpere176. Ministrul sârb la Constantinopol, Čedomilj Mijatović, solicită o

audienţă sultanului, pentru a obţine recunoaşterea, printr-un firman, a unei arhiepiscopii

sârbeşti la Skopje, în Macedonia otomană. Deşi i se comunică că audienţa îi va fi acordată

într-un timp record, peste trei zile, diplomatul va fi plimbat timp de trei săptămâni, invocându-

se tot felul de argumente. Mijatović va fi primit de sultan doar după ce ameninţă că va părăsi
172
Eugene de Schelking, Op. cit., p. 97
173
Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Ediţia a II-a, Bucureşti,
2007, p. 149
174
C.J. Diamandy, La Grande Guerre vue du versant oriental.II. L’entrevue de Constantza în Revue des Deux
Mondes, Paris, 1928, XLIII, p. 130
175
A. Nekludoff, Op. cit., p. 143
176
John Burman (Ed.), Notes from Constantinople. The Political Diary of Sir Nicholas O’Connor, Britain’s
Ambassador to The Porte, 1898 – 1908, Center for Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2010, p. 19

26
Constantinopolul. Subiectul audienţei va fi unul neaşteptat: statutul femeii în societatea

britanică, ţară în care ministrul sârb şi-a petrecut o parte din cariera diplomatică. Când, într-un

final, Mijatović încearcă să deschidă subiectul arhiepiscopiei sârbeşti, va fi trimis la plimbare,

cu următoarele cuvinte: „Dragul meu Ministru, cu siguranţă nu-mi vei vorbi de un călugăr,

după ce am avut o discuţie atât de plăcută despre femeile din Anglia!” Abdul Hamid era prea

viclean şi abil pentru diplomaţia mea onestă, va recunoaşte Mijatović în memoriile sale177.

Se mai întâmplă însă ca evenimentele din viaţa popoarelor să fie prea puternice pentru

a fi controlate de diplomaţie, mărturiseşte Baronul von Schoen. Determinate de forţe ale căror

„surse şi căi nu sunt întotdeauna accesibile influenţei personale”. Astfel că şi cel mai puternic

şi înţelept diplomat, cu resursele aflate la dispoziţia sa, este aproape neputincios în faţa

„valurilor de pasiune” şi al „emoţiilor înalte care agită sufletul unei naţiuni” 178. Popoarele au

propriul lor destin, ceea ce înseamnă că, inevitabil, toate erorile capitale se plătesc179.

177
Count Chedomille Mijatovich, Op. cit., pp. 90 - 99
178
Freiherr von Schoen, Op. cit., pp. 123 - 126
179
Salih Münir Paşa, La politique orientale de la Russie, Studies on Ottoman Diplomatic History, IX, Istanbul,
2000, p. 242

27
 CAP. II

REALITĂŢI POLITICE ÎN SUD-ESTUL EUROPEAN LA 1900. IDEALUL

NAŢIONAL ÎN ACŢIUNE

A doua jumătate a secolului al XIX-lea este sinonimă pentru Europa cu o serie de

schimbări radicale în plan geopolitic, care vizează aproape toate statele şi popoarele

continentului. Unificarea Italiei, apariţia monarhiei austro-ungare, războiul franco-prusac sau

formarea imperiului german sunt evenimente care generează o nouă configuraţie a raporturilor

de forţă la nivelul Vechiului Continent. Criza orientală din 1875 – 1878 şi Congresul de la

Berlin accentuează tendinţele de schimbare în Europa, prin crearea unui sistem de mici state

în Sud-Estul European. Şase Mari Puteri (Anglia, Franţa, Germania, Rusia, Austro-Ungaria şi,

ulterior, Italia) domină atât afacerile europene, cât şi mare parte din cele mondiale. Fiecare cu

puterea şi cu slăbiciunile sale180. Marea Britanie, Germania şi Rusia sunt cele care concurează

pentru prima poziţie în rândul Puterilor europene181. Toate acestea, într-o perioadă în care

harta politică a Balcanilor se modifică constant, prin formarea unor state independente,

apărute după principiul naţionalităţii, în spaţiul aflat secole la rând sub stăpânire otomană.

Prin deciziile sale, Congresul pune capăt perioadei romantice a relaţiilor bilaterale în Balcani,

a colaborării bazate pe principii antiotomane, şi deschide o nouă etapă, de contradicţii şi

conflicte deschise. Formarea statelor naţionale implică elemente de asimilare şi impunere a

unor modele culturale în dauna altora, urmate de formularea de aspiraţii în detrimentul unor

interese naţionale străine, ceea ce denotă caracterul agresiv al naţionalismului balcanic.

Răspândirea rapidă a naţionalismului în rândurile populaţiilor non-turce din Imperiul Otoman

nu ar fi fost posibilă fără patronajul european.

180
Barbara Jelavich, The Habsburg Empire in European Affairs, 1814 – 1918, Hamden, Connecticut, 1975, p. 1
181
William C. Wohlforth, The Perceptions of Power: Russia in the Pre-1914 Balance în World Politics, Vol. 39,
No. 3/1987, Cambridge, p. 354

28
 Tratatul de pace de la Berlin impune un model de rezolvare a problemelor naţionale,

care mută procesul de consolidare statală din planul unui stat naţional etnic în cel geopolitic.

În deceniile următoare, problema naţională în Balcani evoluează în totalitate sub auspiciile

acestui model şi al statu-quo-ului stabilit la Berlin.182 Egoismul naţional este perceput în epocă

ca un lucru onorabil şi necesar. Era considerat „patriotic”, notează diplomatul Harold

Nicolson, să-ţi doreşti ca ţara să fie mai mare, mai bogată şi mai puternică decât oricare

alta183. Iar ideea naţională poate convinge o comunitate să plătească pentru armata sa în timp

de pace şi să susţină coeziunea acesteia în timpul marelui efort pentru război 184. Triumful

naţionalismului se datorează în parte eforturilor popoarelor din spaţiul sud-est european, care

au înlăturat stăpânirea otomană prin mişcări de emancipare naţională. Însă eforturile lor au

rămas nefructuoase până în momentul în care Marile Puteri au decis să intervină în favoarea

lor185. Imperiul Otoman se vede nevoit să facă faţă atât valului crescând al naţionalismului

balcanic, cât şi complicaţiilor ivite prin amestecul Puterilor Europene 186. Cu toate acestea,

prelungirea artificială a stăpânirii otomane în Balcani este mai degrabă produsul dorinţei de

echilibru între Marile Puteri interesate de acest spaţiu, decât rezultatul vreunei capacităţi a

Înaltei Porţi187. Un raţionament asemănător este întâlnit şi în cazul monarhiei austro-ungare, al

cărei colaps ar duce inevitabil la un război ruso-german, în care ar fi atrase toate Marile

Puteri. Pentru oamenii de stat europeni este evident că, oricine ar învinge într-un conflict

armat între Berlin şi Sankt Petersburg, acesta va dobândi controlul asupra teritoriului şi

populaţiei fostului imperiu, ceea ce duce ar duce automat la dobândirea unei poziţii dominante

în Europa188.

182
Зорка Първанова, Между берлинския мир и балканските войни în Балканите между мира и войната
XIV – XX век, София, 2002, с. 167 - 169
183
Harold Nicolson, Sir Arthur Nicolson. A Study in the Old Diplomacy, Fouth printing, London, 1937, p. 258
184
Dominic Lieven, Dilemmas of Empire. 1850 – 1918. Power, Territory, Identity în Journal of Contemporary
History, Vol. 34, No. 2 (Apr., 1999), Sage Publications, London, p. 178
185
Mark Mazower, The Balkans. A Short History, New York, 2002, p. 79
186
William Hale, Turkish Foreign Policy, 1774 – 2000, London, 2000, p. 31
187
M. Şükrü Hanioğlu, A Brief History of the Late Otoman Empire, Princeton University Press, 2008, p. 206
188
Dominic Lieven, Lit. cit., p. 191

29
 Congresul de pace de la Berlin consfinţeşte, pe lângă noi realităţi politice în spaţiul

sud-est european, şi o nouă configuraţie a raporturilor dintre Marile Puteri, raporturi care, în

pofida aparenţelor şi a eforturilor diplomatice, ascund vădite stări conflictuale. Rusia, spre

exemplu, percepe Tratatul de Pace ca pe o mare înfrângere, iar după Congresul de la Berlin

guvernul ţarist devine unul anti-german189. Rusia nu-i va ierta lui Bismarck faptul că a privat-o

de fructele campaniei sale victorioase împotriva Imperiului Otoman. Dacă vreau

Constantinopolul, va declara ţarul Alexandru al III-lea, „îl voi cuceri fără a avea nevoie de

permisiunea sau de aprobarea prinţului Bismarck”190. Asistăm la o regrupare de forţe. Vechi

parteneri sau aliaţi îşi descoperă incompatibilităţi de interese şi compatibilităţi faţă de cele ale

altora, până atunci adversari sau chiar inamici. Politica noastră tradiţională la Constantinopol,

scrie noul ambasador francez Paul Cambon, este de a fi de acord cu Anglia şi de a ne opune

năvălirilor Rusiei; ori astăzi „nu ne avem bine cu englezii şi ne înţelegem bine în dragoste cu

ruşii”191. Atunci când o Putere dominantă devenea „agresivă” şi o alta îşi simţea interesele

ameninţate, observă Sir Edward Grey, aceasta, dintr-un instinct de autoapărare sau chiar

printr-o politică deliberată, gravita în jurul a ceea ce „pur şi simplu poate fi descris ca un

Echilibru al Puterii”192. În fapt, constituirea alianţelor politico-militare opuse reprezintă o

caracteristică esenţială a evoluţiei relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea193. Când diplomaţia europeană devine tot mai militarizată, iar

această tendinţă îi încurajează pe liderii politici să-şi asume riscuri mai mari, să alimenteze

cursa înarmărilor şi să familiarizeze opinia publică cu posibilitatea unui conflict armat 194. Cele

mai multe guverne se aşteptă ca, dacă şi atunci când va izbucni marele conflict, să fie parte

dintr-o coaliţie. Iar această diplomaţie de coaliţie are o tot mai mare influenţă asupra Marilor

189
William Young, German Diplomatic Relations. 1871 – 1945, iUniverse, 2006, p. 50
190
Le Très Honorable H.-H Asquith, La genèse de la guerre, Paris, 1924, p. 18
191
Paul Cambon, Correspondence. 1870 – 1924, Tome Premier (1870 - 1898), Paris, 1940, p. 344
192
Viscount Grey of Falladon, Twenty-Five Years. 1892 – 1916, Volume I, London, 1926, p. 8
193
Nicu Pohoaţă, România şi Tripla Înţelegere, Bucureşti, 2003, p. 46
194
David Stevenson, Militarization and Diplomacy in Europe before 1914 în International Security, Vol. 22, No.
1/1997, Published by The MIT Press, pp. 128 - 129

30
Puteri europene, pusă pe seama rivalităţii şi temerilor reciproce 195. Şi care sunt angrenate în

chestiuni care vizează atât menţinerea păcii (sau limitarea războiului) pe continentul

european, cât şi păstrarea, dobândirea sau extinderea statutului de Mare Putere 196. Pentru că

fiecare dintre acestea gândeşte, tot mai mult, în termenii unei politici extra-continentale şi a

unui echilibru economic, care implică o strategie globală şi interese peste tot în lume 197. În

doar câţiva ani, Marile Puteri îşi împart Africa, arhipelagurile din Oceanul Pacific şi Asia de

Sud-Est. Iar conflictele de interese se mută din Europa, centru al puterii mondiale, spre

îndepărtata periferie. Tocmai această îndepărtare face ca tensiunile ce apar, din timp în timp,

în inima Franţei, în insulele Pacificului sau la graniţa ruso-britanică din Asia Centrală, să nu

se transforme în crize de necontrolat în centrul Vechiului Continent198.

Dacă până în acest moment rivalitatea anglo-rusă domină problemele Orientului,

prezenţa Germaniei în prim planul scenei diplomatice europene transformă această rivalitate

într-una anglo-germană. După Congresul de la Berlin, când Viena reuşeşte să zădărnicească

planurile diplomaţiei ţariste de creare a unui mare stat slav în Balcani, cu greu se poate vorbi

de un sistem de alianţe în care împăratul Austro-Ungariei să stea alături de ţarul Rusiei.

Reacţia acestuia din urmă este atât de hotărâtă încât cancelarul Bismarck se teme ca acesta să

nu încerce să se apropie de Franţa, ceea ce ar ruina definitiv sistemul său diplomatic. De

aceea, dând o mare importanţă relaţiilor sale cu Viena, el încearcă, în acelaşi timp, să înlăture

cu tact pericolul unei alianţe franco-ruse. Din cauza poziţiei sale geografice, respectiv în

centrul Vechiului Continent, orice eventuală dezvoltare a Imperiului german ameninţă,

simultan, unele dintre Marile Puteri199. În consecinţă, Bismarck pune la punct o reţea

195
Пол Кенеди, Възход и падение на Великите Сили. Икономически промени и военни конфликти XV - XX
век, Том I, София, 1997 г., с. 280 (În original, Paul Kennedy, The Rise and Fall of The Great Powers.
Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, London, 1988)
196
Richard F. Hamilton, The European Wars: 1815 – 1914 în Richard F. Hamilton, Holger H. Herwig (Ed.), The
Origins of World War I, Cambridge, 2003, p. 52
197
M.S. Anderson, The Ascendency of Europe. 1815 – 1914, Second Edition, London and New York, 1985, p. 39
198
Франсиско Вейга, Балканският капан. Една европейска в края на века, София, 1999 г., с. 40 (În original,
Francisco Veiga, La trampa balcanica. Una crisis europea de fines de siglo, Barcelona, 1994)
199
Пол Кенеди, Op. cit., p. 244

31
complexă de alianţe, care să menţină Franţa izolată şi să asigure Germaniei neutralitatea

tuturor Marilor Puteri europene în cazul în care aceasta ar trebui să ducă un nou război în

vest.200

Punctul de plecare îl constituie alianţa între Germania şi Austro-Ungaria, din 1879,

îndreptată împotriva celor două rivale - Franţa şi Anglia, care implică profund Germania în

problemele Balcanilor. O alianţă cu Berlinul este percepută, la Budapesta şi Viena, drept o

garanţie împotriva predominanţei slave, atât în interiorul Dublei Monarhii, cât şi în Europa

Centrală şi de Est201. Următorul pas este făcut în 1881, când în pofida neîncrederii dintre

Rusia şi Austro-Ungaria, Bismarck reuşeşte să unească cele trei curţi imperiale. Fiind un pact

general de neutralitate, acordul încheiat cu acest prilej conţine clauze referitoare direct la

Balcani, iar toate cele trei puteri urmau a se consulta asupra oricăror schimbări apărute în

spaţiul sud-est european. Alianţa Celor Trei Împăraţi nu mai este reînnoită, iar Rusia şi

Germania semnează un alt pact, Tratatul de Reasigurare. Cele două puteri îşi garantează

neutralitatea reciprocă în cazul unui conflict cu o terţă putere, iar printr-un protocol secret

Germania recunoaşte drepturile istorice ale Rusiei în Balcani 202. Ideea favorită a cancelarului

german este cea potrivit căreia Rusia şi Austro-Ungaria trebuie să-şi delimiteze exact sferele

de influenţă în Balcani, pe care fiecare parte să le respecte 203. Diplomaţia lui Bismarck este

una de cabinet, independentă de opinia publică, care dirijează relaţiile externe ca pe un joc

raţional între un număr limitat de jucători responsabili204.

Sistemul acesta sofisticat de alianţe este desfiinţat după înlăturarea lui Bismarck, în

1890, când se renunţă la politica acestuia de păstrare a echilibrului între Rusia şi Austria în

200
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV, Traducere de Monica Timu, Iaşi, 1998, pp. 186 - 189
201
Dominic Lieven, Lit. cit., p. 172
202
René Girault, Diplomatie européenne: Nаtions et impériаlisme. 1871 – 1914. Histoires des relations
internationals contemporaines, Tome I, Paris, 1997, p. 197
203
Theodor Wolff, Le Prélude, Paris, 1926, p. 284
204
Wolfgang Mommsen, The Fall of Germany în Geir Lundestad (ed.), The Fall of Great Powers. Peace,
Stability, and Legitimacy, Scandinavian University Press/Oxford University Press, 1994, p. 110

32
Balcani. Wilhelm al II-lea urmăreşte să transforme Germania într-o putere mondială şi

încearcă să dirijeze ceea ce a numit Weltpolitik, sau politică globală, fără a defini vreodată

termenul respectiv. Asistăm astfel la mondializarea politicii externe germane 205. Viitorul

aparţine câtorva Mari Puteri mondiale, iar Germania trebuie să devină una dintre acestea, prin

construirea unei mari flote şi achiziţionarea de colonii, prin comerţ şi obţinerea de concesiuni

pentru construirea de căi ferate şi exploatarea resurselor naturale 206. În cele două decenii de

după înlăturarea lui Bismarck, Germania reuşeşte să înfăptuiască o extraordinară răsturnare şi

recompunere a alianţelor207. Şi să exploateze în propriul interes diferenţele dintre Imperiul

Britanic, pe de o parte, şi Franţa şi Rusia, pe de altă parte 208. Rusia rămâne exclusă din orice

sistem diplomatic, asemenea Franţei, iar nici una dintre ele nu-şi poate permite să rămână

izolată. În 1891 şi 1894, ele încheie o serie de acte, decizii care creează o axă politică Paris -

Sankt Petersburg şi împart continentul în două tabere diplomatice. Astfel încât cel mai mare

coşmar al lui Bismarck devine realitate209. Ruptura din 1890 dintre Berlin şi Petersburg,

iniţiativă datorată exclusiv Germaniei, este extrem de importantă pentru problemele din

Balcani. Prestigiul şi puterea Germaniei sunt folosite pentru sprijinirea tendinţelor

expansioniste ale Austro-Ungariei în spaţiul sud-est european şi contribuie, astfel, la

reînvierea antagonismului ruso-habsburgic în această regiune.210 Diplomaţia germană nu mai

priveşte monarhia habsburgică doar ca pe un aliat care să ferească Berlinul de intervenţia

Rusiei într-un eventual conflict armat franco-german, ci şi ca pe un partener în întărirea

poziţiei sale în sud-estul Europei. Dubla monarhie este santinela sa avansată în Balcani 211, cu

care încearcă tăria adversarului şi îşi pregăteşte penetraţia în Orient, prin cunoscutul plan

Drang nach Osten. În domeniul politicii externe, îi spune Take Ionescu lui Aehrenthal,
205
René Girault, Op. cit., p. 288
206
M.S. Anderson, Op. cit., p. 37
207
Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Ediţia a II-a, Bucureşti,
2007, p. 145
208
William Young, Op. cit., p. 82
209
Richard F. Hamilton, Lit. cit. în Richard F. Hamilton, Holger H. Herwig (Ed.), Op. cit., p. 82
210
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Vol. I, Traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, 2000, p. 332
211
J. Alneau, Histoire de L’Europe Centrale, Paris, 1926, p. 295

33
Austria e vasala Germaniei, căreia nu-i place că „Viena pretindea să se emancipeze” 212.

Interesele sale economice în Asia Mică croiesc direcţiile politicii externe germane în Balcani:

înlăturarea influenţei politice ruseşti în Turcia Europeană şi integritatea teritorială a

Imperiului Otoman. Dacă nu reuşea să-şi facă un aliat din Imperiul Otoman, Germania avea

prea puţine şanse de succes în viitorul conflict european generalizat, scrie Henry Morgenthau,

fost ambasador american la Constantinopol.213 Creşterea influenţei germane la

Constantinopol, notează publicistul Valentine Chirol, este unul dintre cele mai remarcabile

fenomene politice ai ultimilor ani ai secolului al XIX-lea. „Niciodată nu a existat o mare

Putere Europeană care să dobândească, atât de repede şi cu un efort aparent atât de mic, o

poziţie de autoritate şi privilegiu într-un stat Oriental decadent, cu care legăturile sale

anterioare şi actuala comunitate de interese par atât de slabe” 214. Berlinul consideră că, prin

mutarea centrului politicii ruseşti din Balcani în Orientul Îndepărtat şi menţinerea liniştii în

Peninsulă, poate obţine condiţii optime pentru realizarea planurilor sale economice şi

diplomatice în regiunea balcanică şi în Imperiul Otoman. 215 Cancelarul von Bülow este

convins că Germania va fi, în viitor, „fie ciocanul, fie nicovala” 216. Cu Berlinul drept pivot al

diplomaţiei europene, kaiserul Wilhelm al II-lea poate deveni viitorul arbiter mundi217. Cu

resursele economice ale Germaniei, cu „capacitatea sa de organizare, cu forţa sa numerică,

împreună cu conştiinţa faimei germane şi recunoaşterea calităţilor sale personale”, Wilhelm al

II-lea se simte ales de Divinitate pentru „a exprima în fiecare cuvânt şi fiecare acţiune puterea

enormă pe care a moştenit-o” şi pe care îşi doreşte să o dezvolte, „în avantajul poporului său
212
Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Ediţie îngrijită de Nicolae Şerban Tanaşoca,
Bucureşti, 2005, pp. 61 - 63
213
Henry Morgenthau, Ambasador la Constantinopol, Traducere de Mihnea Gafiţa, Bucureşti, 2000, p. 18 (În
original, Henry Morgenthau, Ambassador Morgenthau’s Story, New York, 1919)
214
Valentine Chirol, The Middle Eastern Question or Some Political Problems of Indian Defence, London, 1903,
p. 186
215
В. Л. Глебов, Основные черты и приемы германской политики на Балканах в конце XIX – нaчале XX
вв. în Германская восточная политика в новое и новейшее время. Проблемы истории и историграфии,
Москва, 1974, с. 79
216
Harold Nicolson, The Origins and Developement of the Anglo-French Entente în International Affairs (Royal
Institute of International Affairs 1944 - ), Vol. 30, No. 4 (Oct., 1954), p. 409
217
Raymond J. Sontag, German Foreign Policy, 1904 – 1906 în The American History Review, Vol. 33, No. 2
(Jan., 1928), The University of Chicago Press, p. 278

34
şi pentru glorificarea numelui său”218. Astfel încât „nimic să nu se întâmple în lume fără

Germania”219.

În cealaltă constelaţie de Mari Puteri, Anglia şi Franţa urmăresc să preîntâmpine, cu

concursul Rusiei, dominaţia austro-germană în Balcani. Au de apărat în Imperiul Otoman nu

doar o poziţie strategică de însemnată valoare, ci şi puternice interese. Franţa vede Balcanii ca

pe o barieră care ar trebui să stopeze ofensiva Austro-Ungariei şi a Germaniei spre Marea

Egee si Orientul Apropiat. Politica Quai d’Orsay-ului în spaţiul sud-est european este

dependentă, într-o mare măsură, de poziţia Rusiei, stat cu care Republica Franceză se află în

relaţii de alianţă220. În condiţiile expansiunii imperialismului german, politica „splendidei

izolări” devine perimată pentru diplomaţia britanică. Timp de câteva decenii, Londra s-a ţinut

departe de încurcăturile europene şi şi-a dedicat toată energia consolidării tot mai întinselor

sale posesiuni. Şi preferă să-şi întărească poziţiile pe Nil şi „să se retragă, pe cât este posibil”,

din toate angajamentele de la Constantinopol 221. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în rândul

diriguitorilor politicii externe britanice, persistă încă doctrina că „Anglia nu are nimic de a

face cu Balcanii”222. Persecuţiile la care este supusă, în 1898, populaţia armenească duce la

creşterea sentimentelor anti-turceşti în rândul cabinetului britanic223. Ceea ce înseamnă o

schimbare a atitudinii lor de până atunci, favorabilă Înaltei Porţi 224. Echivalentă cu o reducere

vizibilă a importanţei Strâmtorilor în ochii factorilor de decizie politică de la Londra225. Pentru

care protecţia Constantinopolului de ocupaţia rusească a reprezentat punctul cheie al politicii

Imperiului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea 226. Însă Imperiul Britanic nu poate

continua fără a avea nici un prieten în Europa. Nu-şi permite să rămână izolat şi alege să fie o

218
Count Julius Andrassy, Diplomacy and the War, London, 1921, p. 19
219
H. N. Brailsford, Turkey and the Road of the East, London, 1916, p. 9
220
Симеон Дамянов, България във френската политика. 1878 – 1918 г., София, 1988 г., с. 208
221
J.A.S. Grenville, Lord Salisbury and Foreign Policy the Close of the Nineteenth Century, London, 1970, p. 94
222
Baron von Eckardstein, Ten Years at the Court of St. James’. 1895 – 1905, London, 1921, p. 75
223
Sir Horace Rumbold, Final Recollections of a Diplomatist, London, 1905, p. 274
224
Ömer Kürkçüoğlu, The Adoptation and Use of Permanent Diplomacy în A. Nuri Yurdaev (Ed.), Ottoman
Diplomacy. Conventional or Unconvensional, Palgrave Macmillan, 2004, p. 145
225
M.S. Anderson, The Eastern Question, 1774 – 1923: A Study in International Relations, London, 1966, p. 261
226
J.A.S. Grenville, Op. cit., p. 26

35
prezenţă constantă în chestiunile europene, de partea unor prieteni aleşi în funcţie de anumite

considerente sau de oportunitatea momentului227. Diplomaţia engleză recunoaşte necesitatea

de a corela politica tradiţională cu realităţile surpriză. Astfel, uriaşa sa putere economică

începe să fie comparabilă cu a Germaniei; pe de altă parte, Rusia şi Franţa şi-au extins

eforturile imperialiste şi încep să arunce mănuşa Imperiului Britanic aproape pretutindeni în

lume228. Asistăm, prin urmare, la o rivalitate colonială, comercială şi navală tot mai

pronunţată229. Iar fiecare Putere îşi dezvoltă mijloace pentru o politică mondială 230. Scena

diplomatică a acestor vremuri poate fi rezumată, extrem de succint, prin următorii parametri:

dorinţa Austro-Ungariei de a-şi extinde sfera de influenţă în Balcani, năzuinţa Germaniei de a

ajunge o putere mondială, atracţia puternică a Rusiei pentru Orientul Îndepărtat, dorinţa

irezistibilă a Franţei de a-şi recupera Alsacia şi Lorena, precum şi neliniştea cauzată Angliei

de creşterea flotei germane231.

Un posibil colaps al Imperiului Otoman are potenţialul de a produce o mare

instabilitate, cu consecinţe inimaginabile. În momentul în care Chestiunea Orientală ar fi

rezolvată, Europa s-ar confrunta cu o nouă chestiune, cea austro-ungară. Şi se poate spune,

„fără exagerare”, că viitorul monarhiei habsburgice depinde de „forma în care problema

balcanică va fi, în cele din urmă, rezolvată”232. Pentru că, la presiunea Berlinului, care doreşte

să împingă Viena înspre Est, monarhia habsburgică riscă să devină, ca structură etno-

demografică, mai degrabă o Putere slavă, decât una germanică 233. Diplomaţia vieneză nu este

interesată de a primi compensaţii în cazul prăbuşirii Imperiului Otoman, în condiţiile în care,

227
A. L. Kennedy, Old Diplomacy and New. 1876 – 1922. From Salisbury to Lloyd-George, Londra, 1922, pp.
108 - 109
228
Henry Kissinger, Op. cit., p. 151
229
G. S. Papadopoulos, England and the Near East. 1896 – 1898, Thessaloniki, 1969, p. 8
230
René Girault, Op. cit., p. 288
231
Alfred Francis Pribram, Austrian Foreign Policy, 1908-18, London, 1923, pp. 11 - 12
232
J.A.R. Marriott, The Eastern Question. An Historical Study in European Diplomacy, Oxford, 1917, p. 372
233
Valentine Chirol, The Attitude of the Powers în Luigi Villari (Ed.), The Balkan Question. The Present
Condition of the Balkans and of European Responsabilities, London, 1905, p. 258

36
„dată fiind actuala structură a statului austro-ungar, orice achiziţie teritorială va fi o calamitate

majoră pentru Austria”234. Dacă prăbuşirea Imperiului Otoman ar duce la controlul rusesc

asupra Strâmtorilor şi al spaţiului sud-est european, atunci implicaţiile pentru Austro-Ungaria

– următoarea candidată la titlul de „omul bolnav al Europei” – ar fi ameninţătoare 235. Slavii

aflaţi sub dominaţia austriacă reprezintă cea mai gravă ameninţare pentru Viena, întrucât la

graniţa de miazăzi a imperiului se găseşte Serbia, model de stat naţional slav, pe care şi

ceilalţi se străduiesc să-l imite. Constituirea, în jurul Austro-Ungariei, a unei „centuri de mici

state naţionale, libere şi independente”, le imprimă naţionalităţilor din imperiu tendinţe

centrifuge236. Iar încurajarea de către diplomaţia rusă a ambiţiilor naţionale ale slavilor din

cadrul monarhiei austro-ungare amplifică pericolul până la limite imprevizibile.

Naţionalismul ardent reprezintă, astfel, motorul conflictului ruso-austriac din Balcani237.

La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Austro-Ungaria şi Rusia sunt Marile

Puteri cu interese vitale în Balcani. Iar prestigiul şi influenţa în spaţiul sud-est european sunt

puncte cardinale ale politicii externe a acestor două Imperii238. Pentru Anglia, Germania,

Franţa şi Italia, problemele balcanice se manifestă ca parte a intereselor lor globale. Desigur,

câteodată politica lor balcanică capătă o formă extrem de activă, dar aceasta nu dobândeşte

dimensiunile geopolitice ale Austro-Ungariei şi Rusiei, care au şi pretenţii teritoriale directe în

Peninsulă. Pentru nimeni din epocă nu este un secret faptul că Viena ţinteşte să ajungă, prin

Macedonia, la Salonic, în timp ce Petersburgul urmăreşte ca, prin stăpânirea Strâmtorilor, să

transforme Marea Neagră într-un „lac rusesc” 239. Planul diplomaţiei austro-ungare de a ajunge

la Marea Egee printr-o rută asupra căreia are un control indiscutabil (respectiv, Bosnia şi

234
Solomon Wank, In the Twilight of Empire. Count Alois Lexa von Aehrenthal (1854 – 1912). Imperial
Habsburg Patriot and Stateman, Volume 1: The Making of an Imperial Habsburg Patriot and Stateman, Wien,
2009, p. 172
235
Paul Kennedy, Conclusions în Geir Lundestad (Ed.), Op. cit., p. 372
236
C.J. Diamandy, La Grande Guerre vue du versant oriental. Un nouvel „homme malade” en Europe în Revue
des Deux Mondes, Paris, 1927, XLII, p. 783
237
John R. Barber, Istoria Europei moderne, Traducere de Daniela Truţia, Bucureşti, f.a., p. 323
238
Viscount Grey of Falladon, Op. cit., p. 173
239
Радослав Мишев, История на Австро-Унгария, Велико Търново, 2005, с. 162

37
Herţegovina) este stimulat, fără îndoială, de ascensiunea Italiei şi de dorinţa acesteia de a

domina Adriatica240. Prin controlul rusesc asupra Strâmtorilor, crede Goluchowski, şeful

diplomaţiei vieneze, statele balcanice se vor „cristaliza în jurul noului centru de influenţă

rusească iar influenţa austriacă în Adriatică va lua sfârşit” 241. Bosforul ne este absolut necesar,

îi scrie ministrul rus de război, gen. A. Kuropatkin, ţarului Nicolae al II-lea, în condiţiile în

care ocuparea strâmtorii Dardanele „ar putea duce la izbucnirea unui război european”. Fără

controlul asupra Strâmtorilor, potenţialul militar al Rusiei este serios îngrădit. Spre exemplu,

vasele ruseşti trebuie să plece din porturile din Marea Baltică şi să treacă prin strâmtoarea

Gibraltar pentru a putea ajunge în Mediterană şi a face o demonstraţie navală, în contextul

unor complicaţii în Balcani. Ceea ce face ca Imperiul ţarist să fie perceput drept o Putere

Răsăriteană242. Pentru factorii de decizie de la Sankt Petersburg nu este clar, la 1900, când şi

cum va fi atins idealul secular al Rusiei – controlul asupra Strâmtorilor. Concluzia lui

Kuropatkin: „În momentul de faţă, nu există suficiente motive de grabă pentru atingerea

acestui scop”243. Idee împărtăşită, anterior, şi de şeful diplomaţiei ţariste, Muraviev, care îi

aminteşte noului ambasador rus la Constantinopol, Zinoviev, că importanta chestiune a

Strâmtorilor va fi „amânată până când Rusia va fi în măsură să-şi concentreze toate energiile

asupra sa”244.

Mijloacele de acţiune ale celor două rivale din Balcani sunt diferite. Rusia face mari

sacrificii umane şi materiale pentru a-i elibera pe slavi, însă nu poate culege roadele

eforturilor proprii din cauza încercărilor sale de a se amesteca în chestiunile interne ale noilor

state din spaţiul sud-est european. Austro-Ungaria avansează cu prudenţă şi perseverenţă pe

calea obţinerii unei supremaţii economice, realizată prin intermediul reţelei de căi ferate şi a
240
Peace Handbooks, Issued by the Historical Section of the Foreign Office, Vol. I, Austro-Hungary, Part I,
Foreign Policy of Austria-Hungary, London, 1920, p. 68
241
Solomon Wank, Op. cit., p. 172
242
H. N. Brailsford, Op. cit., p. 8
243
Милко Палангурски, България в балканската политика на Русия (1899 – 1903), Велико Търново, 2005
г., с. 80
244
Alan Bodger, Russia and the End of the Ottoman Empire în Marian Kent (Ed.), The Great Powers and the
End of the Ottoman Empire, 2nd ed., New York, 1996, p. 75

38
tratatelor comerciale245. Datorită poziţiei sale geografice, monarhia austro-ungară este factorul

economic predominant din Europa de Sud-Est, iar în cursul acestei expansiuni comerciale

caută să-şi asigure o piaţă de desfacere pentru produsele sale industriale. Stăpânirea unui

culoar spre Salonic ar echivala pentru monarhia austro-ungară cu posibilitatea de a participa

direct la comerţul din Răsărit246. Rusia, pe de altă parte, notează fostul ministru austro-ungar

la Belgrad, Konstantin Theodor Dumba, mânată de sentimentalism şi de considerente

teritoriale, caută să exercite un control exclusiv asupra noilor state slave din Balcani. Iar în

eforturile sale de a instaura şi menţine o astfel de hegemonie în chestiunile balcanice, Rusia

ameninţă, inevitabil, „interesele comerciale vitale” ale Austro-Ungariei247. În fapt, nici

solidaritatea slavă, nici cea ortodoxă nu reprezintă un factor puternic în relaţiile ruso-

balcanice, aşa cum se tem unii occidentali248. Pentru diplomaţia vieneză este evident că „o

conformaţie slavă a Peninsulei Balcanice sub protecţie rusească va tăia arterele noastre

vitale”, iar în momentul în care Rusia se va stabili la Constantinopol „Austria va deveni

neguvernabilă”249. Şi caută soluţii. Printre care şi cea a creării unei zone neutre, în locul unei

împărţiri făţişe a Peninsulei Balcanice în două sfere de influenţă, rusească şi austro-ungară. În

acest plan, iniţiat de ambasadorul austro-ungar la Petersburg, Aehrenthal, România şi o

Bulgarie extinsă teritorial, prin încorporarea Macedoniei, ar fi trebuit să joace rolul unor state

tampon, în timp ce Serbia urma să fie înghiţită de monarhia austro-ungară 250. Un proiect greu

realizabil, care avantajează doar Viena, nu şi Petersburgul.

Imperiul ţarist caută posibilităţi şi variante pentru salvgardarea sau consolidarea

poziţiilor sale în spaţiul sud-est european şi este permanent nevoit să se raporteze la celelalte

Mari Puteri. Politica noastră în Orientul Apropiat se mişca evident într-un cerc vicios, notează
245
Emile de Lavaleye, The Balkan Peninsula, London, 1887, p. 370
246
Marion I. Newbigin, Geographical Aspects of Balkan Problems in Their Relation to the Great European War,
London, 1915, p. 37
247
Ernest Ludwig, Austria-Hungary and the War, With a Preface by Dr. Konstantin Theodor Dumba, New York,
1915, pp. 5 - 6
248
Mark Mazower, Op. cit., p. 97
249
F.R. Bridge, The Habsburg Monarchy and the Ottoman Empire,1900 – 18 în Marian Kent (ed.), Op. cit., p. 31
250
Solomon Wank, Op. cit., p. 171

39
baronul Rosen, fost ministru rus la Belgrad şi Atena. Rolul nostru era de a „antagoniza

politica Austro-Ungariei în Peninsula Balcanică, în speranţa că prin aceasta ne vom asigura un

aliat împotriva ei în caz de război”, când, în realitate, acest antagonism ar fi fost singura cauză

care ar fi dus la un conflict armat cu monarhia habsburgică 251. După Congresul de la Berlin,

Rusia nu se poate lăuda cu serioase succese politice şi economice în statele din Balcani.

Lipsită de posibilitatea de a concura ofensiva economică a altor Mari Puteri în aceste ţări,

diplomaţii şi bancherii ruşi îşi îndreaptă atenţia spre Orientul Îndepărtat. Noul curs al politicii

externe ţariste se reflectă şi în relaţiile Petersburgului, atât cu Imperiul Otoman şi cu statele

balcanice, cât şi cu restul Marilor Puteri în abordarea diferitelor aspecte ale chestiunii

orientale. Toate acţiunile diplomaţiei ţariste în Sud-Estul European urmăresc conservarea

proceselor din regiune pentru vremuri mai bune pentru Rusia. 252 „Nu dorim nici un fel de

complicaţii şi vrem să evităm noi particularităţi ale Peninsulei Balcanice”. Aşa sună

instrucţiunile pe care noul agent diplomatic al Rusiei la Sofia, N. Cearikov, le primeşte, în

1896, de la Petersburg.253 Eforturile sunt îndreptate spre păstrarea statu-quo-ului şi menţinerea

regimului Strâmtorilor, care interzice accesul oricăror vase militare (în special cele

englezeşti), chestiune vitală pentru securitatea Rusiei254. Este politica „Balcanilor sub capac de

sticlă”, aşa cum o descrie şeful diplomaţiei ţariste, prinţul Lobanov-Rostovsky 255. O Turcie

slabă, care deţine cheia spre Marea Neagră, zonă în care Petersburgul are o vizibilă prezenţă

politică şi o flotă însemnată, este de preferat instituirii unui control internaţional direct în

regiune. Urmând politica tradiţională a Petersburgului în Chestiunea Orientală, noul ţar

Nicolae al II-lea detestă ideea oricărui „concert al Puterilor”. Ceea ce, din punctul său de

vedere, nu doar că ar ţine Rusia într-o stare de izolare, ci şi departe de Strâmtori. De aceea,
251
Baron Rosen, Forty Years of Diplomacy, Vol. II, London & New York, 1922, p. 98
252
Нина Дулгерова, Българският национален въпрос в политиката на Русия и Австро-Унгария. 1894 –
1903, София, 1995, с. 16
253
Радослав Попов, Русия и България. 1894 – 1898 г. София, 1978, с. 256
254
William L. Langer, Russia, the Straits Question, and the European Powers, 1904 – 08 în The English
Historical Review, Vol. 44, N0. 173/Jan. 1929, Oxford, p.62
255
Нина Дулгерова, Руски щрихи към източния въпрос (1894 – 1904). Амбиции и планове на имперската
дипломация, София, 1997, с. 17

40
până când Rusia se va simţi suficient de puternică pentru a cuceri Bosforul şi Dardanelele,

este de preferat ca acestea să rămână în posesia Sultanului256.

Concurent direct în spaţiul balcanic, monarhia habsburgică se evidenţiază prin

consecvenţă, inventivitate şi tradiţii în salvgardarea intereselor sale pe termen lung în Balcani.

Spaţiul sud-est european reprezintă singura posibilitate pentru Viena de a-şi realiza ambiţiile

imperiale de extindere teritorială. Iar politica oamenilor de stat austro-ungari nu poate urma

decât direcţia indicată de condiţiile geografice257. În fapt, Austro-Ungaria este singura Mare

Putere care nu are colonii în afara Europei. Accentul balcanic în strategia politicii externe a

Austro-Ungariei nu este întâmplător, în condiţiile în care acest spaţiu reprezintă singura

alternativă după înfrângerile militare şi pierderile teritoriale suferite în regiunea central

europeană. Cele trei mari direcţii ale politicii europene a Imperiului Habsburgic vizează

păstrarea statu-quo-lui teritorial în Balcani, sporirea influenţei sale economice şi politice în

Peninsulă şi contracararea influenţei ţariste în această regiune.258

Din motive diferite, la Viena şi la Sankt Petersburg se ajunge la concluzia necesităţii

unui acord asupra problemelor sud-estului european. Procesul de apropiere este presărat cu

îndoieli, neîncredere şi temeri. Noile evenimente din Balcani, respectiv revolta cretană şi

declanşarea războiului greco-turc, pun capăt dezbaterilor şi neîncrederii. Asistăm către

sfârşitul secolului al XIX-lea la o recrudescenţă a agitaţiei naţionalităţilor din Imperiul

Otoman259. În cancelaria vieneză apare temerea că Turcia se poate destrăma înainte ca

monarhia austro-ungară (frământată de dispute interne) să aibă resursele necesare pentru o

intervenţie decisivă în lupta pentru împărţirea moştenirii otomane260. Austro-Ungaria şi Rusia,

interesate de localizarea noului conflict balcanic, sunt nevoite să-şi unească eforturile.
256
J.A.S. Grenville, Op. cit., p. 81
257
Alfred Francis Pribram, Op. cit., p. 22
258
F.R. Bridge, From Sadowa to Sarajevo. The Foreign Policy of Austro-Hungary. 1866 – 1914, London, 1972,
p. 122
259
François Georgeon, Ultima tresărire (1878 - 1908) în Robert Mantran (Coordonator), Istoria Imperiului
Otoman, Traducere de Cristina Bârsan, Bucureşti, 2001, p. 473
260
Милко Лалков, България в балканската политика на Австро-Унгария. 1878 – 1903, София, 1993, с.
483

41
Dificultăţile care ar apărea în cazul prăbuşirii autorităţii otomane în Balcani ar putea fi

simplificate de o înţelegere austro-rusă, care le va permite celor două imperii să deţină o

poziţie de frunte în rândul Puterilor europene interesate de Chestiunea Orientală 261. În aprilie

1897, la Sankt Petersburg, cei doi împăraţi cad de acord asupra „necesităţii păstrării statu-quo-

ului” în Balcani. În cazul în care acesta nu ar mai putea fi menţinut, „Austro-Ungaria, ca şi

Rusia resping de la început orice intenţii de cuceriri în Peninsula Balcanică”, fiind decise ca

acest principiu să fie respectat de orice alte puteri. Se convine totodată ca statutul

Strâmtorilor, care are un caracter european, să nu facă obiectul unFui acord separat între

Imperiul ţarist şi monarhia habsburgică.262 Acordul urmăreşte să amâne cât mai mult

rezolvarea Chestiunii Orientale şi, timp de un deceniu, îşi păstrează valabilitatea, determinând

politica rusească şi austro-ungară în Balcani. Formula tradiţională a statu-quo-ului balcanic

primeşte, astfel, o nouă interpretare263. Este o politică a amânării264. Această înţelegere, îi

declară şeful diplomaţiei vieneze, contele Goluchowski, ambasadorului rus Kapnist, „nu

trebuie considerată un panaceu pentru toate întâmplările posibile” 265. Ea doar pune „la gheaţă”

Balcanii, pentru următorul deceniu266. Aflat la Sankt Petersburg, ambasadorul Aehrenthal este

nemulţumit de această politică a statu-quo-ului, care ne „ne obligă şi nu ne oferă nici un

avantaj”, recomandând Ballplaz-ului „o politică de acţiune, de încurajare intenţionată a

dificultăţilor din Balcani, cu intenţia de a le exploata momentul în interesul cel mai bun

posibil pentru monarhie, când Rusia va dori să evite complicaţiile externe” 267. Viena simte că

fiecare an de anarhie în Turcia Europeană ar putea să o aducă mai aproape de Salonic 268.

Apărând integritatea teritorială a Turciei Europene, diplomaţia austro-ungară nu exclude, în

261
Solomon Wank, Op. cit., pp. 170 - 171
262
Şerban Rădulescu-Zoner, Agenor Maria Goluchowski în Diplomaţi iluştri, vol. IV, Bucureşti, 1983, p. 223
263
Баронь Б. Э. Нольде, Далеко и близкое, Парижь, 1930, с. 55
264
Noel Buxton, Europe and the Turks, London, 1907, p. 55
265
Нина Дулгерова, Op. cit., с. 67
266
Barbara Jelavich, A Century of Russian Foreign Policy. 1814 – 1914, Philadelphia and New York, 1964, p.
231
267
Solomon Wank, Op. cit., p. 182
268
Herbert Adams Gibbons, The New Map of Europe. 1911 – 1914. A Study of Contemporary European
National Movements and Wars, London, 1914, p. 164

42
acelaşi timp, viitoarea împărţire a acesteia, într-un moment favorabil monarhiei şi în condiţii

care vor împiedica crearea unui mare stat slav în sud-estul european. Goluchowski pare tot

mai convins de imposibilitatea menţinerii Turciei Europene şi se gândeşte serios la divizarea

acestor teritorii între diferite state balcanice şi crearea unei Albanii independente269. Pentru

monarhia austro-ungară este mai puţin periculos ca, în cazul în care nu poate fi menţinută

stăpânirea otomană, provinciile Turciei Europene să fie împărţite între statele din Balcani,

decât să şi le dispută împreună cu Italia şi cu Rusia270. O abordare identică întâlnim şi în cazul

Rusiei, care consideră că poziţia dobândită îi creează posibilitatea, atunci când va fi convinsă

că nu aduce atingere principiilor sale, să se abată de la direcţiile politicii sale balcanice, pentru

consolidarea influenţei sale în regiune. Acordul aduce o mare uşurare Vienei, care nu mai

trebuie să se teamă de un război cu Rusia şi nu mai este nevoită să îşi caute aliaţi. Baronul

Aehrenthal, ministru austro-ungar la Sankt Petersburg, crede că Austro-Ungaria este mult mai

interesată să menţină şi să cultive relaţii de prietenie cu Rusia decât viceversa. Austro-Ungaria

nu poate „fugi” după Rusia, dar poate adopta o politică de aşteptare „pentru situaţia în care

Rusia ne vor aborda cu propuneri”271. La rândul său, Petersburgul are mâinile dezlegate în

Orientul Îndepărtat. Timp de un deceniu după încheierea acestui acord, relaţiile dintre cele

două Imperii sunt extraordinar de cordiale 272. Statele balcanice sunt prejudiciate de acordul

ruso-austro-ungar, însă pentru majoritatea Marilor Puteri el reprezintă o garanţie sigură pentru

stabilizarea situaţiei în spaţiul sud-est european şi pentru eliminarea factorului regional

balcanic. Pentru capitalele europene există o singură concluzie – ambele monarhii apără şi vor

continua să apere statu-quo-ul în Peninsulă, reacţionând împotriva fiecărui act de lezare a

intereselor turceşti. Iar aceasta înseamnă o reducere a şanselor pentru mişcările de eliberare

269
Ernst Christian Helmreich, The Diplomacy of the Balkan Wars. 1912 – 1913, Cambridge, 1938, pp. 169 - 170
270
Momtchilo Nintchitch, La crize bosniaque (1908 - 1909) et le puissances européennes, Tome premier, Paris,
1937, p. 97
271
Solomon Wank, Op. cit., p. 189
272
Arthur J. May, The Hapsburg Monarchy. 1867 – 1914, New York, 1968, p. 392

43
naţională din Turcia Europeană şi diminuarea posibilităţilor de presiune asupra Înaltei Porţi în

vederea dobândirii unor avantaje pentru propria cauză naţională.

La începutul secolului trecut, Marile Puteri au interese considerabile de apărat în

Imperiul Otoman, dobândite în decursul ultimelor decade. Acesta este vulnerabil la multe

presiuni. Şi, asemenea altor imperii multinaţionale şi cu religii diferite, devine anacronic într-

o Europă dominată de state naţionale 273. Posesiunile sale pe Vechiul Continent sunt doar o

umbră palidă a vechilor teritorii cucerite de sultani, în secolele anterioare: un număr limitat de

provincii în Balcani, care includ un spaţiu restrâns, care pleacă din Albania până în Tracia,

trecând prin întreaga Macedonie274. Confruntat cu mişcările naţionaliste pentru independenţă

din interiorul graniţelor sale şi, din afara lor, cu ambiţiile imperiale europene, Înalta Poartă nu

are decât o singură carte câştigătoare. Anume, dorinţa generală a Marilor Puteri pentru

supravieţuirea Imperiului Otoman ca entitate politică, în condiţiile în care dezintegrarea sa ar

reprezenta varianta cea mai proastă. Acest atu diplomatic le dă oamenilor de stat otomani

posibilitatea de a avea la dispoziţie un mecanism cu pârghii, crucial în relaţia cu puterile

străine care caută să obţină avantaje teritoriale, strategice sau economice pe seama Înaltei

Porţi275. Luând în considerare insuficienta rezolvare a marilor chestiunilor politice, economice

şi sociale care au adus Imperiul în pragul colapsului, de la diplomaţia otomană nu poate fi

aşteptată nici o minune276. Chestiunea securităţii otomane depinde în mare parte de relaţiile

dintre celelalte puteri, relaţii asupra cărora otomanii au o putere de control insignifiantă. Este

nevoie de multă flexibilitate, în condiţiile în care preferinţa tradiţională a sultanului Abdul

Hamid al II-lea pentru neutralitate este perturbată de situaţia diplomatică schimbătoare din

preajma anului 1900. O flexibilitate pe care unii diplomaţi o caracterizează prin „şmechereşti

273
Feroz Ahmad, The Late Ottoman Empire în Marian Kent (Ed.), Op. cit., p. 5
274
Francisco Veiga, Il potere conquista il potere. Considerazioni sulla rivoluzione dei Giovani turchi în Alberto
Basciani, Antonio D’Alessandri, Balcani 1908. Alle origini di un secolo di conflicti, Trieste, 2010, p. 24
275
M. Şükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 207
276
Ömer Kürkçüoğlu, Lit. cit. în A. Nuri Yurdasev (Ed.), Op. cit., p. 147

44
tergiversări” şi „posibilitatea de a semăna zâzanie” 277. Alţii, în schimb, îi recunosc „tactul” şi

„fineţea” cu care se strecoară printre cele mai periculoase obstacole ale politicii europene 278.

Iar în timpul domniei sale, acesta transmite constant diverse semnale statelor din Europa, în

încercarea de a pune în echilibru interesele otomane cu mutaţiile de pe scena internaţională.

Un aspect important al politicii externe otomane îl reprezintă evitarea unui conflict cu o Mare

Putere europeană. Neutralitatea în sine este însă o politică problematică şi necesită un anumit

spaţiu de manevră279. În lipsa capacităţii de a se opune frontal expansionismului european, lui

Abdul Hamid al II-lea nu-i rămâne decât să menţină un echilibru între puterile europene care,

având mari interese în Imperiul Otoman, se simt legate de supravieţuirea acestuia 280. Şi să-şi

folosească poziţia de calif pentru a întări puterea Imperiului Otoman ca purtător de cuvânt al

lumii musulmane281.

Liderii europeni se opun transformării Imperiului Otoman într-un stat centralizat,

eficient şi preferă vechea rânduire, care le garantează continuarea statu-quo-ului282. Din cauza

regimului capitulaţiilor, Turciei nu i s-a recunoscut niciodată un statut de deplină egalitate cu

celelalte naţiuni europene şi, de fapt, „nu s-a bucurat vreodată de o suveranitate cu adevărat

independentă”283. La origine, aceste privilegii sunt acordate unilateral de către sultan

negustorilor străini. Ulterior, sunt extinse asupra statelor ai căror cetăţeni fac comerţ cu

Imperiul Otoman. Capitulaţiile vor ajunge astfel la un concept asemănător millet-ului, iar

comunităţile de oameni de afaceri europeni sunt tratate asemeni unei comunităţi religioase 284.

Integritatea Turciei este serios compromisă de influenţa pe care Marile Puteri o deţin în cadrul

funcţiilor guvernamentale otomane. Prin forţa tratatelor încheiate, acestea deţin numeroase

277
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 57
278
Trandafir G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice: Belgrad, Sofia, Constantinopol, Galaţi, Bruxelles, Havre,
Luxemburg, Atena: 1887 – 1925, Traducere de Andrei-Alexandru Căpuşan, Iaşi, 2009, p. 43
279
John Burman, Britain’s relations with the Ottoman Empire during the Embassy of Sir Nicholas O’Connor to
The Porte, 1898 - 1908, Center For Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2010, pp. 90 - 93
280
François Georgeon, Lit. cit., p. 459
281
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804 – 1945, Traducere de Andreea Doica, Iaşi, 2002, p. 141
282
M. Şükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 206
283
Henry Morgenthau, Op. cit., p. 120
284
Feroz Ahmad, Lit. cit., p. 19

45
drepturi extra-teritoriale în Imperiul Otoman: tribunale consulare şi închisori proprii, oficii

poştale proprii, impozite preferenţiale. În fapt, cetăţenii multor state europene se bucură de

drepturi comparabile cu imunitatea diplomatică285. Turcia este împiedicată, astfel, de Marile

Puteri europene să-şi dezvolte propria industrie şi este nevoită „să importe cantităţi uriaşe de

produse de proastă calitate din Europa”286. Astfel, din dorinţa de a obţine noi avantaje, Marile

Puteri urmăresc o politică de prelungire a greutăţilor economice şi politice prin care trece

Imperiul Otoman. Începând cu refuzul de a garanta împrumuturi pe termen scurt şi ajungând

până la mari „demonstraţii navale” în largul coastelor otomane287. La începutul secolului

trecut, Imperiul Otoman este în bună măsură o semicolonie, în condiţiile în care aproape toate

chestiunile financiare şi administrative fac, în mod direct sau indirect, subiectul intervenţiei

străine. Iar Înalta Poartă acceptă tacit ceea ce este de facto o împărţire a Imperiului în sfere de

influenţă288. Ceea ce o împiedică să aibă o soartă mai rea este faptul că, în primul rând,

ambiţiile Puterilor se bat cap în cap şi, aşa cum o recunosc diplomaţii vremii, „nici un

ambasador nu va reuşi să fie mai mare decât sultanul”289.

Abil diplomat, Abdul Hamid al II-lea încearcă să limiteze ameninţările la adresa

integrităţii teritoriale otomane mizând pe instigarea unei Mari Puteri împotriva alteia, fără a

încheia o alianţă cu una sau cu un grup dintre acestea. O politică de tipul divide et impera, de

a instiga micile state din Balcani, unul împotriva celuilalt, şi de a strânge capital de pe urma

„geloziile mutuale ale marilor Puteri Europene”290. Slăbită militar şi vulnerabilă, Înaltei Porţi

nu-i rămâne decât să exploateze temerea comună a Marilor Puteri legată de ruperea

echilibrului de forţe în Europa, rezultat al faptului că una sau alta dintre acestea câştigă

285
Edward Mead Earle, Turkey, the Great Powers and the Bagdad Railway. A Study in Imperialism, New York,
1924, pp. 10 - 11
286
Henry Morgenthau, Op. cit., p. 121
287
Фикрет Аданър, Македонският въпрос, София, 2002 г.., с. 101 (În original Fikret Adanir, Die
Makedonische Frage, Wiessbaden, 1979)
288
Feroz Ahmad, Lit. cit., p. 20
289
François Georgeon, Lit. cit., p. 459
290
William Miller, Travels and Politics in the Near East, New York, 1898, p. 480

46
control sau influenţă asupra teritoriilor otomane291. Noul echilibru de forţe din Europa ivit

după înfrângerea Franţei şi apariţia Germaniei şi a Italiei în rândul Marilor Puteri îi facilitează

sultanului sarcina de a găsi noi opţiuni pe scena internaţională. Oprindu-se asupra Germaniei,

Abdul Hamid al II-lea speră să răspundă ameninţării ruseşti şi prin alte mijloace decât

sprijinul Parisului sau al Londrei. În acelaşi timp, sultanul speră să schimbe ceea ce el percepe

a fi un monopol anglo-francez asupra chestiunilor otomane292. Şi doreşte relaţii intensificate

cu Germania în contextul a ceea ce pare o îndepărtare a Imperiului Britanic de la politica sa

tradiţională pro-otomană293. Iar din punct de vedere geografic, Germania este o Putere care nu

poate ameninţa direct Imperiul Otoman şi, în plus, poate oferi o anumită protecţie împotriva

Angliei şi a Rusiei294.

Punctul de cotitură îl reprezintă vizita făcută de familia imperială germană la

Constantinopol, în octombrie 1898. Într-o perioadă în care Abdul Hamid al II-lea are de

îndurat oprobiul Europei din cauza masacrării armenilor. Wilhelm al II-lea vine pentru o

săptămână la Constantinopol, „se arată ca un prieten personal al Sultanului şi, cât stă în

puterile sale, l-a reabilitat pe Sultan în faţa Europei”. Câteva zile mai târziu, sosit la Damasc,

şi întâmpinat în numele a „trei sute de milioane de musulmani”, împăratul german, drept

răspuns, îi asigură pe cei prezenţi că musulmanii de pretutindeni pot conta pe prietenia sa 295.

Publicarea răspunsului Kaiserului stârneşte nemulţumirea Secretarului german al afacerilor

străine, von Bülow, îngrijorat că „exagerările de acest gen” vor trezi atât „iluzii periculoase”

la Constantinopol, cât şi neîncrederea celorlalte Mari Puteri cu supuşi mahomedani 296.

Guvernul ţarist încearcă chiar, fără succes, în primăvara anului 1899, să ajungă la un acord

prin care Berlinul să recunoască viitorul control rusesc asupra Strâmtorilor, ca o compensaţie

291
M. Şükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 129
292
Feroz Ahmad, Lit. cit., p. 10
293
John Burman, Op. cit., p. 93
294
William Hale, Op. cit., p. 30
295
Ulrich Trumpener, Germany and the End of the Ottoman Empire în Marian Kent (Ed.), Op. cit., p. 108
296
Prince de Bülow, Mémoires, Tome premier. 1897 – 1902, Paris, 1930, p. 213

47
pentru participarea exclusivă a capitalului german la construcţia căii ferate spre Bagdad 297.

Prin cultivarea de bune raporturi cu Turcia şi veghind la conservarea Imperiului Otoman, scrie

Salih Münir Paşa, ambasador al Înaltei Porţi la Paris, Germania nutreşte speranţa că într-o zi

va obţine beneficii militare şi „va utiliza influenţa Califatului în lumea musulmană pentru

nevoile propriilor interese (…)”298. Această politică a Germaniei - constată, un deceniu mai

târziu, ambasadorul englez la Constantinopol, sir Nicolas O’Connor – i-a asigurat concesiunea

căii ferate spre Bagdad, monopolul tuturor comenzilor de muniţie pentru armata otomană şi

„o poziţie privilegiată pentru toate concesiunile industriale şi comerciale care au stat în

puterea Sultanului (…)”299. Nu întâmplător, în această perioadă postul de ambasador la

Constantinopol este văzut de Wilhelm al II-lea ca fiind mult mai important decât cel de la

Sankt Petersburg, care, cu doar câţiva ani în urmă, era considerat a avea cea mai mare greutate

din diplomaţia germană300. Iar baronul Adolf Marschall von Biberstein, ambasadorul german

la Constantinopol în perioada 1897 – 1912, justifică încrederea Kaiserului. În cei 15 ani ai

mandatului său, Marschall va transforma Germania în cea mai influentă Putere pe lângă Înalta

Poartă301. Baronul, „pe care Sultanul îl desemna cu apelativul de mare senior”302, este văzut

drept un adevărat arhitect al politicii germane în Orientul Mijlociu până în preajma primei

conflagraţii mondiale303.

În pofida unor relaţii strânse cu Germania, Abdul Hamid al II-lea nu doreşte să-şi

limiteze opţiunile prin încheierea unei alianţe formale cu Germania sau Austro-Ungaria. O

condiţie necesară pentru o asemenea alianţă, din punct de vedere otoman, rămâne

neîndeplinită: capacitatea militară combinată a Germaniei şi Austro-Ungariei trebuie să fie

297
M. S. Anderson, The Ascendancy of Europe, p. 45
298
Salih Münir Paşa, La politique orientale de la Russie, Studies on Ottoman Diplomatic History, IX, Istanbul,
2000, p. 225
299
Vezi raportul redactat de Sir Nicolas O’Connor despre diplomaţia lui Abdul Hamid al II-lea în G.P. Gooch,
Harold Temperley (Ed.), British Documents on the Origins of the War. 1898 – 1914, Vol. V, The Near East ,
London, 1928, pp. 43 - 45
300
Lamar Cecil, The German Diplomatic Service, 1871 – 1914, Princeton, 1976, pp. 158 - 159
301
Edgar T. S. Dugdale, Maurice de Bunsen. Diplomat and Friend, London, 1934, p. 148
302
Trandafir G. Djuvara, Op. cit., p. 44
303
Ulrich Trumpener, Lit. cit., p. 109

48
suficientă pentru a împiedica un atac rusesc împotriva posesiunilor Imperiului din Asia.

Rezultatul este acela că, pentru Sultan, opţiunea rusească rămâne deschisă, alături de cea

germană. Politică vizibilă în domeniul concesionării lucrărilor de căi ferate din cadrul

Imperiului Otoman304. Deoarece, imediat după ce este făcut public proiectul Bagdadbahn,

diplomaţia rusă face presiuni pe lângă Înalta Poartă pentru drepturi exclusive privind

construcţia de căi ferate în provinciile asiatice din bazinul Mării Negre305.

Pe lista potenţialilor agresori la adresa integrităţii statale otomane nu se află doar

Marile Puteri. Din cauza poziţiei sale geografice, Imperiul este înconjurat „de câteva state

mici, dar ambiţioase”. În pofida credinţei generale din epocă, anume că micile state din Sud-

Estul European vor fi absorbite de Marile Puteri, există şi voci, precum cea a ambasadorului

francez la Constantinopol, Constans, care cred că „în Orient, viitorul aparţine micilor

popoare”306. Iar diplomaţia otomană este conştientă că orice criză balcanică ar putea escalada

într-un război european dacă unele state din spaţiul sud-est european s-ar alia sau dacă una sau

mai multe dintre ele ar fi sprijinite de o Mare Putere. Respectiv, Rusia sau Austro-Ungaria307.

Acesta este câmpul de manevră pentru Abdul Hamid al II-lea. A cărui dexteritate în

domeniul politicii externe ajută imperiul să se adapteze la schimbările majore legate de

evoluţia echilibrului de forţe şi să prevină un conflict pe scară largă, care ar fi putut deteriora

grav integritatea sa teritorială sau chiar ar fi putut declanşa prăbuşirea sa. Dată fiind

imposibilitatea de a obţine un considerabil aliat european, politica Sultanului reprezintă, în

sine, o mare realizare308.

304
M. Şükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 132
305
Valentine Chirol, Op. cit., p. 198
306
T.G. Djuvara, Cent projects de partage de la Turquie (1281 - 1913), Paris, 1914, p. 497
307
John Burman, Op. cit., pp. 96 - 97
308
M. Şükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 132

49
 Peninsula Balcanică este, pentru oamenii politici ai vremii, „călcâiul lui Ahile în

armura păcii”309. Iar pentru diplomaţii europeni, un teren de luptă corp la corp 310. Şi un butoi

de pulbere al Europei, din cauza diplomaţiei militante a Marilor Puteri, care, în competiţia

pentru putere şi influenţă, transformă spaţiul sud-est european într-un adevărat câmp de

luptă311. Mirajul extinderii teritoriale este linia călăuzitoare a politicii statelor din Sud-Estul

European. Principiul naţionalităţilor poate deveni uşor o sursă de conflict şi discordie, „dacă

pentru a delimita acest mozaic de rase, pentru a le cuprinde în localizări absolute”, devine

necesar să meargă să-şi caute conaţionalii în fiecare stat vecin 312. Iar acest iredentism ardent,

care caracterizează spiritul epocii, mobilizează opinia publică şi, uneori, îi împing pe monarhii

din Balcani la gesturi aventuroase, în pofida sfaturilor sau a dorinţei Marilor Puteri. Doar că

statele din Sud-Estul European îşi supraestimează capacităţile iredentiste. Lipsite de un serios

potenţial economic şi militar, fără tradiţii, experienţă de stat şi diplomatică, guvernele

balcanice sunt sortite să graviteze în jurul Marilor Puteri pentru a găsi soluţii la problemele lor

interne, inclusiv cele naţionale.313 E adevărat că şi Marile Puteri nu prea le iau în serios. Au o

opinie proastă despre aceste nou create entităţi teritoriale şi deseori le tratează ca pe nişte

marionete314. În ochii europenilor, constată diplomatul şi omul politic bulgar Grigor

Naciovici, noi cei din Peninsula Balcanică „nu valorăm mai mult decât sălbaticii asiatici sau

africani”315. Nici unul dintre noile state nu este suficient de puternic pentru a rezolva de unul

singur Chestiunea Orientală. Sau să-i asuprească pe ceilalţi 316. Astfel apare impresia generală

că Marile Puteri pot controla crizele din Balcani. Prin schimbarea de regim politic, prin

trasarea de graniţe sau prin controlul unor sisteme financiare nesigure. O situaţie critică poate

309
Count Julius Andrassy, Op. cit., p. 9
310
William Miller, Op. cit., p. 489
311
Baron Rosen, Op. cit., Vol. I, p. 108
312
Salih Münir Paşa, Op. cit., p. 240
313
Зорка Първанова, Между берлинския мир и балканските войни. Разрешаване на националния въпрос
или подялба на османското наследство în Балканите между мира и войната XIV – XX век. Сборник
научни изследвания, София, 2002, с. 169
314
Mark Mazower, Op. cit., pp. 96 - 97
315
Григор Начович, Из дневниците, София, 1999 г., с. 34
316
William Miller, Op. cit., pp. 482 - 483

50
fi întotdeauna rezolvată în ultimul minut, fie printr-o conferinţă diplomatică, printr-un credit

sau printr-un cutremur politic provocat în statul respectiv. Însă, în orice caz, este vorba de o

cârpire a situaţiei, de o decizie rapidă şi ieftină. Problema va apărea atunci când se va dovedi

că liderii politici din spaţiul sud-est european sunt capabili să acţioneze şi singuri. Iar

desconsiderarea acestei capacităţi de către Marile Puteri va avea drept efect, într-un final,

pierderea controlului asupra regiunii317.

Sud-Estul European este spaţiul în care se intersectează forţe de natură

disproporţionată. Statele balcanice sunt neînsemnate ca teritoriu şi populaţie. Simpla

comparaţie: Serbia are, la 1905, o suprafaţă de 48.303 kmp şi o populaţie de aproape 2,7

milioane de locuitori. În acest timp, Austro-Ungaria, vecina sa, are o suprafaţă de 624.859

kmp şi o populaţie de peste 45 de milioane de locuitori 318. În plus, nu există în istoria lor

comună tradiţia de a acţiona împreună împotriva unui inamic comun. Sunt extrem de slabe în

comparaţie cu puterile europene. De aceea, sunt permanent în căutarea unor patroni, care să le

asigure sprijin pentru ambiţiile lor. Profundele frământări din zona sud-estului european sunt

legate direct nu numai de ansamblul problemelor interne generate de lunga decădere şi agonie

a Imperiului Otoman, ci şi de faptul că soarta şi succesiunea sa devin o preocupare

primordială pentru Marile Puteri. Interesate de spaţiul balcanic, nu numai datorită

potenţialului economic şi uman, ci mai ales datorită importanţei sale strategice, anume de liant

între Europa occidentală şi teritoriile dinspre răsărit, de pe întregul continent asiatic319.

În toată această perioadă creşte nu numai presiunea din partea Marilor Puteri, ci şi cea

exercitată de naţionalităţile balcanice. Congresul de la Berlin ţine cont prea puţin de interesele

şi aspiraţiile popoarelor din zonă şi lasă nerezolvate numeroase probleme. Nicolae Iorga

317
Франсиско Вейга, Op. cit., с. 44 - 45
318
Annuaire Statistique du Royaume de Bulgarie. Première année. 1909, Sofia, 1910, pp. 503 - 504
319
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 9

51
surprinde extrem de plastic această realitate. Sârbii, „trăind în hotare mici, mâncaţi de boala

urâtă a politicianismului, sărăciţi şi necinstiţi de dânsa”, au cultul unui ideal politic, „pe care

nimic nu-l poate îndepărta din inimile lor, un ideal mare şi curat, pe care-l iubesc în adevăr”.

„Bulgarii sunt proză curată, logică sigură, limpede şi practică. Grecii fac operă comică şi deci

nu au ce căuta în tragedie, pe care au născocit-o strămoşii lor totuşi. La turci, ideea datoriei

naţionale, simţul măririi istorice le au numai câţiva tineri, pe când mulţimea doarme încă pe

perina moale a fanatismului religios, lăsând toate în seama lui Allah ocrotitorul” 320. O

Bulgarie divizată, o Grecie nemulţumită că teritorii cu populaţie majoritar elenă se află încă

sub ocupaţie străină, dar mai ales ignorarea aspiraţiilor naţionale şi ale dreptului la existenţă al

albanezilor şi al populaţiilor din Macedonia şi Bosnia-Herţegovina fac din Tratatul de la

Berlin germenul viitoarelor conflicte. Intensitatea şi complexitatea lor diferă în funcţie de

forţele implicate, de mobil şi scop, dar şi de amestecul puterilor europene.

Micile state din sud-estul european sunt dependente în planul politicii lor externe.

Opţiunile sunt limitate şi se lovesc de interesele Marilor Puteri. Din cauza slăbiciunii lor, ele

caută un ocrotitor şi un garant al intereselor în persoana unei puteri sau alianţe. Fiecare pas al

lor trebuie să fie pus de acord cu Marile Puteri interesate în mod direct de regiune. În cel mai

bun caz, ele pot gravita între acestea şi să se folosească de contradicţiile apărute între Marile

Puteri pentru a-şi atinge scopurile. Doar în momente bine evaluate micile state sunt capabile

de o iniţiativă independentă în direcţia interesului lor naţional. 321 „Valoarea” unui stat mic

pentru una sau alta dintre Marile Puteri creşte în vreme de război sau în cazul unei anumite

situaţii strategice, datorită resurselor militare şi umane. Atunci, puterile interesate sunt

înclinate să susţină interesele, de obicei teritoriale, ale micului său aliat. Aşa cum constată un

320
Nicolae Iorga, România, vecinii săi şi Chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, pp. 84 - 85
321
Румен Даскалов, Българското общество. 1878 – 1939, Том 1, Държава. Политика. Икономика,
София, 2005, с. 183

52
om politic bulgar, ţările din Balcani au fost întotdeauna „mărunţişul cu care marile state şi-au

reglat socotelile”322.

Bulgarii se consideră nedreptăţiţi de deciziile luate în timpul Congresului de la Berlin.

Bulgaria de la San Stefano, apărută doar pe hârtie, în februarie 1878, este divizată: un

principat autonom, sub suzeranitatea Porţii, mărginit la nord de Dunăre şi la sud de Munţii

Balcani, şi Rumelia Orientală (la sud de Munţii Balcani), aflată sub stăpânire otomană. Tot în

graniţele Imperiului se află şi regiuni precum Macedonia şi Tracia, cu o importantă populaţie

bulgărească. Chiar şi aşa, Principatul Bulgariei este, ca întindere, cel mai important stat

balcanic (excluzând, bineînţeles, Turcia). După unirea cu Rumelia Orientală, tânărul principat

are o suprafaţă de 96.345 kmp şi o populaţie de 3,74 milioane de locuitori (la 1900) 323. De la

bun început, întreaga energie naţională a tânărului principat este canalizată în direcţia

edificării statale şi instituţionale. Nu întâmplător, Sofia este aleasă drept capitală a noului stat:

situat în extremitatea sud-vestică a principatului, oraşul ocupă o poziţie centrală într-o viitoare

Bulgarie Mare.

Viaţa politică din tânărul principat bulgar nu este monotonă. Dimpotrivă. Explicabil,

în condiţiile în care Bulgaria nu are o elită politică. Din acest punct de vedere, ea se

deosebeşte de România şi de aproape toate ţările europene. Care, în secolul al XIX-lea, au în

mare parte o intelectualitate de origine boierească, nobiliară, cu o puternică influenţă atât

asupra procesului de formare a intelectualităţii moderne, cât şi a mişcării politice. În Bulgaria

nu există o clasă aristocratică, iar rolul acesteia de factor politic în mişcarea de renaştere

naţională este purtat de burghezie. După cinci secole de dominaţie otomană, această elită

trebuie creată. Realitatea este că, la o parte a popoarelor balcanice, lipseşte până la

întemeierea statului modern un sistem instituţional propriu organizării statelor naţionale.

322
Александър Цанков, България в бурно време. Спомени, София, 1998, с. 283
323
Румен Даскалов, Op. Cit., Том II, Население. Общество. Култура, София, 2005, с. 10

53
Cauza stă în înglobarea acestor popoare din spaţiul sud-est european în sistemul imperial

otoman. De aceea, în cazul Bulgariei nu ne aflăm în faţa unei reforme radicale instituţionale,

ci a unui proces de întemeiere propriu-zisă a întregului sistem instituţional. Putem vorbi, de

exemplu, de un sistem juridico-legislativ modern, de tip european, abia după apariţia statului

bulgar modern. O parte din juriştii bulgari, edili ai noului sistem legislativ bulgar, provin

dintre foştii emigranţi în România324. Primordială pentru o carieră politică în noul principat

este educaţia, nu mediul din care provii. Nu întâmplător, mai bine de jumătate din miniştrii

bulgari care se perindă la putere în perioada 1879 – 1915 provin din medii burgheze, în timp

ce originea socială a celorlalţi rămâne necunoscută. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt, cel mai

probabil, de origine ţărănească325.

Concomitent cu organizarea administrativă şi statală a Principatului Bulgariei apar

cele două principale curente din societatea bulgară: cel rusofil şi cel rusofob. Este adoptată

prima constituţie şi, cu sprijinul Petersburgului, este ales un principe, în persoana prinţului

german Alexandru de Battenberg, nepotul împărătesei Rusiei. Primele dificultăţi pentru

fragila democraţie bulgară nu se lasă deloc aşteptate. Apar relaţii încordate între principe şi

guvern, care încearcă să-şi lărgească prerogativele, fiecare în detrimentul celuilalt. Totul, pe

fondul amestecului rusesc tot mai brutal în treburile Principatului.

Se cuvin câteva cuvinte despre sistemul politic din Bulgaria. Potrivit Constituţiei din

1879, Principatul bulgar este „o monarhie ereditară şi constituţională cu reprezentare

populară”. Este prevăzut principiul separării puterilor în stat – legislativă, executivă şi

judecătorească. Adunarea Naţională este alcătuită din deputaţi aleşi de toţi cetăţenii bulgari,

de sex masculin, care au împlinit 21 de ani, au drepturi civile şi figurează pe listele electorale.

Din cauza acestor particularităţi, în practică, drept de vot are doar un sfert din populaţia

324
Elena Siupiur, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul european. Secolul XIX, Bucureşti, 2004,
p. 157
325
Добринка Парушева, Политическите елити на Балканите в края на XIX и началото на XX век.
Пътища към кариера în Балканите между мира и войната XIV – XX век. Сборник научни изследвания,
София, 2002, с. 216 - 217

54
principatului326. Adunarea Naţională are drept de iniţiativă legislativă şi adoptă bugetul de stat,

guvernul este responsabil în faţa acesteia, în timp ce principele este şeful statului, comandă

forţele armate iar în numele său se realizează relaţiile internaţionale ale statului. În mâinile

sale se află puterea executivă, însă deoarece nu poate fi tras la răspundere orice act iniţiat de

el intră în vigoare doar dacă este contrasemnat de un ministru. Principele are dreptul de a

dizolva Adunarea Naţională, de a fixa noi alegeri, de a ratifica legile adoptate. Bulgaria este,

aşadar, o monarhie parlamentară, în care Adunarea Naţională are o putere reală iar marea

masă a populaţiei, cel puţin în teorie, are capacitatea de a exercita un control asupra guvernării

prin intermediul sistemului de vot.

Acţiunile guvernelor de la Sofia vizează soluţionarea unor chestiuni primordiale,

rezultat al deciziilor luate la Berlin: unirea Principatului Bulgar cu Rumelia Orientală,

obţinerea independenţei şi eliberarea teritoriilor locuite de etnici bulgari, parte a Imperiului

Otoman. Viaţa politică, economică şi spirituală a tânărului principat decurge sub semnul

problemelor naţionale nerezolvate. În această direcţie se îndreaptă mare parte din resursele

sale materiale. Astfel, în primele două decenii ale existenţei sale, Principatul Bulgariei alocă

aproape o treime din bugetul său anual pentru nevoile Ministerului de Război 327. Unificarea

Bulgariei este realizată în 1885 şi generează o adevărată criză în plan regional, soldată cu un

conflict sârbo-bulgar, o lovitură şi o contra-lovitură de stat, abdicarea principelui Alexandru

de Battenberg şi înrăutăţirea relaţiilor dintre Sofia şi Petersburg. Abdicarea nu pune capăt

crizei. Ea se adânceşte şi mai mult deoarece Rusia nu numai că refuză să recunoască regenţa,

parlamentul şi guvernul desemnat, dar rupe şi relaţiile sale diplomatice cu Bulgaria, timp de

aproape un deceniu. Urmează răscoale armate ale ofiţerilor bulgari rusofili, care sunt înăbuşite

326
Милко Палангурски, Държавно-политическа система на България (1879 – 1919), Велико Търново,
1995, с. 26
327
Стойчо Гранчаров, България на прага на двадесетото столетие. Политически аспекти, София, 1986,
с. 24

55
fără milă. Singura ieşire din criză o reprezintă alegerea unui principe, în pofida împotrivirii

Marilor Puteri. Acesta este prinţul german Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha. Rusia nu

recunoaşte alegerea sa, iar celelalte Mari Puteri nu se grăbesc să-şi manifeste deschiderea faţă

de noul principe bulgar328.

Ferdinand este un necunoscut pentru supuşii săi şi neinformat despre întorsăturile

imprevizibile din viaţa politică bulgară. Sosirea sa nu aduce liniştea şi ordinea aşteptată. Noul

domnitor îl numeşte în fruntea guvernului pe cel care l-a adus pe tron, Stefan Stambolov.

Legaţi doar de interesul comun, cei doi trebuie să demonstreze că sunt conducătorii de facto ai

unui stat stabil, în speranţa că vor obţine recunoaşterea de jure. În fapt, Stambolov guvernează

cu o mână forte, în timp ce Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha doar domneşte. Pentru a

demonstra că Bulgaria poate supravieţui în postura de paria internaţional, Stefan Stambolov

recurge la încălcări flagrante ale Constituţiei. Fraudele sale electorale sunt mai grave decât

oriunde altundeva în ţările vecine329. Regimul lui Stambolov devine anacronic, iar politica

rusofobă a acestuia devine o piedică în calea obţinerii recunoaşterii internaţionale a

principelui bulgar. Ferdinand, care nu-l simpatizează pe Stambolov şi are un simţ politic

ascuţit, realizează situaţia în care se află. Folosindu-se şi de lipsa de popularitate a lui

Stambolov, Ferdinand îl forţează, practic, pe acesta să-şi prezinte demisia, în mai 1894.

Succesorul acestuia, moderatul Konstantin Stoilov, reuşeşte să obţină, în februarie 1896,

recunoaşterea internaţională a lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha. Se pune astfel capăt unei

grave crize politice, iar atenţia şi eforturile cabinetul bulgar se îndreaptă spre modernizarea

tânărului Principat. Înlăturarea lui Stambolov este urmată de un proces de stabilizare treptată a

situaţiei politice interne. Ferdinand reuşeşte să preia controlul asupra întregului sistem politic

bulgar. După dispariţia lui Stefan Stambolov, asasinat în 1895 în centrul Sofiei, nici o

persoană şi nici un partid nu este în măsură să-i mai conteste poziţia. Aceasta este perioada în

328
Vezi Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, pp. 108-118
329
Stevan K. Pavlowitch, Op. cit., p. 138

56
care se pun bazele aşa numitului regim personal al lui Ferdinand al Bulgariei, căruia îi este

caracteristic controlul unilateral exercitat asupra pârghiilor puterii. Când, aşa cum constată

Nicolae Iorga, „autocratul Bulgariei, înaintea căruia s-a închinat orice împotrivire” ajunge să

guverneze cu generali care „nu se pricepeau la politică şi specialişti de mâna a treia şi a patra

(…) foşti agenţi de vapoare, foşti funcţionari mărunţi prin România anilor 1860” 330. Prin

natura sa, acest regim personal este antidemocratic, însă nu distruge democraţia, ci doar o

compromite331. Un exemplu: controlul pe care îl exercită asupra Ministerului de Război şi a

celui al Afacerilor Străine. Doreşte să schimbe guvernul? Nimic mai simplu! Este de ajuns ca

unul din miniştrii pe care îi alege cu grijă în fruntea celor două ministere să-şi prezinte

demisia pentru ca structura noului cabinet să fie pe placul lui Ferdinand de Saxa Coburg-

Gotha332.

Aceşti ani învolburaţi provoacă o fărâmiţare a partidelor politice. La graniţa dintre cele

două secole se formează, în linii generale, structura politică a vieţii publice din Bulgaria.

Marii comercianţi, industriaşi şi bancheri sunt coloana vertebrală a Partidului Popular.

Partidul Liberal se scindează în trei formaţiuni, între care nu există mari diferenţe de principii.

Ceea ce leagă Partidul Liberal de cel Popular Liberal şi Tânăr Liberal sunt suspiciunea faţă de

intenţiile Rusiei în privinţa Bulgariei şi atitudinea favorabilă faţă de o guvernare cu o „mână

forte”. Centrul politic este ocupat de Partidul Democrat. Elita gravitează în jurul Partidului

Radical Democrat, iar rusofilii extremişti formează Partidul Liberal Progresist. În 1899, apare

şi Uniunea Popular Agrariană Bulgară, ca reprezentant al intereselor ţărănimii bulgare. Acest

pestriţ spectru politic este completat de Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Bulgaria

care, în 1903, se scindează în socialiştii „largi” şi cei „strâmţi”. Astfel, la începutul secolului

330
Nicolae Iorga, Prin Bulgaria la Constantinopol, Bucureşti, 1907, p. 56
331
Стойчо Гранчаров, Op. cit., с. 51
332
R.J. Crampton, A short history of Modern Bulgaria, Cambridge, 1987 (Ediţia în limba bulgară, Sofia, 1994, p.
63)

57
trecut, pe scena politică bulgară sunt prezente zece formaţiuni politice 333. Această fărâmiţare a

partidelor trebuie pusă mai degrabă pe seama atitudinii faţă de beneficiile puterii, decât pe cea

a diferenţelor de ordin ideologic. Acestea nu deţin suficiente mijloace pentru a-şi păstra

independenţa de acţiune, ceea ce-i conferă principelui Ferdinand un important atu. Întâlnim,

aşadar, formaţiuni politice cu lideri recunoscuţi de opinia publică şi de forţe aproape egale,

însă fără nici un fel de diferenţe reale de principii. Şi care tratează puterea ca o sursă de

avantaje materiale, „pradă” pentru lideri şi clientela lor politică 334. De aici şi imaginea pe care

şi-o formează presa locală despre partidele din Bulgaria, respectiv de „societăţi pe acţiuni

pentru jefuirea ţării”335.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea sunt percepute

în istoriografia bulgară drept perioada clasică a democraţiei parlamentare bulgare 336. Deşi cu

destulă greutate, sunt stabiliţi parametrii de bază ai unei societăţi democratice funcţionale:

eligibilitatea organelor legislative şi local administrative, pluripartitism, libertatea presei şi a

cuvântului, dreptul neîngrădit de asociere. Astfel, drumul societăţii bulgare spre Europa

apuseană nu mai pare atât de îndepărtat.

„Bulgarii şi românii au astăzi în faţa popoarelor celor mari europene aceeaşi poziţie: şi

unii şi alţii caută să-şi însuşească rezultatele civilizaţiei lor, cu care au rămas îndărăt în timpul

dominaţiei turceşti”, scrie profesorul Ioan Bogdan la 1895337. După independenţă, România ia,

tot mai vizibil, un aspect european modern. Este un stat receptiv la nou. Spre deosebire de

toate celelalte ţări balcanice, se bucură de o mare stabilitate politică, ceea ce o transformă într-

un important punct de referinţă pe eşichierul mişcărilor politico-diplomatice care privesc

333
Веска Николова, Димитър Саздов (съставители), Програми, програмни документи и устави на
буржоазните партии в България (1879 – 1918 г.), София, 1992, с. 10
334
Павел Милюков, Българската конституция, Солун, 1905, с. 122 - 123
335
Стойчо Гранчаров, Op. cit., с. 48
336
Иван Лазаров, Пламен Павлов, Иван Тютюнджиев, Милко Палангурски, Кратка история на
българския народ, Велико Търново, 2004, с. 276
337
Ioan Bogdan, Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare, Bucureşti,
1895, pp. 48 - 49

58
această zonă a Europei338. Mai are un atu: tradiţiile instituţionale. Spre deosebire de alte state

naţionale din Balcani, în cazul fostelor Ţări Române avem aproape toate instituţiile, de la

puterea politică centrală, stat, clasă politică, instituţii de guvernământ colective, până la cele

mai mici celule ale puterii politice şi administrative 339. Iar oamenii politici români, care în

majoritatea lor au studiat la universităţile central şi vest-europene, dovedesc o neîndoielnică

capacitate de integrare într-o viaţă politică „modernă”, deşi instituţiile ale căror baze au fost

puse treptat, în cursul mai multor decenii, sunt încă în curs de edificare 340. Viaţa politică a

veacului al XIX-lea este dominată de ideea de reformă, iar politica membrilor clasei politice

din Vechiul Regat urmează un ţel precis: modernizarea ţării conform modelului occidental,

singurul în care cred şi pe care doresc să-l vadă introdus în România341.

