Top 10 greşeli de redactare. Pixul roşu la atac!

“Parcă ăsta era un blog de jurnalism, nu unul de gramatică”, vă şi aud mormăind în

sinea voastră în timp ce daţi click pe titlul de mai sus. Ce au greşelile de redactare cu
toată povestea? Nu are orice redacţie un corector, al cărui unic scop în viaţă este să
pună virgule şi litere mâncate?
Ei bine, adevărul e că nu prea au. Nu preamai au, de fapt. Sub presiunea timpului şi a
banilor, tot mai frecvent redacţiile renunţă – total sau parţial – la corector. Uneori
treburile lui sunt preluate, prin rotaţie, de câte un redactor. Alteori, rolul lui dispare pur
şi simplu. Iar responsabilitatea redactării corecte rămâne  exclusiv în cârca celor ce
scriu articolele.
Dar chiar şi dacă ar avea un corector, să nu credeţi că jurnalistul are privilegiul de a se
lăfăi vreundeva în puful scriiturii neglijente. Până una-alta, modul în care scrii – dincolo
de conţinut – funcţionează ca o carte de vizită. Dacă ea e scrijelită în grabă, neîngrijit,
haotic, care credeţi că sunt şansele să fii chemat la un interviu de angajare într-o
redacţie? Care sunt şansele să fii luat în serios?
Iată de ce am pus la cale un top cu cele mai frecvente 10 greşeli de redactare. De
ştiut, ţinut minte şi ocolit! Iar când zic “redactare” mă refer la un ghiveci asortat, cu
ingrediente precum: ortografie, vocabular sau sintaxă. Uitaţi-le:
1. Virgula dintre subiect şi predicat. Trebuie exterminată fără milă! Chiar şi când pare
să se furişeze pe nesimţite, în spatele unui subiect care nu doar c ă are mai mult decât
un cuvânt, dar uneori parcă rivalizează la lungime cu un cârna ţ.
AŞA NU: Autorii volumului “Studii asupra vieţii şi operei lui Elvis Presley”, au organizat o conferinţa de
lansare în această săptămână.
AŞA DA: Autorii volumului “Studii asupra vieţii şi operei lui Elvis Presley” au organizat o conferinţa de
lansare în această săptămână.

2. Mi-ar place, place, place?

AŞA NU: Mi-ar place un cataif cu frişcă de mărimea unui zgârie-nori.

AŞA DA: Mi-ar plăcea un cataif cu frişcă de mărimea unui zgârie-nori.

3. Scriem cum vorbim? Sau vorbim cum scriem? Câteva egzemple fregvente. Dacă

pe chat, SMS, Facebook sau în alte locuri informale putem liniştiţi să scriem cum
vorbim, altfel stă treaba când redactăm un articol jurnalistic pentru publicare.
AŞA NU: egzemplu, fregvent, a ştrangula, a tranzmite, comfort.
AŞA DA: exemplu, frecvent, a strangula, a transmite, confort.

4. Cât decât? Şi, mai ales, unde? “Decât” nu are ce căuta în propoziţiile în care nu
apare o negaţie.
AŞA NU: Am rămas în sala de curs decât noi.

AŞA DA: Nu am rămas decât noi doi în sala de curs.

Înlocuiţi-l liniştiţi cu “doar” sau “numai”.

AŞA NU: Decât eu şi prietenii mei gustăm acest gen de muzică.

AŞA DA: Doar/Numai eu şi prietenii mei gustăm acest gen de muzică.

5. Noştrii? Sau noştriiiii? Un singur “i” e suficient (indiferent despre câte persoane
este vorba ).
AŞA NU: Oamenii noştrii sunt mici, dar cu un ego nemăsurabil.

AŞA DA: Oamenii noştri sunt mici, dar cu un ego nemăsurabil.

6. Cratimă, cu patimă. Despre când şi unde se pune cratima s-ar putea scrie o carte
întreagă, dar mă limitez aici la trei cazuri demne de top 10.
AŞA NU: Haide-ţi toţi cu noi la mare! Unde v-om sta întinşi la soare. Învârtindul pe pui în frigare.

AŞA DA: Haideţi toţi cu noi la mare! Unde vom sta întinşi la soare. Învârtindu-l pe pui în frigare.

7. Care, pe care. Nu-l folosiţi pe primul în locul celui de-al doilea.

AŞA NU: E un subiect care îl ştiu foarte bine.

AŞA DA: E un subiect pe care îl ştiu foarte bine.

8. Acorduri, dezacorduri. De urmărit şi corectat chiar şi când stau ascunse în fraze

care tind să ne inducă în eroare.
AŞA NU: Ce-s cu fiţele astea de doi lei?

AŞA DA: Ce-i cu fiţele astea de doi lei?

9. Căruia, (a, al, ai, ale) căruia.

AŞA NU: Oamenii a căror păreri contează sunt blocaţi într-un sistem a cărui reguli impun tăcerea.

AŞA DA: Oamenii ale căror păreri contează sunt blocaţi într-un sistem ale căruireguli impun tăcerea.

10. Deabia şi deasemenea? Nu! În fiecare dintre cele două cazuri, sunt două cuvinte
separate, care trebuie marcate ca atare.
AŞA NU: Deabia am intrat pe uşă, că m-a şi luat de guler. Restul celor de lângă mine au primit,
deasemenea, un astfel de tratament.

AŞA DA: De abia am intrat pe uşă, că m-a şi luat de guler. Restul celor de lângă mine au primit, de
asemenea, un astfel de tratament.

