1

Tema: VIZIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Drepturile subiective, libertățile individuale și interesele legitime – obiecte ale apărării judiciare
Noțiunea de drept subiectiv civil. Elementele dreptului subiectiv civil
Potrivit prevederilor art.9 CC RM, persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute
obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Exercitarea drepturilor civile – realizarea de către
titularul dreptului subiectiv civil a conduitei ce formează con ținutul acestui drept.
Potrivit Constituției RM, drepturile şi libertățile fundamentale sînt : dreptul la viată (art.24), dreptul la apărare (art.26), dreptul la libera circula ție
(art.27), dreptul la informație (art.34), dreptul la învățătură (art.35), dreptul la muncă (art.43). Conținutul libertăților fundamentale: libertatea individuală
şi siguranța persoanei (art.25), libertatea conștiinței (art.31), libertatea opiniei şi exprimării (art.32), libertatea crea ției (art.33), libertatea întrunirilor (art.40)
etc.
Conceptului de drept i se conferă trei sensuri:
1) drept subiectiv – prin drept se înțelege o prerogativă acordată unei persoane de a avea o anumită conduită;
2) drept obiectiv – dreptul este o totalitate de norme juridice cuprinse de legisla ție; categoriile de ramură de drept, institu ție de drept – la fel reprezintă o
totalitate de norme juridice, dar cu o sferă de aplicare mai îngustă;
3) știința dreptului – dreptul este o știință care are ca obiect cercetarea normelor şi raporturilor juridice, cercetarea izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea şi
realizarea dreptului etc.
!!! Relațiile sociale, care cad sub incidența reglementărilor legale formează raporturile juridice, iar persoanele cărora le este prescrisă o anumită conduită,
prin norma legală, constituie subiecți ai raporturilor civile.
Orice raport juridic are cel puțin doi subiecți:
 subiectul activ – persoana care are facultatea de a pretinde ceva;
 subiectul pasiv – persoana care poartă obligația corespunzătoare preten ției celui activ.
Cel mai des, în cadrul raporturilor juridice, fiecare din subiec ți este în acela și timp şi activ şi pasiv, deoarece majoritatea raporturilor civile sînt
sinalagmatice şi presupun existenta drepturilor şi obliga țiilor reciproce (de ex.: contractul de vînzare-cumpărare, contractul de loca țiune, contractul de
prestări servicii etc.).
Dreptul subiectiv – aptitudinea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumită conduită şi de a cere subiectului pasiv (titularul obliga ției)
respectarea conduitei date, iar în caz de nerespectare – de a apela la for ța coercitivă a statului.
Orice drept subiectiv poartă aceleași elemente fundamentale care sînt adaptate, într-un fel sau altul, la tipul raportului civil.
Se deosebesc următoarele elemente distincte ale oricărui drept subiectiv civil:
 aptitudinea subiectului activ de a avea o anumită conduită;
 capacitatea subiectului activ de a cere subiectului pasiv respectarea conduitei;
 posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de încălcare a conduitei.
Dreptul la apărare este un drept subiectiv distinct, deoarece acesta prezintă un concept independent, complex în sine. Reie șind din con ținutul acestuia,
dreptul la apărare continuă să existe şi în condițiile în care dreptul subiectiv se stinge. De ex., dreptul la proprietate. Dacă în urma anumitor atentări asupra
unui bun, acesta a fost distrus, dreptul de proprietate, ca drept subiectiv civil, încetează, însă aceasta nu aduce nici o atingere posibilită ții de apărare a
dreptului de proprietate încălcat, deoarece persoana va putea în continuare solicita apărarea acestuia. În condi țiile în care dreptul la apărare ar fi fost un
element al dreptului subiectiv civil, acesta s-ar fi stins odată cu stingerea dreptului subiectiv.
Încălcarea drepturilor subiective civile
Deseori, realizarea oricărui drept subiectiv civil este împiedicată de conduita necorespunzătoare a subiectului pasiv, ceea ce generează încălcarea dreptului
şi necesitatea apărării dreptului subiectiv civil.