Până la prima conflagraţie mondială, România este statul cel mai important din spaţiul

sud-est european, atât ca suprafaţă (131.020 km. pătraţi), cât şi ca populaţie (5.956.690 de

locuitori, la 1899)342. Înconjurată de o Turcie slabă, de două mari puteri rivale şi de mici state

ce „abia începeau să se deştepte din somnul letargiei orientale, provocată de stăpânirea

Turcilor”, România se simte „asigurată într-un astfel de cadru politic, de o neutralitate liniştită

şi favorabilă dezvoltării economice”343. După obţinerea independenţei, modernizarea este

cuvântul aflat în permanenţă pe buzele oamenilor politici români. Întreaga societate

românească stă sub semnul unor mari prefaceri. Sunt create instituţii noi şi o legislaţie

semnificativă în multe domenii ale vieţii publice. Evoluţia societăţii moderne româneşti se

înscrie în cadrul politico-legislativ şi administrativ creat de liberali şi conservatori. Care

instituie un monopol al vieţii politice, nelăsând prea mult spaţiu manifestării altor forţe. Cu

toate îngrădirile impuse participării la viaţa politică, instituţiile României sunt liberale,

338
Ion Bulei, O istorie a românilor, Ediţia a III-a revăzută, Bucureşti, 2007, p. 123
339
Elena Siupiur, Op. cit., p. 157
340
Acad. Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866 - 1876), Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 2002, p. 158
341
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1992, p. 151
342
Emil A. Frunzescu, Organizarea politică şi administrativă a României, Bucureşti, 1909, pp. 15 - 17
343
Ioan D. Filitti, Politica externă a României şi atitudinea ei în conflictul european, Bucureşti, 1915, p. 7

59
sistemul de guvernare funcţionează după reguli moderne, iar circulaţia ideilor politice şi a

tuturor valorilor spirituale este liberă344.

Ne aflăm într-o epocă guvernată de principiul „Totul prin politică, nimic fără ea”. În

care, după cum constată Gheorghe Tătărescu, toate nu sunt decât politică, toate se fac prin

politică, iar societatea nu-i cinsteşte decât pe cei care fac politică 345. Iar drumul spre putere

este marcat de dispute de esenţă privind programe şi idei, cu raportare la căile şi ritmul

modernizării societăţii româneşti346. Două direcţii generale se impun de la sine. Prima,

inspirată din experienţa Apusului, urma să ducă la industrializare şi urbanizare şi să

determine, astfel, schimbări radicale în fiecare aspect al societăţii româneşti. A doua se baza

pe tradiţia României de ţară agricolă şi accentua menţinerea structurilor sociale şi valorilor

culturale tradiţionale. Poziţiile sunt deseori acut divergente, contradicţiile maxime, lupta

înverşunată între cei care doresc să ducă mai departe ceea ce se realizase şi cei care caută să

frâneze, să întârzie ceea ce, în realitate, este inevitabil347.

Sistemul politic din România izvorăşte din principiile Constituţiei de la 1866. Act care

consacră aspiraţiile democratice ale naţiunii române, prin statuarea unor principii deosebit de

importante pentru funcţionalitatea statului. Cum ar fi: principiul suveranităţii naţionale, cel al

guvernării reprezentative, al separării puterilor în stat, al monarhiei ereditare şi al

responsabilităţii ministeriale. Constituţia înscrie drepturile românilor, constând în: drepturi

politice (de a fi alegător şi eligibil în Corpurile legiuitoare şi în instituţiile judeţene şi

comunale), libertatea conştiinţei, a învăţământului, libertatea de a comunica şi publica ideile şi

opiniile lor, dreptul de întrunire şi dreptul de asociere 348. Noua lege fundamentală conţine

principiul regimului reprezentativ. Respectiv că „toate puterile Statului emană de la naţiune,

344
Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, 2000, pp. 666 - 667
345
Gheorghe Tătărescu, Regimul electoral şi parlamentar în România, Traducere de Delia Răzdolescu,
Bucureşti, 2004, p. 94
346
Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Şerban Rădulescu-Zoner (coordonator), Apostol Stan, Dumitru Şandru,
Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 2000, p. 94
347
Acad. Dan Berindei, Op. cit., p. 159
348
Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică . 1866 – 1938, Bucureşti, 2000, p.
15

60
care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune” (art. 31). Constituţia din 1866

consacră regimul parlamentar, care devine o constantă a vieţii politice româneşti. Puterea

legislativă se exercită colectiv de către suveran (până în primăvara lui 1881, când România se

proclamă Regat, suveranul are titlul de Domn) şi de Reprezentaţiunea Naţională compusă din

Adunarea naţională şi Senat. Orice lege cere acordul de voinţă al celor trei ramuri ale puterii

legiuitoare şi nu poate fi supusă sancţiunii domnitorului decât după ce a fost discutată şi

votată liber de majoritatea ambelor adunări 349. Prin Constituţie suveranul este irevocabil, în

sensul că puterile lui sunt pe viaţă, şi inviolabil, anume nu este răspunzător pentru actele sale

personale. Principiul inviolabilităţii are şi reversul său. Actele suveranului nu au nici o putere

dacă nu sunt contrasemnate de un ministru. Puterea executivă este exercitată de guvern şi

suveran, care desemnează primul ministru, aprobă lista miniştrilor, primeşte jurământul lor.

Cu mandat regal, regele poate dizolva Parlamentul. Acesta din urmă, pe de altă parte, poate da

vot de blam unui ministru sau întregului guvern350.

Modul de recrutare şi compunere a corpului electoral, alcătuit din 183 de deputaţi şi

121 de senatori (dintre care 9 sunt senatori de drept) se întemeiază pe votul cenzitar,

electoratul fiind împărţit în patru colegii (după 1884, vor rămâne trei, prin unificarea primelor

două) în funcţie de venit, profesie şi demnităţi deţinute, sistem care este preponderent în

Europa în acea vreme351. În plus, femeile (care formau jumătate din populaţie), tinerii între 18

şi 21 de ani, precum şi anumite categorii profesionale (militarii în activitate şi magistraţii) nu

beneficiază de dreptul de vot. Împărţind corpul electoral în colegii, scrie juristul Emil A.

Frunzescu, „după avere şi după cum alegătorii domiciliază în oraşe sau sate, consacrând votul

indirect pentru alegătorii din colegiul al III-lea care nu ştiu carte, în sensul că 50 din aceşti

alegători pot să dea un vot egal cu votul alegătorului cu ştiinţă de carte, acordând un număr

349
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedie de istorie a României, Bucureşti, 2000,
p. 52
350
Ion Bulei, O istorie a românilor, p. 116
351
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866 - 1991), Bucureşti, 1996, p. 35

61
aproape îndoit de reprezentanţi colegiilor celor avuţi şi celor din oraşe, faţă cu reprezentanţii

pe care colegiul ţărănesc au drept să-i aleagă”, Constituţia de la 1866 încalcă „ea însăşi

principiul egalităţii tuturor înaintea legii şi interzicerea de a se mai face deosebiri de clase” 352.

Datorită acestui sistem electoral cenzitar, membrii Parlamentului sunt recrutaţi cu precădere

dintre marii proprietari funciari şi vârfurile burgheziei. Astfel, din cei 295 de reprezentanţi

aleşi de naţiune, 257 sunt aleşi de câteva mii de mari proprietari şi de locuitorii oraşelor şi nu

sunt decât 38 care să reprezinte cele 5 milioane de ţărani 353. Practic, mari segmente ale

populaţiei sunt excluse de la procesul politic şi, astfel, exercită o influenţă redusă asupra

cursului evenimentelor. Deşi este statul cu electoratul cel mai limitat, România are cel mai

stabil cadru politic din spaţiul sud-est european354.

Sistemul politic funcţionează prin intermediul partidelor politice. Acestea exercită un

control asupra puterii executive, „deoarece, chiar dacă miniştrii sunt aproape în toate cazurile

recrutaţi din sânul majorităţii şi deci au încrederea acordată a priori, totuşi există opoziţia,

care dând alarma, poate împiedica multe rele atrăgând atenţia şefului de stat şi naţiunii asupra

abuzurilor încercate sau săvârşite”355. Două partide domină în mod autoritar viaţa publică din

Regatul României până la primul război mondial: Naţional Liberal şi Conservator (care-i

include şi pe junimişti). Autoritatea şi puterea lor de înrâurire se datorează sprijinirii pe

singurele forţe politice active care beneficiază de atuurile averii, culturii, tradiţiei, influenţei în

mass-media, pregătirii pentru exercitarea funcţiilor publice, înrâuririi asupra opiniei publice,

stăpânirii pârghiilor administrativ instituţionale356. În cadrul acestor curente politice, liberal şi

conservator, găsim numeroase grupări şi fracţiuni, moderate sau radicale. Apar şi partide care

caută – cum au făcut Partidul Constituţional sau Partidul Conservator-Democrat – să acceadă

352
Emil A. Frunzescu, Op. cit., p. 69
353
Gheorghe Tătărescu, Op. cit., p. 36
354
Stevan K. Pavlowitch, Op. cit., p. 153
355
Romul Gh. Pop, Reforma electorală. Vol. I, Evoluţia şi proiectele de reformă ale puterii legiuitoare în
România. Partidele politice, Oradea, 1938, p. 151
356
Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România (1821 - 1918). Programe şi
orientări doctrinare, Bucureşti, 2000, p. 28

62
la puterea politică357. Sistemul politic românesc, dominat de liberali şi conservatori, nu

creează condiţii favorabile pentru manifestarea altor partide. Astfel se face că rolul unor

formaţiuni politice precum Partidul Naţionalist-Democrat, Partida Ţărănească sau Partidul

Social-Democrat al Muncitorilor din România rămâne insignifiant, nereuşind să reprezinte o

ameninţare serioasă la adresa liberalilor şi conservatorilor.

„Rotaţia” acestor două mari partide reprezintă o caracteristică a vieţii politice din

Vechiul Regat. Regele joacă un rol-cheie în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuţia sa

constituţională de a-l numi pe viitorul prim-ministru. A cărui primă sarcină este de a organiza

alegeri pentru Cameră şi Senat. Nici un guvern desemnat de rege nu va fi dezamăgit de

rezultatul urnelor. Carol I vede în această alternanţă la putere un mijloc de a rezolva

problemele economice şi politice serioase şi de a-şi păstra propria putere, menţinând

echilibrul de forţe între cele două partide şi determinându-le să se afle în competiţie pentru

favorurile sale. Practica este acceptată drept normală şi necesară, cu excepţia partidelor care

sunt excluse, pentru că acordă o garanţie suplimentară a stabilităţii politice 358. În fond, acesta

este şi rolul constituţional al lui Carol I: de a fi deasupra partidelor, deasupra pasiunilor

politice. În politica internă, regele se impune prin capacitatea sa de manipulare a oamenilor

politici, într-o lume în care obiceiurile politice moderne sunt în formare, partidele politice de

asemenea. Este un arbitru suprem imparţial într-o lume românească bântuită de interese

divergente şi ahtiată după putere şi avere. Se implică totalmente în realităţile româneşti,

făcând din separatismele şi regionalismele de tip balcanic o ţară guvernabilă, cu o viaţă

constituţională modernă, în spirit occidental359.

357
Ion Mamina, Op. cit., p. 362
358
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Bucureşti, 1998, p. 397
359
Stelian Neagoe, Oameni politici români. Enciclopedie, Bucureşti, 2007, p. 138

63
 CAP. III

CORPUL DIPLOMATIC ROMÂN ŞI CEL BULGAR LA 1900

Apariţia statului modern în spaţiul sud-est european face posibilă formarea unui corp

distinct al elitelor societăţii, cel al diplomaţilor. Să luăm cazul tânărului stat român. Unde, cu

sau fără prerogativă, diplomaţia este un domeniu rezervat lui Carol I, singurul garant – în

condiţiile vieţii parlamentare – al continuităţii politicii externe. Acesta urmăreşte problemele

de politică externă „cu acelaşi viu interes ca şi chestiunile militare sau economice, întotdeauna

bine informat şi totdeauna dornic să afle şi mai multe” 360. Pe parcursul domniei sale, acesta

este o prezenţă constantă în tărâmul afacerilor externe, iar centrul de decizie în acest domeniu

se defineşte şi se configurează preponderent în funcţie de voinţa sa. În fond, aşa cum constată

şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti, acesta este „terenul său de vânătoare rezervat” 361.

Fapt care explică de ce grupul de decision making în politica externă este extrem de restrâns.

Lucru constatat şi de diplomaţii vremii: „Politica externă a României se face exclusiv la

centru”362. Nu doar membrii corpului diplomatic sunt excluşi din procesul de elaborare şi

gestionare a politicii externe a Vechiului Regat, ci şi membrii parlamentului bicameral,

precum şi majoritatea membrilor cabinetelor care s-au perindat la putere, inclusiv un număr

deloc derizoriu de miniştri ai Afacerilor Străine363. Interpelări mai serioase, cu privire la

politica externă, aproape nici nu au fost în ultimii 20 de ani, constată publicistul Mihail

Valerianu, la 1908. Iar „celor puţini care voiau să se intereseze, li se răspundea că orice

amestec în aceste chestiuni ar fi inutil şi dăunător”364.

360
Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Diplomatic Român, Memorialistică diplomatică, Volumul 1,
Alexandru Em. Lahovary, Amintiri Diplomatice. Constantinopol (1902 - 1906). Viena (1906 - 1908), Ediţie
îngrijită de Adrian Stănescu şi Laurenţiu Vlad, Institutul European, 2009, p. 131
361
Baron Beyens, L’avenir des petits états. II. La Roumanie în Revue des Deux Mondes, Paris, 1918, XLIII, p.
323
362
I. C. Filitti, Jurnal, vol. I (1913 - 1919), Ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Târgovişte, 2008, p. 16
363
Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Diplomatic Român, Documente Diplomatice Române. Seria I,
Volumul 11. 1883, Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs (Editori), Bucureşti, 2006, pp. XIX - XX
364
Mihail Valerianu, Pentru România Mare, Bucureşti, 1929, p. 10

64
 Să revenim la corpul diplomatic. Legiuitorii acelor vremuri insistă pentru „alcătuirea

corpului de elită trebuitor în activitatea diplomatică“ 365. Este un proces anevoios. Astfel, în

decursul a două decenii (1873-1894), organizarea Ministerului Afacerilor Străine face

obiectul a numai puţin de zece proiecte legislative. Aceasta în condiţiile în care acest minister

– după cum constata deputatul Nicolae Fleva la 1894 – „este cel mai puţin ocupat în ţara

noastră, fiindcă numai când vine câte o convenţiune comercială îl vedem ocupat; dar politica

noastră externă nu este aşa de dezvoltată încât să zicem că la noi Ministerul de Externe este

cel mai principal“366. Extrem de restrâns iniţial, corpul diplomatic se va lărgi pe măsură ce

România are tot mai multe interese de susţinut. „Corpul diplomatic nu se constituie (…) ca să

facem onoare independenţei sau să facem lux în străinătate“, susţine primul ministru I.C.

Brătianu, ci pentru că „astăzi suntem un stat independent, astăzi trebuie să fim în relaţiuni cu

statele din Europa, şi în relaţiuni de toate zilele, ca să ne protejăm şi să apărăm interesele, căci

astăzi nu mai suntem sub tutela nimănui“367.

Prin legea de reorganizare din 1894, personalul Ministerului Afacerilor Străine –

instituţie abilitată să asigure „direcţiunea superioară şi controlul relaţiilor internaţionale” –

este format din cei aflaţi în:

a) administraţia centrală (secretarul general, şeful cabinetului ministrului, directori de

serviciu, şefi de diviziune sau subdirectori, şefi de serviciu, şefi de birou, subşefi de birou,

redactori, caligrafi, copişti şi interpreţi);

b) serviciul diplomatic (miniştri plenipotenţiari clasa I şi II, secretari de legaţiune clasa

I, clasa II, clasa III şi ataşaţi de legaţiune);

c) serviciul consular (consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari)368.

365
Dumitru Mazilu, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2003, p. 52
366
Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente. Volumul I (1859 – 1919),
Ediţie îngrijită de Ion Mamina, Gheorghe Neacşu şi George G. Potra, Bucureşti, 2004, p. 607
367
Idem, p. 386
368
Vezi Monitorul Oficial, nr. 255 din 13 februarie 1894, pp. 7449-7457

65
 În structurile ministerului găsim la 1891 – exceptându-l pe ministru – 78 de persoane:

22 în administraţia centrală a ministerului, 56 în corpul diplomatic şi consular al României în

străinătate. Trei ani mai târziu, numărul funcţionarilor Ministerului Afacerilor Străine va

ajunge la 101, dintre care 41 în administraţia centrală. La 1904, aflăm în structurile

ministerului 167 de funcţionari, pentru ca, în ajunul războaielor balcanice, numărul acestora

să scadă la circa 125 de persoane, dintre care 70 se aflau la post, peste hotare. Mai precis, în

cele 13 state unde statul român era reprezentat la nivel diplomatic 369. Este perioada în care

România considera „în modestia ei de mică putere că singurele legaţii importante pentru ea

erau cele de la Paris şi Berlin“ 370. Nici nu putea fi altfel, în condiţiile în care Franţa şi

Germania reprezintă singurele repere externe ale oamenilor politici români. Cu atât mai mult

cu cât – aşa cum constată diplomaţii vremii - guvernul român trebuie „să ţină seama atât de

alianţa sa cu Puterile Centrale, cât şi de vecinătatea cu Rusia şi de prietenia Imperiului

Otoman”371.

Suntem într-o perioadă aflată sub semnul armelor, nu al diplomaţiei. Situaţie reflectată

şi în bugetul de stat al Regatului român, până în preajma primei conflagraţii mondiale.

Ministerul de Război este principalul beneficiar al cheltuielilor de stat, în timp ce Ministerul

Afacerilor Străine se află la polul opus. Scurtă exemplificare. În bugetul pe anul 1881 – 1882,

Externele primesc aproape 1,5 milioane de lei, în timp ce Ministerului de Război îi sunt

alocate peste 26 de milioane de lei372. Diferenţa creşte în anii următori. În exerciţiul bugetar

1894 – 1895, diplomaţiei române îi sunt alocate puţin peste 1,7 milioane de lei, comparativ cu

369
Vezi pe larg Anuar Diplomatic şi Consular al României pe 1891, Bucureşti, pp. 15 – 19; Anuar Diplomatic şi
Consular al României pe 1894, Bucureşti, pp. 37 – 65; Anuarul Statistic al României. 1904, Bucureşti,
Imprimeria Statului, 1904, pp. 138 – 139; Anuarul General. România. 1911, Bucureşti, pp. 38 – 44, 53
370
Matila Ghyka, Curcubeie. Vol. I, Popasuri ale tinereţii mele, Traducere de Georgeta Filitti, Bucureşti, 2003,
p. 235
371
Alexandru Telemaque, Efemeriade diplomatice. Pagini dintr-un început de veac XX. 1906 – 1912, Ediţie
îngrijită de Dumitru Preda, Bucureşti, 2007, p. 77
372
Vezi Ministerul Financelor, Budgetul general al statului de venituri şi cheltuieli pe eserciţiul 1881 – 1882,
Bucureşti, 1881, p. 5

66
cele peste 41 de milioane de lei care îi revin Ministerului de Război373. Minister care, în

exerciţiul bugetar 1907 – 1908, primeşte aproape 49 milioane de lei. Spre comparaţie,

Externelor le sunt alocate aproape trei milioane de lei 374. Ministerul Afacerilor Străine scapă

de statutul de „Cenuşăreasă” al bugetului de stat în exerciţiul bugetar 1911 – 1912, când

primeşte aproape trei milioane de lei, cu 660.000 de lei mai mult decât nou înfiinţatul Minister

al Comerţului şi Industriei375.

Obiectivele politicii externe româneşti sunt slujite, aşadar, de un personal restrâns.

Inconvenient care se doreşte a fi compensat de nivelul înalt al pregătirii profesionale a

diplomaţilor şi de o atentă selecţie a personalului. Care sunt calităţile unui diplomat ideal? În

primul rând, „devotament, discreţiune, vigilenţă” 376. Cunoaşterea limbilor de circulaţie

internaţională, rapiditatea în a afla şi folosi o informaţie, ascuţimea analizelor, abilitatea de a-

şi face prieteni, oratoria şi replica promptă sunt virtuţi indispensabile pentru un diplomat.

Căruia îi revine nobila sarcină de a reprezenta în străinătate interesele reale şi drepturile

legitime ale patriei sale. De aceea, un bun reprezentant diplomatic este cel care ştie „să se

prezinte bine în lume, pentru a da o opinie favorabilă despre ţara sa” 377. Ce i se cere celui care

doreşte să îmbrăţişeze o carieră diplomatică? Charles de Martens enumeră, la jumătatea

secolului al XIX-lea, în popularul său Ghid diplomatic, următoarele domenii în care unui

diplomat al acelor vremuri i se cer cunoştinţe indispensabile: dreptul internaţional public şi

privat, dreptul public al principalelor state din Europa, istoria, în special istoria războaielor,

negocierilor şi tratatelor, sistemele politice, economia politică, geografia şi statistica,

373
Vezi Ministerul Financelor, Budget general de venituri şi cheltuieli pe exerciţiul 1894 – 1895, Bucureşti,
1894, p. 11
374
Vezi Ministerul Finanţelor, Buget general de venituri şi cheltuieli pe exerciţiul 1907 – 1908, Bucureşti, 1907,
p. 5
375
Vezi Ministerul Finanţelor, Buget general de venituri şi cheltuieli pe exerciţiul 1911 – 1912, Bucureşti, 1911,
p. 5
376
Arhiva istorică a Bibliotecii Naţionalе a României, Fondul Alexandru Saint-Georges, Corespondenţă oficială
a consulului Alexandru C. Pădeanu, Pachet XXIX, dosar 1, pp. 7 - 8
377
Andrei Alexandru Lăpuşan, Diplomaţi români de elită, Vol. I, Bucureşti, 2009, p. 154

67
conducerea negocierilor, arta de a redacta acte, principalele limbi vorbite, îndeosebi franceza,

engleza, germana378. Cunoştinţe care nu pot fi dobândite, în preajma Războiului de

independenţă, decât în străinătate, în condiţiile în care nu există, în România, nici o instituţie

de învăţământ superior care să organizeze studii de doctorat. În aceste condiţii, „cea mai mare

parte din agenţii noştri diplomatici se recrutează, se improviză după găsirea cu cale şi

încrederea ministrului, dintre tinerii profesori în litere sau în ştiinţe, dintre tinerii magistraţi,

foşti procurori sau avocaţi sau din alte profesiuni“379.

Astfel, potrivit aceleaşi legi din 1894, pentru a obţine gradul de ataşat de legaţie (cel

mai mic în ierarhia diplomatică) trebuia, printre altele, să ai o diplomă de doctor sau o licenţă

în drept sau în litere, dobândită în ţară sau în străinătate. Urma susţinerea unui examen strict,

în faţa unei comisii prezidată de ministrul de externe, cu subiecte din opt materii, printre care

drept internaţional, statistică, economie politică, istoria diplomaţiei, limba şi literatura

română, geografie şi limba franceză380.

De ce studii în drept? Suntem într-o epocă în care asistăm la modernizarea

instituţională şi politică a societăţilor din spaţiul sud-est european. E nevoie de noi constituţii,

de noi coduri civile şi penale, de noi legi. Se resimte, aşadar, o mare nevoie de jurişti

specializaţi în dreptul european modern. Nu întâmplător, peste jumătate din numărul

studenţilor proveniţi din acest spaţiu şi aflaţi în universităţile europene, în secolul al XIX-lea,

fac studii juridice. În plus, profesia juridică se dovedeşte extrem de eficientă în a dobândi

prestigiu social şi în a urca rapid pe scara ierarhiilor social-politice. Aşa se face că, în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, regăsim numeroşi jurişti printre membrii noii clase politice

378
Charles de Martens, Le guide diplomatique, vol. I, Leipzig, 1866, pp. 6 - 7
379
Organizarea…, p. 149
380
Ion Mamina, Diplomaţia românească modernă şi slujitorii ei. Portretele unor Ghiculeşti în Omagiu
istoricului Stelian Neagoe, Bucureşti, 2003, p. 118

68
din România, care deţin importante demnităţi în stat (prim miniştri, miniştri, parlamentari,

diplomaţi)381.

Ce îşi doreşte un ministru al Afacerilor Străine de la trimişii săi în străinătate? Dimitrie

Sturdza vrea „depeşe, rapoarte, comunicări de tot felul, dări de seamă amănunţite, şi având

drept obiect politica, economia politică, finanţele, comerţul, statistica ţărilor în care diplomaţii

noştri sunt acreditaţi”382. Să cunoască adânc ţara, declară Ion Câmpineanu, la 1885, „să ştie tot

ce trebuie şi tot ce poate fi folositor patriei; ei trebuie să vadă şi să înţeleagă că în timpul de

astăzi chestiunile politice au, se înţelege, parte importantă, însă mai importante sunt

chestiunile economice şi comerciale“. Ministru care îşi doreşte să existe în corpul diplomatic

al României doar „oameni cunoscători de afaceri, să nu se mai numească ataşaţi de legaţiune

numai cei distinşi prin maniere şi luxoşi. Să se ştie că nu petrecerile şi onorurile trebuie să le

aibă în vedere, ci acele lucruri utile de toate zilele“. Aceasta, într-o perioadă în care cariera

diplomatică este percepută „prin acea prismă de festivităţi, de petreceri la Curţi mari, la

împăraţi mari, de punere în relaţiune cu oameni mari, prin urmare o viaţă plăcută unor spirite

mici şi vanitoase“. În consecinţă, legiuitorii acelor vremuri insistă pentru schimbarea acestei

percepţii. „Să spunem fiecărui doritor că nu mai poate fi trimis cu banii statului ca să petreacă

în străinătate, ci trebuie să lucreze mult timp ca să fie demn de a reprezenta statul“, declară

acelaşi ministru Câmpineanu, care îi avertizează pe doritori că o carieră diplomatică „este cea

mai grea, pentru că ea este complexul tuturor cunoştinţelor“. „Pentru că nu modul de a se

îmbrăca şi de a-şi pune cravata şi sabia, la uniformă, iar pe piept decoraţiunile, constituie

meritele unui diplomat, ci sunt şi alte condiţiuni inerente caracterului şi capacităţii persoanei

şi mai cu seamă acelea care fac pe om să fie om onest şi vrednic“383.

381
Elena Siupiur, Intelectuali, elite, clase politice moderne în sud-estul european. Secolul XIX, Bucureşti, 2004,
p. 19
382
George Bengescu, Câteva suvenire ale carierei mele. Ion Ghica, V. Alecsandri, Alexandru Lahovari,
Bruxelles, 1899, p. 340
383
Organizarea…, pp. 491, 510, 523

69
 Nicolae B. Cantacuzino, fost ministru plenipotenţiar, se încumetă să dea câteva sfaturi

celor care vor să îmbrăţişeze o carieră în diplomaţie: „Afară de instrucţia voastră universitară,

fiţi înarmaţi cu o cultură generală pe cât se poate mai mare, cetiţi cât mai mult, făcând o

alegere judicioasă a lecturilor voastre, ca să fiţi cât se poate mai în curent cu politica şi cu

literele, ştiinţa, arta şi tot ce dă conversaţiei plăcere şi fond; învăţaţi să vorbiţi bine şi uşor,

observaţi mult şi cu atenţie, să aveţi îndemânare, măsură şi supleţe în tot ce afirmaţi; fiţi

precauţi în aprecierile şi discuţiile voastre; feriţi-vă de cuvinte jignitoare, dacă aveţi duh nu vă

serviţi de el prea mult, căci spiritul se apropie uşor de bârfeală; înainte de a vă spune părerea,

lăsaţi pe seama interlocutorului vostru să vorbească, la masă stăpâniţi-vă pofta de mâncare şi

supravegheaţi-vă gesturile; căutaţi să atrageţi simpatia, dar nu stăruiţi; fiţi mândri, dar fără

vanitate şi, mai ales, nu vă lăudaţi (iată un păcat al multor compatrioţi); respectaţi ierarhia; fiţi

întotdeaua bine îmbrăcaţi, dar simplu şi întotdeauna în nota mediului în care vă aflaţi, etc, etc.

E cam mult şi totuşi prea puţin!”384

În condiţiile unui personal diplomatic insuficient, întâlnim, pe durata celei de-a doua

jumătăţi a secolului al XIX-lea, practica numirii unor personalităţi de prim rang în fruntea

unor legaţii ale României. Printre aceşti „iluştri intruşi“, aşa cum îi caracterizează diplomatul

Trandafir G. Djuvara, regăsim foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, oameni capabili şi cu

autoritate morală385. Un alt motiv pentru care putem vorbi despre cariere în diplomaţia

românească abia începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea este ingerinţa factorului politic. Mai

precis, practica de a percepe cariera diplomatică drept o modalitate de recompensare a unor

servicii politice. Deseori, posturile în diplomaţie erau acordate de şefii celor două partide

(conservator şi liberal), care veneau alternativ la putere, ca recompensă politică pentru clienţii

384
N.B. Cantacuzino, Amintirile unui diplomat român, Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 155
385
T.G.Djuvara, Souvenirs diplomatiques. Ma mission à Constantinople (1896-1900) în Revue des Sciences
Politiques, tome LII, Paris, 1929, p. 205

70
ce făcuseră servicii electorale partidului, scrie Matila Ghyka, care a cochetat o perioadă cu

diplomaţia. „Uneori era un fel lesnicios să scapi de un partizan ce încurca locul prea mult“386.

Modul în care se fac avansările în minister naşte nemulţumiri. „Nu e judecata muncii

şi a cinstei care conduce, ci a milei”, se plânge un diplomat român aflat la post 387. Este o lume

a micilor orgolii şi vanităţi. Ministrul Afacerilor Străine, Mihail Pherekyde, refuză să semneze

decretul de numire a lui Ion Bălăceanu ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la

Constantinopol. Şi este nevoie ca premierul Ion C. Brătianu să obţină un decret de la regele

Carol I, „care îi acordă un concediu lui Pherekyde – deşi nu l-a cerut – şi mă numeşte ministru

al interim la Afacerile Străine”, pentru ca Bălăceanu să-şi ia în primire noul post 388. N.B.

Cantacuzino remarcă, în memoriile sale, „aerele de mare importanţă şi de trufie care-şi dau

anumiţi diplomaţi şi personaje sus-puse”. Mândri să îmbrace haina brodată cu fir de aur şi să

poarte bicorn cu pene albe, semnul puterii depline al unui şef de misiune. Mihail Pâcleanu

este avansat ministru plenipotenţiar şi numit agent diplomatic la Cairo după ce are prezenţa de

spirit de a achita suma pierdută la jocul de cărţi de ministrului său, generalul Lahovary,

strâmtorat financiar389. În 1909, ministrul Ion I.C. Brătianu îi comunică noului secretar

general, acelaşi Cantacuzino, că printre personalul Ministerului stăpâneşte „un spirit de

duşmănie şi de intrigă între directorii diferitelor servicii“. Diplomatul remarcă un alt „păcat

penibil“ al unor reprezentanţi ai ţării în străinătate, respectiv „felul cum ponegreau tot ce se

făcuse la acest post înaintea lor şi cum se legau chiar de persoana predecesorului lor, ceea ce

arată nu numai o mare lipsă de eleganţă, dar şi simţăminte care nu le făceau cinste“ 390. Să nu

scăpaţi din vedere, îi scrie consulul român la Salonic unui coleg din Centrală, că „la Minister

386
Matila Ghyka, Op. cit., Vol. I , p. 235
387
G.C. Ionescu către N. Filodor, aprilie 1914, în ABNR, Fond Saint Georges, N. Filodor, C1/2, f. 40
388
Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice. 1848 – 1903, Traducere din limba franceză, introducere, note
şi comentarii de Georgeta Filitti, Bucureşti, 2002, p.255
389
Alexandru Telemaque, Op. Cit., pp. 31 - 32
390
N.B.Cantacuzino, Amintirile unui diplomat român, Bucureşti, 1943, pp. 149-150

71
sunt o mulţime de intriganţi, mititei dacă voiţi, care pot să-mi facă multe piedici la

avansare”391. Lui Iacovaky, simpatizant liberal, i se sugerează să aştepte revenirea liberalilor

la putere, pentru a fi avansat. Nu-i rămâne altceva decât să constate că, pentru a putea fi

avansat după merit, ar trebui „să se căciulească“ pe lângă ministru şi „să-i pună toate rudele

pe spinare“392. G.C. Ionescu surprinde frământările din Centrală: „N. Cantacuzino cere o

legaţie, ori să fie în Minister, fie chiar ca director; Dl. Papiniu, o legaţie; Dl. Rosseti-Solescu,

o legaţie; Dl. Popovici o legaţie sau numai reprimire ca Consilier de legaţie. Dl. Penescu

direcţia politică, ori alta. Dl. Docan e destinat direcţiei politice, se spune în mod sigur că i s-a

promis de Ministru şi că e o chestie numai de zile, spre a ieşi decretul. Dl. Trăsnea vrea

legaţie.” În fine, constată Ionescu, „e o zăpăceală pe aici nemaiauzită, iar Ministrul

Porumbaru, foarte liniştit şi domol, ascultă toate, priveşte dulce şi galeş la toţi şi face ce ştie

sau nu face nimic până acum”393. Duiliu Zamfirescu, aflat la post la Roma, i se plânge,

deseori, lui Titu Maiorescu: ba că „n-am pe nimeni care să mă protejeze, nici într-un partid,

nici într-altul“, ba că este cam ultimul pe lista de avansări. Colegii săi au avansat „pentru

motive demne de Beaumarchais: care cu un cancer în familie, care cu o barbă a răposatului

Carnot, care cu un cuvânt de spirit al nevestei, aşa încât cariera noastră diplomatică e ca

împărăţia cerurilor: azilul celor nevoiaşi pe pământ“. După ce îi dă asigurări lui Maiorescu că

nu este orbit de amorul propriu, „ba cred că am un fond de modestie liniştită, care mă apără de

multe deziluzii”, Zamfirescu este tranşant: „Cu toate acestea, trăiesc în lume, am o familie,

ceea ce mă obligă să-mi apăr drepturile încălcate sau să-mi deschid drum înainte.(…) Aşadar,

din punctul meu de vedere, o Legaţiune înainte de orice; dacă asta nu se poate, Comisiunea

Dunării, până la o nouă vacanţă de Legaţiune; şi numai în ultim loc Secretariatul General” 394.

Curat diplomaţie!

391
G.C. Ionescu către N. Filodor, Salonic, februarie 1914, în ABNR, Fond Saint Georges, N. Filodor, C1/2, f. 24
392
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri despre Ionel Brătianu, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 m, p. 3
393
G.C. Ionescu către N. Filodor, aprilie 1914, în ABNR, Fond Saint Georges, N. Filodor, C1/2, f. 34 - 37
394
Emanoil Bucuţa, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913), Bucureşti, 1944, p. 163

72
 O părere asemănătoare are şi colegul său, Radu Rosetti, fost deputat şi prefect, care, la

1901, ocupă modesta funcţie de ajutor-arhivar în Ministerul Afacerilor Străine. „Personalul

acestui minister, pentru 9½ zecimi, cel puţin, este leneş, neconştiincios şi, să spunem

cuvântul, incapabil“, se plânge acesta, nedumerit că „nu sunt nici atât de deştept ca unii dintr-

înşii şi nici atât de cinstit ca ceilalţi“ pentru a putea avansa 395. Printre cei înfieraţi se numără

ministrul român la Sankt Petersburg, Gheorghe Rosetti-Solescu, tratat de colegii săi „ca un

om care nu este în toată firea lui“, şi viitorul ministru la Viena, Edgar Mavrocordat, de o

„stupiditate înveselitoare“396. Rosetti exagerează, bineînţeles, dacă ţinem cont că printre cei

enumeraţi de el îl găsim şi pe George Bengescu, ministru la Bruxelles şi Haga, ale cărui

merite incontestabile în domeniul literelor îi vor aduce calitatea de membru al Academiei

Române397. Şi care are privilegiul de a lucra cu şefi de misiune „cu vederi largi şi înalte, care

au obiceiul şi înţelepciunea de a căuta şi de a preţui în diplomaţii puşi sub ordinele lor alte

calităţi decât munca maşinală şi sterilă a unor impiegaţi de cancelarie, osândiţi a înnegri hârtia

albă, de dimineaţa până-n seară, şi crescuţi în frica lui Dumnezeu şi a statisticii”398.

Există o rivalitate ascunsă între funcţionarii din administraţia centrală şi personalul

legaţiilor. Primii reproşând „colegilor din serviciul extern de a nu lucra, şi de a avea parte, în

străinătate, de un trai plăcut şi liniştit, pe când în birouri, fiecare, de la cel mai mare până la

cel mai mic, e încovoiat sub povara unei munci zilnice din cele mai obositoare” 399. În schimb,

ministrul român la Berlin, Liteanu, este agasat de vizita şefului său, D. A. Sturdza, sosit într-o

misiune extraordinară spre a discuta cu cancelarul Bismarck o chestiune extrem de spinoasă.

Misiunile extraordinare, îi scrie acesta premierului Ion C. Brătianu, „exceptând cazul unor

probleme speciale, rareori au alt rezultat decât satisfacerea unor vanităţi personale”. Şi este

395
Scrisori către Ioan Bianu, vol. IV, Ediţie şi note de Marieta Croicu şi Petre Croicu, Bucureşti, 1978, p. 178
396
Maurice Paléologue, Au Quai d’Orsay a la veille de la tourmente. Journal, 1913 – 1914, Paris, 1947, p. 49
397
Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, p. 22
398
George Bengescu, Op. cit., p. 47
399
Ibidem, p. 50

73
imposibil ca „cei care sunt în trecere şi au o discuţie de un sfert de oră să obţină mai mult

decât cei care se află la faţa locului şi care poartă discuţii îndelungate şi serioase”400.

„Ceea ce m-a surprins la cei mai mulţi dintre colaboratorii mei la minister era frica lor

de a lua iniţiativă, ferindu-se pe cât posibil de răspunderi“, îşi aduce aminte N.B. Cantacuzino.

Câţi prim-secretari şi consilieri de legaţie n-am cunoscut care, în ajunul înaintării lor la gradul

de ministru, nu redactaseră nici un raport politic sau o telegramă mai importantă! „Am

onoarea a vă înainta aici alăturat…“, „Am onoarea a vă înapoia“ etc., iată în ce consta toată

munca lor diplomatică, susţine acelaşi diplomat401.

Este adevărat că nici nu prea erau îndemnaţi să aibă iniţiativă. Sturdza îi reproşează

unui ministru plenipotenţiar că nu este obişnuit a primi observaţii de la „impiegaţii care stau

sub ordinele sale”402. Ionel Brătianu, dimpotrivă, îi reproşează unui alt diplomat român că „şi-

ai făcut cariera tăcând“403. Ar fi de menţionat, în primul rând, sincopele existente în

comunicarea dintre minister şi misiunile din străinătate. În vara lui 1902, ministrul României

la Atena, Dimitrie I. Ghica, aflat la Bucureşti, încearcă, în zadar, să se întâlnească cu ministrul

său de externe, Ion I.C. Brătianu. „Mă întreb ce fel de ministru e acesta pe care nu poate să-l

vadă nimeni şi care se plimbă întruna“, se întreabă Ghica, om cu simpatii liberale, convins că

Brătianu „ar trebui să fie mai accesibil“404. În toamna anului 1895, ministrul Afacerilor Străine

îi telegrafiază consulului român la Bitolia să plece de la post, în 24 de ore, spre Bucureşti, cu

arhivă cu tot, avertizat fiind asupra consecinţelor în cazul nerespectării acestei dispoziţii.

Ajuns la minister, nu reuşeşte să intre la ministrul de externe. Şi ajunge subiect de interpelare

400
G. V. Liteanu către Ion C. Brătianu, Berlin, 10/23 ianuarie 1883 în Corneliu Mihail Lungu, Relaţiile Româno-
Austro-Ungare. 1875 – 1900, Bucureşti, 2002, p. 339
401
N.B.Cantacuzino, Op. cit., p. 152
402
George Bengescu, Op. cit., p. 363
403
N.B.Cantacuzino, Op. cit., p. 80
404
Dimitrie I. Ghica, Jurnal, BAR, Secţia Manuscrise, A 3822, Caietul 2 (1901 - 1903), pp. 169-170

74
parlamentară. „De patru luni stă aici, nimeni nu-l cheamă, iar interesele noastre româneşti au

rămas părăsite la Bitolia, fără să fie nimeni acolo care să se intereseze de dânsele”405.

Se întâmplă deseori ca agenţii diplomatici români să nu fie nici consultaţi, nici măcar

ascultaţi. Carol I pune mare preţ pe „o politică bună la centru”, care poate fi condusă în

străinătate „eventual chiar de diplomaţi mediocri” 406. Rolul diplomatului român – mai ales

atunci când nu e şef de misiune – este extrem de redus, constată I. C. Filitti 407. Există practica

ca şefii de guvern sau miniştrii români de externe să discute problemele stringente mai

degrabă cu şefii misiunilor străine la Bucureşti, decât cu proprii reprezentanţi diplomatici. Ba,

câteodată, se mai întâmplă ca rapoartele pe care le trimit la Bucureşti să nu fie luate nici în

seamă, nici citite. „Rapoartele relative la afaceri de principiu, serioase, nu se citesc, căci sunt

lungi şi se pierd”408. Este şi cazul ministrului român la Londra, Ion Bălăceanu, care pe durata

celor opt ani (1893 – 1901) ai misiunii sale se loveşte de „micimile ministerului român al

Afacerilor Externe”. „De la sosirea mea la Londra nu primisem aproape nici o comunicare de

la ministerul din Bucureşti, deşi îi trimisesem rapoarte de oarecare interes. (…) Mai târziu am

înţeles că nimeni nu citise rapoartele mele!”, constată acesta cu stupoare409. Nu de puţine ori,

miniştrii români din străinătate nu sunt ţinuţi la curent mai cu nimic şi nu le rămâne altceva de

făcut decât să încerce să ghicească intenţiile superiorilor de la Bucureşti. Politică vizibilă în

perioada în care Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu conduc destinele diplomaţiei române.

„Ce instrucţiuni primeau trimişii români la o legaţie? Nimic.“ Remarca îi aparţine generalului

Dabija, fost ataşat militar la Sofia, în preajma războaielor balcanice, care constată „completa

desorientare“ în care erau lăsaţi membrii legaţiilor române 410. „Mi s-a întâmplat de multe ori

să aflu prin intimi ai Ministerului de Externe al ţării în care mă aflam anumite ştiri pe care

405
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară (prelungită) 1895 – 1896, Şedinţa de la 8 martie 1896,
Nr. 43/15 martie 1896, p. 505
406
General G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar în Bulgaria. 1910 - 1913, Bucureşti, 1936, p. 27
407
I.C. Filitti, Op. cit., p. 16
408
G.C.Ionescu către N. Filodor, aprilie 1914, în ABNR, Fond Saint Georges, N. Filodor, C1/2, f. 40
409
Ion Bălăceanu, Op. cit., p. 280
410
General G.A. Dabija, Op. cit., pp. 25-26

75
şefii mei, pentru plăcerea de a fi singurii informaţi, nu le spuneau colaboratorilor lor“, îşi

aduce aminte şi N.B. Cantacuzino. D.A. Sturdza cam avea obiceiul de „a se lipsi de concursul

reprezentanţilor noştri din străinătate, punându-se în legătură directă cu ministerele de externe

al Germaniei sau al Austriei, prin reprezentanţii acestor puteri la Bucureşti, ocolind astfel pe

şefii misiunilor noastre din acele ţări” 411. Şi atunci, se întreabă George Bengescu, cum vrea dl.

Sturdza ca „agenţii D-sale să servească cu folos o politică care pentru ei rămâne ocultă şi

misterioasă?”412

Ceea ce spune un ministru străin şefului de guvern este demn de crezut. Dacă agentul

român care lucra în statul reprezentat de acesta trimitea informaţii sau sugestii contrare celor

exprimate de respectivul ministru, cel care nu avea dreptate sau se înşela era agentul român 413.

Dimitrie I. Ghika este unul din acei trimişi diplomatici ai României care acuză această

„supărătoare stare de lucruri“, stare agravată atât de „temperamentul dominator“ al lui Ionel

Brătianu, „a cărui inteligenţă şi capacităţi de om de guvern, foarte întinse, erau deseori

deservite de o foarte mare doză de orgoliu pe care nici o opoziţie nu o atenua“, cât şi de

„disciplina ce domnea în partidele politice româneşti, mai cu seamă în cel liberal, unde simplii

militanţi şi colaboratorii experimentaţi nu-i ofereau şefului suprem decât fumul cădelniţelor

lor, precum dascălii la biserică“414.

Şi colaboratori apropiaţi lui Ionel Brătianu, cum este cazul lui I.G. Duca, îi reproşează

liderului liberal modul în care gestionează afacerile Ministerului Afacerilor Străine, „care

numai de natură să întărească corpul nostru diplomatic nu era“. Hipnotizat de teama

indiscreţiilor pe care le-ar fi putut comite diplomaţii români, Ionel Brătianu are „nenorocitul

obicei“ de a nu comunica nimic miniştrilor săi în străinătate. Iar dacă aceştia nu-i ghiceau

planurile, ceea ce era foarte firesc, se supăra. Pentru ca reprezentanţii diplomatici români să se

411
N.B.Cantacuzino, Op. cit., p. 153
412
George Bengescu, Op. cit., p. 339
413
Ion Bulei, Lumea românească la 1900, vol. II, Bucureşti, 2006, pp. 155-156
414
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 191

76
orienteze, susţine G.A. Dabija, „era nevoie ori să se pună ei singur la curent cu chestiunile ce

priveau România, aşa cum puteau, ori să renunţe la aceasta” 415. De aici şi dorinţa multora de a

nu se expune şi de a nu intra în contradicţie cu ministrul lor. Ceea ce dă naştere la destule

comentarii în privinţa capacităţii corpului diplomatic românesc, „un corp diplomatic slab, nu

la înălţimea chemării sale“, perceput, în preajma primului război mondial, ca „un organ

atrofiat“416.

Suntem într-o epocă în care diplomaţia nu este o profesiune bănoasă, ci una de

prestigiu. Care necesită „nume” şi „avere”. Cu atât mai mult, cu cât, deseori, funcţionarii

Ministerului Afacerilor Străine sunt evaluaţi în funcţie de averea, şi nu de calităţile lor. În

condiţiile în care bugetul ministerului suferă de pe urma unor inerente constrângeri bugetare,

există practica ca unii trimişi diplomatici să suporte cheltuielile de reprezentare din propriul

buzunar. Astfel, agentul diplomatic al României la Petersburg, generalul Ioan Gr. Ghica, îi

declară primului ministru, Ion C. Brătianu, „că se ruinează ca să ţină o casă prezentabilă şi să

facă faţă la toate cerinţele etichetei”. De aceea se doreşte crearea unui cadru legislativ care să

permită „agenţilor noştri a trăi din ţară iar nu din averea lor”417.

Cât câştigă un diplomat român? Potrivit Legii pentru reorganizarea Ministerului

Afacerilor Străine din 1894, cei din serviciul diplomatic erau retribuiţi lunar cu sume cuprinse

între 300 de lei (în cazul unui ataşat de legaţiune) şi 1500 de lei (în cazul unui ministru

plenipotenţiar cl. I). Pentru cei aflaţi în administraţia centrală a ministerului, lefurile sunt mai

mici: un copist primeşte 150 de lei, iar cea mai mare retribuţie îi revine secretarului general,

respectiv 1000 de lei. Care sunt în această perioadă veniturile medii ale unor categorii de

salariaţi? În 1900, ca salariu lunar un ministru primea 2 500 lei; un colonel, 800 lei; un medic

415
General G.A. Dabija, Op. cit., p. 26
416
I.G.Duca, Memorii, vol. II, Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Timişoara, 1993, pp. 39-42
417
Vezi Organizarea…, pp. 386 - 388

77
de judeţ, 800; un profesor, 420 lei; un căpitan, 330 lei; un învăţător la sat, 90 lei. Ce se putea

cumpăra cu aceşti bani? Iată câteva preţuri medii de detaliu pe kg, pe piaţa Capitalei, la 1900:

pâinea - 0,23 lei, zaharul - 1,13 lei; orezul - 0,50 lei; brânza de oi - 1,05 lei; carnea de porc -

0,80 lei; un litru de vin - 0,67 lei; tutunul – 10 lei. Alte preţuri: o pereche de găini grase, 2,50

lei; două ouă, 0,15 lei; un litru de vin, 0,40 lei418.

Cu o leafă de diplomat este greu de ţinut o casă, conform statutului în societate, într-o

lume cu mult formalism. Şi deseori eforturile pentru păstrarea aparenţelor sunt copleşitoare. O

carieră în diplomaţie este greu de imaginat în cazul oamenilor fără mijloace. Nu e deloc

întâmplător că mulţi diplomaţi trăiesc de pe urma moşiilor lor. Diplomaţi care pe durata verii

îşi iau concediu, pentru a supraveghea îndeaproape secerişul. Nu întâmplător, în rândurile

acestui corp al elitei politice româneşti întâlnim, cu predilecţie, membri ai unor vechi familii

boiereşti (de exemplu Ghica, Cantacuzino, Manu, Catargi, Mavrocordat sau Rosetti). Putem

vorbi chiar de cazuri în care cariera diplomatică reprezintă deja o tradiţie de familie bine

stabilită. Ghiculeştii, de exemplu, pe care îi întâlnim cam prin toate legaţiile României din

Europa acelor vremuri. Au două atuuri diplomaţii aristocraţi: sunt educaţi în ştiinţa

comportării sociale, adică se poartă firesc, natural în toate împrejurările şi ştiu limbi străine,

învăţate din fragedă copilărie. Situaţie deloc întâmplătoare, în condiţiile în care ne aflăm într-

o Europă în care aristocraţia joacă un rol extrem de important în lumea diplomatică.

Este perioada în care numele „modest” reprezintă, deseori, un inconvenient pentru o

carieră diplomatică de succes. „Părerea că meritul trebuie să cedeze în faţa protecţiunii, că

numele modest dar cinstit pe care-l purtam nu-mi permitea să pretind la un tratament egal cu

fiii celor ce făceau parte din aşa-zisa boierime, am întâlnit-o nu o dată la debutul carierei

418
Pentru mai multe detalii vezi Ion Bulei, Lumea românească la 1900, vol. II, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti,
2006, p. 9; Organizarea.., p. 684 şi Victor Axenciuc, Pe urmele leului nostru în Magazin istoric, an XXXIV,
serie nouă, nr. 1(394), ianuarie 2000, p. 19

78
mele”, îşi aduce aminte diplomatul Alexandru Iacovaky419. Există şi un revers al medaliei.

Legea instituie, la 1880, posibilitatea numirii, fără concurs, prin decret al lui Carol I, la

diferite legaţiuni, a unor ataşaţi neretribuiţi, nu mai mulţi de doi pentru fiecare legaţiune.

Aceştia sunt consideraţi ca făcând parte din personalul diplomatic. Este suficient să posede o

diplomă de doctor sau să fie licenţiati, precum şi un venit anual de 6.000 de lei. „Astăzi se

recrutează într-un mod foarte dificil; de exemplu: vine cineva şi zice că are un nepot sau o

rudă în străinătate, când este pe băncile şcoalei şi-ţi cere ca să-l pui ataşat”, declară, la 1885,

ministrul Afacerilor Străine, Ion Câmpineanu, în plenul Adunării Deputaţilor. Rezultatul?

„Cedezi în faţa atâtor stăruinţe; îl numeşti ca ataşat de legaţiune şi, după ce-şi face carta de

vizită cu acest titlu, după ce-şi face uniforma pe care o plimbă pe unde trebuie şi pe unde nu

trebuie, ducând o viaţă care n-ar trebui s-o ducă ca funcţionar diplomatic, ajunge în sfârşit de

a face scandaluri, şi rezultatul este că fuge din acea localitate, şi noi rămânem cu dezonoarea”.

Accederea în rândurile corpului diplomatic strict pe criteriul averii şi al numelui dă naştere şi

altor situaţii nedorite. Să-l ascultăm pe acelaşi ministru al Afacerilor Străine: „Se întâmpla că,

crescut de mic în străinătate, făcându-şi studiile facultăţilor universitare în străinătate, ajungea

în acest stadiu, că nu cunoştea limba ţării, nu cunoştea obiceiurile ţării, nu cunoştea păsurile

ţării, nu cunoştea organizaţiunea ţării. Şi acei domni ne reprezintă în străinătate”420.

Un exemplu. Secretarul de legaţie Constantin Olănescu are obiceiul de a frecventa

cluburile din Viena, pentru a juca la cărţi. Pierde regulat mari sume de bani, iar datoriile

trebuie onorate. Din acest motiv, în vara lui 1906, prezenţa sa în capitala Imperiului austro-

ungar nu mai este dorită de părinţi, care, la urma urmelor, îi plătesc datoriile. Şi încep

intervenţiile. Ministrul Afacerilor Străine este generalul Jacques Lahovary. Care îl ştie bine pe

Olănescu. Doar fusese căsătorit cu o nepoată a sa, de care a divorţat „fiindcă prea des o dusese

419
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 a, p. 24
420
Vezi Organizarea…, pp. 434 – 435, 491 - 499

79
în localuri de petrecere unde o doamnă nu poate merge”, după cum relatează colegul său de

promoţie, Alexandru Iacovaky. Ministrul se hotărăşte să-l pedepsească pe fostul său nepot,

transferându-l de la Viena, la Sofia. „Când a auzit familia că Dinu trebuie să părăsească Viena

s-au născut atâtea intervenţii şi rugăminţi, încât generalul cedă şi Dinu fu transferat la Cairo,

unde clima şi viaţa erau mai plăcute decât la Sofia”421.

Alt exemplu. Istoricul ceh Konstantin Jiricek, care deţine mai multe demnităţi publice

în Principatul Bulgariei, notează în jurnalul său, în decembrie 1881, motivele rechemării

primului agent diplomatic român la Sofia, Alexandru C. Sturdza: „Acesta a avut contract cu

două patroane de case publice, fiecare să-i trimită regulat, o dată pe săptămână, două fete (şi

bătrânul era deja definitiv vlăguit), abonament 5 poli pe lună. Dar el nu a plătit. A existat în

acest sens un contract scris semnat de el şi de intermediare. Cum el nu a plătit, ele s-au adresat

guvernului român, la Bucureşti! Îi era dator şi frizerului (de două ori pe zi era client). De

aceea a fost chemat aşa de iute”422.

Nulităţi există şi în interiorul corpului diplomatic românesc de la începutul secolului

trecut. Sunt destui diplomaţi a căror capacitate de analiză nu depăşeşte nivelul relatării unor

simple bârfe de salon sau al semnalării unor articole din presa locală. Dincolo de această

diplomaţie de salon, în sânul corpului diplomatic român este mai puţin împământenită

practica de a frecventa şi alte cercuri, respectiv cele parlamentare, financiare sau jurnalistice,

o lume care, potrivit omului politic liberal I.G.Duca, este adesea comună, antipatică,

necioplită, dar care deţine puterea efectivă. Mai mult, scrie acelaşi Duca, „deosebiţii noştri

miniştri din străinătate – afară de rare excepţii – erau atât de influenţaţi de mediul în care

trăiau, încât ajunseseră să se identifice în aşa măsură cu politica ţărilor pe lângă care fuseseră

421
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit., p. 40
422
Константин Иречек, Български дневник, Том II, 1881 – 1884, София, 1995, с. 48

80
acreditaţi, încât erau mai mult reprezentanţii acelor guverne pe lângă guvernul român, decât

reprezentanţii guvernului român pe lângă acele guverne străine”.423 Neîncrederea care

domneşte în anumite medii este admirabil surprinsă de Nicolae Iorga, care îl caracterizează

extrem de succint pe ministrul României la Londra, Nicolae Mişu: „Om deştept, deşi diplomat

român”.424

Formarea corpului diplomatic este un proces dificil într-o ţară mică precum Bulgaria,

recent apărută, după cinci secole de stăpânire otomană şi încă vasală. Personalul Ministerului

bulgar al Afacerilor Străine nu este bine ales şi deseori nimeresc aici persoane total

nepregătite pentru a li se încredinţa secrete de stat. „Tineri jurişti, abia întorşi din străinătate,

năzuiau să intre în minister, ispitiţi de posibilitatea de a merge iarăşi în străinătate şi de

relativa inamovibilitate de care se bucurau aceşti funcţionari. Partidele îi concediau rar,

mulţumindu-se să adauge la numărul lor câţiva protejaţi”, notează diplomatul bulgar Petăr

Neikov425. „Etimologic vorbind, eram cu siguranţă diplomaţi, deoarece aveam diplome. Însă

pregătirea noastră se termina aici. (…) Noi ştiam că suntem funcţionari. Puţini dintre noi

bănuiau că sunt diplomaţi”, îşi mai aduce aminte Neikov426. Potrivit aceluiaşi diplomat, în

1903, în Ministerul bulgar al Afacerilor Străine nu existau mai mult de 20 de funcţionari

calificaţi. „Unii dintre noi citeau sârguincioşi manuale de drept internaţional, umblau prin

arhive şi îşi închipuiau că descoperă tainele diplomaţiei”427. Fostul ministru bulgar la

Bucureşti, Hristofor Hesapciev, notează în amintirile sale că, în rândul corpului diplomatic

bulgar, se găseau „oameni incapabili de muncă, adeseori leneşi şi încăpăţânaţi”, lipsiţi de

noţiuni precum „relaţii culturale corecte, tact şi ton adecvat” 428. E la fel de adevărat că nici

423
I.G.Duca, Op. cit., p. 39
424
N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, Ediţie îngrijită de Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 351
425
Петър Нейков, Завчера и вчера. Скици от миналото, София, 1959, с. 93
426
Idem, Спомени, София, 1990, с. 95
427
Ibidem, с. 97
428
Христофор Хесапчиев , Служба на България в чужбина. Военнодипломатически спомени (1899 -
1914), София, 1993, с. 433

81
titularii portofoliului Externelor nu străluceau prin cunoştinţele lor în domeniul diplomaţiei.

„Nu era în tradiţia diplomaţiei bulgare să se dea reprezentanţilor diplomatici dispoziţii despre

direcţia generală a activităţii lor, pentru atingerea unui scop bine precizat”, mai scrie

Hesapciev, precizând că au existat miniştri care nu numai că nu tratau cu seriozitate rapoartele

trimise de agenţii diplomatici, ba chiar considerau că lectura acestora „reprezintă o pierdere

de timp”429. „Rapoartele şi telegramele reprezentanţilor diplomatici bulgari erau citite deseori

pentru amuzament, mai mult de aprozii din ministerul bulgar al Afacerilor Străine!”430

În fapt, opţiunile de recrutare a viitorilor diplomaţi nu erau prea numeroase. Primul

regulament de organizare al Ministerului Afacerilor Străine şi Cultelor, adoptat în decembrie

1897, nu stipulează nici un fel de cerinţe legate de modul în care se putea accede în structurile

acestei instituţii431. Situaţia se va schimba abia peste un deceniu, după adoptarea legii de

organizare şi funcţionare a acestui minister. Legiuitorii bulgari au dorit ca prin Legea privind

funcţionarea şi serviciul în Ministerul Afacerilor Străine şi Cultelor, adoptată în noiembrie

1907, să creeze cadrul necesar profesionalizării corpului diplomatic local, astfel încât „să se

dea posibilitatea ministrului de a avea funcţionari mai bine aleşi”432.

Lipsa personalului diplomatic bine pregătit face ca în fruntea agenţiilor bulgare din

străinătate să găsim, deseori, importanţi oameni politici, cu studii la universităţi prestigioase

din Europa433. În art. 13 al Legii de funcţionare a ministerului se stipulează că „miniştrii

plenipotenţiari, reprezentanţii diplomatici, consulii (...) sunt aleşi fie din rândul funcţionarilor

de carieră, fie dintre persoanele care deţin o situaţie publică sau politică însemnată” 434. Corpul

diplomatic este completat astfel cu persoane legate, într-un fel sau altul, de diferite partide

politice. Este de observat faptul că venirea la putere a unui nou cabinet bulgar nu este însoţită
429
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti, 2003,
pp. 15 - 16
430
Ibidem, p. 138
431
Държавен Вестник, брой 288, София, 1897, с. 7 - 8
432
Стенографски дневници на XIII ОНС, V, РС, XXII 3, 28/XI 1907, с. 435
433
***, История на българите. Том IV. Българската дипломация от древността до наши дни, Под
редакцията на Емил Александров, София, 2003, с. 236
434
Стенографски...., с.434

82
de schimbarea automată a reprezentanţilor diplomatici din străinătate. Mai mult chiar, există

practica numirii în fruntea agenţiilor diplomatice ale Bulgariei a unor reprezentanţi ai

partidelor de opoziţie. Se urmăreşte, astfel, nu doar a se recurge la personalităţi bine pregătite,

ci şi o anumită stabilitate a personalului diplomatic bulgar, care să nu sufere de pe urma

deselor schimbări guvernamentale435.

În 1895, în structurile Ministerului bulgar al Afacerilor Străine se află 57 de persoane,

dintre care 25 se află în centrală, iar 32 deservesc cele opt agenţii diplomatice şi şase agenţii

comerciale ale Bulgariei în străinătate436. Din cauza statutului său de vasalitate faţă de Poartă,

Bulgaria nu poate să întreţină relaţii cu alte state decât la nivel de agenţii diplomatice, nu şi de

legaţii. La scurt timp după proclamarea independenţei, numărul funcţionarilor va ajunge, în

1910, la 188. Dintre aceştia, 123 lucrează în cele 11 legaţii şi 12 consulate din străinătate, iar

65 în centrala ministerului437. Ministerului îi sunt alocate, în 1910, 6.395.448 leva, ceea ce

reprezintă 3,7% din bugetul anual al Regatului bulgar. Spre comparaţie, în 1895 suma alocată

nevoilor aceluiaşi minister reprezintă 3,56% din bugetul statului438. În această perioadă, aşa

cum susţin unii diplomaţi bulgari, nu personalul era problema Ministerului Afacerilor Străine

şi Cultelor, ci sistemul de funcţionare. Şi existau prea puţine semnale că acest sistem

„lamentabil” se va îmbunătăţi439.

Bucureştii se află între primele capitale în care noul stat bulgar decide să-şi deschidă o

reprezentanţă diplomatică, mai precis în vara lui 1879. La 1900, Agenţia diplomatică bulgară

în România este deservită de patru persoane: un agent diplomatic, clasa a II-a, un secretar I,

un secretar II şi un arhivar. Ca importanţă pentru Sofia, Bucureştii se află în categoria

435
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 -
1913 г. , София, 1994, с. 368
436
Държавен Вестник, брой 288, София, 1897, с. 5
437
***, 120 години модерна българска дипломация (1879 - 1999), Под редакцията на Елена Стателова,
София, 1999, с. 16
438
Стателова, Попов, Танкова, Op. cit., с. 502
439
Петър Нейков, Op. cit., с. 115

83
secundă, a celor patru agenţii diplomatice în fruntea cărora se află un agent diplomatic clasa a

II-a, alături de Belgrad (deservită de trei persoane), Atena şi Cetine (ambele, deservite de

două persoane). La începutul secolului trecut, agenţi diplomaţi bulgari clasa I-a găsim numai

în fruntea agenţiilor din Constantinopol (deservită de opt persoane), Viena, Petersburg şi Paris

(toate trei, deservite de patru persoane)440.

Statutul agentului diplomatic la Bucureşti naşte controverse. Mai ales în urma afişării

ostentative a deosebirii între calitatea reprezentării Bulgariei autonome şi a celei a ţărilor

independente. Cum este cazul balului de la Palat, din 1 ianuarie 1899, când, înaintea apariţiei

perechii regale române, reprezentanţilor Bulgariei li s-a pus în vedere să părăsească sala

tronului, unde se afla reunit corpul diplomatic acreditat în România 441. La 1900, principele

bulgar Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha, fire orgolioasă şi vanitoasă, i se plânge agentului

diplomatic român, Nicolae Mişu, că trimişilor săi nu li se acordă toate onorurile ce ar dori,

respectiv un statut egal cu cel al trimişilor extraordinari şi miniştrilor plenipotenţiari

acreditaţi la Bucureşti. “Fără a insista asupra deosebirii fireşti ce există în ceremonialul

fiecărei ţări între recepţiunea trimişilor extraordinari şi agenţilor diplomatici”, îi scrie lui Mişu

ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Lahovary, “ţin să precizez că, (…) de anul trecut,

situaţiunea agentului diplomatic bulgar în Bucureşti s-a îmbunătăţit, în urma recunoaşterii

oficiale a suveranului său, aşa încât este invitat la toate serbările oficiale unde sunt invitaţi şi

ceilalţi reprezentanţi străini”442. În fapt, chestiunea privind locul şi situaţia agentului

diplomatic bulgar la Bucureşti în cadrul ceremoniilor oficiale şi includerea lui pe lista

diplomatică rămâne deschisă până în toamna lui 1908, data proclamării independenţei

Bulgariei443. România este al treilea stat care recunoaşte, la 9 aprilie 1909, independenţa

Bulgariei, iar la 19 iunie 1909 col. Hristofor Hesapciev îi prezintă regelui Carol I scrisorile de

440
Държавен Вестник, брой 288, София, 1897, с. 7
441
Miodrag Milin, Relaţiile politice româno-sîrbe în epoca modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, 1992, p. 194
442
Ion N. Lahovary către Nicolae Mişu, 9/22 martie 1900, AMAE, Dosar 77, Litera M38, 1886, vol. I, f. 14 - 15
443
Мария Матеева, История на дипломатическите отношения на България, София, 2005, с. 384

84
acreditare, în calitatea sa de primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar bulgar în

România. În preajma războaielor balcanice, personalul Legaţiei bulgare la Bucureşti este

format din cinci persoane: un ministru plenipotenţiar, un secretar I, un secretar II, un secretar

III şi un ataşat militar444.

În intervalul 1895 – 1913, în fruntea Agenţiei diplomatice, ulterior Legaţiei bulgare, de

la Bucureşti găsim şapte diplomaţi: Dimităr Stanciov (1895), Dimităr Minciovici (1895 -

1899), Dimităr Todorov (1899 - 1902), Marko Balabanov (1902 - 1903), Petăr Dimitrov

(1903 - 1905), Hristofor Hesapciev (1905 - 1910) şi Gheorghi Kalinkov (1911 - 1913) 445. Unii

dintre ei vorbesc limba română, iar soţiile lor sunt născute în România 446. Printre aceştia

întâlnim figuri proeminente de politicieni şi diplomaţi bulgari. Astfel, Marko Balabanov

(1837 - 1921) a deţinut de două ori portofoliul Afacerilor Străine (1879, 1883 - 1884), a fost

preşedinte al Adunării Naţionale (1901), iar cariera sa de agent diplomatic mai cuprinde

Constantinopol (1880 - 1881) şi Atena (1905)447. Dimităr Stanciov (1863 - 1940), Dimităr

Minciovici (1864 – 1944) şi Petăr Dimitrov (1848 – 1919) sunt printre puţinii diplomaţi

bulgari de carieră. După ce a fost secretarul particular al lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha,

Stanciov îşi începe, în primăvara anului 1895, la Bucureşti, cariera diplomatică. „Om instruit,

inteligent, cunoscător de mai multe limbi străine, între care şi româna”, Stanciov este „ales

înadins pentru postul din Bucureşti” de principele Ferdinand, „a cărui absolută încredere o

posedă”, deoarece „va fi mai în stare decât oricine să fie pe lângă Guvernul Regal interpretul

sentimentelor sale de sinceră amiciţie pentru România” 448. După Bucureşti, vor urma noi

misiuni diplomatice, la Viena (1895 - 1896), Sankt Petersburg (1897 – 1906), Paris (1908 –

1915), Roma (1915) şi Londra (1920 - 1924). Dimităr Stanciov va deţine şi portofoliul

444
Anuarul General al României, Bucureşti, 1911, p. 33
445
Мария Матеева, Op. cit., с. 387
446
Иван Шишманов, Дневник, София, 2003, с. 106
447
Милен Куманов, Колинка Исова, Историческа енциклопедия България, София, 2003, с. 28
448
Vezi Ioan Papiniu către Alexandru Lahovary, Sofia, 21 februarie/5 martie 1895 în AMAE, Fond 21, 1878 –
1913, Sofia, Rapoarte politice. 1882 – 1895, vol. 90, f. 100

85
Afacerilor Străine şi Cultelor în două cabinete, în perioada octombrie 1906 – ianuarie 1908 449.

La doar 23 de ani, Minciovici este agent diplomatic la Belgrad (1897 - 1890). După o primă

scurtă trecere prin Bucureşti (1890 - 1891), cariera sa diplomatică va mai cuprinde Viena

(1891 - 1894), Roma (1903 - 1908) şi Londra (1908 - 1909). La Bucureşti revine în fruntea

Agenţiei diplomatice imediat după ce a renunţat la portofoliul Justiţiei, pe care l-a deţinut în

cabinetul Stoilov, în perioada 1894 – 1895450. Petăr Dimitrov îşi începe cariera diplomatică ca

agent la Belgrad (1890 – 1892). Vor urma Constantinopol (1892 - 1896) şi Atena (1896 -

1899), iar în 1906 ajunge secretar general al Ministerului Afacerilor Străine şi Cultelor de la

Sofia451. Tot la Belgrad îşi începe cariera diplomatică şi Hristofor Hesapciev. Mai întâi ca

ataşat militar (1899 - 1904), ulterior ca agent diplomatic (1904 - 1905). Perioada petrecută în

fruntea Agenţiei, ulterior Legaţiei, de la Bucureşti reprezintă apogeul scurtei sale cariere

diplomatice452. În septembrie 1911, „dichisitul şi extrem de precautul colonel de stat major

Hesapciev” este înlocuit de „bătrânul boem” Gheorghi Kalinkov, a cărui scurtă carieră

diplomatică se rezumă doar la postul de la Bucureşti (1910 – 1913). Părerile despre Kalinkov

sunt împărţite. Hesapciev este extrem de critic faţă de activitatea diplomatică a acestui „om

lipsit de scrupule” şi „dezechilibrat doctor în drept”453. Fostul secretar al Legaţiei bulgare de la

Bucureşti, Petăr Neikov, are altă părere: „Membru de seamă al Partidului Democrat, aflat la

guvernare, om fără nici un fel de pregătire diplomatică, fără prea multe maniere de salon, însă

deştept, cu o gândire sănătoasă şi cu un discurs natural, care îi încurca câteodată şi pe cei mai

remarcabili diplomaţi”454. Cariera diplomatică a lui Dimităr Todorov se rezumă doar la postul

de agent diplomatic la Bucureşti, într-un moment extrem de tensionat în relaţiile româno-

bulgare. Fără prea mare succes, dacă ar fi să ne luăm după Carol I, care-l considera „un prost”

449
Vezi История на българите. Том IV, с. 676
450
Атанас Тошкин, Ана Рабаджийска, Милен Куманов, Трето Българско Царство. 1879 – 1946.
Историческа енциклопедия, София, 2003, с. 239
451
Vezi dosar personal Petăr Dimitrov în ЦДИА, фонд 176, оп. 18, а.е. 353
452
Pentru mai multe detalii vezi Христофор Хесапчиев, Op. cit., с. 11 - 16
453
Ibidem, с. 432
454
Петър Нейков, Op. cit., с. 151

86
şi „un parazit”455. Suveranul român ţine, aşadar, ca miniştrii plenipotenţiari acreditaţi la

Bucureşti să fie „nişte oameni de treabă”456. Din rândul secretarilor care s-au perindat pe la

Bucureşti în acest interval, doar Petăr Neikov (1879 - 1968) va ajunge ministru plenipotenţiar;

în perioada interbelică. Născut, ca şi Minciovici la Tulcea, Neikov va îndeplini funcţia de

secretar al Legaţiei bulgare la Bucureşti timp de şapte ani (1909 - 1916).

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Bulgaria este singurul principat autonom cu care

România stabileşte relaţii diplomatice. Guvernul român doreste să marcheze, astfel, atitudinea

sa amicală faţă de Bulgaria vecină, tratând-o, prin numirea unor agenţi diplomatici şi

consulari, ca pe un stat suveran, deşi ea era încă vasală Porţii. România trecuse ea însăşi prin

această situaţie şi ştia că, procedând astfel, ajuta Bulgaria să facă încă un pas spre obţinerea

independenţei sale depline457. Reprezentantul statului român la Sofia are rang de însărcinat de

afaceri, „se bucură de toate prerogativele şi imunităţile unui trimis cu caracter diplomatic,

exercită toate drepturile şi îndatoririle unui cap de misiune şi are sub dependinţa sa pe toţi

consulii stabiliţi pe teritoriul bulgar”. Din cauza statutului de vasalitate al Principatului

Bulgariei, „scrisorile sale de acreditare se deosebesc de ale capilor de legaţiuni, pentru că sunt

subscrise de către Ministrul Afacerilor Străine al României şi adresate Ministrului Afacerilor

Străine al Bulgariei, în loc de a fi subscrise şi adresate de Suveran la Suveran, ca celelalte”.

N.D. Popescu, şeful arhivei Ministerului Afacerilor Străine şi autor al unei extrem de utile

lucrări despre istoricul acestui minister, susţine că „misiunea acestui trimis unic în diplomaţia

română este foarte dificilă şi delicată, căci trebuie să menajeze atât susceptibilităţile

suveranului şi guvernului local, pentru care România păstrează cea mai vie simpatie, căci

până deunăzi a fost în aceeaşi gingaşă posiţiune, cât şi pretenţiunile guvernului turcesc, care e

455
Иван Шишманов, Op. cit., с. 106
456
Raymund Netzhammer, Episcop în România.Într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, Vol. I, Ediţie
realizată de Nikolaus Netzhammer şi Krista Zach, Traducere de George Guţu, Bucureşti, 2005, p. 416
457
Constantin Velichi, Sofia în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 262

87
foarte mult gelos de drepturile sale de putere suzerană“ 458. Înfiinţate la 21 iulie 1879, Agenţia

şi Consulatul General din Sofia, „care ocupă poziţie mijlocie între o misiune diplomatică şi un

consulat comercial”, sunt deservite de trei persoane: un agent diplomatic şi consul general,

„un vice-consul cancelar şi un interpret, care face pe dragomanul pe lângă autorităţile locale“.

România are drept de jurisdicţie consulară în Principat, în baza tratatului de pace de la Berlin.

Altfel spus, consulul României la Sofia are dreptul să judece, să aresteze şi să predea

autorităţilor române pe supuşii români fără amestecul autorităţilor bulgare, cu excepţia cazului

în care consulul le-ar solicita acestora sprijinul 459. La scurt timp după proclamarea

independenţei Bulgaria, personalul Legaţiei române de la Sofia este format dintr-un ministru

plenipotenţiar, un secretar cl. I, un interpret (cu gradul onorific de vice-consul), un interpret

ajutor şi un ataşat militar. Spre comparaţie, cel mai numeros personal al unei Legaţii române

poate fi întâlnit la Paris, respectiv opt persoane (un ministru plenipotenţiar, un consilier cl. I,

un secretar cl. II, un secretar cl. III, un ataşat de legaţie, un ataşat supra-numerar, un ataşat şi

un ataşat militar), iar cel mai redus la Londra, Haga, Belgrad şi Cairo, respectiv trei persoane

(un ministru plenipotenţiar, un secretar de legaţie şi un interpret) 460. Ataşaţii militari au rang

diplomatic de consilier de legaţie şi pe durata misiunii sale sunt subordonaţi Statului Major

General, conformându-se în acelaşi timp şi dispoziţiunilor miniştrilor plenipotenţiari 461. De

Agenţia şi Consulatul General de la Sofia depinde Consulatul din Rusciuc, înfiinţat la 21 mai

1879, care exercită toate prerogativele acordate de regimul capitulaţiilor. Personalul acestuia

este compus din trei persoane: un consul, un cancelar şi un interpret462.

La prima vedere, Sofia pare un post uşor, folosit ca rampă de lansare în cariera unor

tineri diplomaţi români. Este şi cazul celor trei persoane pe care le găsim în fruntea Agenţiei,

458
N.D. Popescu, Schiţă istorică relativă la înfiinţarea şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine de la
înfiinţarea sa şi până astăzi, litografiat, 1890, p. 275 - 276
459
Ibidem, p. 276
460
Anuarul General. România. 1911, pp. 38 - 39
461
Costică Prodan, Aspecte privind diplomaţia militară între Războiul de Independenţă şi Primul Război
Mondial în Muzeul Vrancei, Diplomaţie şi Diplomaţi români, Vol. I, Focşani, 2001, pp. 111 - 112
462
N.D. Popescu, Op. cit., p. 279

88
ulterior Legaţiei române din Bulgaria în intervalul 1900 – 1913: Nicolae Mişu (1900 - 1908),

Constantin Diamandy (1909 - 1911) şi Dimitrie I. Gr. Ghika (1911 - 1913). Mişu, „om de o

inteligenţă cum rar se vede, însă de o modestie de necrezut şi cu totul lipsită de îngâmfare“,

aşa cum susţine Regina Maria a României, se află la începutul impresionantei sale cariere

diplomatice, întinsă pe parcursul a peste trei decenii (1886-1919)463. Considerat de

contemporanii săi drept „poate cel mai experimentat şi mai capabil om din serviciul

diplomatic român“464, Nicolae Mişu (1858 - 1924) va fi primul diplomat de carieră din istoria

Regatului României care va ajunge în fruntea Ministerului Afacerilor Străine, în 1919 465.

Înainte de ajunge în fruntea Agenţiei diplomatice din Sofia, Mişu îşi petrecuse alţi patru ani

din carieră în Bulgaria, în calitate de vice-consul (1887 – 1889, 1890 - 1891) 466. Un alt

important diplomat de carieră, Constantin Diamandy (1868 - 1931), „un adevărat fanariot,

foarte dotat, orgolios, şiret, spiritual (…), deosebit de inteligent, instruit” 467, va fi primul

ministru plenipotenţiar român la Sofia, înmânând scrisorile sale de acreditare pe 2/15

noiembrie 1909, în cadrul unei audienţe acordate de regele Ferdinand al Bulgariei. 468 Dimitrie

I. Ghika (1875 - 1967), „snob şi cam de şcoală veche, crezând că diplomaţia încă se poate

face cu societatea care primeşte şi petrece”469, va avea, la rândul său, o impresionantă carieră

diplomatică, ajungând şi ministru de Externe (1931 - 1932). Mulţi dintre tinerii secretari de

legaţie aflaţi la post la Sofia în intervalul 1900 – 1913 vor ajunge, ulterior, şefi de misiuni

diplomatice. Este cazul lui Nicolae Filodor, Alexandru Iacovaky, Constantin Langa Răşcanu

şi Alexandru Gurănescu470.

463
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Ediţia a II-a, vol. III, Iaşi, 1991, p. 336
464
Charles Upson Clark, România unită, Bucureşti, f.a., p. 75
465
Daniel Cain, Op. cit., p. 33
466
Dosarul personal al lui Nicolae Mişu se află în arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe,
înregistrat ca Dosar 77, Litera M38, 1886, vol. I-II
467
Noti Constantinide, Valiza diplomatică, Traducere de Florica Vrânceanu, Bucureşti, 2002, p. 128
468
Vezi dosar personal Constantin Diamandy în ЦДИА, фонд 176, оп. 14, а.е. 702
469
I.G.Duca, Memorii, vol. II, Neutralitatea. Partea a II-a (1915 – 1916), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe,
Timişoara, 1993, p. 40
470
Pentru detalii vezi Organizarea Instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente. Volumul
II (1920 - 1947), Ediţie îngrijită de Ion Mamina, George G. Potra, Gheorghe Neacşu şi Nicolae Nicolescu,
Bucureşti, 2006, pp. 535 - 563

89
 Pentru a putea pătrunde spiritul unei ţări, diplomatul trebuie mai întâi să o cunoască.

Relaţiile prieteneşti dintre două state, îi spune Carol I lui Hristofor Hesapciev, „se creează,

dezvoltă şi susţin nu atât de dorinţele respectivelor guverne, cât de reprezentanţii lor

diplomatici; relaţiile sunt în legătură directă cu rapoartele lor” 471. Situaţia politică internă,

vizite la nivel înalt, chestiuni de ordin economic, financiar, militar şi cultural, urmărirea cu

atenţie a presei locale – toate aceste aspecte figurează pe agenda unui diplomat care se

respectă. Care are nevoie de o „educaţie mondenă”, fără de care, la începutul secolului trecut,

nu era membru cu drepturi depline în societatea diplomatică, „cu toate că figura pe listele

corpului diplomatic, iar contactele lui de serviciu nu purtau urma legăturilor personale, fără de

care schimbul de idei devenea formal şi zadarnic”472.

Misiunea unui ministru plenipotenţiar este îngrădită de faptul că, fiind reprezentantul

Suveranului său pe lângă Suveranul ţării unde este trimis, „nu poate lua contact oficial decât

cu guvernul, respectiv ministrul de externe al ţării unde el funcţionează, orice amestec mai jos

este rău venit, rău privit şi deci ministrul plenipotenţiar se pune într-o situaţie foarte grea” 473.

Situaţie care poate genera opinii cel puţin curioase. După doi ani petrecuţi la Sofia, Dimitrie I.

Ghika crede că „bulgarii, prin originile lor preponderent turanice, sunt dotaţi, ca şi chinezii, cu

un sistem nervos de o sensibilitate redusă, care îi face rezistenţi la durerea fizică” 474. Fostul

ataşat militar la Sofia, generalul Dabija, susţine că „bulgarului nu-i place poezia, idealul,

frumosul, nu e mistic, nici nu adoptă cu uşurinţă utopiile sociale ca slavii; el este un ţăran

practic, muncitor, doritor de câştig, pretenţios cu alţii, brav, varsă uşor sângele altuia, nu are

simţământul recunoştinţei, e lipsit de scrupul, brutal şi mojic, chiar şi cu ai lui” 475. De partea

cealaltă, ministrul bulgar Gheorghi Kalinkov îi acuză pe români, în cartea sa publicată în

timpul Primului Război Mondial, de şovinism şi lăudăroşie, capitol la care aceştia i-ar depăşi

471
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 212
472
Петър Нейков, Op. cit., с. 139
473
General G.A.Dabija, Op. cit., p. 365
474
Dimitrie Ghyka, Op. cit., p 126
475
General G.A.Dabija, Op. cit., p. 364

90
pe greci şi sârbi, deoarece posedă mai multă îndrăzneală şi insistenţă, reuşind să creeze în

lume impresia că România „este singurul stat modern din Răsăritul Europei, că este un focar

al civilizaţiei occidentale şi că este un soare cultural, în jurul căruia gravitează şi de la care îşi

iau lumină celelalte popoare balcanice înapoiate”476. Şi moderatul Hristofor Hesapciev îi

acuză pe români de „fanfaronade”, „aroganţa” şi „uitarea de sine” în raport cu vecinii lor

slavi, „cu moravuri simple şi grosolane”. Oamenii de stat români, „cu înclinaţii politice

grandomane, nu pe măsura statutului lor şi cu o îngâmfare plină de sine despre supremaţia

culturală a României în faţa Bulgariei vecine”, sub şocul răscoalei ţărăneşti din 1907, care „a

ilustrat foarte bine primitivitatea sufletească a maselor populare româneşti”, vor începe să

vorbească „despre decorurile false ale mult lăudatei, până atunci, civilizaţii româneşti” 477.

Profesorul Ioan Bogdan explică această stare de fapt: „Îmbuibaţi de ideile unei şcoli şoviniste

exagerate, noi ne credem superiori tuturor popoarelor ce ne înconjoară, bulgarilor şi sârbilor,

ruşilor şi ungurilor, pe simplul motiv că originea noastră e mai nobilă de cât a lor (…). Deşi

originea noastră e mai nobilă şi superioritatea noastră de rasă incontestabilă, totuşi trebuie să

ne uităm odată cu ochi obiectivi la ce suntem, la ce am fost şi la ce putem deveni”478.

Să schiţăm şi imaginea pe care şi-au conturat-o aceşti diplomaţi despre ţara în care s-

au aflat la post, despre oamenii şi moravurile politice ale acelei epoci. Prima mea impresie

despre Bucureşti nu a fost favorabilă, îşi aduce aminte soţia agentului diplomatic bulgar

Dimităr Stanciov, franţuzoaica Anna, contesă de Grenaud. Care, după ce părăseşte, în 1895,

Sofia, unde îndeplinise mai multe funcţii pe lângă Curtea principelui Ferdinand de Saxa

Cobourg-Gotha, se trezeşte „pe o uliţă prăfuită şi fierbinte, numită Scaune”, unde se găsea,

„în cea mai obişnuită clădire”, Agenţia diplomatică bulgară.479 În schimb, conaţionalul ei de la
476
Др. Г. Калинков, Ромъния и нейната политика спрямо България (през 1911 – 1912 и 1913 год), София,
1917, с. 256
477
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 11 - 12
478
Ioan Bogdan, Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare, Bucureşti,
1895, pp. 46 - 47
479
Анна Станчова, Дворцови и дипломатически спомени. 1887 – 1915 г., София, 1934, с. 79

91
Curtea princiară bulgară, contele Robert de Bourboulon, rămâne fascinat de „fermecătorul

Bucureşti, cu străzi însufleţite, aproape ca la Paris, pline de echipaje luxoase şi de o mulţime

elegantă, bine îmbrăcată, bine educată, fără nimic oriental în ea” 480. Petăr Neikov are o reacţie

asemănătoare la primul său contact cu Bucureştii. Uluit de „avuţiile care nu erau ascunse, de

luxul care îţi lua ochii”481. În acest oraş, „centrul şi oglinda oligarhiei româneşti”, aşa cum îl

descrie diplomatul Gheorghi Kalinkov, se împletesc „toate amintirile trecutului şi toate

speranţele viitorului”. Capitala Vechiului Regat este „focarul culturii, politicii, ştiinţei şi artei

româneşti”, unde se intersectează „civilizaţia europeană, prost înţeleasă şi prost aplicată, cu

întunericul, ignoranţa şi indecenţa Orientului”482. Contrastele Capitalei ilustrau „cel mai clar

contrastul dintre categoriile sociale, despărţite una de alta prin şanţuri medievale adânci, pline

cu apă stătută”483. Dimităr Stanciov, agent diplomatic în România în 1895, constată că, spre

deosebire de ţăranul bulgar, care avea casă şi pământ, „cel român lucra fără răgaz pentru

stăpânul său, a cărui bogăţie se datora puţurilor de petrol, podgoriilor, pădurilor şi lanurilor

întinse de grâne.”484 Iar „românii inteligenţi de la oraşe, foarte avansaţi în manifestările

externe ale civilizaţiei europene, nu cunoşteau ignoranţa tristă, mizeria neagră şi năravurile

primitive ale maselor populare din ţara lor”. Colonelul Hesapciev, martor al răscoalei ţărăneşti

de la 1907, observă cum, într-o clipită, s-a năruit „strălucitorul aspect cultural orăşenesc”, iar

„aroganţii români, care au întrecut măsura, şi-au venit în fire” şi au vorbit în public despre

poporul român, „cel mai avansat în civilizaţia Răsăritului european”, „cu năravuri înnobilate”,

într-un limbaj extrem de sincer485.