Din serialul “Cum îmi atrag cititorii?”, astăzi vă prezentăm episodul 1: “Un titlu
irezistibil!”. V-aţi gândit vreodată cum selectează cititorii articolele care merită citite
dintre toate la care au acces zilnic? De fapt, reformulez. Cum selectezi tu, cititorul
acestui blog, articolele care te interesează?
Titlul este, poate, cel mai important element al unui articol. El este primul şir de
cuvinte peste care dai şi care te ajută să răspunzi, în câteva secunde, la nişte întreb ări
mentale: Merită să citesc acest articol? Este interesant? Sau îl pot trece cu
vederea? De mare ajutor în formularea unui răspuns aici sunt şi frazele conexe titlului:
subtitlul şi supratitlul. A căror prezenţă e opţională, ce-i drept.
Un titlu bun nu numai că poate face ca un articol să fie citit; când se afl ă pe prima
pagină, el duce la cumpărarea ziarului! Dar ce înseamnă un titlu bun?O privire aruncată
asupra presei actuale ne arată că titlurile cu cel mai mult succes arată cam aşa:
 nu sunt nici prea lungi, dar nici prea scurte. Lungimea optim ă este în jurul
numărului de max. 7 cuvinte.

 sunt concise, adică nu lasă loc de echivoc. Un titlu ca „Accident de maşin ă”

sună general şi nu atrage atenţia.

 nu sunt banale. Titlul „În România încă există corupţie” nu face decât s ă reia un
truism, un fapt cunoscut de toată lumea şi despre care nu merită citit încă un
articol. Pe de altă parte însă, transformarea titlului în „Remeş, prins cu ţuic ă şi
caltaboşi luaţi şpagă” aduce subiectul la ordinea zilei.

 sunt clare. Exemplul de mai sus e ilustrativ în acest sens.

 nu folosesc metafore sau abstractizări excesive. Un articol de presă nu este un

eseu filozofic, deci titluri ca „Alb şi negru” nu au de căuta în paginile publica ţiilor.

 nu folosesc cuvinte dificile sau rar folosite, nici neologisme.

Cele mai întâlnite procedee de realizare a unui titlu presupun folosirea unui:
  joc de cuvinte (Ex.: „Vântul anchetei bate peste afacerile lui Sorin Ovidiu
Vântu”)

  citat (Ex.: „Copos: ‘Eu nu pun gaj Rapidul’”)

  rezumat (Ex.: „Rusia a ales cum a stabilit Putin”)

  decalc (reluarea unei expresii cunoscute cu un cuvânt schimbat, cum ar fi în

titlul „Coliva unchiului Ov” sau „De veghe în lanul de corup ţi”)

  paradox (Ex.: „Ce învaţă copiii din manualele de religie? Pedeapsa divin ă: te
calcă maşina”)

  absenţa verbului (Ex.: „Cătălin Marian Predoiu, noul ministru al justiţiei”)

Subtitlul şi supratitlul sunt elemente ce completează cu detalii informaţia din titlu,
fiind semnalate cu caractere mai mici şi adesea diferite de titlu, dup ă şi înaintea
acestuia. Supratitlul este o propoziţie care oferă detalii de context pentru titlu, iar
subtitlul este un paragraf ce dezvoltă ideea din titlu sau face un rezumat al articolului,
de multe ori prin enumerare unor idei principale. Iată un exemplu:
„Supratitlu:Tun imobiliar de trei milioane de euro şi chiriaş la Parlament
Titlu:  Modelul Bădălău: ieri găinar, azi parlamentar
Subtitlu:  Deputatul PSD Niculae Bădălău a fost condamnat în 1988 pentru furt, fapt
ascuns liderilor de partid. El a scăpat de puşcărie graţie decretului de amnistie semnat
de Ceauşescu în ziua când a împlinit 70 de ani.” (Cotidianul, 3 martie 2008)