În definirea conduitei necorespunzătoare a subiectului pasiv, cel mai des este utilizată sintagma de „ comportament ilicit” – conduita persoanei care este
contrară dispoziției normei juridice. Se recunosc două modalități de comportare ilicite, şi anume:
1) acțiunea – săvîrşirea de către subiectul pasiv a anumitor ac țiuni contrare prevederilor legale, care prescriu ab ținere;
2) inacțiunea – neexecutarea de către subiectul pasiv a anumitor ac țiuni prescrise de normele legale.
De ex., încălcarea dreptului de proprietate. Din prescrierile legale, subiectul pasiv în cadrul raportului de proprietate este obligat să se ab țină de a aduce
atingere posesiei, folosinței sau dispoziției dreptului de proprietate, adică, în calitate de conduită legală este prezumată inac țiunea. Contrar acesteia, ac țiunile
persoanei de distrugere, sustragere, trecere sau ocupare abuzivă se vor considera încălcări, adică fapte ilicite sub forma de acțiuni.
Inacțiunea, în raport cu prima modalitate a faptului ilicit, presupune neexecutarea de către persoana obligată a ac țiunilor prescrise de norma legală. De ex.,
orice drept de creanță (neplata la scadență a sumei împrumutului, neplata pre țului contractului de vînzare-cumpărare, neachitarea chiriei în baza contractului
de locațiune, etc.), neexecutarea obligațiilor corelative reprezintă inac țiunea, ca fapt ilicit.
Prin încălcarea dreptului subiectiv civil se înțelege acel fapt ilicit care constă în nerespectarea de către subiectul pasiv a conduitei sale, manifestată prin
acțiuni sau inacțiuni contrare normelor juridice.
În funcție de conținutul şi întinderea faptelor de încălcare a dreptului subiectiv civil prin încălcarea dreptului subiectiv civil se în țelege atît
contestarea existenței dreptului cît şi încălcarea obligațiilor corelative acestuia, după cum urmează:
1) Contestarea existenței dreptului sau raportului juridic – situația în care subiectul pasiv, neexecutînd obliga ția care-i este prescrisă, neagă existen ța propriu-
zisă a dreptului. Situația respectivă apare dacă, de ex., într-un contract de împrumut, debitorul nu întoarce suma la scaden ță, motivînd cu faptul că nu a
încheiat un contract de împrumut, prin urmare, negînd însuși apari ția raportului obliga țional.
2) Neexecutarea obligațiilor corelative dreptului – situația în care subiectul pasiv nu se conformează obliga ției corelative dreptului subiectului activ. Spre
deosebire de primul tip de încălcare, subiectul pasiv nu pune la îndoială existen ța dreptului subiectiv, însă, prin comportamentul său, nu se conformează
conduitei legale prescrise. În cazul aceluia și contract de împrumut, situa ția dată apare la momentul nerestituirii sumei împrumutate la scaden ță, fără a pune la
îndoială creanța, doar din simplul motiv al imposibilității de plată.
Importanța practică a înțelegerii tipului încălcărilor este una majoră, or, apreciind corect tipul şi gravitatea încălcării, titularul va întreprinde în deplină
măsură toate acțiunile necesare apărării sale. Fiind în prezen ța contestării dreptului, acesta va avea un volum de lucru mult mai mare în probarea propriilor
pretenții, în raport cu cazul neexecutării obliga țiilor, atunci cînd subiectul pasiv, în mare parte, recunoa ște existen ța raportului şi obliga ția sa.
Conceptul de libertate individuală. Coraportul dintre libertăți şi drepturi subiective
Libertatea – posibilitatea (condiția) unei persoane libere de a se bucura de plenitudinea drepturilor politice şi civile în stat, admisibilitatea acesteia, de a
acționa după propria sa voință sau dorință, fără a încălca legea şi fără a stîngeni pe cineva. Libertatea persoanei garantează dreptul de a avea opinie proprie în
orice domeniu de activitate şi de a o exprima, de a ac ționa conform liberei con știin țe şi dorin țe.