Cu ce se ocupă românii sub domnia lui Carol I? „Ţăranii lucrează pământul şi

muncesc ca sclavii, ciocoii exploatează munca ţăranilor şi strâng rente îmbelşugate de pe

pământurile lor sau câştiguri din exportul alimentelor; aristocraţii îşi petrec timpul în
480
Comte Robert de Bourboulon, Българските дневници, София, 2007, с. 108
481
Петър Нейков, Завчера…, с. 108
482
Др. Г. Калинков, Op. cit., с. 6
483
Петър Нейков, Op. cit., с. 132
484
Надежда Мюър, Димитър Станчов. Патриот и космополит (1864 - 1940), София, 1991, с. 64
485
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 110- 121

92
străinătate, ca oaspeţi şi clienţi zeloşi, la Nisa, Monte Carlo, Abazzia, San Sebastian, Ostende

şi în cele mai scumpe localuri pariziene. Cetăţenii şi partizanii (politici – n.n.) conduc şi se

îmbogăţesc pe seama averilor statului şi a primăriilor, proletarul român intelectual se naşte

bursier al statului, lucrează şi trăieşte ca funcţionar şi moare pensionar” 486. Îmbogăţirea pe

seama statului era considerată aproape un privilegiu al ministrului român, iar „furturile şi

mituirile s-au răspândit favorabil pe toate scările ierarhice”. Ambele partide de guvernământ

(liberal şi conservator) au folosit pe scară largă puterea în propriul folos, însă în această

privinţă, constată diplomaţii bulgari, liberalii au manifestat o mai mare lăcomie 487. Căci

conservatorii, bogătaşi cu educaţie europeană, se îndeletniceau cu politica nu din dorinţa de

câştig, ci dezinteresaţi, „fără beneficii materiale personale, fără gheşefturi şi fără a jefui şi

delapida fondurile de stat şi publice” 488. Suveran talentat, „cu un sănătos simţ de stat, străin

de înclinaţii autocratice”, regele Carol I a realizat că, pentru o guvernare normală şi

binefăcătoare statului, „fărâmiţarea partidelor politice este un mare rău”489. Şi nu a permis să

existe mai mult de două partide apte de guvernare. Acestora li s-a alăturat, în diferite

momente, „mici grupări partinice, convinse fiind de fără de rostul unei existenţe separate,

condamnate fiind să nu ajungă niciodată la putere”490. Conservatori erau toţi moşierii şi

clientela lor orăşenească; liberali erau bancherii, marii negustori şi tot felul de intermediari.

Avocaţii erau împărţiţi corespunzător în ambele partide, care aveau proprii intelectuali,

profesori, scriitori şi jurnalişti care propovăduiau poziţiile lor „ideologice”. Toate aceste

categorii – arendaşi şi lefegii – adunaţi laolaltă alcătuiau, în pofida certurilor lor pe

considerente economice, nucleul alesei societăţi bucureştene, care dădea tonul în viaţa

mondenă a oraşului491.

486
Г. Калинков, Op. cit., с. 7
487
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 13
488
Г. Калинков, Op. cit., с. 52
489
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 12
490
Г. Калинков, Op. cit., с. 44
491
Петър Нейков, Спомени, с. 142

93
 Nu a trecut mult timp şi am putut să-mi dau seama de un lucru interesant, notează

Petăr Neikov. Şi anume, faptul că, în ambele partide, „elementul curat românesc era aproape

în minoritate”. În rândurile partidului conservator era socotită aristocraţia românească, în

special de origine greco-fanariotă. „Numele în sine, deşi puţin românizate, îi trădau. Între ei

erau mulţi foşti domnitori ai Munteniei sau Moldovei, care purtau încă titlurile lor princiare, şi

aproape toţi boierii de la curţile de altădată ale domnitorilor din Fanar. În partidul liberal,

elementul românesc era mai prezent, însă parcă nu chiar predominant. Acolo primele roluri le

jucau, de asemenea, persoane de origine străină, românizate de una-două generaţii. Cartea de

telefon era pentru mine o adevărată revelaţie. Cel mult zece la sută din numele din ea arătau o

probabilă origine românească, şi nici aceea sigură în totalitate. Să nu vorbim de vocabularul

uzual al românilor, plin cu slavisme, grecisme sau turcisme. În pofida acestora, exista un

popor român, amestecat din punct de vedere al compoziţiei, care se dezvolta încet dar sigur

spre o mai mare conştiinţă de neam, spre sentimentul unei conştiinţe naţionale tot mai

prezente”492. Colonelul Hesapciev este de altă părere. „Poporul român nu prezenta atunci acea

unitate vitală, capabilă să însufleţească dorinţele arzătoare naţionale”. Şi argumentează:

„Nedeţinând o bucată proprie de pământ, ţăranul român se simţea ca fără de patrie. Fără nici

un fel de ataşament faţă de pământul străin în care trăia în cele mai mizere condiţii, sufletul

său nu era iluminat de acea scânteie patriotică divină, prin care se cultivă înaltele virtuţi

militare: devotamentul nemărginit faţă de datoria militară şi neprecupeţitul spirit de sacrificiu

pentru patria iubită. Iar împotriva duşmanului lăuntric şi a celui extern, soldatul român se

bătea doar sub presiunea strictei discipline, fără nici un fel de însufleţire patriotică, deoarece

trebuia să apere patria moşierilor, a tiranilor săi neîndurători, străină lui”.493

România este, pentru Gheorghi Kalinkov, ţara celor mai stridente contradicţii politice.

Un stat în care Constituţia este „o funcţie”, regimul electoral - „înşelătorie şi corupţie”, iar

492
Idem, Завчера...,с. 133 - 134
493
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 121

94
parlamentarismul, „un fals şi o minciună perfidă”. „Ea are constituţia cea mai iubitoare de

libertate, prin care se proclamă suveranitatea poporului, din care izvorăsc toate puterile, iar în

practică masa populară de cinci milioane exclusă şi dată la o parte de oligarhia funciară şi

privilegiată financiar, astfel că poporul nu-şi poate exercita drepturile sale suverane şi să ia

parte la guvernare. Dreptul electoral este proclamat drept sfânt şi liber iar în realitate, din

cauza candidaturilor oficiale, se exercită de putere cu o forţă brutală, prin influenţă morală şi

presiune, prin mită, prin constrângere şi ameninţare; în general, printr-o largă corupţie

electorală, în toate direcţiile”494. Diplomatul bulgar vizează rolul-cheie pe care îl joacă Carol I

în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuţia sa constituţională de a-l numi pe viitorul

prim-ministru. Iar în această alternanţă la putere suveranul român vede un mijloc de a rezolva

problemele economice şi politice serioase şi de a-şi păstra propria putere, menţinând

echilibrul de forţe între cele două partide şi determinându-le să se afle în competiţie pentru

favorurile sale. În epocă, această practică este acceptată ca normală şi necesară. Mai puţin de

Kalinkov. „Iată de ce, deşi cu cea mai liberă Constituţie, cu un regim parlamentar şi cu un

parlamentarism modern, România, potrivit aprecierilor politicienilor şi oamenilor săi de stat

respectabili, nu e doar ţara regimului personal, ci o monarhie cu un monarh de fapt absolut şi

neîngrădit, ai cărui miniştri sunt slugi ascultătoare la Palat, care, la rândul lor, dau ordine

servitorilor lor, şi mai ascultători şi servili, aşa cum sunt membrii parlamentului şi întreaga

adunătură de funcţionari şi a celor care se hrănesc pe spatele nefericitelor mase populare, fără

drepturi şi înrobite economic şi politic” 495. Mai există şi un alt efect. Regele este considerat

răspunzător pentru toate relele, pentru catastrofele politice şi economice. După scurta perioadă

petrecută în România, Anna Stanciova rămâne cu impresia că regele Carol I este respectat şi

admirat, „fără a se bucura însă de o binemeritată popularitate, fapt care poate fi pus pe seama

manierelor sale forţate şi a principiilor severe, pe care supuşii săi, prin înclinaţiile lor mai

494
Г. Калинков, Op. cit., с. 42
495
Ibidem, с. 43

95
uşoare, cu greu le-ar fi putut accepta”496. Un deceniu mai târziu, diplomatul Hristofor

Hesapciev consideră că activitatea de stat şi de rege a lui Carol I, „ireproşabilă, a fost

răsplătită prin respect, devotament şi dragostea supuşilor faţă de personalitatea sa luminoasă.”

Inteligent, bine instruit şi înţelept cumpătat, „un caracter cristalizat, fără capricii şi accese de

nervozitate”, Carol I a creat un stat modern, puternic, liber şi respectat de toţi. „Iar prin felul

de a-şi duce existenţa - modest, cumpătat, fără strălucire deosebită, fără nici un fel de excese

şi exagerări -, regele a dat un exemplu instructiv moşierilor risipitori”497.

Poporul bulgar, în marea lui majoritate, „era dăruit cu însuşiri bune, conducătorii erau

răi, iar păstorul naţiunii amoral”, este de părere Alexandru Iacovaky, precizând că „despre

sinceritate, loialitate, despre statornicie în convingeri nu se putea vorbi în Bulgaria“ 498. În

plus, „în asprimea luptelor politice, revolverul, cuţitul şi bomba sunt argumente folosite

curent”, astfel încât Sofia devine bogată în plăci comemorative499. Nu se poate concepe un mai

mare contrast ca acela dintre Ferdinand al Bulgariei şi poporul său, între un suveran atât de

complex, cu gusturi subtile, pasionat de flori, şi un popor de ţărani aspri, abia ieşiţi din sclavia

turcă, al cărui patriotism era acum exploziv, cu ieşiri sălbatice, scrie Dimitrie I. Ghika500.

Venalitatea oamenilor politici bulgari este exploatată de imoralitatea lui Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha. Care recurge la o paletă întreagă de metode, inclusiv crearea unui cabinet de

taină, menit să adune dovezi compromiţătoare, pentru a-şi impune vrerea asupra oamenilor

politici bulgari. Cutare şef de guvern s-a îmbogăţit de la o comandă de vagoane, cutare

general şi-a făcut casă din bacşişurile de la comenzile de material de război; mai fiecare

politician îşi avea punctul vulnerabil, pe care principele îl exploata cu dibăcie 501. Viitorul

general Dabija remarcă, într-un raport redactat la 1912, că Ferdinand al Bulgariei a contribuit
496
Анна Станчова, Op. cit., с. 81
497
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 22
498
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 a ,f. 41
499
Dimitrie Ghyka, Op. cit., p. 127
500
Ibidem, p. 125
501
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit., f. 42

96
la fărâmiţarea partidelor politice, „jonglând mai uşor cu zece partide fără program, decât cu

două, profitând astfel cât mai mult în scopul realizării ambiţiilor sale personale“. Fărâmiţare

de care sunt vinovaţi şi politicienii bulgari care „voiau să ajungă mai repede la putere şi numai

ca să tragă profituri personale“, astfel încât „fiecare şef îşi formase un stat major de oameni

adunaţi în jurul aceluiaşi interes material, nefiind vorba de vreun principiu politic, de vreun

program sau doctrină“502.

502
General G.A. Dabija, Op. cit., p. 133

97
 CAP. IV
RELAŢIILE ROMÂNO-BULGARE LA 1900. CADRUL GENERAL

La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, provinciile europene ale Imperiului

Otoman canalizează atenţia, resursele şi energiile statelor naţionale recent apărute în spaţiul

sud-est european. Asistăm, aşadar, în această perioadă, la o înrăutăţire a relaţiilor dintre statele

balcanice. Totul, din dorinţa de satisfacere a intereselor naţionale, proprii fiecărui stat.

Competiţie ce duce, inevitabil, la tensiuni diplomatice. Principala cauză o reprezintă

rezolvarea chestiunii macedonene. Macedonia, regiune cu un amestec pestriţ de popoare,

revendicată deopotrivă de Bulgaria, Grecia şi Serbia. Aici trăiesc însă şi aromâni. Iată de ce

rezolvarea acestei chestiuni implică trasarea de noi graniţe şi un nou sistem de forţe în

regiune. Ideea modificării statu-quo-ului în Balcani este respinsă de cercurile de la Bucureşti,

unde primează dorinţa menţinerii echilibrului balcanic, important pentru o Românie

înconjurată de trei state slave. „Slavi la nord, slavi la sud, slavi la răsărit, slavi la apus;

oriunde ne-am întinde ochirea, un ocean imens de slavi, ale căror valuri bat la ţărmurile

noastre şi ameninţă a ne surpa malul“, declară P.P.Carp în Parlamentul României. „Şi atunci

trebuie să ne opunem, că numai acea politică poate să fie bună, care slăbeşte puterea de

expansiune a elementului slav care ne înconjură“503. Iar în această ecuaţie, un rol major îl

joacă şi interesele politice şi economice ale marilor puteri în regiune. Toţi aceşti factori

imprimă o serie de modificări vizibile la nivelul relaţiilor româno-bulgare, care depăşesc

acum etapa „romantică“, respectiv de împărtăşire a unor idealuri comune.

Ne referim la faptul că înainte de 1878, în absenţa unui stat naţional bulgar, România

este centru al emigraţiei revoluţionare: aici trăieşte o mare colonie bulgară de negustori şi

meseriaşi, în şcolile româneşti primesc educaţie mulţi tineri bulgari. Concentrarea în spaţiul

românesc a sute de activişti politici şi revoluţionari, a sute de ziarişti bulgari, are ca rezultat
503
Discurs ţinut în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 4/16 decembrie 1909, Apud Discursuri şi dezbateri
parlamentare (1864-2004), Coordonator Gh. Buzatu, Bucureşti, 2006, p. 105

98
înfiinţarea a 18 comitete revoluţionare, politice bulgare, cu zeci de filiale în România şi

Bulgaria, înfiinţarea a peste 57 de ziare şi reviste bulgare în România, publicarea a zeci de

programe politice, de broşuri politice, de articole politice, programe de presă cu valoare de

program politic504. După eliberarea Bulgariei şi întemeierea statului naţional bulgar, aceşti

intelectuali, oameni de cultură şi activişti politici se retrag în patrie. Îi regăsim, după 1878,

angajaţi în sistemul instituţional politic, social şi cultural al noului stat bulgar. De la prim-

miniştri, miniştri, deputaţi, diplomaţi, şefi de partide şi până la medici-şefi de judeţe, la

procurori, judecători, profesori universitari, scriitori, pictori, tipografi, traducători etc. În cele

20 de cabinete bulgare care s-au succedat la putere între anii 1879 – 1900, foştii emigranţi din

România deţin 40 de portofolii, dintre care patru de prim-ministru, 11 la externe, cinci la

învăţământ, şase la finanţe, trei la comerţ, unul la război, patru la justiţie, patru la interne şi

doi miniştri fără portofoliu. Îi găsim în egală măsură în guvernările conservatoare, liberale sau

în coaliţii505.

După Congresul de la Berlin, în relaţiile româno-bulgare intervine o nouă realitate.

Ministrul bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, constată chiar că, după 1878, “simpatiile

românilor faţă de bulgari aproape au dispărut”506. „Odată dezrobiţi şi alcătuiţi în stat

independent – scrie fostul ataşat militar la Sofia, G.A. Dabija – bulgarii au pus bazele unei

politici iridente, de şovinism, ameninţând liniştea tuturor vecinilor lor şi chiar a

binefăcătorilor lor”507. Corespondenţa diplomatică din epocă surprinde schimbările survenite.

Avem mărturii provenite din sânul comunităţii bulgare din Regatul României, care redau

imaginea acestor schimbări. Se vorbeşte despre senzaţia dispariţiei elementului bulgar din

marile oraşe româneşti în care, în urmă cu două-trei decenii, limba bulgară era „în drepturile
504
Pentru mai multe detalii vezi Елена Стателова, Българската емигрантска интелигенция в Румъния през
XIX век, София, 1982 şi Веселин Трайков, Идеологически течения и програмата в
националноосвободителните движения на Балканите до 1878 г., София, 1978
505
Elena Siupiur, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul european. Secolul XIX, Bucureşti, 2004,
p. 252
506
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti, 2003,
p. 14
507
General G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar, Bucureşti, 1936, p. 360

99
sale civile”508. Dincolo de cauzele amintite, această situaţie este şi rezultatul unei agresivităţi

tipice unor state tinere, aflate în plin proces de satisfacere a aspiraţiilor naţionale, care

provoacă intransigenţă şi politizează chestiuni care vizează strict păstrarea identităţii culturale

şi naţionale a minorităţilor. Iar această inflexibilitate devine tot mai prezentă la graniţa dintre

secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Suntem martori în această perioadă şi la o schimbare de generaţie politică la Sofia, cu

repercusiuni la nivelul relaţiilor cu România. Locul bătrânilor oameni politici născuţi sau trăiţi

în fostele principate este luat de o nouă generaţie de oameni politici, mult mai pragmatică.

Întâmplător sau nu, această schimbare de generaţie politică este însoţită de o serie de crize în

plan bilateral, generate în special de problemele Bulgariei în zonă.

Este suficient să aruncăm o scurtă privire asupra scenei politice din cele două ţări în

preajma anului 1900 pentru a remarca unele particularităţi care imprimă dinamică relaţiilor

bilaterale. Instabilitatea politică, de exemplu. În timp ce Carol I se declară adeptul rotativei

guvernamentale, între liberali şi conservatori, Ferdinand al Bulgariei îşi consolidează poziţiile

în contextul unei scene politice agitate şi divizate. Spre exemplificare, să luăm cazul

formaţiunilor liberale de pe scena politică bulgară. Partidul Liberal se scindează în trei

formaţiuni (Liberal, Tânăr Liberal şi Popular Liberal) între care nu există mari diferenţe

ideologice. Ulterior, apare şi un Partid Liberal Progresist509. Fărâmiţarea partidelor politice din

Bulgaria este însoţită de o accentuată instabilitate guvernamentală. Astfel, în perioada 1899 –

1913, la putere se perindă 17 cabinete (liberali, popular-liberali, progresiv-liberali, democraţi),

şase dintre ele numai între anii 1899 - 1902510. Tot în intervalul 1899 – 1913 îşi desfăşoară

activitatea opt Adunări Naţionale 511. Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, la Bucureşti,

508
Vezi Българите в Румъния. XVII – XX в. Документи и материали, Съставители: Максим Младенов,
Николай Жечев, Благовест Нягулов, София, 1994, с. 212 - 214
509
Vezi Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 124
510
Vezi Ангел Цураков, Енциклопедия. Правителствата на България. Хронология на политическия
живот. 1879 – 2001, София, 2001, с. 76 - 125
511
Снежана Начева, Парламентите în България 20 век. Алманах, София, 1999, с. 90 - 93

100
guvernarea ţării este asumată de 10 cabinete (şase conservatoare, patru liberale) 512. Interval în

care sunt organizate şase scrutinuri parlamentare513.

Ar fi de remarcat şi personalitatea monarhului. Regina Maria scrie în memoriile sale

că este greu a se găsi un contrast mai mare decât cel între Carol I şi Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha. Între cei doi „nu prea era mare dragoste (…) însă curtenia lor unul faţă de

celălalt era fără cusur şi vrednică de admirat“, iar „pentru spectatori, a-i vedea împreună era

ca o scenă dintr-o comedie“. Există, în primul rând, un contrast fizic. Carol I este „un ascet,

puţintel la trup, fără pretenţie de eleganţă (…) un adevărat oştean şi întrucâtva spartan“, în

timp ce Ferdinand al Bulgariei „dimpotrivă, era înalt, de statură cam greoaie (…) duşman al

oricărei osteneli fizice, iubitor de viaţă uşoară şi răsfăţată, cât se poate de îngrijit în portul şi

eleganţa lui“514. Sunt de generaţii diferite. Şi nu numai. În timp ce lui Carol I îi lipseşte simţul

umorului şi nu se pricepe la meşteşugul de a flecări, Ferdinand este vestit pentru uneltirile sale

politice. Pe cât este Carol de serios şi de pedant, pe atât este Ferdinand de imprevizibil.

Singura sa preocupare este „eticheta, chestiunile personale şi deplasările în străinătate, care

din pricina naturii sale, sunt întotdeauna urmate de diferite incidente“ 515. Generalul Dabija

scrie în memoriile sale că „de la Cezar Borgia nu a existat un alt şef de stat mai mincinos, mai

şiret şi mai ipocrit ca Regele Ferdinand“. Având o predispoziţie patologică la minciuni,

„minte fiindcă vrea să înşele şi înşeală fiindcă vrea să mintă“ 516. Ferdinand joacă „când rolul

de om politic viclean şi ceremonios, când pe cel de neînduplecat monarh ale cărui

susceptibilităţi trebuiau respectate, când pe cel de om de lume, blajin, curtenitor, sarcastic, tot

numai zâmbete şi bunăvoinţă, când de tiran încruntat, aproape tragic, domnind peste o ţară

512
Vezi Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică. 1866 – 1938, Bucureşti,
2000, pp. 314 - 319
513
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, 2000,
pp. 62 - 63
514
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 1991, pp. 261 - 263
515
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 15/28 februarie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(15)/DCCCXCII
516
General G.A. Dabija, Op. cit., pp. 121-125

101
misterioasă întotdeauna în fierbere“517. Dimitrie I. Ghika, ministrul la Sofia în perioada

războaielor balcanice, îl vede pe acesta drept „înmănuncherea cea mai desperecheată a unor

rafinamente spirituale şi a unor gusturi dublate de fantezii adesea morbide ce duceau pieziş la

rezultate neaşteptate“518. Fire eminamente politică şi lipsită de orice scrupul, Ferdinand al

Bulgariei era temut, dar nu iubit de poporul său. Nu-şi iubeşte supuşii, pe care îi numeşte

„bivoli“, şi se teme de aceştia din cauza violenţei lor extreme. Nici oamenii politici bulgari

nu-i inspira mai multă încredere. Ghika relatează, în acest sens, o conversaţie cu suveranul

bulgar, care îi spune într-o seară: „Uitaţi-vă la omul acela care stă sprijinit de coloana din

fund; este figura tipică a asasinului înnăscut“. Prudent, Ghika invocă o presupusă miopie,

pentru a primi următorul răspuns: „Păcat. E ministrul de finanţe“519.

Ministrul bulgar la Bucureşti în preajma Primului Război Mondial, Simeon Radev,

face o interesantă paralelă între cei doi monarhi. „Din audienţele pe care mi le-a acordat, pe

durata misiunii mele diplomatice în România, şi din istoria domniei lui, am văzut că, prin

prisma calităţilor sale intelectuale, Carol I nu era un om extraordinar. Avea însă sentimentul

datoriei, simţul măsurii, silinţă în îndeplinirea îndatoririlor sale de suveran, o judecată

sănătoasă, o fermitate liniştită, într-un cuvânt toate calităţile care-i lipseau adversarului său,

Regele Ferdinand - mai strălucitor, însă capricios, necumpătat şi cu ceva păgubos în el”,

notează diplomatul bulgar520. Şi fostul şef al cabinetului secret al principelui bulgar, Dimităr

Stanciov, are ocazia să compare personalitatea acestuia cu cea a suveranului român. Carol I îi

spune lui Stanciov, a cărui prodigioasă carieră diplomatică începe la Bucureşti, în 1895, de ce

este nevoie pentru a ajunge un rege înţelept. „Regele trebuie să ierte şi să uite. În acest palat,

întâmpin mulţi oameni care s-au jurat să mă distrugă şi mi-au prevăzut abdicarea”521.

517
Maria, Regina României, Op. cit., vol. II, p. 262
518
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 122
519
Idem, p. 128
520
Симеон Радев, От триумф към трагедия, София, 2003, с. 209
521
Надежда Мюър, Димитър Станчов. Патриот и космополит (1864 - 1940), София, 1991, с. 63 - 64

102
 Dacă regele Carol este conştient de rolul său în modernizarea statului român şi de

statutul său printre capetele încoronate din această parte a Europei, Ferdinand al Bulgariei are

ambiţii imperiale. Visul său neîmpărtăşit: coroana împăraţilor bizantini 522. Acesta este

proiectul politic în slujba căruia îşi va pune întreaga energie. Ambiţia sa extraordinară este

remarcată imediat de diplomaţii acreditaţi la Sofia, care observă că principele Ferdinand „este

pătruns de importanţa personalităţii sale şi că, în urmărirea planurilor sale ambiţioase, Alteţa

Sa va arăta o tenacitate foarte mare.”523 În dorinţa de a fi egalul celor mari, Ferdinand va

dovedi o remarcabilă abilitate de a profita de neînţelegerile dintre Rusia şi Austro-Ungaria,

pentru a da viaţă proiectelor sale politice.

Nu îi este deloc uşor. Mai ales în primii ani ai domniei sale, când Marile Puteri nu se

grăbesc să-şi manifeste deschiderea faţă de principele bulgar. De aici şi atitudinea rezervată

pe care toţi agenţii diplomatici de la Sofia o păstrează, de la început, faţă de Ferdinand. Nici

România nu face excepţie. Agentul diplomatic român, Alexandru Beldiman, are o atitudine

rezervată la insistenţele primului ministru bulgar, Stefan Stambulov, care solicită României să

preia iniţiativa în a-l recunoaşte pe Ferdinand. „N-am putea lua noi iniţiativa amestecându-ne

în conflictul dintre marile puteri, deoarece am aduce prejudicii intereselor noastre. Îndată ce

două mari puteri vor recunoaşte această alegere, noi vom urma imediat“ 524. În toamna lui

1888, când soseşte la Sofia, noul agent diplomatic român, Trandafir G. Djuvara, remarcă

slaba reprezentare, la nivel diplomatic, a Marilor Puteri. Şi observă „totala absenţă a unui

diplomat sau consul rus“. Girantul Agenţiei Franţei comunica cu Ministerul bulgar al

Afacerilor Străine numai prin note verbale, evitând astfel schimbul de documente, comisarul

turc „nu ştia pe ce picior să danseze, în timp ce reprezentanţii Angliei, Austro-Ungariei, Italiei

522
Vezi Ханс Рогер Мадол, Фердинанд. Цар на българите. (Мечтата за Византия), София, 1931 (În
original, Hans Roger Madol, Ferdinand von Bulgarien – der Traum von Byzanz, Berlin, 1931)
523
Constantin Velichi, Sofia în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 274
524
Ibidem, p. 274

103
şi Greciei întreţineau relaţii cu principele Ferdinand, însă evitau să dea curs invitaţiilor sale

oficiale525. Noul principe bulgar nu reprezintă nimic, nici pentru partidele politice, nici pentru

masele populare, îi scrie vice-consulul român la Sofia, Nicolae Mişu, lui Djuvara, înaintea

sosirii acestuia la post. „Cu toate cadourile scumpe pe care le-a împărţit cu dărnicie, nu a atras

nici un fel de simpatie“526.

Treptat, principele ambiţios şi însetat de putere devine tot mai prezent pe scena

politică bulgară, adaptându-se la realităţile locale. În doar câţiva ani, principele îi va depăşi pe

oamenii politici bulgari nu numai prin clarviziune politică, dar şi prin cinism şi făţărnicie. În

special după recunoaşterea sa, în primăvara anului 1896, de către Marile Puteri. Gest urmat şi

de România. Se pune astfel capăt unei grave crize, întinsă pe parcursul unui deceniu, legate de

statutul internaţional al Principatului Bulgariei527.

Noua orientare a politicii externe a Sofiei, respectiv de apropiere de Rusia, naşte

nelinişte la Bucureşti. „Evenimentele din Bulgaria nu deschid în nici un caz un viitor

strălucitor lui Ferdinand de Coburg”, notează Carol I, nemulţumit de faptul că „relaţiile

noastre cu Bulgaria (…) lasă mult de dorit”. „Grija mea cea mai mare este Bulgaria”, le scrie

Carol I rudelor sale, în iarna lui 1895/1896, precizând că „am fi fără griji dacă Ferdinand de

Coburg ar duce o politică mai raţională”528. Diplomaţii bulgari acreditaţi în capitala Regatului

remarcă influenţa sentimentelor rusofobe ale românilor asupra relaţiilor bilaterale, în

condiţiile în care Bulgaria este privită la Bucureşti ca un avanpost al Rusiei în Peninsula

Balcanică. În consecinţă, evoluţia relaţiilor româno-bulgare este direct proporţională cu natura

raporturilor dintre Sofia şi Sankt Petersburg. Ministrul bulgar Gheorghi Kalinkov sintetizează

525
Trandafir G. Djuvara, Mes missions diplomatiques. Belgrade-Sofia-Constantinople-Galatz-Bruxelles-Le
Havre-Luxembourg-Athènes. 1887-1925, Paris, 1930, pp. 9-10
526
Ibidem, p. 7
527
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 –
1913 г., София, 1994, с. 218
528
Vezi corespondenţa lui Carol I cu Maria de Flandra şi Friz von Hohenzollern în Sorin Cristescu, Carol I.
Corespondenţa personală (1878 - 1912), Bucureşti, 2005, pp. 354 - 357

104
astfel situaţia existentă: „Cea mai puternică ură în România faţă de Bulgaria a apărut atunci

când la noi rusofilia era cea mai puternică, iar cea mai slabă, atunci cînd rusofobia era

puternică”529. Pe fundalul luptelor politice interne, ziarele din ambele ţări speculează aceste

temeri, iar în primăvara lui 1897 sunt publicate zvonuri despre iminenţa unui conflict armat

româno-bulgar. „Românii se tem de Rusia şi când guvernanţii bulgari devin instrumentele

proiectelor ruseşti ei au dreptate să fie neîncrezători şi să caute mijloace proprii pentru a se

apăra”530.

Acesta este contextul în care, după mai multe amânări, la sfârşitul lui iulie 1897,

Ferdinand al Bulgariei soseşte la Sinaia pentru prima sa întrevedere oficială cu regele Carol I.

Suveranul român este iritat de capriciile principelui bulgar şi de numeroasa sa suită.

Diplomatul Hristofor Hesapciev consemnează aceste capricii ale lui Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha, considerate „fleacuri ale măreţiei”. Astfel, înainte de a sosi la Sinaia, acesta

face o serie de demersuri insistente legate de vizitei sale: cum să fie întâmpinat la gară, cum

să i se ridice pavilionul deasupra apartamentului ce i-a fost destinat, ce ofiţeri români să fie

ataşaţi persoanei sale şi ce medalii să fie acordate membrilor suitei sale. Astfel încât, atunci

când l-a aşteptat pe principe la gară, pe o ploaie torenţială, primele cuvinte de întâmpinare

rostite de Carol I au fost: „M-am străduit să fac tot posibilul pentru a o mulţumi pe Alteţa

Voastră şi regret mult că nu a fost în puterea mea să opresc această ploaie neplăcută” 531.

Iritarea lui Carol se va transforma rapid într-o stare de nemulţumire şi decepţie. Motivul? De

la Sinaia, principele bulgar pleca la Constantinopol, fără să-i pomenească lui Carol I despre

această vizită. Prilej pentru suveranul român de a se convinge, încă o dată, de „făţărnicia şi

perfidia” lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha şi de faptul că sfaturile sale vor fi ignorate. Şi

de a considera că, în afara unor decoraţii, vizita principelui bulgar la Sinaia s-a soldat fără nici

529
Др. Г. Калинков, Ромъния и нейната политика спрямо България (през 1911 – 1912 и 1913 год), София,
1917, с. 72
530
„Svoboda” din 27 martie 1897 apud Constantin Velichi, Sofia în Reprezentanţele diplomatice ale României,
Volumul I (1859 - 1917), Bucureşti, 1967, p. 277
531
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 162

105
un fel de urmări. Carol I este atât de indignat de comportamentul oaspetelui său încât, în

noiembrie 1897, dorinţa insistentă a principelui bulgar de a înmâna la Bucureşti două

decoraţii suveranului român este respinsă amabil, însă categoric, iar vizita, amânată 532.

Aceasta are loc abia în vara lui 1898 şi este considerată de presa română şi cea europeană

drept „o simplă vizită de curtoazie”533.

Nu este prima impoliteţe a lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha faţă de persoana lui

Carol I. Astfel, în 1895, noul agent diplomatic bulgar la Bucureşti, Dimităr Stanciov, este

însărcinat să insiste, în numele principelui său, pentru schimbarea neîntârziată a agentului

diplomatic român la Sofia, Ion Papiniu. Motivul acestei indispoziţii princiare?

„Desconsiderarea manifestată de Papiniu faţă de persoana Suveranului”. Mai precis, decizia

lui Papiniu de a nu da curs invitaţiei de a participa la un dejun, la Palat, în cinstea mamei

principelui Ferdinand. În fapt, cauza absenţei lui Papiniu o reprezintă, potrivit lui D.A.

Sturdza, boala contagioasă (vărsat de vânt) de soţiei sale534. Carol I consideră demersul

agentului diplomatic bulgar extrem de neavenit, iritat de această lipsă de tact la nivelul

relaţiilor internaţionale. Nemulţumit de reacţia autorităţilor române, Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha îi cere succesorului lui Stanciov, Dimităr Minciovici, să reia demersurile

pentru rechemarea lui Papiniu. Reacţia primului ministru D.A. Sturdza este fermă: „Această

atitudine este una din numeroasele mărturii că sentimentele dumneavoastră faţă de România,

de o anumită perioadă, nu mai sunt atât de prieteneşti ca înainte”535.

Papiniu nu este singurul agent diplomatic român care are de înfruntat capriciile lui

Ferdinand al Bulgariei. Nicolae Mişu este întâmpinat cu ostilitate chiar din momentul în care

soseşte la noul post. Este primit de principele bulgar abia la două săptămâni după ce a înaintat
532
Петър Стоянович, Между Дунав и Нева. Княз Фердинанд I Български в очите на австро-унгарската
дипломация (1894 - 1898), София, 1999, с. 161 - 162
533
Beatrice Marinescu, Romania and South East Europe at the end of the 19th century în Revue des Etudes Sud-
Est Européennes, XXI, 4, Bucureşti, 1983, p. 333
534
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 162 - 163
535
Idem, p. 163

106
o cerere de audienţă. „Alteţa Sa Regală a ţinut a face o deosebire numai cu mine. Astfel, în loc

de o trăsură de gală escortată de un detaşament din garda princiară şi de Mareşalul Curţii în

mare uniformă, am fost condus la Palat într-o trăsătură simplă, fără nici o escortă şi însoţit de

cel mai tânăr şi mai mic ofiţer de ordonanţă, căpitanul Radev. Pe scara de onoare a Palatului

nu se aflau, ca de obicei, subofiţerii gardei princiare cu săbiile scoase. Casa civilă şi militară a

Alteţei Sale Regale nu se afla în capul scării de onoare, conform protocolului stabilit odată

pentru totdeauna pentru aceste solemnităţi, ci în anticamera care precede saloanele de primire.

Toţi erau în mică uniformă, în loc de mare ţinută. Alteţa Sa Regală Principele Ferdinand nu

purta cordonul Marii Cruci a Stelei României, ci numai placa.“ În felul acesta, Ferdinand

doreşte să-şi arate nemulţumirea faţă de incidentul în care este implicat girantul Agenţiei

diplomatice bulgare din Bucureşti, Ivan Atanasov, silit să părăsească balul dat de guvern cu

ocazia Anului Nou536. În plus, „Alteţa Sa Regală, pe lângă care Dl. Stanciov este persoana

gratissimă, nu poate uita faptul că favoritul său a plecat din Bucureşti fără a obţine Marea

Cruce a Ordinului Coroana României, precum ceruse, şi nu ştiu pentru ce crede că aş fi

contribuit la acest refuz“, scrie Mişu în raportul adresat ministrului său, conservatorul Ion

Lahovary. „Acest lucru mi-a revenit din mai multe părţi şi explică hotărârea Principelui de a

nu-mi face primirea stabilită pentru toţi agenţii străini. Aceasta explică în parte şi ostilitatea

personală ce Alteţa Sa Regală a exprimat la adresa mea, atât unor persoane oficiale bulgare,

cât şi române“537. Acesta este doar începutul. „Reaua voinţă latentă“ împotriva României pe

care Mişu o observă la sosirea sa în Bulgaria se transformă rapid „într-o ostilitate manifestă

nu numai pentru afacerile ce aveam a trata, dar şi pentru mine personal“ 538. Principele

Ferdinand este extrem de virulent şi refuză să răspundă la salutul celui pe care îl consideră un

536
Жеко Попов, Българският национален въпрос в българо-румънските отношения. 1878 – 1902 г.,
София, 1994, с. 422 - 423
537
Nicolae Mişu către Ion N. Lahovary, 11/23 februarie 1900, AMAE, Dosar 77, Litera M38, 1886, vol. I, f. 10 -
19
538
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 15/28 februarie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(15)/DCCCXCII

107
„intrigant periculos“539. Antipatia acestuia este de durată. Vor trece doi ani până când

Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha îi va adresa agentului diplomatic român primele cuvinte

amabile540. Perioadă în care relaţiile româno-bulgare trec printr-o etapă extrem de critică.

Ar fi, în primul rând, chestiunea insulelor de pe cursul Dunării, care aduce în discuţie

necesitatea semnării unui acord de delimitare a graniţei fluviale dintre cele două state.

Comisia Europeană de delimitare decide, la Constantinopol, în septembrie 1879, că „fruntaria

de Nord a Bulgariei urmează thalwegul Dunărei, care va fi recunoscut şi determinat în urma

unei prime înţelegeri a ambelor State interesate şi apoi succesiv prin verificări periodice.”

Decizie care provoacă nemulţumirea guvernului român, care doreşte ca „fruntaria să urmeze

ţărmul drept al Dunării”, exprimându-şi temerea ca noua delimitare să nu lipsească România

de unele din insulele pe care le stăpânea în virtutea delimitării din 1830541. Altfel spus, graniţa

dunăreană urma a fi stabilită nu pe linia care împarte lăţimea fluviului în două jumătăţi egale,

ci pe linia nevăzută care uneşte cele mai adânci puncte ale Dunării. Iar cursul acestui fluviu

suferă periodic modificări. Această situaţie nedefinită a graniţei dunărene dintre Regatul

român şi Principatul bulgar are „o influenţă păguboasă” asupra relaţiilor bilaterale.

Diplomatul Hristofor Hesapciev constată că, timp de trei decenii, „această delimitare a

graniţei a fost sursa unor incidente cronice, deseori sângeroase, provocate şi de o parte, şi de

cealaltă, consecinţă a disputelor apărute în privinţa dreptului de a pescui şi de a folosi pădurile

şi pajiştile de pe marile insule”542. Este cazul insulelor Hoppa, Pastramagiu, Bekiru,

Cărămidarul şi Caluda. La fiecare nou incident, guvernele celor două ţări se limitează la un

schimb de note diplomatice, prin care se acuză reciproc şi îşi apără drepturile.

539
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 a, f. 44
540
Nicolae Mişu către D.A.Sturdza, 2/15 ianuarie 1902, AMAE, Problema 21, Dosar 103, Rapoarte Sofia.1902,
f. 6
541
Vezi Desbaterile Senatului. Sesiunea ordinară 1907 – 1908, Sedinţa din 15 februarie 1908, p. 435
542
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 139

108
 Situaţia se schimbă în cazul insulei Bujorescu, care provoacă o aprinsă dispută în

planul relaţiilor bilaterale. Ostrovul Bujorescu se formează în dreptul oraşului Zimnicea, pe la

1838, în apropierea insulei Eşek Adasî, situată în apropiere de malul bulgăresc. Cu timpul,

cele două insule se unesc, fiind exploatate atât de români, cât şi de bulgari. În 1894, din cauza

modificării cursului Dunării, ostrovul Bujorescu începe a se uni cu ţărmul românesc. În martie

1898, guvernul bulgar recunoaşte că acest ostrov aparţine României, dar emite pretenţii pentru

Eşek Adasî, iar pe cele două insuliţe se instalează câte un post de grăniceri 543. Situaţie

considerată inacceptabilă pentru guvernul român, întrucât „ne-am aflat într-o posiţiune de fapt

acută, având pe teritoriul nostru un post bulgar.” Ar fi trebuit să respingem acest post, declară

ministrul român de război, generalul Iacob Lahovari, în plenul Senatului, şi „să luăm cu forţa

ceea ce diplomaţia nu reuşise încă să obţină”544. În august 1899, din cauza apelor mari, postul

bulgar de grăniceri a fost retras, iar grănicerii români nu îi mai lăsă să-l ocupe. Se ajunge chiar

în situaţia în care, în februarie 1900, se deschide focul de pe malul românesc împotriva

grănicerilor bulgari. Guvernul bulgar a dorit să riposteze însă renunţă la un gest similar, în

dorinţa de a nu provoca un incident armat545. Tratativele diplomatice stagnează, în timp ce

presa de pe ambele maluri ale Dunării se lansează într-o campanie de presă violentă. Guvernul

de la Sofia lansează ideea de a se recurge la arbitrajul Tribunalului de la Haga, pentru

soluţionarea chestiunii Bujorescu. Nota în acest sens înaintată de Agenţia diplomatică bulgară,

în martie 1900, rămâne fără nici răspuns din partea guvernului român, timp de aproape doi

ani546. „Refuzul nostru a făcut (…) furios pe Principe şi de la această dată guvernul bulgar şi

ASR au profitat de orice ocaziune pentru a ne arăta disposiţiunile lor agresive”, îi scrie

Nicolae Mişu, ministrului său de externe, D.A. Sturdza. Ministrul bulgar al Comerţului şi

Agriculturii, Grigor Naciovici, „cel mai dispus pentru concilierea intereselor noastre
543
Constantin Velichi, Lit. cit., pp. 277 - 278
544
Vezi Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară (prelungită) 1899 – 1900, Şedinţa din 24 februarie 1900, p.
765
545
Жеко Попов, Op. cit., с. 422
546
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 1/14 decembrie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(22)/DCCCXCII

109
reciproce”, îi declară lui Mişu că „toate dificultăţile ce întâmpinăm provin de la Principe, care

superficial şi pretenţios cum este, se arată afectat în modul bolnăvicios ce-i este particular,

pentru că Majestatea Sa Regele nu i-a întors încă vizitele sale” 547. În cele din urmă, după ce s-

a constatat că propunerea Bulgariei de a supune chestiunea insulei Eşek Adasî-Bujorescu

arbitrajului Tribunalului de la Haga „lasă să subsiste toate celelalte neînţelegeri de fruntarie,

s-a produs convincţiunea că o delimitare sistematică a întregii fruntarii dintre România şi

Bulgaria este necesară, şi că pentru a o face putincioasă trebue ca amândouă Guvernele să se

înţeleagă asupra unei cercetări amănunţite a situaţiunii thalwegului şi a insulelor” 548. Va mai fi

nevoie de încă câţiva ani de negocieri diplomatice pentru a se ajunge la semnarea unei

convenţii care să delimiteze graniţa pe Dunăre dintre cele două ţări.

Litigiul legat de insula Bujorescu este în plină desfăşurare în momentul în care agenda

relaţiilor româno-bulgare este acaparată de chestiunea macedoneană. Mai precis, de o serie

de incidente generate de punctele de vedere diferite în privinţa evoluţiei relaţiilor

internaţionale în spaţiul sud-est european. Peninsula Balcanică este mai mult decât un teren

pe care ciocnesc interesele marilor puteri. Sistemul regional de relaţii internaţionale se

formează treptat, în decursul secolului al XIX-lea, prin eliberarea celor aflaţi sub stăpânirea

otomană şi formarea de state naţionale. Potenţialii moştenitori ai Imperiului Otoman sunt

prea slabi pentru a-şi valorifica eventualele lor drepturi, de aceea fiecare tânăr stat naţional

din Europa de Sud-Est este, aşa cum notează diplomatul Alexandru Iacovaky, „satelitul

uneia din Puterile care pretindeau să rezolve în favoarea lor această moştenire”549. Pe acest

fundal, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, suntem martorii unor experimente în planul

relaţiilor internaţionale, iniţiate de statele din spaţiul sud-est european în dorinţa de a găsi

547
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 15/28 februarie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(15)/DCCCXCII
548
Desbaterile Senatului. Sesiunea ordinară 1907 – 1908, Sedinţa din 15 februarie 1908, p. 436
549
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit, f. 41

110
 căile necesare atingerii scopurilor dorite în domeniul politicii externe. În pofida energiei

depuse, tendinţa de a colabora în plan regional apare sporadic. În spatele iniţiativelor

pentru acţiuni comune se află încercarea de a atrage celelalte state spre o colaborare bazată

de cele mai multe ori doar pe propriile interese ale unui singur stat. Deseori, aceste

demersuri nu reprezintă altceva decât încercări de a afla intenţiile vecinilor sau acţiuni

provocatoare în scopul de a submina poziţiile partenerului în faţa marilor puteri sau a altor

state balcanice550.

În preajma lui 1900, relaţiile româno-bulgare nu depăşesc acest cadru. Într-o scurtă

perioadă de timp, în planul relaţiilor bilaterale reapar vechi probleme şi se ivesc altele noi.

Este evident că guvernele bulgare rusofile nu au încredere în România, pe care o percep ca

un instrument al Austro-Ungariei, după cum guvernele României, ca şi oamenii politici

bulgari rusofobi văd Bulgaria ca pe un instrument al politicii ruseşti în Balcani 551.

Tensiunea acumulată între Bucureşti şi Sofia este evidentă pentru diplomaţii străini, care

constată că vremea relaţiilor politice normale între cele două state a trecut. Primul ministru

bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, surprinde gradual în memoriile sale evoluţia

relaţiilor bilaterale la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Astfel,

„desconsiderarea arogantă” pe care românii o arată faţă de vecinii lor este înlocuită, treptat,

nu numai de un sentiment de respect, ci şi de îngrijorare, din cauza vecinătăţii cu un popor

„atât de puternic ca spirit”. Să nu ne închidem între pereţii unui şovinism strâmt, scrie

profesorul Ioan Bogdan la 1895, „care ne face să ne înşelăm asupra forţelor noastre reale,

ci să căutăm a fi la curent cu tot ce se petrece în jurul nostru, să studiem pe toţi vecinii

noştri (…)”.552 Ulterior, în imposibilitatea de a stopa avântul Bulgariei, guvernanţii de la

Bucureşti se declară apărători zeloşi ai situaţiei politice existente în Balcani şi împotriva

550
Стойчо Гранчаров, България на прага на двадесетото столетие. Политически аспекти, София, 1986,
с. 148
551
Constantin Velichi, Lit. cit., p. 280
552
Ioan Bogdan, Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare, Bucureşti,
1895, p. 48

111
 oricărei creşteri teritoriale a Bulgariei. Treptat, românii se împacă cu ideea unei Bulgarii

întărite teritorial. Care, în schimbul unei atitudini prietenoase a României, ar urma să-i

acorde acesteia, pe cale amiabilă, compensaţii teritoriale, în Dobrogea.553 Avem, aşadar, un

mecanism clar al relaţiilor diplomatice româno-bulgare, construit în strânsă

interdependenţă cu posibilele evoluţii ale chestiunii macedonene.

553
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 64 - 65

112
 CAP. V

ROMÂNIA, BULGARIA ŞI CHESTIUNEA MACEDONEANĂ LA 1900

Macedonia otomană. Ţinut muntos, „de păstori şi zarzavagii războinici”. O zonă fără

delimitări clare, fără o conştiinţă naţională categorică, dar cu un amestec rar întâlnit de

naţionalităţi. Zugrăvită plastic de George Topîrceanu, care a petrecut câteva luni de

prizonierat în aceste ţinuturi, în timpul Primului Război Mondial. „Pământ cu trecut istoric,

unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt

de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib

de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată (…). Provincie cu

oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui, de frica

bandiţilor, ca să nu poţi ajunge până la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare

(…).”554 Localizată în centrul Peninsulei Balcanice, Macedonia nu are graniţe politice clare,

fiind formată din trei vilaiete: Salonic, Monastir (Bitolia) şi Uskub (adică Skopje, numit

vilaietul Kosovo începând cu 1877). Un teritoriu în care se învecinează numeroase etnii şi

unde se înfruntă religiile, nu numai Islamul şi creştinismul, ci şi, în sânul ortodoxiei,

Exarhatul bulgar şi Patriarhia grecească. Un teritoriu pentru patru state, Serbia, Bulgaria,

Grecia şi Imperiul Otoman, fără a uita de România, care se interesează de minoritatea

aromână, sau de apariţia unui naţionalism propriu macedonean, care respinge pretenţiile

tuturor statelor vecine.555 Cu o suprafaţă de aproximativ 68.000 km2, prin excelenţă muntos,

brăzdat de o serie de râuri, Macedonia nu prezintă, din punct de vedere economic, o atracţie

deosebită la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. La originea disputelor extrem de

dure pentru acest teritoriu, înregistrate în perioada menţionată, se află însemnătatea sa

554
George Topîrceanu, Evocări de război: Turtucaia – Pirin-Planina, Bucureşti, 2006, pp. 117 - 118
555
Robert Mantran (Coordonator), Istoria Imperiului Otoman, Traducere de Cristina Bârsan, Bucureşti, 2001, p.
473

113
geostrategică. Din punct de vedere geografic, Macedonia se găseşte exact în mijlocul

Peninsulei Balcanice.556 Pe scurt, oricare dintre statele balcanice ar fi deţinut Macedonia ar fi

dobândit o poziţie strategică dominantă în peninsulă. 557 Tragedia Macedoniei provine din

faptul că problemele sale fundamentale au un caracter atât de grav încât pot duce realmente la

declanşarea unui război între naţiunile din Balcani. Nu trebuie să uităm că Macedonia, prin

poziţia ei geografică, „prin diferitele aspiraţiuni naţionale ce se ciocnesc într-însa, e un pericol

latent”, scrie, în martie 1901, publicistul şi omul politic român I.G. Duca.558 Aceste ţinuturi

definesc boala principală a Balcanilor: vise contradictorii despre gloria imperială pierdută.

Fiecare naţiune cere ca graniţele ei să se stabilească conform celor pe care le-a avut în

perioada de apogeu a vechiului său imperiu medieval.559

Dominaţia otomană multiseculară asupra acestei zone a Europei nu a permis o

dezvoltare normală a identităţilor culturale de grup sau etnice. Populaţia Macedoniei, estimată

la începutul secolului al XX-lea la peste două milioane de locuitori, este compusă din câteva

grupuri etnice suprapuse - greci, bulgari, sârbi, albanezi, turci, aromâni, evrei şi ţigani, fără a

mai socoti o majoritate ţărănească ce vorbea o varietate de dialecte sud-slave, unii dintre

aceştia considerându-se în primul rând macedoneni. Slavo-macedonenii vorbesc un idiom mai

apropiat de limba bulgară, în special din punct de vedere morfologic, şi cu anumite asemănări

cu limba sârbă.560 Sunt chiar unii cercetători care afirmă că, de fapt, idiomul slavo-

macedonean diferă de la o regiune la alta, în Nord el fiind apropiat de limba sârbă, în Est, de

limba bulgară, iar în Sud având multe cuvinte greceşti în vocabular. Pentru restul populaţiilor

creştine situaţia este puţin mai complexă, aceştia fiind de obicei bilingvi, vorbind greaca şi

aromâna.561
556
Jacques Ancel, Peuples et nations des Balkans, Paris, 1992, pp. 53–59
557
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, Traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Vol. II, Iaşi,
2000, p. 88
558
I.G. Duca, Lumea la început de veac, Ediţie îngrijită de Damian Hurezeanu şi Nicolae C. Nicolescu,
Bucureşti, 1994, p. 42
559
Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, Trad. Diana Grad, 2002, p. 72
560
Georges Zotiades, The Macedonian controvercy, Salonic, 1961, p .35
561
C. Evelipidi, Les Etats balcanique, Paris, 1930, p. 96

114
 La jumătatea secolului al XIX-lea, slavii reprezintă, potrivit unor surse, 3/5 din totalul

populaţiei Macedoniei.562 Spre sfârşitul aceluiaşi secol, elementul musulman ajunge să

reprezinte poate o jumătate din populaţie (turci, albanezi, slavi musulmani şi cei veniţi din

provinciile balcanice pierdute de otomani).563 Problema esenţială a trasării frontierelor

naţionale nu constă în separarea albanezilor, grecilor şi turcilor, care pot fi diferenţiaţi prin

limbă, ci tocmai în distincţia dintre slavi. După Congresul de la Berlin, când situaţia acestei

zone devine subiectul unei preocupări majore, sunt întocmite multe statistici, ale căror

rezultate reflectă, în general, interesul autorilor lor. În fond, aceste statistici sunt orientative,

recunoaşte aromânul Ştefan Mihăileanu, căci „oricine ar încerca să dea o cifră, acea cifră este

fantastică dacă autorul nu cunoaşte prin sine însuşi locurile şi nu a fost în poziţia de a aprecia

singur numărul, deoarece datele statistice, deşi există, nu sunt în stare să ne lămurească

deloc”. Şi sunt inexacte, deoarece „cea mai mare parte din locuitori se feresc să declare

numărul persoanelor ce se află sub puterea lor, dar mai ales numărul şi vârsta copiilor”. 564 De

aici rezultă caracterul diferit şi contradictoriu al statisticilor realizate la graniţa dintre secolele

al XIX-lea şi al XX-lea pentru stabilirea structurii etnice a populaţiei Macedoniei. Chestiunea

cu adevărat dificilă o reprezintă stabilirea compartimentelor naţionale ale populaţiei locale.

Recensământul otoman din 1906 are următoarele rezultate: 1.145.849 de musulmani, 623.197

de greci ortodocşi aflaţi sub jurisdicţia Patriarhiei şi 626.715 de bulgari ortodocşi, adică

membri ai Exarhatului.565 Aceste date sunt prea puţin exacte, deoarece statisticile oficiale sunt

realizate doar pe criteriul millet-urilor, termen care în limbajul administraţiei otomane

desemnează o comunitate etnică şi, totodată, una religioasă. Deoarece apartenenţa la o

anumită religie primează în faţa apartenenţei la o anumită grupă lingvistică şi etnică, diferite

popoare, precum turcii, arabii şi musulmanii care vorbesc limbi slave formează un millet, în
562
Emile Haumant, Les origines de la lutte pour Macédoine (1855 - 1872), Paris, 1932, p. 1
563
Vezi Stevan Pawlovitch, Istoria Balcanilor.1804 – 1945, Iaşi, 2002, p. 142 şi René Pinon, L’Europe et
L’Empire Ottoman, Paris, 1908, p. 144
564
St. Michăilenu, Studiu asupra dialectului românilor din Macedonia, Bucuresci, 1889, pp. 43 - 44
565
Stanford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, vol. II, Cambridge,
1977, pag. 208

115
timp ce grecii şi creştinii slavi aparţin unui alt millet. 566 Astfel, cifrele referitoare la

musulmani menţionate în recensământul din 1906 îi includ, bineînţeles, şi pe albanezi. Cele

referitoare la Patriarhie şi Exarhat sunt şi ele eronate. Lipsiţi de o organizaţie naţională

puternică, sârbii şi aromânii se pot declara ca aparţinând oricăreia dintre cele două religii;

bulgarii pot fi consideraţi drept greci ortodocşi dacă locuiesc într-o zonă situată în afara

jurisdicţiei Exarhatului. Acesta este nodul problemei, scrie fostul consul român la Salonic,

Dimitrie I. Ghika, „întrucât toţi supuşii turci de religie ortodoxă erau înscrişi sub denumirea

de greci”. Motiv pentru bulgari de a părăsi, în 1870, „Biserica mamă de la Constantinopol,

creând biserica schismatică sub conducerea unui exarh şi recunoscută de Biserica rusă, încât

cei aflaţi încă sub dominaţia otomană erau trecuţi ca bulgari în actele de stare civilă şi în alte

hârtii administrative turceşti: o poziţie avantajoasă care slăbea mult poziţia Patriarhiei greceşti

şi a propagandei organizate de guvernele de la Atena, sprijinite pe statistici menite să

dovedească preponderenţa elementului grec în întreaga Macedonie.”567 Lipsa unei statistici

exacte despre populaţia Macedoniei este explicabilă dacă ţinem cont de diferitele principii şi

metode de calcul aplicate. Astfel, rezultatele obţinute sunt, de cele mai multe ori, modificate

în folosul propriei naţionalităţi a cercetătorului. Toate ţările balcanice sunt fermecate de cifre.

Datele statistice pe care le citează necontenit nu seamănă nici măcar vag cu datele citate de

opozanţi, nici cu datele obiective primite după multe greutăţi de la cercetătorii europeni. 568 O

simplă trecere în revistă a unor astfel de statistici este edificatoare. Astfel, o statistică

bulgărească, des invocată, realizată de Vasil Kănciov, în 1900, apreciază populaţia

Macedoniei la 2.258.224 de locuitori, dintre care 1.181.336 de bulgari, 499.204 de turci,

228.702 de greci, 128.711 de albanezi, 80.767 de vlahi şi doar 700 de sârbi. O statistică

sârbească, realizată de Gopcevic, în 1889, estimează populaţia acestei regiuni la 2.870.620 de

566
Fikret Adanir, Die Makedonische Frage, Wiessbaden, 1979, (Ediţia în limba bulgară, Sofia, 2002), p. 53
567
Dimitrie Ghyka, Memorii, Trad. de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 58
568
Ivan Ilcev, Are dreptate sau nu, e patria mea! Propaganda în politica externă a ţărilor balcanice (1821 -
1923), Traducere de Nicolae Moderău şi Valentina Ristea, Bucureşti, 2002, p. 262

116
locuitori, dintre care 2.048.320 sunt sârbi, 231.400 - turci, 201.140 - greci, 165.620 - albanezi,

vlahii sunt estimaţi la 69.665 de persoane, în timp ce numărul bulgarilor este redus la doar

57.600. Rezultatele unei statistici greceşti realizată de Nicolaides, în 1904, care nu include şi

vilaietul Kosovo, oferă cu totul şi cu totul alte date. Din populaţia de 1.724.818 de locuitori ai

Macedoniei, grecii sunt cei mai numeroşi (652.795), urmaţi de turci (634.017), bulgari

(332.162) şi vlahi (25.101). Statistica grecească nu ia în calcul prezenţa albanezilor şi a

sârbilor în Macedonia.569 Dintr-o sursă independentă aflăm că numai în vilaietul Monastir

găsim, la 1902, 142.000 de vlahi, cu mult mai mulţi decât numărul total al vlahilor din

întreaga Macedonie, menţionaţi în statisticile de mai sus. Potrivit diplomatului italian O.

Gaetani D’Aragona Di Castelmola, alături de cei 142.000 de vlahi, populaţia vilaietului este

compusă din: 140.000 de turci, 293.000 de albanezi, 200.000 de bulgari, 76.000 de greci,

24.000 de sârbi şi 5.000 de evrei.570

Din aceste statistici, reiese că problema esenţială a trasării frontierelor naţionale ale

Macedoniei nu constă în separarea albanezilor, grecilor şi turcilor, care puteau fi diferenţiaţi

prin limbă, ci în distincţia dintre slavi. Macedonia era o zonă de tranziţie între Bulgaria

propriu-zisă şi regatul sârb. Cea mai mare parte a creştinilor Macedoniei sunt într-adevăr slavi

sudici, dar ei vorbesc mai multe dialecte şi au obiceiuri şi tradiţii împrumutate de la sau

comune cu fiecare dintre vecinii lor. Din cauza acestei situaţii confuze este posibilă invocarea

argumentului că slavii din Macedonia nu sunt nici sârbi, nici bulgari, formând o naţionalitate

aparte. Individualismul macedonean, care începe să susţină eforturile de emancipare, se

manifestă tot mai vizibil la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, ca un răspuns la

presiunile externe. Totuşi, termenul de „macedonean” este folosit în secolul al XIX-lea

aproape exclusiv cu referire la regiunea geografică; în general macedonenii nu sunt priviţi ca

569
Carnegie Endowment for International Peace, Report of the International Commision to Inquire into the
Causes and Conduct of the Balkan Wars, ediţia în limba bulgară, Sofia, 1995, pag. 27; Jovan Cvijic, Remarques
sur L’Etnographie de la Macédoine, Paris, 1907, pag. 56
570
Vezi Bollettino del Ministero degli Affari Esteri, N. Generale 224, Maggio 1902, Turchia. Il vilaiet di
Monastir, Roma, 1902, pp. 334 - 335

117
o naţionalitate diferită de bulgari, greci, sârbi sau albanezi. Documentele diplomatice ale

perioadei nu fac nici o menţiune clară în legătură cu o naţiune macedoneană distinctă.571

Un raport redactat, în 1903, de consulul român la Bitolia, Alexandru C. Pădeanu,

surprinde cel mai bine complexitatea situaţiei din Macedonia. Prin natura misiunilor pe care le

îndeplineşte în decursul carierei sale diplomatice (Constantinopol, Salonic, Sofia, Bitolia,

Ianina, Ruse), Pădeanu devine unul din cei mai buni cunoscători ai situaţiei din Peninsula

Balcanică.572 În iulie 1903, Pădeanu îi trimite ministrului român la Constantinopol, Alexandru

Em. Lahovary, o statistică a populaţiei din vilaietul Monastir, estimată la 830.730 de locuitori,

care reprezintă „rezultatul cercetărilor mele conştiincioase, făcute în cursul unui şir de ani”,

căutând să se apropie „cât se poate de adevăr” şi să prezinte „cifrele cele mai exact posibile”.

El ţine cont şi de „actuala diviziune administrativă, care de altfel nu corespunde defel cu

regiunile naturale ale ţării”. Astfel, „din cele 5 Sangiacuri în care se împarte vilaietul

Monastir, trei, şi anume: Sangiacurile Dibra, Elbasan şi Gheorgia fac parte din Albania;

Sangiacul Monastir în întregime este macedonean, iar Sangiacul Selfige se compune din

ţinuturi tesaliote, epirote şi macedonene”. „Majoritatea populaţiei vilaietului o formează

albanezii (306.770), deosebiţi în albanezi musulmani (260.450) şi albanezi creştini ortodocşi

(46.320). După albanezi vin slavii (243.350), deosebiţi şi dânşii în bulgari (214.350) şi sârbi

(29.000). Bulgarii sunt fără contestaţie cei mai numeroşi şi sunt răspândiţi în Sangiacurile

Monastir, Dibra şi Ghiorgea, dar mai ales în cel dintâi. Sârbii nu se deosebesc de bulgari prin

altceva decât prin faptul că s-au despărţit de aceştia, fiind atraşi de propaganda ce statul

Serbia a întreprins în aceste părţi în deceniul din urmă. Mai observ că bulgarii macedoneni,

etnografic, constituie un grup cu totul distinct, de cel format de populaţia slavă din Principatul

571
Barbara Jelavich, Op. cit., p. 89 şi Stevan Pawlowitch, Op. cit., p. 143
572
Vezi studiul lui Constantin Iordan, Un diplomat român despre şcolile şi bisericile creştine din Bitolia şi
împrejurimi la sfârşitul secolului al XIX-lea în Македонски преглед, Година XXIX, 2006, Кн. 2, София, 2006,
с. 135 - 148

118
vecin al Bulgariei: aceste două grupe (cel din Macedonia şi cel din Bulgaria) se deosebesc,

atât prin dialectele lor, cât şi prin moravurile şi aptitudinile lor proprii. Putem spune chiar că

bulgarii macedoneni au o afinitate mai mare cu sârbii din Serbia, fie prin limbă, fie prin

moravuri.

Bulgarii din vilaietul Monastir se mai deosebesc în:

a) bulgari adăpaţi mai mult sau mai puţin de sentimente naţionale şi care, din punctul de

vedere religios, recunosc supremaţia spirituală a Exarhului bulgar din Constantinopol;

şi

b) bulgari care se dau de greci, sau mai bine zis care recunosc şefia religioasă a

Patriarhatului grec din Funar.

Bulgarii exarhişti sunt cei mai numeroşi (80%). E aproape sigur că mulţi din cei

patriarhişti se vor contopi, cu timpul, cu fraţii lor exarhişti.

Grecii propriu zişi (88.120) locuiesc în sudul Vilaietului Monastir şi anume în

sangiacul Selfige, alături cu turcii şi cu românii epiroţi, zişi români de la Pind. Se mai află

greci şi în caza sau plasa Castoria, pendinte de Sangiacul Ghiorgia.

În restul Vilaietului, cei care se dau de greci nu sunt tocmai atari, ci sunt numai

grecizaţi, adică cu sentimente greceşti, aparţinând etnografic altor naţionalităţi (români,

albanezi şi bulgari). Pe aceşti grecizaţi, făcând abstracţie de sentimentele lor, nu i-am trecut ca

greci, ci i-am cuprins în numărul naţionalităţilor din care fac parte.

Comunităţile greco-ortodoxe din Vilaietul Monastir se compun deci din greci propriu

zişi, din albanezi creştini, din români şi din bulgari patriarhişti. Aceste comunităţi depind, din

punct de vedere bisericesc, de 11 mitropoliţi, având reşedinţele lor în centrele principale ale

Vilaietului. Aceşti 11 mitropoliţi, cu numerosul lor cler, împreună cu institutorii şi o mulţime

119
de alţi agenţi se silesc din răsputeri să prezinte ca fiind greacă toată populaţia care constituie

biserica ortodoxă răsăriteană din acest Vilaiet.

Aromânii sunt răspândiţi peste tot Vilaietul Monastir, care are o întindere de vreo

32.000 kilometri pătraţi. Ei sunt mai compacţi în sangeacurile Monastir şi Selfige. Numărul

acestor români până acum a fost prezentat cu mult mai mare decât cel trecut de mine în

statistică. După minuţioasele şi conştiincioasele cercetări am găsit că ei nu ajung decât la cifra

de 91.050 suflete, adică formează 10,9% din întreaga populaţie a Vilaietului Monastir.

Statisticile din izvor român au fost până acum foarte exagerate. Pentru ca să

cunoaştem adevărata cifră a acestei populaţii, am luat aparte fiecare localitate şi m-am

interesat ca să-i determin populaţia ei cât se poate mai exact, luând informaţii de la diferite

persoane, care erau în poziţie să cunoască adevărata situaţie a localităţilor în chestiune.

Desigur, aproape toţi românii macedoneni nu vor admite cifra găsită de mine, căci ei o cred cu

mult mai mare. Dar, cu toată dorinţa ce am avut de a-i găsi mai numeroşi, n-am putut să vă

ascund adevărul şi a trebuit să vă expun rezultatul cercetărilor mele, cât se poate de exact.

Mărturisesc aici că, până acum, am dat diferitelor persoane care mi-au cerut avizul asupra

numărului populaţiei româneşti din vilaietul Monastir cifre aproape îndoite, şi aceasta pentru

că n-am voit să prezint numărul exact al fraţilor noştri din acest Vilaiet, interesul nostru

cerând să-l arătăm cât se poate de mare.”573

În contextul general al mişcărilor naţionale din sud-estul european o însemnătate

deosebită o căpătă problema educării celor care aparţin aceleaşi etnii în propria-i limbă,

educare atât prin sistemul şcolar la diverse nivele cât şi, pe plan spiritual, prin Biserică, care

să propage preceptele creştine în limba vorbită şi înţeleasă de comunitatea credincioşilor. 574

573
Arhiva istorică a Bibliotecii Naţionalе a României, Fondul Alexandru Saint-Georges, Corespondenţă oficială
a consulului Alexandru. C. Pădeanu, Pachet XXIX, dosar 1, pp. 107 - 112
574
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolele XVIII – XX, Bucureşti, 1999, p.
68

120
Biserica şi Şcoala se transformă în instrumente puternice de propagandă, acţiune desfăşurată

de statele balcanice ale căror interese se intersectează în Macedonia. În timpul Congresului de

la Berlin, reprezentanţii Marilor Puteri consideră că această regiune are o compoziţie etnică

extrem de eterogenă, dar predominant bulgară. Cea de-a doua pretendentă majoră este

considerată Grecia, iar Serbia ocupă un destul de slab loc trei. Aspiraţiile expansioniste ale

acestor tinere state balcanice vizează Macedonia, care devine pentru ele un teren propice

pentru a-şi măsura forţele respective. Procesul de formare a statelor naţionale conţine,

inevitabil, şi elemente de asimilare şi impunere a unor modele culturale în detrimentul

altora.575 Vulnerabilitatea identităţilor naţionale poate fi văzută ca o cauză a naţionalismului în

Peninsula Balcanică. O identitate naţională proprie în Europa de Sud-Est se bazează pe

elemente precum limbă, scriere, religie şi istorie. Se poate spune, aşadar, că natura relaţiilor

dintre două state din acest spaţiu este condiţionată de numărul acestor elemente care le

diferenţiază în mod indiscutabil. 576 Bulgarii, grecii şi sârbii ţin prin toate mijloacele să-şi

impună conştiinţa naţională, iar cele mai propice „spaţii” de manifestare a acesteia se

dovedesc a fi Biserica şi Şcoala. Autorităţile de la Atena, Sofia şi Belgrad pun în mişcare un

mecanism gigantic de propagandă pentru influenţarea opiniei publice şi de „reeducare” a

populaţiei Macedoniei. Sunt invocate considerente de ordin istoric sau lingvistic în susţinerea

sau combaterea unor teorii. Astfel, apartenenţa ţinuturilor macedonene în decursul veacurilor

la posesiunile Imperiului Bizantin sau ale statului medieval bulgar, respectiv sârb, este

folosită ca un argument incontestabil în sprijinul caracterului grec, bulgar sau sârb al regiunii.

Atât oamenii de ştiinţă sârbi, cât şi cei bulgari prezintă argumente care să ateste asemănarea

de sânge, limbă şi obiceiuri cu slavii macedoneni. Este căutat până şi cel mai mic amănunt

care poate fi în folosul pretenţiilor bulgare, greceşti sau sârbe. 577 Nicolae Iorga prezintă un
575
Зорка Първанова, Между берлинския мир и балканските войни. Разрешаване на националния въпрос
или подялба на османското наследство în Балканите между мира и войната XIV – XX век. Сборник
научни изследвания, София, 2002, с. 167
576
Karl Kaser, Freundschaft und feindschaft auf dem Balkan, Klagenfurt/Celovec, 2001, (Ediţia în limba
bulgară, Sofia, 2003), pp. 162 - 163
577
Георги Радуле, История на Македония /Апология на македонизма/, София, 1997, с. 274 - 275

121
tablou extrem de plastic al ţinuturilor macedonene în primii ani ai secolului trecut, unde „ţipă

toată lumea”: „Bulgarii, înainte de a se încredinţa bine că slavii din aşa-zisa Macedonie sunt

bulgari, cer să li se dea lor întreaga provincie în puterea neamului şi limbii, fără a vorbi de

drepturi istorice, pe care le pretinde toată lumea. Sârbii, fără să se gândească la nevoile şi la

păcatele lor, socot că dreptatea cere să se mărească teritoriul lor de matrapazlâcuri politice şi

de gospodărie rea, de intrigi, hrăpiri şi haos, prin vilaietele macedonene. Grecii, ca

moştenitori, prin testament autentificat într-o tavernă din Smirna sau Marsilia, ai lui

Alexandru Machedon, biruitorul de purici, se tânguiesc că lipseşte o parte din hlamida de

purpură a Eladei şi că, în loc să acopere unele goliciuni ale patriei zeilor, ea serveşte turcilor

ca să-şi şteargă papucii.”578

Din ce în ce mai naţionaliste şi mai şovine, cele trei propagande nu întârzie să intre

într-un conflict violent în regiune şi, în curând, lupta verbală face loc incursiunilor armate ale

grupărilor de gherilă. Iar conflictul violent dintre propagandele desfăşurate pe teritoriul

Macedoniei are impact asupra dezvoltării unui sentiment de conştiinţă naţională în sânul

slavilor macedoneni.579

Acest gen de propagandă agresivă, în slujba căreia sunt puse Biserica şi Şcoala, nu

face decât să complice şi mai mult lucrurile în Macedonia. Etniile care locuiesc în această

provincie se trezesc în mijlocul unui conflict, iniţiat şi propagat de statele vecine şi la care iau

parte, mai întâi instinctiv, ulterior, pătrunse de unilateralitatea adevărului lor. 580 Această

propagandă duşmănoasă, greacă, bulgară şi sârbă, notează diplomatul român Dimitrie I.

Ghika, „părea să se concureze pentru a se depăşi una pe cealaltă în acte de violenţă şi teroare.

(…) În acest conglomerat de populaţii creştine, amestecate şi duşmane, cu greu s-ar fi putut

asigura ordinea, chiar şi pentru o administraţie puternică şi cu tradiţii, dotată cu mijloace

578
N. Iorga, România, vecinii săi şi chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, pp. 56 - 57
579
Jean Wolf, Op. cit., p. 57
580
Ionuţ Nistor, România şi criza macedoneană din 1903 în Anuarul Institutului de Istorie „A.D.Xenopol”, t.
XLII, 2005,Iaşi, p. 323

122
pentru a o menţine sau a o instaura.”581 Nu este cazul Imperiului Otoman, aflat în disoluţie.

Care este pus în faţa dificultăţilor inerente oricărui imperiu multietnic din secolul al XIX-lea:

apariţia statului naţional, fenomenul naţionalismului şi recrudescenţa mişcărilor de eliberare

naţională.582 Pe lângă incapacitatea Imperiului de a gestiona această situaţie de criză, putem

vorbi şi de o oarecare complicitate a autorităţilor de la Constantinopol, adepte ale principiului

„divide et impera”. Dificultăţile provin nu doar de la caracterul etnic extrem de divers al

Macedoniei. Lucrurile se complică dacă ţinem cont de factori precum vizibilele diferenţe

economice şi sociale din sânul acestor popoare. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate atât

diferenţele de atitudine ale „statelor-mame” faţă de populaţia din regiune, cât şi scopurile

urmărite de Austro-Ungaria şi Rusia, cele două mari puteri direct interesate de evoluţia

chestiunii macedonene.583 Intoleranţa duce la apariţia unor organizaţii cu caracter paramilitar.

Sunt organizate mici cete înarmate pe tot cuprinsul Macedoniei, alcătuite mai ales din

luptători de gherilă, care apelează la forţă şi la teroare. Aceştia atacă atât forţele otomane, cât

şi pe rivalii lor creştini. Astfel că, în primii ani ai secolului al XX-lea, situaţia din această

regiune este pur şi simplu incendiară. 584 Anarhia este principala caracteristică a unei epoci în

care jafurile, şantajele, răpirile, crimele şi izgonirea unor familii întregi devin omniprezente. 585

Asistăm la masacrarea unor sate întregi, la spectaculoase atacuri de trenuri, la incendierea

moscheilor şi a bisericilor. În Macedonia, teama este mai mult decât un sentiment, observă

jurnalistul britanic H.N. Brailsford. „Ea este o afecţiune fizică, o boală a ţării, cauzată de

tiranie.”586 Aici se observă cel mai bine spiritul Balcanilor, constată, la rândul său, diplomatul

austro-ungar Alfred Rappoport. „Este vorba de o tradiţie militară cu o vechime de peste o mie

581
Dimitrie Ghyka, Op. cit., p. 72
582
Фикрет Аданър, Националистическият иредентизъм на Балканите и османската национална
политика. 1878 – 1912 г. în Институт по история при БАН, 100 години от Илинденско-Преображенското
въстание (1903 г.), София, 2005, с. 67
583
Misha Glenny, The Balkans. 1804 – 1999. Nationalism, War and the Great Powers, London, 1999, (Ediţia în
limba bulgară, Sofia, 2004), p. 180
584
Daniel Cain, Un trimis al majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, p. 67
585
Dusan T. Batakovic, Cronica de la Kosovo, Traducere de Maria Mutici şi Milurko Vukodinovic, Bucureşti,
1999, p. 140
586
H.N.Brailsford, Macedonia: Its Races and their Future, London, 1906, p. 36

123
de ani, de o mentalitate războinică, care a pătruns în psihicul acestor popoare, de un spirit

crud, transmis de la o generaţie la alta, de lupta permanentă, întreruptă doar temporar şi pe

alocuri de tratatele de pace şi clauzele internaţionale, care iese însă la suprafaţă, din când în

când, şi se manifestă prin erupţii îngrozitoare.” 587 Şi publicistul francez René Pinon încearcă

să găsească o explicaţie pentru starea de anarhie care cuprinde ţinuturile macedonene la

începutul secolului trecut. „Grecii se aprind pentru „idee” şi se înflăcărează pentru elenism:

efortul lor merită să fie onorat. Bulgarii urmăresc eliberarea fraţilor lor: ei luptă, deci, pentru o

cauză nobilă. Sârbii se înarmează pentru cauza slavilor macedoneni şi pentru a ţine deschise

căile spre Marea Egee: intenţia lor este respectabilă. Vlahii reclamă dreptul de a constitui, şi

ei, o naţionalitate: nu sunt de blamat. Trebuie, de asemenea, să dăm dreptate şi turcilor, care

sunt o putere ce are dreptul de a se considera stăpân legitim ai acestor ţinuturi cucerite de ei.

(…) Patriotismul diferitelor rase care îşi dispută cele trei vilaiete merită respectul, iar

suferinţele lor compasiune, chiar dacă mijloacele pe care le folosesc în încrâncenarea unei

lupte nemiloase sunt adeseori barbare.”588

Interesul Greciei pentru Macedonia se manifestă de multă vreme. Invocarea celebrei

„Mari idei“, ce constă în unirea tuturor teritoriilor locuite de greci, include şi pretenţii asupra

Macedoniei. Această doctrină oficială greacă prevede că „greci sunt toţi care cred în Hristos şi

au ca limbă paternă limba greacă”, astfel că principiile „Megali idea” ajung să propage

hegemonia naţiunii greceşti asupra popoarelor din Imperiul Otoman.589 Timp de mai multe

decenii singura posibilitate de a acţiona în regiunea Macedoniei este prin intermediul

Patriarhiei de la Constantinopol. Jurisdicţia ecleziastică exercitată de Patriarhia

constantinopolitană, după desfiinţarea în secolul al XVIII-lea a autonomiei religioase de la

587
Alfred Rappoport, Au pays des martyrs. Notes et souvenirs d’un ancien consul général d’Autriche-Hongrie en
Macédoine (1904 – 1909), Paris, 1927, (Ediţia în limba bulgară, Sofia, 2002), p. 16
588
René Pinon, Op. cit., p. 158
589
Веселин Трайков, Националните доктрини на балканските страни, София, 2000,с. 18-19

124
Pec şi Ohrida, le oferă grecilor controlul asupra problemelor religioase şi culturale. Ulterior,

aceştia manifestă tendinţa de a-i considera pe toţi ortodocşii aflaţi sub controlul Patriarhiei

drept greci. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Patriarhia de la Constantinopol şi biserica

greacă sunt socotite autorităţile supreme pe plan spiritual ale celei mai mari părţi a populaţiei

creştine din Imperiul Otoman. Datorită serviciului religios oficiat pentru creştini în limba

greacă, mulţi dintre europeni sunt convinşi de naţionalitatea greacă a acestora, cu atât mai

mult cu cât biserica elenă controlează învăţământul şi sfera culturală. 590 Iniţial, propaganda

greacă în rândul populaţiei slavo-macedonene se bazează pe existenţa de decenii a influenţei

greceşti, impusă prin organizarea bisericească patriarhală şi activitatea educaţională legată de

ea, precum şi prin necesitatea obiectivă a comunicării în sfera economică şi socială. Eforturile

sale sunt înlesnite şi de prezenţa unor elemente etnice greceşti sau elenizate, grupate în special

în centrele urbane. Deşi prezentă încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, propaganda greacă

capătă proporţii după 1881, când Grecia obţine Tessalia şi Epirul, reuşind astfel să aibă

graniţă comună cu Macedonia. Patriarhia de la Constantinopol se transformă, după apariţia

statului grec, într-un puternic instrument de grecizare a populaţiei creştine din provinciile

europene ale Imperiului Otoman. Pentru realizarea acestui proiect ambiţios, autorităţile

greceşti îşi reorganizează organele de propagandă, asigurându-le sprijinul material generos al

bancherilor greci, care acţionează la unison cu Patriarhia pentru realizarea faimoasei „Megali

idea”.591 Punerea în practică a acestei acţiuni propagandistice se bazează pe trei elemente:

Patriarhia de la Constantinopol şi reprezentanţii săi în teritoriu, statul, prin intermediul

consulatelor deschise în regiune, şi sprijinul financiar acordat de societăţile panelene.

Eforturile Patriarhiei de la Constantinopol de a-şi consolida influenţa în rândul creştinilor din

Turcia europeană coincid cu interesele panelenismului, fapt care face posibilă, în general, o

bună colaborare între această instituţie ecleziastică şi autorităţile ateniene. Cea mai

590
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial (1878 - 1914), Bucureşti, 2003, pp. 156 - 157
591
Петър Петров (coord.), Македония. История и политическа съдба, том I, София, 1994, с. 180

125
reprezentativă societate panelenă care activează la sfârşitul secolului al XIX-lea este

„Societatea pentru instrucţie grecească”, care militează pentru extinderea şi consolidarea

poziţiilor elenismului în Turcia europeană. Mijloacele sale financiare provin din cotizaţii,

donaţii făcute de bancherii greci şi, în special, din subsidiile acordate de guvernul de la Atena.

Societatea deschide şi întreţine şcoli greceşti în Macedonia, tipăreşte broşuri şi materiale de

propagandă. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, „Societatea pentru instrucţie

grecească” numără 1.400 de membri şi are un capital de 1.700.000 de drahme. 592 Activitatea

de propagandă prin învăţământ este în mod cert una reuşită. Conform statisticilor oficiale

greceşti, în 1886 există în zona aflată în discuţie 846 de şcoli cu peste 45.000 de elevi. 593

Şcolile deschise au drept scop să-i înveţe de copiii proveniţi din rândul populaţiei ortodoxe să

citească şi să scrie în limba greacă şi să le sădească sentimente naţionale greceşti. Nu puţini

dintre aceşti elevi, printre care şi mulţi aromâni, la terminarea studiilor intră în slujba

Patriarhiei şi, cu puţine excepţii, devin purtători ai cauzei greceşti în Macedonia. 594 Regiune

care rămâne, indiferent de greutăţile financiare prin care trece Grecia la sfârşitul sec. al XIX-

lea, pe primul loc în privinţa subsidiilor acordate de autorităţile de la Atena pentru sprijinirea

cauzei greceşti în provinciile Turciei europene. Astfel, în perioada 1888 – 1891, statul alocă

pentru Macedonia peste 300.000 de drahme, pentru Tracia Adrianopolitană, inclusiv Rumelia

Orientală - în jur de 90.000 de drahme, în timp ce pentru Epir sunt cheltuiţi în jur de 50.000

de drahme.595

Apariţia Exarhatului bulgar, în 1870, este primită cu multă amărăciune de greci, în

condiţiile în care această instituţie ecleziastică pune capăt avantajelor deţinute până atunci de

bisericile greceşti. Potrivit firmanului emis de sultan, Exarhatul bulgar este independent faţă

592
Лутфи Слейман Меуш, Национално-териториални проблеми на Балканите от Берлинския Конгрес до
1918 година, Кюстендил, 2000, с. 86
593
Александар Стоjановски (coord.), Историjа на македонскиот народ, Скопjе, 1988, с. 136
594
Крсте Битовски, Континуитетот на македонските националноосвободителни борби во XIX и
почетокот на XX век, Скопjе, 1998, с. 35
595
Македонски Научен Институт, Национално-освободително движение на македонските и
тракийските българи. 1878 – 1944, том I, София, 1994, с. 262 - 264

126
de Patriarhia de la Constantinopol, îşi rezolvă singur chestiunile organizatorice, iar în privinţa

problemelor civile corespondează direct cu Înalta Poartă. Jurisdicţia Exarhatului se întinde în

15 eparhii, urmând ca în regiunile cu populaţie mixtă să se desfăşoare un plebiscit pentru a se

stabili, în funcţie de preferinţele localnicilor, în subordinea cărei instituţii ecleziastice vor

trece. În urma unor astfel de plebiscituri, în 1874, sub jurisdicţia Exarhatului trec şi eparhiile

Uskub şi Ohrida. Prin crearea Exarhatului se schiţează, în linii generale, ceea ce istoricii

bulgari numesc graniţele etnice ale naţiunii bulgare – Bulgaria Dunăreană (Dobrogea şi

Moesia, inclusiv Niş), Tracia şi Macedonia. 596 Exarhatul bulgar este prima instituţie naţională

recunoscută oficial şi va juca un rol decisiv în constituirea unei noi statalităţi sud-dunărene.

Bulgarii obţin astfel recunoaşterea ca millet distinct şi au un cadru în care să-şi continue

dezvoltarea naţională. Exarhatul reprezintă interesele bulgarilor pe lângă Poartă şi

subvenţionează şcolile şi bisericile bulgăreşti din episcopiile mixte.

Temerile grecilor cu privire la Exarhat se dovedesc a fi pe deplin justificate. Oriunde

două treimi din populaţia unui district votează în favoarea sa, ortodocşii pot deveni membri ai

acestei structuri ecleziastice. Desigur, posibilitatea aceasta găseşte ecou în rândul multor

vorbitori de limbi slave, pentru care atracţia exercitată de o slujbă în slavonă este mult mai

mare decât aceea a uneia ţinute în greceşte. Crearea Exarhatului bulgar reduce dominaţia

grecească în ierarhia bisericească şi dă naştere unor rivalităţi adânci, manifestate iniţial în

termenii propagandei ecleziastice, educaţionale şi culturale. Majoritatea slavilor optează

pentru liturghia în slavonă şi episcopi numiţi fără aprobarea patriarhului. Acesta convoacă un

conciliu, la Constantinopol, în septembrie 1872, la care participă prelaţii greci din Imperiul

Otoman. Participanţii condamnă erezia filetismului, adică determinarea jurisdicţiei

ecleziastice în cadrul Bisericii Ortodoxe pe criterii etnice, mai degrabă decât teritoriale, şi îi

excomunică pe iniţiatorii acestei erezii, numindu-i printre ei pe episcopii bulgari şi adepţii lor.