Plus Google+. Dar şi Twitter & LinkedIn. Tot

pentru jurnalişti.
65% dintre jurnalişti folosesc reţelele sociale pentru a se documenta şi pentru a-şi g ăsi
subiecte de articole, spune un studiu american. Şi nu trebuie să fii expert pentru a-ţi
da seama că numărul lor este în creştere. Iată de ce, pe lângă postarea despre
Facebook, o discuţie separată merită avută despre câteva dintre reţelele sale “surori”.
Sau verişoare, dacă vreţi. Care îi seamănă la capitolul utilitate, dar în acelaşi timp aduc
fiecare câte unul sau mai multe avantaje adiţionale. Mă refer aici la Google+, Twitter şi
LinkedIn, deşi lista ar putea continua (iar sugestiile voastre sunt binevenite). Motive
pentru a vă face un cont pe fiecare?
 Google+ face un pas înainte la capitolul posibilităţilor oferite pentru
intervievarea surselor. Folosind unealta Hangouts  poţi intervieva mai multe
persoane deodată şi organiza conferinţe live online. Iar asta deschide o serie de
oportunităţi pentru un jurnalist. Spre exemplu, poţi invita simultan persoane cu
păreri divergente şi astfel ai propriul tău talk-show online. Sau po ţi organiza discu ţii
live cu colegi aflaţi la distanţă, şedinţe de redacţie când unii dintre ei se afl ă pe
teren ş.a. Sunt jurnalişti care folosesc Hangouts  şi pentru a invita publicul să
participe în direct la emisiuni tv. Cam la fel ca pe Skype, însă cu avantajul că
Google+ oferă nu doar acest serviciu de teleconferinţă, ci şi multe altele la pachet,
pentru ca jurnaliştii să poată întreţine o relaţie strânsă cu reţeaua de contacte:
difuzarea de informaţii de interes comun, formarea de comunităţi profesionale ş.a.
 Twitter are avantajul de a-ţi oferi update-uri instant la mesajele postate de
toate persoanele pe care le urmăreşti. Câtă vreme ai o re ţea formată din contacte
relevante pentru domeniul în care lucrezi, acesteupdate-uri se traduc în subiecte de
articol sau piste ce pot fi urmărite pentru documentare. În plus, ce îmi place la
Twitter este că are atuul conciziei. Niciun status message postat acolo nu poate
depăşi 140 de semne. Şi dacă vă întrebaţi cumva “Dar oare ce ştire poţi transmite în
140 de semne ?”, aflaţi că Twitter a fost principala sursă de informare pentru
întreaga lume în timpul unor evenimente importante petrecute în ţări ce altfel sufer ă
diverse forme de cenzură a presei. Sub numele de “Revolu ţii pe Twitter” sunt
cunoscute demonstraţiile de stradă ce au avut loc în Moldova în 2009 sau în Tunisia
şi Egipt, în 2010 şi 2011. În fiecare caz a fost vorba de ţări în care mass-media trece
greu de bariera cenzurii. Înainte ca jurnaliştii din Occident să ajung ă la fa ţa locului,
reporteri locali, nu neapărat profesionişti, şi-au luat în cârc ă responsabilitatea
relatării evenimentelor în direct spre întreaga lume şi a difuz ării lor pe Twitter.
 LinkedIn este, înainte de toate, un mod eficace de a-ţi găsi un job.
Fiindcă presupune postarea unui CV detaliat şi oferă posibilitatea afilierii la grupuri
profesionale, LinkedIn deschide barierele na ţionale ale pie ţei de munc ă şi î ţi d ă
 posibilitatea de a contacta profesionişti din domeniul media din diverse ţări. Asta
înseamnă nu numai că poţi trimite CV-uri chiar şi la New York Times, dacă ai chef
să faci acolo un program de practică, dar şi că poţi recruta coresponden ţi din
diverse părţi ale lumii pornind de la CV-ul şi recomandările lor.

Facebook. Varianta pentru jurnalişti.

“Există aşa ceva?” Parcă vă şi aud întrebând. Ei bine,

dacă până acum foloseaţi Facebook doar pentru  a trece din când în când în căsuţa
de status  cum vă simţiţi sau ce aţi mai făcut, pentru a posta poze din concediu şi a
da like  când vedeţi pozele altora, vă invit să regândiţi puţin imaginea pe care o ave ţi
despre această reţea de socializare. Mai exact, să arunca ţi o privire spre oportunit ăţile
pe care le oferă pentru jurnalişti.
Aşadar: Sunt jurnalist. Pentru ce pot folosi Facebook? Iată câteva idei:
1. Îmi măresc reţeaua de contacte. Cu cât am mai mulţi dintre jurnaliştii preferaţi
sau publicaţiile favorite în lista de “prieteni”, cu atât sunt mai uşor la curent cu
articolele şi informaţiile noi pe care le postează. Şi (probabil) ei/ele cu ale mele. Mai
mult decât atât: îmi extind în permanenţă reţeaua prin adăugarea unor surse care mi-
au folosit sau îmi vor folosi la documentarea pentru un articol. Spre exemplu, sunt
jurnalist cultural, aşa că din lista mea de “prieteni” nu lipsesc actori, regizori, scriitori,
muzicieni şi diverse alte personalităţi care activează în domeniul cultural.
2. Mă documentez şi găsesc idei noi pentru articole. Sunt abonată la cât mai
multe paginirelevante pentru domeniul în care scriu, aşa că de multe ori e de ajuns s ă
mă uit în secţiunea deNews Feed  de pe Facebook pentru a găsi un subiect de articol.
O lansare de carte, un concert, un vernisaj. În plus, dacă vreau să fac o  anchetă “vox
populi” şi să văd ce părere au diverse persoane despre un subiect actual, e suficient
să adresez întrebarea pe Facebook şi să aştept răspunsurile. Şi, din nou, am material
pentru începutul unui articol. Iar dacă doresc să fac un interviu cu cineva din alt oraş
pentru un articol, Facebook îmi oferă posibilitatea de a face asta prin  instant
messaging sau apeluri video.
3. Îmi promovez articolele apărute în presă sau pe blog. Am propria pagină, pe care e
suficient să postez link-ul către articol şi întreaga mea reţea va avea acces la textul
său. În plus, am ocazia să văd comentariile cititorilor pe marginea subiectului, adic ă s ă
primesc feedback direct. Un dialog aproape în timp real cu cititorii e de nepre ţuit
pentru orice jurnalist.
4. Mă abonez la comunitatea profesională Facebook + Journalists şi îmbogăţesc toate
ideile de mai sus cu tot felul de detalii şi ponturi utile.
 

Documentarea. Cum abordăm sursele?