Se recunosc 4 accepțiuni a noțiunii de libertate, după cum urmează:
 Libertatea, ca posibilitatea de a acționa după propria voin ță sau dorin ță.
 Libertatea, ca stare unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat.
 Libertatea, ca independență.
 Libertățile, ca drepturi cetățenești.
Sensul juridic al noțiunii de libertate nu este departe de explica ția lingvistică a acestuia. Conform Constitu ției, acestea sînt îndreptate spre conturarea unei
conduite a persoanei (de a crea, de a se întruni, de a se asocia politic etc.) care este condi ționată de voin ța persoanei şi garantată de stat prin reglementarea
acestei conduite la nivel de lege. Libertatea – este aptitudinea persoanei de a avea o anumită conduită şi în acest sens este o categorie juridică similară celei
de drept subiectiv.
 2
Noțiunea de libertate nu trebuie confundată cu no țiunea de drept subiectiv, deoarece libertatea, constituind în sine o conduită a persoanei, este în acela și
timp şi o premisă a exercitării dreptului subiectiv propriu-zis. De ex., persoana fiind liberă în a crea, acţionînd liber conform voin ței sale şi creînd careva
opere de artă generează apariția drepturilor subiective legate de posesia şi dispozi ția asupra operei create. Exercitarea drepturilor de autor se fundamentează
şi depind de existenta şi exercitarea libertății de a crea.
Deși, în anumite cazuri, libertatea precede apari ția dreptului subiectiv civil, ea constituie o conduită independentă de dreptul subiectiv propriu-zis şi poate
fi încălcată. De ex., în cazul în care persoana, în pofida dreptului de autor, utilizează o operă în nume şi interes propriu, aceasta încalcă dreptul de autor, dar
nu şi libertatea de creație. În situația în care cineva ne interzice să creăm sau să promovăm anumite opere de artă, acesta ne încalcă, în primul rînd, libertatea
de creație, drepturile de autor în acest caz fiind intacte.
Noțiunea de interes legitim
Interesul este o categorie a psihologiei sociale, desemnînd trebuin țele materiale şi nevoile spirituale determinate istoric ale unor indivizi sau grupuri
sociale, conștientizate sub forma aspirațiilor, a șteptărilor, scopurilor, idealurilor etc., fiind un stimul, o motiva ție şi determină finalitatea activită ții şi
comportamentului acestor indivizi sau grupuri. Interesul este preocupa ția de a ob ține un succes, un avantaj, un folos, ceea ce încîntă, treze ște atrac ție.
Interes, în drept procesual civil, trezește atenție pentru cineva de a confirma pe calea judiciară anumite fapte (stări) petrecute în realitate, împrejurări sau
întîmplări reale, circumstanțe concrete care sînt protejate de lege şi ob țin în procedura civilă titlul de „interese legitime”. Din aceste considerente, art.4 CPC,
ca obiect de apărare judiciară, concomitent cu drepturile şi libertă țile încălcate sau contestate, remarcă şi interesele legitime care sînt protejate de normele de
drept civil, familial, al muncii etc.