596
P.Plavov, I.Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti 2002, p. 88

127
De acum încolo, lupta este strămutată în eparhiile mixte din Macedonia. 597 Apartenenţa la una

din aceste două Biserici reprezintă cea mai la îndemână modalitate de a se stabili apartenenţa

naţională sau politică a unei localităţi din Macedonia, în condiţiile în care conştiinţa politică şi

naţională în sensul modern al cuvântului este rar întâlnită, în această perioadă, în rândul

ţăranilor. Bucurându-se de o oarecare influenţă în rândul administraţiei otomane, clerul grec

reuşeşte să amâne instalarea titularilor pe scaunele episcopale din Macedonia, aparţinând de

Exarhat, până la 1891 (la Uskub şi Ohrida) şi 1894 (la Veles). 598 Zonele aflate sub jurisdicţia

Exarhatului se extind cu rapiditate. Astfel, dintr-un total de 1889 de biserici şi mănăstiri din

Macedonia, 1232 de biserici şi 71 de mănăstiri se află sub jurisdicţia Exarhatului bulgar.

Restul se află sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol, însă multe dintre acestea au un

caracter „controversat”, în sensul că slujba se ţine, prin rotaţie, când în slavonă, când în

greacă.599 În această situaţie, dacă la sfârşitul sec. al XIX-lea naţionalitatea urma să fie folosită

drept bază a stabilirii apartenenţei unui teritoriu, Bulgaria se afla în avantaj. Cea mai mare

parte a liderilor bulgari şi întregul popor bulgar sunt profund convinşi că Macedonia este cu

adevărat şi de drept a lor.

Resursele şi atenţia Principatului vasal al Bulgariei vizează dobândirea independenţei

statale şi întregirea teritorială. După ce problema Rumeliei Orientale este rezolvată printr-un

război scurt în 1885, Macedonia se transformă în obiectivul principal al luptei de eliberare a

teritoriilor cu o importantă populaţie bulgară rămase încă în Imperiul Otoman. Deoarece după

Congresul de la Berlin acest scop nu poate fi realizat printr-un conflict militar cu Imperiul

Otoman, politica autorităţilor de la Sofia se orientează spre consolidarea elementului bulgar în

provinciile aflate sub stăpânirea sultanului şi aşteptarea unui moment favorabil alipirii

Macedoniei.600 Unii istorici macedoneni reproşează Sofiei atitudinea duplicitară faţă de

597
Цветана Георгиева, Николай Генчев, История на България. ХV – XIX век, София, 1999, с. 452 - 453
598
Colonel Lamouche, Quinze ans d’histoire balkanique (1904 – 1918), Paris, 1928, p. 22
599
Българска Академия на Науките, История на България, Том седми, София, 1991, с. 434
600
Румен Даскалов, Българското общество. 1878 – 1939, Том 1, Държава. Политика. Икономика,
София, 2005, с. 185

128
Macedonia. Pe de o parte, se insistă pentru crearea unei adevărate infrastructuri, din punct de

vedere spiritual, economic şi politic, care să conecteze ţinuturile macedonene la interesele

statului bulgar. Pe de altă parte însă, politica bulgară faţă de Macedonia se caracterizează prin

oportunism: să se obţină pe seama acesteia tot ceea ce se poate obţine. 601 Acestea reuşesc să

obţină de la autorităţile otomane îmbunătăţirea condiţiilor de funcţionare a Exarhatului bulgar,

numirea unor noi mitropoliţi bulgari în Turcia europeană şi să înregistreze un progres vizibil

în procesul educaţional. Una din grijile permanente ale Exarhatului este asigurarea suportului

material pentru activitatea educaţională bulgară în Macedonia şi Tracia Adrianopolitană.

Sursele de finanţare provin din subsidiile anuale acordate de statul bulgar şi din veniturile

comunităţilor bisericeşti. Bugetul alocat de statul bulgar Exarhatului cunoaşte o creştere

constantă, de la 49.000 de lire turceşti, în 1902/1903, la 86.374 de lire turceşti, cinci ani mai

târziu. Fondurile alocate de autorităţile de la Sofia pentru nevoile Exarhatului nu depăşesc

însă procentul de 2% din bugetul Principatului Bulgaria. Statisticile oficiale bulgare arată că,

în ajunul răscoalei de Sf. Ilie, din 1903, în Macedonia şi Tracia Adrianopolitană funcţionează

958 de şcoli bulgăreşti, în care îşi desfăşoară activitatea 1.621 de învăţători şi 46.128 de elevi.

Aceste cifre cresc constant, iar în anul şcolar 1911 – 1912 în regiunile menţionate

funcţionează 1.373 de şcoli bulgare, cu 2.266 de învăţători şi 78.854 de elevi.602

Profitând de fondurile puse la dispoziţie de Patriarhat şi guvernul grec, pe de o parte, şi

de Exarhat şi statul bulgar, de cealaltă parte, în Macedonia sе creează sute de şcoli cu mii de

elevi ce vor deveni în scurt timp cei mai aprigi susţinători ai diferitelor idei naţionale

vehiculate în această zonă. Însă, din acest punct de vedere, populaţia greacă sau grecizată are

mai mult de câştigat pentru că, având o cultură şi o conştiinţă a valorilor culturale mult mai

clare, reuşeşte, prin programe şcolare mai sistematice şi elaborate pe o perioadă mai lungă de

timp, să ofere o imagine unitară. De partea cealaltă, slavii macedoneni sunt victimele prea

601
Иван Катарџиев, Соседите и Македонија. Вчера, денес, утре, Скопје, 1998, с. 29 - 30
602
Vezi Македонски Научен Институт, Национално-освободително движение .., том 3, София, 1997, c. 95

129
marelui entuziasm şi a pregătirii mai puţin elaborate a campaniei educaţionale. Astfel, în

1897, un slavist bulgar, Petăr Draganov, scrie următoarele: “În aşezămintele şcolare din

Macedonia învăţământul (de limbă bulgară) nu este organizat. În unele şcoli se învaţă în limba

bulgară, în altele în dialect macedonean, în alte părţi manualele sunt în limba rusă sau sârbă,

sau chiar în limba greacă”.603

Dintre rivalele importante, Serbia ocupă poziţia cea mai slabă. Până în 1878, atenţia sa

este îndreptată mai ales spre Bosnia şi Herţegovina. După ocuparea de către habsburgi a celor

două provincii, Serbia se poate extinde doar spre sud, adică în Macedonia, încercând să-şi

asigure astfel o rută comercială spre Salonic. Serbia intră cu entuziasm în lupta pentru

dobândirea ţinuturilor macedonene şi depune mari eforturi pentru a demonstra că slavii

macedoneni sunt sârbi. Sunt efectuate studii asupra dialectelor şi obiceiurilor locale şi

întocmite statistici. Este lansată o masivă campanie de propagandă în Macedonia, ale cărei

începuturi datează din 1885, când Poarta îşi dă acordul pentru răspândirea în ţinuturile

macedonene a primelor manuale sârbeşti. Din acest moment, Serbia începe o campanie

organizată metodic de infiltrare ideologică în Macedonia. În august 1886, la Belgrad este

întemeiată societatea „Sfântul Sava”, care va organiza în Serbia şcoli speciale pentru copii din

Macedonia şi va desfăşura o înteţită activitate propagandistică în rândul slavilor

macedoneni.604 Sunt deschise consulate sârbeşti la Skopje, Salonic (în 1887) şi în Bitolia

(1889). În aprilie 1891, se întruneşte, la Belgrad, o conferinţă pentru iniţierea unui plan de

acţiune în această problemă, cu participarea Ministerului de Externe şi al Consiliului pentru

educaţie. Direcţiile vizate în această conferinţă se referă la: crearea de şcoli primare sârbe

pentru fete şi băieţi în toate zonele din Macedonia şi Vechea Serbie unde efectivele de copii

sunt suficiente; distribuirea gratuită a cărţilor în zonele unde populaţia nu poate să le

plătească; asigurarea unui salariu corespunzător învăţătorilor şi profesorilor din aceste şcoli şi

603
Lazar Mojsov, Les themes historiques macedoniens, Belgrad, 1980, pp.76–77
604
Антони Гиза, Балканските държави и македонския въпрос, София, 2001, c. 26

130
crearea unei secţii de propagandă în cadrul Ministerului de Externe. 605 Rezultatul scontat al

eforturilor sârbilor este de la început atenuat de lipsa unei organizaţii ecleziastice echivalente

cu Patriarhia sau Exarhatul. Pe plan ecleziastic, Serbia se opune Exarhatului bulgar, încercând

fără succes să obţină dreptul de a oficia slujbele în limba sârbă în bisericile aflate sub

jurisdicţia Patriarhiei şi numirea unor episcopi sârbi în zonele slave. În ciuda acestor

inconveniente, politica autorităţilor de la Belgrad are rezultate spectaculoase. Pentru acţiuni

de propagandă în Macedonia, guvernul sârb alocă mari sume de la bugetul de stat. În acest

scop, este creat, în 1890, în cadrul Ministerului sârb al Afacerilor Străine un „Fond pentru

apărarea cu demnitate a intereselor de stat”. În doar cinci ani, sumele alocate acestui fond se

dublează, iar în 1896 propaganda în ţinuturile macedonene costa statul sârb aproape 860.000

de dinari.606 La începutul secolului trecut, în ţinuturile macedonene funcţionează 217 şcoli

sârbeşti, cu un efectiv total de 459 de învăţători şi 9 179 de elevi.607

Potrivit unor statistici invocate de istoriografia macedoneană, în anul şcolar 1899/1900

în Macedonia sunt funcţionale circa 2.116 şcoli, deschise cu sprijinul financiar al Greciei,

Bulgariei şi Serbiei, în care studiază în jur de 71.000 de elevi. 608 Prin şcolile întreţinute de

statele balcanice trec un număr mare de generaţii de slavi macedoneni. Competiţia ce se

desfăşoară între acestea, în special între Exarhat şi Patriarhie, vizează crearea aproape în toate

localităţile din Macedonia a unor şcoli bulgare sau greceşti şi există o luptă acerbă pentru

atragerea de susţinători. Nu este o raritate faptul că unii copii din familii mixte merg la şcoli

diferite, unii la cele susţinute de Patriarhie, alţii la cele întreţinute de Exarhat. Scopul principal

al acestor şcoli este răspândirea cauzei naţionale bulgare, greceşti sau sârbe şi transformarea

elevilor în susţinători ai acestor propagande naţionale pe teritoriul Macedoniei. Însă,

indiferent de scopurile care au fost fixate pentru aceste şcoli, în calitatea acestora de instituţii

605
Веселин Трайков, Op. cit., c. 77
606
Светлозар Елдъров, Сръбската въорьжена пропаганда в Македония. (1901 – 1912) , София, 1993, с. 10
607
Лутфи Слейман Меуш, Op. cit., c. 85
608
Александар Стоjановски (coord.), Op. cit., c. 138

131
de învăţământ, ele contribuie nu numai la alfabetizarea şi ridicarea culturală a populaţiei

ţinuturilor macedonene, ci şi la formarea unei intelighenţii locale, care va sprijini cauza

individualismului macedonean.609

Mult mai eficiente se dovedesc a fi organizaţiile paramilitare care operează în

ţinuturile macedonene şi care, în încercarea de a obţine supremaţia, recurg la metode directe şi

violente. Cea mai cunoscută dintre acestea este Organizaţia Interioară Revoluţionară

Macedoneano-Adrianopolitană (VMORO), prima organizaţie revoluţionară macedoneană.

Constituită în toamna anului 1893, la Salonic, organizaţia îşi propune, în statutul său, printre

altele, „să grupeze într-un tot elementele nemulţumite din Macedonia şi provincia Adrianopol,

fără deosebire de naţionalitate, pentru cucerirea unei autonomii complete pentru cele două

provincii” (art.1) şi „să se opună aspiraţiilor de cucerire şi împărţire a acestor două provincii

de către orice alt stat”. Prin implicarea lui Goţe Delcev, un învăţător din Ştip, cu studii

militare la Sofia, VMORO se transformă, în scurt timp, dintr-o mişcare cu caracter restrâns

într-o organizaţie revoluţionară de masă.610 Este pusă pe picioare o reţea militară clandestină,

care împarte Macedonia în departamente revoluţionare, la vârful cărora se află şefi de cete,

care execută ordinele comitetului central al organizaţiei. Există atât un serviciu financiar, care

percepe taxe de la populaţie, cât şi o „poliţie executivă” care îi apără pe militanţi şi îi

pedepseşte pe cei consideraţi „trădători”. Sătenii înstăriţi care refuză să sprijine financiar

VMORO sunt înştiinţaţi că toate comitetele regionale sunt împuternicite să recurgă la

pedeapsa cu moartea. Adepţi ai unor acţiuni energice din partea populaţiei locale, membrii

VMORO declanşează o campanie de procurare de arme, care sunt distribuite tinerilor de la

sate, fiind asigurată, de asemenea, şi instrucţia acestor luptători. Datorită bunei organizări în

teritoriu şi a propagandei inteligente duse de membrii organizaţiei, în special în mediile slave,

609
Крсте Битовски, Op. cit., c. 35
610
БАН, История на България, Том VII, с. 440

132
organizaţia beneficiază de o largă popularitate, cu atât mai mult cu cât membrii comitetului

central, în frunte cu Goţe Delcev, adoptă o linie autonomistă, cu scopul creării unei Macedonii

independente. Scopul VMORO, anume „dobândirea unei autonomii politice depline a

Macedoniei şi regiunii adrianopolitane”, este justificat în contextul aplicării art. 23 al

Tratatului de la Berlin, care prevede obligativitatea Porţii de a aplica reforme administrative

în provinciile sale europene.611 Organizaţia face apel la toţi locuitorii din provincie, fără

deosebire de religie sau naţionalitate, şi anunţă că militează pentru un regim de autonomie

care să garanteze viaţa, libertatea, drepturile locuitorilor şi să permită dezvoltarea economică

şi intelectuală a regiunii, adică toate acele deziderate pe care autorităţile otomane se dovedesc

incapabile să le pună în practică. Problema unirii cu Bulgaria nu este ridicată. Dacă

Macedonia obţinea într-o zi autonomia politică, era dreptul locuitorilor săi de a stabili destinul

ţării lor. În acest context, trebuie menţionat că acţiunea autonomistă a lui Goţe Delcev şi

acţiunile desfăşurate sub lozinca „Macedonia pentru macedoneni” constituie astăzi bazele

istorice ale ideologiei naţionale macedonene, care defineşte populaţia slavă din această zonă

ca un popor cu o conştiinţă naţională distinctă de cea bulgară sau sârbă. Un exemplu în

sprijinul acestei teze îl reprezintă spusele unuia din membrii VMORO, Nikola Rusinski: „Eu

cred că toţi apostolii trimişi de Serbia, Bulgaria, Grecia, sau din altă parte sunt agenţi străini.

Noi suntem macedoneni; poate unii simpatizează cu sârbii, alţii cu grecii sau bulgarii însă

acest lucru nu ne îndeamnă să trădăm interesele noastre populare pentru cei pe care îi

simpatizăm. Macedonia nu este nici sârbească, nici grecească, nici bulgărească.”612

Lozinca „Macedonia pentru macedoneni” nu face o impresie prea fericită la Sofia.

Iniţial, guvernul bulgar manifestă un interes deosebit pentru organizaţia nou creată, sperând că

o va putea folosi ca pe un instrument pentru aplicarea propriei linii politice în chestiunea

macedoneană. În curând, Sofia începe să fie iritată de intransigenţa cu care liderii Organizaţiei
611
Константин Пандев, Националноосвободително движение в Македония и Одринско. 1878 – 1903,
София, 2000, с. 33
612
Георги Радуле, Op.cit., с. 295

133
îşi apără independenţa. Din aceste considerente, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primii

ani ai secolului al XX-lea apar tensiuni în relaţiile dintre VMORO şi Sofia. Guvernul bulgar

decide să acorde mai multă atenţie Comitetului Suprem Macedonean (VMOK), constituit la

Sofia în 1895, prin unificarea frăţiilor şi societăţilor macedonene care funcţionau în ţară, cu

obiectivul declarat de a milita pentru alipirea Macedoniei la Principatul Bulgariei. Autorităţile

de la Sofia reuşesc să-şi impună proprii oameni în fruntea acestui Comitet, fapt care provoacă

o răceală şi tensiuni în relaţiile dintre VMOK (aşa numiţii „vărhovişti”) şi VMORO (aşa

numiţii „centralişti”). Deşi se doreşte ca VMOK să se transforme într-un reprezentant al

mişcării revoluţionare din Macedonia în faţa străinătăţii, în ochii VMORO acest Comitet este

suspectat că slujeşte ambiţiilor dinastice ale principelui Ferdinand al Bulgariei. În consecinţă,

aceştia îşi păstrează independenţa, fără compromisuri. 613 Una dintre primele acţiuni ale

VMOK constă în organizarea unor cete înarmate şi trimiterea lor în Macedonia, cu scopul de

a răspândi cauza bulgară în rândul populaţiei slavo-macedonene. La sfârşitul lui iunie 1895,

câteva cete înarmate pătrund în Macedonia, în încercarea de a ridica populaţia slavo-

macedoneană împotriva autorităţilor otomane, însă această acţiune se soldează cu un eşec

vizibil. Cu fonduri ale Comitetului Suprem şi sub comanda unor ofiţeri membri ai VMOK, în

Macedonia pleacă cete de voluntari, care săvârşesc o serie de „acţiuni de pedepsire”,

transportă arme şi fac agitaţie pentru o apropiată răscoală în regiune. Această activitate este

respinsă de VMORO, iar cete ale acestei organizaţii se opun detaşamentelor de „vărhovişti”.

În preajma anului 1900 asistăm la o intensificare a acţiunilor desfăşurate în Macedonia de cete

înarmate ale vărhoviştilor, care au baze permanente în regiunea de graniţă. Aceştia întreprind

o serie de acţiuni pentru supunerea comitetelor locale ale VMORO şi, nereuşind acest lucru,

încep o campanie propagandistică împotriva acestei organizaţii. Cetele organizate de

VMORO încep să-i urmărească şi să-i dezarmeze pe vărhovişti. Inevitabil, se ajunge şi la

613
Carnegie Endowment for International Peace, Op. cit., p. 31

134
ciocniri armate între cele două tabere. 614 Mişcarea de eliberare a populaţiei slavo-macedonene

intră într-o nouă fază: diferenţele şi deosebirile nu mai sunt rezolvate pe calea dialogului, ci

prin atacuri reciproce, acuzaţii, prin forţa armelor. Se ajunge la sciziuni în cadrul acestei

mişcări de eliberare: împotriva liniei Comitetului Suprem se pronunţă nu numai liderii

VMORO, societatea progresistă din Bulgaria, ci şi destui lideri şi membri VMOK. Aceste

sciziuni marchează începutul unei tendinţe nefericite, cu consecinţe tragice pentru mişcarea de

eliberare a populaţiei slavo-macedonene.615

În 1902 apar în Macedonia, pentru prima dată, şi cete înarmate greceşti, urmate, la

scurt timp, de cele sârbeşti. În 1894 este înfiinţată la Atena organizaţia secretă paramilitară

Ethniki Hetairia (Societatea Naţională). În scurt timp, aceasta va include trei pătrimi din

corpul ofiţeresc elen, fiind finanţată de grecii foarte bogaţi din ţară şi din străinătate.

Organizaţia consideră Macedonia drept un domeniu de primă importanţă pentru interesele

greceşti şi exercită puternice presiuni în acest sens asupra guvernului de la Atena. 616

Autorităţile greceşti devin convinse de necesitatea propagandei armate în Macedonia, care

capătă amploare la începutul secolului al XX-lea, beneficiind, pentru o perioadă, şi de

atitudinea favorabilă tacită a autorităţilor otomane.617 Folosind aceleaşi metode dure împotriva

autorităţilor otomane, dar şi a celorlalte mişcări naţionale din zonă, bandele de andarţi, cum

sunt numite aceste cete înarmate greceşti, cer bani ţăranilor, închid bisericile exarhiste, iar, în

caz de nevoie, se refugiază în regatul Greciei. Potrivit unor date furnizate de Cartierul General

al armatei greceşti, în provinciile Turciei europene acţionează, la jumătatea primului deceniu

al secolului trecut, câteva zeci de bande de andarţi, ale căror efective se ridică la 2.765 de

persoane, o treime dintre aceştia fiind cretani.618

614
Антони Гиза, Op. cit., с. 37
615
Антон Първанов, Македонският въпрос от Освобождението 1878 г. до Балканската война 1912 г., în
Изследвания по македонския въпрос. Книга първа, София, 1993, с. 375
616
Driault, E., M. Lheritier, Histoire diplomatique de la Grece des 1821 a nos jours, Paris, 1925, p. 291;
Stavrianos L., The Balkans since 1453, New York, 1958, pag. 520
617
Стойчо Гранчаров, Балканският свят. Идеи за държавност, национализми и развития от началото
на XIX век до края на Първата Световна война, София, 2001, с. 459
618
Македонски Научен Институт, Национално-освободително..., том 3, с. 163

135
 Iniţial, Serbia a evitat organizarea unor cete înarmate pe teritoriul Macedoniei, atât din

cauza presiunilor exercitate de aliaţii săi, cât şi în speranţa obţinerii unor beneficii pe cale

paşnică, prin tratative cu Înalta Poartă. Tendinţa de folosire a unor metode dure de acţiune în

campania de propagandă sârbă desfăşurată în Macedonia apare încă din 1893, însă timp de

aproape un deceniu cele câteva incursiuni ale cetelor înarmate sârbe în această provincie

otomană sunt rezultatul unor iniţiative personale, guvernul de la Belgrad nefiind angajat,

direct sau indirect, în sprijinirea acestor acţiuni. 619 În 1902, la Belgrad, este format „Comitetul

central al organizaţiei insurecţionale”, care reprezintă o replică sârbească la modelul

Comitetului Suprem Macedonean. În spatele acestei organizaţii se găseşte ministrul sârb de

război din acea perioadă, Milovan Pavlovic, un adept al acţiunilor armate sârbeşti în

Macedonia. În acest Comitet central sunt reprezentate cercurile comerciale influente, armata

şi intelighenţia naţionalistă sârbă.620 După înăbuşirea Răscoalei de Sf. Ilie, mai precis în

august 1903, autorităţile de la Belgrad înţeleg că trebuie să acţioneze mult mai direct, în caz

contrar existând riscul ca Serbia să îşi piardă influenţa în Macedonia. De fapt, abia după

Ilinden se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea unei propagande armate sârbeşti în

Macedonia. În instrucţiunile pe care le primesc de la Belgrad, cetele înarmate sârbeşti trebuie

să evite ciocnirile cu trupele regulate otomane, să lupte împotriva cetelor bulgare, să înfiinţeze

o reţea de comitete înarmate în satele din Macedonia şi să propage cauza sârbă în rândul

populaţiei slavo-macedonene. Timp de câţiva ani, atacurile unor cete sârbeşti asupra satelor

din Macedonia şi represiunile exercitate de acestea împotriva populaţiei care nu susţin cauza

sârbă devin o prezenţă constantă.621

VMORO, în principiu, încearcă să limiteze la minimum ciocnirile dintre forţele sale şi

armata regulată otomană, pentru a evita declanşarea unui val de represiuni împotriva

populaţiei. Nou-veniţii nu au asemenea scrupule şi, în curând, se va ajunge la ciocniri între

619
Македонски Научен Институт, Национално-освободително …, том 2, София, 1995, с. 211
620
Георги Радуле, Op. cit., с. 309
621
Петър Петров (coord.), Op. cit., с. 274

136
cetele VMORO, cele greceşti şi sârbeşti. Cu timpul, turcii încep să tolereze aceste conflicte,

văzând în acestea mai degrabă un aliat împotriva pericolului bulgăresc, mult mai pregnant. De

pe urma adâncirii acestor lupte interne cel mai mult va avea de suferit populaţia locală, a cărei

existenţă se transformă, treptat, într-un coşmar. Potrivit unor date, în perioada 1898 – 1902 în

Macedonia se înregistrează 132 de incidente armate, soldate cu 4.373 de victime. 622 Dimitrie I.

Ghika, aflat la post la Salonic, în perioada 1904 – 1905, relatează în memoriile sale episodul

unei vizite, alături de alţi diplomaţi străini, într-un sat distrus de atacurile unor cete înarmate

bulgare. Sat cu o populaţie bulgară, împărţită între Patriarhia de la Constantinopol şi Exarhat.

Acesta este motivul pentru care se ajunge la o acţiune „punitivă”. „Bocitoarele privegheau

nişte morţi care se uciseseră sălbatic între ei în aceeaşi casă şi aceeaşi familie: tatăl, popă

ortodox grec, ucis de fratele sau fiul schismatic – inamici juruiţi în numele religiilor devenite

instrumente de politici rivale; iar toată această lume - asasini şi victime – aparţineau aceleeaşi

rase bulgare. Ilustrare perfectă a acestei Macedonii, câmp de bătălie permanent a unor

iredentisme antagonice.”623

Atunci când se vorbeşte despre Macedonia, se pune accentul de obicei asupra

poziţiilor greceşti, sârbeşti sau bulgare. Totuşi, conform tuturor recensămintelor sau studiilor

demografice efectuate până la primul război mondial, populaţia turcă ocupă una dintre

primele două poziţii, poziţie provenită fie din colonizările masive efectuate la începutul

perioadei de ocupaţie otomană, fie după islamizarea şi asimilarea treptată a populaţiei

autohtone. Populaţia turcă locuieşte, în cea mai mare parte, la oraşe şi reprezintă fie

autorităţile locale (administraţie, forţe de ordine auxiliare), fie proprietari de pământuri, în

general păturile avute ale societăţii locale. Având în vedere situaţia privilegiată şi numărul

ridicat al populaţiei musulmane din aceste teritorii, crearea unei baze ideologice naţionale este

greu de realizat. Însă, în eforturile, uneori disperate, de modernizare a societăţii otomane,

622
George Castellan, Histoire des Balkans, Paris, 1994., p. 356
623
Dimitrie I. Ghyka, Op. cit., pp. 69 - 70

137
zona macedoneană are reprezentanţii săi. Poate nu este întâmplător faptul că Revoluţia Junilor

Turci din 1908 are ca punct de plecare Macedonia, în efortul său de creare a unei noi societăţi

otomane.

Un interes constant pentru problema macedoneană îl manifestă în toată această

perioadă şi Regatul român. Stat mic, aflat la confluenţa intereselor Marilor Puteri vecine,

România trebuie să ducă o abilă politică externă care să-i permită atât consolidarea poziţiei

sale internaţionale, cât şi crearea premizelor în vederea desăvârşirii unităţii naţional-statale, în

condiţiile în care aproape jumătate din conaţionalii săi se găsesc încă sub stăpâniri străine. 624

Iar interesul său vital vizează „împiedicarea deznaţionalizării românilor din ţările supuse”. 625

Stat dunărean cu ieşire la Marea Neagră, România nu se poate dezinteresa de problemele sud-

estului european. Interes generat nu de anumite revendicări teritoriale, asemenea celorlalte

state din zonă, ci de dorinţa de a asigura drepturile şi identitatea naţională a ramurii sud-

dunărene a poporului român. „Îndeosebi afacerile Macedoniei fac obiectul preocupărilor

noastre necurmate, căci ele interesează viitorul unei numeroase populaţii de rasă română şi

echilibrul politic în zonă”, declară, în 1903, ministrul român a Afacerilor Străine, Ion I.C.

Brătianu. Iar legăturile ce ne unesc cu românii din Macedonia „nu ne permit să ne

dezinteresăm de soarta lor”.626 Mai există şi un alt argument: „În Macedonia nu avem

dificultăţi exterioare sau diplomatice, ce avem în chestiunea fraţilor noştri din Transilvania.

(…) Acolo nu avem nici o dificultate politică sau diplomatică pentru a ne realiza scopul

nostru, pentru că rasa dominantă, Imperiul Otoman, are acelaşi interes ca şi noi, ca elementul

624
Constantin Paraschiv, Incidentul de la Ianina (1905) – un episod al relaţiilor româno-turce în Revista de
Istorie, Tomul 39, Nr. 10/1986, p. 947
625
Ioan D. Filitti, Politica externă a României şi atitudinea ei în conflictul european, Bucureşti, 1915, p. 15
626
Vezi România şi Peninsula Balcanică. Politica Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 1913, pp. 6 - 7

138
românesc să se dezvolte, fiindcă se ştie de toţi, că acest element este cel mai de ordine, cel

mai liniştit şi cel mai neinteresat a se face vreun neajuns guvernului otoman.”627

În condiţiile complexe ale realităţilor sud-est europene din secolul al XIX-lea apar

primele elemente ale unei conştiinţe naţionale în rândul românilor balcanici. Sub impactul

mişcărilor de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţia otomană la începutul

secolului al XIX-lea, unii aromâni erudiţi se implică în activitatea de emancipare naţională a

concetăţenilor lor. Astfel, se formează treptat o mişcare culturală şi naţională care atrage

atenţia statului român. Aspiraţiile naţionale ale aromânilor provoacă o vie emoţie în rândul

autorităţilor de la Bucureşti, interesate de această ramură deosebit de vivace a neamului

românesc şi care, prin forţa împrejurărilor, coincid cu planurile politice ale României de la

sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Niciodată ca în această epocă nu s-a scris

în România atât de mult despre aromâni, despre istoria, viaţa şi cultura lor. Să nu fie oare

timpul şi pentru noi, se întreba şi Alexandru Pencovici, fost director al serviciului statistic din

România, „de a explora ţările cel puţin de peste Balcani unde noi avem în joc şi ştiinţa şi

inima?”628 Iar când e vorba de fraţi, scrie academicianul Constantin I. Istrati, de asemenea

călător în Macedonia otomană, „şi mai ales de fraţi în suferinţă, cum sunt ai noştri de peste

hotare, atunci orice mijloace de a-i cunoaşte, mai îndeaproape, este o fericită împrejurare pe

care trebuie cu grabă a o îmbrăţişa”. Căci a-i lăsa să se piardă în masa altor neamuri cu care

convieţuiesc „şi a face ca calităţile lor să ajute unor popoare cam neastâmpărate, ce sunt

departe de a le fi superioare şi care nu le sunt nici binevoitoare, ar fi o crimă din parte-ne”. 629

Iar cel ce crede a avea drepturi de rasă şi, deci, dreptul la existenţă şi la o cultură naţională,

trebuie să ştie a şi le apăra, este de părere Neniţescu. 630 În presa oficială sau nu, în reviste, în

627
Discurs rostit de deputatul Nicolae Fleva în şedinţa din 8 martie 1896 în Desbaterile Adunărei Deputaţilor,
Sesiunea ordinară (prelungită) 1895 – 1896, Nr. 43/15 martie 1896, pp. 500 - 501
628
Alexandru Pencovici, Despre românii din Macedonia şi Muntele Atos. Impresiuni de călătorie, Bucureşti,
1885, p. 22
629
Fr. Lebrun, I. Voinescu, Macedonia, Bucarest, 1911, p. 15
630
Ioan Neniţescu, De la românii din Turcia europeană. Studiu etnic şi statistic asupra armânilor, Bucureşti,
1895, p. 12

139
parlament, în numeroase lucrări românii macedoneni deţin un loc însemnat. Niciodată ca

atunci soarta lor n-a fost considerată ca atât de strâns legată de cea a poporului român în

genere.631 Departe de noi era ideea de a visa ca vreodată să vedem alipindu-se nouă aceste

populaţii mult prea îndepărtate, scrie diplomatul român Alexandru Em. Lahovary, însă,

„ocupându-ne de soarta lor, ni se oferea ocazia de a arăta românilor din Transilvania, din

Bucovina şi din Basarabia că gândul nostru de taină mergea şi spre dânşii”.632

Dezvoltarea naţiunilor moderne şi a ideologiilor naţionaliste în Balcani în secolele

XIX-XX marchează destinul aromânilor. În mozaicul de populaţii pe care îl reprezintă

Peninsula Balcanică, aromânii sunt una dintre cele mai vechi etnii din această regiune, fiind

„un element relativ important, mai puţin prin număr, şi mai degrabă prin inteligenţă şi

activitate”.633 Problema românilor balcanici, de la număr la limba şi originea lor, de la trecutul

lor istoric la viitoarea formă de viaţă politică, constituie în toată această perioadă o preocupare

constantă nu doar pentru diferitele state balcanice, ci şi pentru cancelariile europene, cărora

aspectele românismului balcanic le devin tot mai cunoscute şi datorită eforturilor cercurilor de

la Bucureşti şi ale românilor balcanici.634 Problema originii şi a etnogenezei românilor sud-

dunăreni este controversată, fiind lansate numeroase teorii însă, cu timpul, argumentele în

favoarea latinităţii au devenit copleşitoare. O serie de istorici, în special bulgari şi greci, susţin

că termenul de vlah, sub care sunt identificaţi în izvoarele medievale aromânii, nu este altceva

decât o denumire ocupaţională, aceştia fiind de origine etnică diferită, elementul lor comun

fiind fie cărăuşia, fie ciobănitul transhumant. 635 Pe de altă parte, aromânilor le-a fost

contestată originea romană pentru a putea fi justificată politica Greciei de asimilare. Cum

aromânii vorbesc o limbă care este evident de origine latină, s-a avansat ideea că ei ar fi tot
631
Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Ediţia a II-a, Vol. I, Bucureşti, 2004, p. 208
632
Alexandru Em. Lahovary, Amintiri diplomatice (Constantinopol 1902 - 1906), Extras din Revista Fundaţiilor
Regale, Nr. 8 - 10/1935, Bucureşti, 1935, pp. 27 - 28
633
Lamouche, Op. cit., p. 10
634
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 46
635
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească, Traducere de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p.
17

140
greci, dar romanizaţi.636 Controverse la fel de disputate stârnesc şi încercările de stabilire a

numărului aromânilor din Balcani în perioada renaşterii lor naţionale. Greutăţile întâmpinate

în estimarea numărului aromânilor vin din faptul că aceştia sunt foarte răsfiraţi, nu au o

cultură în dialect propriu şi au suferit, inevitabil, un proces de grecizare sau slavizare.

Dispersarea lor într-un număr mare de grupuri separate şi faptul că mulţi dintre ei sunt

influenţaţi de cultura greacă şi se consideră greci, diminuează mult valoarea lor ca element

etnic. O consecinţă directă a tipului lor de activitate, foarte dinamică şi care necesită un mare

bagaj de cunoştinţe, face ca aromânii să se integreze rapid în lumea grecească şi în cea slavă,

astfel încât, de multe ori, ajung să fie confundaţi cu grecii sau cu bulgarii. 637 Ei devin obiect

de controverse şi confruntări între naţiunile balcanice, care încearcă să-şi însuşească, în

numele principiului naţionalităţilor, teritorii locuite, în număr mare, de aromâni. În numele

cauzei naţionale pentru care luptă, aceste naţiuni încearcă să diminueze în statistici prezenţa

aromânilor în regiunile pe care şi le dispută, să minimalizeze vigoarea sentimentului propriei

identităţi de care sunt animaţi şi nu şovăie să-i marginalizeze pe aceia dintre ei care stăruie să-

şi afirme această identitate.638 Din aceste considerente, estimările făcute despre numărul

aromânilor diferă de la câteva zeci de mii, la câteva sute de mii. În 1863, Dimitrie

Bolintineanu menţionează în lucrarea sa „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele

Athos sau Santa-Agora” existenţa „unui popor de un milion de români risipiţi în Macedonia,

Tessalia, Epir şi alte locuri”.639 Unele cărţi editate la Paris cam în aceeaşi perioadă estimează

numărul aromânilor între 300.000 şi 600.000, pentru ca, spre sfârşitul secolului al XIX-lea,

unii autori francezi să vehiculeze cifre între 275.000 şi 500.000 de aromâni. 640 În 1904, fostul

diplomat D. Olănescu-Ascanio publică un rezultat al cercetărilor sale asupra aromânilor şi

636
Alexandru Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 2001
637
Жеко Попов, Българският национален въпрос в българо-румънските отношения. 1878 – 1902, София,
1994, с. 110
638
Anca Tanaşoca, Nicolae Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria
romanităţii balcanice, Bucureşti, 2004, p. 277
639
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Balcani, p. 48
640
Pentru detalii vezi Stambler B., Les Roumains et les Bulgares, Paris, 1914, p. 40

141
estimează numărul acestora la circa 500.000 de persoane. 641 Câţiva ani mai târziu, Alexandru

Rubin, redactorul şef al publicaţiei „L’indépendence roumaine”, dă o cifră mult mai mare.

Rubin crede că în Peninsula Balcanică locuiesc puţin peste un milion de aromâni, dintre care

771.900 se află în graniţele Turciei europene (reprezentând a şaptea parte din populaţie), în

timp ce în ţinuturile macedonene românii sud-dunăreni reprezintă un sfert din populaţie. 642

Potrivit istoricilor greci, numărul aromânilor din Peninsula Balcanică este de doar de ordinul

câtorva zeci de mii. Neocles Kasasis susţine, în 1907, că numărul aromânilor din Peninsula

Balcanică nu depăşeşte 140 - 150.000 de suflete. În sprijinul acestei afirmaţii, profesorul grec

invocă estimări şi statistici asemănătoare, realizate de ministrul englez la Bucureşti, J.

Kennedy (100.000 de persoane), de Max Choublier, care în lucrarea Question d’Orient

estimează la 149.000 numărul aromânilor, şi de Gustav Weigand, care în lucrarea sa dedicată

aromânilor, dă o cifră exactă a acestora - 149.520 de persoane, răspândiţi în Macedonia,

Albania, Epir, Grecia şi Tessalia.643 Istoriografia bulgară şi sârbă invocă alte statistici, potrivit

cărora numărul aromânilor din Macedonia este, la începutul secolului trecut, sub 100.000 de

persoane. Astfel, statistica realizată de bulgarul Vasil Kănciov, în 1900, face referire la 80.767

de aromâni iar în statistica sârbească întocmită de Gopcevic, în 1889, aromânii sunt estimaţi

la 69.665 de persoane.644

România manifestă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un interes

general pentru problematica balcanică, sprijinind în măsura posibilităţilor mişcările de

eliberare naţională a acestor popoare. Acţiunile sale în Balcani urmăresc, în primul rând,

apărarea şi promovarea intereselor comunităţilor de aromâni din cadrul Imperiului Otoman.

Politica guvernului român trebuie percepută prin prisma unei legi istorice care funcţionează

fără greş: toate popoarele trebuie să asigure unitatea conaţionalilor lor şi, până când aceasta
641
Ion Bulei, Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I, Bucureşti, 2004, p. 149
642
Alexandre Rubin, Les Roumains de Macédoine, Bucureşti, 1913, p. 98
643
Neocles Kasasis, La Macédoine et les Roumains, Paris, 1907, p. 35 - 36
644
Васил Кънчов, Македония. Етнография и статистика, София, 1900, с. 289; Carnegie Endowment for
International Peace, Op. cit., p. 27

142
devine posibilă, trebuie încurajată naţionalitatea proprie. Spre deosebire de statele de la sud de

Dunăre care urmăresc în Macedonia unirea cu conaţionalii lor, România, la sute de km

distanţă, nu-şi poate propune un astfel de obiectiv. 645 Suntem tot mai mult balcanici, scrie

Nicolae Iorga la 1906, „dar din însuşirile neamurilor ce locuiesc Peninsula Balcanică ne

lipseşte una singură, hotărâtoare când vrea să facă cineva politică în Balcani: curajul nebun şi

dispreţuitor pentru primejdie, lăcomia de sânge, pornirea fulgerătoare a sălbaticului”.646

Sprijinul statului român nu poate să oprească procesul deznaţionalizării aromânilor, ci doar

să-l întârzie. Iar singurele instituţii de păstrare a identităţii naţionale a aromânilor sunt Şcoală

şi Biserica, direcţii vizate de guvernele de la Bucureşti.

La mijlocul secolului al XIX-lea, prin elanul patriotic naţional al generaţiei paşoptiste,

sunt „redescoperiţi” acei români care se locuiesc în ţinuturile de la sud de Dunăre. Atunci

începe şi o nouă etapă în istoria acestora, respectiv cea de-a doua „renaştere”, ale cărei prime

manifestări sunt concomitente cu acţiunea nord-dunăreană de creare a statului român

modern.647 Astfel, în 1860 ia fiinţă, la Bucureşti, un Comitet Macedo-Român. Care urmăreşte

răspândirea la sud de Dunăre a limbii române. „Comitetul macedo-român a luat însărcinarea

de a dirija introducerea limbei naţionale în toate oraşele şi târgurile româneşti. Misiunea sa nu

e alta decât a vedea pe aceste două milioane de români dintre Dunăre, Adriatica şi Arhipelag

ascultând preceptele religiunei în limba naţională conform programei trasă de Ministerul

Instrucţiunii Publice din capitala României.”648 În această perioadă este făcut şi primul demers

oficial al autorităţilor române pe lângă Înalta Poartă, în sprijinul românităţii sud-dunărene.

Constache Negri, în calitatea sa de agent diplomatic la Constantinopol, înaintează un memoriu

în care solicită autorităţilor otomane măsuri favorabile pentru românii din Turcia europeană.649
645
Constantin Paraschiv, Incidentul de la Ianina (1905) – un episod al relaţiilor româno-turce, Revista de
Istorie, tomul 39, Nr. 10/1986, p. 948
646
N. Iorga, Op. cit., p. 17
647
Arhivele Naţionale Române (coord. Stelian Brezeanu şi Gheorghe Zbuchea), Românii de la Sud de Dunăre,
Bucureşti, 1997, p. 22
648
Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea,
începutul secolului al XX-lea, Bucureşti, 1996, p. 40
649
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 49

143
 Prima acţiune concretă a statului român o întreprinde domnitorul Al.I. Cuza, care

emite un decret domnesc, în aprilie 1864, prin care autorizează acordarea de fonduri din

bugetul statului, în valoare de 14.000 lei, pentru crearea primei şcoli româneşti din

Macedonia, ce se deschide la Târnovo, lângă Monastir. Un an mai târziu se înfiinţează

Institutul Macedo-român de la Sfinţii Apostoli. Instituţie ce îşi propune să recruteze tineri din

satele Peninsulei Balcanice spre a fi formaţi la Bucureşti ca învăţători, pentru a preda apoi în

locurile lor natale.650

Până în 1877, promovarea intereselor comunităţilor de aromâni continuă pe aceeaşi

linie de sprijinire a învăţământului, la care iau parte în mod nemijlocit şi membri înstăriţi ai

acestei etnii, din Macedonia şi din străinătate, care finanţează construcţia de noi şcoli.

Guvernul de la Bucureşti este cel care asigură cea mai mare parte a necesarului de carte

şcolară, material didactic şi care plăteşte salariile învăţătorilor. Până la războiul de

independenţă sunt alocate anual sume cuprinse între 10.000 şi 21.000 lei, bani destinaţi

funcţionării cu destul greutate a celor şapte şcoli româneşti deschise în Turcia europeană.651

Noile realităţi politice apărute în Peninsula Balcanică după Congresul de la Berlin

generează modificări în privinţa situaţiei aromânilor din Imperiul Otoman. Deciziile luate de

Marile Puteri încurajează, în mod indirect, tendinţele de destrămare ale Imperiului Otoman.

Congresul de la Berlin nu ţine cont de interesele particulare ale statelor balcanice şi dă, astfel,

naştere unei rivalităţi între aceste state.652 În acest context, situaţia aromânilor devine tot mai

dificilă. O opoziţie constant puternică faţă de idealurile românilor balcanici vine din direcţia

Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Care, în timpul războiului din 1877-1878,

convinge Poarta că învăţătorii români din şcolile deschise pe teritoriul otoman sunt agenţi

ruşi. Se ajunge, astfel, la închiderea acestor şcoli şi la arestarea unui mare număr de

650
Vasile Diamandi Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, pp. 116 - 117
651
Românii de la Sud de Dunăre, p. 24
652
B. Stambler, Op. cit., pag. 1

144
învăţători.653 De aceea, după încheierea ostilităţilor, aromânii, cu implicarea directă a lui

Apostol Mărgărit, revizor al tuturor şcolilor româneşti din Macedonia, se adresează

autorităţilor otomane, pentru a solicita protejarea interesele comunităţii româneşti din imperiu,

singura care nu doreşte destrămarea statului otoman. Demersul are succes, iar marele vizir,

Savfet Paşa, emite, în septembrie 1878, un ordin prin care se permite libera exercitare a

serviciului religios şi a învăţământului în limba naţională, pentru locuitorii de etnie

românească din Imperiul Otoman. Instrucţiunile transmise funcţionarilor din vilaietele

macedonene, nou înfiinţate, sunt următoarele: “Fac cunoscut funcţionarilor civili [...] că ei nu

trebuie să apese pe nici unul dintre locuitori şi să nu se împotrivească, fără pricină, la orice

exerciţiu al cultului şi al învăţăturii, iar când ar cere trebuinţa să apere chiar şi să ajute pe

învăţătorii români.“654 Ceea ce reprezintă, în fapt, o primă recunoaştere din partea autorităţilor

otomane a comunităţii româneşti ca grup etnic distinct. În anii următori, sprijinul sau chiar

bunăvoinţa autorităţilor otomane se simt prea puţin, ceea ce nu împiedică însă procesul de

reorganizare a sistemului şcolar românesc în Turcia europeană.

Un rol crescând în această privinţă îl are Societatea de cultură macedo-română,

constituită la 23 septembrie 1879 prin reorganizarea şi transformarea vechiului Comitet.

Această societate devine principalul promotor al politicii culturale româneşti în spaţiul

balcanic, până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale. Scopurile precizate în mod clar în

statutul societăţii prevăd: „a) A răspândi prin şcoli ,[...]în limba română învăţătura între

locuitorii români de peste Dunăre şi de peste Balcani; b) A stărui pentru bunăstarea bisericilor

comunităţilor româneşti de-a dreapta Dunării şi peste Balcani.“ O prevedere expresă la

articolul IV menţionează că „Societatea de cultură macedo-română se va sili a aduce bună

învoire între diversele naţiuni conlocuitoare între românii de peste Dunăre şi Balcani,

653
M.D.Peyfuss, Op. cit., pag. 49
654
Ministerul Afacerilor Străine, Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul româno-grec,
Bucureşti, 1905, p. XV

145
făcându-se [...] a înţelege că salvarea comună este asigurată numai de la înfrăţirea sinceră iar

nu de la persecutarea reciprocă.”655

Societatea are un rol foarte important în evoluţia învăţământului românesc, asigurând

mijloace financiare, dotarea cu material didactic, acordarea de burse, popularizarea chestiunii

româneşti în Balcani. Colaborarea bună între guvernul României şi această societate, un fond

special pentru şcolile din Balcani prevăzut în bugetul de stat, un revizor general controversat

dar cu aptitudini administrative deosebite în persoana lui Apostol Mărgărit, cea mai însemnată

figură a românismului balcanic la sfârşitul secolului al XIX-lea, toate acestea duc la rezultate

vizibile. România urmăreşte să cultive aromânilor sentimentul apartenenţei lor la naţiunea

română, să determine Imperiul otoman şi Patriarhia ecumenică să le garanteze aromânilor

dreptul de a folosi limba română în învăţământ şi în cultul religios şi să obţină pentru ea însăţi

statutul oficial de putere protectoare a aromânilor, împreună cu privilegiul de a întreţine şi

administra şcoli şi biserici româneşti pentru ei în Peninsula Balcanică. Toate guvernele care se

perindă la putere, la Bucureşti, alocă regulat sume speciale din bugetul de stat pentru cauza

românismului balcanic. Semnificativă este dinamica acestor sume. După 1878 suma anuală

este de 32.000 lei, creşte apoi în anii 1882 – 1886, se dublează aproape în 1887, pentru a

ajunge, începând cu 1893, la 525.000 lei. Puţină vreme după 1900 suma scade la ceva mai

mult de 300.000 lei, pentru a creşte, începând cu 1906, la 870.000 lei anual. 656 În perioada

1864 – 1905, pentru şcolile şi bisericile române din Peninsula Balcanică, statul român alocă

8.672.963 lei.657 Cu ajutorul acestor fonduri, în preajma războaielor balcanice se ajunge ca în

Peninsula Balcanică să funcţioneze 118 şcoli primare în care 143 de învăţători şi 86 de

învăţătoare instruiau copii în limba lor maternă. Acestor şcoli primare, de o importanţă

covârşitoare în păstrarea şi cultivarea identităţii naţionale proprii li se adăugă un număr de

655
Românii de la Sud de Dunăre, pp. 163 - 164
656
Al. Rubin, Op. cit., pp. 234 - 235
657
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 68

146
instituţii şcolare de grad secundar, precum un liceu, o şcoală normală, o şcoală superioară de

comerţ, unde îşi desfăşoară activitatea 69 de profesori.658

Succesul acţiunii româneşti de „redeşteptare naţională” a aromânilor nu este decât

parţial şi, mai ales, de prestigiu. Şcolile româneşti sunt mai degrabă pepiniere de emigranţi

către România decât institute de educaţie capabile să dea viitorilor cetăţeni de etnie română a

ţărilor balcanice o formaţie culturală adecvată condiţiei lor istorice. 659 Rezultatele implicării

autorităţilor de la Bucureşti în sprijinirea aromânilor nu sunt pe măsura nevoilor acestei

comunităţi şi nici a sprijinului de care beneficiază celelalte naţionalităţi. Deşi superiori

numeric în anumite zone ale Macedoniei, aromânii nu dispun de suficiente instituţii de

educaţie şi cultură şi nici nu sunt atât de bine organizaţi. 660 Am stârnit oameni pe care nu am

ştiut să-i organizăm şi nu-i putem apăra astăzi, constată Nicolae Iorga, la începutul secolului

trecut.661 Lucru remarcat şi de Nicolae Papahagi, profesor la o şcoală română din Macedonia:

„propaganda română din Macedonia este cea mai slabă de acolo, românii nu au o biserică

puternică, un şef religios ci doar câteva şcoli, care şi acelea sunt prost organizate şi

întreţinute”.662 Din cauza unui complex întreg de factori, multă vreme corpul didactic este

format nu numai din militanţi devotaţi ai cauzei naţionale, apţi să facă faţă presiunilor şi chiar

sacrificiilor, ci şi din personal cu pregătire insuficientă sau temporar aflat acolo. Există, în

general, o fluctuaţie a corpului profesoral, ceea ce duce la funcţionarea vremelnică a unor

şcoli primare. Avem de a face, şi din cauza propagandei românofobe, cu o rezistenţă din

partea unei părţi a populaţiei de a-şi trimite copii la şcoală. Nu lipsit de importanţă este şi

faptul că mulţi dintre aromâni îşi pus energia şi chiar averile la dispoziţia altor factori etnici,

cu predilecţie cel grecesc şi bulgăresc. Opţiunea lor este firească dacă luăm în considerare

faptul că greaca este limbă de circulaţie regională şi este folosită cu precădere în relaţiile şi

658
Românii de la Sud de Dunăre, p. 25
659
Anca Tanaşoca, Nicolae Şerban Tanaşoca, Op. cit., p. 278
660
Ionuţ Nistor, Lit. cit., p. 330
661
N. Iorga, Op. cit., p. 14
662
Nicolas Papahagi, La question macédonienne, Bucureşti, 1901, p. 40

147
schimburile comerciale, activitate în care este angrenată o mare parte a aromânilor. Se ajunge,

astfel, în situaţia ca, în multe localităţi din Turcia europeană cu o numeroasă populaţie de

aromâni, şcolile susţinute de statul român să fie slab frecventate. În ce priveşte succesele

românismului în Macedonia şi aducerea aromânilor la conştiinţa naţională, scrie N.N. Nacio,

„s-a realizat foarte puţin; nu există un partid care să-i reprezinte şi şcolile nu sunt populate

decât cu elevi puţini la număr”.663 Un astfel de exemplu îl reprezintă Bitolia, la începutul

secolului XX. Deşi aromânii sunt majoritari în această localitate cu o populaţie amestecată,

situaţia elevilor care studiază în limba maternă indică o altă realitate, anume că copii acestora

frecventează şi alte şcoli. La Bitolia funcţionează 11 şcoli bulgare, frecventate de 1.100 de

elevi, 11 şcoli greceşti, frecventate de 1.350 de elevi, patru şcoli sârbeşti, cu 350 de elevi şi

doar patru şcoli româneşti, frecventate de doar 300 de copii.664 Consulul român Alexandru C.

Pădeanu explică cum s-a ajuns la această situaţie. „Chestiunea noastră de la bun început şi

până acum n-a fost dirijată în mod serios, activ şi cu un program chibzuit şi bine aplicat. S-a

neglijat concursul moral şi material al bunilor români; institutorii au fost lăsaţi liberi a

proceda după plac şi a nu-şi face datoria; de mai multe ocazii favorabile nu s-a profitat; nu s-a

luat la timp cuvenitele autorizaţii pentru libera funcţionare a şcolilor, deşi în alte vremuri

aceste autorizaţii s-ar fi putut lua fără dificultăţi şi, din lipsa îndeplinirii acestei formalităţi,

multe din instituţiile noastre astăzi suferă. Din chestiunea noastră nu s-a făcut decât un mijloc

de căpătuială; căci multe elemente ce s-au introdus în serviciul ei sunt de absolută nulitate.

Şcoalele noastre în Turcia n-au fost prezentate în aşa mod încât poporul să creadă că sunt

instituţii create pentru dânsul ca să le poată îmbrăţişa şi să se ocupe de aproape de dânsele.

Din contra, ele au fost considerate ca instituţii particulare ale profesorilor sau instituţii

particulare ale profesorilor sau institutorilor, care au obţinut autorizaţiile din partea

autorităţilor Imperiale otomane pentru funcţionarea lor. O mare parte din institutori,

663
N.N. Nacio, Viitorul românismului în Balcani, Bucureşti, 1905, p. 11
664
Ioan C. Puppa, România faţă de cestiunea macedoneană, Bucureşti, 1903, pp. 34 - 35

148
considerându-se ca stăpâni ai şcoalelor, n-au lucrat decât după bunul lor plac, neţinând seamă

nici de trebuinţele şcoalei, nici de plângerile întemeiate ale locuitorilor şi astfel ei şi-au

înstrăinat simpatia acestor factori fără de care o şcoală naţională nu poate prospera. Lipsa

concursului acestor factori n-a preocupat câtuşi de puţin pe aceşti institutori, care n-au avut alt

ideal decât acela de a-şi încasa regulat subvenţiile lor. Mulţi din ei, pe lângă că erau lipsiţi de

patriotism, n-au avut nici capacitatea cerută pentru îndeplinirea datoriei lor de institutori şi de

apostoli ai cauzei noastre. Ei s-au ocupat de chestiuni personale, cu intrigi, certuri şi alte

mizerii. Menajarea şi tolerarea unor asemenea institutori a făcut ca ei să fie nedisciplinaţi.”665

Pădeanu nu este singurul care sesizează deficienţe ale sistemului de învăţământ

românesc în Peninsula Balcanică. Se resimte, în mod special, lipsa unui sistem centralizat de

supraveghere a activităţii acestor şcoli. Pe lângă finanţarea insuficientă şi intoleranţa altor

etnici balcanici, nu de puţine ori cauza românismului are de suferit şi din cauza intrigilor şi a

lipsei de moralitate a unora dintre membrii corpului didactic. Astfel, în timp ce grecii şi

bulgarii îşi intensifică acţiunea de propagandă în Macedonia şi pun pe picioare o reţea de şcoli

primare şi secundare, pentru băieţi şi fete, de grădiniţe de copii, de seminarii sau şcoli

comerciale, care au un sistem de funcţionare şi organizare coerent, „noi am avut durerea să

vedem acţiunea propagandei noastre diminuată, şcolile închise, de cele mai multe ori pentru

că erau dezorganizate iar prestigiul lor micşorat”.666

Şcoala românească din Balcani nu reuşeşte în epocă să-şi asigure independenţa

materială. Acestea se bazează în principal pe finanţele venite de la Bucureşti şi nu se pot

menţine fără concursul direct al statului român. Nu puţine sunt vocile în epocă care recunosc

că, în problema şcolii româneşti în Balcani, autorităţile de la Bucureşti nu cunosc realităţile

locale, ceea ce explică lipsa unui program coerent de acţiune pe termen lung.667

665
Arhiva istorică a Bibliotecii Naţionalе a României, Fondul Alexandru Saint-Georges, Corespondenţă oficială
a consulului Alexandru C. Pădeanu, Pachet XXIX, dosar 1, pp. 47 - 58
666
Nicolas Papahagi, Op. cit., pp. 50 - 51
667
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 67

149
 În condiţiile specifice ale Imperiului Otoman, succesul campaniei de instruire a

populaţiei aromâne în limba maternă este condiţionat şi de existenţa unei biserici naţionale.

Recunoaşterea unui ierarh religios, printr-un act semnat de sultan, echivala cu recunoaşterea

însăşi a naţionalităţii. Pe lângă atribuţii confesionale, capul bisericii le dobândea şi pe cele

laice: deschide şcoli şi este reprezentat, prin delegaţii săi, în consiliul administrativ ce

funcţionează în fiecare sat. Tot de competenţa sa sunt căsătoria, naşterea şi moştenirea. Iar în

absenţa acestuia, aromânii sunt constrânşi să apeleze la episcopii şi preoţii greci, mult mai

puţin toleranţi decât autorităţile otomane.668 La sfârşitul secolului al XIX-lea se fac eforturi

pentru organizarea unei vieţi bisericeşti proprii. O primă tentativă de creare a unui episcopat

distinct este întreprinsă în 1880, însă acţiunea românească a fost vehement combătută de

Patriarhie, transformată în principalul reprezentant al elenismului în Balcani. Printre motivele

invocate de autorităţile ecleziastice greceşti este şi opinia că redactarea cărţilor bisericeşti şi

slujba liturgică în limba română nu erau conforme cu canoanele ortodoxiei. Ostilitatea

grecilor merge până acolo încât neagă existenţa unei populaţii româneşti în Peninsula

Balcanică, susţinând că aceştia sunt ”elino-vlahi, adică greci care vorbesc româneşte”. 669 În

calitatea sa de campion al cauzei panelenismului, Patriarhia nu ezită să iniţieze o serie de

acţiuni de o rară intoleranţă şi să se folosească de încrederea naivă a unei populaţii profund

ataşate de credinţele şi obiceiurile sale. Aromânii sunt indisolubil legaţi de ortodoxie şi sunt

foarte puţine cazurile în care au renunţat la credinţa strămoşească, ca un rezultat al campaniei

întreprinse de misiunile religioase (protestante şi catolice) care funcţionau în Macedonia în

această perioadă. Din acest considerent, măsurile punitive luate de autorităţile ecleziastice

greceşti împotriva aromânilor care îşi trimit copiii să înveţe în limba maternă sau evită

bisericile aflate sub jurisdicţia Patriarhiei au un puternic impact asupra psihologiei acestora.

668
Daniela Buşă, Op. cit., pp. 186 - 187
669
Adina Berciu-Drăghicescu, Op. cit., p. 26

150
Excomunicările sau anatemele aruncate asupra persoanelor sau familiilor care îşi manifestă

conştiinţa naţională puteau fi interpretate ca o pedeapsă a divinităţii.670

Încercarea de a impune un Mitropolit primat al aromânilor din Imperiul Otoman se

soldează cu un eşec. În noiembrie 1896, mai mulţi delegaţi ai comunităţilor aromâneşti

semnează, la Constantinopol, un protocol prin care îl alegeau drept mitropolit primat al

aromânilor pe mitropolitul grec al Ohridei şi Prespei, Antim, de origine albanezo-română. 671

Autorităţile de la Bucureşti speră că, prin recunoaşterea de către sultan a unui şef spiritual al

aromânilor, „se va pune o barieră intrigilor grecilor, bulgarilor şi sârbilor, şi guvernul român

se va putea prezenta înaintea Parlamentului cu un fapt care nu va lipsi de a crea un curent în

opinia publică română, favorabil intereselor politice comune”.672 Eforturile făcute la

Constantinopol de reprezentantul statului român, Trandafir G. Djuvara, pentru recunoaşterea

acestuia de Înalta Poartă rămân fără urmări, în contextul delicat al conflictului greco-turc din

1897. Abdul Hamid al II-lea condiţionează recunoaşterea aromânilor de încheierea unei

alianţe militare. Ideea unui „tratat de alianţă în toată regula” este respinsă de Carol I, care o

consideră periculoasă şi inutilă.673 Instituirea unei mitropolii româneşti proprii în Imperiul

Otoman eşuează acum din cauza opoziţiei vehemente a Patriarhiei şi a clerului grec, atitudinii

duplicitare a autorităţilor otomane, a neînţelegerilor dintre guvernul român şi Apostol

Mărgărit, ca şi faptului că mitropolitul Antim nu se ridică la nivelul speranţelor puse în el,

acesta reîntorcându-se sub jurisdicţia constantinopolitană şi lăsându-i pe aromâni fără un şef

religios propriu.674

Pentru a obţine succese vizibile în campania de recunoaştere a unei biserici naţionale,

aromânii trebuie să treacă peste o serie întreagă de probleme, începând cu greutăţile

670
Al. Rubin, Op. cit., p. 155
671
Trandafir G. Djuvara, Mes missions diplomatiques. Belgrade-Sofia-Constantinople-Galatz-Bruxelles-Le
Havre-Luxembourg-Athènes. 1887-1925, Paris, 1930, pp. 36-37
672
Nicolae Mişu către Dimitrie Sturdza, 13/25 septembrie 1897, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Fond
Radu Djuvara, pachetul 24/3424, nr. act 99
673
Daniel Cain, Op. cit., pp. 52 - 53
674
Românii de la Sud de Dunăre, pp. 27-28

151
organizatorice şi slabul sprijin material acordat bisericilor, fondurile alocate de statul român

fiind destinate, în special, deschiderii şi funcţionării unor şcoli cu predare în limba maternă. O

altă dificultate întâmpinată constă în numărul insuficient de preoţi - puţini sunt acei care sunt

de acord să slujească în dialectul macedo-român fără a fi destul de bine plătiţi şi apăraţi de

persecuţiile Patriarhiei sau propagandei greceşti. O altă problemă o reprezintă găsirea unui

aliat în lupta împotriva intransigenţei manifestate de Patriarhia de la Constantinopol.

Suprapunerea intereselor Exarhatului bulgar cu cele ale aromânilor şi identificarea unui

adversar comun, în persoana Patriarhiei, înlesnesc această colaborare. În contextul

amplificării campaniilor de propagandă declanşate de statele balcanice în Macedonia,

Exarhatul bulgar manifestă o atenţie sporită pentru dorinţa aromânilor de a-şi păstra propria

identitate. Exarhiştii îi sprijină pe aromâni pentru a ieşi mai repede de sub jurisdicţia

Patriarhiei şi consolidarea unei biserici naţionale bulgare şi aromâne. 675 Poziţie detaliată de

Exarhul Iosif într-o convorbire avută cu Apostol Mărgărit: „Noi îi simpatizăm pe vlahi în

dorinţa lor de a-şi păstra limba în biserici şi şcoli şi să se dezvolte ca vlahi, deoarece

grecomanii de sub autoritatea Patriarhiei sunt duşmanii noştri iar vlahii au devenit prietenii

noştri. De aceea, suntem pregătiţi să-i sprijinim în măsura în care putem.” 676 Istoriografia

bulgară prezintă câteva exemple concrete ale acestei colaborări, pe plan local, între exarhişti şi

aromâni. Hristo Silianov scrie următoarele despre activitatea preotului Atanas Altăparmakov,

din Bitolia: „Un bun cunoscător al limbii române, popa Atanas a atras numeroşi vlahi din

enoria sa spre biserica bulgară şi a putut să le inoculeze în conştiinţe faptul că sunt un neam

distinct, care nu are nimic de a face cu cel grec”. 677 În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea

sunt cunoscute exemple de sprijinire a şcolilor pentru aromâni de către comunităţile bulgare

din Prilep, Skopje, Bitolia, Serres şi Cruşova, unde reprezentanţii acestor popoare îşi unesc

675
Жеко Попов, Румънската пропаганда в Македония (1878 – 1894) în Изследвания по македонския
въпрос, Книга първа, София, 1993, с. 338
676
Воин Вожинов, Българската просвета в Македония и Одринска Тракия. 1878 – 1913, София, 1982, с.
169
677
Христо Силянов, Освободителните борби на Македония, том I, София, 1983, с. 68

152
eforturile împotriva propagandei greceşti pentru rezolvarea anumitor probleme ivite pe plan

local. În 1889, la şcoala bulgară de la Cruşova sunt înscrişi 250 de copii de aromâni, iar

pentru cazuri extreme reprezentantul Exarhatului bulgar la Bitolia, Badev, a acordat credite

şcolilor aromâne din regiune.678 Relaţii de colaborare cu comunitatea bulgară sunt confirmate

şi de intenţia a trei dintre cele mai mari comunităţi româneşti din Balcani, Cruşova, Castoria şi

Hrupişte, de a provoca, în 1892, o schismă trecând sub autoritatea Exarhatului bulgar, dispus

a le recunoaşte îndreptăţitele lor cereri în ceea ce priveşte limba şi preoţii.679

Demersurile întreprinse pentru recunoaşterea unei instituţii ecleziastice a aromânilor

sunt reluate în primii ani ai secolului trecut, în contextul modificărilor survenite în Peninsula

Balcanică. Primele demersuri întreprinse de ministrul României la Constantinopol, Alexandru

Em. Lahovary, sunt pe lângă Patriarhia ecumenică, unde este prezentată o listă cu

revendicările românilor macedoneni, printre care dreptul de a oficia slujbele în limba maternă,

hirotonisirea de preoţi aromâni, un delegat al aromânilor pe lângă Patriarhie. În pofida

promisiunilor de susţinere pe care Grecia le face României, Patriarhul Ioachim al III-lea,

sprijinindu-se pe o contraacţiune a puternicei partide a aromânilor grecizaţi, refuză cererile

aduse de Lahovary, afirmând că este vorba de o acţiune politică a statului român. 680 Încurajaţi

de guvernul de la Bucureşti, care se implică în lupta de emancipare religioasă şi civilă a

aromânilor de sub Patriarhatul de la Constantinopol, mai mult de 60 de preoţi aromâni,

trecând peste excomunicarea patriarhului Ioachim al III-lea, încep să oficieze în dialectul

macedoromân, acolo unde mai înainte slujba se făcea în limba greacă. La sate este mai uşor,

dar foarte greu într-un oraş ca Monastir, unde, după numeroase intervenţii ale ministrului

Lahovary, la 22 ianuarie 1905, este deschis un locaş religios în care se va oficia în limba

aromânilor.681

678
Zeko Popov, Sur la relations des aromains avec le mouvement culturel et national bulgare en Macedoine
depuis le Congres de Berlin jusqu’au debut du XX-e siecle în Etudes balkaniques, No. 3-4, Sofia, 1992, p. 216
679
Românii de la Sud de Dunăre, p. 27
680
M.D.Peyfuss, Op.cit., p. 85
681
Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea. (Lumea românească. 1900 - 1908), Bucureşti, 1990, pp. 293 - 294

153
 În urma demersurilor diplomatice întreprinse, în ianuarie 1905, pe lângă ministrul de

externe austro-ungar, Goluchowski, beneficiind de bunele oficii ale ambasadorului german la

Constantinopol, Marschall, şi profitând de un incident petrecut la Ianina, partea română obţine

satisfacţie.682 La 9/22 mai 1905 sultanul Abdul Hamid acordă o iradea prin care aromânilor li

se recunoaşte statutul aparte al comunităţii lor. Această iradea prevedea pe scurt următoarele:

“ ...supuşii mei vlahi... în virtutea drepturilor civile de care se bucură şi ceilalţi supuşi

nemusulmani,... comunităţile lor să desemneze muhtari (primari – n.n.) conform cu

regulamentele în vigoare,...membrii vlahi să fie admişi, după regulă, în consiliile

administrative şi înlesniri să fie acordate de autorităţile imperiale pentru profesorii din şcolile

acestei comunităţi..”.683 După cum se observă, aromânilor li se acordau toate drepturile unui

millet, fără însă a se specifica aceasta şi fără dreptul de a-şi alege un lider religios. Aceste

omisiuni vor da prilej Patriarhiei ecumenice să saboteze constant orice ordin imperial sau

iniţiativă de aplicare a acestei iradele de către beneficiarii săi. Astfel, numeroşi preoţi sunt

excomunicaţi după ce au oficiat slujba în limba română, alţii sunt alungaţi. Bisericile

româneşti sunt închise sau luate sub control de către clericii greci.

Actul emis de cancelaria sultanului reprezintă punctul de pornire al celei mai dure

campanii împotriva românilor din Macedonia duse de bandele andarţilor greci, fapt ce

provoacă tensionarea relaţiilor diplomatice româno-greceşti. Partea română se plânge că

andarţii, cu îngăduinţa statului grec, duc o politică teroristă şi nu sunt respectate prevederile

iradelei din mai 1905. Perioada este plină de incidente sângeroase; după unele calcule

incomplete în aceşti ani au căzut pradă bandelor de andarţi peste 400 de aromâni. 684 În faţa

refuzului de dialog al părţii greceşti, se trece la expulzarea grecilor din România ori de câte

ori are loc câte un atentat împotriva aromânilor şi sunt înregistrate mai multe incidente

682
Pentru detalii vezi declaraţia făcută în Senat de ministrul Afacerilor Străine, generalul Iacob Lahovary, în
Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară prelungită 1904 – 1905, Şedinţa de la 11 mai 1905, Nr. 44/3 iunie
1905, pp. 561 - 562
683
Adina Berciu-Drăghicescu, Op. cit., p. 49
684
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 76

154
împotriva unor supuşi greci. În plus, România recurge la sancţiuni economice şi denunţă

convenţia comercială încheiată cu Grecia în 1900. În scurt timp, mai precis în mai 1906, se

ajunge la ruperea relaţiile diplomatice Bucureşti şi Atena, stare ce durează mai bine de cinci

ani.685

Mişcarea Junilor Turci reprezintă o mare speranţă pentru românii din Imperiul

Otoman, care aşteaptă aplicarea programului de reforme promis. În acest context este readusă

în actualitate problema unei biserici naţionale pentru aromânii din Peninsula Balcanică.

Congresul naţional al aromânilor din iulie 1910 votează pentru o intervenţie pe lângă

Patriarhie, hotărându-se în acest sens constituirea unei delegaţii care urma să se deplaseze la

Constantinopol pentru discuţii cu patriahul Ioachim al III-lea. Acţiunea este justificată de

recent adoptata „Lege relativă la bisericile şi şcoalele contestate din Macedonia”, care nu dă

câştig de cauză aromânilor şi menţine o anumită dependenţă de Patriarhia ecumenică. La 16

martie 1911, senatorul Nicolae Batzaria depune, în numele vlahilor ortodocşi din Imperiul

Otoman, un amplu memoriu în care cere libertate şi drepturi egale pentru biserică, preoţii

români şi ierarhii acestora.686 Noul demers se soldează, din nou, cu un eşec, astfel că se ajunge

la ideea unei rupturi depline cu Patriarhia prin crearea unei biserici româneşti distincte cu o

ierarhie corespunzătoare. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, în condiţiile războaielor

balcanice şi a primei conflagraţii mondiale, lasă această problemă nerezolvată.687

Acţiunea României în Balcani, de a consolida şi stabiliza minoritatea aromânească în

statele balcanice, nu doar eşuează, ci îi şi izolează pe aromâni de mediul lor natural şi îi

încurajează să-şi părăsească patriile. S-a făcut marea greşeală de a nu interesa populaţia de

acolo, scrie Nicolae Iorga, „de a nu începe prin cercetarea celor ce se simt aromâni, celor ce

vor să fie aromâni, vor să lucreze şi să se jertfească pentru cauza noastră (…), s-a făcut

685
Detalii vezi în Ministerul Afacerilor Străine, Documente Diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul
greco-român, Bucureşti, 1905
686
Românii de la Sud de Dunăre, p. 32
687
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 162

155
păcatul de a socoti cu cifre mari, necontrolate şi neadevărate, socoteli de trupuri şi nu de

suflete.”688 Depărtaţi geografic de statul român, lipsiţi de protecţia reală a unor factori politici

sau spirituali cu autoritate efectivă, aceştia nu pot decât fie să se lase asimilaţi de principalele

naţiuni balcanice care îşi dispută moştenirea Imperiului otoman, fie să se lase anexaţi politicii

româneşti, încadrându-şi propria acţiune în limitele putinţelor de intervenţie ale României în

viaţa politică a Balcanilor. Aşa se explică, pe de o parte, ezitările aromânilor de a se identifica

masiv şi spontan cu românismul. Aşa se explică, pe de alta, tentaţia încercată de statul român

de a-i neglija sau folosi pe aromâni în scopul satisfacerii propriilor sale interese, în funcţie de

conjuncturi.689

688
N. Iorga, Op. cit., p. 31
689
Anca Tanaşoca, Nicolae Şerban Tanaşoca, Op. cit., p. 213

156
 CAP. VI
ANI DE CRIZĂ. INCIDENTUL MIHĂILEANU

Toate statele naţionale apărute în spaţiul sud-est european în decursul secolului al

XIX-lea urmăresc aceeaşi ţintă: îndeplinirea programului naţional. Ardoarea de a-i vedea pe

toţi cei de un neam adunaţi între graniţele unui stat naţional este însoţită de ambiţii legate de

hegemonia în Balcani, de frământări interne. Orice dorinţă de mărire aici este împiedicată de

vecini şi se dovedeşte iluzorie sau sfârşeşte în nebunia naţionalismului. 690 Exaltarea

naţionalismului, care din mişcare culturală şi de emancipare, se transformă într-o formă de

dominaţie a altor state, devine o expresie de manifestare a societăţilor balcanice a anului

1900. Potenţialii moştenitori ai Imperiului Otoman se folosesc de sprijinul uneia sau alteia

dintre Marile Puteri, în funcţie de context şi de disponibilitatea acestora din urmă de a le ajuta,

pentru a-şi pregăti terenul pentru extinderea sferei de influenţă în vilaietele din Turcia

europeană sau chiar pentru achiziţii teritoriale. Perioada de la graniţa secolelor al XIX-lea şi al

XX-lea este una animată, în care suntem martori la alianţe succesive între diferite state

balcanice, la schimbări radicale în strategia de politică externă şi de oscilări între ajutorul rus

şi austro-ungar. Toate acestea, într-o perioadă în care cuvântul de ordine în privinţa chestiunii

macedonene este menţinerea Imperiului Otoman şi a statu-quo-lui în regiune.691

În acest context, diplomaţia bulgară şi cea română depun mari eforturi pentru a obţine

poziţii tot mai solide în Macedonia. Rezultatele obţinute sunt diferite. Principatul bulgar

cunoaşte o serie de succese legate de activitatea Exarhatului şi de mersul procesului

educaţional. Regatul român este însă nemulţumit de eşecul demersurilor întreprinse pentru

recunoaşterea unei instituţii religioase naţionale pentru aromâni şi de efectul nemulţumitor al

activităţii şcolilor deschise în Turcia europeană, în pofida subsidiilor acordate de la bugetul

690
Ion Bulei, Balcanii şi relaţiile româno-bulgare în preajma primului război mondial. Consideraţii incomode în
Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi,
Bucureşti, 2007, p. 132
691
Ionuţ Nistor, România şi criza macedoneană din 1903 în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, t.
XLII, Iaşi, 2005, pp. 324 - 326

157
statului, în condiţiile unei accentuate crize financiare. Rezultatele obţinute dau curaj Bulgariei

şi determină guvernul de la Bucureşti să analizeze foarte atent situaţia din regiune pentru a

identifica noi oportunităţi pentru satisfacerea intereselor sale naţionale.692

Între Sofia şi Bucureşti există divergenţe puternice generate de modul în care cele

două state văd evoluţia problemei macedonene în contextul întregii situaţii din Balcani. Spaţiu

deschis posibilităţilor de mişcare ale diplomaţiei române. România are un motiv legitim de

intervenţii diplomatice şi îşi asumă un rol „neangajant”, care să-i permită să ceară, în caz că

Macedonia ar fi fost împărţită, ca românii de acolo să nu fie atribuiţi unuia sau altuia dintre

state fără acordarea de garanţii pentru protejarea naţionalităţii şi drepturilor lor. Statul român

nu poate rămâne indiferent faţă de soarta lor, scrie omul politic Vasile M. Kogălniceanu.

„Românii macedoneni nu-i pot servi drept obiect de precupeţire politică şi România are

datoria de a-şi înzeci sforţările pentru apărarea Românismului transdunărean.” 693 Politică

agreată de Carol I, dornic să vadă opinia publică îndepărtându-şi puţin atenţia de la

persecuţiile pe care le suportă românii de dincolo de Carpaţi, care riscă să tensioneze relaţiile

cu Austro-Ungaria.694 Sistemul de alianţe al României de la sfârşitul secolului al XIX-lea

provoacă o modificare în privinţa direcţiei tradiţionale de manifestare a aspiraţiilor naţionale.

Alianţa cu Austro-Ungaria şi politica raţională a regelui Carol, de temperare a exceselor

opiniei publice manifestate faţă de soarta românilor din Transilvania şi Bucovina şi de

promovare a unei politici a realităţilor date, canalizează energiile naţionale în direcţii

considerate până atunci de importanţa secundară. În fond, la începutul secolului trecut,

politica externă pasionează prea puţin opinia publică românească. „Înţeleapta conducere a

politicii de stat a regelui Carol I, necesitatea dezvoltării interioare a regatului român,

menţinerea statu-quo-ului balcanic hotărâtă de Marile Puteri în vederea echilibrului european

692
Жеко Попов, Българският национален въпрос в българо-румънските отношения. 1878 – 1902, София,
1994, с. 403
693
Vasile M. Kogălniceanu, O criză naţională. România şi conflictul balcanic, Bucureşti, 1913, p. 15
694
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 58

158
şi în parte somnolenţa (deşi intermitentă) a popoarelor balcanice erau cauzele unei adevărate

apatii a opiniei publice.”695

Convinsă fiind de extremismul mişcărilor naţionale ale entităţilor politice balcanice şi

de tendinţele lor asimilatoare, România militează în permanenţă pentru păstrarea integrităţii

Imperiului Otoman, în condiţiile unei democratizări reale a vieţii sale interne. Şi să cultive

relaţii speciale cu Înalta Poartă, care să-i permită să obţină bunăvoinţa autorităţilor otomane

pentru soarta aromânilor, prezentaţi drept cei mai fideli supuşi ai sultanului. Aceasta în

condiţiile în care politica autorităţilor otomane tinde „să opună una alteia naţionalităţile

alogene din Macedonia”, în scopul „de a neutraliza acţiunea lor colectivă şi de a le învrăjbi

una contra alteia”.696 Nu întâmplător, în primăvara lui 1899, Take Ionescu înfierează modul în

care guvernul liberal vede rezolvarea chestiunii macedonene. „De când este primul ministru

actual, la auzul cuvântului Macedonia, nu avem dreptul să zicem decât un cuvânt: trăiască

Sultanul!”697 Colaborarea dintre diplomaţia română şi regimul lui Abdul Hamid al II-lea în

chestiunea Macedoniei ridică probleme suplimentare autorităţilor de la Sofia. Pentru care

Macedonia reprezintă o parte a patrimoniului naţional şi o prioritate a politicii externe. 698

Lucru explicabil, dacă ţinem cont de considerabila prezenţă în viaţa politică şi socială a

Principatului a etnicilor bulgari născuţi în Macedonia. Astfel, potrivit unei statistici din 1918,

„Macedonia a dat Bulgariei 8 miniştri, 13 diplomaţi, mai mult de 54 de deputaţi, 11

mitropoliţi, 12 profesori universitari (…) 226 de ofiţeri activi şi 453 de ofiţeri în rezervă,

printre care 8 generali şi 17 colonei”.699 Acesta poate fi unul din motivele pentru care

istoriografia bulgară consideră că, prin colaborarea cu Imperiul Otoman în privinţa

Macedoniei, România se transformă într-unul din adversarii procesului de desăvârşire a

695
Ioan D. Filitti, Politica externă a României şi atitudinea ei în conflictul european, Bucureşti, 1915, p. 7
696
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit., f. 26
697
Vezi Desbaterile Adunărei Deputaţilor , Sesiunea ordinară 1898 – 1899, 15 februarie 1900, Anexa la Şedinţa
Adunărei Deputaţilor de la 22 martie 1899, p. 9
698
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 86
699
Стойчо Гранчаров, България на прага на двадесетото столетие. Политически аспекти, София, 1986,
с. 165

159
unităţii naţionale a poporului bulgar.700 Contradicţiile dintre interesele celor ţări în problema

macedoneană şi, în general, în privinţa problemei naţionale exclud posibilitatea cooperării în

numele unei cauze comune. În fapt, după îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia şi recunoaşterea lui

Ferdinand de către Marile Puteri, prin activizarea demersurilor sale diplomatice în chestiunea

macedoneană, Bulgaria se transformă într-un adevărat centru politic al sistemului de relaţii

internaţionale în Peninsula Balcanică.701

În acest context asistăm la o înrăutăţire vizibilă a relaţiilor bilaterale. Motivele sunt

numeroase şi sunt explicate de diplomaţii acelor vremuri. Ar fi, în primul rând, „renaşterea

românismului din Macedonia, unde bulgarii exercitau prin teroare o cvasi suveranitate”. În

condiţiile în care, până atunci, „cuţovlahii erau o unealtă supusă în mâna slavilor din Balcani

(…), propaganda macedo-bulgară vedea cu ochi răi această redeşteptare şi căuta să o

nimicească printr-o acţiune teroristă exercitată atât în Macedonia, cât şi în Bulgaria, asupra

apostolilor culturii româneşti şi conducătorilor statului nostru”. 702 Pe de altă parte, bulgarii

pun ostilitatea românilor faţă de ei pe seama invidiei. Superioritatea poporului nostru nu poate

să nu rănească orgoliul bolnăvicios al românilor, scrie Dimitrie Rizov. „Lor le este clar că nu

ei, ci noi vom fi prima vioară politică în Peninsula Balcanică.” Ceea ce este egal cu

hegemonia politică în spaţiul balcanic. „Am zis atâta vreme: ei sunt de neam prost şi noi

suntem vlăstar domnesc”, scrie Nicolae Iorga.703 „Adăugaţi la această invidie şi dispreţul pe

care rasa latină română îl consideră drept datoria sa aristocratică de a-l nutri faţă de noi, ca

slavi, şi alăturaţi acestor două sentimente duşmănoase şi acea ură care trece asupra noastră, ca

reflex al urii adânci a românilor faţă de fraţii noştri.”704 Toţi diplomaţii bulgari acreditaţi la

Bucureşti, la începutul secolului trecut, constată puternicul curent rusofob în sânul societăţii
700
Жеко Попов, Румънската пропаганда в Македония (1878 – 1894) în Изследвания по македонския
въпрос, Книга първа, София, 1993, с. 349
701
Стойчо Гранчаров, Към въпроса за отношенията между България и балканските страни (1900 –
1903) în БАН, Великите сили и балканските взаимоотношения в края на XIX и началото на XX в, София,
1982, с. 192
702
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit., f. 26
703
N. Iorga, România, vecinii săi şi chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, pp. 6 - 7
704
Д. Ризов, Ромъно-българския конфликт, София, 1900, с. 15 - 16

160
româneşti. „Nicăieri în Europa nu a existat o ură mai mare în rândul poporului şi a

intelighenţiei decât cea din România faţă de Rusia”, constată, la 1917, Gheorghi Kalinkov.705

Evoluţia relaţiilor româno-bulgare în această perioadă depinde într-o mare măsură de

interesele şi politica Rusiei şi Austro-Ungariei, cei mai înverşunaţi adversari în extinderea

sferelor de influenţă în Peninsula Balcanică. Ciocnirea geostrategică dintre cele două imperii

atrage, inevitabil, şi cele două state mici, fapt care accentuează starea de confruntare dintre

acestea. Politica Vienei şi Petersburgului se dovedeşte a fi o pârghie puternică de acţiune

asupra relaţiilor bulgaro-române, care atinge şi cea mai sensibilă temă: problema naţională.

În 1899 se înregistrează o intensificare a activităţii bandelor înarmate în Macedonia,

unde sentimentul de nesiguranţă în sânul populaţiei creşte, fapt ce determină autorităţile de la

Sofia să adopte o poziţie mai energică în chestiunea macedoneană. Se speră ca, prin

sprijinirea mişcării de eliberare naţionale a populaţiei bulgare din provinciile europene ale

Imperiului Otoman, autorităţile de la Constantinopol să fie silite să aplice, în cele din urmă,

reformele asumate în timpul Congresului de la Berlin pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei

creştine din aceste vilaiete. Pentru Ferdinand al Bulgariei, modelul răscoală – autonomie -

unire reprezintă una din alternativele posibile pentru rezolvarea chestiunii macedonene. Idee

împărtăşită şi de unii politicieni bulgari. 706 Aşa se ajunge şi la înlocuirea cabinetului Stoilov,

în primăvara lui 1899. Principele bulgar caută soluţii rapide de rezolvare a unor chestiuni de

politică externă şi decide să renunţe la politica prudentă a premierului Konstantin Stoilov.