Dacă aţi avut vreodată de colectat informaţii pentru un articol, probabil ştiţi că
gestionarea surselor nu e tocmai floare la ureche. Fa ţă în fa ţă cu persoana care îi ofer ă
informaţii importante legate de un eveniment, servind astfel drept surs ă, jurnalistul
poate descoperi că e tratat cu suspiciune sau reticenţă. Realitatea este că presa nu
are întotdeauna o faimă prea grozavă. În special publica ţiile de tip tabloid sunt celebre
pentru modul în care invadează viaţa privată a unor oameni (uneori nu numai a
personalităţilor publice sau a celebrităţilor), iar apoi publică detalii stânjenitoare în
tirajele mari ale revistei.
Chiar şi pentru sursele care manifestă încredere, o relatare a unui eveniment în fa ţa
unui jurnalist va fi marcată de trac şi de inevitabile bâlbâieli, fraze incoerente,
informaţie incompletă sau neclară. Pe scurt, date expuse aleatoriu, în stilul limbajului
oral, şi în nici un caz după modelul piramidei inversate. Iată de ce reporterul trebuie s ă
aibă abilităţi dezvoltate de comunicare, să poate stabili uşor o legătură cu orice tip de
persoană, indiferent de contexul din care vine aceasta – de la cerşetori care strâng
monede pentru o sticlă de aurolac la politicieni pe care îi aşteaptă şoferul maşinii de
lux. În plus, el trebuie să revină mereu asupra informaţiilor pe care doreşte s ă le afle de
la respondent, fără a-l face pe acesta să se simtă sâcâit, ci mai degrab ă dând impresia
că îşi satisface o curiozitate personală.
Iată cele mai importante reguli profesionale şi de comportament ce trebuie respectate
în relaţia cu sursele:
1. Legitimarea. Deşi acest lucru nu îi atrage întotdeauna simpatia celor c ărora le
pune întrebări, şi nici nu îi face să fie mai deschişi, este de datoria jurnalistului s ă-şi
afirme încă de la început meseria şi canalul mediatic pentru care lucreaz ă. Acest
lucru duce la instalarea unui climat onest în relaţia cu sursele.
2. Veşnica suspiciune. Nicio sursă nu trebuie privită ca şi cum ar stăpâni adevărul
absolut privind o întâmplare. Jurnalistul va suspecta mereu informa ţiile primite,
verificându-le de fiecare dată pentru confirmarea (sau infirmarea) veridicit ăţii.
Întrebările ce trebuie să se afle în mintea reporterului sunt următoarele:
 De ce îmi oferă sursa aceste informaţii? Nu are cumva un interes sau
avantaj personal de pe urma publicării lor?

 Este sursa destul de competentă încât să ştie într-adevăr toate

informaţiile pe care pretinde că le deţine?
  Nu există, oare, şi o altă perspectivă asupra problemei?

 Există documente care pot susţine aceste dezvăluiri ale sursei? Cum pot
verifica informaţia?
3. Rezistenţa la manipulare. Mereu conştient că poate servi drept unealtă pentru
dezvoltarea jocurilor politice dintre partide, jurnalistul trebuie s ă detecteze
tentativele de manipulare şi să le reziste. Asta înseamnă că ori de câte ori o surs ă
formulează acuzaţii grave sau insulte la adresa unei terţe persoane sau institu ţii,
este de datoria jurnalistului să obţină şi reacţia părţii acuzate, asigurând o relatare
echilibrată a faptelor.
4. Neproliferarea zvonurilor. Presa bazată pe zvonuri şi fapte ce nu pot fi
confirmate din mai multe surse reprezintă, de cele mai multe ori, o mostră clară de
neprofesionalism. În plus, este principala responsabilă pentru reputa ţia nefavorabil ă
asociată uneori cu jurnaliştii. Din acest motiv este de datoria jurnalistului s ă nu
publice ştiri bazate pe zvonuri sau speculaţii, prezentându-le cu titlu de informa ţie
credibilă.

Redactarea ştirii: 5 greşeli frecvente

Ştiriştii sunt priviţi adesea drept „adevăraţii jurnalişti”. Cu riscul să-i supărăm pe
realizatorii de reportaje, comentarii sau alte genuri de articole, adev ărul este c ă, pân ă
la urmă, raportarea evenimentelor recente reprezintă esen ţa jurnalismului. Capacitatea
de a transmite informaţii noi, veşti proaspete, date la zi – toate fac parte din
ingredientele de bază pe care stă construit orice canal media. Iată de ce, o aten ţie
specială merită acordată redactării ştirilor. Mai exact, câtorva dintre  greşelile care ne
fac să căscăm plictisiţi adesea în timp ce privim telejurnalul. Care sunt ele?
1. Relatarea de banalităţi. Una dintre definiţiile clasice ale ştirii sună în felul
următor. Faptul că un câine muşcă un om, nu este o ştire. Dar când un om muşcă un
câine, atunci întâmplarea devine cu siguranţă subiect de ştire! Cu alte cuvinte,
orice iese din sfera normalităţii, orice e neobişnuit sau nemaiîntâlnit dobândeşte
valoare de ştire. Aşadar, căutaţi fapte şi evenimente care nu se înscriu în
banalitatea cotidianului, care atrag prin aspectul lor ieşit din comun.
2. Ignorarea impactului informaţiei. O regulă simplă, cantitativă, se aplică fără
excepţie în distingerea unei ştiri de un fapt comun. Cu cât sunt afectate mai multe
persoane de un eveniment, cu atât creşte calitate sa de ştire. Dar ce înseamn ă
„multe persoane”? Regula funcţionează prin adecvarea la publicul ţintă al unei
publicaţii. Pentru un ziar local, o ştire reprezintă un eveniment ce va avea impact
direct asupra unui număr semnificativ dintre cititorii săi. Aşadar, cunoaşte ţi-v ă
publicul şi ţintiţi-l cu precizie. Scutiţi-l de un surplus de informa ţii cu relevan ţă
scăzută sau nulă.
3. Insistarea pe evenimente depărtate. Cu cât un eveniment este mai apropiat în
timp sau în spaţiu, cu atât îi creşte valoarea de ştire. De exemplu, într-un buletin de
ştiri de la un post de radio românesc, o ştire despre o breşă în sistemul de
alimentare cu apă al oraşului Bucureşti primeşte o prioritate mult mai mare decât o
 breşă în sistemul de alimentare al oraşului Londra. La rândul său, acest eveniment
din urmă va constitui o ştire importantă pentru un canal mediatic britanic. Deci,
oferiţi informaţii actuale, despre evenimente apropiate publicului.
4. Ştirea despre Dl. Nimeni. Trăsătura care poate transforma un fapt obişnuit în
ştire este implicarea unei personalităţi. Evenimente ce adesea par comune pot ieşi
din banalitate dacă printre actorii lor se numără o personalitate din via ţa public ă.
De exemplu, zeci de accidente de maşină au loc săptămânal în capitala Fran ţei.
Însă doar unul a devenit subiectul unei ştiri receptate cu interes maxim la nivel
mondial în 1997, când maşina în care se afla Prinţesa Diana şi iubitul ei a izbit
peretele unui tunel subteran din Paris, după ce şoferul a încercat s ă evite
fotografierea cuplului de către un grup de paparazzi.
5. Prezentarea de informaţii care nu sunt pe agenda public ă. Subiectele aflate la
ordinea zilei pe lista de dezbateri într-o comunitate, sau altfel spus pe „agenda
publică”, au din start valoare de ştire. Evoluţia acestor teme este adesea
determinată de context. Încalzirea globală şi politicile de protec ţie a mediului
reprezintă în momentul de faţă teme prioritare pe agenda public ă la nivel
internaţional, însă ele nu au început să fie tratate ca importante în mass-media
românească decât în contextul unor efecte tangibile la nivel climatic (temperaturi
neobişnuit de ridicate, inundaţii ş.a.) şi al presiunii exercitate de organisme
supranaţionale, cum ar fi Uniunea Europeană. Pe scurt, agenda public ă reprezint ă
suma subiectelor despre care oamenii vorbesc într-o comunitate. Rolul jurnalistului
este să fie receptiv la aceste subiecte şi să le dezvolte, aducând informa ţii şi
perspective noi.