Accepțiunile privind definirea interesului legitim sînt:
 interesul legitim, ca atitudine a titularului dreptului fa ță de încălcarea sau contestarea dreptului (se aplică în doctrina juridică din România) – este o atitudine
subiectivă a titularului dreptului subiectiv civil încălcat fa ță de încălcarea existentă şi necesitatea apărării acestuia. Interesul legitim există atunci, cînd
persoana este îndreptățită de a-şi apăra un drept subiectiv civil încălcat sau contestat, iar interesul vine să confere legitimitate celui care accede la o formă
sau alta de apărare şi distinge pe cei ce nu sînt îndreptă ți ți de a solicita apărarea dreptului subiectiv civil. Interesul legitim în accep țiunea promovată de
doctrinarii români, nu se regăsește în legisla ția RM, întrucît nu produce careva efecte şi nu condi ționează apărarea dreptului subiectiv în conformitate cu
legislația în vigoare. Persoana care pretinde încălcarea sau contestarea unui drept nu este obligată să demonstreze existen ța interesului în apărarea dreptului
şi acesteia nu i se poate refuza accesul la una din căile de apărare, în condi țiile lipsei interesului legitim;
 interesul legitim, ca şi categorie juridică independentă de dreptul subiectiv, pasibilă de apărare – o categorie independentă de dreptul subiectiv, care poate fi
protejată de sine stătător de acesta. Legislaţia în vigoare reglementează mai multe situa ții în care, subiec ților de drept le este recunoscut dreptul de a apela la
apărarea judiciară, inclusiv în lipsa unui drept subiectiv civil sau a încălcării acestuia, cu scopul de a proteja anumite interese. De ex., situa ția persoanei care
acceptă succesiunea prin intrarea în posesie. În conformitate cu alin.(2) art.1516 CC, succesiunea se consideră acceptată atunci cînd mo ștenitorul depune la
notarul de la locul deschiderii succesiunii o declara ție de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului. Dacă în primul caz acceptarea
succesiunii este justificată prin solicitarea depusă la notar, în cel de-al doilea caz este prezentă o serie de ac țiuni de administrare şi folosin ță cărora legea le
acordă putere juridică. Însă simpla intrare în posesie, de și produce efectele juridice pentru persoană, nu este opozabilă ter ților pînă cînd nu va fi confirmată
legal. În vederea confirmării acestor efecte juridice, persoana urmează să se adreseze în instan ța de judecată, care va verifica circumstanţele intrării în
posesie şi va confirma, după caz, acceptarea succesiunii prin intrarea în posesie într-o procedură specială, nelitigioasă (lit.f) alin.(2) art.281 CPC RM).
În acest caz persoana (succesorul), fără a urmări apărarea unui drept subiectiv civil, încălcat sau contestat, se adresează instan ței de judecată pentru
apărare, deoarece are interes în confirmarea judiciară a faptului acceptării succesiunii, în urma căreia respectiva acceptare va deveni opozabilă tuturor, fiind
egalată cu adresarea către notar. Doar în rezultatul apărării judiciare a interesului succesorului în confirmarea acceptării succesiunii persoana va putea
participa la partajarea averii succesorale.
Interesul legitim este recunoscut oricărei persoane care, reie șind din prevederile legale, are dreptul de a cere apărarea judiciară, în următoarele
condiții:
 interesul legitim trebuie să fie recunoscut de legea materială sau procesuală;
 nu trebuie să existe un litigiu, în cadrul căruia un drept subiectiv civil să fie contestat sau încălcat;
 de apărarea interesului legitim trebuie să depindă realizarea pe viitor a drepturilor subiective ale solicitantului sau ale unei alte persoane.
Interese legitime similare se apără şi în alte cazuri prevăzute de legisla ția în vigoare, a șa cum sînt : constatarea faptului întreținerii persoanei (lit.f) alin. (2)
art.281 CPC); declararea incapacității persoanei la cererea rudelor care nu domiciliază cu persoana vizată (alin.(2) art.302 CPC); declararea fără stăpîn a unui
bun (alin.(1) art.327 CPC) etc.
Prin interes legitim se înțelege o prerogativă legală, în urma exercitării căreia, persoana urmăre ște confirmarea anumitor circumstan țe de fapt, de care
depinde apariția, modificarea sau stingerea anumitor drepturi subiective, proprii sau ale ter ților.

Formele de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor

Conceptul de apărare a dreptului
Orice acțiune îndreptată spre restabilirea exercitării normale a dreptului subiectiv se include în conceptul de apărare.
Apărarea drepturilor subiective civile este activitatea titularilor drepturilor subiective încălcate ori contestate şi a unui organ jurisdic țional desfăşurată în
vederea restabilirii situației anterioare încălcării sau contestării, în scopul exercitării fire ști, fără impedimente a drepturilor încălcate ori contestate.