Această schimbare la nivelul politicii externe bulgare este însoţită de o răcire a relaţiilor cu

statele din spaţiul sud-est european. Bulgaria se trezeşte, astfel, la graniţa dintre sec. al XIX-

lea şi al XX-lea, într-o stare de izolare pe plan regional. Statele vecine se împotrivesc deschis

politicii bulgare faţă de provinciile europene ale Imperiului Otoman şi îşi declară sprijinul

705
Др. Г. Калинков, Ромъния и нейната политика спрямо България (през 1911 – 1912 и 1913 год), София,
1917, с. 71
706
Стойчо Гранчаров, Балканският свят. Идеи за държавност, национализми и развития от началото
на XIX век до края на Първата Световна война, София, 2001, с. 603

161
categoric în favoarea menţinerii statu-quo-ului în această parte a Europei. Politică împărtăşită

şi de Marile Puteri. Insistenţa şi activitatea diplomaţiei bulgare în sprijinul unor reforme în

Macedonia nu stârnesc admiraţia statelor din sud-estul european, care consideră că acestea pot

fi folositoare numai elementului bulgar, mai numeros şi compact.707

Principalul instrument al acţiunii bulgare în Macedonia este Comitetul Suprem

Macedonean. Care are o reală influenţă în viaţa politică din Principat. Nicicând activitatea

Comitetului Macedonean Bulgar nu a fost mai covârşitoare, constată agentul diplomatic

român la Sofia, Nicolae Mişu, în vara lui 1900. „Niciodată nu a domnit o impunitate mai

absolută faţă de actele criminale săvârşite în numele acestui comitet (…) ajuns a fi un stat în

stat”. Comitetul are „astăzi ramificaţiile sale în toate straturile societăţii bulgare“, iar

principalii „adepţi şi susţinători ai ideilor revoluţionare propagate sunt profesorii şi

funcţionarii publici, mai cu seamă ofiţerii“, îi scrie Mişu ministrului său, Ion Lahovary. În

conducerea acestui Comitet Suprem găsim ofiţeri bulgari, „care au demisionat pro forma din

armată, spre a se consacra exclusiv acţiunii revoluţionare, dar cărora locurile în armată şi

vechimea în cadre li se păstrează intacte”. Comitetul nu este activ numai în Bulgaria şi Turcia,

ci şi în alte locuri unde există colonii bulgare. Inclusiv în România.

Atitudinea autorităţilor de la Sofia în privinţa acestui Comitet este duplicitară, după

cum constată şi Mişu. „Pe de o parte încurajează formarea comitetelor pentru a avea o armă

politică în contra Turciei, iar pe de alta declară că nu pot interveni cu succes într-o chestiune

de care se interesează ţara întreagă. Principele Ferdinand, la observaţiile ce i se fac de

reprezentanţii puterilor, declară că este obligat a tolera mişcarea macedoneană, deoarece îi

este teamă (…), ameninţat fiind cu moartea de macedoneni.“708

707
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 –
1913 г., София, 1994, с.264
708
Nicolae Mişu către Ion N. Lahovary, 26 mai/8 iunie 1900, AMAE, Problema 21, Dosar 101, Rapoarte
Sofia/1900, f. 35-38

162
 Noul preşedinte al Comitetului Suprem Macedonean, Boris Sarafov, este adeptul unor

măsuri ferme. În consecinţă, în scopul colectării de fonduri pentru înarmarea cetelor trimise în

Macedonia, se recurge tot mai frecvent la represiuni şi asasinate. Iar printre victime se află şi

români macedoneni. O serie de incidente petrecute în prima jumătate a anului 1900 aduc în

atenţia opiniei publice şi a lumii diplomatice proporţiile activităţii acestui Comitet pe teritoriul

României. Unde există filiale ale acestei organizaţii, deschise, încă din 1895, la Galaţi, Turnu

Severin, Brăila, Constanţa, Bucureşti şi Iaşi. Prin intermediul cărora se caută bani, arme şi

voluntari pentru cauza naţională bulgară.709

Se înregistrează mai multe incidente provocate de activişti ai Comitetului Suprem

Macedonean în Bucureşti şi Brăila, care generează o vie corespondenţă diplomatică. Mai întâi

este asasinat un membru al acestei organizaţii, Kiril Fitovski, trimis la Bucureşti de Boris

Sarafov pentru a cumpăra arme. Fitovski, care cheltuieşte banii în interes personal, se

dovedeşte a fi spion turc şi îi va comunica ministrului turc la Bucureşti amănunte despre

activitatea Comitetului. În replică, Sarafov trimite un om la Bucureşti cu sarcina de a

organiza, cu ajutorul membrilor locali, asasinarea lui Fitovski. Acesta este ucis la 1 februarie

1900, iar asasinatul face impresie în epocă.710 Incidentul aduce în atenţia opiniei publice şi a

lumii diplomatice proporţiile activităţii Comitetului Suprem Macedonean pe teritoriul

României. Autorităţile române insistă pe lângă agentul diplomatic bulgar la Bucureşti,

Dimităr Todorov, pentru măsuri imediate din partea cabinetului bulgar, care să îngrădească

activitatea revoluţionarilor macedoneni şi să manifeste intransigenţă pentru a nu se repeta un

asemenea incident. Todorov încearcă să prezinte incidentul ca pe un caz întâmplător, nu

premeditat, rezultat al patriotismului manifestat de unii indivizi şi să alunge suspiciunile că

acest Comitet pregăteşte o răscoală în Macedonia. 711 Proaspăt sosit la Sofia, Nicolae Mişu

709
Pentru mai multe detalii vezi Светлозар Елдъров, Македоно-одрински дружества, колонии и групи в
Румъния. 1895-1903 година în Военноисторически сборник, София, 1989, Nr. 4, с. 30-44.
710
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е. 55, л. 2
711
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е. 49, л. 23-24

163
consideră că nu este prudent să arate un „zel exagerat pentru o chestiune care, negreşit, ne

interesează şi trebuie să o urmărim cu atenţie, dar fără ostentaţie”. Cu atât mai mult cu cât

„bulgarii sunt de o susceptibilitate bolnăvicioasă pentru tot ce se atinge de chestiunea

macedoneană”.712

Peste trei luni, un alt asasinat. Iar victimă cade un negustor bulgar bogat din Brăila.

Deşi există suspiciuni legate de implicarea Comitetului Suprem Macedonean, autorităţile

române ajung la concluzia, după şase luni de anchetă, că asasinatul are un caracter strict

personal.713 Noul incident sângeros sileşte noul guvern de la Bucureşti să facă demersuri pe

lângă autorităţile de la Sofia pentru a stopa activitatea acestui Comitet pe teritoriul

României.714

Devine clar că natura relaţiilor bilaterale, care se complică pe zi ce trece, poate căpăta

întorsături grave în eventualitatea continuării acestor acte. Este doar o chestiune de timp. În

seara zilei de 10 iunie, pe o stradă din Sofia este împuşcat negustorul aromân Theodor

Kradja.715 Născut din Macedonia şi stabilit la Sofia, lui Kradja îi este acordată, în iunie 1899,

cetăţenia română.716 Atentatorul, tot un român macedonean, dar cu cetăţenie bulgară, îşi va

motiva gestul prin neînţelegerile personale pe care le-a avut cu victima. Neînţelegeri care s-au

mutat în paginile unor ziare din Regat şi Principat. 717 Investigaţiile făcute de Nicolae Mişu

dezvăluie implicarea activiştilor Comitetului Macedo-Bulgar în acest incident. Mai mult

chiar, Mişu descoperă că mulţi comercianţi aromâni din Sofia au fost şantajaţi şi extorcaţi de

reprezentanţi ai Comitetului Suprem Macedonean. După eliberarea Bulgariei, mai mulţi

aromâni din Macedonia îşi aduc familiile la Sofia, unde se stabilesc definitiv. Nu există o

statistică oficială legată de aceşti aromâni, însă la sfârşitul secolului al XIX-lea găsim în
712
Nicolae Mişu către Ion N. Lahovary, Sofia, 17 februarie/1 martie 1900, AMAE, Fond 71/1900-1919, Dosar
41, f. 62
713
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е. 55, л. 12
714
Жеко Попов, Op. cit., с. 428
715
Vezi Nicolae Mişu către Ion N. Lahovary, Sofia, 12/25 iunie 1900, AMAE, Fond 71/1900-1919, Dosar 41, f.
88 - 92
716
Desbaterile Senatului. Sesiunea extraordinară 1899, Sedinţa de la 23 iunie 1899, p. 81
717
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 42, f. 250

164
capitala Principatului Bulgar circa 300 de familii. 718 Potrivit unei alte surse, în 1910, în

capitala Regatului bulgar întâlnim 314 români şi 720 de români-macedoneni.719 Mulţi dintre

aceşti negustori aromâni stabiliţi la Sofia sunt ameninţaţi de reprezentanţi ai Comitetului

Suprem Macedonean „în modul cel mai trivial cu moartea şi cuţitul” şi că „vor fi atinşi în

bunurile lor” în cazul în care nu vor sprijini financiar, în mod benevol, cauza naţională

bulgară în Macedonia.720 Presa de la Bucureşti relatează despre aceste contribuţii băneşti

achitate de negustorii macedoromâni Comitetului Suprem Macedonean, al căror total este

estimat la 200.000 lei.721 Suma este exagerată. Potrivit agentului diplomatic român la Sofia, ar

fi vorba de 40.000 de franci.722

Demersurile întreprinse de Mişu pe lângă preşedintele Consiliului de Miniştri, Todor

Ivanciov, nu au succesul scontat, premierul bulgar declarând insistent că atentatul împotriva

lui Kradja are un caracter pur personal şi „că face rău că amestecă Comitetul în această

afacere“. În plus, i se reproşează o anumită agresivitate în demersurile sale. 723 Presiunile la

adresa comercianţilor aromâni din Sofia cresc. Compatrioţii noştri sunt exasperaţi şi au venit

să mă întrebe ce să facă, îi scrie Nicolae Mişu ministrului său, Ion Lahovary. „Ar emigra cu

toţii în România, însă afacerile lor sunt foarte întinse în toată Bulgaria şi faţă cu criza

financiară care bântuie, nu ar putea lichida repede afacerile lor şi ar fi cu totul ruinaţi.”

Singurul care părăseşte Bulgaria este fostul preşedinte al societăţii românilor macedoneni din

Sofia, „Unirea”, Papagheorghe, vizat, în luna aprilie, de o încercare eşuată de asasinat. 724 În

aceste condiţii, negustorii aromâni, mulţi dintre ei având şi cetăţenie română, plătesc

Comitetului Suprem Macedonean, în perioada iunie – iulie 1900, o taxă de protecţie,

718
Георги Барболов, История на армъните и взаимоотношенията им с българите, София, 2000, с. 119
719
Vasile Hristu, Colonia română din Sofia (prezentare istorică) în Istoria coloniei române din Sofia, Sofia,
2002, p. 73
720
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 294-297
721
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. 1885 - 1900, Vol. II, Bucureşti, 1928, p. 296
722
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 84
723
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 162-168
724
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 91 - 92

165
 725
însumând aproximativ 30.000 de lei. Nicolae Mişu îi explică, în august 1900, premierului

Ivanciov motivul pentru care comercianţii aromâni au decis să plătească sumele ce le-au fost

solicitate: „Pentru că se temeau să nu aibă soarta lui Kradja şi pentru că nu vedeau nici o

scăpare faţă de indiferenţa autorităţilor bulgare şi atitudinea şi mai provocatoare a Comitetului

macedonean în contra lor în urma intervenţiilor mele.“726

Totul culminează cu asasinarea profesorului Ştefan Mihăileanu, editorul ziarului

„Peninsula Balcanică“. Român macedonean, Mihăileanu publică o serie de articole împotriva

revendicărilor bulgare în Macedonia şi a Comitetului Suprem. „Peninsula Balcanică”,

considerat „organul românilor naţionalişti macedoneni”, duce o „luptă energică contra

Comitetului Macedonean de la Sofia, contra politicii naţionaliste bulgarofile din Macedonia şi

contra procedurilor de a strânge bani, ce ne reamintesc cu frică de renumita Mafia italiană”. 727

Iritat de campania de presă iniţiată de Mihăileanu, Boris Sarafov îl condamnă la moarte şi

însărcinează un tânăr de 18 ani, Stoian Dimitrov, cu îndeplinirea acestei sentinţe. Asasinatul

este săvârşit în noaptea de 22 spre 23 iulie 1900, pe strada Liniştii din Bucureşti. Atât

asasinul, bulgar macedonean, cât şi victima sunt supuşi otomani. Deşi Dimitrov susţine că

gestul său este unul personal, oficiosul guvernamental român anunţă, pe 25 iulie, că asasinatul

a fost pus la cale de Comitetul macedonean de la Sofia, care are legături cu guvernul bulgar. 728

Cu anchetarea afacerii este însărcinat judecătorul de instrucţie I.Th. Florescu, viitorul ministru

de justiţie liberal. Se constată că asasinatul a fost pregătit cu mult înainte şi că victima primise

numeroase scrisori de ameninţare. Apar şi informaţii despre numeroase întruniri secrete ale

asasinului cu alţi bulgari la Bucureşti.729

725
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 202 - 203
726
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 162-168
727
Vezi corespondenţa de la Bucureşti publicată în publicaţia rusă Severnij Curier, Nr. 268 din 15 august 1900 în
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 78, f. 37
728
Epoca, Nr. 1393, 25 iulie 1900
729
Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Vol. I, Bucureşti, 2004, p. 209

166
 La trei zile după săvârşirea acestui asasinat, Nicolae Mişu remite guvernului bulgar o

violentă notă de protest a ministrului său de externe, Alexandru Marghiloman, împotriva

acestor atentate săvârşite pe teritoriul românesc de Comitetul Suprem Macedonean, în care

autorităţile de la Sofia sunt învinuite de complicitate. 730 Marghiloman îi cere lui Mişu să fie

„energic în toate demersurile“ sale. Schimbul de note între cele două guverne devine tot mai

dur: Bucureştii insistă pe un ton ferm pentru punerea sub acuzare a conducerii Comitetului

Suprem, iar Sofia solicită mărturii compromiţătoare. 731 „Dacă nu s-ar da atenţie repetatelor

noastre reclamaţii privitoare la apucăturile Comitetului macedonean, am fi siliţi să luăm

măsurile ce ne-ar comanda buna rânduială cel puţin la noi în ţară şi a ne apăra contra unor

porniri care n-au nimic a face cu politica.” 732 Autorităţile române depun o şi mai mare energie

în acest caz şi, la începutul lunii august, este înaintat un memoriu marilor puteri, îndreptat

împotriva acestui Comitet, care pune în pericol pacea europeană prin „acţiunile sale

sălbatice“, şi a susţinătorului său, Bulgaria.733 Asasinarea lui Mihăileanu este percepută la

Bucureşti aproape ca un casus belli.734 Iar atitudinea cercurile oficiale de la Bucureşti

reprezintă un indiciu pentru guvernul de la Sofia că la cele mai mici frământări în Turcia

europeană „Principatul va face obiectul amestecului din partea României”. 735 Diplomaţii

acreditaţi la Sofia au îndoieli legate de capacitatea autorităţilor bulgare de a da curs cererilor

formulate de România. „Nici Principele Ferdinand al Bulgariei, nici Guvernul său nu vor

îndrăzni a lua vreo măsură în contra Comitetului Macedonean şi, dacă o vor face, va fi numai

de formă. Atât Principele, cât şi guvernele bulgare consideră Comitetul Macedonean ca o

instituţie naţională (…) de care nimeni nu trebuie să se atingă.”736

730
O relatare a întrevederii, destul de tensionate, acordată agentului diplomatic român, Nicolae Mişu, de
preşedintele Consiliului de Miniştri bulgar, Todor Ivanciov, se găseşte în Arhiva istorică a Bibliotecii Naţionalе
a României, Fondul Alexandru Saint-Georges, Arhiva N. Filodor, Pachet XCII, dosar 4, pp. 42 - 47
731
Vezi AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 147 şi ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е. 50, л. 22 - 29
732
AMAE, Fond 71/1900 – 1919, Vol. 42, f. 303 - 304
733
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 41, f. 233 - 234
734
Проф. Г.П. Генов, Политическа и дипломатическа история на България, Том XVII, Българската
външна политика и Македонският въпрос. Илинденското въстание, Част I, София, 2003, с. 123
735
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, Op. cit., с. 264
736
Nicolae Mişu către Alexandru Marghiloman, Sofia, 1/14 august 1900, AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar
41, f. 167-168

167
 În acest conflict intervin Marile Puteri şi Turcia, care găsesc în aceste asasinate un

argument covârşitor pentru a solicita interzicerea activităţii Comitetului Suprem Macedonean.

Deosebit de activă se dovedeşte a fi diplomaţia austro-ungară, care sprijină România în

demersurile sale. La rândul său, Rusia exercită presiuni pentru a i se acorda satisfacţie

României. În acest context, autorităţile de la Sofia sunt puse într-o situaţie extrem de

delicată.737

Asasinarea lui Mihăileanu stârneşte la Bucureşti nu numai stupoare, dar şi o tresărire

de orgoliu. Presa din ambele ţări se dezlănţuie într-o campanie de descătuşare pasională.

„Sângele lui Mihăileanu ţipă până la cer răzbunare şi ne vom răzbuna, căci golul lui ne-a

strâns rândurile şi ne-a făcut să fim un cuget şi o simţire.” 738 Între timp instrucţia merge din

descoperire în descoperire şi dă la iveală iţele unui vast complot, urzit de ani de zile. Ţinta de

căpetenie în România a conspiratorilor bulgari pare a fi fost asasinarea regelui Carol, scrie

Titu Maiorescu. „Emoţia deşteptată în România era cu atât mai mare, cu cât în aceeaşi vară, la

16/29 iulie, regele Umberto al Italiei fusese asasinat de un anarhist şi se presupunea o legătură

între anarhiştii italieni, ruşi şi bulgari, în parte aflaţi în România.” 739 Iar „purtarea

condamnabilă a Comitetului rezultă din plănuirea şi încercarea de executare a unei lovituri

care putea duce la periclitarea statului nostru: omor al unui conaţional, atentat la viaţa

Suveranului, complot contra siguranţei Statului”. În consecinţă, „era drept ca ţara să fie

îndurerată, era drept ca ţara să fie indignată, era drept să urmărească cu interes măsurile pe

care guvernul le lua pentru a pune ţara la adăpost de asemenea atentate”. 740 Ziarele aduc ştiri

care măresc agitaţia iar agitaţia în ţară împotriva bulgarilor ajunge la paroxism. Se vorbeşte de

737
Константин Пандев, Националноосвободително движение в Македония и Одринско. 1878 – 1903,
София, 2000, с. 281
738
Peninsula Balcanică, II, nr. 29, 6 august 1900, p. 2
739
Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României, Ediţie omagială, Bucureşti, 2002, p. 370
740
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1900 – 1901, Nr. 18, Şedinţa de la 20 decembrie 1900,
pp. 239 - 240

168
ciocniri la graniţă, de teroarea la care sunt supuşi românii din Sofia, de ameninţările cu

moartea primite de Nicolae Mişu. Simpla prezenţă pe străzile din Sofia a doamnei Mişu,

împreună cu copiii, capătă în presa de la Bucureşti valenţele un adevărat barometru al

raporturilor româno-bulgare.741 Ziarul „Adevărul”, care face o opoziţie crâncenă guvernului,

apare la 1 august cu o manşetă în care se spunea: “Cetăţeni, momentul este solemn şi mare!

Să uităm urile intestine, să uităm deosebirile de idei şi sentimente, să ne aducem aminte de un

singur lucru, că suntem români şi asupra numelui şi faimei noastre s-a aruncat batjocura!

Cetăţeni, fiţi gata, căci nu se ştie dacă mâine nu va suna ceasul când vom fi chemaţi să ne

facem datoria!”.742 Iritarea generală este alimentată de presa de scandal. „Prin declaraţii

alarmante contra poporului bulgăresc, presa a aprins patriotul român, care se trezeşte iute. Pe

zidurile stradale apărură proclamaţii înflăcărate; ziarele umoristice se umpleau cu caricaturi la

adresa bulgarilor”, în timp ce autorităţile române au declanşat „represalii contra bulgarilor

macedoneni, care trăiesc în satele României”.743 Sunt organizate mitinguri în mai multe oraşe

din Regat, iar la Bucureşti se strâng 40.000 de persoane pentru a înfiera „mişeleasca asasinare

a marelui patriot român Mihăileanu şi conspiraţiile nesănătoase ale comitetului macedo-

bulgar din Sofia pe teritoriul României”. 744 Aud că în mijlocul căldurilor, scrie Simion

Mehedinţi în vara lui 1900, „străzile Capitalei s-au umplut de norod: s-au ridicat steaguri, s-au

împrăştiat cocarde, s-au ţinut discursuri şi, după cum se spune, nu s-a uitat nimic din ceea ce

contribuie la înflăcărarea maselor. O poetă a făcut şi oarecare versuri de ocazie, spre a înfiera

în ritm şi rimă atentatul politic, pe care vecinii noştri de peste Dunăre l-au pus la cale cu atâta

lipsă de respect.”745 Peste „capetelor năucite” ale bulgarilor cad „toate trăsnetele şi fulgerele

care erau pe cerul politic înnourat al României”.746 Nici presa bulgară nu se lasă mai prejos.

„Mândria noastră naţională dictează fiecărei inimi de bulgar să respingă cu indignare aceste
741
Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, pp. 72 - 73
742
Constantin Bacalbaşa, Op. cit., p. 297
743
AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar 78, f. 37
744
Constantin Bacalbaşa, Op. cit., p. 299
745
S. Mehedinţi, Politica de vorbe şi omul de stat, Ediţia a doua, Bucureşti, 1928, p. 70
746
Д. Ризов, Op. cit., с. 12

169
atacuri incalificabile şi să apere cu fermitate numele bulgar, onoarea bulgară şi atotputernicia

bulgară.”747 Luate de val, spiritele se încing. La Bucureşti „zarzavatul sărmanilor grădinari

bulgari a fost călcat în picioare”, în timp ce lăutarii care cântă în grădina publică din Sofia „au

venit la Agenţie să se plângă că, dacă nu intervenea poliţia, erau să fie bătuţi de publicul

bulgar, care le-a interzis a mai cânta româneşte”. 748 Bulgarii extrădaţi se plâng de modul în

care românii îşi „curăţă” ţara de străini, pentru a rămâne numai „neamul lor vlah”.749 Aceste

excese ale opiniei publice sunt condamnate de Take Ionescu, în plenul Adunării Deputaţilor.

„De când cu conflictul cu Bulgaria s-a produs, la noi în ţară, o nenorocită tendinţă: s-a

încercat să se caute la unii români buni şi adevăraţi români terminaţia numelor lor, şi pe

această şubredă temelie să li se facă proces. Nenorocită tendinţă!”750

Între Sofia şi Bucureşti este un dialog al surzilor. Ilustrat de discuţiile purtate de

reprezentantul Guvernului român, Nicolae Mişu, cu primul ministru bulgar, Todor Ivanciov.

Care, potrivit lui Mişu, „n-a avut prilejul a-şi apropia o bună creştere, urbanitatea şi tactul

necesare în negocierea afacerilor”. Un exemplu. Domnia sa a început din nou a mi se plânge

de expulzările cu miile ce se fac în România, îi scrie agentul diplomatic român la Sofia

ministrului său, Alexandru Marghiloman, în toamna anului 1900. „I-am repetat comunicarea

ce, conform instrucţiunilor Dvs, i-am făcut prin notă, că afirmaţiile D-sale nu concordă cu

nota oficială a D-lui Agent Teodorov, care estimează acele expulzări la vreo sută. Dl Ivanciov

a continuat a menţine că expulzaţii sunt cu miile şi că mulţi sunt respinşi chiar la fruntarie sau

pe cale administrativă, fără jurnal al Consiliului de Miniştri. La aceasta am explicat D-lui

Ivanciov că persoanele respinse la fruntarie sunt probabil indivizi care nu întrunesc condiţiile

de intrare la noi în ţară. Că, probabil, acele persoane n-au acte în regulă. I-am spus apoi că, de

747
В. Дочев, Румънската преса по българо-румънския конфликт, Русе, 1900, с. 22
748
Nicolae Mişu către Alexandru Marghiloman, Sofia, 14/27 august 1900, AMAE, Fond 71/1900 - 1919, Dosar
41, f. 319-322
749
В. Д. Казаков, Екстерниран из Влашко, София, 1900, с. 7
750
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1900 – 1901, Nr. 18, Şedinţa de la 20 decembrie 1900,
p. 249

170
mai bine de două luni de zile, i-am remis o notă detaliată stabilind bazele pentru intrarea în

ţară a călătorilor venind din Bulgaria şi viceversa, la care notă Domnia Sa până astăzi n-a

răspuns. Dl Ivanciov mi-a ripostat că n-a dat un răspuns la nota mea, pentru că simte un

dezgust a lua în mână dosarul relativ la ultimele neînţelegeri cu România. Am observat D-lui

Ivanciov că afacerile statului nu se tratează după gustul sau dezgustul ce resimţim, ci conform

datoriei ce avem a ne ocupa de ele. Astfel că D-sa n-are de ce se plânge, dacă a omis a

răspunde la propunerile Guvernului român pentru regularea intrării călătorilor în ambele ţări,

propuneri ce am făcut în mod cel mai conciliant de un timp aşa de îndelungat.”751

Tensiunea între Sofia şi Bucureşti este atât de mare încât un război pare inevitabil. Au

loc pregătiri militare şi sunt masate trupe de o parte şi de alta a Dunării. 752 Deoarece conflictul

capătă proporţii, iar pericolul unui război devine tot mai vizibil, la sfârşitul lunii august are loc

o consfătuire a Comitetului Suprem Macedonean, unde se decide ca Sarafov să solicite

ministrului de război permisiunea ca, în eventualitatea unui conflict, „Comitetul să formeze

cete de voluntari cu emigranţi macedoneni”, fapt care ar ajuta atât statul bulgar iar „autoritatea

organizaţiei s-ar ridica destul în ochii oamenilor serioşi”. Ministrul bulgar de Război, col.

Stefan Paprikov, îşi dă acordul pentru înfiinţarea acestor cete de voluntari însă, la presiunile

exercitate de reprezentanţii diplomatici al Marilor Puteri, autorităţile de la Sofia decid, în luna

noiembrie, să le desfiinţeze.753 De partea cealaltă, omologul român, gen. Iacob Lahovary, se

plângea într-o conversaţie avută cu Constantin Bacalbaşa despre înzestrarea deplorabilă a

armatei române. „Bulgarii sunt provocatori fiindcă cunosc foarte bine proasta stare a

armamentului nostru, ei vor să profite de ocazie spre a ne umili. (..) Ştiu că n-avem muniţii

751
Nicolae Mişu către Alexandru Marghiloman, Sofia, 24 octombrie/7 noiembrie 1900, AMAE, Fond 71/1900 -
1919, Dosar 42, f. 281 - 282
752
Gavriil Preda, Relaţiile militare româno-bulgare la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX în Florin
Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi,
Bucureşti, 2007, p. 115
753
Константин Пандев, Op. cit., с. 281 - 282

171
nici pentru o săptămână iar dacă ar trebui să intrăm în război ar trebui să luptăm numai cu

baioneta.”754 Ce mai răţoieli boiereşti şi atunci, îşi aduce aminte Nicolae Iorga. „Iar la urmă s-

a văzut că toate le avem, numai bani şi oaste nu.”755

Nu se va ajunge însă la nici un conflict armat între cele două ţări. Ar fi fost la fel de

lipsit de sens pentru ambele state, care trec prin mari greutăţi financiare. Zvonurile legate de

iminenţa unui război româno-bulgar vin în sprijinul guvernanţilor din cele două ţări, interesaţi

ca atenţia publică să fie îndreptată în altă direcţie decât cea a gravei crize financiare. 756 Dar

stârnesc reacţia Austro-Ungariei şi Rusiei, neliniştite de orice complicaţii care ameninţă să

dea peste cap situaţia din Balcani. Care fac presiuni asupra guvernelor celor două state vecine,

pentru detensionarea acestei situaţii conflictuale. Cercurile de la Sofia îşi dau seama că se

impun unele acţiuni care să tempereze situaţia, în caz contrar riscând ca opinia publică

internaţională să-şi formeze o părere negativă despre cauza macedoneană şi politica Bulgariei.

Şi guvernul de la Bucureşti manifestă mai multă moderaţie în raport cu autorităţile bulgare.

Un rol important îl rezolvarea acestei crize îl joacă Rusia, care prin intermediul agentului său

diplomatic la Sofia, îi cere principelui să ia măsuri împotriva Comitetului Suprem

Macedonean, cel puţin prin schimbarea conducerii acestei organizaţii. La sfârşitul lunii

septembrie, Sofia înştiinţează Bucureştii că este dispusă să treacă la căutarea răspunderii

penale a celor vinovaţi, solicitând trimiterea materialului rechizitoriu. La 16 octombrie,

Tribunalul din Sofia îi intentează proces lui Boris Sarafov, gest care temperează starea de

spirit din România. Două săptămâni mai târziu începe la Bucureşti procesul împotriva

ucigaşilor lui Fitovski şi Mihăileanu.757 La 9 noiembrie sunt pronunţate sentinţele în acest

proces: 22 de inculpaţi sunt condamnaţi la închisoare, cu termene între doi ani şi detenţie pe

viaţă, în timp ce alţi 13 inculpaţi (printre care şi Sarafov) sunt condamnaţi în contumacie.
754
C. Bacalbaşa, Op. cit., p. 298
755
N. Iorga, Op. cit., p. 142
756
Немо (Иванов, Г. Н), Конфликтът между Румъния и България în Българска сбирка, 1900, № 9, с. 602 -
603
757
Жеко Попов, Op. cit., с. 449

172
Preşedintele VMOK este osândit în România la închisoare pe viaţă. 758 După finalizarea

procesului se trece la o nouă fază de atenuare a conflictului dintre Bulgaria şi România.

Pentru lichidarea definitivă a problemelor pendinte sunt necesare încă câteva luni de dialog

diplomatic.

Supus presiunilor externe, Ferdinand este nevoit să recurgă la schimbări. În primul

rând, de atitudine. Deoarece, aşa cum îi declară ministrul Grigor Naciovici lui Nicolae Mişu,

atitudinea duşmănoasă a Principelui bulgar nu trebuie pusă pe seama unui „spirit sistematic de

ostilitate” la adresa României, ci a „amorului propriu şi vanităţii nemărginite”. 759 În ianuarie

1901 este numit un guvern de experţi, în frunte cu generalul Racio Petrov, pe a cărui listă de

priorităţi figurează normalizarea relaţiilor cu România. Şi care recunoaşte „cât de

incalificabilă a fost în tot timpul atitudinea D-lui Ivanciov şi mi-a promis că se va ocupa cu

diferitele chestiuni pendinte pentru a le da soluţia cea mai satisfăcătoare pentru ambele

ţări”.760 Şi Ferdinand al Bulgariei pune neînţelegerile ivite între Sofia şi Bucureşti pe seama

„nedibăciei” şi „lipsei de tact” a fostului prim ministru. 761 Noul preşedinte al Consiliului de

Miniştri adoptă o linie fermă în relaţia cu Comitetul Suprem Macedonean, a cărui activitate

este îngrădită, gest care este bine văzut de mediile politice de la Bucureşti. 762 Aceeaşi

fermitate este aplicată şi de succesorul său, Petko Karavelov. Suntem hotărâţi să ştergem cu

desăvârşire consecinţele incidentului Mihăileanu, declară ministrul Afacerilor Străine şi

Cultelor, Stoian Danev, în plenul Adunării Naţionale de la Sofia, în martie 1901. 763 Nu este o

vorbă aruncată în vânt. Câteva zile mai târziu sunt arestaţi mai mulţi lideri ai Comitetului

Suprem Macedonean, printre care şi Boris Sarafov. „Rămâne a se şti dacă arestările sunt

serioase şi dacă nu se va întrebuinţa mai târziu faţă de arestaţi aceleaşi proceduri ca şi în

758
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е. 50, л. 19-27
759
AMAE, Problema 21, vol. 101, Rapoarte Sofia - 1900, f. 99-102
760
Nicolae Mişu către Alexandru Marghiloman, 28 ianuarie/10 februarie 1901, AMAE, Fond 71/1900 – 1919,
Vol. 43, f. 54 -59
761
AMAE, Fond 71/1900 – 1919, Vol. 42, f. 300
762
Константин Пандев, Op. cit., с. 282
763
AMAE, Problema 21, vol. 102, Rapoarte Sofia - 1901, f. 77

173
trecut, adică a liberării provizorii sub cauţiune a inculpaţilor sau a unei achitări scandaloase de

către instanţele judecătoreşti, chemate a-i judeca.”764 În perioada în care aceştia sunt în

închisoare, este aleasă o nouă conducere a Comitetului Suprem Macedonean, iar Boris

Sarafov îşi pierde funcţia.765 Arestarea lui Sarafov şi a colegilor săi are un caracter politic, aşa

cum constată presa apropiată guvernului bulgar, „fiindcă procesul lui Mihăileanu, pe baza

căruia se fac arestările, a câştigat de mult caracter politic. (…) Tribunalul din Sofia are toată

libertatea să judece imparţial acest proces, să-l judece cu cea mai mare dreptate, fiindcă astfel

vor ridica foarte mult creditul guvernului bulgar.” 766 Aceste acţiuni ale autorităţilor bulgare

produc satisfacţie la Bucureşti, unde se consideră că România şi-a atins scopul: a atras atenţia

Europei asupra activităţii Comitetului Macedonean şi a politicii bulgare în chestiunea Turciei

europene. Lucru constatat şi de conducerea Comitetului Suprem Macedonean, în 1901.

„Foarte răsunătoarea afacere Mihăileanu nu a fost altceva decât un simplu motiv de ceartă,

cea mai obişnuită şiretenie pentru a da naştere unor complicaţii diplomatice.”767

La începutul lunii august este definitivat procesul intentat lui Boris Sarafov şi

tovarăşilor săi. Pentru a nu irita opinia publică din ţară şi a nu cauza un seism în rândul

mişcării de eliberare naţională, Tribunalul din Sofia îi achită pe inculpaţi. Astfel este realizată

formula propusă de Ferdinand pentru condamnarea morală a lui Sarafov, care pierde şefia

VMOK, în favoarea mai moderatului gen. Ivan Ţoncev. Pentru a sublinia efectul sentinţei şi a

neutraliza eventualele reacţii, guvernul dă asigurări agentului diplomatic rus, Iuri Bahmetiev,

că va continua să urmărească foarte atent activitatea VMOK şi va ţine această organizaţie sub

control, pentru a desfăşura o politică moderată. 768 Autorităţile din România sunt nemulţumite

de achitarea lui Sarafov, însă rămân cu satisfacţia că principalul iniţiator al atentatelor din
764
Nicolae Filodor către D.A. Sturdza, Sofia, 26 martie/8 aprilie 1901, AMAE, Fond 71/1900 – 1919, Vol. 42, f.
328 - 330
765
Македонски Научен Институт, Национално-освободително движение на македонските и
тракийските българи. 1878 – 1944, том 2, София, 1995, с. 196 - 197
766
AMAE, Fond 71/1900 – 1919, Vol. 42, f. 334
767
Янко Гочев, Руската империя срещу България, 2 част, София, 2006, с. 317
768
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 –
1913, София, 1994, pag. 268 - 269

174
1900 este înlăturat de pe scena politică şi se netezeşte astfel drumul spre normalizarea

relaţiilor bilaterale.769 Noul cabinet Sturdza declară închis incidentul româno-bulgar.

Preşedintele Consiliului de Miniştri dă asigurări ministrului francez la Bucureşti, A. Henry, că

decizia cabinetului român este de a urma politica unei bune înţelegeri cu vecinii săi. Aceeaşi

declaraţie este făcută de Sturdza şi ministrului rus la Bucureşti, N. Fonton.770

În vara lui 1901, incidentul româno-bulgar este considerat închis. Sechelele însă

rămân. Într-o audienţă acordată lui Mişu, la câteva luni după incidentul Mihăileanu, Ferdinand

al Bulgariei se plânge de faptul că „ar fi personal atacat şi hulit în România de cercurile

înalte“. Tocmai el, care „de la venirea sa în Bulgaria, pătruns de înaltele virtuţi ale Majestăţii

Sale Regelui, s-a uitat la Persoana Augustului nostru Suveran cu veneraţiune şi a căutat a se

apropia de Majestatea Sa în mod franc şi leal?“. El, Ferdinand, cel care a adus un „omagiu

eclatant de veneraţiune (...) pentru Regele Carol, Nestorul Suveranilor din statele balcanice?“

Suveranul bulgar cunoaşte, aşadar, slăbiciunea lui Carol I pentru comparaţia cu acest personaj

antic, renumit pentru înţelepciunea sfaturilor sale. Atunci, „de ce se caută mereu să fiu

umilit“, prin invocarea statutului de vasal al Sultanului, căci „nu este nevoie a mi se arunca

acest titlu cu dispreţ de România“. Date fiind aceste condiţii, „înţelegeţi Domnule Mişu că

atitudinea Mea faţă de Dumneavoastră ar fi putut fi şi mai rece de cum a fost şi regret că am

fost pus în posiţiune de a observa această atitudine faţă de Dumneavoastră până acum“.

Mişu încearcă să-i explice că lucrurile nu stau chiar aşa. De aceea solicită, fără succes,

în vara lui 1900, să fie primit în audienţă. Spre „a-i prezenta asigurările cele mai amicale ale

Augustului nostru Suveran“ şi a-l asigura că „miniştrii Majestăţii Sale Regelui sunt însufleţiţi

769
Жеко Попов, Op. cit., pag. 455
770
Beatrice Marinescu, Romania and South East Europe at the end of the 19th century în Revue des Etudes Sud-
Est Européennes, XXI, 4, Bucureşti, 1983, p. 335

175
de sentimentele cele mai leale pentru Suveranul Bulgariei şi că nici unul nu vorbeşte de Alteţa

sa Regală decât cu respectul ce i se datoreşte“.771

Supărarea lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha este de durată. Patru ani mai târziu, i

se plânge din nou lui Mişu că este privit în România „cu neîncredere şi vrăjmăşie“. În plus,

„când mă găsesc împreună cu Majestatea Sa Regele, aflu la Dânsul toată simpatia posibilă şi

pricepere pentru greaua mea situaţiune. O dată însă despărţiţi, Maiestatea Sa Regele Carol

devine Regele României şi este accesibil influenţei elementelor şoviniste din România şi altor

înrâuriri din afară“. Ferdinand continuă discuţia pe un ton tot mai aprins cu Mişu, pe care îl

cataloghează drept „bulgarofob convins“. Dar ţine să precizeze că nu-i poate imputa nimic,

„căci vederile D-voastră corespund cu cele din Bucureşti şi nu vă faceţi decât datoria de

reprezentant român“. Negreşit că şi bulgarii au făcut greşeli, încearcă să se justifice

Ferdinand, însă ele nu justifică atitudinea României, a cărei ostilitate „este în aer“. „Cât am

fost copii, ne-aţi susţinut, devenind acum băieţandri, ne combateţi, şi aceasta din invidie. Da,

sunteţi dominaţi de cea mai mare invidie contra Bulgariei şi nu admiteţi ca şi dânsa să poată

să se întremeze şi să crească pe calea dezvoltării sale fireşti.“ 772 Afirmaţiile lui Ferdinand de

Saxa Coburg-Gotha stârnesc nedumerire la Bucureşti. Ministrul Afacerilor Străine, generalul

Iacob Lahovary, îi cere agentului diplomatic de la Sofia să-i exprime „Alteţei Sale Regale

mirarea noastră aflând că Dânsa consideră pe români ca bulgarofobi (…) şi nu credem că

România a putut, prin vreun act oarecare, da cel mai mic prilej unei asemenea păreri”. 773

Nicolae Mişu pune această reacţie a suveranului bulgar şi „atitudinea mai mult rece a

Principelui faţă de subsemnatul“ pe seama examinării în cercurile diplomatice de la Sofia a

771
Nicolae Mişu către Alexandru Marghiloman, 26 decembrie 1900/8 ianuarie 1901, AMAE, Fond 71/1900 -
1919, Dosar 42/1900, f. 297-304
772
Nicolae Mişu către Iacob Lahovary, 3/16 ianuarie 1905, AMAE, Problema 21, vol. 106, Rapoarte Sofia -
1905, f. 7-12
773
AMAE, Problema 21, vol. 106, Rapoarte Sofia - 1905, f. 33

176
posibilităţii unei apropieri româno-bulgare, bazată pe concesiuni teritoriale din partea

Bulgariei. O chestiune ce va fi amplu dezbătută în anii următori.

177
 CAP. VII
RAPORTURILE CU MARILE PUTERI LA ÎNCEPUTUL SEC. XX

Implicarea Marilor Puteri în Balcani duce la amplificarea crizei şi a conflictelor. Este

un rezultat al politicii de concesii faţă de naţiunile din sud-estul european. Politică care are

efectul unei adevărate Cutii a Pandorei. Pretenţiile acestora devin din ce în ce mai mari, iar

fiecare din aceste state încearcă să-şi îndeplinească în mod maximal programul naţional. Ar fi

şi dificil pentru guvernele europene să nu permită afirmarea noilor state, în condiţiile în care

presiunile şi agitaţiile în zonă devin tot mai mari şi pot degenera în conflicte greu de controlat.

Marile Puteri preferă, aşadar, o politică de relaxare a relaţiilor interetnice din Balcani. Printr-

un compromis. Pe de o parte, acceptă în parte dezideratele naţionale ale noilor state. Pe de

alta, respectă principiul declarat al menţinerii Imperiului Otoman. Compromis care permite

organizarea politico-administrativă în Peninsula Balcanică şi oferă guvernelor europene un

răgaz pentru clarificarea propriilor planuri de acţiune.

La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, problemele balcanice şi dinamica

lor reprezintă tot atâtea provocări pentru diplomaţia rusă şi cea austro-ungară. Cele două

diplomaţii participă activ la complicatele jocuri diplomatice care se desfăşoară la

Constantinopol şi în capitalele statelor balcanice. Prin demersurile sale diplomatice, Rusia

reuşeşte să participe activ în viaţa politică a statelor din Peninsula Balcanică şi să se

folosească de temerile acestora la adresa vecinilor lor, potenţiali sau adevăraţi inamici, care

reprezintă un pericol pentru aspiraţiile lor teritoriale. Statele balcanice recurg la sprijinul ţarist

în realizarea acestor aspiraţii naţionale şi politice. Dialogul dintre Sankt Petersburg şi

capitalele balcanice este subordonat interesului reciproc, în care intriga şi minciuna sunt

prezenţe constante774. Asemenea Rusiei, în realizarea politicii sale balcanice, Austro-Ungaria

recurge la toate mijloacele pentru a-şi proteja interesele în spaţiul sud-est european.

774
Нина Дулгерова, Руски щрихи към източния въпрос (1894 – 1904). Амбиции и планове на имперската
дипломация, София, 1997, с. 110

178
Corespondenţa diplomatică dintre Ballplatz şi reprezentanţele austro-ungare în Peninsulă

surprinde toate mijloacele politice posibile - de la ameninţare, până la linguşire – folosite

pentru atingerea scopului, respectiv participarea prioritară în luarea unor decizii importante

pentru această regiune şi elaborarea viitoarei expansiuni775.

În acest context în plină transformare, România este nevoită să-şi organizeze şi să-şi

desfăşoare activitatea externă, conştientă de locul şi rolul ei în Europa. Realităţile politice date

şi iredentismul românesc (aproape jumătate dintre români trăiesc sub stăpâniri străine)

necesită o mare abilitate din partea factorilor de decizie de la Bucureşti. Care trebuie să-şi

definească o nouă strategie externă, în condiţiile în care, din vara lui 1878, România este

privată de umbrela sa protectoare – garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri – creată de

Congresul de pace de la Paris, în urmă cu două decenii 776. Şi, în această situaţie, constată şeful

diplomaţiei de la Bucureşti, D.A. Sturdza, România se găseşte „complet izolată” 777. Europa,

care nu are încredere în noi, îi scrie premierului Ion C. Brătianu ministrul român la Roma, Ion

Bălăceanu, trebuie „să ştie ceea ce suntem şi încotro vrem să mergem”. Iar ţara trebuie scoasă

„din cumplita izolare în care se află şi aşezată pe o cale unde poate întâlni susţinere şi

prietenie”778. Experienţele din timpul Războiului de Independenţă şi a Congresului de la

Berlin îi fac pe politicienii români să înţeleagă pericolele urmăririi unor obiective de politică

externă care nu se bucură de sprijinul uneia sau mai multora dintre Marile Puteri. Un stat mic

este dator, crede Brătianu, „mai mult chiar decât un stat mare să caute a nu fi surprins de

evenimente şi să îngrijească din toate puterile a se întări ca să-şi poată apăra cât mai bine

775
Idem, Българският национален въпрос в австроунгарската дипломация в края на XIX - началото на
XX в.în Македонски Научен Институт, Изследвания по македонския въпрос, книга първа, София, 1993, с.
305
776
Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, Romanian Diplomacy. An Illustrated History. 1862 –
1947, Bucharest, 2010, p. 103
777
Vezi memorandumul privind situaţia internaţională a României, redactat de D.A. Sturdza în 3/15 august 1883
în Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs (Ed.), Documente Diplomatice Române, seria I, volumul 11, anul
1883, Institutul Diplomatic Român, Bucureşti, 2006, p. 362 - 364
778
Ion Bălăceanu către Ion Brătianu, Roma, 27 aprilie 1883 în Corneliu Mihail Lungu, Relaţiile Româno-Austro-
Ungare. 1875 – 1900, Bucureşti, 2002, pp. 345 - 347

179
interesele”779. Primii ani de independenţă constituie, sub raportul activităţii internaţionale, o

experienţă dură pentru România. Factorii de decizie de la Bucureşti sunt convinşi că doar

aderarea la un sistem de alianţe poate să promoveze interesele de politică externă ale ţării şi să

ofere protecţie împotriva periculoaselor presiuni din afară. Mai ales modul cum a fost tratată

România în problema Dunării - respectiv reglementarea regimului de navigaţie prin asumarea

controlului acesteia şi a poliţiei fluviale în apele româneşti - dovedeşte necesitatea unei

asemenea soluţii780.

Plasată între două imperii rivale, Rusia şi Austro-Ungaria, ce îşi dispută controlul

Gurilor Dunării şi al Peninsulei Balcanice, România este pusă în situaţia unei opţiuni riscante.

Grija lui Carol I este aceea de a-i asigura ţării alianţe care să garanteze independenţa şi

integritatea sa teritorială, obţinând respectul tuturor faţă de România „prin onorarea totdeauna

a unui cuvânt care câştiga tot mai multă greutate” 781. Să convingă Europa că „nu căutăm

gâlceavă pentru a provoca tulburări în Orient” şi că tânărul regat „este un factor pe care

trebuie să se conteze”782. Prea multe posibilităţi nu există. Franţa, preferata opiniei publice,

este izolată din punct de vedere diplomatic şi, ca atare, incapabilă să protejeze în vreun fel

România. Aşa încât, după cum constată şi ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la

Bucureşti, von Hoyos, politicienilor români nu le rămâne decât fie să meargă alături de Viena,

fie să se sprijine pe vecinul de la Răsărit. „Azi, România nu trebuie să aştepte sau să se teamă

de ceva din partea nici unei alte puteri, decât de la cele două imperii vecine, şi de aceea, nu se

mai poate vorbi de un partid turc sau francez, ci numai de unul rus şi de unul anti-rus” 783.

Politicienii şi opinia publică consideră Rusia un duşman şi, ca atare, nu poate fi un candidat

779
Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România, Bucureşti, 1996, p. 248
780
Vezi pe larg Ş. Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale. 1878 – 1898, Cluj-Napoca,
1982; Ministerul Afacerilor Străine, Cestiunea Dunărei. Acte şi documente, Bucureşti, 1883; Démetre A.
Sturdza, Les travaux de la Commission Européenne des Bouches du Danube. 1859 a 1911. Actes et documents,
Vienne, 1913
781
Alexandru Em. Lahovary, Amintiri diplomatice: Constantinopol (1902 - 1906). Viena (1906 - 1908), Ediţie
îngrijită de Adrian Stănescu şi Laurenţiu Vlad, Iaşi, 2009, p. 133
782
Carol I către Karl Anton von Hohenzollern, Sinaia, 24 septembrie/6 octombrie 1883 în Sorin Cristescu, Carol
I. Corespondenţă privată. 1878 – 1912, Bucureşti, 2005, p. 164
783
Corneliu Mihail Lungu, Op. cit., p. 91

180
prea serios pentru o alianţă. Poziţia de forţă adoptată de Petersburg în relaţiile cu fostul său

aliat şi, mai ales, obligaţia de a ceda Rusiei o parte din Basarabia deschid o rană care nu se va

închide decât o dată cu dispariţia unei întregi generaţii de oameni politici români 784.

Chestiunea Basarabiei, a controlului Gurilor Dunării şi a Strâmtorilor reprezintă pentru

diplomaţia română aspecte ale aceeaşi probleme: „salvgardarea independenţei economice a

României şi a Balcanilor” în faţa expansiunii ruseşti spre Sud. Iar o lovitură adusă

independenţei economice a unei ţări prefaţează aservirea sa politică 785. Oroarea de panslavism

este extrem de vizibilă în mediile politice şi diplomatice de la Bucureşti786. Toate interesele,

toate aspiraţiile şi toate temerile silesc Regatul român a se feri de Rusia şi a rămâne strâns

legat cu Occidentul Europei, scrie Dimitrie A. Sturdza, la 1890. „Iar criteriul cel mai sigur a

unei politici naţionale este ca românii să nu servească nici direct, nici indirect planurile

cotropitoare ale imperiului rusesc, pentru că realizarea acestora ar fi desfiinţarea şi nimicirea

statului român.”787 Ameninţarea rusească este omniprezentă. Relaţiile cu Rusia sunt o

problemă dificilă a politicii noastre externe, declară regele Carol I. „Nu dorim să irităm Rusia.

Şi vrem să facem tot posibilul ca să evităm războiul cu Rusia” 788. Iar orice alianţă care nu este

avantajoasă Rusiei, cred diplomaţii vremii, ar putea deveni profitabilă pentru România 789.

Neîncrederea faţă de Rusia reprezintă una dintre puţinele legături dintre Bucureşti şi Viena 790.

Nici austriecii nu se bucură de prea mare simpatie în România, în condiţiile conflictului legat

de chestiunea Dunării şi a restricţiilor impuse importului de animale şi cereale din România791.

Deşi situaţia românilor din Ungaria nu este încă o problemă critică în relaţiile româno-austro-
784
Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, Op. cit., p. 103
785
C.J. Diamandy, La Grande Guerre vue du versant oriental.II. L’entrevue de Constantza în Revue des Deux
Mondes, Paris, 1928, XLIII, p. 132
786
Baron Beyens, L’avenir des petits états. II. La Roumanie în Revue des Deux Mondes, Paris, 1918, XLIII, p.
327
787
Dimitrie A. Sturdza, Europa, Rusia şi România, Bucureşti, 2005, pp. 48 - 49
788
Prince von Bülow, Memoirs, IV, Early Years and Diplomatic Service, 1848 – 1897, London & New York,
1932, p. 620
789
Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice. 1848 – 1903, Traducere de Georgeta Filitti, Bucureşti, 2002,
p. 220
790
C.J. Diamandy, Lit. cit., p. 129
791
Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă. 1878 – 1914, Bucureşti, 1979,
pp. 108 - 109

181
ungare, ea îi preocupă pe oamenii de stat din ambele ţări. România decide că primordială este

consolidarea poziţiei sale pe scena internaţională, în detrimentul manifestării în această

perioadă a unor ambiţii teritoriale. Revendicările sale istorice asupra Basarabiei, aflată sub

stăpânirea Rusiei, ca şi asupra Transilvaniei şi Bucovinei, aflate sub stăpânire austro-ungară,

nu reprezintă în acest moment decât deziderate a căror posibilitate de înfăptuire nu a apărut

încă la orizontul politicii europene. Oricare ar fi sentimentele intime ce am păstra în fundul

inimii noastre, se declară în plenul Camerei Deputaţilor, „noi nu trebuie să manifestăm nici

simpatii, nici ură vreunei puteri sau naţiuni. Politica noastră, care trebuie să ne insufle în

fiecare moment, care trebuie să ne absoarbă toate puterile, politica noastră trebuie să fie

condusă de un unic şi un singur simţământ, de simţământul conservaţiunii naţionale” 792. Cu

tact şi răbdare, Carol I şi guvernele sale, liberale ori conservatoare, vor atenua asperităţile şi

vor menţine echilibrul în raportul cu marii săi vecini, fără a pierde speranţa în apropierea

momentului recuperării teritoriilor de la est de Prut şi nord de Carpaţi793.

Principala atracţie pentru oamenii de stat români o reprezintă Germania, dată fiind

puterea ei militară şi economia sa dinamică. Piaţa financiară germană devine o sursă

importantă de împrumuturi pentru România, care, la rândul său, trimite mari cantităţi de grâne

şi vite în Europa Centrală. Să nu uităm că există şi o întreagă pleiadă de intelectuali şi oameni

politici formaţi în centrele universitare germane şi austriece. Iar în afara argumentelor

economice, în favoarea unei alianţe cu Berlinul cântăreşte mult şi sprijinul lui Carol I.

Dincolo de legătura sa sentimentală cu spaţiul german, acesta este convins că o asemenea

alianţă poate îmbunătăţi poziţia internaţională a României şi îi va permite să-şi îndeplinească

mai uşor obiectivele de politică externă în Europa de Sud-Est794. Germania are cuvântul

decisiv pe continent, este patria de origine a tinerei dinastii regale iar cu ea nu există dispute
792
Pamfil C. Georgian, Pietre de granit la temelia României. Din cugetările lui Ion C. Brătianu, Bucureşti, 1941,
p. 45
793
Teodor Pavel, Între Berlin şi Sankt Petersburg, I, Românii în relaţiile germano-ruso din secolul al XIX-lea,
Cluj, 2000, p. 276
794
Keith Hitchins, România. 1866 – 1947, Traducere de George G. Potra şi Delia Răzdulescu, Bucureşti, 1996,
p. 156

182
teritoriale. Doar că, vrând nevrând, drumul românilor spre Centrul Europei trece prin Viena şi

Budapesta795. De teama de a nu cădea sub ruşi şi pentru a beneficia de protecţia germanilor,

discută unii diplomaţi balcanici acreditaţi la Bucureşti, oamenii politici români sunt dispuşi la

concesii făcute Berlinului şi Vienei796. Cât timp, în cadrul acestei viitoare alianţe, Germania va

conduce Austria şi nu Viena va avea prima voce, nu există nici o obiecţie din partea lui Carol

I797.

Iniţiativa unei apropieri a României de Puterile Centrale aparţine Berlinului. Lui

Bismarck, recunoaşte Carol I, trebuie să i se atribuie meritul că România va ocupa un loc în

concertul european pentru a putea supraveghea alte regate 798. Negocierile sunt anevoioase.

Nimeni cu excepţia Austriei, se plânge şeful diplomaţiei vieneze, contele Kalnoky, „nu are

idee ce răbdare îţi trebuie atunci când eşti înconjurat de o grămadă de state semi-barbare, a

căror interpretare arogantă a recent dobânditei lor independenţe dă naştere la o neînţelegere

perpetuă”799. Obiectivul major urmărit de către Germania prin atragerea României de partea

sistemului său politic vizează întărirea poziţiei aliatei sale, Austro-Ungaria, în Balcani.

Bismarck consideră că, prin consolidarea poziţiei Vienei în Răsărit şi diminuarea pericolului

unui război cu Rusia, un tratat cu România ar mări perspectivele de pace şi stabilitate în

Europa. Cuvântul de ordine este pacea, scrie Carol I, şi oricine doreşte să contribuie la

menţinerea ei „este un membru binevenit în Liga care se grupează acum în jurul Germaniei”.

Învinuite sunt Rusia şi Franţa, care ameninţă „pacea europeană şi Europa monarhică” şi „se

servesc de mijloace revoluţionare pentru a tulbura liniştea vecinilor lor” 800. Berlinul simte că

alianţa sa cu Viena poate fi mult întărită prin atragerea statelor balcanice. Interesul României,

îi declară Bismarck lui Petre P. Carp, ministru la Viena, este de a deveni un stat puternic la

Marea Neagră; „deveniţi un element de civilizaţie, de ordine şi prin aceasta veţi domina
795
Teodor Pavel, Op. cit., p. 225
796
Григор Начович, Op. cit., с. 26
797
Prince von Bülow, Op. cit., p. 620
798
Sorin Cristescu, Op. cit., p. 164
799
F.R. Bridge, Op. cit., pp. 139 - 140
800
Sorin Cristescu, Op. cit., p. 163

183
Peninsula Balcanică”801. Există temerea că, dacă aceste state ar rămâne ostile, „o promovare

eficientă a intereselor Austro-Ungariei în Peninsulă, pe care considerăm de datoria noastră să

le sprijinim, va fi în mod substanţial stânjenită”802. Pe durata lunilor de negocieri dintre Berlin,

Viena şi Bucureşti se stabileşte ca obiectivul major al tratatului să fie apărarea împotriva

Rusiei. Bismarck îşi impune punctul de vedere: alianţa va fi pur defensivă şi nu va putea fi

folosită ca acoperire pentru o acţiune agresivă împotriva Rusiei. Şi, din dorinţa de a nu

provoca Rusia, insistă ca acest act diplomatic să fie ţinut secret.

Aderarea României la Tripla Alianţă ia forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria,

semnat la 18/30 octombrie 1883, în aceeaşi zi având loc şi aderarea Germaniei 803. Ca o

concesie făcută în schimbul alianţei pe care o semna cu România, Austro-Ungaria renunţă, în

cursul negocierilor, la pretenţiile sale de dominaţie la Dunărea de Jos, motivând că drepturile

de control şi poliţie a navigaţiei fluviale între Porţile de Fier şi Galaţi rămân astfel sub

autoritatea unui stat prieten804. Poziţia fermă a premierului Brătianu duce la eliminarea din

proiectul austro-ungar de tratat a unor formulări ambigue care ar fi putut aduce monarhiei

importante avantaje politice. Ceea ce ar fi implicat condamnarea şi interzicerea sprijinirii

luptei de emancipare a românilor din imperiu şi ar fi oferit Vienei pretextul unor intervenţii în

treburile interne ale tânărului regat805. Noii aliaţi sunt de acord să-şi vină reciproc în ajutor în

cazul în care unul dintre ei era atacat de Rusia. De teama unei indiscreţii, numele acesteia este

scos din tratat. În schimb, în text se precizează că situaţia de casus foederis se produce doar

dacă Austro-Ungaria este atacată la graniţa sa răsăriteană. Părţile contractante îşi promit pace

801
C. Gane, P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, Volumul I, Bucureşti, 1936, p. 296
802
R.W. Seton-Watson, O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale,
Traducere de Constantin Ardeleanu, Brăila, 2009, p. 304
803
Textul tratatului este publicat în Documente Diplomatice Române, seria I, volumul 11, anul 1883, pp. 476 -
478
804
Căzan, Rădulescu-Zoner, Op. cit., p. 118
805
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial (1878 – 1914), Bucureşti, 2003, p. 123

184
şi prietenie, că se vor abţine de la încheierea unor alianţe sau angajamente îndreptate

împotriva uneia dintre ele şi că îşi vor acorda un sprijin reciproc, „în limita intereselor lor”806.

Ambele părţi au de câştigat de pe urma tratatului. Încheiat pentru o perioadă de cinci

ani, acesta va fi reînnoit de mai multe ori şi rămâne în vigoare până la izbucnirea primei

conflagraţii mondiale. Austro-Ungaria primeşte nu doar promisiunea unui ajutor în caz de

război cu Rusia, ci şi satisfacţia de a bloca prin acest pact principala cale de acces a Rusiei

spre Constantinopol. De asemenea, tratatul cu România contribuie la definitivarea sistemului

de alianţe care îi pun la adăpost frontiera sudică. Viena este de părere că, prin încheierea

acordului din 1883, a obţinut nişte garanţii că guvernul român nu va desfăşura o politică

iredentistă activă în privinţa Transilvaniei807. Pentru Ballplatz, sarcina pentru următorii ani a

diplomaţiei austro-ungare în România este să evite ca ura faţă de Ungaria să devină mai

puternică decât frica de Rusia808. Avantajele obţinute de România sunt substanţiale: o alianţă

cu Germania, chiar dacă indirectă, o micşorare a pericolului de război cu Rusia şi soluţionarea

câtorva dintre divergenţele prezente în relaţiile cu Viena. Cooperarea României, îi dă asigurări

Carol I ministrului german la Bucureşti, von Bülow, este posibilă cât timp conducerea Triplei

Aslianţe rămâne deschis şi convingător în mâinile Berlinului809. Alăturarea României Puterilor

Centrale reprezintă o soluţie impusă de realităţile acelui moment istoric, anume găsirea

garanţiilor sale de securitate prin alianţa cu acel grup de puteri care domină viaţa

internaţională.

Alianţa cu Puterile Centrale formează, timp de trei decenii, piatra de hotar a politicii

externe a României şi îi aduce o anume preponderenţă în spaţiul sud-estul european. Politica

sa externă nu-şi va schimba în linii generale cursul până în momentul izbucnirii primei

806
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Bucureşti, 2003, p. 248
807
Barbara Jelavich, The Habsburg Empire in European Affairs, 1814 – 1918, Hamden, Connecticut, 1975,
p.131
808
Solomon Wank, Solomon Wank, In the Twilight of Empire. Count Alois Lexa von Aehrenthal (1854 – 1912).
Imperial Habsburg Patriot and Stateman, Volume 1: The Making of an Imperial Habsburg Patriot and
Stateman, Wien, 2009, p. 156
809
Prince von Bülow, Op. cit., p. 620

185
conflagraţii mondiale. România credea că poate să se reazeme, asigurată din partea poftelor

ruseşti, pe această singură bază a politicii sale, scrie Nicolae Iorga810. Există şi consecinţe

negative. Anume, stagnarea acţiunilor purtate pentru întregirea naţional-teritorială a României

şi îngreunarea formelor şi posibilităţilor de ajutorare a românilor asupriţi din monarhia austro-

ungară811. Eficienţa acordului din 1883 este diminuată de caracterul său secret. Regele şi o

mână de politicieni liberali şi conservatori percep în toată această perioadă Puterile Centrale

drept forţa militară şi economică cea mai puternică din Europa. Ei urmăresc însă îndeaproape

schimbările din atmosfera politică a Europei şi din echilibrul între sistemele de alianţe aflate

în competiţie. Nu de alta, declară liberalul D.A. Sturdza, dar „naţiunile şi statele care au uitat

a-şi încorda puterile morale şi materiale, pentru a răspunde în fiecare moment cerinţelor unui

mers ascendent (...) pică în piroteală şi se sting”812. Mai bogat şi mai populat decât tinerele

state din spaţiul sud-est european, Regatul român supraveghează dezvoltarea acestora, în

dorinţa de a menţine între ele un echilibru, necesar propriei sale securităţi. Aspiraţiile sale

naţionale sunt îndreptate înspre Transilvania, Bucovina şi Basarabia, provincii aflate în

graniţele celor două puternice imperii vecine. Spre comparaţie, proiectele de unitate naţională

ale Greciei, Serbiei şi Bulgariei vizează teritorii aflate sub tot mai slăbita autoritate otomană.

Iată de ce aspiraţiile naţionale ale Regatului român trebuie să ţină seama şi de o soluţie

satisfăcătoare a problemelor din Balcani813. Nu putem să privim liniştiţi spre viitor, crede

Carol I, neliniştit de criza regională provocată de unificarea Bulgariei, şi „ne-am îndreptat

toată atenţia asupra Balcanilor”814. În mod natural, notează Baronul Beyens, ministru belgian

la Bucureşti, României îi este rezervat „rolul de arbitru, dacă vreţi de jandarm al Balcanilor”,

nu cel de satelit al puterilor germanice815.

810
N. Iorga, Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral
şi naţional, Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sandală Râpeanu, Bucureşti, 1999, p. 43
811
Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, Vol. II, Bucureşti, 1993, p. 213
812
Dimitrie A. Sturdza, Op. cit., p. 56
813
Peace Handbooks, Issued by the Historical Section of the Foreign Office, Vol. III, The Balkan States, Part I,
The Eastern Question, London, 1920, p. 49
814
Carol I către Fritz von Hohenzollern, Cotroceni, 9/21 iunie 1886 în Sorin Cristescu, Op. cit., p. 207
815
Baron Beyens, Lit. cit., p. 325

186
 Prin complexitatea sa, problema naţională bulgară reprezintă un element principal al

Crizei Orientale. Restabilirea statului bulgar, deşi într-o formă mutilată, definitivează sistemul

regional balcanic, iar entităţile statale din spaţiul sud-est european se transformă într-un factor

activ în relaţiile internaţionale. Timp de trei decenii, diplomaţia reprezintă cel mai important

instrument al Sofiei în eforturile sale de înlăturare a statutului de vasalitate. Totul, printr-o

politică îndemânatică, a faptului împlinit. Asta şi în condiţiile în care diplomaţia otomană este

interesată mai mult de formă, decât de substanţă 816. Principatul autonom şi tributar al

Bulgariei nu a dorit niciodată să intre în discuţii cu Înalta Poartă pentru a stabili suma totală a

tributului anual care trebuie vărsat în Trezoreria Imperială. Iar demersurile întreprinse în acest

sens de diplomaţia otomană rămân fără efect. Şi din cauza faptului că Marile Puteri nu fac mai

nimic spre a obliga Bulgaria să se conformeze prevederilor stipulate în Tratatul de la Berlin 817.

Faptul că tributul nu a fost niciodată plătit nu a contat atâta timp cât poziţia de subordonare a

Principatului bulgar faţă de Imperiul Otoman este accentuată, fie în ediţiile Almanach de

Gotha, fie prin faptul că acesta este reprezentat peste hotare nu tocmai de trimişi diplomatici,

ci de agenţi de natură nedefinită818.

Atunci când Marile Puteri se declară de acord, în vara anului 1878, cu apariţia micului

Principat autonom al Bulgariei şi, ulterior, cu alegerea în fruntea sa a domnitorului Alexandru

de Battenberg, impresia generală este că această nouă entitate balcanică nu va fi altceva decât

un protectorat rusesc819. Un „copil răsfăţat al Rusiei”820. Iluzie împărtăşită şi de guvernul ţarist,

care trimite funcţionari şi militari la sud de Dunăre. O politică văzută drept „o îmbrăţişare

816
Sinan Kuneralp, Gül Tokay (Ed.), Ottoman Diplomatic Documents on the Origins of World War One. I. The
road to Bulgarian independence. September 1908 – May 1909, Center for Ottoman Diplomatic History, Istanbul,
2008, p. 9
817
Said Halil Paşa, L’Empire Ottoman et la Guerre Mondiale, Studies on Ottoman Diplomatic History, VIII,
Istanbul, 2000, pp. 195 - 196
818
Sinan Kuneralp, Gül Tokay (Ed.), Op. cit., p. 9
819
Harold Nicolson, Sir Arthur Nicolson…, p. 103
820
John Burman, Op. cit., p. 96

187
mortală a ursului polar”821. Sursa reală a puterii imperiale o reprezintă controlul exercitat

asupra noii armate bulgare, aflată în plin proces de organizare. Ministrul de război al

Bulgariei este rus, la fel şi toţi ofiţerii care au grade mai mari decât cel de căpitan. Acest

aranjament îi oferă guvernului rus o puternică bază militară chiar în inima Peninsulei

Balcanice şi nu departe de Constantinopol822. Cel mai mare stat slav îşi exercită puternica

influenţă în Bulgaria în baza unor vechi legături culturale, a faptului că a eliberat această ţară

de sub seculara stăpânire otomană, precum şi dintr-un sentiment de solidaritate slavă. Doar că,

în scurt timp, naţionalismul tot mai prezent în sânul plăpândei societăţi bulgare intră în

conflict cu poziţia Petersburgului. Chestiunea unităţii naţionale reprezintă fundamentul pe

care dezvoltă statul şi societatea bulgară până la sfârşitul primei conflagraţii mondiale 823. Iar

cabinetele de la Sofia depun mari eforturi spre a modifica unele decizii ale Tratatului de la

Berlin şi a unifica teritoriile locuite de bulgari, în baza Tratatului de pace de la San Stefano.

Eforturi stimulate şi prin cristalizarea unui sistem instituţional politic, administrativ, social,

economic şi cultural. Viziunea „Bulgariei de la San Stefano”, care include Rumelia Orientală

şi întreaga Macedonie, bântuie conştiinţa clasei politice bulgare. În fapt, Tratatul de la Berlin

duce la apariţia problemei macedonene, inexistentă până în acel moment în problematica

Chestiunii Orientale824. La baza fiecărei iniţiative a Sofiei în materie de politică externă se află

Macedonia şi Rusia825. Relaţiile cu Petersburgul fac obiectul unor neînţelegeri tot mai greu de

controlat, pe fondul unei nevoi tot mai prezente de eliberare de sub tutela rusească. De vină ar

fi şi intrigile generalilor şi funcţionarilor ruşi însărcinaţi cu organizarea serviciilor publice ale

noului stat balcanic826. Ar mai fi şi antipatia personală pe care ţarul Alexandru al III-lea o

nutreşte faţă de principele bulgar827. În scurt timp, relaţiile bilaterale se înrăutăţesc galopant şi,
821
E. J. Dillon, The Eclipse of Russia, New York, 1918, p. 225
822
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, pp. 327 - 328
823
Стойчо Гранчаров, Балканският свят. Идеи за държавност, национализми и развития от началото
на XIX век до края на Първата световна война, София, 2001 г., с. 600 - 601
824
Сава Пенков, Берлинският договор и Балканите, София, 1985 г., с. 42
825
L. S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York, 1958, p. 425
826
Léon Lamouche, La Bulgarie, Paris, 1923, p. 14
827
Sir Arthur Hardinge, A Diplomatist in Europe, London, 1927, p. 109

188
în cele din urmă, se ajunge la ruperea raporturilor diplomatice dintre Sofia şi Sankt

Petersburg. Totul, pe fondul crizei provocate de unirea Principatului Bulgariei cu Rumelia

Orientală. Care se produce la doar câteva săptămâni după ce Alexandru de Battenberg îi dă

garanţii şefului diplomaţiei ţariste, Nikolai Karlovici Giers, că nu va întreprinde nici un fel de

acţiuni în sprijinul unirii, fără acordul Rusiei. Cu atât mai mult cu cât Giers îi declară răspicat

principelui bulgar că „Marile Puteri sunt pentru păstrarea statu-quo-ului în Balcani” 828. Pe

6/18 septembrie 1885, cu acordul tacit al autorităţilor din Rumelia Orientală, are loc o

schimbare de regim iar guvernul provizoriu proclamă unirea cu Principatul Bulgariei. Sub

presiunea curentului naţionalist din principat, Alexandru I preia conducerea mişcării de

unificare, conştient că aceasta reprezintă o violare flagrantă a dispoziţiilor Tratatului de la

Berlin. În marile capitale europene, unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală este calificată drept

o „aventură”, „un gest necugetat”829. Deşi este anticipată şi dezbătută830. Dintre toate Marile

Puteri, Rusia este cea mai surprinsă de acest gest politic, în condiţiile în care ar fi trebuit să fie

la curent cu evenimentele din Bulgaria 831. Şi care este bănuită, iniţial, că se află în spatele

acestei decizii. La doar câteva zile distanţă, ţarul decide să-i retragă pe toţi ofiţerii şi

funcţionarii ruşi din Bulgaria. Măsură întreprinsă pentru ca Rusia să nu-şi asume

responsabilitatea consecinţelor unirii, care pot fi imprevizibile. În plus, prin retragerea tuturor

ofiţerilor ruşi din posturile de comandă, Alexandru al III-lea crede că armata bulgară va fi

dezorganizată şi, astfel, va putea exercita un control efectiv asupra conducerii de la Sofia 832.

După ce ne-au chemat în calitate de fraţi, să-i salvăm de sub jugul turcesc, se plâng diplomaţii

ruşi, „frăţiorii s-au transformat în inamici”833.

828
Емил Александров, Веселин Трайков, Витка Тошкова, Людмил Спасов, История на българите, Том
IV, Българската дипломация от древността до наши дни, София, 2003 г., с. 248
829
Радослав Мишев, Австро-Унгария и България. 1879 – 1894. Политически отношения, София, 1988 г., с.
144 - 145
830
Pentru detalii vezi Главно Управление на Архивите при Министерски Съвет, България в политиката на
трима императори. 1879 – 1885. Германски дипломатически документи. Том I, София, 2004 г.
831
Симеон Радев, Строители на съвременна България. Том I. Царуването на кн. Александра, София,
2004 г., с. 616
832
Българска Академия на Науките, История на България, Том VII, Бъзтановяване и утвърждаване на
българската държава. Национално-освободителни борби /1878 - 1903/, София, 1991 г., с. 169
833
E. J. Dillon, Op. cit., p. 225

189
 În cancelariile europene se doreşte a se ajunge „la un acord comun în privinţa liniei

conduitei” ce va fi adoptată. Bismarck nu poate accepta în nici un caz ca „instrumentul păcii

convenit la Berlin să fie ştirbit de o revoluţie” 834. Şi nici nu are de gând ca Germania sau

Austria să-şi jertfească relaţiile cu Rusia de dragul intereselor principelui Alexandru de

Battenberg835. Cu atât mai mult cu cât ţine la „poziţia noastră neangajată în chestiunile

Orientului”836. De aceea, încearcă să identifice o soluţie în chestiunea bulgară care să

mulţumească Austro-Ungaria şi, în acelaşi timp, să nu provoace nemulţumirea Petersburgului,

care nu a uitat de atitudinea diplomaţiei germane din vara lui 1878 837. Dacă iniţial Viena vrea

să prevină orice încercare de renaştere a Bulgariei de la San Stefano, poziţia sa schimbă

radical după ce ţarul rus cere restaurarea statu-quo-ul ante. Din punctul de vedere al

Ballplatzului, mişcarea de la Plovdiv a fost pusă la cale pentru a crea o Bulgarie independentă

de Rusia iar restaurarea statu-quo-ului ante ar însemna să-i fie acordată Petersburgului şansa

ca unirea să fie făcută sub auspicii ruseşti 838. O conferinţă a ambasadorilor Marilor Puteri se

desfăşoară la Constantinopol, în timpul căreia Anglia insistă pentru uniunea personală a celor

două Bulgarii sub Alexandru de Battenberg, ca singură soluţie posibilă. Modelul Alexandru

Ioan Cuza este încă proaspăt. Diplomaţia britanică realizează că o Bulgarie întărită reprezintă

o barieră împotriva agresiunii ruseşti839. Prin desemnarea domnitorului bulgar drept

guvernator general a Rumeliei Orientale dispoziţiile Tratatului de la Berlin nu sunt încălcate,

ci se schimbă doar administraţia provinciei. Iar pentru Înalta Poartă ideea unei uniuni

834
Raport al ministrului român la Berlin, Gheorghe Vârnav-Liteanu, către ministrul Afacerilor Străine, Ion
Câmpineanu, Berlin, 10/22 septembrie 1885 în Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs (Ed.), Documente
diplomatice române. seria I, Volumul 12. 1884 – 1885, Institutul Diplomatic Român, Râmnicu Vâlcea, 2010, p.
607
835
Ambasadorul german la Viena, prinţul Reuss către cancelarul Bismarck, Viena, 19 iunie 1884 în България в
политиката на трима императори. 1879 – 1885, p. 620
836
Otto von Bismarck către Wilhelm I, Berlin, 3 mai 1884 în Idem, p. 611
837
Радослав Мишев, Op. cit., с. 131
838
F.R. Bridge, Op. cit., pp. 154 - 155
839
Peace Handbooks, p. 30

190
personale reprezintă o soluţie acceptabilă care, fără a răni demnitatea sultanului, preîntâmpină

agravarea crizei840.

În timp ce diplomaţia europeană negociază, situaţia din regiune se agravează. Serbia şi

Grecia sunt alarmate de creşterea teritorială a Bulgariei, în care văd un adversar redutabil în

calea satisfacerii propriilor ambiţii teritoriale. Şi România testează pe terenul diplomatic,

destul de neconvingător, posibilitatea de a primi compensaţii teritoriale corespunzătoare 841.

Bismarck vrea pace absolută, notează în jurnalul său regele Carol I, iar „uniunea bulgară va fi

recunoscută, fără compensaţii pentru noi”842. Regele Milan I al Serbiei nu mai aşteaptă

medierea Marilor Puteri şi decide să atace Bulgaria, sub pretextul că unirea distruge echilibrul

balcanic, profitând şi de faptul că trupele bulgare sunt concentrate la frontiera turcă. Chiar

dacă o agresiune împotriva Bulgariei, încă parte integrantă a Imperiului Otoman, urma să fie

considerată o declaraţie de război împotriva Turciei. Apelurile Vienei la moderaţie sunt

ignorate pe fondul unei atitudini dispreţuitoare la adresa vecinilor săi. Iar un succes facil pe

scena internaţională i-ar putea aduce lui Milan o întărire a prestigiului în faţa supuşilor săi.

Înainte de 1885, scrie diplomatul şi omul politic Čedomilj Mijatović, „noi sârbii nu i-am urât

pe bulgari, dar am crezut întotdeauna că suntem o rasă superioară”. Că bulgarii sunt utili doar

ca grădinari şi că nu au nici un fel de aptitudini militare sau politice 843. Acest aventură militară

nu putea sfârşi decât într-un singur fel: printr-o jenantă înfrângere, la Slivniţa, în faţa Sofiei.

Trupele bulgare trec în ofensivă, iar ostilităţile se mută în Serbia. Doar intervenţia izbăvitoare

a Vienei, care ameninţă cu intrarea în război alături de Serbia, duce la semnarea unui

armistiţiu. În mediile diplomatice prevalează ideea că, vărsându-şi sângele pentru apărarea

unirii înfăptuite şi opunându-se cu succes agresiunii Serbiei, Bulgaria şi-a câştigat stima

840
Е. Стателова, Р. Попов, В. Танкова, История на българската дипломация. 1879 – 1913 г., София, 1994,
с. 56
841
Христофор Хесапчиев, Служба на България в чужбина. Военнодипломатически спомени (1899 – 1914)
г., София, 1993 г., с. 220 – 221
842
Carol I al României, Jurnal, Vol. I, 1881 – 1887, Traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Docea, Iaşi,
2007, p. 387
843
Count Chedomille Mijatovich, The Memoirs of a Balkan Diplomatist, London, 1917, pp. 46 - 47

191
Europei şi, implicit, dreptul la consacrarea situaţiei de facto844. Tratatul de pace de la

Bucureşti, semnat la 19 februarie/3 martie 1886, restabileşte statu-quo-ul ante bellum dintre

Serbia şi Bulgaria. Document care conţine un singur articol: „Între Regatul Serbiei şi

Principatul Bulgariei se restabileşte pacea din ziua semnării prezentului tratat” 845. O lună mai

târziu, este semnat un acord prin care Înalta Poartă, fără să recunoască formal anexarea

Rumeliei Orientale, admite existenţa unei uniuni personale şi îi conferă principelui Alexandru

de Battenberg (al cărui nume nu este specificat) funcţia de guvernator general al acestei

provincii, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Berlin. Nu este decât un

artificiu literar prin care turcii vor să salveze aparenţele. În realitate, unificarea celor două

entităţi statale, din punct de vedere politic, militar şi economic, este completă846.

Din acest moment încep răfuielile cu Rusia, care doreşte să readucă Bulgaria sub tutela sa şi

să împiedice noi evenimente, care să tulbure liniştea Europei 847. În august 1886, un grup de

ofiţeri pro-ruşi îl detronează pe Alexandru de Battenberg. Urmează o contralovitură de stat,

reîntoarcerea domnitorului şi o nouă abdicare. Definitivă. În condiţiile în care ţarul Alexandru

al III-lea nu-i poate ierta principelui bulgar tentativele de emancipare de sub tutela rusească,

lui Battenberg nu-i rămâne decât să numească un consiliu de regenţă. A cărei autoritate

legitimă este contestată la Sankt Petersburg848. De unde este trimisă o misiune specială la

Sofia, cu scopul de a convinge noile autorităţi bulgare să se subordoneze politicii ruseşti în

Balcani. Misiune care eşuează în luna noiembrie, când guvernului bulgar îi este înmânată o

notă în care este înştiinţat că „actualii guvernanţi au pierdut definitiv încrederea Rusiei”. Notă

urmată de retragerea personalului agenţiei diplomatice de la Sofia, ceea ce se soldează cu

ruperea relaţiilor bilaterale849. Plecarea ruşilor adânceşte criza politică din Bulgaria. Este

844
Miodrag Milin, Relaţiile politice româno-sîrbe în epoca modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, 1992, pp.
150 - 151
845
Д-р Б. Кесяков, Принос към дипломатическа история на България. 1878 – 1925, София, 1925 г., с. 20
846
Léon Lamouche, Op. cit., pp. 14 - 15
847
Fernand van der Heyde, Le Tzar des Bulgares. Notes et souvenirs, Bruxelles, 1924, p. 6
848
Sir Arthur Hardinge, Op. cit., p. 114
849
Емил Александров, Веселин Трайков, Витка Тошкова, Людмил Спасов, Op. cit., с. 262

192
nevoie de un domnitor, care să instaureze ordinea şi disciplina. Iar ordinea şi disciplina sunt o

condiţie esenţială pentru aducerea unui nou domnitor în ţară. Rolul de a impune ordinea prin

forţă este asumat de unul dintre regenţi, Stefan Stambolov. Care timp de opt ani va fi figura

centrală din principat şi deţinătorul real al puterii 850. Iar în timp ce Stambolov ţine Bulgaria

din scurt, o delegaţie de parlamentari străbate Europa în căutarea unui nou domnitor. Prima

alegere cade asupra prinţului Waldemar al Danemarcei, care refuză însă o domnie atât de

nesigură. După alte câteva luni de căutări, cel care acceptă acest tron este prinţul Ferdinand de

Saxa Coburg-Gotha, „o figură destul de ciudată la Curtea austriacă şi în înalta societate

vieneză”851. Acest „tânăr efeminat, acoperit de bijuterii, ocupat în aparenţă de frivolităţi, dar

foarte inteligent”852 este înrudit cu cele mai influente Curţi europene853. Şi se pregăteşte să

domnească într-un stat „semi-barbar”, în „circumstanţe dintre cele mai dificile şi mai

periculoase”854. Ales prin votul Marii Adunări Naţionale domnitor al Bulgariei, Ferdinand se

aşteaptă să găsească sprijin la Curţile europene, însă se loveşte de uşi închise. Deoarece nu

recunoaşte legitimitatea Marii Adunări Naţionale, Rusia este împotriva acestei alegeri. Franţa

îl socoteşte, de asemenea, nelegitim. Austro-Ungaria, Italia şi Anglia declară evaziv că ar

accepta orice candidat care întruneşte cerinţele Tratatului de la Berlin. Iar Germania se

ascunde în spatele formulei că nu va întreprinde nimic fără celelalte Mari Puteri 855. Astfel,

Ferdinand este supus unui boicot diplomatic856. Primii săi ani pe tronul principatului nu

prevestesc cu nimic lunga sa domnie. Sosirea sa nu aduce ordinea şi liniştea aşteptată,

deoarece Rusia, şi o dată cu ea şi celelalte Mari Puteri, refuză să-l recunoască ca principe

legitim. În fapt, acesta va primi recunoaşterea pe plan internaţional abia în cel de-al nouălea

850
Стойчо Гранчаров, Op. cit., с. 589
851
А. Нехлюдов, При Фердинанд Българския, София, 1920, с. 10
852
Baron Beyens, L’avenir des petits états. IV. La Bulgarie în Revue des Deux Mondes, Paris, 1918, XLIV, p.
875
853
Pentru detalii vezi Жоро Цветков, Сблъсъкът. Фердинанд, Стамболов, Русия /1886 - 1896/, София,
2003, с. 7 - 9
854
Baron Beyens, Lit. cit., p. 875
855
Елена Стателова, Стойчо Грънчаров, История на Нова България. 1878 – 1944, София, 1999, с. 103
856
Stephen Bonsal, Heyday in a Vanished World, New York, 1937, p. 266

193
an al domniei sale. El ştie însă că Marile Puteri, incapabile să ajungă la o rezoluţie comună,

nu-i vor cere să plece857. Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha va continua să domnească ca un

suveran de facto, cu suportul neoficial al Puterilor conştiente „de pericolul instituirii unui

regim panslavist în Bulgaria”. Astfel încât reprezentanţii lor diplomatici la Sofia pot intra în

relaţii private şi neoficiale cu principele bulgar858. Refuzând însă să dea curs invitaţiilor sale

oficiale şi încercând să se menţină pe propriile poziţii. Agent diplomatic la Sofia în această

perioadă, Trandafir G. Djuvara asistă la mai multe încercări ale lui Ferdinand al Bulgariei

„spre a ne împinge către un act oarecare, pe care să îl poată exploata mai apoi drept o

recunoaştere a situaţiei sale”859. Când îşi preia postul, succesorul lui Djuvara, Ion Papiniu

solicită să-şi prezinte omagiile domnitorului bulgar. „După uzul stabilit de ceilalţi Agenţi care

urmează aici aceeaşi linie de purtare, m-am prezentat în redingotă şi am fost primiţi, atât eu,

cât şi soţia mea, în mod cuviincios însă fără vreun alt ceremonial, altul decât acela obişnuit în

genere la Curţile Princiare pentru persoane de distincţie” 860. Poziţia lui Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha este serios zdruncinată de diplomaţia ţaristă, ale cărei metode în Balcani le

găseşte „perfide”. Iar cu cât este mai pus la colţ de Rusia, cu atât mai mult privirile sale se

îndreaptă către Austria861. Printr-un joc pe care îl impunea situaţia Bulgariei, scrie diplomatul

Dimitrie I. Ghika, Ferdinand „oscila, după evenimente, între Viena şi Petersburg” 862. În fapt,

aceasta va fi linia politicii sale externe. Domnitorul bulgar este conştient de necesitatea

restabilirii unor relaţii normale cu Rusia. Şi el şi alţi lideri bulgari realizează că nu-şi pot

atinge obiective teritoriale în Balcani fără ajutorul cancelariilor europene, iar acest sprijin nu

poate veni decât din partea Rusiei. De aceea, renunţă la serviciile rusofobului premier

Stambolov, în favoarea unei linii politice moderate. Moartea ţarului Alexandru al III-lea

857
Baron Beyens, Lit. cit., p. 880
858
Sir George Buchanan, My Mission to Russia and Other Diplomatic Memories, Vol. I, London, 1923, p. 51
859
Trandafir G. Djuvara, Op. cit., p. 29
860
Vezi raportul trimis de Ion Papiniu către ministrul Afacerilor Străine în 7/19 decembrie 1893 în I. Papiniu,
Misiunea în Bulgaria, Biblioteca Academiei Române, Secţia manuscrise, A 1700, I, p. 20
861
Baron von Eckardstein, Op. cit., pp. 74 - 75
862
Dimitrie Ghyka, Op. cit., p. 123

194
înlesneşte reconcilierea dintre Petersburg şi Sofia. Sper că Petersburgul, scrie ambasadorul

francez la Constantinopol în vara anului 1895, „va renunţa la politica de îmbufnare” şi „va

avea inteligenţa de a profita de această ocazie nesperată”, respectiv oferta de restabilire a

relaţiilor cu Bulgaria863. După asasinarea lui Stambolov, în 1895, „Ferdinand, printr-o piruetă,

se arunca în braţele Petersburgului, al cărui aport efectiv era, de altfel, mai consecvent decât

al Vienei, întotdeauna dozat cu pipeta”864. Preţul pe care trebuie să-l plătească este convertirea

primului său născut, prinţul Boris, la ortodoxism. Noul ţar Nicolae al II-lea acceptă să fie

naşul spiritual al copilului, iar un nou agent diplomatic rus este trimis la Sofia, după o pauză

de un deceniu. Câteva săptămâni mai târziu, în primăvara anului 1886, Sultanul îl recunoaşte

pe Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha drept domnitor al Bulgariei şi guvernator general al

Rumeliei Orientale. Gest urmat, la o distanţă de câteva zile, şi de Marile Puteri. Ceea ce

înseamnă că unirea celor două Bulgarii este acceptată cu titlu permanent. Recunoaşterea de

către Marile Puteri este obţinută printr-un sacrificiu moral care, deşi impus din considerente

politice, este cauzat, nu într-o măsură mai mică, şi „de motive de ambiţie personală”865.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, energia cabinetelor bulgare este canalizată spre

rezolvarea celorlalte două chestiuni, respectiv obţinerea independenţei şi satisfacerea

intereselor naţionale printr-o întrecere acerbă pentru împărţirea posesiunilor europene ale

Imperiului Otoman, aflat în disoluţie. Macedonia se transformă în obiectivul principal al

luptei de eliberare a teritoriilor din Turcia Europeană cu o importantă populaţie bulgară. În

condiţiile în care acest scop nu putea fi atins decât printr-un conflict militar cu Imperiul

Otoman, politica autorităţilor de la Sofia este orientată spre consolidarea elementului bulgar în

provinciile aflate sub stăpânirea sultanului. În toată această perioadă este pusă la încercare atât

abilitatea Rusiei şi Austro-Ungariei de a menţine sistemul creat prin Tratatul de la Berlin, cât

863
Paul Cambon, Op. cit., pp. 390 - 391
864
Dimitrie Ghyka, Op. cit., p. 123
865
Sir George Buchanan, Op. cit., p. 57

195
şi abilitatea noilor state din sud-estul Europei de a-şi realiza aspiraţiile teritoriale. Începe o

nouă etapă în configurarea raporturilor dintre Marilor Puteri şi în relaţiile dintre acestea şi

micile state balcanice.