Jurnalist, blogger şi jurnalist blogger

„Cum devin jurnalist?” Imaginaţi-vă un test-grilă care conţine această întrebare şi
următoarele variante de răspuns:
1. Merg la o facultatea de profil.

2. Fac un curs de specializare.

3. Mă angajez pur şi simplu într-o redacţie şi învăţ totul pe parcurs.

4. Îmi fac un blog.

Ce cifră aţi încercui dintre cele de mai sus? Am convingerea c ă ştiţi destul exemple
care să susţină opţiunile 1, 2 şi 3. Există jurnalişti de notorietate care nu au o facultate
de profil (de exemplu, Cristian Tudor Popescu este inginer de meserie). Dar şi jurnalişti
cu diplomă (de exemplu, Lucian Mîndruţă). Unii dintre voi poate cred c ă „în şcoal ă nu
se învaţă mai nimic”, şi doar lucrând începi să înţelegi esenţa meseriei de jurnalist.
Alţii sunt de părere că educaţia de specialitate e un start necesar în orice domeniu.
Fiecare părere poate fi viabilă într-un anumit context.

Dar ce ziceţi de opţiunea 4? Dacă am un blog pe care postez ştiri şi/sau comentarii,
înseamnă că sunt jurnalist? Dezbaterea a fost abordată din diverse unghiuri în ultimii
ani. Principalele puncte de discuţie pe tema diferenţei dintre jurnalişti şi bloggeri (şi
situarea categoriei de mijloc a „jurnaliştilor bloggeri”) sunt următoarele:
 Credibilitatea. Oricine poate posta orice pe un blog, deci de ce am crede ce
citim acolo? O redacţie de presă scrisă sau audiovizuală poate fi identificată printr-o
adresă, prin numele reporterilor şi al redactorilor ş.a. Aşadar, inspiră mult mai mult ă
încredere decât identitatea virtuală – posibil fictivă – a unui blogger. Un jurnalist
poate fi tras la răspundere în justiţie pentru denigrarea unei persoane publice, spre
exemplu. Un blogger, în schimb? Mai greu. Pe de altă parte, însă, există cazuri în
care identitatea virtuală este dublată de una reală şi de notorietate. Spre exemplu,
cazul lui Cătălin Tolontan, jurnalist la Gazeta Sporturilor şi proprietar al
blogului www.tolo.ro. Aşadar, problema credibilităţii discutabile poate fi rezolvată
atunci când autorul are o activitate cunoscută şi offline, adic ă este un „jurnalist
blogger”.
 Calitatea relatării. Un jurnalist – fie el cu diplomă sau cu training direct într-o
agenţie de presă/redacţie – înţelege şi respectă principiul separării informa ţiei de
opinie în orice material de presă. Adică ştie că în cazul ştirilor şi al relatărilor
primează obiectivitatea, iar în cel al editorialelor şi al comentariilor poate domina
spiritul subiectiv. Un blogger practică prin definiţie relatări bazate pe opinii. Blogul
este un „jurnal online”, deci cine ar vrea să fie obiectiv în acest context? În plus,
calitatea materialelor produse într-o redacţie este dată şi de faptul c ă ele trec pe
sub ochii mai multor profesionişti. Informaţia brută e colectată de reporter,
redactată cu contribuţia redactorului şi/sau a editorului, corectată înainte de
distribuţia ei pe canalele media ş.a. Pe când în cazul blogging-ului, autorul este, de
cele mai multe ori, unic. El se documentează, el scrie, el reciteşte. Sau comprim ă
toate aceste etape într-una singură, dacă aşa are chef.
 Etica, deontologia profesională, responsabilitatea.  Majoritatea redacţiilor aderă
la un cod deontologic, prin care se definesc principiile etice care ghideaz ă
activitatea jurnaliştilor. Aici apar chestiuni cum ar fi obliga ţia de a relata
întotdeauna adevărul, de a proteja sursele sau alte idei men ţionate în coduri precum
cel al Clubului Român de Presă. Pe de altă parte, în lumea blogurilor este greu de
definit sau de impus un astfel de cod. Varietatea temelor, autonomia autorilor şi
identitatea lor virtuală ar fi doar câteva motive.
Aşadar, devin sau nu jurnalist deschizându-mi un blog? Problema e prea complicat ă
pentru un răspuns monosilabic. Deci aş spune: Depinde! Dac ă nu ştiu nimic despre ce
înseamnă să practici jurnalismul şi îmi deschid un blog în care notez câte ceva din
rutina mea zilnică (ce am mâncat, ce cred despre un actor în vog ă ş.a.), atunci cu
siguranţă nu devin jurnalist.