Trăsăturile definitorii ale conceptului de apărare a dreptului:
 apărarea se aplică întotdeauna ulterior încălcării sau contestării dreptului subiectiv – ceea ce presupune că apărarea se poate aplica în rezultatul devierii de la
conduita legală, care duce la necesitatea implicării în procesul de realizare a dreptului;
 apărarea este o activitate – ceea ce presupune că restabilirea în drepturi a subiectului activ are loc în urma întreprinderii anumitor ac țiuni de contracarare,
impunere, obligare etc.;
 apărarea este realizată de un organ jurisdic țional – apărarea există atunci cînd se solicită implicarea unor ter ți cu competen țe jurisdic ționale, adică cu
aptitudine de a soluționa litigii.
În legătură cu realizarea activității de apărare se impune evidențierea a două laturi distincte ale acesteia, după cum urmează:
 Latura procesual-juridică – determină forma în care se desfășoară activitatea de apărare.
 Latura material-juridică – determină metodele aplicate pentru apărarea propriu-zisă a dreptul încălcat sau contestat.
Din componentele apărării se deosebesc două concepte distincte:
 formă de apărare – un anumit mod de a acționa al titularului de drept şi al organului jurisdic țional desfă șurat în vederea restabilirii dreptului încălcat sau
contestat, ori în vederea protecției interesului legitim. Conform art.10 CC, legiuitorul recunoa ște cel pu țin două forme de apărare a drepturilor civile,
menţionînd asupra apărării drepturilor civile pe cale judiciară şi specificînd că, în cazurile prevăzute de lege, acestea pot fi apărate şi pe cale administrativă;
 metodă de apărare – acele mijloace aplicate de titularul de drept şi organul jurisdic țional în vederea restabilirii dreptului subiectiv încălcat sau contestat.
Metoda de apărare este o categorie de drept material, fiind reglementată de ramurile de drept material corespunzător tipului de drept aflat în litigiu.
Mijloacele de apărare ale drepturilor civile – acele posibilități legale prin care titularul dreptului subiectiv civil tinde să înlăture atingerile aduse acestui drept,
apelînd, după caz, la organele jurisdicționale competente.
Conceptele sus-menționate au drept scop definirea laturii material-juridice a apărării, deoarece în toate cazurile se individualizează instrumentele concrete
prin care se înlătură încălcările aduse dreptului subiectiv civil, indiferent de forma în care se aplică.
Apărarea are ca finalitate aplicarea unor metode concrete de apărare, însă activitatea desfăşurată în vederea aplicării acesteia poate fi realizată în mai multe
forme de apărare. De ex., în cazul încheierii unui contract civil, afectat de doi, persoana interesată va putea opta pentru adresarea în instan ța de judecată
 3
(formă de apărare), în cadrul desfășurării căreia se va alege o metodă concretă de apărare, şi anume – recunoa șterea nulită ții actului juridic ( metodă de
apărare).
Formele şi metodele de apărare sînt într-o legătură strînsă, deoarece nu este posibil de a aplica o metodă de apărare fără a activa într-un cadru concret
permis, în același sens – nu este posibil să alegi o formă de apărare fără o finalitate concretă, adică de aplicarea unei metode de apărare corespunzătoare.
Ocrotirea dreptului subiectiv are un caracter preponderent preventiv, deoarece presupune desfă șurarea anumitor ac țiuni în vederea evitării unei viitoare
încălcări. Ocrotirea nu poate impune obliga ții, restric ții sau alte ac țiuni specifice apărării, deoarece subiectul pasiv respectă conduita impusă de norma
juridică. Existența ocrotirii este garanția respectării dreptului, ceea ce accentuează rolul preventiv al acesteia.
Metodele de apărare a drepturilor subiective civile
Metoda de apărare a dreptului subiectiv civil, privită drept o categorie de drept material, întruchipează instrumentele sau mijloacele concrete, aplicate în
vederea apărării dreptului subiectiv civil (art.11 CC).