Activitatea susţinută a statelor balcanice de violare a integrităţii teritoriale a Imperiului

Otoman se loveşte de rezistenţa Vienei şi a Petersburgului, a căror politică în spaţiul sud-est-

european este dependentă de ambiţiile ţariste în Orientul Îndepărtat şi de fragilitatea internă a

monarhiei austro-ungare. Rolul de garant al statu-quo-ului din Balcani apropie poziţiile

Petersburgului, Vienei şi Constantinopolului, însă aceasta nu înseamnă că fiecare dintre aceste

imperii nu-şi urmăreşte propriile interese, printr-un sistem complex de promisiuni, unele

contractate, altele false, pentru a-şi atinge scopul urmărit. Lucru valabil, bineînţeles, şi pentru

partenerii lor balcanici, care nu sunt mai prejos din punct de vedere al inventivităţii şi

intrigilor. O dată cu consolidarea instituţiilor sale, fiecare stat încearcă şi o consolidare

teritorială. Prin poziţia sa strategică centrală, prin întinderea teritorială, prin oportunităţile pe

care le oferă, Macedonia reprezintă mijlocul ideal de realizare a acestor scopuri. Ea devine o

direcţie prioritară în politica externă a majorităţii statelor balcanice şi se transformă într-un

„măr al discordiei”, spre care se îndreaptă ambiţiile şi aspiraţiile statelor naţionale din sud-

estul european.866

România se pronunţă pentru păstrarea sistemului de forţe în această regiune, ca singura

garanţie de menţinere a rolului său predominant în regiune. Politica României în Balcani este

impulsionată de Europa, în ideea creării unei contragreutăţi la influenţa rusă şi slavismul

balcanic.867 Hristofor Hesapciev, primul ministru plenipotenţiar bulgar acreditat la Bucureşti,

preciza că, înconjurată la est, vest şi sud de state slave, România a început, curând după

crearea Principatului bulgar, să identifice mijloace serioase pentru legitima sa apărare. „Dacă

866
Ангон Първанов, Македонският въпрос от Освобождението 1878 г. до Балканската война 1912 г., în
Изследвания по македонския въпрос. Книга първа, София, 1993, с. 357-358
867
Жеко Попов, Българският национален въпрос в българо-румънските отношения 1878 – 1902, София,
1994, с. 526

196
nu poate să-şi păstreze supremaţia ca teritoriu şi populaţie faţă de Bulgaria şi Serbia, luate

împreună, ea va face tot posibilul pentru a şi-o păstra cel puţin asupra celei mai puternice

dintre acestea – Bulgaria”, avertiza Hesapciev într-un raport trimis ministrului bulgar al

afacerilor străine.868

Din acest considerent, ambiţiile Bulgariei în Macedonia şi îmbunătăţirea relaţiilor

dintre Sofia şi Sankt Petersburg constituie o permanentă sursă de nelinişte la Bucureşti, în

condiţiile în care Carol I nu doreşte o României prinsă între state slave. Evoluţia relaţiilor

româno-bulgare în această perioadă depinde într-o mare măsură de interesele şi politica

Marilor Puteri, în special Rusia şi Austro-Ungaria, cei mai înverşunaţi adversari în extinderea

sferelor de influenţă în Peninsula Balcanică. Ciocnirea geostrategică dintre cele două imperii

atrage, inevitabil, şi cele două state mici, fapt care accentuează starea de confruntare dintre

acestea. Prin numeroasele nuanţe şi scânteile diplomatice, politica austro-rusă se dovedeşte a

fi o pârghie puternică de acţiune asupra relaţiilor bulgaro-române, care atinge, parţial, şi cea

mai sensibilă temă - problema naţională.

Un prim semnal de îngrijorare pentru Bucureşti îl reprezintă transformările survenite la

sfârşitul secolului al XIX-lea în atitudinea vecinilor săi de la sud de Dunăre. La începutul

anului 1895 expiră tratatul care leagă Serbia de Austro-Ungaria, iar influenţa austriacă este

înlocuită cu cea rusă. În acelaşi timp se produce şi o orientare a diplomaţiei bulgare către

Petersburg, care îl recunoaşte pe Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha drept principe legitim. 869

Cercurile politice româneşti, pentru care poziţia de până atunci a Sofiei era liniştitoare, sunt

tulburate când văd, după expresia reprezentantului francez la Bucureşti, D’Aubigny, că ţarul

Rusiei „întinde loial” mână sa principelui Ferdinand „într-un fel peste pământul României”. 870

Defecţiunea Serbiei creează o importantă breşă în sistemul strategico-politic al diplomaţiei

austro-ungare, iar orientarea Bulgariei spre Sankt-Petersburg înlătură posibilitatea utilizării

868
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti, 2003, p. 68
869
P. Pavlov, I.Ianev, D.Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 122
870
Istoria Românilor, p. 268

197
acesteia ca o barieră în calea expansiunii ruse în Balcani. În aceste împrejurări, Carol şi acei

politicieni care au cunoştinţă despre tratatul cu Tripla Alianţă sunt mulţumiţi că au ales calea

cea bună.

La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea problemele balcanice şi dinamica lor

reprezintă tot atâtea provocări pentru diplomaţia rusă şi cea austro-ungară. Suspiciunea faţă de

celălalt se loveşte de necesitatea unor demersuri comune pentru păstrarea privilegiilor

recunoscute de celelalte Mari Puteri în privinţa chestiunilor balcanice, conform acordului

încheiat în 1897. Cele două diplomaţii participă activ la complicatele jocuri diplomatice care

se desfăşoară la Constantinopol şi în capitalele statelor balcanice. Prin demersurile sale

diplomatice, Rusia reuşeşte să participe activ în viaţa politică a statelor din Peninsula

Balcanică şi să se folosească de temerile acestora la adresa vecinilor lor, potenţiali sau

adevăraţi inamici, care reprezintă un pericol pentru aspiraţiile lor teritoriale. Statele balcanice

recurg la sprijinul ţarist în realizarea acestor aspiraţii naţionale şi politice. Dialogul dintre

Petersburg şi capitalele balcanice este subordonat interesului reciproc, în care intriga şi

minciuna sunt prezenţe constante.871 Asemenea Rusiei, în realizarea politicii sale balcanice

Austro-Ungaria recurge la toate mijloacele pentru a-şi proteja interesele în spaţiul sud-est

european. Corespondenţa diplomatică dintre Ballplatz şi reprezentanţele austro-ungare în

Peninsulă surprinde toate mijloacele politice posibile - de la ameninţare, până la linguşire –

folosite pentru atingerea scopului, respectiv participarea prioritară în luarea unor decizii

importante pentru această regiune şi elaborarea viitoarei expansiuni.872

Începutul secolului al XX-lea aduce noi probleme externe pentru Bucureşti. Acţiunile

comitagiilor bulgari în Macedonia provoacă iritare la Bucureşti, unde cauza aromânilor

găseşte un larg ecou în epocă. Asasinarea lui Ştefan Mihăileanu dă naştere unui conflict

871
Нина Дулгерова, Руски щрихи към източния въпрос (1894 – 1904). Амбиции и планове на имперската
дипломация, София, 1997, с. 110
872
Idem, Българският национален въпрос в австроунгарската дипломация в края на XIX - началото на
XX в.în Изследвания по македонския въпрос, книга първа, София, 1993, с. 305

198
deschis între România şi Bulgaria, care riscă să se transforme într-o confruntare armată. O

tensionare a evenimentelor ar reprezenta o sfidare a înţelegerii ruso-austro-ungare din 1897 şi

ar depăşi „acea graniţă unde se termină relativa independenţă a relaţiilor interbalcanice”. 873

Deosebit de activă se dovedeşte a fi diplomaţia austro-ungară, care sprijină România în

demersurile sale. La rândul său, Rusia exercită presiuni pentru a i se acorda satisfacţie

României. În acest context, autorităţile de la Sofia sunt puse într-o situaţie extrem de

delicată.874 Viena insistă pe lângă guvernul de la Bucureşti pentru atenuarea tonului războinic,

căruia, în acelaşi timp, îi promite garanţii militare pentru apărarea securităţii statului român.

De la Petersburg sunt date Bulgariei îndemnuri la calm şi prudenţă, dar, în acelaşi timp, sunt

trimise arme şi muniţii.875

Date fiind complicaţiile din sudul Dunării, primul ministru D.A. Sturdza demarează

negocieri pentru prelungirea acordurilor cu Puterile Centrale, în vederea introducerii unei

clauze care să extindă condiţiile de casus foederis şi pentru eventualitatea unui conflict armat

româno-bulgar. Într-o notă transmisă cancelarului Bulow, în aprilie 1901, Bucureştii propun

ca, în locul unui tratat româno-austro-ungar, la care să adere Germania şi Italia, aşa cum s-a

procedat până atunci, România să încheie tratate directe cu fiecare din membrii. Se caută

astfel obţinerea unui statut de egalitate pentru România şi, în al doilea rând, să se asigure de

sprijinul deplin al Germaniei împotriva Rusiei. La Berlin, această solicitare provoacă temeri

că se poate crea un precedent pe care l-ar putea folosi guvernul italian pentru activizarea

politicii sale faţă de problema albaneză, ceea ce ar putea duce la fricţiuni între Roma şi Viena

sau chiar la o descompunere a Triplei Alianţe. 876 Cabinetul german are şi alte motive să nu

accepte propunerile româneşti. Pentru diplomaţia de la Berlin, alianţa cu România era utilă în

873
Стойчо Гранчаров, България на прага на двадесетото столетие, София, 1986, с. 152
874
Константин Пандев, Националноосвободително движение в Македония и Одринско. 1878 – 1903,
София, 2000, с. 281
875
Милко Лалков, България в балканската политика на Австро-Унгария. 1878 – 1903, София, 1993, с.
508
876
Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea. 1900 – 1914, Bucureşti,
1977, p. 32

199
primul rând prin avantajele pe care le oferea Austro-Ungariei. Viena se arată dispusă să

primească propunerea lui Sturdza, deoarece în cercurile de la Ballplatz există temeri legate de

reorientarea politicii externe româneşti, respectiv a unei apropieri de Rusia. În cele din urmă,

prevalează punctul de vedere al diplomaţiei germane, care invocă şi necesitatea păstrării

secretului, ameninţat în cazul în care tratativele ar fi fost purtate într-un cadru mai larg.

Tratatul este reînnoit la 17 aprilie 1902, pe o durată de cinci ani, fără modificări

semnificative.877

O a doua componentă a poziţiei României faţă de Tripla Alianţă o constituie

modificarea raportului de forţe în Peninsula Balcanică, proces care, în pofida acordurilor

survenite între Rusia şi Austro-Ungaria în vederea conservării statu-quo-ului, se manifestă sub

o formă lentă şi voalată. Un nou element se interpune între România şi Puterile Centrale - o

Bulgarie agresivă, ale cărei ambiţii teritoriale ameninţă, în ochii românilor, să răstoarne

echilibrul de forţe între statele din Europa de Sud-est. Deşi înţelegerea ruso-austro-ungară

reprezintă pentru politica externă românească, până la un punct, o garanţie a menţinerii statu-

quo-ului balcanic, preocuparea factorilor de decizie de la Bucureşti faţă de o eventuală

modificare a acestuia de către guvernanţii bulgari devine tot mai prezentă în primii ani ai

secolului al XX-lea. Este perioada în care apare una din marile dileme ale politicii externe

austro-ungare din sud-estul Europei: să sprijine în Balcani o politică activă a guvernului de la

Bucureşti, ceea ce ar constitui, potrivit concepţiei unora dintre oamenii politici de la Viena, o

soluţie în eforturile lor de a îndepărta atenţia opiniei publice româneşti dinspre Carpaţi către

Dunăre, sau să susţină un puternic stat bulgar care ar fi urmat să constituie, conform unei

caracterizări a marchizului de Pallavicini, „cel mai sigur remediu împotriva iredentismului

românesc”. Diferiţii conducători ai diplomaţiei vieneze au încercat să răspundă la această

întrebare printr-o soluţie de compromis, politică care a suferit, până la urmă, un mare eşec.878

877
Hitchins, Op. cit., p. 165
878
Rădulescu-Zoner, Op. cit., p. 423

200
 În cercurile de la Bucureşti se manifestă, în aceeaşi perioadă, o temere crescândă faţă

de creşterea influenţei ruse în Bulgaria. Orientarea pro-rusă a politicii cabinetelor bulgare din

primii ani ai secolului trecut face posibilă încheierea unei convenţii militare ruso-bulgare, în

mai 1902. Documentul, cu un caracter defensiv, prevede garanţii ruseşti pentru integritatea

teritorială a Principatului, o neutralitate favorabilă a Rusiei în cazul unui conflict militar

bulgaro-român şi sprijin militar rus în cazul în care monarhia austro-ungară acordă asistenţă

României. Pentru cercurile de la Sofia, principalul neajuns al acestei convenţii militare constă

în lipsa sprijinului Imperiului ţarist în favoarea unei prezenţe tot mai active a cetelor bulgare

în Macedonia. Bulgaria rămâne astfel fără un aliat eficient în procesul de realizare a

scopurilor sale strategice în Balcani.879

O Bulgarie puternică este considerată periculoasă la Bucureşti, unde există teama că,

după ce vor rezolva în mod favorabil chestiunea macedoneană, bulgarii îşi vor îndrepta

privirile spre Dobrogea. Opinie era larg răspândită în epocă. „După ce bulgarii vor cuceri

spiritual Macedonia, vor reuşi să o ia şi în realitate. Atunci, eforturile lor ulterioare vor fi să

pună mâna şi pe Dobrogea”, susţine profesorul Ilie Bărbulescu într-o lucrare care analizează

politica externă a Regatului României. 880 Ministrul Hesapciev schiţează, în memoriile sale,

principiile care au alimentat raporturile diplomatice dintre Bucureşti şi Sofia. Astfel, în

imposibilitatea de a stopa avântul Bulgariei şi motivaţi de nevoia de a asigura securitatea ţării,

românii se declară „aprigi apărători” ai statu-quo-ului politic din Balcani şi adversari ai unei

creşteri teritoriale a Bulgariei. Deoarece o Bulgarie întărită reprezintă un pericol pentru viitor

şi nu există posibilitatea stopării acestei creşteri, în cercurile autorizate din România apare un

curent puternic în favoarea unei înţelegeri amiabile cu Bulgaria. Înţelegere care ar fi trebuit să

arate în felul următor: o Bulgarie întărită teritorial va acorda României acele compensaţii

879
Стателова, Попов, Танкова, Op.cit., с. 273
880
Ilie Bărbulescu, Românii faţă de sârbi şi bulgari, mai ales cu privire la chestia Macedo-Română, Bucureşti,
1905, pag. 75

201
teritoriale care, din punct de vedere militar, vor garanta Dobrogea românească. În schimbul

acestei cedări, România s-ar fi angajat să menţină o neutralitate favorabilă în cazul unui

conflict turco-bulgar.881 Astfel, în lumina concepţiei predominante a vremii, referitoare la

eficienţa menţinerii „balanţei de forţă” ca mijloc de prevenire a unor conflicte potenţiale,

guvernanţii de la Bucureşti recurg la politica compensaţiilor pentru a preîntâmpina

modificarea statu-quo-ului din sudul Dunării care ar fi putut pune în pericol şi securitatea

României. În acest demers, diplomaţia românească caută să obţină şi sprijinul Puterilor

Centrale.

În primii ani ai secolului al XX-lea, situaţia din provinciile europene ale Turciei

devine obiect al atenţiei şi eforturilor diplomaţiei europene. Acumularea tensiunilor interne

datorate opresiunii la care era supusă populaţia creştină din Macedonia, asociată cu activităţile

grupurilor revoluţionare autohtone sau venite din exterior fac ca situaţia să devină explozivă

în vilaietele europene. Situaţia în zonele europene ale Imperiului Otoman degenerează

inevitabil spre o confruntare armată generalizată. Problema reformelor în vilaietele europene

ale Turciei reprezintă un leit motiv al diplomaţiei în această zonă a Europei. Pericolul

izbucnirii unui serios conflict balcanic, care riscă să nu fie ţinut sub control, determină Viena

şi Petersburgul să depună eforturi pentru elaborarea unei tactici comune în privinţa

chestiunilor din spaţiul sud-est european. Presiunile efectuate de Rusia şi Austro-Ungaria

pentru introducerea acestor reforme încep să aibă consistenţă începând din iulie 1902, când

ambasadorii celor ţări la Constantinopol cer sultanului elaborarea unui plan efectiv de reformă

a vilaietelor europene sau, cel puţin, să aplice numeroasele planuri alcătuite până atunci chiar

de cancelaria otomană. Ca răspuns, turcii constituie o comisie tehnică care să studieze

problema reformelor, să reorganizeze jandarmeria locală şi să elaboreze instrucţiuni pentru

soli celor trei vilaiete.882 Cancelariile europene sporesc presiunile şi, la sfârşitul aceluiaşi an,

881
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 254 - 255
882
A.I.Krainikovski, La question de Macedoine et la diplomatie Europeene, Paris, 1938,
p.142.

202
ambasadorul rus la Constantinopol, Zinoviev, în înţelegere cu colegul său austriac, baronul

Calice, propune un plan de reforme reale şi practice. La presiunile diplomaţiei germane şi în

încercarea de a paraliza iniţiativele Marilor Puteri, sultanul emite, în luna decembrie, o iradea

pentru aplicarea unor reforme în Turcia Europeană, care să vizeze domeniul administraţiei şi

al procedurilor judiciare.

Nemulţumiţi de măsurile insuficiente şi ineficace adoptate de Înalta Poartă pentru

calmarea situaţiei din Macedonia, şefii diplomaţiei ţariste şi habsburgice, Lamsdorff şi

Goluchowsky, se întâlnesc, la începutul lui 1903, la Viena, unde stabilesc o serie de propuneri

pe care să le înainteze cancelariei otomane cu scopul de a îmbunătăţi situaţia creştinilor din

cele trei vilaiete. Prin propunerea privind implicarea unor funcţionari străini în procesul de

reorganizare a poliţiei şi jandarmeriei locale, iniţiativa ruso-austro-ungară marchează

începutul amestecului oficial al Marilor Puteri în proiectul de reforme în Macedonia. 883 Cele

două Mari Puteri îşi subliniază dorinţa de a controla procesele balcanice prin intermediul unor

înţelegeri şi pseudoreforme, prin care elimină atât concurenţa europeană, cât şi cea balcanică.

Domeniul în care acţionează Austro-Ungaria şi Rusia vizează, aşa cum precizează Lamsdorff,

„paza statu-quo-ului legal al Peninsulei Balcanice şi, ca o consecinţă a acesteia, să lucrăm cu

toate puterile pentru pacificarea naţionalităţilor slave şi împotriva acţiunilor planurilor

revoluţionare ale comitetelor”.884

Proiectul nu are sorţi de izbândă în condiţiile în care nu sunt prevăzute instrumente

eficace de control ca o garanţie a punerii în practică a acestor reforme. Nemulţumirile

provocate de modul de aplicare al reformelor, asociate cu acţiunile organizaţiilor

revoluţionare, se soldează cu înrăutăţirea situaţiei din vilaietele europene. În luna august

izbucneşte o răscoală a populaţiei din Macedonia şi Tracia Orientală. Situaţia internaţională

este extrem de nefavorabilă pentru acţiuni revoluţionare. Austro-Ungaria şi Rusia previn Sofia

883
Р. Попов, Австро-Унгария и реформите в Европейска Турция. 1903 – 1908, София, 1974, с. 39
884
Дюлгерова, Op. cit., с. 143

203
să nu se amestece în acest conflict. Pusă într-o asemenea situaţie, Bulgaria nu poate acorda

ajutor militar direct, nici sprijin diplomatic pentru răsculaţi. În condiţiile în care Poarta

dispune de o evidentă superioritate militară, răscoala este înăbuşită cu cruzime.885

Diplomaţia britanică susţine că planul ruso–austro–ungar de reforme a eşuat, fiind

nevoie de o nouă consultare a tuturor semnatarilor Tratatului de la Berlin şi de un nou plan de

acţiune.886 Londra înaintează, la sfârşitul lunii septembrie, o serie de măsuri care să stabilizeze

situaţia. Acestea vizează numirea unui guvernator creştin în Macedonia, care trebuie să nu

aibă nici o legătură cu Peninsula Balcanică, sau măcar numirea unor consultanţi creştini

alături de un guvernator musulman, măsură absolut necesară pentru punerea în practică a

reformelor.

Nemulţumite de rolul de lider pe care Anglia îl preia în rezolvarea problemelor

otomane, Austro–Ungaria şi Rusia reacţionează. Împăratul Franz Iosif şi ţarul Nicolae al II–

lea se întâlnesc, la 2 octombrie 1903, la Murszteg, pentru a analiza stadiul de aplicare a

înţelegerii lor din 1897. Cei doi monarhi consideră soluţia reformelor cea mai bună. În cazul

în care Imperiul Otoman refuză sau tergiversează punerea lor în aplicare, Viena şi

Petersburgul prevăd chiar alternativa autonomiei Macedoniei sub controlul Marilor Puteri.

Inspectorul general otoman, Hilmi Paşa, este asistat de doi civili, un austriac şi un rus.

Teritoriul este împărţit în cinci sectoare, ordinea fiind menţinută de o jandarmerie

muntinaţională (Marea Britanie, Franţa, Italia, Austro-Ungaria, Rusia).887 Deşi nu a dat

rezultatele aşteptate, acordul pentru introducerea reformelor este mai important prin urmările

sale în ceea ce priveşte încurajarea pe care exponenţii mişcării junilor turci au simţit-o în

reformatorii europeni.888 Planul de reforme de la Murszteg reprezintă, în pofida bunelor sale

intenţii, începutul amestecului direct şi masiv al Marilor Puteri în afacerile interne otomane,

885
Елена Стателова, Стойчо Грънчаров, История на нова България. 1878 – 1944, София, 1999, с. 178
886
Douglas Dakin, The greek struggle in Macedonia, Salonic, 1966, p. 113
887
Daniela Buşă, Op. cit., p. 168
888
Constantin Paraschiv, Diplomaţia României în Balcani în timpul crizei bosniace în Românii în istoria
universală, vol. I, Iaşi, 1986, p. 385

204
intervenţii care vor continua pe parcursul următorilor ani în toate domeniile – politic,

economic şi financiar.889

Pentru Viena, acordul dă dinamism politicii sale balcanice şi reprezintă o etapă

pregătitoare pentru apropiata extindere teritorială a imperiului.890 Pentru diplomaţia ţaristă,

acordul de la Murszteg asigură liniştea în provinciile europene ale Turciei, lucru primordial în

condiţiile în care Petersburgul se implică în conflictul cu Japonia. Într-o scrisoare adresată

ambasadorului rus la Viena, Lamsdorff schiţează liniile politicii balcanice a Rusiei. „Având în

vedere evenimentele ivite în Orientul Îndepărtat, abia dacă este posibil acum să se facă orişice

planuri de acţiune în privinţa Peninsulei Balcanice.”891 După ce iese învinsă din războiului cu

Japonia, în încercarea de a obţine un succes în Balcani, Sankt-Petersburgul îşi reia politica

tradiţională de protecţie a slavilor din spaţiul sud-est european. „Rusia a ieşit prea ştirbită în

prestigiul şi în influenţa ei din războiul cu Japonia şi revolta ei internă, pentru ca să nu caute o

reabilitare. (…) Nicăieri diplomaţia rusească nu a dat lupte mai crâncene şi n-a câştigat

victorii mai renumite decât în Orientul Europei”, scrie în presa vremii I.G. Duca. „Prin

greutăţile de tot felul ce naţionalităţile, ca şi Marile Puteri, au de învins acolo, Balcanii sunt

terenul ideal al intrigilor internaţionale.” 892 Poziţia Rusiei în regiune este consolidată de

schimbarea dinastiei de la Belgrad. Noii guvernanţi ai Serbiei urmăresc nu numai să se opună

politicii de pătrundere în Balcani a monarhiei habsburgice, ci şi să realizeze, în viitor, unitatea

statală a slavilor din această parte a Peninsulei Balcanice. Apropierea ruso-sârbă contravine

intereselor Austro-Ungariei, ale cărei tendinţe expansioniste în direcţia Mării Egee se află în

contradicţie cu gravele dificultăţi interne şi, totodată, cu avântul mişcărilor naţionaliste ale

slavilor de sud, care văd în mica Serbie independentă a regelui Petru I nucleul unui viitor stat

889
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p.353
890
Лалков, Op. cit., с. 545
891
Дюлгерова, Op. cit., с. 229
892
I.G.Duca, Lumea la început de veac, Ediţie, postfaţă şi note de Damian Hurezeanu şi Nicolae C. Nicolescu
Bucureşti, 1994, p. 145

205
„iugoslav”.893 Suficiente motive pentru ca Serbia să devină treptat ţinta unor presiuni

crescânde din partea Austro-Ungariei, ce îşi propune, în final, chiar desfiinţarea statului sârb.

Impact asupra situaţiei din Balcani au şi schimbările din conducerea diplomaţiilor ruse

şi austriece, care au loc în acelaşi an, 1906. În Austro-Ungaria, prudentul şi puţin aventurosul

Goluchowski este înlocuit cu baronul Aehrenthal, diplomat îndrăzneţ, ieşit din şcoala acelor

oameni politici care îşi închipuiau că Austria este o mare putere şi că vremea cuceririlor ei

teritoriale încă nu a trecut. Cu „inteligenţa şi capacităţile sale superioare celor ale

predecesorului său”, noul şef de la Ballplatz are faţă de Berlin ceva mai multă libertate de

mişcare şi o atitudine mai puţin supusă.894 Aproape în acelaşi timp, la Petersburg, contele

Lamsdorf, bolnav şi obosit, este înlocuit cu ambiţiosul Izvolski, „suspicios, iritabil şi călăuzit

de meschine duşmănii personale”.895 Noul şef al diplomaţiei ţariste este stăpânit de visuri de

mărire şi dominaţie ale Rusiei la Constantinopol şi în Balcani. Ambii sunt nemulţumiţi de

caracterul prudent al politicii statelor lor, imprimate de predecesori. Izvolski consideră că

Rusia trebuie să acorde toată atenţia Orientului Apropiat, în timp ce Aehrenthal vrea să profite

de slăbiciunea momentană a Rusiei în urma războiului ei cu japonezii, pentru ca Austro-

Ungaria să preia iniţiativa în Balcani.896

Succesele militare impresionante obţinute de Japonia în războiul împotriva Rusiei au o

influenţă puternică asupra echilibrului şi relaţiilor bilaterale la nivelul Europei şi coincid cu

revoluţia rusă din 1905. Din cauza acestei neaşteptate transformări a Rusiei într-o forţă

militară de importanţă secundară, balanţa militară a Europei se înclină în favoarea Berlinului

şi oferă perspective sumbre Parisului, extrem de vulnerabil. 897 Politica Franţei de a rupe

încercuirea germană urmăreşte o apropiere de Anglia, neliniştită de concurenţa comercială

germană şi deciziile lui Wilhelm al II-lea de a-şi dota ţara cu o flotă de război capabilă de a
893
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol. I, Traducere de Marius Ioan, Bucureşti, 1998, p. 61
894
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 105
895
Ibidem, p. 106
896
Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990, p. 307
897
Пол Кенеди, Възход и падение на великите сили, Т.1, София, 1997, с. 283 (În original, Paul Kennedy, The
Rise and Fall of The Great Powers, London, 1988)

206
rivaliza cu cea britanică. Cele două ţări semnează în aprilie 1904 o serie de acorduri care

reglează definitiv litigiile lor coloniale: este ceea ce se va numi Antanta cordială. Trei ani mai

târziu, Londra şi Sankt Petersburg semnează o convenţie care marchează litigiile coloniale şi

marchează reconcilierea anglo-rusă. Fără a constitui o alianţă propriu-zisă, această convenţie

înlătură obstacolele din calea unei apropieri între Regatul Unit şi Imperiul rus. Antanta

cordială consolidată prin discuţiile la nivel de stat major din 1906 şi acordurile anglo-ruse din

1907 duc la extinderea alianţei franco-ruse şi dau naştere unei noi grupări a puterilor în

Europa începutului de secol XX, cunoscută sub denumirea de Tripla Înţelegere sau Antanta.

Franţa reuşeşte astfel o răsturnare de situaţie a poziţiei sale diplomatice, ameninţând la rândul

său Germania cu încercuirea şi ruinând definitiv savantul echilibru realizat de Bismark. 898

Asistăm şi la o modificare esenţială a raporturilor de forţe pe plan internaţional. În timp ce

Tripla Alianţă este în primul rând o alianţă continentală, Tripla Înţelegere, având în vedere

întinsele posesiuni coloniale ale statelor membre, este una mondială.899

Diplomaţia românească urmăreşte cu atenţie orice mutaţie în raportul de forţe pe plan

general şi zonal european, preocupată de problema statu-quo-ului sud-dunărean. Crearea în

Europa a unui sistem militar sau politic opus Triplicei ridică anumite probleme oamenilor

politici români în condiţiile în care tratatul de alianţă existent între România şi Puterile

Centrale, în cazul înclinării balanţei de forţă înspre Antantă, şi-ar fi pierdut caracterul unui

factor de stabilitate pentru societatea românească. Schimbarea raportului de forţe pe plan

european prin constituirea Antantei, precum şi situaţia nou ivită în cadrul Triplei Alianţe –

slăbiciunea şi contradicţiile din Austro-Ungaria şi poziţia Italiei – sunt de natură a modifica

condiţiile politico-diplomatice din 1883, când s-a încheiat alianţa României cu Puterile

Centrale. Aceste noi realităţi sunt bine cunoscute guvernanţilor de la Bucureşti. Noua situaţie,

precum şi acţiunea intensă şi totodată contradictorie a Marilor Puteri în Balcani, după 1900,

898
Milza, Bernstein, Op. cit., p.61
899
Nicu Pohoaţă, Op. cit., p. 46

207
impun guvernului român nu numai urmărirea cu atenţie a ceea ce se întâmplă la sud de

Dunăre, dar şi o continuă readaptare a politicii sale în conformitate cu ţelul permanent al

politicii generale a statului român: consolidarea statului şi crearea condiţiilor pentru

desăvârşirea unităţii naţional-statale a românilor.900 Criza bosniacă anunţă procesul care va

duce România, în timpul primei mari conflagraţii mondiale, de partea Antantei, poziţie ce-i va

oferi posibilitatea desăvârşirii unităţii de stat. Anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către

Austro-Ungaria are pentru guvernul român şi opinia publică românească o semnificaţie

aparte. Nu este vorba numai de faptul că o mare putere europeană îşi anexează un nou

teritoriu, ci şi de soarta unei naţiuni mici din sud-estul Europei, asemănătoare, în multe

privinţe, cu cea a naţiunii române.

900
C. Paraschiv, Loc.cit., p. 381

208
 CAP. VIII
CHESTIUNEA MINORITĂŢILOR ÎN RELAŢIILE BILATERALE

Tratatul de la Berlin reprezintă înţelegerea cea mai importantă materializată într-un

singur document pentru naţiunile balcanice pe întreaga perioadă a secolului al XIX-lea. 901

Marile Puteri încearcă să reglementeze prin prevederile Tratatului de la Berlin o serie de

probleme apărute în urma modificărilor teritoriale din Balcani şi dezbat chestiunea

minorităţilor religioase existente în noile state naţionale din fostul spaţiu otoman. În acord cu

spiritul vremii, Tratatul de la Berlin adoptă principiul protecţiei minorităţilor înţelese în

special ca minorităţi religioase, însă conţine şi clauze specifice pentru protecţia

„naţionalităţilor”. Acestea menţionează explicit că libertatea practicării religiei trebuie

garantată prin constituţia bulgară şi cer eliminarea din legislaţia noilor state independente a

tuturor restricţiilor religioase asupra exercitării drepturilor civile şi politice.902

Pe lângă trasarea graniţelor Principatului autonom al Bulgariei şi ale Rumeliei

Orientale, Tratatul de la Berlin conţine şi principiile fundamentale ale organizării statale şi

sistemul pentru protecţia populaţiei „străine”. În spiritul noţiunii de „minorităţi”, înţeleasă în

special sub forma de minorităţi religioase, sunt formulate şi dispoziţiile articolului 5 (egalitate

în faţa legilor şi libertate confesională şi religioasă pentru toţi locuitorii Principatului bulgar),

art. 12 (garantarea proprietăţii musulmanilor pe teritoriul Principatului), art. 20 (libertatea

confesională şi religioasă în Rumelia Orientală) şi art. 62 (egalitate în faţa legii şi liber acces

la funcţii publice pentru toate confesiunile din Rumelia Orientală). O excepţie la acest

principiu general o reprezintă articolul 4, prin care sunt garantate interesele turcilor,

românilor, grecilor şi altor grupuri etnice acolo unde locuiesc împreună cu bulgarii.903

901
Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice. 1804 – 1920, Traducere de Ioan Creţiu,
Cluj-Napoca, 1999, p. 190
902
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804 – 1945, Traducere de Andreea Doica, Bucureşti, 2002, p. 113
903
Aurel Preda Mătăsaru, Tratatul Între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Trecut şi
prezent, Bucureşti, 2004, pp. 137 - 154

209
 În acelaşi timp, Congresul de la Berlin condiţionează recunoaşterea de jure a

independenţei României de modificarea art. 7 din Constituţia ţării, referitor la cetăţenia

română. Proclamând egalitatea tuturor cetăţenilor români în faţa legii, constituantul de la 1866

încearcă să rezolve şi problema dobândirii cetăţeniei române prin introducerea unui articol

special, prin care „numai străinii de rituri creştine” puteau obţine împământenirea, restrângând

astfel drepturile alogenilor (în principal ale evreilor). Recunoaşterea independenţei României

este prevăzută şi condiţionată de art. 44 al Tratatului de pace de la Berlin în următorii termeni:

„În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui

ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi

politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni

şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi

asigurate tuturor supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune

nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi

raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţii sau alţii,

vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.904

Solicitarea Marilor Puteri de modificare a art. 7 al Constituţiei de la 1866 declanşează

o vie dezbatere şi generează un curent antisemit în societatea românească, parlamentul român

acceptând cu mare greutate, în octombrie 1879, amendarea legii fundamentale. Modificările

aduse art. 7 din Constituţie privitor la reglementarea naturalizării străinilor stipulează că

diferenţele de credinţe religioase şi de confesiuni nu mai constituie un impediment spre

dobândirea drepturilor civile şi politice şi spre exercitarea lor. Naturalizarea nu se poate

acorda decât prin lege şi în mod individual, nu în bloc. 905 Ar fi fost periculos să se recunoască

tuturor străinilor libertăţile pe care Constituţia le acordă cetăţenilor români, scrie juristul Emil

A. Frunzescu, deoarece „străinii găsind aici libertăţi pe care în ţările lor de origine nu le

904
Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică. 1866 – 1938, Bucureşti, 2000, p.
27
905
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866 – 1991), Bucureşti, 1996, pp. 36 - 37

210
aveau, ar fi putut crea Statului nostru mari dificultăţi, prin agitaţiunile ce ar fi fost liberi să le

facă în contra Statelor cărora ei aparţineau”.906 Potrivit noului cadru legislativ, o persoană ce

doreşte cetăţenia română trebuie să înainteze o petiţie suveranului. Apoi, după zece ani de

şedere în ţară, cererea va fi aprobată printr-un act special al Legislativului dacă petiţionarul s-

a arătat „folositor ţării”. În contextul acestor proceduri complicate, numărul celor care au

obţinut cetăţenia română nu avea cum să fie semnificativ.907

O abordare asemănătoare a chestiunii minorităţilor întâlnim şi în Constituţia bulgară

din 1879, care adoptă principiul protecţiei minorităţilor înţelese în principal ca nişte

comunităţi religioase.908 Prima lege fundamentală a statului modern bulgar conţine anumite

omisiuni în privinţa cadrului juridic care reglementează egalitatea în faţa legii şi protecţia

minorităţilor. Normele adoptate de parlamentul bulgar au întâietate în faţa principiilor

generale în domeniul protecţiei minorităţilor menţionate în Tratatul de la Berlin. Din

Constituţia de la Târnovo lipseşte art. 5 din Tratat, care garantează că religia cetăţenilor nu va

reprezenta un considerent pentru limitarea drepturilor lor civile şi politice. În acelaşi paragraf

se stipulează că statul nu poate interveni în structura ierarhică şi relaţiile dintre conducătorii

spirituali şi comunităţile lor. Autorităţile bulgare se vor prevala, ulterior, de lipsa acestei

prevederi în Constituţie pentru a exclude din sistemul educaţional de stat şcolile întreţinute de

comunităţile religioase. În textul Constituţiei nu se regăseşte nici art. 8 al Tratatului de la

Berlin, care garantează străinilor în Bulgaria protecţia conform „regimului capitulaţiilor”.

Astfel, statul bulgar are mână liberă atunci când va ataca misiunile catolice şi protestante şi va

închide şcolile acestora, pe cele româneşti şi pe cele ale Uniunii mondiale evreieşti.909

Constituţia Principatului Bulgariei din 1879 are multe imperfecţiuni juridice pentru a

putea afirma că este un text în întregime democratic sau care reglementează perfect drepturile
906
Emil A. Frunzescu, Organizarea politică şi administrativă a României, Bucureşti, 1909, p. 19
907
Keith Hitchins, România. 1866 – 1947, Traducere de George G. Potra şi Delia Răzdulescu, Bucureşti, 1996,
p. 68
908
Красимир Кънев, Законодателство и политика към етническите и религиозните малцинства в
България în Общности и идентичности в България, София, 1998, с. 71
909
Жоржета Назърска, Българската държава и нейните малцинства. 1879 – 1885, София, 1999, с. 233

211
cetăţenilor săi, în pofida curentului larg răspândit în societatea bulgară, potrivit căruia această

lege fundamentală este „cea mai democratică din lume”.910 Articolul 40 garantează libertatea

confesională, însă în limitele legii, pentru toţi cetăţenii bulgari şi străini. Prin art. 42 se acordă,

pe de parte, libertatea autoguvernării comunităţilor religioase minoritare, iar, pe de altă parte,

se instituie un control suprem al puterii executive asupra lor. Un asemenea control nu este

însă stipulat şi în cazul Bisericii Ortodoxe Bulgare, care este proclamată „dominantă” în

Principat, prin art. 37.911

Controlul exercitat de puterea executivă asupra minorităţilor religioase în această

perioadă este realizat prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine şi Cultelor. Decizie cu o

importanţă simbolică – comunităţi locale de cetăţeni bulgari sunt în subordinea ministerului

care se ocupă de cetăţenii străini. Trebuie remarcat că, în pofida principiilor constituţionale

generale ale controlului administrativ şi egalităţii în faţa legii, atitudinea statului bulgar faţă

de anumite comunităţi confesionale şi etnice nu este una şi aceeaşi. Diferă atât politica, cât şi

cadrul legislativ vizând anumite grupuri.912

Legislaţia şi politica bulgară în domeniul minorităţilor sunt stabilite de modelul

„statului naţional unitar”, care se impune după recăpătarea statalităţii. În contextul chestiunii

naţionale nerezolvate şi a perceperii naţiunii sub forma unei comunităţi etnoculturale, în

primele decenii de existenţă ale statului modern bulgar prioritate au problemelor minorităţilor

bulgare de peste hotare, nu cele din interiorul graniţelor.913

Principatul bulgar are, în 1881, o populaţie de 2.823.211 de locuitori. 914 Alături de

bulgari, în graniţele sale noului stat rămân să locuiască numeroase grupuri etnice şi

confesionale, rămăşiţe ale eclectismului religios şi naţional al Imperiului Otoman. Statistica

910
Милен Палангурски, Държавно-политическа система на България (1879 - 1919), Велико Търново,
1995, с. 41
911
Евгени Йочев, Законодателство в Царство България (1879 – 1944 г.), София, f.a., с. 11 - 12
912
Кънев, Loc. cit., с. 72
913
Благовест Нягулов, Европейската защита на малцинствата и България – съвремени аспекти în
Исторически преглед, кн. 5-6, 2000, с. 271
914
БАН, История на България, Том 7, София, 1991, с. 92

212
arată că, în primii ani de existenţă ai statului modern bulgar, turcii reprezintă cel mai numeros

grup etnic (527.284 persoane, respectiv 26,26% din totalul populaţiei), urmaţi de vlahi

(49.064 persoane, reprezentând 2,44% din populaţie). După unirea cu Rumelia Orientală,

populaţia Bulgariei creşte, potrivit statisticilor oficiale, de la 3.154.375 de locuitori, în 1887,

la 3.744.283 locuitori, în 1900, respectiv 4.837.513 locuitori, în 1910. Această creştere a

populaţiei este justificată şi prin numărul bulgarilor de peste hotare care se stabilesc în noul

principat. Astfel, se estimează că, în perioada 1878 - 1911, aici se stabilesc între 20 - 25.000

de bulgari din România, 10 - 12.000 de etnici bulgari din Basarabia, circa 110 - 130.000 de

persoane din provinciile europene ale Imperiului Otoman şi alţi 3 - 4.000 de bulgari din

Banat.915

În toată această perioadă, românii sunt a treia minoritate din Bulgaria, după turci şi

ţigani, urmaţi de greci şi evrei. Astfel, potrivit statisticilor oficiale, în principatul bulgar

locuiesc 71.063 români (la 1900), majoritatea acestora fiind întâlnită în zone rurale (68.988).

Numărul românilor din Bulgaria creşte treptat, la 75 778, în 1905, respectiv 79.748, în 1910.

Acesta este, de fapt, cea mai ridicată cifră întâlnită în statisticile de la Sofia în privinţa

românilor din Bulgaria.916 Statisticile vremii îi includ şi pe aromânii din Bulgaria, la

recensământul din 1910 la rubrica „ţânţari” fiind menţionate 4.220 de persoane.

Populaţia românească este întâlnită pe întreg malul drept al Dunării, mai ales în zona

Vidin – Timoc, unde formează un grup relativ compact. Un alt nucleu important de populaţie

românească se întinde între Rahova şi Sviştov, iar un al treilea ţinut românesc este în zona

Turtucaia - Silistra. Românii pot fi întâlniţi, în grupuri împrăştiate, şi în interiorul Bulgariei,

ca de exemplu la Plevna şi în zona Vraţa.917 Călătorul american Will S. Monroe, care vizitează

Bulgaria în perioada războaielor balcanice, îi descrie pe vlahi drept „oameni paşnici, care

915
Величко Георгиев, Стайко Трифонов, История на българите 1878 – 1944 в документи, Том I, част
първа, София, 1994, с. 142 - 144
916
В. Васева, Власи în Общности и идентичности в България, София, 1998 г., с. 173
917
Gh. Zbuchea, Românii şi Balcanii în epoca Modernă (1804 – 1918), Craiova, 2003, p. 78

213
trăiesc separat de restul naţionalităţilor şi, deşi au aceeaşi religie ca bulgarii, rar intră în

căsătorii mixte cu aceştia.”918

Statisticile româneşti sunt mult mai inexacte şi nu oferă o imagine clară a numărului

bulgarilor din Vechiul Regat. Până la 1899, România nu dispune de un recensământ sistematic

şi exact al locuitorilor săi. În privinţa minorităţilor naţionale, recensământul realizat în acest

an conţine date aproximative, populaţia României fiind înfăţişată, în cifre absolute şi

procentuale, conform religiilor declarate şi cetăţeniei. Astfel, dintr-o populaţie totală de

5.912.520 de persoane, majoritatea (91,5%) este de religie ortodoxă. Restul aparţin cultului

mozaic (4,6%), urmaţi de catolici şi protestanţi (2,8%) şi mahomedani (0,7%). În buletinul de

recensământ s-a admis întrebarea referitoare la faptul dacă locuitorul recenzat este cetăţean

român sau, dacă este străin, de ce anume protecţie se bucură. După cetăţenia română, căreia îi

aparţine majoritatea locuitorilor ţării (92,5%), urmează cei nesupuşi nici unei protecţii (4,6%),

a căror proporţie corespunde cu locuitorii de religie mozaică. Supuşii străini reprezintă 2,9%

din populaţia ţării. În această categorie intră 7.964 de bulgari. 919 Primele date explicite despre

numărul bulgarilor din România le găsim abia în recensământul din 1930. Aceştia reprezintă

2% din întreaga populaţie a ţării, care are 18.052.896 de locuitori, ponderea lor cea mai mare

fiind întâlnită în Dobrogea şi Basarabia.920

Majoritatea populaţiei bulgare din interiorul graniţelor Vechiului Regat este întâlnită

în noua provincie Dobrogea, anexată prin forţa Tratatului de la Berlin. Statisticile româneşti

indică la 1879 trei grupuri etnice majore în această provincie. Astfel, dintr-o populaţie totală

de 106.943 de locuitori, turcii şi tătarii sunt cei mai numeroşi (32.033), urmaţi de români

(31.177) şi bulgari (28.715).921 Cifrele sunt contestate de unii istorici de la Sofia, care vorbesc

918
Уил С. Мънро, България и нейните хора, София, 1997, с. 164 (În original, Will S. Monroe, Bulgaria and
her people, Boston, 1914)
919
Academia Română, Istoria Românilor, Vol. VII, Tom II, Bucureşti, 2003, p. 64
920
I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, 2000, pp. 294 –
323
921
Statistica din România, Bucureşti, 1879, p. 3

214
despre falsificarea acestor date, în detrimentul populaţiei bulgare.922 Structura etnică a

Dobrogei va suferi modificări importante în primele decenii ale administraţiei româneşti,

urmare a unui „regim de guvernare excepţională”. 923 Pe fondul unei creşteri remarcabile a

populaţiei Dobrogei, de aproape patru ori, până în războaiele balcanice. De la puţin peste

100.000, în 1879, la 381.306 locuitori, în 1913. 924 Astfel, recensământul din acest an indică

prezenţa în această provincie a 17 grupuri etnice, românii fiind cei mai numeroşi (216.425,

respectiv 56,9% din totalul populaţiei), urmaţi de bulgari (51.149, respectiv 13,4%) şi turci şi

tătari (41.442 sau 10,8%).925 Bulgarii pot fi întâlniţi în plasele Sulina, Măcin, Constanţa,

formând două zone comasate: una lângă lagunele Mării Negre, în vecinătatea oraşului

Babadag şi a doua în apropierea Silistrei. 926 Centrul economic şi cultural bulgăresc din zonă

este Tulcea, „unde viaţa economică ajunge aproape exclusiv în mâinile bulgarilor şi unde se

înfiinţează şcoli primare şi elementare bulgăreşti, societăţi culturale, biblioteci, cluburi,

societăţi sportive şi de cruce roşie, în legătură cu societăţile similare din Sofia”.927

Chestiunea minorităţilor are o importanţă secundară în ansamblul relaţiilor româno-

bulgare din perioada analizată. Situaţie explicabilă prin realităţile politice date. Natura

relaţiilor dintre Sofia şi Bucureşti în această perioadă este determinată de strategiile şi

tacticele diferite adoptate spre satisfacerea intereselor politice şi geostrategice. Anexarea

Dobrogei, ca rezultat al deciziilor adoptate la Congresul de la Berlin, generează un subiect

important în relaţiile diplomatice româno-bulgare. Până în preajma războaielor balcanice,

chestiunea dobrogeană apare accidental în prim planul raporturilor bilaterale, devenind

vizibilă numai în momentele de criză ale relaţiilor dintre Bucureşti şi Sofia. Problema

922
Aнтонина Кузманова, Румънските представи за българския характер на Добруджа през 1878 – 1940
години, Добрич, 1992, с. 8
923
Detalii despre acest regim instituit în Dobrogea vezi în discursul rostit de V.M. Kogălniceanu în Şedinţa din
29 ianuarie 1899 a Adunării Deputaţilor, în Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1898 – 1899,
Nr. 29 din 11 februarie 1899, pp. 408 - 411
924
Mişcarea populaţiei României, Bucureşti, 1913, p. 10
925
La Dobrogea Roumaine, Bucarest, 1919, p. 92
926
Constantin Brătescu, Populaţia Dobrogei în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, Bucureşti,
1928, p. 242
927
Analele Dobrogei, XVI, Cernăuţi, 1935, p. 4

215
Dobrogei face obiectul unei atenţii episodice din partea opiniei publice bulgare în toată

această perioadă. Situaţie explicată de istoricii bulgari. „Fără a se dezice de drepturile sale

etnice şi istorice asupra Dobrogei, Bulgaria, ocupată cu unificarea patriei sfâşiate şi cu

eliberarea ţinuturilor rămase sub stăpânirea turcă, multă vreme nu a ridicat problema

dobrogeană.”928 Pentru diplomaţia de la Sofia, chestiunea dobrogeană nu reprezintă o

problemă naţională atât de nevralgică precum cea macedoneană.929

Cu cei 15.623 km pătraţi şi 220 km de litoral, Dobrogea constituie un mare avantaj din

punct de vedere economic şi politic pentru dezvoltarea ulterioară a României. 930 Zonă de

contact între mai multe civilizaţii, Dobrogea cunoaşte în secolele în care a fost încadrată în

sistemul politico-administrativ otoman importante schimbări etnice, populaţia sa reprezentând

un adevărat mozaic etnic: turci, tătari, români, bulgari, ruşi, greci, armeni, sârbi, evrei,

germani, italieni, albanezi, arabi etc. Opinia publică românească manifestă puţin entuziasm

faţă de dobândirea acestei provincii. Reunirea Dobrogei nu este un act de unire naţională în

accepţiunea îndeobşte consacrată, ci un act condus la nivelul elitei politice, de a transpune un

act de voinţă al Puterilor, în spiritul „filosofiei” politice a timpului, în termeni compatibili cu

dreptul istoric şi interesele naţionale.931 Unii politicieni români percep structura etnică a

provinciei drept un pericol pentru omogenitatea etnică şi stabilitatea politică a României. Un

motiv de îngrijorare îl constituie şi diversitatea confesională a Dobrogei, unde pot fi întâlniţi

ortodocşi, musulmani, evrei, catolici şi protestanţi.

Misiunea integrării noului teritoriu în România se dovedeşte a fi complicată, în

condiţiile în care Dobrogea suferă serioase pierderi economice şi de populaţie ca rezultat al

războiului din 1877 – 1878, iar noua administraţie românească găseşte această provincie într-o

stare de înapoiere culturală şi economică. Politica de integrare a Dobrogei în societatea

928
Николай Генчев, Външната политика на България. 1938 – 1941, София, 1998, с. 95
929
Румяна Андреева, Нация и национализъм в българската история, 1998, с. 166 - 167
930
Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România. 1856 - 1947, Bucureşti, 1996, p. 116
931
Academia Română, Istoria Românilor, Vol. VII, Tom II, p. 44

216
românească constă în mecanisme de schimbare a structurii etnice, modernizare economică şi

omogenizare culturală. Detaliat, aceste mecanisme vor viza colonizarea Dobrogei cu etnici

români, naţionalizarea proprietăţii agrare din regiune, omogenizarea culturală a dobrogenilor,

impunerea unui regim politic puternic centralizat, care să apere interesele elitelor politice de

la Bucureşti şi să slăbească rezistenţa politică locală şi excluderea elitelor economice

dobrogene alogene de la exercitarea drepturilor politice.932

Succesul acestei politici de stat este facilitat şi de faptul că grupurile etnice întâlnite în

Dobrogea, deşi foarte eterogene, predominant agrare, manifestă un nivel scăzut al mobilizării

naţionale. Excepţia o constituie populaţia bulgară, capabilă să dezvolte o mişcare naţională.

Elitele dobrogene nu sunt în măsură să opună decât o rezistenţă inconsistentă împotriva

politicii centralizatoare a Bucureştilor, întrucât poziţia lor economico-socială este relativ

slabă, iar în lipsa unor drepturi politice nu vor putea juca un rol politic determinant în

provincie.

Prin proclamaţia sa către dobrogeni, dată la 14 noiembrie 1878 şi tipărită în limbile

română, bulgară şi turcă, domnitorul Carol I anunţa: „În curând, provincia voastră pe cale

constituţională, va primi o organizaţiune definitivă, care va ţine seamă de trebuinţele şi de

moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice posiţiunea voastră cetăţenească. (…)

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi

nimeni nu le vor putea lovi, fără a-şi primi legiuita pedeapsă.” 933 Legea pentru organizarea

administrativă a Dobrogei, publicată în Monitorul Oficial Nr. 57 din 2 martie 1880, are drept

principal scop integrarea noii provincii. Articolul 3 stipulează că devin cetăţeni români toţi

locuitorii Dobrogei care la data de 11 aprilie 1877 erau supuşi otomani. Deşi cetăţeni români

prin lege, dobrogenii sunt privaţi de drepturi politice, în condiţiile în care actul normativ

stabileşte că „o lege specială va determina condiţiunile cu cari ei vor putea exercita drepturile
932
Константин Йордаки, “Румънската Калифорния”: Интегрирането на Северна Добруджа в Румъния,
1878 – 1913 în Исторически преглед (3-4), 2001, с. 56
933
M. Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Bucureşti, 1908, pp. 4 - 5

217
lor politice şi cumpăra imobile rurale în România propriu zisă”, iar „o altă lege va statua

despre representaţiunea locuitorilor Dobrogei în Parlamentul român”. 934 În plus, libertăţile lor

cetăţeneşti sunt potenţial restrânse de art. 6 al Legii, potrivit căruia „guvernul prin decret al

Consiliului de Miniştri poate să interzică orice demonstraţie dacă consideră că ea ameninţă

ordinea publică”. Nicolae Iorga constată, la 1908, „marea greşeală de a fi păstrat până astăzi

caracterul provizoriu, fără măcar un aspru regim militar, acestei provincii cucerite, de a fi

oprit pe locuitori de la o activitate politică normală(...)”. 935 Legile pentru emanciparea politică

a dobrogenilor vor fi adoptate abia în perioada 1909 – 1913. Legea din 9 aprilie 1909 şi

regulamentul aferent din 16 aprilie 1910 acordă locuitorilor Dobrogei toate drepturile politice

recunoscute prin Constituţie, aceştia căpătând astfel posibilitatea de a trimite în parlamentul

ţării opt deputaţi şi şase senatori.936 În practică, până la această dată, dobrogenii au o cetăţenie

de tip local, în condiţiile în care sunt lipsiţi de reprezentare politică în parlamentul român, de

dreptul de a fi membru într-un partid politic şi de cel de a dobândi proprietăţi imobiliare.

Altfel spus, dobrogenii s-au bucurat de „drepturi politice fără libertăţi”.937

Datorită sistemului medieval otoman asupra proprietăţii funciare, o parte considerabilă

a pământurilor din Dobrogea au aparţinut statului otoman (aşa numitele posesiuni miriye).

După anexarea acestei provincii, aceste pământuri devin proprietatea statului român, prin

legea pentru organizarea Dobrogei, din 2 martie 1880. În acest mod, statul român devine

stăpânul funciar absolut în regiune. În perioada 1880 – 1882, statul român desfăşoară o

campanie de verificare a tuturor actelor de proprietate emise de fosta administraţie otomană şi

de înlocuire a acestora cu noi documente româneşti de proprietate. Regimul asupra proprietăţii

este reglementat prin Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea, din 3 aprilie

1882. Legiuitorul se prevalează de dreptul său de proprietate pentru a înfăptui o colonizarea

934
Hamangiu, Codul General, Bucureşti, 1909, vol. II, p. 267 - 272
935
N. Iorga, România, vecinii săi şi Chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, p. 71
936
I. Mamina, Op. cit., p. 59
937
V. M. Kogălniceanu, Dobrogea, 1895 – 1909. Drepturi politice fără libertăţi, Bucureşti, 1910

218
etnică pe scară largă a regiunii, prin prevederi precum art. 26, care stipulează că proprietăţile

Statului trebuie vândute numai acelora care se stabilesc în mod permanent şi definitiv în

Dobrogea.938 Legiuitorul stabileşte o strânsă legătură între calitatea de român şi aceea de

proprietar. Astfel, „numai românii pot să aibă proprietate imobiliară rurală. Românii din

Vechiul Regat stabiliţi în Dobrogea şi românii din alte state au acelaşi drept, prin

recunoaşterea şi naturalizarea fără stagiu, prin un vot al Parlamentului.” 939 În esenţă, aceste

dispoziţii vizează alinierea statutului proprietăţii din dreapta Dunării legislaţiei Regatului şi

urmăresc să consolideze proprietatea interesată de valorificarea pământului şi să încurajeze

elementul românesc productiv.940

În 1882, proprietatea asupra a 175.075 ha de pământ arabil este distribuită uniform

între grupurile etnice. Turcii şi tătarii sunt principala grupă etnică funciară în regiune,

deţinând aproape 50% din suprafeţele arabile, urmaţi de români şi bulgari, care deţin, fiecare,

circa 23% din totalul proprietăţilor funciare. Procesul de colonizare schimbă radical aceste

proporţii. Până în 1905, suprafaţa loturilor cultivate creşte la 685.449 ha, românii devenind

grupul funciar dominant, deţinând deja circa 63% din suprafaţa arabilă. În aceeaşi perioadă,

proporţia deţinută de turci şi tătari se micşorează drastic, ajungând la doar 7% din pământul

arabil. Partea deţinută de bulgari, în pofida faptului că se măreşte ca suprafaţă de la 38.038 la

129.231 ha, se micşorează ca proporţie la circa 19% din totalul suprafeţei arabile.941

Acest proces este dublat de o largă ofensivă culturală, care trebuia dusă „până în

ultimul sat străin, spre a cuceri sufleteşte şi definitiv”. 942 Formele principale ale politicii

culturale ale administraţiei româneşti în regiune constau în: schimbarea numelor localităţilor

din Dobrogea; o politică religioasă puternică în regiune, care pune bisericile din Dobrogea sub
938
Vezi studiul lui Toma Ionescu, Asupra proprietăţii şi colonizărilor din Dobrogea în Dobrogea. Cincizeci de
ani de vieaţă românească, Bucureşti, 1928, p. 263 - 278
939
Romulus Seişanu, Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă monografică. Studii şi documente,
Bucureşti, 1928, p. 203
940
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998, p. 358
941
M. Stanciu, V. Ciorbea, Aspecte ale problemei agrare în Dobrogea la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX
în Anuarul Institutului „A.D. Xenopol”, Iaşi, 1980, Nr. 17, p. 415
942
N. Iorga, Op. cit., p. 71

219
autoritatea Bisericii Ortodoxe Române; construirea a numeroase biserici, şcoli şi monumente

istorice româneşti, care să difuzeze valorile noii ordini politice şi să insufle loialitate faţă de

statul român. Schimbarea numelor de localităţi este justificată prin faptul că vechile denumiri

sunt incompatibile cu noua situaţie politică şi prin dificultăţile întâmpinate de populaţia

românească în pronunţarea şi întrebuinţarea lor.943

După 1878, elitele politice româneşti conştientizează rolul important pe care îl joacă

biserica în procesul de renaştere naţională. În momentul alipirii Dobrogei există două

episcopate: unul grecesc, înfiinţat în 1855, cu reşedinţa la Tulcea şi altul bulgăresc, înfiinţat în

1870, cu reşedinţa la Silistra. Prin decretul domnesc nr. 63 din 16 martie 1879, Dobrogea este

fost dată spre jurisdicţie şi administraţiei bisericească eparhiei Dunării de Jos, cu reşedinţa la

Galaţi. Prin noua alcătuire eparhială se urmăreşte „a reorganiza biserica şi clerul român

dobrogean ca să devie conştient de apostolatul său românesc şi care să ştie a redeştepta şi

infiltra în inimile populaţiunii româneşti din Dobrogea adevăratele virtuţi ce au făcut fala şi

trăinicia neamului românesc şi a îngriji de desvoltarea culturală, religioasă şi morală a

celorlalte populaţiuni străine din Dobrogea, atât de numeroase şi ca confesiuni şi ca

naţionalităţi, aşa fel ca să fie îndrumate către o temeinică identificare cu constituţia şi

aspiraţiunile României.”944

Principalul stâlp al administraţiei româneşti în Dobrogea este sistemul educaţional.

Şcoala este acceptată drept principala instituţie pentru stimularea omogenizării culturale şi

pentru depăşirea stării de izolare şi separare, caracteristice pentru viaţa socială a regiunii. Până

în 1878 în Dobrogea funcţionează o reţea de şcoli religioase româneşti, bulgăreşti (peste 30,

potrivit unor surse945), greceşti şi ruseşti, susţinute de comunităţile locale. Legea pentru

organizarea Dobrogei, din 1880, permite existenţa şcolilor în limbile minorităţilor, în

943
Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti, 1994, p. 105
944
G. Ilinoiu, Cultele în Dobrogea în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, Bucureşti, 1928, p. 606
- 608
945
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Op. cit., p. 365

220
condiţiile obligativităţii de a fi predate materii şi în limba română. Cu sprijinul administraţiei

centrale, reţeaua de şcoli de stat româneşti se extinde, în timp ce numărul şcolilor particulare

scade treptat.

Progresele înregistrate în sistemul educaţional în Dobrogea sunt datorate activităţii lui

Spiru Haret, ministru al educaţiei în trei rânduri: 1897 – 1899, 1901 – 1904 şi 1907 – 1910.

Reformele sale sunt socotite a face din şcoală un mijloc eficace de „luptă împotriva greutăţilor

vieţii” la îndemâna ţăranilor. Haret se desprinde de tradiţia educaţională aşezând priorităţile

rurale deasupra celor urbane şi chestiunile practice deasupra celor teoretice. Strategia sa

vizează acordarea unui mai mare rol socio-cultural şcolii prin intermediul unui amestec activ a

statului. Pe baza înţelegerii faptului că pentru a ridica într-adevăr nivelul de cultură al maselor

era nevoie de mai mult decât de câţiva ani de şcoală, inovaţiile lui Haret lărgesc conceptul de

şcolarizare.946 Dobrogea se dovedeşte un teren ideal pentru aplicarea reformelor lui Spiru

Haret, care organizează personal sistemul educaţional din regiune. Rezultatul acestor eforturi

se concretizează în creşterea numărului ştiutorilor de carte care, în 1912, în Dobrogea

reprezintă 45,2% din totalul populaţiei, peste nivelul ţării (39,3%) şi mult mai mare decât cel

din celelalte regiuni ale Vechiului Regat.947

În Regatul României bulgarilor din Dobrogea nu li se neagă drepturile ca minoritate

naţională, respectiv de a învăţa în limba bulgară, de a se organiza în societăţi culturale şi de a-

şi întreţine şcolile „particulare” şi bisericile. Presa vremii constată că bulgarii din Dobrogea

au „aceleaşi drepturi politice” ca românii, că dispun de majoritate într-o serie de sate, în

consiliile orăşeneşti şi judeţene şi că se „simt stăpâni în judeţul Tulcea”. 948 În fapt, regimul

administrativ excepţional instituit în Dobrogea de autorităţile româneşti vizează în mod direct

statutul minorităţilor din regiune, inclusiv cea bulgară. Componenta centrală a acestui regim o

946
I. Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918 – 1930, Bucureşti, 1998, p. 43
947
Statistica ştiutorilor de carte din România, după recensământul din 19 decembrie 1912, Bucureşti, 1915, p.
39
948
ЦДИА, ф.327, оп. 1, а.е.29, л. 1 - 5

221
reprezintă administraţia locală. Regiunea este administrată de un aparat birocratic puternic

centralizat, controlat direct de Bucureşti şi nesupus controlului instituţiilor locale alese.

Astfel, potrivit legii din 1880, primarii nu sunt aleşi, ca în restul ţării, ci numiţi de prefect (la

sate), iar la oraşe, de Ministerul de Interne. De asemenea, o parte din consilierii locali sunt

numiţi de prefect, în timp ce doar câţiva sunt aleşi de populaţia locală, în baza unui drept de

vot restrâns. În plus, reprezentanţii administraţiei locale se bucură de imunitate juridică:

prefecţii, subprefecţii, poliţiştii şi primarii nu pot fi daţi în judecată fără acordul prealabil al

Consiliului de Miniştri. Prin acest articol, legea din 1880 oferă birocraţiei din Dobrogea un

control deplin asupra populaţiei locale. Majoritatea acestor birocraţi sunt aduşi din celelalte

provincii ale Regatului, situaţie care favorizează corupţia şi abuzurile împotriva populaţiei

locale şi a coloniştilor. V. M. Kogălniceanu vorbeşte, la 1899, în Adunarea Deputaţilor, de

„reaua administraţie” din Dobrogea, unde „am fost mai răi decât turcii, am tratat pe dobrogeni

mai rău decât am tratat pe basarabeni, unde nu am fost în stare de a mulţumi nici măcar pe

români”. Astfel, „de 20 de ani s-au schimbat 18 prefecţi şi timp de 20 de ani tot ce a fost mai

rău ca funcţionar, mai abuziv, mai venal, l-am trimis în Dobrogea”. 949 Părere împărtăşită şi de

publicistul I.N.Roman, unul dintre reprezentanţii elitei locale. „Drojdia societăţii din România

(…) a năvălit în Dobrogea, în această Siberie a României, pentru ea pământul făgăduinţei

(…).”950 Am ajuns aici, scrie Nicolae Iorga, „pentru că n-am ştiut să administrăm nici acolo,

cu prefecţi schimbători ai celor două partide, cu ciurucurile liberalilor şi ale conservatorilor în

toate funcţiile de stat şi în toate comunele, cu un regim care dădea Dobrogei toate pacostele

politicii româneşti, fără nici unul din avantajele ei”.951

Autorităţile de la Bucureşti tratează Dobrogea ca pe o regiune inegală până în

momentul în care căpătă un aspect etnic predominant românesc. Această politică, soldată cu

modificarea structurii etnice a regiunii într-un interval de 35 de ani (1878 – 1913), este

949
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1898 – 1899, Nr. 29 din 11 februarie 1899, p. 409
950
I.N.Roman, Dobrogea şi drepturile politice ale locuitorilor ei, Constanţa, 1905, p. 81
951
N. Iorga, Op. cit., pp. 70 - 71

222
considerată de elitele politice româneşti drept un succes, o dovadă a rolului civilizator al

României în Orient. „Ceea ce s-a obţinut în această perioadă este activitate remarcabilă a

civilizaţiei pe care alte popoare nu au putut să o înfăptuiască în coloniile lor nici măcar într-o

perioadă de timp de patru ori mai mare. (…) Noi am făcut dintr-un amestec de rase un popor.

Conglomeratul etnic pe care l-am găsit la intrarea noastră aici a fost topit de flacăra idealului

nostru patriotic.”952

În condiţiile date, bulgarii din Dobrogea încearcă să-şi apere drepturile obţinute în

timpul stăpânirii otomane, respectiv de a avea şcoli şi biserici, de a învăţa în limba natală, de a

fi trataţi egal în faţa legilor, militând, în acelaşi timp, pentru obţinerea de drepturi civile şi

politice sub noul regim. Nici un comitet, nici o societate sau organizaţie ilegală nu sunt create

în regiune, şi nici în Bulgaria în apărarea populaţiei bulgare în condiţiile date, aşa cum se

întâmplă în Macedonia. Singurele organizaţii publice ale bulgarilor sunt şcolile, epitropiile şi

societăţilor lor culturale.953 Principalul centru cultural al populaţiei bulgare din Dobrogea este

Tulcea, oraş în care există, din perioada administraţiei otomane, biserică, şcoli, o bibliotecă

populară, sprijinite de comunitatea locală.

Administraţia românească reuşeşte, treptat, să preia controlul asupra bisericilor

întreţinute de comunitatea bulgară, astfel încât, la începutul sec. al XX-lea, în Dobrogea mai

rămân doar câteva lăcaşe de cult în care se slujeşte în limba bulgară. În aceste condiţii,

eforturile diplomaţilor bulgari se concentrează asupra oraşelor Tulcea şi Constanţa, unde sunt

semnalate obstacole care îngrădesc funcţionarea normală a celor două biserici bulgare.

Comunitatea bulgară din Constanţa duce o campanie îndârjită, întinsă pe parcursul mai multor

ani, pentru a ridica o nouă biserică, sfinţită în mai 1907. 954 La Tulcea, autorităţile creează

dificultăţi la numirea preoţilor şi încercat să preia controlul asupra acestui lăcaş de cult.

952
L.Ionescu, Judeţul Tulcea. Dare de seamă prezentată consiliului judeţean, Bucureşti, 1904, p. 4
953
Д. Саздов, М. Лалков, P. Попов, B. Мигев, История на България (681 – 1960), том 2, София, 1995, с.
193
954
Жеко Попов, Църковнонационалните борби на българите от Северна Добруджа (1878 – 1912 г.) –
Исторически преглед, 1989, № 12, с. 31

223
Primele încercări de subordonare a bisericii bulgare din Tulcea sunt semnalate în 1892.

Diplomaţii bulgari sunt ţinuţi la curent, în aceşti ani, prin intermediul comunităţii locale cu

măsurile restrictive impuse de autorităţile române, mergând de la obligativitatea oficierii

slujbei în limba română şi desemnarea coriştilor, culminând cu închiderea acestui lăcaş.

Legaţia bulgară la Bucureşti înştiinţează Sofia, în august 1912, despre închiderea bisericii

bulgare din Tulcea, din dispoziţia episcopului Dunării de Jos, motivul invocat fiind încălcarea

sistematică a rânduielilor bisericeşti. „Comunitatea bulgară vede în toate acestea intenţia

guvernului român de a înlătura limba bulgară din biserică şi, în consecinţă, şi sentimentul

naţional al tulcenilor bulgari şi nu doreşte în nici un fel a se supune, afirmând deschis că este

pregătită să treacă la catolicism, numai şi numai pentru a-şi păstra naţionalitatea şi limba.” 955

Aceeaşi intransigenţă manifestată de populaţia bulgară în momentele în care se atentează la

identitatea sa naţională este remarcată şi de unii observatori ai acestor vremuri. Bulgarii sunt

consideraţi cei „mai neînduplecaţi la dispoziţiile guvernului român (…) şi nu doresc să-şi

amintească că se găsesc în statul român”, astfel încât „nici şcoala, nici serviciul militar nu au

făcut încă din ei adevăraţi români”.956

Învăţământul în limba bulgară este serios afectat de politica adoptată de autorităţile

române în domeniul educaţional. Legea pentru organizarea Dobrogei garantează, prin art. 20,

libertatea învăţământului comunităţii bulgare, cu condiţia ca respectivele şcoli să fie puse sub

controlul Ministerului Instrucţiunii Publice şi cu precizarea ca în fiecare din aceste şcoli, pe

lângă limba bulgară, predarea limbii române să fie obligatorie. În primii ani, toate materiile

sunt predate în limba bulgară, iar limba română este studiată doar 3 – 4 ore pe săptămână,

pentru ca ulterior orele alocate săptămânal învăţării limbii, istoriei şi geografiei României să

955
Жеко Попов, Косъо Пенчиков, Петър Тодоров (съставители), Извори за историята на Добруджа.
1878 - 1919, т. 1, София, 1992, с. 174 - 175
956
Vezi Gr. Danesco, Dobrogea (La Dobroudja). Etude de geographie, psysique et etnographique, Bucarest,
1903, p. 185 şi E. Pittard, Dans la Dobroudja, Geneve, 1902, p. 49

224
crească la 6. Personalul şcolilor bulgare este înştiinţat, în iulie 1886, de noile dispoziţii ale

Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, de a căror îndeplinire este condiţionată

funcţionarea acestor instituţii de învăţământ. Astfel, comunitatea locală bulgară care întreţine

financiar funcţionarea şcolii trebuie să supună spre aprobare ministerului la începutul fiecărui

an financiar bugetul şcolii, defalcat pe venituri şi cheltuieli. Şcolile bulgare trebuie să respecte

programa şi regulamentul şcolilor publice, iar manualele în limba bulgară trebuie aprobate de

minister. Toate materiile sunt predate în limba română, bulgara fiind studiată doar ca limbă.957

Situaţia acestor şcoli se înrăutăţeşte vizibil după ce parlamentul adoptă, în iulie 1896, o

lege care reglementează statutul şcolilor particulare din România. În afara unor cerinţe stricte

legate de procesul de predare, legea prevede obligativitatea ca elevii acestor şcoli să susţină la

sfârşitul anului şcolar examen în limba română din întreaga materie predată, inclusiv cea

predată în limba bulgară, în faţa unei comisii numite de inspectorul şcolar judeţean. Dacă

elevul pica examenul, urma să i se interzicea să mai urmeze cursuri în limba bulgară şi înscris

într-o şcoală de stat. Un prim efect al acestei prevederi constă în înjumătăţirea numărului

elevilor din şcolile bulgare.958 O altă prevedere a acestei legi, care instituie o taxă pe care

fiecare elev trebuie să o plătească pentru a susţine examenul de sfârşit de an în limba română,

urmăreşte românizarea şcolilor bulgăreşti. Autorii legii consideră, cel mai probabil, că unii

părinţi vor prefera ca, în imposibilitatea financiară de a plăti aceste taxe, să-şi trimită copii în

şcolile de stat, unde învăţământul este gratuit. Unii istorici bulgari consideră că, prin

prevederile sale, legea aduce atingere dreptului minorităţilor naţionale de a studia în limba

natală, dând o ultimă lovitură şcolilor bulgare din Dobrogea. 959 Spiru Haret crede însă că

„cetăţenii noştri români de naţionalitate bulgară din Dobrogea au aerul de a se tângui că legea

şi regulamentele noastre asupra învăţământului sunt nenaturale şi că li se răpeşte dreptul de a-

957
В. Георгиев, С. Трифонов, История на българите 1878 – 1944 в документи, Том I, част втора, София,
1996, с. 580
958
Жеко Попов (съставител), Северна Добруджа. Пътеписни бележки и спомени за българите (1878 -
1940), София, 1993, с. 108
959
Жеко Попов, Българите в Северна Добруджа. 1878 - 1913, София, 1991, с. 432

225
şi creşte copii în cunoaşterea limbii lor materne”. Şi că aceştia „au căutat continuu să se

sustragă şi puţinelor obligaţiuni impuse de lege şi regulamente, opunând în regulă generală

rezistenţă pasivă dispoziţiunilor autorităţilor şcolare, iar câteodată (…) refuzând pe faţă de a

se supune măsurilor celor mai legale luate de aceleaşi autorităţi”.960

În anul şcolar 1888/1889 în Dobrogea există şcoli bulgăreşti doar în oraşele Tulcea,

Babadag şi Constanţa, care funcţionează cu sprijinul comunităţilor locale. În afara acestora, în

Regat mai există încă o şcoală elementară bulgară, la Brăila. În Tulcea funcţionează, în anul

şcolar 1896/1897, o şcoală primară de băieţi cu 4 clase, o şcoală primară de fete cu 4 clase, o

şcoală primară mixtă cu clasele I şi III, o şcoală secundară de băieţi cu 3 clase şi o şcoală

secundară de fete cu 3 clase. Toate aceste şcoli puteau primi cel mult 617 elevi. 961 Dacă în

1885 şcolile bulgare din Tulcea sunt frecventate de 485 de băieţi şi fete, în anul şcolar 1897 –

1898 numărul elevilor trece de 700, de a căror educaţie se ocupă 12 învăţători.962 Observatorii

vremii constată că procesul de învăţământ în aceste şcoli particulare este vizibil afectat de

lipsuri materiale, de inconsistenţa corpului profesoral şi de absenţa unei coordonări la nivel

regional.963 Pentru funcţionarea acestor şcoli, comunitatea bulgară din Dobrogea se adresează

guvernului de la Sofia, solicitând alocarea de subvenţii. Statul bulgar începe să aloce din 1880

subvenţii anuale pentru diferite comunităţi bulgăreşti din România, ajutorul fiind direcţionat,

ulterior, numai spre Dobrogea. Fondurile alocate şcolilor din Tulcea, Babadag şi Constanţa

acoperă salariile personalului didactic, unele cheltuieli ale acestuia şi, câteodată, sunt

destinate stingerii unor datorii, care afectează funcţionarea acestor instituţii de învăţământ.

Politica de reformare a şcolilor particulare bulgare în spiritul valorilor noii

administraţii vizează, în principal, programa acestora şi numărul orelor alocate predării limbii

române. Este conform cu ordinea de stat ca elevii noştri să fie crescuţi în idei de vrăjmăşie

960
Vezi Referat la Consiliul de Miniştri Nr. 65515 din 13 octombrie 1897 despre neregulile la şcolile bulgare din
Tulcea şi Babadag în Operele lui Spiru C. Haret, Vol. I, Bucureşti, f.a., pp. 258 - 233
961
Ibidem, pp. 263 - 264
962
БАН, История на България, Том 7, с. 418
963
Vezi Анастас Иширков, Ромънска Доброжа în Български преглед, 1898, № 4, с. 80 - 94

226
către statul nostru, se întreabă Spiru Haret, la 1904, în plenul Adunării Deputaţilor. „Ca să fie

depărtaţi de limba noastră? Ca să fie înstrăinaţi de religia noastră? Ca să privească trecutul

nostru cu ruşine şi oroare? Să nu aibă despre ţara lor nici cele mai elementare cunoştinţe, nici

asupra trecutului, nici asupra prezentului ei?”964 În privinţa programei şcolare şi a manualelor

regulile sunt foarte stricte, iar în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor ia

fiinţă o comisie specială care va cenzura toate manualele introduse în şcolile bulgare. Se

ajunge astfel la interzicerea manualelor despre istoria şi geografia Bulgariei. În vara lui 1902,

ministrul Spiru Haret emite un ordin prin care toate materiile vor fi predate în şcolile bulgare

din Dobrogea după programa de stat, numai în limba română. Pentru învăţarea limbii bulgare

este alocată o oră zilnic, în mod suplimentar. Ordinul este rezultatul unui proces intentat

personalului şcolii bulgare din Tulcea, acuzat de încălcarea dispoziţiilor în vigoare, în

condiţiile în care elevilor li s-a predat istoria bulgarilor.965 Comunităţile bulgare sunt împărţite

în două tabere. O parte pare înclinată să accepte aplicarea necondiţionată a acestui ordin, în

timp ce alta se declară pentru păstrarea caracterului pur bulgăresc al acestor instituţii de

învăţământ.

La începutul anului şcolar 1902 – 1903, revizorul şcolar vizitează şcolile bulgare din

Tulcea şi Babadag pentru a constata dacă acestea se supun dispoziţiilor ministeriale. I se

comunică că se doreşte identificarea unei soluţii astfel încât unele materii să fie predate în

limba bulgară. După două zile, revine cu răspunsul ministerului: şcolile se închid, deoarece nu

au respectat dispoziţiile ministeriale, iar părinţii elevilor de etnie bulgară se grăbesc să-şi

înscrie copiii în şcolile româneşti. Ulterior, ministrul Spiru Haret îşi va justifica decizia prin

faptul că în aceste şcoli „s-a predat ura împotriva românismului şi erau cuiburi de agitaţie

împotriva a tot ce este românesc”. Reprezentanţii comunităţii bulgare din Tulcea încearcă,

fără succes, să ajungă la un compromis cu Haret. „Toţi suntem de acord să ne supunem legilor

964
Operele lui Spiru C. Haret, vol. V, Parlamentare (1901 - 1904), Bucureşti, f.a., p. 365
965
Северна Добруджа…, с. 109

227
învăţământului, care ni se impun, şi să rămânem doar cu câteva ore de limba bulgară,

altminteri pierdem totul!”966 Singura şcoală particulară bulgară care va funcţiona în Dobrogea,

într-un cadru restricţionat, este cea din Constanţa, a cărei conducere nu s-a împotrivit aplicării

acestui ordin. Prin urmare, în această instituţie particulară de învăţământ predarea materiei se

face în limba română, în programa şcolii fiind alocate săptămânal câteva ore pentru studierea

limbii bulgare.967

Măsurile întreprinse de autorităţile Bucureşti în Dobrogea, inclusiv cele care aduc

atingere statutului şi drepturilor minorităţii bulgare, sunt justificate prin invocarea unor

realităţi politice date. Astfel, în parlamentul României există voci, precum cea a lui Nicolae

Iorga, care se împotrivesc acordării de drepturi politice populaţiei dobrogene, considerând că

particularităţile sistemului electoral în vigoare vor favoriza acea populaţie bogată care nu era

de etnie română, subminând astfel interesul naţional. Alţi politicieni români, alarmaţi de

escaladarea tensiunilor politice în Balcani, sunt îngrijoraţi de faptul că statutul administrativ

separat al Dobrogei ar putea alimenta ambiţiile iredentiste ale Bulgariei. 968 Alţii, dimpotrivă,

cred că nu se poate vorbi de „o agitaţie bulgărească în Dobrogea”. 969 Noi surse de nelinişte

sunt generate de speculaţiile vehiculate în momentele în care diplomaţia bulgară gravita în

jurul Petersburgului. Prilej pentru presa locală de a arunca pe piaţă diferite scenarii legate de

existenţa unor proiecte ruseşti de ocupare a Dobrogei, provincie care, ulterior, urma a fi

cedată Bulgariei.970

Trezirea conştiinţei naţionale bulgăreşti în Dobrogea prin intermediul unor şcoli şi

instituţii culturale susţinute şi de autorităţile de la Sofia este percepută drept o formă de

sfidare a autorităţii de stat, care urmăreşte a pregăti „terenul viitoarelor acţiuni iredentiste şi

revizioniste bulgare”. Un alt motiv de îngrijorare îl reprezintă prezenţa unor etnici bulgari din
966
Извори за историята на Добруджа, с. 131 - 135
967
Жеко Попов, Българският национален въпрос в българо-румънските отношения. 1878 – 1902, София,
1994, с. 515
968
Константин Йордаки, Loc. cit., с. 71 - 72
969
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1898 – 1899, Nr. 29 din 11 februarie 1899, p. 409
970
Lumea nouă, № 250, 28 iulie 1895

228
Dobrogea în funcţii de conducere în statul bulgar, situaţie interpretată ca o contribuţie la

„menţinerea trează a ideii dobrogene în cercurile intelectuale bulgăreşti”. În asemenea

circumstanţe, în sprijinul măsurilor luate pentru desfiinţarea şcolilor bulgare şi suprimarea

societăţilor culturale ale acestora este invocat principiul că „nu-i este permis unui cetăţean

român să se manifeste ca supus al unui alt stat şi să lucreze la subminarea statului în care

trăieşte şi al cărui cetăţean este”.971

Chestiunea dobrogeană ajunge sporadic în atenţia parlamentului bulgar. Astfel, în

februarie 1897, un deputat democrat îl interpelează pe primul ministru Konstantin Stoilov în

privinţa politicii autorităţilor române faţă de puţinele şcoli bulgăreşti rămase în Dobrogea.

Stoilov încearcă să dea un răspuns diplomatic, precizând că este la curent cu abuzurile

săvârşite împotriva populaţiei bulgăreşti, pe care le consideră rezultatul unui naţionalism prost

înţeles şi a excesului de zel din partea unor funcţionari români, nu al unei decizii politice. 972

Din însărcinarea lui Stoilov, agentul diplomatic bulgar la Bucureşti, Minciovici, obţine o

audienţă la ministrul român al afacerilor străine, Constantin Stoicescu, în timpul căreia

solicită sistarea abuzurilor şi acordarea de drepturi politice depline populaţiei dobrogene.