Pe de altă parte, dacă am deja câteva noţiuni despre regulile de redactare şi prelucrare
a informaţiilor care se practică în acest domeniu, adică dacă sunt jurnalist aspirant,
treaba stă altfel.Deschiderea unui blog poate fi un exerciţiu foarte folositor. Poate fi un
pas înainte spre a deveni jurnalist profesionist. Dar asta numai dacă înţeleg şi aspir să
cunosc mai bine principiile meseriei, de la menţionarea surselor la concizia frazelor.
 
Reportaj sau feature?
Aud foarte des întrebarea de mai sus de la jurnaliştii începători. Graniţa dintre cele
două tipuri de articol pare să fie atât de fină, încât uneori nu se vede cu ochiul liber. Pe
cât de des confundate, pe atât de des utilizate în mass-media de toate formele,
reportajul şi feature-ul merită o discuţie clarificatoare. Aşadar, recunoaştem
unfeature după faptul că:
 nu prezintă neapărat subiecte de actualitate imediată, ci subiecte care se pot
afla de mai mult timp pe agenda publică din societate (cum ar fi schimb ările
climatice, terorismul ş.a.),

 „termenul de valabilitate” al informaţiei este mult mai lung, ceea ce înseamn ă c ă

dacă, din motive de spaţiu tipografic, articolul nu poate apărea în num ărul curent al
unui ziar, el va putea fi introdus la fel de bine şi peste o zi sau peste o s ăpt ămân ă
(procedeu de neconceput în cazul unei ştiri, unde proximitatea în timp reprezint ă un
element definitoriu),

 foloseşte informaţii care au apărut deja sub forma unor ştiri şi pe care le
completează cu elemente de context sau de interes uman (iar în acest caz e vorba
de news feature),
 nu foloseşte regula piramidei inversate (spre deosebire de ştire),

 poate aduce la cunoştinţa publicului informaţii interesante sau amuzante, dar

care nu au un impact social major sau consecinţe direct asupra cititorilor (ex: un
articol despre rolul ceaiului verde în consolidarea sistemului imunitar),

 e o sursă de divertisment sau/şi informaţii interesante, pe subiecte ce pot varia

de la cura de slăbire urmată de vedeta Teo Trandafir la prezentarea dezastrelor
ecologice din Africa.
Pe de altă parte, reportajul poate fi recunoscut ca un articol care:
 prezintă optica personală a jurnalistului asupra unei situa ţii sau a unui
eveniment, punctul său de vedere şi unghiul de abordare propriu (spre deosebire de
ştire, unde predomină obiectivitatea),