Subiectul este preluat şi exploatat cu generozitate de publicaţiile din cele două ţări, dând

naştere unor adevărate campanii de presă, reflectate în corespondenţa diplomatică dintre Sofia

şi Bucureşti. Pentru a detensiona situaţia existentă, Stoilov îi solicită lui Minciovici să facă

declaraţii liniştitoare pe lângă oficialităţile de la Bucureşti şi să dea asigurări că premierul

bulgar este un susţinător al „principiului respectării suveranităţii fiecărui stat şi a

neintervenţiei”.973

Dezbaterile pe seama acestui subiect sunt reluate în toamna aceluiaşi an, la

deschiderea noii sesiuni a Adunării Naţionale. „În ultimul timp, declară în plen deputatul

971
Analele Dobrogei, pp. 4 - 5
972
Стенографски дневници на IX–то ОНС. I p.с., кн. III, с.365
973
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е.38, л. 43 - 52

229
socialist N. Gabrovski, vedem că guvernul român duce o politică internă represivă faţă de

bulgarii care populează Dobrogea. Vedem că acolo ni se închid şcolile, ni se închid bisericile.

Guvernul român se străduieşte în toate felurile să românizeze bulgarii, să le şteargă

naţionalitatea.”974 Primul ministru Stoilov este la curent cu faptele semnalate de deputatul

socialist, dintr-un raport primit, cu doar câteva zile înainte, de la agentul diplomatic bulgar de

la Bucureşti. Minciovici îi oferă amănunte despre o audienţă obţinută de o delegaţie a etnicilor

bulgari din Tulcea la ministrul de interne, Pherekyde, pentru a se plânge de abuzurile

prefectului Ioan Neniţescu, care „din ziua numirii sale s-a apucat să persecute în cel mai

nemilos mod populaţia bulgară”. Prezenţa la Bucureşti a acestei delegaţii coincide cu o

campanie declanşată în presa română împotriva populaţiei bulgare din Dobrogea. Minciovici

relatează despre zvonurile vehiculate, potrivit cărora guvernul român ar intenţiona formarea

unor colonii româneşti pe întreaga lungime a graniţei cu Bulgaria, urmărindu-se „izolarea

populaţiei bulgare din Dobrogea şi întreruperea oricărui contact direct între aceştia şi

compatrioţii lor din Principat”.975 Pentru a nu provoca o nouă inflamare a relaţiilor cu Regatul

român, Stoilov se mulţumeşte să precizeze laconic că Bulgaria nu are dreptul de a se amesteca

în treburile interne ale altor state, inclusiv în ale României, în privinţa problemelor bulgarilor

din Dobrogea. Poziţie pe care şi-o menţine şi cu alte ocazii. Reţinerea sa este justificată de

conjunctura internaţională care nu favorizează transformarea chestiunii dobrogene într-un

subiect mult mai prezent în cadrul relaţiilor bilaterale.

Aceeaşi reţinere justificată a Sofiei o întâlnim şi în septembrie 1902, când autorităţile

române închid şcolile bulgare din Dobrogea. Diplomaţia bulgară se limitează la a monitoriza

situaţia, fără a interveni pe lângă autorităţile române, în condiţiile unor apeluri la reţinere

formulate de diplomaţia rusă. Poziţia tranşantă a Petersburgului este exprimată de consulul rus

la Tulcea, Kartamuşev: „Trebuie ca bulgarii din Dobrogea (…) să înţeleagă o dată pentru

974
Стенографски дневници на IX–то ОНС. II p.с., кн. I, с.2
975
Георгиев, Трифонов, Op. cit., с. 580 - 581

230
totdeauna că nu sunt supuşi bulgari, ci români şi că Dobrogea nu este o parte din Bulgaria, aşa

cum se spune în unele manuale introduse în şcolile tulcene, ci este parte din teritoriul

Regatului român, potrivit Tratatului de la Berlin.”976 Cabinetul de la Sofia nu reacţionează la

apelurile etnicilor bulgari din Dobrogea, mulţumindu-se la a-i sfătui să trimită petiţii

autorităţilor de la Bucureşti, în speranţa că acestea îşi vor schimba părerea.977

O asemenea petiţie este redactată, la 29 decembrie, de Comitetul Şcolar Bulgar din

Tulcea şi înaintată ministerului bulgar al Afacerilor Străine şi Cultelor. Documentul face

trimitere atât la situaţia şcolilor bulgare din oraş, închise „din păcate pentru toată comunitatea

bulgară şi din motive necunoscute şi neînţelese”, cât şi la şicanele autorităţilor locale.

Petiţionarii susţin că redeschiderea acestor şcoli particulare este strict interzisă „după ce au

silit toată populaţia bulgară să-şi înscrie forţat copii în şcolile lor (…) unde le este strict

interzisă conversaţia în limba bulgară”. Comunitatea bulgară, care deţine în proprietate

clădirile în care au funcţionat cele două şcoli, este iritată de presiunile primarului şi ale

prefectului în scopul cedării acestor imobile şi transformării lor în sanatoriu. În condiţiile în

care nu găsesc înţelegere la prefectul Tulcei, reprezentanţii comunităţii bulgare din oraş se

adresează autorităţilor de la Sofia „pentru a ne lua, în măsura în care se poate, sub protecţia

dumneavoastră, nu ca supuşi bulgari, ci ca o naţionalitate bulgară care de mulţi ani a fost

îndepărtată de fraţii săi şi lăsată uitată să moară sub guverne străine, în special sub acest

guvern român, care ne-a luat sub mare supraveghere, încât cu timpul ne vom pierde şi limba

maternă”. Petiţionarii mai solicită iniţierea unor demersuri pe lângă guvernul român, „dacă nu

pentru deschiderea acestor şcoli, atunci măcar să ne lase în pace şi linişte ca să organizăm în

ele seri de dans şi adunări cetăţeneşti în care să discutăm diferite chestiuni de interes comun

ale populaţiei bulgare paşnice din Tulcea.”978

976
Жеко Попов, Op. cit., с. 515
977
ЦДИА, ф. 166, оп. 1, а.е.70, д. 309, л. 104 - 106
978
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е.86, л. 98

231
 Problema şcolilor bulgăreşti din Dobrogea este repusă pe tapet, la nivel diplomatic,

după venirea la putere a conservatorilor, în decembrie 1910. Kalinkov, noul ministrul bulgar

la Bucureşti, face demersuri pe lângă noul cabinet pentru redeschiderea şcolilor din Tulcea.

Pentru a detensiona situaţia rezultată în urma „intransigenţei şi înverşunării guvernului român

şi a bulgarilor noştri de acolo”, diplomatul bulgar iniţiază discuţii cu miniştrii Maiorescu şi

Dissescu, afişând precauţie în demersurile sale, din cauza „deosebitei sensibilităţi” a

autorităţilor de la Bucureşti. Iniţiativa sa pare sortită eşecului în condiţiile în care sesizează

„spaima deosebită a românilor de a nu aţâţa şovinismul bulgar în Tulcea, unde ei recunoşteau

că există mulţi bulgari încăpăţânaţi, inteligenţi şi înstăriţi care priveau spre Rusia, visau la

Bulgaria şi urau România”.979 Se vehiculează ideea deschiderii unei şcoli particulare în

Tulcea, care să funcţioneze după o programă avizată de guvernul român, pentru ca, ulterior, să

fie transformată într-o instituţie de predare în limba bulgară. Ideea nu depăşeşte stadiul de

proiect, iar situaţia şcolilor bulgare din Dobrogea este amânată sine die în contextul

declanşării războaielor balcanice şi a intervenţiei militare a României împotriva Bulgariei.

În satele româneşti din dreapta Dunării există, înainte de 1877, câteva zeci de şcoli cu

predare în limba română, dar multe dintre acestea sunt închise în timpul războiului ruso-turc.

Folosindu-se de numărul restrâns, de gradul de împrăştiere şi starea materială deplorabilă a

acestor şcoli, ministerul bulgar al Educaţiei Naţionale începe, în mai 1879, introducerea

bulgarei ca limbă de predare, iniţiativă la care renunţă în scurt timp, în urma plângerilor venite

din partea şcolarilor vlahi.980 În primii ani de existenţă ai Principatului Bulgariei, sunt

redeschise şcolile particulare româneşti din Turtucaia şi Silistra, instituţii finanţate de statul

român. Acestea devin subiect în relaţiile diplomatice bilaterale, în contextul măsurilor

întreprinse de autorităţile româneşti împotriva şcolilor bulgare din Dobrogea. Situaţie care

979
Г. Калинков, Ромъния и нейната политика спрямо България през 1911 – 1912 и 1913 г. София, 1917, с.
66
980
ЦДИА, ф. 284к, оп. 1, а.е.1, л.27

232
justifică decizia guvernului de la Sofia de a recurge la gesturi de reciprocitate, făcând

precizarea că această chestiune poate fi rezolvată prin „concesii egale”. 981 Bulgarul izgonitor

de turci, scrie Nicolae Iorga, „nu poate fi un prea blând găzduitor al celor atâtea mii de fraţi ai

nostri care, risipiţi pe malul Dunării, înţeleg, în conştiinţa superiorităţii lor de rasă şi

civilizaţie, aceea ce sunt şi au fost din neam în neam”.982

Şcoala de la Turtucaia reprezintă un subiect sensibil în primul deceniu al relaţiilor

diplomatice româno-bulgare. Sofia nu îi permite institutorului român Dumitru Popescu,

angajat de direcţiunea şcolii, fără acceptul autorităţilor locale, să pătrundă pe teritoriul

Principatului. Ministerul Educaţiei condiţionează accesul lui Popescu în şcoala de la Turtucaia

de prezenţa unor dovezi care să ateste faptul că guvernul român acceptă prezenţa învăţătorilor

bulgari pe teritoriul său şi nu-i prigoneşte.983 Chestiunea capătă notorietate în epocă, dând

naştere unor adevărate campanii de presă de ambele maluri ale Dunării. Intervenţia

Bucureştilor în sprijinul şcolii româneşti de la Turtucaia este privită de agentul diplomatic

bulgar în România, Kiriak Ţankov, ca parte a unui vast program politic vizând intensificarea

românismului în afara graniţelor Regatului, până în Turcia Europeană. 984 Chestiunea este

tranşată la intervenţia principelui Alexandru de Battenberg, lui Popescu fiindu-i permisă

intrarea pe teritoriul Principatului, chiar dacă Bucureştii nu oferă nici un fel de garanţii

privind funcţionarea normală a şcolilor bulgăreşti pe teritoriul românesc.985

Problema este încă departe de a fi soluţionată. În decembrie 1881, la scurt timp după

deschiderea şcolii de la Turtucaia, autorităţile bulgare îi retrag lui Popescu dreptul de preda,

pe care îl consideră bulgarofob şi intrigant. Ministerul Educaţiei condiţionează funcţionarea

acestei instituţii de învăţământ particular de introducerea bulgarei ca limbă de predare,

urmând ca numirea învăţătorilor să se facă de la Sofia. Survin alte luni de intensă

981
Назърска, Op. cit., с. 99
982
N. Iorga, Op. cit., p. 163
983
ЦДИА, ф. 284, оп. 1, а.е.9, л. 3,
984
ЦДИА, ф. 327, оп. 1, а.е.4, л. 61
985
ЦДИА, ф. 176, оп. 1, а.е.126, л. 7

233
corespondenţă diplomatică între cele două capitale. Popescu îşi reia activitatea la Turtucaia

dar, în 1882, este destituit şi expulzat din Bulgaria, sub acuzaţia de instigare. Şcoala este

temporar închisă, iar elevii îndreptaţi spre instituţii de învăţământ ale statului bulgar.

Guvernul de la Sofia permite, ulterior, comunităţii româneşti din Turtucaia să-şi angajeze un

învăţător numai în condiţiile în care acesta deţine cetăţenia bulgară. Din 1892, în şcoală

devine obligatorie limba bulgară, direcţiunea angajând doi institutori bulgari. Funcţionarea

şcolii româneşti din Turtucaia este analizată prin prisma statutului instituţiilor particulare de

învăţământ în limba bulgară din Dobrogea. În vara anului 1902, când se decide închiderea

şcolilor bulgăre din Dobrogea, prezenţa învăţământului în limba română face obiectul unor

interpelări în Adunarea Naţională. În timp ce unele voci susţin închiderea şcolii de la

Turtucaia, ca măsură punitivă, alţi deputaţi recomandă întărirea controlului statului bulgar

asupra programei sale şcolare, care să ţină cont într-o măsură mai mare de interesele naţionale

ale Bulgariei. În Adunarea Naţională se impune opinia că nu trebuie să se atenteze la statutul

şcolii româneşti din Turtucaia, o măsură contrarie putând declanşa o campanie de prigonire a

populaţiei bulgare din Dobrogea. Reprezentanţii guvernului resping necesitatea examinării

problemei minorităţii româneşti, subliniind că este vorba de o temă foarte delicată, care nu ar

trebui dezbătută în parlament.986

Tot la începutul anilor 80 ministerul bulgar al Educaţiei aprobă redeschiderea şcolii

româneşti de la Silistra, care îşi pierde în scurt timp autonomia. În aprilie 1897, într-un

memoriu adresat lui Spiru Haret, ministrul instrucţiunii publice şi cultelor, locuitorii din

Silistra precizează că această instituţie de învăţământ nu mai există „din cauza diferitelor

evenimente politice întâmplate aici” şi că, în pofida apelurilor „la concursul guvernelor

române trecute (…) vedem cu părere de rău că nu s-au luat măsuri ca să ni se reînfiinţeze

986
Жеко Попов., Op. cit. , с. 508

234
şcoala”. În aceste condiţii, „mare parte au fost nevoiţi a-şi trimite copiii la şcoala bulgară şi

vedem cu ochi cum această tânără generaţie este pe cale a-şi pierde limba străbună”.987

În afara şcolii de la Turtucaia, în Bulgaria funcţionează şi o şcoală primară română la

Sofia, rod al demersurilor întreprinse de colonia româno-macedoneană din capitala bulgară.

Şcoală „bine condusă de nişte oameni de inimă şi de tact, care ştiu să cruţe anumite

susceptibilităţi şi să asigure astfel viaţa instituţiei”. 988 Prin intermediul societăţii Unirea,

aceştia solicită, în toamna lui 1894, sprijinul autorităţilor române pentru deschiderea unei

şcoli primare de băieţi şi de fete în Sofia, care devine funcţională în noiembrie 1895, prin grija

financiară a statului român şi a comunităţii aromâne. Decizia construirii unei clădiri proprii a

şcolii româneşti şi a ridicării unei biserici române este luată de Societatea Unirea, care îi

reuneşte pe toţi aromânii din Sofia, în vara anului 1897. Lucrurile se vor mişca într-o direcţie

favorabilă abia după venirea la post a lui agentului diplomatic Nicolae Mişu. Care face

nenumărate demersuri pentru a convinge autorităţile de la Bucureşti să aloce fonduri pentru

cumpărarea unui teren central şi demararea lucrărilor. În cele din urmă, în 1904, Mişu obţine

atât fondurile necesare, cât şi autorizaţia de construcţie. El este cel care aşează, în mai 1905,

piatra de temelie la fundaţia bisericii române din Sofia. 989 Construcţia este finalizată în 1908,

însă sfinţirea noului locaş de cult este săvârşită abia în 1923. Pentru aromânii de la Sofia,

Nicolae Mişu este un „mare binefăcător“, în condiţiile în care „pe lângă că a stăruit ca şcoala

să fie înzestrată şi cu personal suficient şi cu toate obiectele necesare ale ştiinţei, a urmărit de

aproape şi mersul şcoalei“, iar „zi şi noapte se gândeşte la binele şi progresele acestei

instituţiuni culturale“.990

987
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Problema 15, volumul 15, f. 344 apud Arhivele Naţionale
Române (coord. Stelian Brezeanu şi Gheorghe Zbuchea), Românii de la Sud de Dunăre, Bucureşti, 1997, pp. 175
- 176
988
N. Iorga, Prin Bulgaria la Constantinopol, Bucureşti, 1907, p. 60
989
Георги Барболов, История на армъните и взаимоотношенията им с българите, София, 2000, с. 120 -
121
990
Mihail-Virgiliu Cordescu, Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al
seminariilor de limba română din Lipsa, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, pp. 392-394

235
 Statisticile oficiale ne oferă o dinamică a numărului de elevi înscrişi la şcolile

româneşti din Bulgaria, la începutul secolului trecut. Astfel, în anul şcolar 1901/1902, şcoala

din Turtucaia este frecventată de 121 de elevi, iar la Sofia găsim înscrişi 130 de elevi.

Personalul didactic al celor două şcoli este format din 11 învăţători. 991 Doi ani mai târziu, la

Turtucaia găsim 120 de elevi (78 de băieţi şi 42 de fete), iar la Sofia 111 (50 de băieţi şi 61 de

fete). Cele două şcoli de la Turtucaia şi Sofia sunt frecventate şi de copii de altă naţionalitate,

respectiv evrei (14), bulgari (1) şi greci (1).992 În preajma războaielor balcanice, cele două

şcoli particulare româneşti au un efectiv de 333 de elevi şi 15 institutori. 993 Vorbim deja de o

perioadă tensionată, când tensiunile crescânde în raporturile diplomatice dintre Sofia şi

Bucureşti se repercutează şi asupra situaţiei românilor din Bulgaria. Fostul ataşat militar la

Sofia, generalul Dabija, vorbeşte de o „politică de provocare, care nu are nici măcar

justificarea reciprocităţii ei”. Politică a autorităţilor de la Sofia care constă în „a ţine sub

teroare comunele locuite în majoritate de români”, în „a falsifica statisticile”, „a bate mici

români care nu ştiu bulgăreşte, a bate şi persecuta pe părinţii lor, a bate pe oameni, barbaţi sau

femei, ce sunt auziţi vorbind româneşte, a nu le tolera să aibă biserica şi şcoala lor cum le

aveau sub turci, a nu le permite să aibă o carte românească în casa lor” şi „a trimite pe

jandarmii bulgari să distrugă sau să confişte din biserici cărţile religioase scrise în limba

românească”.994

În ansamblul politicii guvernelor care s-au perindat la putere, la Bucureşti, de sprijinire

a cauzei românismului balcanic, sumele alocate pentru şcolile şi bisericile româneşti din

Bulgaria nu lasă loc de prea multe comentarii. Comparaţia se impune de la sine, în condiţiile

în care în preajma războaielor balcanice în Peninsula Balcanică funcţionează 118 şcoli

primare în care 143 de învăţători şi 86 de învăţătoare instruiau copii în limba lor maternă, cu
991
Статистика за основните училища в Княжество България през учебната година 1901 – 1902, София,
1906, с. 110
992
Статистика за основните училища в Княжество България през учебната година 1903 – 1904, София,
1907, с. 176 - 177
993
Георгиев , Трифонов, История…., Том I, част първа, с. 595
994
General G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar în Bulgaria. 1910 - 1913, Bucureşti, 1936, pp. 97-98

236
ajutorul unor fonduri alocate de Bucureşti, care începând cu 1906 ajung la 870.000 lei

anual.995 Din suma de 171 019 lei, reprezentând valoarea subvenţiilor alocate în perioada 1

septembrie 1902 – 1 aprilie 1903 pentru păstrarea şi cultivarea identităţii naţionale proprii în

Balcani, pentru funcţionarea şcolilor din Bulgaria erau prevăzuţi 11 723 lei. 996 Un deceniu mai

târziu, din cei 744.000 lei prevăzuţi în bugetul anului şcolar 1914 – 1915, subvenţiile pentru

şcolile din Bulgaria sunt cifrate la suma de 39 680 de lei.997

O analiză succintă a raporturilor diplomatice româno-bulgare până în preajma

războaielor balcanice permite o încadrare a problematicii minorităţilor în contextul relaţiilor

bilaterale. O agresivitate tipică unor state tinere, aflate în plin proces de satisfacere a

aspiraţiilor naţionale, provoacă intransigenţă şi duce la politizarea unor chestiuni care vizează

strict păstrarea identităţii culturale şi naţionale a acestor minorităţi. Realităţile politice date fac

ca, în privinţa prezenţei chestiunii minorităţilor în raporturile bilaterale, România să ducă o

politică mai activă. Atenţia celor două state este predominant focalizată asupra Dobrogei,

regiune extrem de pestriţă din punct de vedere etnic. Autorităţile române duc o politică reuşită

de integrare a acestei provinciei. Politica Sofiei în abordarea chestiunii dobrogene evoluează

într-un cadru condiţionat de o serie de factori interni şi externi: instabilitatea scenei politice,

lipsa de experienţă a elitelor politice bulgare, deturnarea atenţiei publice în direcţia

provinciilor Turciei europene şi, nu în ultimul rând, având în vedere fragilitatea statutului

internaţional al ţării, poziţia Marilor Puteri. Guvernele bulgare nu duc o politică constantă şi

activă în chestiunea dobrogeană, fiind influenţate direct de politica Vienei şi Petersburgului de

păstrare a statu-quo-ului în Balcani. În anumite momente, autorităţile de la Sofia încearcă să

995
Românii de la Sud de Dunăre, pp. 24 - 25
996
Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea,
începutul secolului al XX-lea, Bucureşti, 1996, p. 57
997
V. Diamandi Armiceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, p. 130 - 131

237
adopte în privinţa statutului comunităţii româneşti o politică asemănătoare celei instituite de

administraţia românească în Dobrogea.

Succesiunea evenimentelor din Peninsula Balcanică aduce, treptat, în evidenţă noi

valenţe ale chestiunii dobrogene, a cărei importanţă este analizată într-un context mult mai

larg, respectiv raporturile de forţe între statele balcanice. Energia şi fondurile alocate pentru

sprijinirea celor de aceeaşi limbă şi neam, locuitori ai provinciilor Turciei europene, sunt

considerabil mai mari, în cazul ambelor state, decât cele care vizează păstrarea identităţii

culturale şi naţionale a bulgarilor din România, respectiv a românilor din Bulgaria.

Activizarea politicii celor două state în Macedonia duce, inevitabil, la o prezenţă mult mai

activă la nivelul opiniei publice a chestiunii dobrogene. Folosită în raporturile diplomatice,

înainte de toate, ca un instrument de exercitare a unor presiuni politice, în scopul obţinerii de

dividende în plan regional. Lucru demonstrat cu prisosinţă de evenimentele din ajunul primei

conflagraţii mondiale.

238
 CAP. IX
CONVENŢII ŞI ACORDURI. VIZITE LA NIVEL ÎNALT

Primii ani ai secolului trecut nu sunt numai o perioadă de confruntări în planul

relaţiilor româno-bulgare. Există interese importante, îndeosebi economice, care leagă

Bulgaria şi România, declară, în martie 1901, noul ministru bulgar al Afacerilor Străine şi

Cultelor, Stoian Danev, în plenul Adunării Naţionale. „Nu există nici un antagonism între ele,

astfel că, cu puţină bunăvoinţă din ambele părţi, relaţiile lor reciproce vor fi bazate pe piciorul

cel mai amical.”998 În fond, aşa cum constată profesorul Ioan Bogdan, este în interesul

ambelor popoare „ca unul să profite de experienţele celuilalt şi prin urmare este în interesul

amândorora ca ele să se cunoască cât se poate mai bine”. 999 Diferitele acte diplomatice

încheiate între Sofia şi Bucureşti în toată această perioadă sunt rezultatul nevoii de

modernizare a societăţii şi de rezolvare a unor chestiuni care generează anumite stări de

tensiune în plan strict bilateral. Pentru că, aşa cum observă şi Nicolae Iorga, în trei decenii

fosta provincie turcească „a ajuns un stat sigur şi mândru, înzestrat cu atâtea din organele de

viaţă ale unei ţări moderne”.1000 Sugestiv este faptul că, din cele şapte acorduri încheiate în

perioada 1879 - 1912, patru sunt negociate şi semnate în timpul mandatului lui Nicolae Mişu

la Sofia (1900 - 1908).1001

Să le enumerăm în ordine cronologică. Avem, mai întâi, o convenţie pentru

funcţionarea serviciului de telefonie, încheiată în februarie 1900, care prevede montarea unui

cablu subdunărean între Giurgiu şi Ruse.1002 Urmează, la 29 noiembrie 1901, o Convenţie

asupra pescuitului în apele Dunării, un Tratat de comerţ între Bulgaria şi România (20

998
AMAE, Problema 21, vol. 102, Rapoarte Sofia - 1901, f. 78
999
Ioan Bogdan, Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare, Bucureşti,
1895, p. 47
1000
N. Iorga, Prin Bulgaria la Constantinopol, Bucureşti, 1907, p. 68
1001
Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, p. 76
1002
Constantin Velichi, Sofia în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 279

239
noiembrie 1907) şi Convenţia de delimitare a fruntariei fluviale (1 ianuarie 1908). 1003 În

spatele acestor acorduri diplomatice se află ani de negocieri şi tergiversări. Explicabile dacă

ţinem cont de cadrul tensionat în care evoluează raporturile bilaterale la începutul secolului

trecut.

Primul ministru plenipotenţiar bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, oferă, în

memoriile sale, şi o altă explicaţie a acestor tergiversări: „Lipsa de scrupule şi uşurinţa

miniştrilor bulgari în alegerea delegaţilor trimişi în străinătate, care, prin pregătirea lor

specială, prin nici un fel de cercetare preliminară a problemelor ce urmau a fi tratate şi prin

tactica orientală, garnisită de minciuni şi denaturări, de purtare a negocierilor, cât şi prin

atitudinea lor faţă de străini, nu ţineau cont nici de bunul nume al poporului lor, nici de

demnitatea lor personală.”1004

Hotar comun pe parcursul câtorva sute de km, Dunărea face obiectul a unei Convenţii

de pescuit între cele două state, semnată după aproape cinci ani de negocieri. Conservarea

potenţialului piscicol printr-o bună gospodărire este în interesul ambelor ţări. 1005 România este

primul stat riveran Dunării care sesizează necesitatea unui regim piscicol comun pe întregul

curs al fluviului. În ultimul timp, declară primul ministru Dimitrie Sturdza, în decembrie

1901, „atenţia tuturor guvernelor a fost atrasă asupra pescăriilor, care au devenit acum

pretutindeni un obiect important al legislaţiei economice. (…) Atenţia pe care au dat-o toate

guvernele pescuitului a atras după sine, pe lângă legislaţia internă şi o legislaţie

internaţională”. Bulgaria este al doilea stat, după Rusia, care încheie cu România o convenţie

privind pescuitul în bazinul Dunării. Exemplu urmat, la scurt timp, şi de Serbia. Document cu

o importanţă specială, potrivit aceluiaşi Dimitrie Sturdza. „Ea leagă România şi Bulgaria într-

1003
Pentru mai multe detalii vezi Паша Кишкилова, България и Румъния. 1879 – 2000. Двустранни договори,
София, 2003
1004
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti,
2003, p. 126
1005
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 88

240
o acţiune economică comună şi apropie prin urmare interesele generale ale ambelor ţări.” 1006

Negocierile sunt demarate în iunie 1897 şi vor fi finalizate abia în noiembrie 1901. Motivul?

Bulgaria nu are specialişti, nu există literatură de specialitate şi „nimeni dintre guvernanţii

bulgari nu a manifestat interes pentru aceasta”. 1007 Iar ceea ce îndeamnă autorităţile de la Sofia

să încheie această convenţie de pescuit cu România este „mai cu seamă speranţa că se va

putea ajunge la o soluţie” şi în privinţa disputelor legate de statutul insulei Bujorescu. 1008

Documentul conţine o serie de măsuri ce urmau a fi luate de cele două părţi în legătură cu

conservarea şi exploatarea pescuitului în apele Dunării. Din cauza instabilităţii politice de la

Sofia, convenţia va fi ratificată de parlamentul bulgar la mai bine de şase luni de la semnare,

în iulie 1902. Parlamentul nu va putea fi convocat decât după Paşti, îi scrie agentul diplomatic

român la Sofia, Nicolae Mişu, lui Grigore Antipa, cel care se află la originea acestei Convenţii

de pescuit. „O lună se va pierde cu verificările mandatelor, răspunsul la discursul tronului etc.,

astfel că-i este imposibil guvernului a prezenta convenţia la timp.”1009 Convenţia se dovedeşte

folositoare pentru ambele state, în condiţiile în care „prin date statistice incontestabile s-a

constatat că, după reglementarea internaţională a pescuitului de Dunăre, cantitatea anuală a

peştelui pescuit a crescut considerabil în toate ţările dunărene”. Acesta este şi motivul pentru

care, în 1909, convenţia este reînnoită, cu mici modificări.1010

Tărăgănate sunt şi negocierile pentru semnarea unui Tratat de comerţ între România şi

Bulgaria. Până în noiembrie 1907, relaţiile comerciale dintre cele două state funcţionează pe

baza unei înţelegeri provizorii, încheiate în februarie 1895. „Prin această înţelegere cele două

State se îndatorau a-şi conceda unul altuia tratamentul acordat naţiunii celei mai favorizate şi

a intra în negocieri pentru încheierea unei Convenţiuni comerciale formale.” Convenţie

1006
Vezi Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară 1901 – 1902, Nr. 17, 21 decembrie 1901, Şedinţa de la 15
decembrie 1901, pp. 103 - 107
1007
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 154
1008
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, Sofia, 1/14 decembrie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul
D.A.Sturdza, cota S 3(22)/DCCCXCII
1009
Nicolae Mişu către Grigore Antipa, Sofia, 28 martie/10 aprilie 1902, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul
Grigore Antipa, cota S 41 (3)/CMXL
1010
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 161

241
necesară în condiţiile în care „comerţul dintre România şi Bulgaria, atât în ceea ce priveşte

schimbul produselor solului, cât şi acela al produselor miniere şi industriale, este puţin

dezvoltat”.1011 În lipsa unui Tratat, guvernul regal este împuternicit de Parlament să

prelungească, anual, aranjamentul comercial provizoriu cu Bulgaria. 1012 Înţelegere care devine

„tot mai nefavorabilă pentru Bulgaria, având în vedere exporturile româneşti la noi, tot mai

crescute, şi micşorarea treptată a exporturilor noastre, drept consecinţă a taxelor protecţioniste

româneşti”.1013 Tratativele pentru semnarea unui astfel de Tratat sunt demarate în a doua

jumătate a anului 1906, iar în primăvara anului următor au loc la Bucureşti mai multe runde

de negocieri. Hristofor Hesapciev, la curent cu modul în care au decurs aceste negocieri, este

extrem de critic la adresa delegaţilor bulgari. Care nu sunt familiarizaţi cu detaliile proiectului

de tratat comercial şi recurg la o „tactică care miroase mult a orientalism”, condiţionând

semnarea acestuia de rezolvarea unor chestiuni strict consulare. Aceasta, în condiţiile în care,

aşa cum declară ministrul Finanţelor, Take Ionescu, partea română vede acest tratat „ca un act

cu o importanţă mai mult politică, decât comercială”. Iritat de „îndărătnicia” delegaţilor

bulgari şi dorind să evite o situaţie neplăcută, Hesapciev decide să se „îmbolnăvească” şi să

nu participe la alte runde de negocieri. Ameninţate cu întreruperea, tratativele sunt finalizate

în noiembrie 1907, când la Bucureşti este semnat Tratatul de comerţ şi navigaţie între

România şi Bulgaria. Prin acest tratat, supuşii celuilalt stat beneficiază practic în toate

activităţile lor de aceleaşi drepturi şi imunităţi ca şi cetăţenii statului unde îşi desfăşoară

activitatea. Cele două state se angajează să nu împiedice în nici un fel comerţul reciproc şi să

se scutească de taxe pentru comerţul de tranzit.1014 Pentru a intra în vigoare, urma schimbarea

instrumentelor de ratificare. Ministerul bulgar al Afacerilor Străine s-a remarcat şi în această

privinţă prin necorectitudinea sa condamnabilă, mai scrie Hesapciev. Textul tratatului cu

1011
Desbaterile Senatului. Sesiunea ordinară 1907 – 1908, Şedinţa de la 1 decembrie 1907, pp. 23 - 31
1012
Vezi Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară 1899 – 1900, Nr. 20/9 ianuarie 1900, Şedinţa de la 19
decembrie 1899, pp. 209 - 210
1013
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 124
1014
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 90

242
România este publicat în „Dărjaven Vestnik” înainte ca acesta să fie ratificat, iar „prin această

inconştienţă prostească” ministerul „anula importanţa semnăturii şefului de stat român, care

nu ratificase încă tratatul”.1015

Acelaşi diplomat bulgar pune disponibilitatea arătată de preşedintele Consiliului de

Miniştri, Dimitrie Sturdza, în finalizarea negocierilor legate de semnarea tratatului de comerţ

cu Bulgaria pe seama „perspectivei favorabile întrezărită de el pentru încheierea în viitor şi a

unei alte convenţii româno-bulgare, mult mai importante”. Este vorba de Convenţia privind

delimitarea graniţei fluviale dintre Regatul României şi Principatul Bulgariei. Importanţa unui

acord care să clarifice „chestiunea deplasării şi formării insulelor pe Dunăre odată pentru

totdeauna“ devine evidentă în preajma anului 1900, când litigiul legat de insula Bujorescu,

ostrov exploatat şi de români şi de bulgari, afectează raporturile diplomatice dintre cele două

state.1016 Este nevoie, aşadar, de norme clare, care să pună capăt conflictelor dintre cele două

state, „conflicte cauzate de nesiguranţa absolută a dreptului de proprietate a insulelor şi care

au dat loc la contestaţii şi la arbitraje neîncetate”. 1017 Tratativele sunt anevoioase şi se întind

pe aproape întreaga perioadă a mandatului lui Nicolae Mişu la Sofia. În decembrie 1902,

ministrul bulgar al Afacerilor Străine, Stoian Danev, îi propune agentului diplomatic român,

Nicolae Mişu, instituirea unei comisii mixte, „însărcinată a fixa fruntaria dunăreană” dintre

cele două state. Chestiunea insulelor, îi comunică Mişu lui Sturdza, în martie 1903, a stat pe

loc în ultimul, cu toate sforţările mele, din cauza crizei ministeriale. „Dl. Danev mi-a promis

că în curând ne va da un răspuns, în care va face chiar data întrunirii delegaţilor la

Bucureşti“.1018 Cele două delegaţii se vor întâlni, la Bucureşti, abia în aprilie 1904, pentru a

începe negocierile. Este încheiat un proces verbal, care conţine punctele de vedere ale părţilor.

1015
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 126 - 139
1016
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 28 februarie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(15)/DCCCXCII
1017
Desbaterile Senatului. Sesiunea ordinară 1907 – 1908, Nr 31/5 martie 1908, Şedinţa de la 15 februarie 1908,
p. 434
1018
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 20 februarie/2 martie 1903, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul
D.A.Sturdza, cota S 3(30)/DCCCXCII

243
Negocierile sunt reluate în toamna anului 1907, prin implicarea directă a miniştrilor

Afacerilor Străine din cele două ţări. Dimităr Stanciov soseşte, la începutul lunii octombrie, la

Bucureşti pentru a dezbate cu omologul său român, Dimitrie Sturdza, detaliile acestei

Convenţii. Este instituită şi o comisie tehnică mixtă, care redactează studiile preliminare

privitoare la recunoaşterea şi descrierea talvegului Dunării. În cele din urmă, animat de

„dorinţa de a face să dispară pentru viitor neînţelegerile produse prin nesiguranţa fruntariei

despre Dunăre“ şi călăuzite de „simţământul echităţii ca fiecare Stat riveran să se folosească

în mod egal de marile şi numeroasele foloase date de un fluviu atât de însemnat ca Dunărea“,

cabinetul Sturdza propune guvernului bulgar „a menţine principiul talvegului mobil pentru a

nu pierde firul apelor şi a admite că, acolo unde fluviul curge în toată lăţimea lui într-o

singură albie, fruntaria să treacă prin mijlocul fluviului, înjumătăţindu-i proprietatea, iar acolo

unde fluviul e despărţit în mai multe braţe, linia de fruntarie să apuce braţul care formează

talvegul fluviului, îndreptând pe acest braţ fruntaria prin mijlocul braţului.” 1019 Acest

principiu, respectiv fixarea graniţei pe Dunăre printr-un model combinat – linia talvegului şi

linia care împarte lăţimea fluviului în două jumătăţi egale – a fost propus mai întâi de partea

bulgară, în aprilie 1904, şi respins de partea română, din motive necunoscute. 1020 De acord cu

acest principiu, cele două guverne semnează, la 1/14 ianuarie 1908, Convenţia de delimitare

fluvială dintre România şi Bulgaria. Actul reglementează şi regimul insulelor care urmau să

treacă de la teritoriul unui stat la altul. În acest caz, se are în vedere două categorii de insule:

unele deja existente, care în funcţie de localizare, aparţin uneia sau alteia dintre părţi (cele din

stânga – României, cele din dreapta - Bulgariei), altele nou formate, a căror apartenenţă

depinde de locul de naştere. Recunoaşterea talvegului urma a se face la fiecare 10 ani, iar

părţile îşi rezervă dreptul de a cere revizuirea convenţiei, după scurgerea unui interval de 30

1019
Vezi nota de fundamentare a Convenţiei în Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară 1907 – 1908, Nr 31/5
martie 1908, Şedinţa de la 15 februarie 1908, pp. 434 - 439
1020
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 140

244
de ani.1021 Sunt fixate, cu această ocazie, şi atribuţiile unei comisii mixte, care urma a se

înfiinţa pentru a reglementa paşnic eventualele diferende.1022

Nu aceeaşi finalitate o au şi negocierile legate de construcţia unui pod de cale ferată

peste Dunăre. Ideea unui astfel de pod este mai veche, fiind luată în discuţie mai întâi la 1881.

Chestiunea acestei construcţii revine în atenţia diplomaţilor bulgari acreditaţi la Bucureşti, în

ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Greutăţile financiare, instabilitatea politică şi

înrăutăţirea relaţiilor bilaterale fac ca primii paşi concreţi în privinţa acestui pod feroviar să

fie făcuţi imediat după recunoaşterea independenţei Bulgariei. În vara lui 1909 este constituită

o comisie mixtă de experţi, în sarcina căreia cade stabilirea amplasamentului viitoarei

construcţii. În lunile octombrie şi noiembrie ale aceluiaşi an au loc mai multe şedinţe ale

acestei comisii mixte. Experţii celor două părţi nu reuşesc să cadă de comun acord asupra

locaţiei. La mijloc sunt dificultăţi tehnice şi financiare. În plus, nu toţi oamenii politici din

cele două ţări sunt convinşi de necesitatea unui pod peste Dunăre. Nu avem nevoie de pod.

Voi îl doriţi, le spune inginerul Saligny colegilor săi bulgari din comisia mixtă. Ionel Brătianu

şi-a dat acordul pentru această construcţie „din dorinţa de a se dezvolta şi întări relaţiile

prieteneşti între România şi Bulgaria”, iar Ferdinand al Bulgariei are temeri legate de

oportunitatea unui pod peste Dunăre, invocând argumente de ordin militar. 1023 La începutul

lui noiembrie 1909, tratativele sunt amânate pe termen nelimitat. Proiectul unui pod peste

Dunăre revine în planul relaţiilor bilaterale în timpul războaielor balcanice, pe durata

negocierilor de la Londra vizând rectificarea graniţei dobrogene. Când preşedintele

Consiliului de Miniştri, Titu Maiorescu, oferă Bulgariei, în schimbul unor compensaţii

teritoriale, „pod peste Dunăre şi sprijin diplomatic”. 1024 Din diferite motive, o linie de cale
1021
Daniela Buşă, Relaţii româno-bulgare în perioada 1878 - 1914 în Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena
Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi, Bucureşti, 2007, p. 72
1022
Gheorghe Zbuchea, Op. cit., p. 90
1023
Detalii despre negocierile româno-bulgare privind construcţia unui pod de cale ferată peste Dunăre vezi în
Христофор Несапчиев , Служба на България в чужбина. Военнодипломатически спомени (1899 - 1914),
София, 1993, с. 347 - 367
1024
Ministerul Afacerilor Străine, Documente Diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea
României. 20 septembrie 1912 – 1 august 1913, Bucureşti, 1913, p. 16

245
ferată care să lege România şi Bulgaria este dată în exploatare abia după instaurarea regimului

comunist, prin construirea, în 1954, a „Podului prieteniei” de la Giurgiu - Ruse.

Normalizarea relaţiilor bilaterale după incidentul Mihăileanu este urmată de creşterea

contactelor la nivel înalt. Un prim pas este de făcut de guvernul liberal condus de Dimitrie

Sturdza, în primăvara lui 1902, când ofiţeri ai garnizoanei Giurgiu primesc ordin să facă o

vizită colegilor bulgari din garnizoana Rusciuk. Cu toate că, aşa cum declară generalul Iacob

Lahovary, „acest demers ar fi trebuit să fie pornit de la vecinii noştri, deoarece noi suntem

Regat, mai vechi ca Stat, mai puternic şi mai independent decât Principatul Bulgariei, care se

află încă sub suzeranitatea Porţii”. Agenţia diplomatică de la Sofia nu este implicată în

stabilirea detaliilor legate de această vizită a ofiţerilor români. Astfel încât, ofiţerii români

sosiţi la Rusciuk, „în mare ţinută de ceremonie” sunt primiţi de comandantul bulgar al

garnizoanei, în ţinută de zi, fără sabie, în apartamentele sale, fără nici o oficialitate. În schimb,

atunci când ofiţerii bulgari întorc vizita făcută de colegii români, sunt întâmpinaţi la Giurgiu

cu mari festivităţi. „După sosire au fost conduşi la ospelul comunal unde s-a dat un banchet în

onoarea lor, cu muzică, s-au ţinut toasturi, în fine primire fără seamăn cu aceea pe care au

avut-o ofiţerii noştri la Rusciuk.”1025 În toamna aceluiaşi an, se sărbătoreşte cu mult fast

aniversarea a 25 de ani de la eliberarea Bulgariei. Guvernului român nu îi este adresată nici o

invitaţie pentru a fi reprezentat la serbările dedicate acestui eveniment. 1026 Gest perceput la

Bucureşti ca „un act puţin amical”. Şi care, aşa cum scrie Nicolae Iorga, arată „încă odată ce

simte oastea şi poporul bulgar pentru această Românie care li se pare prea blândă şi

zâmbitoare ca să nu fie o ţară de nimic, pe care o poţi umili, păgubi şi distruge după plac”.1027

1025
Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară 1902 – 1903, Nr. 9/10 decembrie 1902, Şedinţa de la 2 decembre
1902, p. 61
1026
Gavriil Preda, Relaţiile militare româno-bulgare la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX în Florin
Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi,
Bucureşti, 2007, p. 120
1027
N. Iorga, Op. cit., p. 35

246
 Acesta este contextul în care regele Carol decide să-i întoarcă, în ultimele zile ale lui

octombrie 1902, vizitele lui Ferdinand al Bulgariei. Mai întâi la Rusciuk, iar de acolo pe

câmpurile de luptă de la Plevna. Era şi timpul. Ferdinand se arată atât de iritat de faptul că

regele român întârzie să-i întoarcă gestul, încât miniştrii bulgari intervin pe lângă agentul

diplomatic român la Sofia pentru a urgenta o astfel de vizită. Maiestatea Sa Regele ar putea,

fiind la Giurgiu, trece pentru câteva ore la Rusciuk, unde s-ar găsi Principele, îi spune Grigor

Naciovici lui Nicolae Mişu. „Dacă Maiestatea Sa ar face aceasta, Bulgaria şi poporul său ar fi

recunoscători Maiestăţii Sale, căci ar face-o pentru Bulgaria, care, întreagă, este admiratoarea

Maiestăţii Sale şi nu pentru Principele Ferdinand”. 1028 Carol I va sta pe teritoriul bulgar nu

doar câteva ore, ci trei zile. Este foarte bine primit. „Ferdinand al Bulgariei mi-a pregătit o

primire extrem de călduroasă (…); bulgarii mi-au exprimat un entuziasm la care niciodată nu

m-am aşteptat”, îi scrie Carol I fratelui său, Fritz. Suveranul român este însoţit de o suită din

care fac parte preşedintele Consiliului de Miniştri, D.A. Sturdza, ministrul Afacerilor Străine,

Ion I.C. Brătianu, numeroşi ofiţeri superiori. Este întâmpinat de jumătate din membri

cabinetului bulgar, în frunte cu Stoian Danev, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru

al Afacerilor Străine şi Cultelor.1029 La Plevna, Carol I are parte de „cea mai călduroasă

demonstraţie”. Este sărbătorit ca învingător şi eliberator. Concluziile acestei vizite sunt

laudative. „Ferdinand al Bulgariei s-a purtat natural de data asta, a avut cea mai tandră atenţie

pentru mine, am discutat deschis problemele politice şi a apreciat foarte mult vizita mea, la fel

miniştrii săi cu care am avut discuţii lungi şi mulţumitoare. Cabinetele europene îmi sunt

recunoscătoare pentru vizita mea, ţara mea se bucură că am pecetluit jubileul celor 25 de ani

pe câmpul de bătălie; prin aceasta călătoria mea a devenit un eveniment istoric.”1030

1028
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, 15/28 februarie 1901, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(15)/DCCCXCII
1029
Detalii despre această vizită vezi în Alexandre Rubin, Une année jubilaire, Bucarest, 1903
1030
Vezi corespondenţa lui Carol I cu Friz von Hohenzollern în Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa
personală (1878 - 1912), Bucureşti, 2005, pp. 413 - 414

247
 Este prima şi singura vizită pe care Carol I i-o face lui Ferdinand de Saxa Coburg-

Gotha. „Vai ce înjosire ar fi dacă ar merge Regele Carol ori Prinţul Moştenitor la Sofia, la

Euxinograd, pentru a vorbi numai de aceste locuri”, scrie Nicolae Iorga, la 1909. 1031 Este

ciudată această situaţie, scrie fiica ministrului bulgar al Afacerilor Străine şi fost agent

diplomatic la Bucureşti, Dimităr Stanciov. „Nu se poate să nu tragem concluzia că între

monarhii ţărilor balcanice exista oarece invidie şi neîncredere. Nu este un secret că regele

Carol îl invidia puternic pe principele Ferdinand pentru marile lui succese în Bulgaria, între

anii 1900 şi 1912.”1032 Întrevederile, nu puţine dintre cei doi, sunt rezultatul dorinţei

principelui bulgar. Care, după 1905, în timpul deselor sale călătorii în străinătate, preferă să

treacă prin Bucureşti, unde aproape mereu se întâlneşte cu regele sau cu prinţul moştenitor. 1033

Pentru regele Carol, Ferdinand al Bulgariei nu este un oaspete „comod”, cu mari pretenţii şi

greu de mulţumit, ale cărui planuri şi intenţii sunt „învăluite mereu în cel mai mare întuneric”.

Care, în plus, se distinge şi prin lipsa de punctualitate. 1034 Principele bulgar îşi aranjează aceste

întrevederi cu regele Carol fie prin agentul diplomatic român de la Sofia, atunci când

părăseşte Bulgaria, sau, la întoarcere, prin reprezentaţii diplomatici români de la Viena şi

Berlin. Un exemplu. Prinţul Ferdinand al Bulgariei m-a primit ieri şi mi-a spus că, în câteva

zile, va pleca din nou la Viena şi va călători via Bucureşti, îi scrie Nicolae Mişu, în vara lui

1907, preşedintelui Consiliului de Miniştri, D.A. Sturdza. Prilej de a solicita o întrevedere

intimă cu regele şi de a accepta „cu recunoştinţă să dejuneze cu Majestatea Sa”, singurul său

„punct luminos” în acele momente atât de sumbre, respectiv decesul mamei sale. 1035 Lui

Ferdinand îi place să declare, cui îl ascultă, că regele Carol reprezintă un model pentru el. 1036

„Am căpătat o baie politică înviorătoare, iar multe din ideile sale le voi însuşi spre folosire şi
1031
N. Iorga, Op. cit., p. 108
1032
Надежда Мюър, Димитър Станчов. Патриот и космополит (1864 - 1940), София, 1991, с. 107
1033
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 161
1034
Sorin Cristescu, Op. cit., pp. 461, 472 - 473
1035
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, Sofia, 6 iunie 1907, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul D.A.Sturdza,
cota S 3(41)/DCCCXCII
1036
Nicolae Mişu către D.A. Sturdza, Sofia, 20 martie/2 aprilie 1903, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul
D.A.Sturdza, cota S 3(30)/DCCCXCII

248
îndrumare”, îi declară principele bulgar trimisului său diplomatic la Bucureşti, după

întrevederea cu Carol I, în decembrie 1906.1037 Dorinţa mea cea mai vie este de a fi cât se

poate de apropiat de Regele Carol şi de Casa Regală a României, îi spune Ferdinand al

Bulgariei lui Nicolae Mişu, în vara anului 1906. De care îl leagă „rudenia, tradiţiile familiei

mele şi simpatia ce naşte din asemănarea fazelor prin care trec şi eu pe tronul Bulgariei, pe

care şi Regele Carol le-a petrecut pe acel al României”.1038

Uşile Palatului Regal sunt deschise şi pentru miniştrii bulgari. Sosit, în toamna anului

1907, la Bucureşti, pentru a urgenta semnarea Convenţiei de delimitare a frontierei pe Dunăre,

ministrul bulgar al Afacerilor Străine, Dimităr Stanciov, este primit în audienţă la rege, reţinut

la prânz şi decorat. Vizita acestuia face o puternică impresie în cercurile politice şi

diplomatice bucureştene. I se acordă o mare importanţă politică. Se vorbeşte de o nouă

direcţie a politicii româneşti faţă de Bulgaria, iar unele ziare anunţă chiar încheierea unei

alianţe româno-bulgare.1039 Profesorul Ivan Şişmanov este un alt ministru bulgar primit foarte

bine în România. În primăvara lui 1904, în calitate de ministru al Instrucţiunii Publice, acesta

petrece două săptămâni în România, interesându-se de organizarea învăţământului românesc,

de care rămâne entuziasmat.1040 Este oaspetele lui Spiru Haret, care îl introduce în societatea

bucureşteană. Este primit în audienţă şi de regele Carol, căruia îi prezintă omagiile sale. Cei

doi au o conversaţie extrem de variată, la finalul căreia regele îi dă asigurări că va fi primit

întotdeauna cordial în România.1041 Românii sunt foarte bine dispuşi către noi şi sunt gata a ne

face orice serviciu amical, declară Şişmanov presei bulgare, după vizita din România. „În

genere, din România am scos impresiuni că şi acolo se simte nevoie de o apropiere între

ambele naţiuni asupra terenului cultural şi economic. Toţi sunt convinşi cu mine, că

1037
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 166
1038
Nicolae Mişu către G. Cantacuzino, Sofia, iunie 1906, AMAE, Problema 21, Vol. 107, Rapoarte Sofia – 1906
– 1907, f. 59 - 64
1039
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 143 - 144
1040
Constantin Velichi, Lit. cit., p. 289
1041
Иван Шишманов, Дневник, София, 2003, с. 106 - 108

249
cunoştinţele personale sunt primul pas în calea apropierii. De la cunoştinţă până la stima

reciprocă este numai un pas.”1042

Bulgarii ne-au trimis oameni serioşi care au venit să observe, scrie Nicolae Iorga în

presa vremii. Să observăm şi noi împrejurările lor, toate împrejurările lor, prin oameni serioşi,

„fiindcă stare de ignorare în care ne găsim astăzi, închiderea cu zidurile unei neştiinţe voite şi

unui dispreţ ce n-a simţit niciodată nevoia de a se legitima, trebuie să înceteze”. 1043 Îndemnul

lui Iorga este acela de a cunoaşte: „cât mai fără părtenire şi prejudecată, cât mai întreg şi cât

mai iute”. Îndemn căruia îi dă curs agentul diplomatic român la Sofia, Nicolae Mişu, „om

deştept, deşi diplomat român”, potrivit aceluiaşi Iorga.1044

Spirit erudit, Mişu se implică activ în sprijinirea schimburilor literare şi academice

între Bucureşti şi Sofia. Mărturie stă corespondenţa pe care o poartă cu Ioan Bianu, viitor

preşedinte al Academiei Române, sau cu ministrul bulgar al Culturii, profesorul Ivan

Şişmanov.1045 Iubite amice, îi scrie Mişu lui Bianu, în mai 1903, profesorul Ivan Şişmanov, cu

care sunt în raporturi amicale de mai bine de 15 ani de zile, prepară o lucrare asupra

costumelor bulgare. Acesta doreşte să facă un studiu comparativ şi, prin urmare, „te rog pe d-

ta să binevoieşti a-mi trimite câteva litografii colorate (dacă se poate) de costumele din ţară şi

ceva descrieri sau lucrări asupra subiectului dacă se găsesc. Cu cât mai repede vei răspunde,

cu atât mă vei îndatora mai mult.“ 1046 O altă rugăminte, către acelaşi Bianu: „Redacţiunea

revistei Misăl (Gândirea), cu unii membri din care sunt cunoscut mai de mult, m-au rugat a

interveni de a se publica în revista lor o mică lucrare (vreo 10 pagini) despre starea actuală a

literaturii moderne române“. Articol care va fi redactat de Ilarie Chendi şi publicat în revista

Misăl în toamna anului 1907.1047

1042
AMAE, Problema 21, Vol. 105, Rapoarte Sofia – 1904, f. 136 - 139
1043
N. Iorga, Op. cit., p. 5
1044
Idem, Corespondenţă, vol. II, Ediţie îngrijită de Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1986, p. 351
1045
Vezi Scrisori către Ioan Bianu, vol. II, Ediţie şi note de Marieta Croicu şi Petre Croicu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975, p. 265-272
1046
Ibidem, p. 265
1047
Ibidem, pp. 267-271

250
 În vara lui 1904, Nicolae Mişu redactează un raport detaliat despre funcţionarea
muzeului de ştiinţe naturale şi a grădinii zoologice. „Interesul ce Principele Ferdinand al
Bulgariei arată pentru tot ce priveşte nivelul cultural în Bulgaria şi rezultatele obţinute de
Alteţa Sa Regală şi de colaboratorii săi pe terenul ştiinţific merită de a fi semnalate“, îi scrie
acesta ministrului său de externe, Ionel Brătianu. Iar activitatea, sforţările depuse şi
cheltuielile considerabile ce se fac în această direcţie sunt demne de toată atenţia. Aceste
sacrificii, susţine Mişu, sunt însă compensate prin câştigul moral ce le procură Bulgariei.
„Instituţiile în chestiune fac onoare Principatului vecin şi sunt demne de a atrage atenţia
tuturor.“1048

La câteva săptămâni după vizita ministrului Şişmanov în România, la Sofia soseşte un

grup format din 200 de persoane, majoritatea învăţători români. Sunt întâmpinaţi cu mare fast.

Impresia generală produsă de această vizită este că „compatrioţii noştri au fost primiţi aici cu

o simpatie şi o cordialitate din cele mai mari”. Secretarul Agenţiei diplomatice române la

Sofia, E. Stătescu, pune această simpatie a populaţiei sofiote pe seama legăturilor din trecut

dintre cele două ţări, „pe ospitalitatea pe care vechile generaţii de aici au găsit-o în ţară”. Cu

toate acestea, „a pronunţa însă cuvântul entuziasm (…) ar fi a merge prea departe şi se poate

spune că atmosfera de răceală, creată acum doi ani pe timpul conflictului, nu a dispărut încă

cu totul aici”.1049

1048
Nicolae Mişu către Ion I.C. Brătianu, 28 mai/10 iunie 1904, BAR, Secţia de corespondenţă, Fondul Grigore
Antipa, S 42/CMXL
1049
Eugen Stătescu către Ion I.C.Brătianu, Sofia, 18/31 iulie 1904, AMAE, Problema 21, Vol. 105, Rapoarte
Sofia – 1904, f. 149 - 154

251
 CAP. X
RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI BULGARIEI

Evenimentele anului 1908 deschid o nouă etapă în spinoasa chestiune orientală.

Continentul european redevine centrul de gravitate al relaţiilor internaţionale, iar în Balcani,

la limita dintre zonele de influenţă austro-ungare şi ruse, se situează punctul de ruptură cel

mai sensibil al echilibrului dintre Marile Puteri.1050 Declanşarea revoluţiei junilor turci, în luna

iulie, determină importante mutaţii în activitatea diplomatică în Balcani, în atitudinea Marilor

Puteri faţă de spaţiul sud-est european. Mişcarea junilor turci, liberali otomani care se opun

politicii despotice instituite de sultanul Abdul Hamid al II-lea, îşi propune să creeze un stat

modern pe fundaţiile unei conştiinţe otomane. Iar rapiditatea cu care aceştia ajung la putere

surprinde pe toată lumea, în condiţiile în care „nu mai trecea prin mintea nimănui că soluţia

numeroaselor rele de care suferea Imperiul Otoman putea să fie dată de altcineva decât de

Marile Puteri“. Singurul factor de care nu se ţinuse cont în problema orientală este poporul

turc. Omul politic liberal I.G. Duca constată, în presa vremii, că „miniştri şi cancelari alergau

dintr-o parte a Europei în cealaltă, ca să vadă ce să mai facă cu nenorocitele populaţiuni

creştine ce gemeau sub jugul Semilunii“. 1051 Atitudinea Marilor Puteri faţă de regimul nou

instaurat diferă. Germania, adânc implicată în afaceri economice cu camarila fostului sultan,

este profund nemulţumită de venirea junilor turci, însă acţionează cu prudenţă pentru a nu

pierde poziţiile economice privilegiate. Anglia se află într-o poziţie delicată. Speră pe de o

parte ca reforma Imperiului Otoman să reuşească, oferind stabilitate acestui pol european, însă

pe de altă parte este îngrijorată de impactul pe care l-ar putea avea exemplul modelului

constituţional otoman asupra lumii musulmane. În acest context, diplomaţia românească

urmăreşte cu atenţie orice mutaţie în planul raporturilor de forţe din Balcani care, potrivit

1050
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. IV, Traducere de Monica Timu, Iaşi, 1998, pp. 312 - 313
1051
I.G. Duca, Lumea de la început de veac, Ediţie, postfaţă şi note de Damian Hurezeanu şi Nicolae C.
Nicolescu, Bucureşti, 1994, pp. 148-149

252
concepţiei factorilor de răspundere de la Bucureşti, ar putea prejudicia poziţia internaţională a

ţării, punând chiar în pericol integritatea sa teritorială.

Revoluţia junilor turci deschide drum unei serii de schimbări profunde în Imperiul

Otoman. Intenţia acestora este de a aduce imperiul pe calea modernizării, prin transformarea

lui într-un stat de factură europeană şi de a-l scoate de sub tutela omniprezentă a Marilor

Puteri. Speranţele junilor turci sunt spulberate în scurt timp, de baronul Aehrenthal. Diplomat

îndrăzneţ, acesta este „ultimul dintre marii magicieni care au promis să reînvie Monarhia

printr-o lovitură de geniu diplomatic“.1052 Prin obţinerea unor succese pe plan extern,

Aehrenthal urmăreşte să consolideze structurile interne ale imperiului. Structuri ameninţate

atât de mişcările de emancipare ale naţiunilor şi naţionalităţilor oprimate, cât şi de tendinţele

separatiste ale guvernanţilor unguri.1053 Imperiul austro-ungar este fărâmiţat de contradicţii

interne greu de rezolvat. Este un stat cu 11 naţiuni, în care austriecii şi maghiarii îşi împart

dominaţia, fără a dovedi unii pentru ceilalţi prea multă simpatie. Pentru Viena, spaţiul sud-est

european reprezintă singura posibilitate de a-şi realiza ambiţiile imperiale, de extindere

teritorială. Dar acest spaţiu se află şi în atenţia noului ministru rus de externe, ambiţiosul

Izvolski, stăpânit de visuri de mărire, de extindere a dominaţiei Rusiei la Constantinopol şi în

Balcani, prin sprijinirea tuturor popoarelor slave şi dezvoltarea lor sub oblăduirea tutelară a

ţarilor. Fost ambasador la Petersburg, Aehrenthal „studiase foarte bine Rusia, îi cunoştea

situaţia economică, financiară şi politică, cunoştea toate culisele politicienilor ruşi, ştia cât

valorează fiecare“.1054 De aceea, este decis să profite de slăbirea momentană a Rusiei, după

înfrângerea suferită în războiul purtat cu japonezii în 1905. Şi să renunţe la vechiul principiu

convenit cu Rusia, cel al menţinerii statu-quo-ului în Balcani, zonă în care Austro-Ungaria

urma să preia iniţiativa.

1052
A.J.P. Taylor, Monarhia habsburgică. 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac şi a Austro-Ungariei, Trad.
Cornelia Bucur, Bucureşti, 2000, p. 183
1053
Şerban Rădulescu-Zoner, Alois Lexa von Aehrenthal (1854-1912) în Diplomaţi iluştri, V, Editura Politică,
Bucureşti, 1986, p. 270
1054
G.A.Dabija, Pregătirea diplomatică a războiului României, BAR, Secţia manuscrise, A 1709, p. 30

253
 Cele două Mari Puteri iniţiază, prin noii lor miniştri de externe, proiecte pentru

creşterea dominaţiei lor în Balcani, respectiv proiectarea unor linii de cale ferată care urmau a

se încrucişa în sangeacul Novi-Bazar. Ceea ce, după cum constată şi ministrul român la

Viena, Alexandru Em. Lahovary, dovedesc „divergenţa adâncă dintre cele două politici de la

care se inspirau”.1055 Sunt făcuţi paşi în direcţia unui compromis ruso-austro-ungar, pe baza

anexării Bosniei, Herzegovinei şi a sangiacului Novi-Bazar de către monarhia habsburgică în

schimbul unui acord cu privire la modificarea regimului Strâmtorilor, prin care flota militară

rusă să obţină dreptul de a trece prin Bosfor şi Dardanele. 1056 Detaliile acestei înţelegeri sunt

puse la punct în septembrie 1908, la Buchlau, în timpul întrevederii dintre Aerenthal şi

Izvolski. Care poartă o „conversaţie academică” şi ajung la un acord de principiu. 1057

Realizarea proiectelor balcanice ale Austro-Ungariei şi Rusiei pot provoca grave complicaţii

pe plan internaţional, care să ducă la redeschiderea chestiunii orientale. Acesta este şi motivul

pentru care Izvolski nu doreşte ca Aehrenthal să întreprindă vreun pas în această direcţie fără

a fi notificat din timp, pentru a putea întreprinde demersurile necesare pe plan diplomatic.

Viena nu are însă răbdare. Şi profită de situaţia tulbure de la Constantinopol, de

entuziasmul Rusiei şi al ministrului său de externe, aflat într-un turneu prin marile capitale

pentru obţinerea asentimentului puterilor europene în privinţa modificării statutului

Strâmtorilor, precum şi de sincronizarea acţiunii sale cu proclamarea independenţei Bulgariei.

Pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectele, Aehrenthal foloseşte ca o diversiune eforturile Sofiei

de a-şi câştiga independenţa faţă de Poartă. 1058 Eforturi care devin tot mai vizibile în vara lui

1908. Când sunt întreprinse mai multe sondaje diplomatice în capitalele europene pentru a

afla care este poziţia Marilor Puteri în privinţa proclamării independenţei Bulgariei. Agentul

diplomatic român la Sofia, Nicolae Mişu, îşi înştiinţează superiorii de demersurile întreprinse
1055
Al. Em. Lahovary, Amintiri diplomatice. Viena 1906 – 1908, Bucureşti, 1936, p. 38
1056
Nicu Pohoanţă, România şi Tripla Înţelegere, Bucureşti, 2003, p. 49
1057
René Pinon, L’Europe et La Jeune Turquie, Paris, 1913, p. 197
1058
A. Oţetea, D. Berindei, E. Campus, N. Fotino, C. Mureşan, Situaţia internaţională şi politica externă a
Austro-Ungariei în primele două decenii ale secolului al XX-lea în Destrămarea monarhiei Austro-Ungare
(1900 - 1918), Bucureşti, 1964, p. 197

254
de agentul diplomatic bulgar la Petersburg, care sondează terenul pentru a afla dacă Rusia ar

fi dispusă să ajute Bulgaria în cazul unui conflict cu Turcia. „Domnul Izvolski ar fi fost foarte

iritat de acest demers şi a invitat pe domnul Ţokov a comunica guvernului bulgar că o

aventură ar fi periculoasă pentru Bulgaria care, în orice caz, nu numai că ar pierde orice

simpatie în Rusia, dar nu va avea nici cel mai mic sprijin moral din partea guvernului

ţarului.”1059 La începutul lunii august, Nicolae Mişu consideră că „o acţiune mai hotărâtă” a

autorităţilor bulgare „nu pare probabilă” şi comunică la Bucureşti că nu deţine informaţii care

„pot da prilejul la concluziuni neliniştitoare”. 1060 Însă evenimentele se precipită. La sfârşitul

lunii august, agentul diplomatic bulgar la Constantinopol, Ivan Ev. Gheşov, nu este invitat la

dineul dat în onoarea corpului diplomatic străin cu prilejul zilei de naştere a sultanului. Gest

prin care guvernul otoman doreşte să sublinieze statutul de vasalitate al Bulgariei. În replică,

guvernul bulgar îşi recheamă trimisul diplomatic la Constantinopol. Incidentul Gheşov este

văzut la Sofia ca „o excelentă ocazie de a pune, în mod energic, problema independenţei”. 1061

Atitudinea autorităţilor bulgare devine tot mai fermă. La începutul lunii septembrie izbucneşte

o grevă la Căile Ferate Orientale, companie cu capital german şi austriac. Cabinetul Malinov

decide să ocupe liniile de cale ferată de pe teritoriu bulgar ale acestei companii, care trec în

proprietatea statului. Urmează o intensă corespondenţă diplomatică între Sofia,

Constantinopol şi capitalele europene.

În acest context, la 23 septembrie/6 octombrie 1908, Austro-Ungaria anunţă anexarea

Bosniei şi Herţegovinei, provincii otomane care i-au fost date spre administrare prin Tratatul

de la Berlin, din 1878. Anexarea acestor provincii cu populaţie slavă se doreşte a fi un cadou

pentru împăratul Franz Joseph, care sărbătoreşte 60 de ani de domnie. În schimb, nu se

pomeneşte nimic de pomeneşte nimic de intenţiile Rusiei în privinţa Strâmtorilor. Izvolski

1059
AMAE, Fond 71, vol. 115, fila 236 – 238 apud Constantin Paraschiv, Diplomaţia României în Balcani în
timpul crizei bosniace în Românii în istoria universală, vol. I, Iaşi, 1986, p. 386
1060
AMAE, Problema 21, vol. 108, Rapoarte Sofia - 1908, f. 92 - 96
1061
Радослав Попов, Елена Стателова, Спомени за обявяване на независимостта на България. 1908,
София, 1984, с. 8

255
este, astfel, tras pe sfoară de omologul său austro-ungar. 1062 Decizia Vienei inflamează Serbia,

aliată a Rusiei, care simte direct ameninţată. Cele două provincii anexate au o populaţie în

majoritate sârbă şi fac parte din vatra naţională a acestui popor. Iar Rusia este „frământată de

gândul că acţiunea Austro-Ungariei întunecă prestigiul puterii slave în Balcani”. 1063 Prin

anexarea Bosniei şi Herţegovinei, diplomaţia vieneză urmăreşte, pe de o parte, să împiedice

Serbia să reunească popoarele sud-slave într-un singur stat, iar pe de alta, să intimideze

popoarele asuprite din monarhie care luptă pentru eliberare.1064

Cu doar o zi înainte, Bulgaria îşi proclamă independenţa. Coordonarea dintre cele

două evenimente este posibilă datorită unui acord prealabil între Ferdinand al Bulgariei şi

guvernanţii monarhiei habsburgice.1065 Cu doar două săptămâni înainte de aceste evenimente,

Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha este primit, demonstrativ, de Franz Joseph cu mari onoruri.

Ocazie pentru Aehrenthal de a conveni cu Principele Ferdinand ca proclamarea independenţei

Bulgariei să aibă loc înaintea anunţului de anexare a Bosniei şi Herţegovinei. Mişcarea junilor

turci a produs în Bulgaria o deosebită impresie, unde este considerat un prilej oportun de a

rupe orice legătură cu Puterea Suzerană, îşi aduce aminte diplomatul Alexandru Iacovaky,

care asigură interimatul la Agenţia diplomatică română la Sofia pe durata acestor evenimente.

„Ferdinand al Bulgariei ştia bine că Puterile nu vor îngădui o mişcare ofensivă a turcilor faţă

de statele creştine şi că în nici un caz nu ar putea fi vorba decât de a pregăti momentul

realizării planului său politic. Momentul acesta sosi în ziua când Contele Aehrenthal spuse lui

Ferdinand de Coburg, care se găsea în trecere la Viena, că Împăratul hotărâse anexarea

Bosniei şi Herţegovinei, pentru că el nu putea admite ca două provincii ale monarhiei pe care

le administra de aproape 30 de ani să trimită deputaţi în parlamentul junilor turci. Se pare că

Aehrenthal i-a sugerat lui Ferdinand de Coburg de a proclama de partea lui independenţa ţării
1062
René Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme. 1871 – 1914. Histoire des relations
internationales contemporaines, Tome I, Paris, 2004, p. 372
1063
Ioan D. Filitti, Politica externă a României şi atitudinea ei în conflictul european, Bucureşti, 1915, p. 9
1064
Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii. 1914-1916, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 43
1065
Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă. 1878 - 1914, Bucureşti, 1979,
p. 271

256
sale, pentru a crea astfel Turciei o dublă preocupare şi pentru a atrage atenţia marilor puteri

asupra unui fapt nou care ar fi lăsat în umbră normalizarea situaţiei pe care o cerea Austria cu

o aparenţă de dreptate.”1066 Totodată, stând la originea independenţei Bulgariei, diplomaţia

vieneză dă o lovitură puternică influenţei Rusiei în această ţară, în condiţiile în care, cu puţin

timp înainte, Rusia îi sfătuieşte pe bulgari să nu întreprindă nici o acţiune în sensul dorit de ei.

Pe de altă parte, Ferdinand şi guvernul său cred că, în combinaţie cu anexiunea la care recurge

Austro-Ungaria, independenţa ţării lor poate apărea mai puţin şocantă. Cine le poate reproşa

că încalcă un tratat internaţional dacă chiar una din semnatare în încalcă, încă şi mai grav?1067

Pe 21 septembrie/4 octombrie, Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha revine în ţară şi cere

să fie întâmpinat la Ruse de membrii cabinetului de la Sofia. Primul ministru Alexandăr

Malinov află motivul pentru care a fost convocat la Ruse: „E, domnule Malinov, în cele din

urmă a sosit ziua îndelung aşteptată de Dvs şi mine, de întreg poporul bulgar.” Malinov

notează în memoriile sale că, în acel moment, Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha era vesel şi

fericit, „aşa cum nu l-am văzut niciodată”.1068 A doua zi, în vechea capitală a ţarilor bulgari,

Veliko Târnovo, printr-un „Manifest către poporul bulgar”, Ferdinand proclamă independenţa

statului bulgar, în condiţiile în care „nimic nu poate să ţină în loc Bulgaria, nimic nu trebuie să

împiedice prosperitatea sa”. De menţionat faptul că în primul paragraf al acestui Manifest se

vorbeşte şi de „bunii noştri vecini, supuşii Majestăţii Sale Regele Român”. 1069 Rege care, cu

doar câteva ore înainte de proclamaţia de la Veliko Târnovo, primeşte de la Agenţia

Diplomatică de la Sofia următoarea telegramă: „În cercurile diplomatice de aici se crede că

proclamarea independenţei este probabilă, anumiţi şefi de misiune cred chiar că evenimentul

este iminent”. Am aflat mai târziu, notează Alexandru Iacovaky în memoriile sale, că

informaţia mea nu „cadra” cu cele spuse lui Carol I, care fusese recent la Viena. „Sinceritatea

1066
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 a, f. 43
1067
M. Nintchitch, La crise bosniaque 1908 – 1909 et les puissances européenes, I, Paris, 1937, pp. 268 - 276
1068
Радослав Попов, Елена Стателова, Op. cit., с. 49
1069
К. Крачунов, Външната политика на България (Кабинетът Малинов. 1908 – 1911), София, 1931, с. 44
- 45

257
lui Franz Joseph fu astfel bănuită; ceea ce Regele nu uită în tot cursul evenimentelor care se

desfăşurară în Balcani până în 1913 este că Împăratul Austriei nu-l ţinuse în curent cu

intenţiile Bulgariei, pe care le cunoştea. Atitudinea Regelui nostru în timpul războiului

balcanic şi politica pe care România a dus-o atunci cu consimţământul Rusiei şi în afară de

voinţa Austriei îşi găseşte aici punctul ei de plecare.”1070

Deciziile Vienei şi Sofiei modifică raportul de forţe din Balcani şi declanşează o nouă

criză diplomatică. La Bucureşti, autorităţile privesc cu nelinişte deschiderea unei noi etape în

spinoasa problemă orientală. Nelinişte surprinsă de publicistul Mihail Valerianu: „Cine a

urmărit cu atenţie tot ce s-a scris şi s-a discutat în România în ultimele luni, cu privire la

politica externă a ţării, s-a putut convinge că în spiritul multora, de la foşti, actuali şi viitori

miniştri şi până la cel din urmă român, domneşte o confuzie completă, dar că toţi simt nevoia

de a se agita, de a cere, de a protesta, foarte puţini sunt însă luminaţi asupra rolului pe care

România va avea şi va trebui să-l joace în marile evenimente internaţionale ce ne aşteaptă.” 1071

Idee împărtăşită şi de fostul deputat Ioan D. Filitti, care constată că „evenimentele au

contribuit mai mult să zăpăcească lumea”.1072 Există mai multă indignare faţă de Austria decât

faţă de Bulgaria, îi scrie regele Carol surorii sale, Maria de Flandra, la auzul acestor veşti.

Aehrenthal este făcut „responsabil de provocarea dificultăţilor care cu greu pot fi depăşite; îi

este fatal faptul că evenimentele bulgăreşti au coincis cu anexarea Bosniei. (…) Ceea ce s-a

întâmplat nu mai poate fi revocat şi Turcia se va găsi în faţa unui fapt împlinit. Avem simpatie

pentru proclamarea independenţei Bulgariei, dar nu putem să recunoaştem aceasta faţă de

marile puteri, ceea ce am pus să i se spună lui Ferdinand.” 1073 Nu îi invidiem pe bulgari, scrie

Nicolae Iorga, în presa vremii. „Sunt vrednici, prin muncă, prin patriotism, prin credinţă faţă

1070
Alexandru N. Iacovaky, Op. cit., f. 43
1071
Mihail Valerianu, Pentru România Mare, Bucureşti, 1929, pp. 12 - 13
1072
Ioan D. Filitti, Op. cit., p. 9
1073
Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa personală (1878 - 1912), Bucureşti, 2005, p. 453

258
de tradiţia istorică, de ceea ce au astăzi. Dar inima ne sângeră când ne gândim cum ne prinde

pe noi acest mare fapt.”1074 Nu avem nici o gelozie, nici o invidie faţă de nimeni, declară Take

Ionescu în plenul Adunării Deputaţilor, iar „dacă Bulgaria ar face progrese mari şi uriaşe, bine

înţeles înăuntrul echilibrului de forţe, noi nu putem să le salutăm decât cu bucurie”. 1075 Deşi

nu suntem un stat balcanic, declară ministrul Afacerilor Străine, Ion I.C. Brătianu, în plenul

Camerei Deputaţilor, „nu este mai puţin adevărat că nimeni, dar nimeni, nici mare, nici mic,

nu este mai aproape interesat la tot ce se întâmplă în Peninsula Balcanică, nici Austro-

Ungaria, nici Rusia, nici o putere mare nu poate să urmărească cu interes mai viu şi legitim

ceea ce se întâmplă în această peninsulă. Şi care este punctul nostru de vedere în politica

Peninsulei Balcanice? Noi suntem în primul rând interesaţi la liniştea şi echilibrul ei; voim

echilibrul pe baza statu-quo-lui teritorial şi voim paşnica ei dezvoltare fără jignirea nici unui

interes şi nici unui drept legitim al nostru.”1076 Neliniştea resimţită la Bucureşti este

explicabilă. Evenimentele pot modifica alianţele zonale. Mai vechea rivalitate austro-rusă este

resuscitată. Austro-Ungaria îşi vede materializate o parte din planurile sale privind Balcanii

prin această anexiune. Aceasta reprezintă şi o lovitură dată Serbiei, pentru care anexarea

Bosniei şi Herţegovinei are semnificaţia unei amputări. În plus, Sofia este atrasă în sfera de

influenţă a Vienei. Care intenţionează „a netezi drumul Bulgariei prin Macedonia la Salonic şi

a face din o Bulgarie mărită un tampon viguros contra Rusiei în Balcani”. 1077 În acest timp,

Rusia îşi vede tot mai îndepărtate speranţele de dominaţie în zonă şi în strâmtori.1078

Bulgaria este pregătită să-şi apere cu arma în mâini independenţa proclamată

unilateral. Secretarul Agenţiei diplomatice la Sofia, Alexandru Iacovaky, constată atmosfera

tensionată din a doua jumătate a anului 1908. Mişcarea junilor turci oferă prilejul unor

1074
N. Iorga, România, vecinii săi şi Chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, p. 82
1075
Desbaterile Adunării Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1910 – 1911, Şedinţa de la 24 noiembrie 1910, Nr. 8 din
26 noiembrie 1910, p. 35
1076
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1908 – 1909, Nr. 15 din 19 decembrie 1908, p. 142
1077
Ioan D. Filitti, Op. cit., p. 9
1078
Daniela Buşă, Relaţiile româno-bulgare în perioada 1878 – 1914 în Florin Anghel, Mariana Cojoc,
Magdalena Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi, Bucureşti, 2007, p. 73

259
concentrări de trupe, „lucru pe care Bulgaria îl interpreta ca o simplă măsură de pază, iar

Turcia ca o ameninţare. Manevrele bulgare avură în acel an proporţii neobişnuite şi, ce e mai

grav, majoritatea rezerviştilor chemaţi la manevre rămăseseră mobilizaţi şi după terminarea

acestora.”1079 Autorităţile de la Sofia caută, însă, să evite responsabilitatea unei agresiuni

împotriva Imperiului Otoman. Cu atât mai mult, cu cât Marile Puteri nu concep ca o naţiune

mică să-şi rezolve singură problemele şi nu admit ca asemenea schimbări să se facă fără

asentimentul lor. Diplomaţia de la Sofia încearcă să găsească modalitatea cea mai puţin

dureroasă de recunoaştere a independenţei bulgare, folosindu-se în acest scop de divergenţele

de opinii în sânul Marilor Puteri. 1080 Rusia este, în acel moment, împotriva proclamării

independenţei Bulgariei, deoarece se teme de noi complicaţii în Balcani, pentru care nu este

pregătită. Însă, după ce vede că Viena încurajează guvernul de la Sofia în demersul său şi

urmăreşte să atragă Bulgaria într-o alianţă de lungă durată, Izvolski începe să-şi reconsidere

poziţia şi să susţină Bulgaria în conflictul cu Turcia.1081 La sfârşitul lui ianuarie 1909,

Aehrenthal îi dă instrucţiuni agentului diplomatic austro-ungar la Sofia, contele Thurn, să-i

declare lui Malinov că, în cazul unui conflict bulgaro-turc, Austro-Ungaria va ţine în frâu

Serbia, chiar cu forţa, şi va interveni la Bucureşti pentru ca România să păstreze o neutralitate

binevoitoare. Mai mult, Thurn este împuternicit să comunice că Austro-Ungaria nu are

aspiraţii teritoriale faţă de Macedonia şi nu va împiedica Bulgaria să se mărească în această

direcţie. Şi că Viena va proteja Sofia de eventualee solicitări din partea României de acordare

a unor compensaţii. Proiectul unei convenţii militare austro-bulgare este abandonat în

momentul în care Rusia se implică direct în rezolvarea disputei bulgaro-turce.1082 Aehrenthal

înţelege că Austro-Ungaria nu îşi poate permite să se mai extindă în Balcani şi de aceea

trebuie să păstreze statu-quo-ul în regiune, chiar dacă aceasta înseamnă o atitudine ostilă faţă
1079
Alexandru Iacovaky, Op. cit., f. 43
1080
Неделчо Кеманов, Мария Василева, Георги Петров, История на българската дипломация, I част,
Варна, 1993, с. 181
1081
Constantin Paraschiv, Lit. cit., p. 400
1082
Радослав Мишев, Австро-Унгария и българското националноосвободително движение в Македония и
Одринска Тракия. 1893 – 1912, София, 1993, с. 147

260
de Rusia. În fapt, nici Viena, nici Petersburgul nu doresc declanşarea unui „război general“.

Conflictul dintre Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă, cât şi puternica criză europeană, este

depăşită cu ajutorul Germaniei, care ia partea Austro-Ungariei. Marea lovitură de politică

externă plănuită de Aehrenthal se încheie cu o banală schimbare juridică în statutul

provinciilor Bosnia şi Herţegovina. În schimb, interesele Rusiei în Balcani se trezesc din nou,

iar politica rusească se concentrează împotriva Austro-Ungariei. 1083 Viena plăteşte un preţ

foarte ridicat pentru această anexiune, deoarece ura dintre Austro-Ungaria şi Rusia devine

uriaşă. Deşi nevoită să cedeze, Rusia nu renunţă la proiectele sale în Balcani. Politica sa de

cooperare cu monarhia habsburgică în problemele spaţiului sud-est european este abandonată,

în favoarea uneia care urmăreşte redeschiderea „chestiunii orientale“. Aşa se ajunge la

încurajarea statelor balcanice pentru a forma o alianţă generală între ele. Obiectivul ruşilor

este instituirea unui front împotriva diplomaţiei austro-ungare, şi nu pregătirea unui război sau

împărţirea definitivă a teritoriilor otomane din Europa.1084

Temerile legate de pericolul unui conflict armat în Balcani nu se dovedesc reale. În

marile capitale europene domneşte convingerea că va putea fi găsită o soluţie paşnică pentru

aplanarea crizei diplomatice apărute. În ianuarie 1909, noul ministru român la Viena, Nicolae

Mişu, îi telegrafiază mai puţin experimentatului său coleg de la Sofia, Alexandru Iacovaky,

rămas să asigure interimatul Agenţiei Diplomatice a României, pentru a-l linişti, dându-i

asigurări că „neliniştea care se observă în Balcani va fi trecătoare şi că temerea despre putinţa

izbucnirii unui război este exclusă“.1085 După o matură reflecţie şi după sfaturile primite, scrie

acelaşi Iacovaky, „după ce se formă la Constantinopol convingerea că nici Bosnia nu mai

putea fi recuperată, nici Bulgaria readusă la vasalitate, Turcia caută să vândă cât mai scump

renunţarea ei la aceste provincii. Despre o sumă forfetară nu putea fi vorba, căci nici Bulgaria,

1083
A.J.P. Taylor, Monarhia Habsburgică. 1809 – 1918. O istorie a Imperiului austriac şi a Austro-Ungariei,
Traducere de Cornelia Bucur, Bucureşti, 2000, p. 186
1084
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, Traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Vol. II, Iaşi,
2000, p. 94
1085
Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007, p. 91

261
nici Austria nu înţelegeau să răscumpere iniţiativa lor; erau însă argumente care pledau spre o

înţelegere: erau obligaţiunile şi drepturile Turciei în drumurile de fier orientale care trebuiau

răscumpărate, atât pentru liniile din Bulgaria, cât şi pentru cele din Rumelia Orientală. Aici

interesele Austriei concordau cu ale Turciei, căci de o parte majoritatea acţiunilor erau la

Viena şi întreg Consiliul de Administraţie al acestei întreprinderi în mâinile Austriei, iar pe de

alta statul turc, pe teritoriul căruia fusese construite liniile, avea drept la restituirea garanţiei

pe care o dăduse pentru executarea acestei întreprinderi. Guvernul bulgar surâdea cu tristeţe în

faţa necesităţii de a plăti gras complicelui fapta la care acesta îl îndemnase, pentru a distrage

astfel atenţia păgubaşului de la spolierea pe care o suferea din partea Austriei. Negocierile

erau grele şi nesincere: Bulgaria voind să plătească cât mai puţin, Austria voind să primească

cât mai mult şi Turcia cerând să nu fie uitată, căci evident îi trebuia şi ei o compensaţiune.

Astfel, lucrurile se dezvoltau mai mult sau mai puţin bine, în măsura în care interesele

divergente îşi găseau sau nu soluţii favorabile.”1086 Noile realităţi politice din sud-estul

european vor fi oficializate, în cele din urmă, pe baza unor negocieri între Constantinopol,

Sofia, Viena şi Petersburg. La începutul anului 1909, Rusia decide că este mult mai eficient să

determine părţile în conflict să ajungă la stingerea disputei. În acest sens, se oferă să plătească

Porţii o despăgubire pentru pierderea Bulgariei, suma avansată iniţial fiind de 82 milioane de

franci, în vreme ce turcii cer 125 de milioane de franci. Pentru a nu permite Vienei să-şi

consolideze şi mai mult influenţa în Bulgaria, Rusia acceptă cererea, suma urmând să fie

scăzută din datoria pe care Poarta o mai are de plătit după războiul din 1877 – 1878. Din cele

125 de milioane de franci, 82 de milioane trebuie să fie returnate Rusiei de Bulgaria, sub

forma unui împrumut în condiţii foarte avantajoase, iar restul sumei este suportat de statul

ţarist.1087 Anterior, este semnat un protocol între Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman prin care

părţile reglementează, de comun acord, statutul Bosniei-Herţegovina. Dacă în aparenţă dubla

1086
Alexandru Iacovaky, Op. cit, f. 46
1087
Detalii despre aceste negocieri se găsesc în memoriile ministrului bulgar de finanţe, Ivan Salabaşev – Иван
Салабашев, Спомени, София, 1943

262
monarhie pare avantajată de prevederile acestui acord, în realitate nici Poarta nu are prea

multe de pierdut. Cu excepţia cedării celor două provincii, ea recâştigă controlul asupra

sangeacului Novi-Bazar, primeşte o sumă importantă drept despăgubire şi poate spera în viitor

în sprijinul Puterilor Centrale în disputele cu statele balcanice.1088

Mai rămâne de discutat o singură problemă, cea a recunoaşterii oficiale a Bulgariei. Şi

a noului titlu al lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha. Cel de „ţar al bulgarilor”. La care ţine

mult. Un titlu pretenţios, de natură să provoace dispute şi suspiciuni pe plan internaţional.

Deoarece există bulgari care locuiesc în afara graniţelor statului bulgar, în special în Turcia,

acest titlu ridică semne de întrebare legate de intenţiile politice ale Sofiei. 1089 La sfârşitul lui

ianuarie 1909, când între cancelariile diplomatice ale marilor puteri se poartă o intensă

corespondenţă legată de situaţia din Balcani, ţarul nerecunoscut al bulgarilor întreprinde

tradiţionala sa călătorie pioasă la Coburg, pentru a se închina la mormântul mamei sale. La

întoarcere, are programată o întâlnire cu regele Carol. Între timp, Ferdinand află de decesul

Marele Duce Vladimir. Urmărindu-şi cu încăpăţânare scopurile, fără să se gândească câtuşi de

puţin la situaţia dificilă în care l-ar fi pus pe împăratul rus şi pe guvernul acestuia, Ferdinand

obţine, prin rugăminţi insistente, acordul împăratului de a participa la înmormântare. Este

primit cu fast. Iar în această primire a lui Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha autorităţile de la

Sofia văd recunoaşterea de fapt a independenţei Bulgariei. Pentru a evita astfel de speculaţii,

Izvolski trimite Marilor Puteri o telegramă circulară în care precizează că onorurile personale

făcute “principelui” bulgar nu trebuie percepute ca o recunoaştere a independenţei Bulgariei.

În contextul acestei situaţii internaţionale nedefinite a Bulgariei, trebuie să aibă loc

întrevederea deja stabilită dintre Ferdinand şi regele Carol. Vizită care dă serioase bătăi de cap

guvernului român, care nu ştie să-l întâmpine pe suveranul bulgar. Din fericire, vizita la

1088
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial (1878 - 1914), Bucureşti, 2003, p. 228
1089
Проф. Г.П. Генов, Политическа и дипломатическа история на България, том XVI/XVII, София, 2003,
с. 204

263
Petersburg uşurează mult situaţia guvernului. Aşa cum îi declară noul prim-ministru, Ion

I.C.Brătianu, agentului diplomatic bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, “România, ca un

stat mic, nu poate prelua iniţiativa recunoaşterii independenţei Bulgariei, însă noi, în orice

caz, îl vom întâmpina pe suveranul dumneavoastră în acelaşi mod în care va fi primit la

Petersburg”.1090 La sfârşitul lunii februarie, venind de la Petersburg, Ferdinand al Bulgariei se

opreşte la Bucureşti, unde este primit cu întregul ceremonial regal. Suveranul bulgar are

discuţii atât cu regele Carol, cât şi cu primul ministru Ion I.C. Brătianu. 1091 Carol I i se

adresează cu titlul de „Sire şi Maiestate”, ceea ce îl impresionează plăcut pe Ferdinand. 1092

Potrivit aceluiaşi Hesapciev, orgoliosul suveran bulgar este „mulţumit din cale-afară de

primirea călduroasă ce i s-a făcut”. „Onorurile care i-au fost acordate ţarului nostru, atât de

rege, cât şi de guvernul acestuia, în situaţia sa internaţională neclară de atunci, au născut

ecouri de simpatie în mediile politice şi diplomatice, care le-au găsit foarte naturale în

contextul relaţiilor bilaterale călduroase manifestate deseori între Bulgaria şi România; în

aceste onoruri au văzut recunoaşterea personală a calităţii regale a şefului de stat bulgar. (…)

Însă, în ciuda acestui fapt, guvernul român a făcut tot posibilul pentru a se evita în străinătate

interpretarea că România a recunoscut, oficial, noua situaţie internaţională a Bulgariei.”1093

Deşi a înţeles foarte bine această situaţie delicată, prin telegrama sa de mulţumire, la

părăsirea României, Ferdinand al Bulgariei îl pus pe Carol I într-o situaţie dificilă, deoarece,

potrivit obiceiului instituit, regele trebuie să răspundă la telegrama acestuia prin menţionarea

inevitabilă, se înţelege, a titlului său regal, iar impulsivitatea suveranului bulgar în această

privinţă urmăreşte clar acest scop. Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha este afectat de reţinerea

regelui Carol de a-i răspunde la telegrama de mulţumire şi multă vreme îşi arătă

nemulţumirea. „Pentru a face să se simtă încruntarea sa total deplasată, el s-a abţinut să-l
1090
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti,
2003, p. 193
1091
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 97
1092
Sorin Cristescu, Op. cit., p. 460
1093
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 198 - 199

264
felicite pe rege cu ocazia aniversării solemne, la 7 aprilie, a 70 de ani de la naşterea sa,

ceremonie la care a participat şi o misiune specială germană, în frunte cu prinţul moştenitor

german, care i-a predat regelui, ceremonios, bastonul de feldmareşal german.” Instrucţiunile

date de Ferdinand al Bulgariei lui Hristofor Hesapciev sunt precise: "Vă veţi mulţumi doar să-

i spuneţi ministrului Brătianu, ca venind din partea mea, urările mele de bine pentru

bunăstarea regală."1094

Recunoaşterea oficială a independenţei Bulgariei şi a titlului lui Ferdinand de Saxa

Coburg-Gotha are loc chiar în momentul aniversării lui Carol I. Pe 8/21 aprilie 1909,

România recunoaşte noul statut internaţional al statului vecin, ceea ce prilejuieşte trimiterea

unor telegrame de către regele Carol I către Ferdinand, precum şi de către Ion I.C.Brătianu

către omologul său bulgar, Alexandăr Malinov. „În numele guvernului român rog pe

Excelenţa Voastră să binevoiască a primi expresia marii plăceri cu care noi am aflat de

încoronare, rezultat al stăruinţei Voastre. Mai rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a

prezenta M.S.Ţarului urările şi felicitările noastre respectuoase către întreaga Familie a

Suveranului şi către poporul bulgar, cu care România e legată prin sentimente de sinceră

prietenie.”1095 În dimineaţa zilei de 9 aprilie, îşi aduce aminte Hesapciev, m-a vizitat oficial

primul ministru şi, la intrarea sa - comunicându-mi, cu cuvintele "Domnule Ministru", despre

telegramele de felicitare trimise de Majestatea Sa şi de guvern -, m-a rugat să iau act de

această notificare a sa şi să transmit guvernului regal călduroasele urări de bine ale guvernului

român. În aceeaşi zi am fost invitat la matineul muzical din apartamentul reginei. La

întâmpinarea mea, în faţa uşii deschise a salonului, Majestatea Sa m-a felicitat, cu zâmbetul

său neschimbat, pentru recunoaşterea independenţei Bulgariei şi, făcând aluzie la încruntarea

ţarului nostru, mi-a spus: "Ca un stat mic, în această privinţă noi nu puteam să le-o luăm

1094
Ibidem, p. 201
1095
George Fotino, Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, Vol. III (1 ianuarie 1909 – 19 decembrie 1912), Bucureşti,
1939, p. 129

265
înainte marilor puteri".1096 Poziţie pe care, cu ceva timp înainte, Ion I.C. Brătianu o

comunicase guvernului bulgar, prin intermediul diplomatului Alexandru Iacovaky. Anume că

„România priveşte cu bunăvoinţă chestiunea independenţei şi că o va recunoaşte îndată ce

evenimentele i-o vor permite”.1097 Poporul meu împărtăşeşte fericirea poporului bulgar cu care

este în relaţii aşa de amicale, îi telegrafiază Carol I noului rege Ferdinand de Saxa Coburg-

Gotha. Făţărnicia acestor obligatorii acte de curtenie şi politeţe este mereu aceeaşi, scrie

Constantin Bacalbaşa cu acest prilej. „Căci în ciuda relaţiilor aşa de amicale, de care vorbeşte

telegrama regelui, bulgarii conspirau împotriva Dobrogei.”1098 Mai este şi problema

echilibrului de forţe în spaţiul sud-est european. De aceea, Iacovaky este însărcinat de Ion I.C.

Brătianu, în aprilie 1909, să comunice cabinetului Malinov, „fără a lăsa nici un fel de dubiu

asupra hotărârii noastre”, că, atunci când va fi vorba de modificări teritoriale, „România,

înţelegând să menţină actualul statu-quo al forţelor în Balcani, nu va admite ca vreo

schimbare teritorială să se facă, fără consimţământul ei”.1099

În iunie 1909, trimişii diplomatici la Sofia sunt convocaţi în audienţă la Palatul Regal

din capitala noului regat, pentru a participa la solemnitatea recunoaşterii independenţei

Bulgariei. Observând că toţi reprezentanţii acreditaţi îi aduceau urări din partea Guvernului

lor, notează în memoriile sale Alexandru Iacovaky, am făcut acelaşi lucru, la rândul meu,

adică cel din urmă, căci eram singurul însărcinat de afaceri care reprezenta în acel moment

guvernul său. „Principele mă însărcină să ofer din partea lui MS Regelui expresia

recunoştinţei sale, iar d-lui Brătianu expresia deosebitei sale stime şi a mulţumirilor sale

pentru constanta bunăvoinţă pe care Guvernul român o arătase Bulgariei. Audienţa era

terminată, ne întoarserăm deci pe rând, eu cel din urmă. Înainte de a se închide uşa, mai

1096
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 201 - 202
1097
Alexandru Iacovaky, Op. cit., f. 46
1098
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. 1901 – 1910, Vol. III, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1936, p. 228
1099
Alexandru Iacovaky, Op. cit., f. 46

266
aruncai o privire în salonul unde Principele şi ministrul său de Externe rămăsese singuri.

Acesta nebănuind privirea mea, făcu la momentul plecării noastre un gest cu mâna dreaptă, ca

şi cum ar fi vrut să zică: am scăpat de ei. Gestul era lipsit de orice eleganţă, dar cu atât mai

caracteristic.”1100

Ca o expresie imediată a recunoaşterii noii situaţii, prin acte reciproce, în iulie 1909,

reprezentanţele diplomatice ale celor ţări sunt ridicate la rangul de legaţie. Este o consecinţă a

decretului din 21 mai 1909, prin care agenţiile diplomatice ale Bulgariei din străinătate sunt

transformate în legaţii.1101 Legaţia de la Bucureşti, ca şi legaţiile din celelalte ţări balcanice,

este o legaţie de gradul al III-lea, ceea ce înseamnă că titularul ei este numai ministru

plenipotenţiar, fără a fi în acelaşi timp şi trimis extraordinar, aşa cum erau miniştrii care

conduc legaţiile de rangul I şi II. Cu toate acestea, colonelul Hristofor Hesapciev îşi prezintă,

în iulie 1909, scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, ceea ce

contravine decretului citat.1102 Ceremonia a avut loc la reşedinţa de vara a regelui, Sinaia,

printr-un protocol românesc deosebit, foarte pitoresc, pe fundalul măreţiei ţinutului muntos,

îşi aduce aminte secretarul Legaţiei bulgare la Bucureşti, Petăr Neikov. „Caleaşca regală cu

patru cai, înhămaţi doi câte doi, cu vizitii în costume naţionale (vechii surugii români) ne-a

dus încet, printre rânduri de turişti eleganţi, la Peleş, impresionantul castel în stil neogotic,

care domina frumoasa Vale a Prahovei.” 1103 După înmânarea scrisorilor de acreditare, noul

ministru bulgar îi declară regelui Carol I: „Sentimentele de vie simpatie pe care guvernul

Majestăţii Voastre şi întreaga Românie le-a arătat patriei mele în timpul ultimelor evenimente,

care au luminat o nouă eră în dezvoltarea sa istorică, sunt o nouă garanţie a apropierii, sper că

tot mai strânse în viitor, între cele două popoare prietene.”1104

1100
Ibidem, f. 47
1101
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 -
1913 г. , София, 1994, с. 404
1102
Constantin Velichi, Sofia în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 281
1103
Петър Нейков, Спомени, София, 1990, с. 145
1104
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 217

267
 În faţa acestei situaţii, România a ridicat şi ea reprezentanţa sa de la Sofia la gradul de

legaţie. Postul este vacant, în condiţiile în care fostul agent diplomatic, Nicolae Mişu, a fost

numit ministru la Viena, în plină criză diplomatică în Balcani. Mişu părăseşte Sofia fără a

putea prezenta lui Ferdinand al Bulgariei scrisorile de rechemare, potrivit uzanţelor

diplomatice. Motivul: „situaţiunea încă nedefinită a Suveranului Bulgariei la acea epocă“.

Astfel că, formal, misiunea lui Mişu la Sofia nu e considerată a fi terminată decât în

noiembrie 1909, când noul ministru, Constantin Diamandi, îi prezintă lui Ferdinand, împreună

cu scrisorile sale de acreditare, şi pe cele de rechemare ale predecesorului său.1105 Diamandi

are de înfruntat, ca şi predecesorul său, capriciile suveranului bulgar. Acesta este nevoit să

aştepte câteva săptămâni pentru a putea fi primit în audienţă de Ferdinand al Bulgariei, pentru

a-i putea înmâna scrisorile de acreditare. Prilej pentru primul ministru român la Sofia de a

declara: “În decursul secolelor, drumurile parcurse de către popoarele bulgar şi român s-au

încrucişat. Au cunoscut aceleaşi suferinţe, au aceleaşi trecut de luptă, susţinut de elanul

patriotismului. În furtună cele două popoare au învăţat să se cunoască şi să se înţeleagă.(…)

Aceste legături pe care timpul le-a modelat şi ni le-a lăsat moştenire eu am drept misiune să le

strâng şi să le întăresc. Dacă atâtea amintiri ne-au legat în trecut, viitorul nu va putea decât să

contribuie la consolidarea relaţiilor noastre.”1106 Viitorul arată însă diferit.

1105
AMAE, Dosar 77, Litera M38, 1886, vol. II, fila nenumerotată
1106
AMAE, Fond 21, Dosar 109, Rapoarte Sofia-1909, f. 150 - 153

268
 CAP. XI

RELAŢIILE ROMÂNO-BULGARE ÎN AJUNUL RĂZBOAIELOR BALCANICE

Anexarea Bosniei şi Herţegovinei şi independenţa Bulgariei deschid seria

modificărilor de substanţă în sud-estul european. Zonă a Europei cu o situaţie politică extrem

de complicată. Rezolvarea crizei bosniace constituie, pe moment, o victorie diplomatică a

Puterilor Centrale, în condiţiile în care Antanta se dovedeşte neputincioasă şi încă insuficient

de închegată. Ca o consecinţă directă a acestor evenimente se modifică alianţele zonale.

Bulgaria, încurajată de succesul obţinut, se consideră îndreptăţită să spere la mai mult din

punct de vedere teritorial, pe seama otomanilor, şi se îndreaptă tot mai mult spre blocul

centralilor. Serbia, care îşi vede blocat drumul spre est, se va orienta cu hotărâre spre

Macedonia şi îşi consolidează relaţiile cu Rusia. Pe fondul anarhiei, al luptelor dintre

partizanii şi adversarii junilor turci, al măsurilor interne contradictorii şi nedemocratice, statul

otoman se îndreaptă rapid spre faza finală a descompunerii. Perspectiva pierderii de către

Turcia a teritoriilor sale europene determină puterile interesate, Rusia, Austria şi, mai nou,

Italia, să se implice mai mult în problematica sud-est europeană, contribuie la apropierea

statelor balcanice şi la radicalizarea mişcărilor naţionale din posesiunile otomane. După o

scurtă acalmie, generată de promisiunile de reformare a societăţii, formulate de Junii turci, dar

infirmate de măsurile concrete, mişcările naţionale din teritoriile aflate sub stăpânire otomană

reizbucnesc cu şi mai multă intensitate. Imperiul Otoman, în noua sa înfăţişare, scrie Nicolae

Batzaria, nu mai trebuia să fie un stat naţional turcesc, ci o „confederaţie de popoare libere,

care ar fi tras cu buretele asupra trecutului şi înlăturând tot ce-i despărţise şi înduşmănise, ar fi

început o viaţă nouă“. Numai că regimul Junilor turci va recurge la o politică de

deznaţionalizare „împinsă deseori până la şovinism şi practicată cu metode şi procedee, care

în mod fatal trebuiau să îndârjească pe cei vizaţi printr-însa şi să-i facă să reacţioneze“.1107
1107
Nicolae Batzaria, Din lumea islamului, Bucureşti, 2003, pp. 81-82

269
 Care este rolul pe care îl joacă România în politica regională? România nu mai joacă

astăzi rolul principal în politica orientală a Europei, susţine autorul unei broşuri despre

politica externă a Regatului român, apărută la sfârşitul anului 1908. „România, adormită de

cântecul triplei alianţe, care îi asigură pentru moment liniştea în afară, nu şi-a mai dat

osteneala să se ocupe de mişcările diplomatice ale vecinilor noştri. N-a voit să audă

zgomotoasa dezvoltare a principatului vecin, care în fiecare an îşi mărea contingentul armatei,

zilnic câştiga teren în propaganda sa naţională în Macedonia, şi prin acţiunea ei energică a

impus atâta respect Marilor Puteri europene, direct interesate în orientul Europei, că fiecare la

rândul ei i-a solicitat concursul la dezlegarea crizei orientale.” 1108 Schimbările care se

prefigurează în Balcani sunt importante, prin consecinţele lor, pentru guvernele de la

Bucureşti. Căci, aşa cum constată şi Iorga, de aici „ne poate veni prietenia cea mai folositoare,

ca şi duşmănia cea mai aprigă”.1109 Se profilează noi realităţi politico-statale în zonă, noi

schimbări, mai ales în legătură cu mult frământata problemă a Macedoniei. Împărţirea

acesteia ar duce la o schimbare a raportului de forţe dintre statele sud-est europene. La orizont

se profilează consecinţele măririi Bulgariei. Care, deja întărită în 1908, dacă şi-ar spori

substanţial teritoriul, poate crea o situaţie serioasă, prin raporturile sale cu cele două Mari

Puteri vecine României. De altfel, tocmai în aceşti ani, Bulgaria nu se îndepărtează de Rusia

decât pentru a se apropia de Austro-Ungaria. În orice împrejurare, România ar fi fost prinsă

între o mare putere şi un tânăr stat energic şi ambiţios. 1110 Independenţa Bulgariei este obţinută

fără război, armata acesteia este intactă şi însufleţită de cel mai ager spirit ofensiv, notează

diplomatul român Alexandru Iacovaky. „Ferdinand de Coburg o rezerva pentru înfăptuiri mai

mari. Visul său era să fie încoronat Ţar al Bizanţului, în Sfânta Sofia.” 1111 Iar autorităţile de la

Sofia se pregătesc, sârguincios, în aşteptarea iminentului război cu Turcia. Imediat după

1108
Mihail Valerianu, Pentru România Mare, Bucureşti, 1929, p. 14
1109
N. Iorga, România, vecinii săi şi Chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912, p. 108
1110
Academia Română, Istoria Românilor. Vol. VII, Tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878 - 1918),
Coordonator: Acad. Gheorghe Platon, Bucureşti, 2003, p. 278
1111
Alexandru N. Iacovaky, Amintiri, BAR, Secţia Manuscrise, A 2650 a, f. 47

270
obţinerea independenţei, bugetul alocat armatei bulgare aproape dublează. Astfel încât

Bulgaria devine statul cu cea mai bine înzestrată şi instruită armată din spaţiul sud-est.1112

Diplomaţii bulgari acreditaţi pe lângă regele Carol I în această perioadă schiţează

principiile care alimentează raporturile diplomatice dintre Bucureşti şi Sofia. Astfel, în

imposibilitatea de a stopa avântul Bulgariei şi motivaţi de nevoia de a asigura securitatea ţării,

românii se declară „aprigi apărători” ai statu-quo-ului politic din Balcani şi împotriva unei

creşteri teritoriale a Bulgariei. „Oricare ar fi soluţiile din Balcani, singura situaţie care ne

poate conveni este ca acest complex balcanic să fie în sine şi prin sine astfel echilibrat încât

influenţa noastră să rămână întotdeauna precumpănitoare.”1113 O opinie larg răspândită în

epocă era teama că, după ce va rezolva în mod favorabil chestiunea macedoneană, bulgarii îşi

vor îndrepta privirile spre Dobrogea. „Vitalitatea poporului bulgar, în frunte cu un şef de stat

foarte ambiţios, trezind îngrijorare în privinţa viitorului, trebuia să-i îndemne să caute

modalităţi, mijloace şi combinaţii politice pentru a frâna, după posibilităţi, această dezvoltare

rapidă a Bulgariei, sau a se împăca cu aceasta, în anumite condiţii favorabile lor”.1114 Presa

românească a vremii scrie: „Noi nu putem tolera ca Bulgaria să crească pe socoteala Turciei.

Aceasta este pentru noi o chestiune de existenţă naţională şi de stat. Nu putem tolera ca, după

ce o avem pe Rusia într-o coastă, să avem un alt stat slav mai mare şi mai puternic decât noi.

Deci dacă Bulgaria ar mişca numai un singur soldat pentru a mai pune stăpânire pe un nou

teritoriu turcesc, noi n-am putea rămâne nepăsători şi ar trebui să arătăm celor din Sofia dinţii

şi ghiarele”.1115 Evident că o Românie, care din punct de vedere al graniţei stă la discreţia

Sofiei, susţine Vasile Pârvan, „nu mai poate fi pe viitor capabilă de nici un act de voinţă

naţională, care ar contracara măcar cât de puţin interesele Bulgariei”.1116 România nu poate
1112
Антони Гиза, Балканските държави и македонският въпрос, София, с. 59
1113
România şi Peninsula Balcanică. Politica Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 1913, p. 10
1114
Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Traducere de Daniel Cain, Bucureşti,
2003, p. 11
1115
Др. Г. Калинков, Ромъния и нейната политика спрямо България (през 1911 – 1912 и 1913 год), София,
1917, с. 87
1116
V. Arion, V. Pârvan, G. Vâlsan, Pericle Papahagi şi G. Bogdan-Duică, România şi popoarele balcanice,
Bucureşti, 1913, p. 10

271
avea cu Bulgaria relaţiile unei „curtenii indiferente sau unei ostilităţi pasive”, îi declară Ion

I.C. Brătianu unui om politic bulgar. „Ni se impun sau legături de amiciţie, sau relaţiuni de

ostilitate. (…) Exprimând cu hotărâre şi preciziune condiţiile sine qua non ale prieteniei

noastre, nu numai că facem operă de vrăjmăşie, dar îndeplinim o datorie esenţială de

prevedere amicală.”1117

În cercurile autorizate din România apare un curent puternic în favoarea unei înţelegeri

amiabile cu Bulgaria. Oamenii de stat români, „care nu erau lipsiţi de clarviziune, vedeau că

Turcia europeană va fi dezmembrată înaintea monarhiei dunărene şi urma ca vecinii sudici ai

României să se extindă şi să se întărească pe seama Imperiului Otoman. Iată de ce era în

avantajul lor să proclame – deşi erau cel mai mare stat din Peninsula Balcanică – principiul

echilibrului de forţe. Principiu care suna cam aşa: nici un fel de schimbări teritoriale în

Balcani, fără anumite compensaţii pentru România”, scrie diplomatul Petăr Neikov.1118 O

Bulgarie întărită teritorial urma a acorda României acele compensaţii teritoriale care, din

punct de vedere militar, dădeau garanţii pentru Dobrogea românească. În schimbul acestor

concesii, România s-ar fi angajat să menţină o neutralitate favorabilă în cazul unui conflict

turco-bulgar. Acest scenariu era amplu dezbătut în lumea diplomatică de la Bucureşti. Astfel,

ministrul plenipotenţiar austro-ungar la Bucureşti, marchizul Pallavicini, un bun cunoscător al

realităţilor româneşti, îi avertiza pe colegul său bulgar, Hristofor Hesapciev, că problema

aromânilor din Macedonia va fi folosită de Bucureşti ca „un instrument de târguială” cu Sofia.

Omologul său rus, Mihail de Giers, remarca existenţa în mediile guvernamentale româneşti a

“unui curent puternic” pentru un acord politic cu Bulgaria. Giers argumenta: „Punctul de

plecare pentru noul curs al politicii balcanice româneşti este convingerea cercurilor autorizate

de inevitabilitatea unui război între Turcia şi Bulgaria şi că, în asemenea caz, România ar

putea să fie foarte folositoare Bulgariei. Având în vedere acest lucru, românii nu numai că

1117
România şi Peninsula Balcanică, pp. 14 - 15
1118
Петър Нейков, Спомени, София, 1990, с. 149-150

272
doresc, ci şi cred în posibilitatea unei înţelegeri prieteneşti cu Bulgaria asupra bazei

compensaţiilor.” Ataşatul militar austriac la Bucureşti, colonelul Rozwadowski, un cunoscător

remarcabil al românilor şi al realităţilor politice din ţară, îi declară aceluiaşi Hesapciev că

România nu are nici un fel de intenţii agresive faţă de Bulgaria, însă nu se putea ca energia şi

vitalitatea manifestată de poporul bulgar să nu-i dea de gândit. „Românii se tem pentru soarta

Dobrogei, deschisă şi expusă unei lovituri bulgare”, iar Rozwadowski argumenta că „graniţa

sănătoasă este o garanţie pentru oricare viitoare eventualităţi şi este, în acelaşi timp, o bază

solidă pentru o bună prietenie”.1119 Sintetizînd politica externă a României în preajma

războaielor balcanice, secretarul Legaţiei bulgare la Bucureşti, Petăr Neikov, o caracteriza ca

fiind „duplicitară, complicată şi extraordinar de sucită (….) demnă de urmaşii Bizanţului”.1120

Această linie politică a Bucureştilor în chestiunea menţinerii echilibrului balcanic este

binecunoscută diplomaţilor bulgari aflaţi la Bucureşti în primul deceniu al sec. al XX-lea.

Astfel, în martie 1904, ministrul britanic la Bucureşti, Kennedy, îi declară colegului său

bulgar, Petăr Dimitrov, că „dacă Bulgariei i se va da ieşire la Marea Egee, cu sau fără război

cu Turcia, atunci România va dori rectificarea graniţei dobrogene şi poate se va mulţumi cu o

graniţă mai naturală decât cea actuală”.1121 Hristofor Hesapciev este înştiinţat, în aprilie 1909,

de ministrul rus Giers că, într-o conversaţie întâmplătoare cu primul ministru, convingându-l

de dorinţa sinceră a guvernului român de a menţine cele mai prieteneşti relaţii cu Bulgaria,

Ionel Brătianu a adăugat: „Însă noi ne vom împotrivi unei extinderi teritoriale a Bulgariei

dacă guvernul bulgar nu se va înţelege mai înainte cu noi.” Take Ionescu nuanţa puţin poziţia

autorităţilor de la Bucureşti. Influentul om politic îi declara ministrului Hesapciev că, atunci

când va sosi momentul pentru o creştere teritorială naturală a Bulgariei, autorităţile de la

Bucureşti „vor schimba câteva cuvinte” cu cele de la Sofia. „Tocmai pentru acest moment

important pentru Bulgaria este necesară o înţelegere politică intimă cu România, pe care noi o

1119
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 59 - 63
1120
Петър Нейков, Op. cit., с. 149 - 150
1121
ЦДИА, фонд 176, оп. № 1, а.е. 1995, л. 1 - 2

273
dorim mult”, ţinea să precizeze Take Ionescu. În ajunul războaielor balcanice, preşedintele

Partidului Conservator-Democrat îi declară ministrului bulgar Gheorghi Kalinkov

următoarele: “Bulgaria nu are decât să ia Macedonia, ajunge să garanteze conştiinţa naţională,

religia, viaţa şi cultura conaţionalilor noştri. Pe de altă parte, să ne înţelegem cu Bulgaria, să

ne reparăm graniţele şi să ni se dea, benevol, o linie de graniţă mai convenabilă din punct de

vedere strategic”.1122 Take Ionescu considera această „graniţă sănătoasă în Dobrogea” drept

cea mai sigură bază pentru o prietenie trainică româno-bulgară.

Diplomaţii bulgari acreditaţi la Bucureşti în anii premergători războaielor balcanice

remarcă similitudinea declaraţiilor oamenilor de stat români - în parlament, în cluburile de

partid şi la mitinguri şi în presa independentă şi de partid - cu privire la un conflict armat

turco-bulgar şi modificarea graniţelor în Balcani. Hristofor Hesapciev enunţă această

adevărată formulă de stat: “Dacă într-o zi are loc o schimbare în Peninsula Balcanică, noi

trebuie să ne spunem cuvântul. Noi dorim, deoarece nimic nu se poate întâmpla fără noi, nu

numai pentru că în Macedonia locuiesc fraţii noştri, ci şi pentru că între popoarele din

Răsăritul european suntem cei mai numeroşi, mai bogaţi, mai avansaţi în civilizaţie şi,

îndeosebi, deoarece noi putem să impunem să se audă glasul nostru.” 1123 Lumea diplomatică

de la Bucureşti şi cercurile de la Sofia au descifrat, fără greutate, ce se ascundea în spatele

acestui „cuvânt” pe care România se pregătea să-l rostească la momentul oportun, respectiv

compensaţii teritoriale în cazul extinderii graniţelor Bulgariei. Ministrul Kalinkov a purtat o

intensă corespondenţă cu guvernul său în care se referă, amănunţit, la discuţiile avute cu

oamenii de stat de la Bucureşti despre atitudinea pe care o va adopta România în

eventualitatea unor modificări teritoriale în Peninsula Balcanică. Mesajul era exprimat foarte

clar: Atitudinea României este de a menţine statu-quo-ul în Balcani, dacă Bulgaria nu va

realiza o înţelegere specială cu România. În caz contrar, România o va sili să facă concesiuni

1122
Др. Г. Калинков, Op. cit., с. 78
1123
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 71

274
şi va restabili echilibrul cu forţa.1124 Kalinkov va reproşa, ulterior, guvernului său că, în prima

jumătate a anului 1912, în plină campanie diplomatică pentru încheierea unei alianţe militare

cu statele balcanice, nu a întreprins absolut nimic pentru a semna o înţelegere cu România, în

condiţiile în care se ştia care va fi comportamentul autorităţilor de la Bucureşti.

Situaţia provinciilor europene ale Turciei trezeşte nevoia statelor balcanice de a

coopera, pentru a le putea împărţi înainte ca Marile Puteri să intervină direct. Este un act de

voinţă colectivă a statelor mici din regiune, fapt nemaiîntâlnit la nivel de state moderne în

Balcani.1125 Imperiul Otoman dă dovadă de atâta neputinţă în faţa agresiunilor la care este

supus încât este evident că, mai devreme sau mai târziu, va fi nevoit să renunţe la teritoriile

sale europene. La Sofia, Ferdinand visează să restaureze în beneficiul său Imperiul bizantin.

Serbia, furioasă că a trebuit să accepte stăpânirea austriacă în Bosnia, se consolează nutrind

gânduri pentru Macedonia. Grecia îşi fixează ca obiectiv reunirea tuturor „pământurilor

greceşti”.1126 Între acestea încep tratativele, favorizate şi de sprijinul primit din partea

diplomaţiei ruse, care oscila atunci între o atitudine de apropiere şi alta de ameninţare faţă de

România. Diplomaţia rusă nu poate uita şi nici accepta insuccesul. Demersurile şi actele ei

ulterioare stau sub semnul revanşei, al recâştigării terenului pierdut, al sporirii prestigiului

ţarului în ochii slavilor sudici, mai cu seamă ai bulgarilor, care şi-au proclamat independenţa

cu sprijinul Vienei. Petersburgul îşi concentrează atenţia asupra spaţiului balcanic, iar apariţia

unei alianţe pare soluţia cea mai bună, mai ales că în faza de început, prin includerea

Imperiului Otoman, Rusia o gândeşte ca un obstacol în calea expansiunii austro-ungare. În

scurt timp, ea realizează că, de fapt, ceea ce uneşte componentele spaţiului balcanic era nu

atât pericolul austro-ungar, ci dorinţa şi interesul acestora de a elimina stăpânirea otomană din

1124
Др. Г. Калинков, Op. cit., с. 118 - 123
1125
Ion Bulei, Balcanii şi relaţiile româno-bulgare în preajma primului război mondial. Consideraţii incomode
în Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă (Coordonatori), Români şi bulgari. Provocările unei
vecinătăţi, Bucureşti, 2007, p. 133
1126
Robert Mantran (Coordonator), Istoria Imperiului Otoman, Traducere de Cristina Bîrsan, Bucureşti, 2001, p.
510

275
zonă şi, în acest caz, alipirea de noi teritorii. 1127 După mari eforturi, prin tratative care s-au

purtat aproape un an de zile, se ajunge la formarea unei alianţe cuprinzând Serbia, Bulgaria,

Muntenegru şi Grecia. În timpul derulării acestor tratative, guvernul turc, după cum notează

ministrul român la Constantinopol, Nicolae Mişu, „este din ce în ce mai optimist şi speră că

totul se va aplana prin concesiunile ce este hotărât a face diferitelor deziderate ale statelor

balcanice. Dacă actualul Guvern bulgar va rămâne la putere, Poarta este convinsă că liniştea

în Balcani va fi şi estimp menţinută.“ 1128 În condiţiile în care statele balcanice se pregătesc

pentru un război împotriva Porţii, autorităţile de la Sofia încearcă, în iulie - august 1912, să

ajungă la o înţelegere cu România. Primul ministru Titu Maiorescu îi declară însărcinatului cu

afaceri bulgar, Ikonomov, că „nu sunt nevoi imperioase pentru o grabnică înţelegere”, în

condiţiile în care „situaţia politică nu ne permite de a trata asupra vreunei modificări a statu-

quo-lui”. Concluzia lui Titulescu: „Ne vom înţelege în prezenţa evenimentelor.”1129

Constatăm, aşadar, că, în cea mai mare parte a anului 1912, cercurile autorizate din România

acordă prea puţină atenţie evenimentelor ce se petrec în Peninsula Balcanică. Sunt ştiute doar

parţial şi de multe ori cu întârziere diferitele acorduri sau înţelegeri realizate între viitorii

beligeranţi împotriva statului otoman. Aspect destul de grav, dacă ţinem cont de faptul că,

într-un fel sau altul, statele din Balcani iau în calcul unele înţelegeri de atitudine concertată

faţă de Bucureşti.1130 Este şi cazul proiectului de convenţie militară între Sofia şi Petersburg,

discutat în primăvara anului 1910, care ia în calcul şi posibilitatea ca, în cazul unui atac

neprovocat al României asupra Bulgariei, Rusia să vină în ajutorul ultimei.1131

1127
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial (1878 - 1914), Bucureşti, 2003, p. 241
1128
Nicolae Mişu către Titu Maiorescu, Constantinopol, 20 august 1912, BAR, Secţia de corespondenţă, S
96(1)/XV
1129
General G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar în Bulgaria. 1910 – 1913, Bucureşti, 1936, pp. 174 - 175
1130
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană,
Bucureşti, 1999, p. 70
1131
Елена Стателова, Радослав Попов, Василка Танкова, История на българската дипломация. 1879 -
1913 г. , София, 1994, с. 413

276
 Diplomaţii bulgari acreditaţi în România susţin că, cu câteva zile înainte de izbucnirea

primului război balcanic, la Bucureşti domnea o linişte deplină, deşi, în această perioadă, în

Bulgaria opinia publică era extrem de agitată, în condiţiile în care nimeni nu mai credea că

mai putea fi evitat un război cu Turcia. Ministrul român la Sofia, Dimitrie I. Ghika, susţine că,

deşi existau ceva informaţii despre o alianţă între statele balcanice, acestea nu au fost luate în

serios la Bucureşti. Motivul? Ministerul român al Afacerilor Străine a interpelat Berlinul şi

Viena şi „primise ca răspuns asigurarea că nimic nu părea să confirme acest zvon”. 1132

Cabinetul Maiorescu a fost convins multă vreme că Marile Puteri pot împiedica izbucnirea

unui război care nu le convenea. Mai exista şi credinţa, larg răspândită şi în alte capitale

europene, că o acţiune militară balcanică nu ar avea sorţi de izbândă.1133 Atmosfera se

schimbă şi la Bucureşti, după ce Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia decretează

mobilizare generală, urmată de începerea ostilităţilor împotriva Turciei. Spre surprinderea

generală, aliaţii balcanici obţin victorii răsunătoare pe toate fronturile. Imperiul Otoman

rămâne fără posesiunile sale europene, iar Constantinopolul este direct ameninţat de trupele

aliaţilor. La Bucureşti, şocul este total. Succesele militare ale aliaţilor balcanici dau peste cap

echilibrul de forţe din această parte a Europei. Ceea ce vizează în mod direct şi România.

Ministrul bulgar Gheorghe Kalinkov redă agitaţia pe care au provocat-o la Bucureşti ştirile

venite din Balcani. Impactul evenimentelor asupra oamenilor politici români şi a presei

bulevardiere a fost atât de puternic încât capitala a fost cuprinsă de o stare de nelinişte şi

agitaţie pentru mobilizarea imediată a armatei române şi „un amestec activ în focarul

balcanic”.1134

Încă din primele zile ale războiului, am observat că, pe neaşteptate, situaţia noastră în

capitala României s-a schimbat radical, scrie în memoriile sale Petăr Neikov. „Marile noastre

1132
Dimitrie Ghyka, Memorii, Traducere de Vasile Savin, Iaşi, 2004, p. 139
1133
Gheorghe Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti,
1999, p. 149
1134
Др. Г. Калинков, Op. cit., с. 106

277
victorii, care au mirat lumea şi au surprins Puterile Centrale, au exercitat un efect straniu la

Bucureşti. Tăcuţii şi bunii români, care în viaţa lor particulară nu-şi priveau cu invidie

vecinul, s-au transformat peste noapte într-o mulţime isterică şi gălăgioasă, care îşi ameninţa

vecinul de peste Dunăre. Mişcare nespontană, bineînţeles. Presa de scandal, inspirată de lideri

ultranaţionalişti şi de fruntaşii feudali, care îi urau şi dispreţuiau pe bulgari, aţâţa flacăra

şovinistă”.1135

Din octombrie 1912 începe să fie dezbătută, tot mai insistent, în mediile diplomatice

din capitalele europene şi de la Bucureşti chestiunea rectificării graniţei dobrogene şi cea a

posibilei mobilizări a armatei române. Kalinkov vorbeşte despre incertitudinile diplomaţilor

europeni, care încercau să afle poziţia pe care o va adopta România, la momentul oportun, în

privinţa graniţei dobrogene, mai precis dacă aceasta va fi rectificată printr-o intervenţie

militară sau pe cale diplomatică. Diplomaţii europeni nu au încetat în această perioadă să dea

sfaturi autorităţilor de la Bucureşti şi Sofia, pentru înţelepciune şi moderaţie din partea

României şi atitudine conciliantă din partea Bulgariei. Neikov remarcă şi un alt efect al

victoriilor bulgare în primul război balcanic. „Se simţea deja în politica externă românească o

răcire faţă de Puterile Centrale, care fuseseră atât de convinse de victoria turcilor. Acum

românii adresau Vienei şi Berlinului solicitări insistente de a li se asigura, cu un ceas mai

devreme, compensaţii la sud. Iar opoziţia liberală curta forţele Antantei. Era evident că

politica externă românească se găsea într-un moment de cotitură”.1136

La sfârşitul lunii noiembrie, la doar câteva zile după încheierea unui armistiţiu între

forţele beligerante, preşedintele parlamentului bulgar, Stoian Danev, soseşte la Bucureşti

pentru a demara negocieri în privinţa problemelor pendinte dintre cele două ţări. Atât

Kalinkov, cât şi Neikov vorbesc de primirea neobişnuită pe care i-au făcut-o autorităţile

române şi de intransigenţa manifestată de Danev în privinţa unor concesii teritoriale acordate

1135
Петър Нейков, Op. cit, с. 152
1136
Ibidem, с. 153

278
României, atitudine care a lăsat o impresie detestabilă la Bucureşti. „Cândva liniştit, cumpătat

şi moderat - notează Neikov - el era acum de nerecunoscut. În faţa regelui, care subliniase că

întreaga dinastie este în pericol dacă România nu primeşte compensaţii, Danev a dat un refuz

plin de aroganţă. Nici un fel de onoruri nu erau îndeajuns de mari pentru el, iar în Legaţie, în

orele sale libere, ne convingea că românii fac şantaj şi, la urma-urmelor, se vor mulţumi cu

concesii insignifiante. Plin de sine, preţios şi încrezut, el simţea sub picioare piedestalul unei

statui”.1137 Aceeaşi intransigenţă o manifestă Danev şi în timpul negocierilor purtate la

Londra, cu Nicolae Mişu şi Take Ionescu. Diplomatul bulgar Simeon Radev este convins că,

dacă Danev ar fi fost mai flexibil, s-ar fi putut obţine înţelegere mulţumitoare pentru ambele

părţi, în condiţiile în care Take Ionescu a plecat spre Londra bine intenţionat la adresa

Bulgariei. „Însă Danev nu a fost pregătit pentru o împăcare. El a rănit prin comportamentul

său arogant orgoliul omului de stat român şi l-a umilit în faţa propriului popor.” Take Ionescu

îi va declara, ulterior, ministrului Radev: „Înainte de a pleca spre Londra, eu puteam totul.

După întoarcerea mea de acolo eram neputincios”.1138

Chestiunea rectificării graniţei dobrogene va fi, în cele din urmă, clarificată în timpul

conferinţei de la Petersburg a ambasadorilor Marilor Puteri. Deşi hotărârea conferinţei

ambasadorilor a fost de fapt un arbitraj care nu a satisfăcut cererile guvernului român,

cabinetul Maiorescu a luat măsuri pentru transpunerea în practică a protocolului. Aceste

demersuri au fost întrerupte în contextul izbucnirii celui de-al doilea război balcanic. Acesta a

fost momentul considerat oportun pentru o intervenţie militară în Bulgaria, în condiţiile în

care, potrivit fostului ministru bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, guvernul de la

Bucureşti era „mirat de miopia bulgarilor” şi „revoltat de înfumurarea şi lipsa de loialitate a

diplomaţilor bulgari”.1139

1137
Петър Нейков, Завчера и вчера. Скици от миналото, София, 1959, с. 142 - 143
1138
Симеон Радев, От триумф към трагедия, София, 2003, с. 190
1139
Hristofor Hesapciev, Op. cit., p. 85

279
 La 16/29 iunie 1913, Bulgaria îşi atacă aliaţii, Serbia şi Grecia. Motivul: neînţelegerile

legate de împărţirea Macedoniei otomane. Începe astfel cel de-al doilea război balcanic.

Bulgaria este nevoită să lupte şi împotriva României şi Turciei, astfel încât în scurt timp este

obligată să ceară pace. Tratativele se desfăşoară la Bucureşti, iar pacea încheiată la 28 iulie/10

august duce la o modificare majoră a graniţelor în Balcani. Bulgaria se consideră marea

perdantă a acestui tratat de pace. În schimb, prestigiul internaţional al României este la

apogeu.

Regele Carol îi va declara viitorului trimis plenipotenţiar în România, Simeon Radev,

în timpul Conferinţei de pace de la Bucureşti, că politica adoptată de guvernul bulgar l-a

obligat să-şi trimită trupele peste Dunăre. Radev remarcă faptul că, pe durata tratativelor de

pace de la Bucureşti, oamenii politici români au făcut tot posibilul pentru ca Bulgaria „să nu

fie tratată cu cruzime de învingătorii săi”. Membru al delegaţiei bulgare care a semnat Pacea

de la Bucureşti, Radev sesizează în sânul delegaţiei României o mare diferenţă între

politicieni şi militari în privinţa atitudinii faţă de Bulgaria. În timp ce politicienii români au

toate motivele de a fi fericiţi şi mulţumiţi, militarii sunt iritaţi de faptul că nu li s-a

posibilitatea, prin ordinul emis de guvernul bulgar de a nu se opune rezistenţă trupelor

române, de a obţine o victorie facilă, dând astfel naştere multor ironii în presa internaţională.

„Şi dacă până de curând invidiau Bulgaria pentru succesele sale, acum ei o detestau din cauza

propriei ruşini”, scrie Radev.1140 În pofida acestei poziţii mai dure din partea militarilor

români, viitorul ministru bulgar la Bucureşti recunoaşte că bunele intenţii ale României în

timpul conferinţei de pace au fost indiscutabile. Radev remarcă faptul că regele Carol nu

nutrea sentimente urâte la adresa bulgarilor, accentuând asupra situaţiei că acesta a fost

obligat să trimită trupele peste Dunăre la presiunea unei opinii publice inflamate, pe care

„guvernul bulgar şi, în special, dl. Danev au făcut tot posibilul să o inflameze şi mai tare”.

Carol îşi făcea cunoscută admiraţia faţă de succesele obţinute de soldatul bulgar, iar
1140
Симеон Радев, Op. cit., с. 208

280
severitatea sa îi privea doar pe miniştrii de la Sofia, care au provocat conflictul cu

România.1141 Simeon Radev explică astfel atitudinea adoptată de suveranul României în

timpul conferinţei de pace de la Bucureşti, respectiv de ajutorare a Bulgariei pentru obţinerea

unor condiţii de pace mai uşoare, prin atenuarea sentimentelor poporului bulgar faţă de natura

intervenţiei militare române. Sentimentele suveranului român faţă de Bulgaria sunt confirmate

şi de arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer. „Regele subliniază mai ales

că România trebuie să trăiască în pace cu Bulgaria”. Carol I se pronunţat, cu doar câteva luni

înainte, împotriva anexării Silistrei, deoarece „ar trebui să i se acorde imediat populaţiei

drepturi politice, ceea ce ar deschide porţile subminării întregii Dobrogii, presărată de bulgari,

până sus la Tulcea, astfel încât după trei sau patru ani ar deveni inevitabilă o confruntare

militară”.1142

Conferinţa de pace de la Bucureşti reprezintă un moment important în istoria relaţiilor

internaţionale din spaţiul sud-est european. Pentru prima dată, micile state din această regiune

iau decizii importante, fără amestecul Marilor Puteri. Urmările sunt mult mai importante decât

modificarea hărţii politice a Peninsulei Balcanice. Turcia şi Bulgaria sunt ţările care ies

înfrânte din războaiele balcanice. Dar la spatele Bulgariei înfrânte, o mare putere europeană

suferise şi ea o mare înfrângere morală, relatează Constantin Kiriţescu. Creşterea teritorială şi

consolidarea Serbiei şi a Muntenegrului, state exponente ale politicii ruseşti în Balcani, nu

este deloc pe placul Vienei. În plus, diplomaţia vieneză vede „România scăpându-i din mână,

scuturându-se de sub tutela ei şi începând să ducă o politică potrivnică cu propriile ei

interese“.1143 Pentru opinia publică din România, campania militară de la sud de Dunăre este,

de fapt, o acţiune îndreptată împotriva Austro-Ungariei, care prefigurează eliberarea

românilor de peste munţi. În acea vară, Nicolae Iorga scrie că „peste Dunăre se discută chestia

1141
Ibidem, с. 204 - 209
1142
Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, Vol. I,
Traducere de George Guţu, Bucureşti, 2005, pp. 415 - 416
1143
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, Vol. I, Ediţia a treia, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 97-98

281
Ardealului“ şi că „începe războiul împotriva voinţei austriece, a urii naţionale maghiare

întrupată în sila bulgară“.1144

Făcând o scurtă analiză a relaţiilor româno-bulgare în timpul războaielor balcanice,

fostul ministru la Bucureşti, Hristofor Hesapciev, acuză orbirea politică manifestată de

autorităţile de la Sofia, în condiţiile în care importanţa şi rolul României în eventualitatea unei

modificări a graniţelor în Balcani era evidentă pentru orice politician cu capul pe umeri.

Hesapciev caracterizează politica din această perioadă a României faţă de Bulgaria drept una

„cavalerească şi deschisă”, recunoscând chiar că solicitările teritoriale formulate de oamenii

de stat de la Bucureşti au fost „foarte modeste”. „Alta, cu totul alta, ar fi putut fi desfăşurarea

evenimentelor în războiul balcanic dacă oamenii de stat bulgari ar fi adaptat la timp relaţiile

statului nostru faţă de politica cavalerească, deschisă, fără ascunzişuri, a României”, este

convingerea diplomatului bulgar.1145

Cu o armată intactă şi cu prestigiul sporit în sud-est-ul Europei, România putea aştepta

în linişte marile evenimente care i-ar fi oferit posibilitatea îndeplinirii idealului naţional,

respectiv unirea cu românii din ţinuturile ocupate. Cel puţin aşa cred politicienii de la

Bucureşti. Deoarece România, din cauza situaţiei ei geografice, nu se putea mărgini la o

politică de simplă conservare a neamului românesc din Regat, aşa cum constată Mihail

Valerianu. „Ea trebuie, în interesul propriei sale existenţe, să dezvolte din ce în ce mai mult

sentimentul de naţionalitate şi de solidaritate naţională la toţi românii care ne înconjoară,

pentru ca aceştia să formeze primul nostru zid de apărare; şi mai trebuie să-şi dezvolte, pe cât

se poate mai mult, propriile forţe, spre a putea fi oricând gata să se arunce cu greutate de

partea aceluia ce ne-ar asigura cele mai mari avantaje.”1146 Este momentul în care se vorbeşte

tot mai deschis de necesitatea ca România să renunţe la „formula simplă a neutralităţii”,

1144
Nicolae Iorga, Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930. Istorie a unei lupte pentru un ideal
moral şi naţional, Bucureşti, 1999, p. 133
1145
Hristofor Hesapciev, Op. cit., pp. 85 - 86
1146
Mihail Valerianu, Op. cit., p. 33

282
inadecvată într-o perioadă de „prefaceri politice însemnate”, aşa cum constată fostul deputat

Ioan D. Filitti. „Dacă, până la un timp, a fost chiar utilă şi profund legitimată politica

cumpănită de neutralitate binevoitoare, inaugurată de regele Carol într-o ţară în care statul

modern era la începutul organizării lui, şi în vecinătatea a două puteri rivale, care înţelegeau

să se măsoare între ele pentru întâietate, astăzi, şi de acum înainte, faţă de ambiţiile bulgare şi

faţă de acuitatea chestiunii românilor din ţările subjugate, faţă de consolidarea celorlalte state

balcanice şi faţă de tendinţa pronunţată, în politica europeană de a se înlocui rivalitatea austro-

rusă cu duelul de preponderenţă între cele două grupe de alianţe europene, România are

datoria să părăsească expectativa şi să adopte o politică definită, clară, precisă şi să întreţină o

activitate diplomatică metodică.”1147

1147
Ioan D. Filitti, Politica externă a României şi atitudinea ei în conflictul european, Bucureşti, 1915, p. 14

283
 CONCLUZII

România este unul dintre primele state cu care Bulgaria stabileşte relaţii diplomatice

după eliberarea sa. Premisele pentru dezvoltarea legăturilor dintre cele două state sunt

favorabile. În timpul Renaşterii bulgare (jumătatea sec. al XIX-lea), România este centru al

emigraţiei revoluţionare bulgare, aici trăieşte o mare colonie bulgară de negustori şi

meseriaşi, în şcolile româneşti primesc educaţie mulţi tineri bulgari. Relaţiile dintre cele două

popoare se consolidează în perioada războiului ruso-româno-turc (1877 – 1878), când trupele

române luptă şi pentru eliberarea acestei ţări.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Bulgaria este singurul principat autonom cu care

România stabileşte relaţii diplomatice. Guvernul român doreşte să marcheze, astfel, atitudinea

sa amicală faţă de Bulgaria vecină, tratând-o, prin numirea unor agenţi diplomatici şi

consulari, ca pe un stat suveran, deşi ea era încă vasală Porţii. România trecuse ea însăşi prin

această situaţie şi ştia că, procedând astfel, ajută Bulgaria să facă încă un pas spre obţinerea

independenţei sale depline. Ambele state sunt interesate în menţinerea unor bune relaţii în

plan bilateral. Guvernul român trimite la Sofia diplomaţi remarcabili. De asemenea, interesele

Bulgariei la Bucureşti sunt reprezentate de oameni politici şi de stat bulgari de seamă, iar mai

târziu, de diplomaţi cu experienţă.

Evoluţia relaţiilor româno-bulgare în această perioadă depinde într-o mare măsură de

interesele şi politica Rusiei şi Austro-Ungariei, cei mai înverşunaţi adversari în extinderea

sferelor de influenţă în Peninsula Balcanică. Ciocnirea geostrategică dintre cele două imperii

atrage, inevitabil, şi cele două state mici, fapt care accentuează starea de confruntare dintre

acestea. Politica Vienei şi Petersburgului se dovedeşte a fi o pârghie puternică de acţiune

asupra relaţiilor bulgaro-române, care atinge şi cea mai sensibilă temă: problema naţională.

Diplomaţii bulgari acreditaţi în capitala Regatului remarcă influenţa sentimentelor rusofobe

284
ale românilor asupra relaţiilor bilaterale, în condiţiile în care Bulgaria este privită la Bucureşti

ca un avanpost al Rusiei în Peninsula Balcanică. În consecinţă, evoluţia relaţiilor româno-

bulgare este direct proporţională cu natura raporturilor dintre Sofia şi Petersburg. Ministrul

bulgar la Bucureşti, Gheorghi Kalinkov, sintetizează astfel situaţia existentă: „Cea mai

puternică ură în România faţă de Bulgaria a apărut atunci când la noi rusofilia era cea mai

puternică, iar cea mai slabă, atunci cînd rusofobia era puternică.”

La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, provinciile europene ale Imperiului

Otoman canalizează atenţia, resursele şi energiile statelor naţionale recent apărute în spaţiul

sud-est european. Asistăm, aşadar, în această perioadă, la o înrăutăţire a relaţiilor dintre statele

balcanice. Totul, din dorinţa de satisfacere a intereselor naţionale, proprii fiecărui stat.

Competiţie ce duce, inevitabil, la tensiuni diplomatice. Principala cauză o reprezintă

rezolvarea chestiunii macedonene. Macedonia, regiune cu un amestec pestriţ de popoare,

revendicată deopotrivă de Bulgaria, Grecia şi Serbia. Aici trăiesc însă şi aromâni. Iată de ce

rezolvarea acestei chestiuni implică trasarea de noi graniţe şi un nou sistem de forţe în

regiune. Ideea modificării statu-quo-ului în Balcani este respinsă de cercurile de la Bucureşti,

unde primează dorinţa menţinerii echilibrului balcanic, important pentru o Românie

înconjurată de trei state slave. Iar în această ecuaţie, un rol major îl joacă şi interesele politice

şi economice ale marilor puteri în regiune. Toţi aceşti factori imprimă o serie de modificări

vizibile la nivelul relaţiilor româno-bulgare, care depăşesc acum etapa „romantică“, respectiv

de împărtăşire a unor idealuri comune. Este evident că guvernele bulgare rusofile nu au

încredere în România, pe care o percep ca un instrument al Austro-Ungariei, după cum

guvernele României, ca şi oamenii politici bulgari rusofobi văd Bulgaria ca pe un instrument

al politicii ruseşti în Balcani. Tensiunea acumulată între Bucureşti şi Sofia este evidentă

pentru diplomaţii străini, care constată că vremea relaţiilor politice normale între cele două

state a trecut.

285
 Între Sofia şi Bucureşti există divergenţe puternice generate de modul în care cele

două state văd evoluţia problemei macedonene în contextul întregii situaţii din Balcani. Spaţiu

deschis posibilităţilor de mişcare ale diplomaţiei române. România are un motiv legitim de

intervenţii diplomatice şi îşi asumă un rol „neangajant”, care să-i permită să ceară, în caz că

Macedonia ar fi fost împărţită, ca românii de acolo să nu fie atribuiţi unuia sau altuia dintre

state fără acordarea de garanţii pentru protejarea naţionalităţii şi drepturilor lor. Politică

agreată de Carol I, dornic să vadă opinia publică îndepărtându-şi puţin atenţia de la

persecuţiile pe care le suportă românii de dincolo de Carpaţi, care riscă să tensioneze relaţiile

cu Austro-Ungaria. Sistemul de alianţe al României de la sfârşitul secolului al XIX-lea

provoacă o modificare în privinţa direcţiei tradiţionale de manifestare a aspiraţiilor naţionale.

Alianţa cu Austro-Ungaria şi politica raţională a regelui Carol, de temperare a exceselor

opiniei publice manifestate faţă de soarta românilor din Transilvania şi Bucovina şi de

promovare a unei politici a realităţilor date, canalizează energiile naţionale în direcţii

considerate până atunci de importanţa secundară.

Convinsă fiind de extremismul mişcărilor naţionale ale entităţilor politice balcanice şi

de tendinţele lor asimilatoare, România militează în permanenţă pentru păstrarea integrităţii

Imperiului Otoman, în condiţiile unei democratizări reale a vieţii sale interne. Şi să cultive

relaţii speciale cu Înalta Poartă, care să-i permită să obţină bunăvoinţa autorităţilor otomane

pentru soarta aromânilor, prezentaţi drept cei mai fideli supuşi ai sultanului. Colaborarea

dintre diplomaţia română şi regimul lui Abdul Hamid al II-lea în chestiunea Macedoniei ridică

probleme suplimentare autorităţilor de la Sofia. Pentru care Macedonia reprezintă o parte a

patrimoniului naţional şi o prioritate a politicii externe. Acesta poate fi unul din motivele

pentru care istoriografia bulgară consideră că, prin colaborarea cu Imperiul Otoman în

privinţa Macedoniei, România se transformă într-unul din adversarii procesului de desăvârşire

a unităţii naţionale a poporului bulgar. Contradicţiile dintre interesele celor ţări în problema

286
macedoneană şi, în general, în privinţa problemei naţionale exclud posibilitatea cooperării în

numele unei cauze comune. În fapt, începând cu ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prin

activizarea demersurilor sale diplomatice în chestiunea macedoneană, Bulgaria se transformă

într-un adevărat centru politic al sistemului de relaţii internaţionale în Peninsula Balcanică.

Spre comparaţie, România duce în această perioadă, în planul relaţiilor externe, o politică de

tip reactiv. Programul de politică externă românească este rezervat şi se rezumă la adoptarea

tacticii neutralităţii şi susţinerea principiului statu-quo-ului. Acesta este şi cadrul în care

evoluează relaţiile româno-bulgare la începutul secolului trecut. Astfel, în imposibilitatea de a

stopa avântul Bulgariei, guvernanţii de la Bucureşti se declară apărători ai situaţiei politice

existente în Balcani şi împotriva oricărei creşteri teritoriale a Bulgariei. Treptat, românii se

împacă cu ideea unei Bulgarii întărite teritorial. Care, în schimbul unei atitudini prietenoase a

României, urma să-i acorde acesteia, pe cale amiabilă, compensaţii teritoriale, în Dobrogea.

Avem, aşadar, un mecanism clar al relaţiilor diplomatice româno-bulgare, construit în strânsă

interdependenţă cu posibilele evoluţii ale chestiunii macedonene.

Spre deosebire de statele de la sud de Dunăre care urmăresc în Macedonia unirea cu

conaţionalii lor, România, la sute de km distanţă, nu-şi poate propune un astfel de obiectiv.

Sprijinul statului român nu poate să oprească procesul deznaţionalizării aromânilor, ci doar

să-l întârzie. Iar singurele instituţii de păstrare a identităţii naţionale a aromânilor sunt Şcoala

şi Biserica, direcţii vizate de guvernele de la Bucureşti. Acţiunea României în Balcani, de a

consolida şi stabiliza minoritatea aromânească în statele balcanice, nu are rezultatele scontate.

În plus, îi şi izolează pe aromâni de mediul lor natural şi îi încurajează să-şi părăsească

patriile. Depărtaţi geografic de statul român, lipsiţi de protecţia reală a unor factori politici sau

spirituali cu autoritate efectivă, aceştia nu pot decât fie să se lase asimilaţi de principalele

naţiuni balcanice care îşi dispută moştenirea Imperiului otoman, fie să se lase anexaţi politicii

287
româneşti, încadrându-şi propria acţiune în limitele putinţelor de intervenţie ale României în

viaţa politică a Balcanilor.

O analiză succintă a raporturilor diplomatice româno-bulgare până în preajma

războaielor balcanice permite o încadrare a problematicii minorităţilor în contextul relaţiilor

bilaterale. O agresivitate tipică unor state tinere, aflate în plin proces de satisfacere a

aspiraţiilor naţionale, provoacă intransigenţă şi politizarea unor chestiuni care vizează strict

păstrarea identităţii culturale şi naţionale a acestor minorităţi. Realităţile politice date fac ca,

în privinţa prezenţei chestiunii minorităţilor în raporturile bilaterale, România să ducă o

politică mai activă. Atenţia celor două state este predominant focalizată asupra Dobrogei,

regiune extrem de pestriţă din punct de vedere etnic. Autorităţile române duc o politică reuşită

de integrare a acestei provincii în sistemul social, economic şi politic al Regatului. Politica

Sofiei în abordarea chestiunii dobrogene evoluează într-un cadru condiţionat de o serie de

factori interni şi externi: instabilitatea scenei politice, lipsa de experienţă a elitelor politice

bulgare, deturnarea atenţiei publice în direcţia provinciilor Turciei europene şi, nu în ultimul

rând, având în vedere fragilitatea statului internaţional al ţării, poziţia marilor puteri.

Guvernele bulgare nu duc o politică constantă şi activă în chestiunea dobrogeană, fiind

influenţate direct de politica Vienei şi Petersburgului de păstrare a statu-quo-ului în Balcani.

În anumite momente, autorităţile de la Sofia încearcă să adopte în privinţa statutului

comunităţii româneşti o politică asemănătoare celei instituite de administraţia românească în

Dobrogea.

Succesiunea evenimentelor din Peninsula Balcanică aduce, treptat, în evidenţă noi

valenţe ale chestiunii dobrogene, a cărei importanţă este analizată într-un context mult mai

larg, respectiv raporturile de forţe între statele balcanice. Energia şi fondurile alocate pentru

sprijinirea celor de aceeaşi limbă şi neam, locuitori ai provinciilor Turciei europene, sunt

considerabil mai mari, în cazul ambelor state, decât cele care vizează păstrarea identităţii

288
culturale şi naţionale a bulgarilor din România, respectiv a românilor din Bulgaria.

Activizarea politicii celor două state în Macedonia duce, inevitabil, la o prezenţă mult mai

activă la nivelul opiniei publice a chestiunii dobrogene. Folosită în raporturile diplomatice,

înainte de toate, ca un instrument de exercitare a unor presiuni politice, în scopul obţinerii de

dividende în plan regional. Lucru demonstrat cu prisosinţă de evenimentele din ajunul primei

conflagraţii mondiale. Când în relaţiile dintre România şi Bulgaria se încheie o etapă care, pe

parcursul câtorva decenii, alternează momente de solidaritate, de bună vecinătate, de

înţelegere cu altele, dominate de suspiciune, dispută, neîncredere, chiar adversitate. În cazul

celor din urmă, punctul nodal de confruntare îl reprezintă traseul frontierei de sud a Dobrogei.

Ambele părţi sunt nemulţumite de deciziile luate în 1878 la Berlin, pe care le contestă în

anumite momente. Cu mai multă sau mai puţină intensitate, în funcţie şi de încurajările,

promisiunile, asistenţa şi interesele, directe sau numai induse, venite din partea unor puteri

europene.

289
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

a) Arhive

Arhiva Ministerului Afacerilor Externe

Fond 21. 1878 – 1913. Rapoarte politice. Sofia. Viena. Constantinopol. Petersburg.

Fond 71. 1900 – 1919.

Arhiva Naţională Istorică Centrală

Fond Casa Regală – Oficiale (1865 - 1947)

Fond Regele Carol I (1823 - 1914)

Fond Parlament (1865 - 1951)

Fond Senat (1864 - 1947)

Fond familial Brătianu

Fond familial Constantin Diamandi

Fond familial Papiniu

Fond familial Djuvara

Fond familial Mitilineu

Fond familial Fillaliti

Fond familial Sturdza

Biblioteca Academiei Române

Secţia corespondenţă
Fondul D.A.Sturdza

Fondul Grigore Antipa

290
Fondul Alexandru Marghiloman

Fondul Nicolae Docan

Secţia manuscrise
Fond G.A.Dabija

Fond Alexandru Iacovachi

Fond Dimitrie I. Ghica

Fond I. Papiniu

Biblioteca Naţională a României. Arhiva Istorică

Fondul Alexandru Saint-Georges

Arhiva N. Filodor

Arhiva Consul Pădeanu

Arhiva Al. Beldiman

Народна библиотека “Св. Св. Кирил и Методий” – Български исторически архив

(НБКМ-БИА)

Ф. 13 – Димитър Станчов

Ф. 14 – Григор Начовичи

Ф. 15 – Стоян Данев

Ф. 266 - Рачо Петров

Ф. 386 – Марко Балабанов

Централен държавен исторически архив (ЦДИА)

Ф. 176 – Министерство на външните работи и изповеданията

Ф. 304 – Българско дипломатическо агенство във Виена

291
Ф. 321 – Българско дипломатическо агенство в Цариград

Ф. 327 – Българско дипломатическо агенство в Букурещ

b) Documente publicate

British Documents on the Origins of the War (1898 - 1914), Edited by G. P. Gooch, A.

Temperley, vol. V, part I, The Near East. The Macedonian problem and the annexation of

Bosnia. 1903- 1909, London, 1928; vol. IX, The Balkan Wars, part II, The League and

Turkey, London, 1934

Brezeanu, Stelian şi Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente,

Bucureşti, 1997

Buzatu, Gh. (coord.), Discursuri şi dezbateri parlamentare. 1864 – 2004, Bucureşti, 2006

Carp, P.P., Discursuri parlamentare, Bucureşti, 2000

Cristescu, Sorin, Carol I. Corespondenţa personală (1878 - 1912), Bucureşti, 2005

Desbaterile Adunărei Deputaţilor, 1899 - 1912

Desbaterile Senatului, 1899 – 1912

Dinu Rudolf, Bulei Ion (editori), 35 de ani de relaţii italo-române. 1879 – 1914. Documente
diplomatice italiene, Bucureşti, 2001
Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României. 20

septembrie 1912 – 1 august 1913, Bucureşti, 1913

Fotino, George, Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, Vol. III, Bucureşti, 1939

Fundaţia Europeană Titulescu, Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe.

Acte şi documente. Volumul I. 1859 – 1919, Bucureşti, 2004

Kuneralp Sinan, Tokay Gül (Ed.), Ottoman Diplomatic Documents on the Origins of World

War One. I. The road to Bulgarian independence. September 1908 – May 1909, Center for

Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2008

292
Kuneralp Sinan, Tokay Gül (Ed.), Ottoman Diplomatic Documents on the Origins of World

War One. II. The Bosnian annexation crisis. September 1908 – May 1909, Center for Ottoman

Diplomatic History, Istanbul, 2009

Ministerul Afacerilor Externe, Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs (Ed.), Documente

Diplomatice Române, seria I, volumul 11, anul 1883, Institutul Diplomatic Român, Bucureşti,

2006

Ministerul Afacerilor Externe, Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs (Ed.), Documente

diplomatice române. seria I, Volumul 12. 1884 – 1885, Institutul Diplomatic Român,

Râmnicu Vâlcea, 2010

Ministerul Afacerilor Străine, Documente Diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul

greco-român, Bucureşti, 1905

Mitilineu M., Colecţiune de tratatele şi convenţiunile României cu Puterile Străine de la anul

1368 până în zilele noastre, Bucuresci, 1874

Държавна Агенция „Архиви”, Официалната и тайната българо-турска дипломация

(1903 – 1925 г.), София, 2009

Държавна Агенция „Архиви”, Известия на Държавните Архиви, 100 години от

обявяването на Независимостта на България, Брой 95-96/2008, София

Георгиев Величко, Трифонов Стайко, История на българите. 1878 – 1944. В

документи. Том I. 1878 – 1912. Част първа - втора, София, 1994 – 1996

Главно Управление на Архивите при Министерски Съвет, България в политиката на

трима императори. 1879 – 1885. Германски дипломатически документи. Том I, София,

2004 г.

Кишкилова, Паша, България и Румъния. 1879 – 2000. Двустранни договори, София,

2003

293
Младенов Максим, Жечев Николай, Нягулов Благовест, Българите в Румъния. XVII –

XX в. Документи и материали, София, 1994

Попов Жеко, Пенчиков Косьо, Тодоров, Петър, Извори за историята на Добруджа.

1878 – 1919, Том I, София, 1992

c) Amintiri, memorii şi mărturii contemporane

Arion V., Pârvan V., Papahagi P., Bogdan-Duică G., România şi popoarele balcanice,

Bucureşti, 1913

Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată, vol. II – IV, Bucureşti, 1926 – 1936

Bălăceanu, Ion, Amintiri politice şi diplomatice. 1848 – 1903, Bucureşti, 2002

Bărbulescu I., Relations des Roumains avec les Serbs, les Bulgares, les Grecs et les Croits en

liaison avec la question Macedo-Roumaine, Iaşi, 1912

Bengescu George, Câteva suvenire ale carierei mele. Ion Ghica, V. Alecsandri, Alexandru

Lahovari, Bruxelles, 1899

Beyens Baron, Deux années a Berlin. 1912 – 1914, Tome Premier, Paris, 1931

Beyens Baron, L’avenir des petits états. II. La Roumanie în Revue des Deux Mondes, Paris,

1918, XLIII

Buchanan George, My Mission to Russia and Other Diplomatic Memories, Vol. I, London,

1923

Bossy Raoul, Amintiri din viaţa diplomatică (1918 - 1940), Vol. I, Bucureşti, 1993

Cambon Paul, Correspondence. 1870 – 1924, Tome Premier (1870 - 1898), Paris, 1940

Cantacuzino, N.B., Amintirile unui diplomat român, Bucureşti, 1943

Dabija, G.A., Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria (1910 - 1913), Bucureşti, 1936

Djuvara, T.G., Mes missions diplomatiques. Belgrade-Sofia-Constantinople-Galatz-

Bruxelles-Le Havre-Luxembourg-Athènes. 1887-1925, Paris, 1930

294
Djuvara Trandafir G., Misiunile mele diplomatice: Belgrad, Sofia, Constantinopol, Galaţi,

Bruxelles, Havre, Luxemburg, Atena: 1887 – 1925, Iaşi, 2009

Duca, I.G., Memorii, vol. II, Timişoara, 1993

Ghyka, Dimitrie, Memorii, Iaşi, 2004

Ghyka, Matila, Curcubeie. Vol. I, Popasuri ale tinereţii mele, Bucureşti, 2003

Hardinge Arthur, A Diplomatist in Europe, London, 1927

Hesapciev, Hristofor, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Bucureşti, 2003

Lahovary, Alexandru Em., Amintiri diplomatice (Constantinopol. 1902 – 1906), Bucureşti,

1935

Lahovary Alexandru Em., Amintiri diplomatice Viena (1906-1908), extras din "Revista

Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1936

Lahovary Alexandru Em., Amintiri diplomatice: Constantinopol (1902 - 1906). Viena (1906 -

1908), Iaşi, 2009,

Maiorescu Titu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1995

Marghiloman, Alexandru, Note politice. 1897 – 1925, vol. I, Bucureşti, 1927

Mijatovich Chedomille, The Memoirs of a Balkan Diplomatist, London, 1917

Münir Paşa Salih, La politique orientale de la Russie, Studies on Ottoman Diplomatic

History, IX, Istanbul, 2000

Nacio N.N., Viitorul românismului în Balcani, Bucureşti, 1905

Noradounghian Hrant Bey, Les Balkans et la Russie a la vielle de la Premiere Guerre

Mondiale. Mémoires d’un diplomate ottoman, Center for Ottoman Diplomatic History,

Istanbul, 2010

Nekludoff A., Diplomatic Reminiscenses. Before and During the World War. 1911 – 1917,

London, 1920

295
Netzhammer, Razmund, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale şi

religioase, Vol I – II, Bucureşti, 2005

Petroff Sultane, Trente ans à la Cour de Bulgarie. 1887 – 1918, Paris, 1927

Prince von Bülow, Memoirs, IV, Early Years and Diplomatic Service, 1848 – 1897, London

& New York, 1932

Rappoport A., Au pays des martires. Notes et souvenirs d'un ancien consul general

d'Austriche-Hongrie en Macedonie (1904-1909), Paris, 1927

România şi Peninsula Balcanică. Politica Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 1913

Rosen Baron, Forty Years of Diplomacy, Vol. I-II, London & New York, 1922

Sazonov Serge, Fateful Years. 1909 – 1916, Second Printing, Ishi Press Internaţional, 2008

Schoen von Freiherr, The Memoirs of an Ambassador. A Contribution to the Political History

of Modern Times, London, f.a,

Steed Henry Wickham, Mes souvenirs. 1892 – 1914. Trente années de vie politique en

Europe, Paris, 1926

Sturdza, Dimitrie A., Europa, Rusia şi România, Bucureşti, 2005

Ştefănescu-Iacint N., Războiul româno-bulgar, Bucureşti, 1914

Valerianu, Mihail, Pentru România Mare, Bucureşti, 1929

Бобчев С.С., Страници из моята дипломатическа мисия в Петроград (1912 – 1913),

София, 1940

Гешов, Ив. Ев., Престъпното безумие и анкетата по него. Факти и документи,

София, 1914

Калинков, Г., Ромъния и нейната политика спрямо България (през 1911 – 1912 и 1913

год), София, 1917

Малинов, Александър, Странички от нашата нова политическа история (Pagini din

noua noastră istorie politică), София, 1993

296
Нейков, Петър, Завчера и вчера. Скици от миналото, София, 1959

Нейков, Петър, Спомени, София, 1990

Попов, Радослав и Стателова, Елена, Спомени за обявяване на независимостта на

България. 1908, София, 1984

Радев, Симеон, От триумф към трагедия, София, 2003

Ризов Д., Ромъно-българския конфликт, София, 1900

Салабашев, Иван, Спомени, София, 1943

Хесапчиев, Христофор, Служба на България в чужбина. Военнодипломатически

спомени (1899 - 1914), София, 1993

Шишманов, Иван, Дневник, София, 2003

d) Lucrări generale şi speciale

Adanir Fikret, Die Makedonische Frage, Wiessbaden, 1979

Alexandrescu Ion, Bulei Ion, Mamina Ion, Scurtu Ioan, Enciclopedia de istorie a României,

Bucureşti, 2000

Benderly, Constantin D., Un dobrogean de baştină despre Dobrogea, Bucureşti, 1903

Berciu-Drăghicescu, Adina, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate. Sfârşitul secolului

al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, Bucureşti, 1996

Berindei, Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866 - 1876), Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002

Bogdan, I., Românii şi bulgarii. Raporturi culturale şi politice între aceste două popoare,

Bucureşti, 1895

Bulei I. , Lumea românească la 1900 , Bucureşti, 1984

Bulei I., Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990

297
Bulei I., Sistemul politic al României. Partidul Conservator , Bucureşti, 1987

Burman John, Britain’s relations with the Ottoman Empire during the Embassy of Sir

Nicholas O’Connor to The Porte, 1898 - 1908, Center For Ottoman Diplomatic History,

Istanbul, 2010

Buşă, Daniela, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la

Berlin şi primul război mondial (1878 - 1914), Bucureşti, 2003

Cain, Daniel, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, 2007

Campus, Eliza, State mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei în relaţiile

internaţionale. Prima jumătate a secolului al XX-lea, Bucureşti, 1988

Capidan, Th., Macedoromânii. Etnografie. Istorie. Limbă, Bucureşti, 1942

Cazan Gh., Rădulescu Zoner S., România şi Tripla Alianţă. 1878 - 1914, Bucureşti, 1979

Cecil Lamar, The German Diplomatic Service, 1871 – 1914, Princeton, 1976

Ciachir, N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923),

Bucureşti, 1987

Dabija, G. A. (Un Român), Cadrilaterul bulgar, Bucureşti, 1913

Danesco, Gregoire, Dobrogea (La Dobroudja). Etude de geographie, psysique et

etnographique, Bucarest, 1903

Diamandi Aminceanul, Vasile, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999

*** Dobrogea. Cinzeci de ani de viaţă românească (1878-1928), Bucureşti, 1928

*** La Dobrogea roumaine. Etudes et documents , Bucureşti, 1919

Driault, E., La question d'Orient depuis ses origines jusq'a nos jours, ed. a 7-a, Paris, 1926
Droz, J., Histoire diplomatique de 1848 a 1919 , ed.a 2-a, Paris, 1959
Duroselle, J.B., L'Europe de 1815 a nos jours. Vie politique et relations internationales ,

Paris, 1964

Economu, V., Gheorghiu Gh., Discuţiuni asupra războiului din Balcani. 1912-1913,

Bucureşti, 1926

298
Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti, 1994

Filitti, Ioan D., Politica externă a României şi atitudinea în conflictul european, Bucureşti,

1915

Frunzescu, Emil A., Organizarea politică şi administrativă a României, Bucureşti, 1909

Girault, R., Diplomatie europeene et imperialismes. Histoire des relationes internationales

contemporaines , vol. I, Paris, 1971

Giurescu Dinu C., Dinu Rudolf, Constantiniu Laurenţiu, Romanian Diplomacy. An Illustrated

History. 1862 – 1947, Bucharest, 2010

Glenny, Misha, The Balkans. 1804 – 1999. Nationalism, War and the Great Powers, London,

1999

Godsey, William D. Jr., Aristocratic Redoubt. The Austro-Hungarian Foreign Office on the

Eve of the First World War, West Lafayette, Purdue Research Foundation, 1999,

*** Les Grandes Puissances et la Serbie a la veille de la premiere guerre mondiale,

Belgrade, 1976

Hauser H., Histoire diplomatique de l'Europe (1871-1914), vol I-II, Paris, 1929, 1930

Hitchins, Keith, România. 1866 - 1947 , Bucureşti, 1996

Iancovici, D., La crise Balkanique, Paris, 1916

Ilcev, Ivan, Are dreptate sau nu, e patria mea! Propaganda în politica externă a ţărilor

balcanice (1821 - 1923), Bucureşti, 2002

Iordache, Anastasie, Criza politică din România şi războaiele balcanice. 1911 – 1913,

Bucureşti, f.a.

Iordache, Anastasie, Viaţa politică în România. 1910-1914 , Bucureşti, 1972

Iorga N., Istoria popoarelor balcanice în epoca modernă, Valenii de Munte, 1913

Iorga N., Istoria războiului balcanic, Vălenii de Munte, 1914

Iorga N., România, vecinii săi şi chestiunea Orientului, Vălenii de Munte, 1912

299
Iorga, N., Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930, Bucureşti, 1999

Iosa M., Lungu T., Viaţa politică în România. 1899-1914 , Bucuresti, 1977

Jelavich Ch., Russian Policy in Bulgaria and Serbia. 1881 - 1897, Berkeley, California, 1950

Jelavich, Charles şi Barbara, Afirmarea statelor naţionale balcanice. 1804-1920, Cluj-

Napoca, 1999

Kogălniceanu V.M., Dobrogea, 1895 – 1909. Drepturi politice fără libertăţi, Bucureşti, 1910

Lamouche Leon, Quinze ans d'histoire balkanique. 1904-1918, Paris, 1928

Lungu, Corneliu Mihail, Relaţiile româno-austro-ungare. 1875 – 1900, Bucureşti, 1900

*** La Macedoine et les Macedoniens, dans le passe, Skopje, 1970

*** Macedonia. Past and present , Salonic, 1992

Maiorescu T., România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, 1995

Mamina I., Bulei I., Guverne şi guvernanţi. 1866-1916, Bucureşti, 1994

Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică. 1866 – 1938,

Bucureşti, 2000

Mantran Robert (Coordonator), Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, 2001

Marinescu B., Romania and south-east Europe of the end of the 19-th century în R.E.S.E.E.,

nr.4, 1983, pp. 323 - 340

Mazarikis-Aenian, J.K., The Macedonian question and the birth of a new Macedonian

question , Atena, 1992

Meitani K., Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856 la 1930 , Bucureşti, 1943

Nastovici E., România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916 , Bucureşti, 1979

Nacio N.N., Viitorul românismului în Balcani, Bucureşti, 1905

Panaitescu, P. P., Români şi bulgari, Bucureşti, 1944

Paraschiv C., Din istoria relaţiilor diplomatice româno-otomane. Iradeaua din 1905, în

"Revista de istorie", 1986, Nr. 10

300
Paraschiv, Constantin, Diplomaţia românească şi criza bosniacă (1908-1909), în Românii în

istoria universală, Vol. I, Iaşi, 1986, pp. 378 - 419

Pavel, Teodor, Între Berlin şi Sankt Petersburg, Cluj Napoca, 2000

Pinon R., Histoire diplomatique , Paris, 1929

Pinon, R., L’Europe et L’Empire Ottoman, Paris, 1908

Pinon, R., L’Europe et La Jeune Turquie, Paris, 1913

Peyfuss Max Demeter, Chestiunea aromânească, Bucureşti, 1994

Puppa, Ioan C., România faţă de cestiunea macedoneană, Bucureşti, 1903

Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998

Rădulescu-Zoner, Şerban, Alois Lexa von Aerenthal (1854-1913) , în "Diplomaţi iluştrii",

vol.V, Bucureşti, 1986

Rădulescu-Zoner Şerban, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj Napoca, 1982

Rădulescu-Zoner Şerban, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului XX. 1900-1914,

Bucureşti, 1977

*** Reprezentanţe diplomatice ale României, vol.I-II, Ed. Politică, Bucureşti, 1967-1971

*** România şi relaţiile internaţionale. 1699-1939, Iaşi, 1980

Rubin Alexandre, Les Roumains de Macédoine, Bucureşti, 1913

Seton-Watson, R.W., The rise of nationality in Balkans, Londra, 1917

Seişanu, Romulus, Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă monografică. Studii şi

documente, Bucureşti, 1928

Siupiur, Elena, Intelectuali, elite, clase politice moderne în sud-estul european. Secolul XIX,

Bucureşti, 2004

Siupiur, Elena, Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878 - 1918, Bucureşti, 1980

Stavrianos L., The Balkans since 1453, New York, 1958

Steed Henry Wickham, The Hapsburg Monarchy, Second Edition, London, 1914

301
Ştefănescu-Iacint, N., Războiul româno-bulgar, Bucureşti, 1914

Tanaşoca Anca, Tanaşoca Nicolae Şerban, Unitate romanică şi diversitate balcanică.

Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Bucureşti, 2004

Taylor, A.J.P., Monarhia habsburgică. 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac şi a

Austro-Ungariei, Bucureşti, 2000, p. 183

Todorova, Maria, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, 2000

Vâlsan, G., Les roumains de Bulgarie et de Serbie, Paris, 1918

Velichi C., Les relations roumano-greques pendant le periode 1879-1911 , în R.E.S.E.E., VII,

1969, nr.3

Zbuchea, Gh., România şi războaiele balcanice. 1912 - 1913. Pagini de Istorie Sud-est

Europeană , Bucureşti, 1999

Zbuchea, Gh., O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII - XX , Bucureşti,

1999

Wank Solomon, In the Twilight of Empire. Count Alois Lexa von Aehrenthal (1854 – 1912).

Imperial Habsburg Patriot and Stateman, Volume 1: The Making of an Imperial Habsburg

Patriot and Stateman, Wien, 2009,

Wilson Keith (Ed.), West Meets East: An English Diplomat in the Ottoman Empire and

Persia, 1890 – 1918. The unfinished autobiography of Sir Charles Marling, Center for

Ottoman Diplomatic History, Istanbul, 2010

Битовски Крсте, Континуитетот на македонските националноосвободителни борби

во XIX и почетокот на XX век, Скопjе, 1998

*** Балканите между мира и войната XIV – XX век. Сборник научни изследвания,

София, 2002

*** Великите сили и балканските взаимоотношения в края на XIX и началото на XX в,

София, 1982

302
*** Изследвания по македонския въпрос. Книга първа, София, 1993

Гиза Антони, Балканските държави и македонския въпрос, София, 2001

Гранчаров Стойчо, Балканският свят. Идеи за държавност, национализми и развития

от началото на XIX век до края на Първата Световна война, София, 2001

Гранчаров Стойчо, България на прага на двадесетото столетие. Политически

аспекти, София, 1986

Даскалов Румен, Българското общество. 1878 – 1939, Том 1, Държава. Политика.

Икономика, София, 2005

Даскалов Румен, Българското общество. 1878 – 1939, Том 2, Население. Общество.

Култура, София, 2005

Дулгерова Н., Руски щрихи към източния въпрос (1894 – 1904) Амбиции и планове на

имперската дипломация, София, 1997

Елдъров Светлозар, Сръбската въорежена пропаганда в Македония. (1901 – 1912,

София, 1993

Йочев Евгени, Законодателство в Царство България (1879 – 1944 г.), София, f.a

Касабов J., Дипломатически покаэател за правата и функциите на дипломатическите

и консулските агенти, София, 1896

Катарџиев Иван, Соседите и Македонија. Вчера, денес, утре, Скопје, 1998

Крачунов, К., Външната политика на България (Кабинетът Малинов. 1908 – 1911),

София, 1931

Кузманова A., Румънските представи за българския характер на Добруджа през 1878

– 1940 години, Добрич, 1992

Кънчов Васил, Македония. Етнография и статистика, София, 1900

Лалков М., България в балканската политика на Австро-Унгария. 1878 – 1903, София,

1993

303
Македонски Научен Институт, Национално-освободително движение на македонските

и тракийските българи. 1878 – 1944, том I - III, София, 1994 – 1997

Матеева Мария, История на дипломатическите отношения на България, София, 2005

Меуш Лутфи Слейман, Национално-териториални проблеми на Балканите от

Берлинския Конгрес до 1918 година, Кюстендил, 2000

Мюър Надежда, Димитър Станчов. Патриот и космополит (1864 - 1940), София, 1991

Назърска Ж., Българската държава и нейните малцинства. 1879 – 1885, София, 1999

Палангурски М., Държавно-политическа система на България (1879 - 1919), Велико

Търново, 1995

Пандев Константин, Националноосвободително движение в Македония и Одринско.

1878 – 1903, София, 2000

Попов Ж., Българският национален въпрос в българо-румънските отношения. 1878 –

1902, София, 1994

Силянов, Христо, Освободителните борби на Македония, том. I - II, София, 1983

Стателова E., Попов Р., Танкова В., История на българската дипломация. 1879 – 1913

г., София, 1994

Стоjановски Александар (coord.), Историjа на македонскиот народ, Скопjе, 1988

Стоянович Петър, Между Дунав и Нева. Княз Фердинанд I Български в очите на

австро-унгарската дипломация (1894 – 1898), София, 1999

Трайков Веселин, Националните доктрини на балканските страни, София, 2000

Цураков Ангел, Енциклопедия. Правителствата на България. Хронология на

политическия живот. 1879 – 2001, София, 2001

304