 conţine un limbaj bogat în adjective sau construcţii ce descriu în mod expresiv

figuri, persoane, locuri sau acţiuni, pentru că scopul jurnalistului este de a transmite
cu cât mai multă acurateţe atmosfera unui loc sau a unei situa ţii, de a face cititorul
să simtă, să audă şi să vadă lucrurile pe care el însuşi le-a simţit, văzut şi auzit.
Şi nu în ultimul rând: reportajul este un articol care face parte din genul feature, gen
care conţine în plus şi alte tipuri de articole:  news features, articole de
profil, backgrounders, articole de interes uman, articole de tip „cum să…” ş.a.
Cum scriem un articol atractiv şi uşor de citit?
Ponturi jurnalistice.
Sigur că nu există o reţetă fixă, prestabilită, pentru a redacta un text “bine scris”.
Fiindcă acest concept în sine depinde de cum arată cititorii textului şi canalul media
prin care el va fi difuzat. Însă există câteva sfaturi practice a căror urmare duce la
sporirea calităţii oricărui tip de text jurnalistic. Şi iată-le mai departe:
1. Plasaţi informaţia cea mai importantă în prima parte a articolului. Un text în
care esenţialul este amânat prea mult va face cititorul să îşi piard ă răbdarea şi s ă
abandoneze lectura.
2. Evitaţi repetiţiile şi frazele redundante, care nu aduc nici un plus de informa ţie
textului. Ele îngreunează lectura şi îndepărtează cititorul. Cuvinte de leg ătură ca
„astfel”, „de altfel”, „în acest context” scad gradul de lizibilitate al textului.
3. Reduceţi cât mai mult numărul propoziţiilor subordonate. Parcurgerea acestora
necesită un efort suplimentar din partea cititorului, sensul fiind mai greu de în ţeles
decât în cazul propoziţiilor simple. Preferabilă este respectarea unei structure
simple de tip subiect – predicat – complement. Spre exemplu, în locul unei fraze de
tipul: “Parcurgerea documentaţiei reprezintă un pas foarte important în realizarea
dosarului de aplicaţie, fără de care succesul acestuia rămâne sub un mare semn de
întrebare, reuşita generală a aplicantului putând fi astfel pusă în pericol.”  e de
preferat folosirea unui şir de fraze mai scurte de tipul: “Parcurgerea documentaţiei
reprezintă un pas foarte important în realizarea dosarului de aplica ţie. Fără ea,
succesul dosarului rămâne sub un mare semn de întrebare. În plus, reuşita general ă
a aplicantului poate fi pusă în pericol.”
4. Folosiţi cu predilecţie fapte concrete şi imagini, mai degrabă decât
abstracţiuni şi observaţii generale, în special când scrieţi un reportaj.  De pildă, în
locul unei informaţii de tipul: „Janeta Gorea, 74 de ani, locuieşte în condiţii
insalubre după inundaţiile din toamnă”, mult mai de impact va fi o descriere de
tipul: „O cameră doi pe doi care miroase înecăcios a mucegai. O oală plină cu apă,
care fierbe la foc mic, pe un aragaz care nu se mai fabric ă de mulţi ani în ţar ă. Prin
aburul ca ceaţa se vede un pat, un telefon roşu, şi el din alte timpuri, şi un câine
pechinez moleşit de căldura umedă. Janeta Gorea, o bătrână de 74 de ani, m ărun ţic ă,
locuieşte de trei luni în ruinele casei distruse de viiturile din septembrie. Şi-a
amenajat în fosta bucătărie un dormitor, care ar putea în orice clipă să-i fie
mormânt. Arhitecţii care au evaluat pagubele i-au interzis să mai intre in locuin ţă,
pentru că oricând se poate prăbuşi peste ea.”
5. Adecvaţi cifrele din text pentru a mări lizibilitatea acestuia. În loc de a
scrie „Profitul firmei a crescut cu 52,4 %”, scrieţi „Profitul firmei a crescut cu
peste 50%”. De asemenea, în loc de„Fondurile se ridică la 5.978.734 RON”, e
preferabil să folosiţi „Fondurile se ridică la aproape 6 milioane RON” . În plus, ori de
câte ori este posibil, exemplificaţi prin comparaţie semnificaţia cifrelor. De
exemplu, o afirmaţie ca „Averea lui Bill Gates se ridică la 58 de miliarde” are mult
mai mult impact dacă introduceţi o comparaţie, cum ar fi:  „Averea lui Bill Gates se
 ridică la 58 de miliarde, ceea ce înseamnă că depăşeşte întregul PIB (produs intern
brut) al unei ţări de mărimea Sloveniei.”
6. Explicaţi ori de câte ori este necesar prescurtările şi acronimele. Nu toţi
cititorii ştiu că ANAF înseamnă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, sau că
DIICOT este Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizat ă şi
Terorism. Decât să riscaţi ca acest lucru să rămână neclar în text, începe ţi articolul
dând în paranteză definirea acronimului.
7. Evitaţi frazele stufoase, în care se folosesc multe expresii ce în sine nu spun
nimic. Eliminaţi toate cuvintele care nu aduc nici un plus de informaţie. De
exemplu, fraza următoare: „Fiind singurul participant din partea României la
competiţia anuală ce desemnează olimpicii acestui domeniu, Cristian Pop a fost
întâmpinat de reprezentanţii organizatorilor cu ospitalitate”  poate fi contrasă fără a
afecta cu nimic informaţia transmisă: „Singurul participant român la Olimpiadă,
Cristian Pop a fost întâmpinat în mod ospitalier de organizatori” . După cum se
poate observa, scăderea numărului de cuvinte prin eliminarea celor de prisos a dus
la creşterea lizibilităţii în frază.
8. Adoptaţi una sau mai multe dintre strategiile de mai jos, în cazul în care nu v ă
vin idei pentru redactarea celei mai importante părţi din articol –  atacul sau lead-
ul.
 Treceţi pe o listă ideile principale pe care doriţi să le exprima ţi. Una dintre ele
va reprezenta atacul.

 Povestiţi în fraze scurte, de impact esenţa celor expuse în articol. În acest fel
veţi obţine un rezumat al acţiunii care poate reprezenta un lead.

 Porniţi de la deznodământul celor pe care doriţi să le prezenta ţi şi de la

concluziile care pot fi trase în legătură cu el. Şi acesta poate fi un lead.
 

Pregătirea unui articol. Ce avem de făcut?

Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi de scris ceva şi să vă treziţi încurcat în fa ţa unei foi
goale? Cu mintea complet lipsită de idei? Şi mie! Noroc că, atunci când vine vorba de
articole jurnalistice, există câţiva paşi simpli, care au întotdeauna succes în urnirea
procesului de redactare. Care ne ajută să concretizăm ce vrem să scriem şi apoi s ă
trecem la treabă. Aşadar, de unde începem?

1. Stabilim clar despre ce subiect avem de scris şi începem predocumentarea.

Adică familiarizarea cu domeniul şi, eventual, cu persoanele care ne vor servi drept
surse. În faza aceasta consultăm baze de date şi arhive ce au legătură cu tema de
interes. Întrebăm, luăm notiţe, vizităm Google şi Wikipedia. Spre exemplu, dacă ne
pregătim să scriem un articol despre modificarea Legii învăţământului, trebuie să îi
citim textul vechi şi textul nou, să aflăm cine sunt iniţiatorii schimb ărilor şi din ce
motive, să căutăm în arhiva ziarului articole mai vechi pe subiectul legisla ţiei din
învăţământ, să ştim cum se numeşte Ministrul, din ce partid face parte şi eventual
 care sunt cele mai cunoscute realizări sau eşecuri ale sale. Iar ăsta e abia
începutul!
2. Urmează documentarea propriu-zisă. Adică adunarea efectivă a informaţiilor, de
obicei de pe teren, prin contactarea surselor. Modul în care parcurgem acest pas
depinde, desigur, de situaţie şi de surse. Iar răsfoind Manualul de jurnalism vom
da peste o listă foarte folositoare cu cele mai importante metode de documentare.
Adică:
 Observaţia. Mereu atent la cele ce se întâmplă în jur şi „înarmat” pretutindeni cu
un pix şi un carneţel în care îşi notează detaliile văzute, jurnalistul foloseşte tehnica
observaţiei atât pentru culegerea unor eventuale teme de articol, cât şi pentru
documentarea unor teme alese deja. Atenţia la detalii şi capacitatea de a re ţine
aspectele semnificative dintr-un noian de informaţii şi imagini reprezint ă calit ăţi de
mare folos aici.
 Reconstituirea. Nu întotdeauna jurnalistul se poate afla la locul evenimentului
tocmai în timp ce acesta se întâmplă. De aceea, el se află adesea în postura de a
reconstitui evenimentul pornind de la relatări ale martorilor sau ale celor implica ţi.
Acest proces se desfăşoară cu atât mai uşor cu cât martorii nu se află la prima
întâlnire cu jurnalistul. Din agenda unui reporter care scrie despre accidente rutiere
nu ar trebui să lipsească numărul de telefon al purtătorului de cuvânt al Poli ţiei
Rutiere şi eventual al unei alte persoane cu autoritate ce poate da detalii oficiale.
 Cultivarea unei reţele de surse din instituţiile cu care colaborează în mod
regulat reprezintă cheia unei documentări de succes. E bine ca aceste surse s ă fie
atât din categoria „de vârf” (directori de instituţie, judec ători, procurori ş.a.), dar şi
din alte categorii avizate, ce pot da detalii ce nu sunt neap ărat cruciale, îns ă
necesare pentru desăvârşirea documentării (secretare, grefieri ş.a.)
 Folosirea unor metode neconvenţionale de adunare a informa ţiilor , cum ar fi
înregistrarea cu un reportofon ascuns sau cu camera ascunsă, mituirea pentru a afla
informaţii sau smulgerea unor informaţii sub presiune. Însă aceasta  nu este
recomandată decât în situaţii extreme (pentru a dovedi cazuri de corup ţie, de
exemplu). De ce? Deoarece contravine normelor deontologice de baz ă ale profesiei
de jurnalist (la care voi reveni în curând). În ciuda acestui fapt, situa ţii cum ar fi
celebrul caz al mitei în palincă şi caltaboş luate de Decebal Traian Remeş,
demonstrează că uneori se cere folosirea unor astfel de metode.
 Intervievarea. Deşi mulţi jurnalişti tind să vadă interviul ca pe un gen publicistc
separat, ce se practică „premeditat”, necesitând o pregătire substanţială (vezi
postarea anterioară), adevărul e că interviul reprezintă şi o metodă foarte eficient ă
de colectare a informaţiilor. Completând datele rezultate din observaţie, întrebările
adresate persoanelor ce ne pot oferi răspunsuri competente legate de un subiect
(participanţi, martori, specialişti ş.a.) sunt cea mai simplă cale de realizare a
documentării. Fireşte, pentru realizarea ei, jurnalistul trebuie să fie o persoan ă care
„intră în vorbă” fără dificultate şi comunică uşor, abordând sursele într-un mod ce
corespunde cu statutul lor social, pregătire profesională, educa ţie ş.a. Succesul
acestui demers poate fi asigurat pentru schiţarea unui „preinterviu”, adic ă a unei
 liste de întrebări sau chestiuni pe care jurnalistul doreşte să le lămureasc ă prin
discuţia cu sursa.
 Verificarea informaţiilor. De la acurateţea citatelor la corectitudinea numelor
participanţilor şi a datelor primite de la surse, absolut toate informa ţiile culese
trebuie verificate. Uneori acest lucru e simplu – putem verifica cum se scrie corect
numele unei străzi consultând o hartă sau numele unei persoane vizitând site-ul de
Internet al instituţiei din care face parte –, dar alteori poate deveni complicat.
Aceasta e de obicei situaţia în care se recurge la încrucişarea surselor.
 Încrucişarea surselor e un procedeu esenţial în stabilirea acurateţii informaţiilor
şi constă în confruntarea declaraţiilor unei surse cu declara ţiile altei surse,
independente de prima. Astfel putem descoperi nu numai informa ţiile false, ci şi pe
cele incomplete, care nu rezultă neapărat din reaua-voinţă a sursei primare. În plus,
prezentarea echilibrată a faptelor e o sursă de credibilitate a articolului. Spre
exemplu, dacă o declaraţie prin care un politician îl încrimineaz ă pe altul este
publicată fără replica celui incriminat (chiar dacă replica este „Nu comentez”) indic ă
în mod clar caracterul părtinitor al articolului şi duce la sc ăderea gradului de
încredere pe care cititorul îl acordă reporterului semnatar. În plus, dreptul la replic ă
reprezintă o normă profesională importantă ce trebuie respectată.
3. Acum că ştim clar ce vrem să scriem şi avem substanţa articolului preg ătită, nu ne
mai rămâne decât să ne aşezăm în faţa tastaturii şi să începem redactarea. Mai multe
ponturi şi secrete despre asta în postarea viitoare.