Luînd în considerație subiecții ce pot aplica o metodă sau alta, metodele se clasifică în:
1) Metode ce pot fi aplicate numai de organe jurisdic ționale care sînt ter țe litigiului:
 recunoașterea dreptului;
 restabilirea situației anterioare încălcării dreptului şi suprimarea ac țiunilor prin care se încalcă dreptul sau creează pericolul încălcării lui;
 recunoașterea nulității actului juridic;
 declararea nulității actului emis de o autoritate publică.
2) Metode ce pot fi aplicate, atît de organele jurisdic ționale, cît şi de titularii raportului material litigios:
 repararea prejudiciilor materiale;
 repararea prejudiciului moral;
 încasarea clauzei penale;
 impunerea la executarea obligației în natură.
3) Metode ce sînt aplicate doar de titularii raportului juridic material propriu-zis:
 autoapărarea.
Deși, actul normativ de bază care reglementează metodele de apărare este CC, reie șind din prevederile art.11 al acestuia, sînt recunoscute şi alte metode de
apărare. Există și alte acte normative privind reglementarea metodelor de apărare a drepturilor subiective civile, şi anume: CPC, Legea cu privire la libertatea
de exprimare, Legea contenciosului administrativ etc.
Cu toate că în majoritatea actelor normative, altele decît CC, se regăsesc acelea și metode, totu și sînt şi anumite metode specifice, care pot fi aplicate doar
la soluționarea anumitor categorii de litigii (de ex., conform art.6 CPC, instan ța de judecată poate aplica constatarea unui fapt care are valoare juridică).
Tipurile şi clasificarea formelor de apărare a drepturilor, libertăților şi intereselor legitime
Forma de apărare este modul de acționare atît a titularului dreptului subiectiv încălcat cît şi a unui organ jurisdic țional.
În calitate de forme de apărare a drepturilor subiective se disting:
 forma judiciară – activitatea instanțelor de judecată desfăşurată în vederea apărării drepturilor încălcate sau contestate, a libertă ților şi a intereselor legitime.
Forma judiciară presupune implicarea obligatorie a unui ter ț în solu ționarea litigiului civil. Definitoriu pentru forma judiciară este faptul că la solu ționarea
litigiului se implică instanțele de judecată care examinează şi solu ționează litigiile conform competen ței expres prevăzute de lege şi potrivit normelor
obligatorii de procedură. Importanța formei judiciare rezidă şi în faptul că pentru anumite categorii de cauze civile doar instan țelor de judecată le este
recunoscută competența de a le examina şi soluționa. Spre ex., solu ționarea litigiilor individuale de muncă, declararea nulită ții căsătoriei, adop ția, constatarea
faptului întreținerii persoanei etc. Termenul jurisdic țional este folosit în sensul eviden țierii aptitudini de solu ționare unui litigiu de către un subiect concret.
Deși, termenul dat, se folosește mai mult în privința eviden țierii competen ței instan țelor de judecată, prin organ jurisdicțional se înțelege orice entitate, de
drept public sau privat, judecătorească, administrativă sau ob ștească, care are în atribu țiile sale competen ța de a solu ționa litigii civile;
 forma administrativ-judiciară – activitatea cumulativă şi consecutivă a organelor administrative şi a instan țelor de judecată desfăşurată în vederea apărării
drepturilor încălcate sau contestate şi a intereselor legitime. Specific este participarea unui ter ț în vederea soluţionării litigiului. Forma administrativ-
judiciară presupune participarea inițială a unui organ administrativ ce nu face parte din puterea judecătorească, dar este exponent al puterii executive. De ex.,
soluționarea contestațiilor în domeniul electoral. Conform alin.(1) art.65 al Codului electoral !!! alegătorii şi concurenții electorali pot contesta
acțiunile/inacțiunile şi hotărîrile consiliilor şi birourilor electorale şi ac țiunile/inac țiunile concuren ților electorali. Conform aceluia și articol !!! depunerea
unei asemenea cereri în instanța de judecată trebuie precedată de contestarea prealabilă în organul electoral ierarhic superior organului al cărui act se
contestă. Legea impune justițiabililor, care doresc a se apăra în instan ța de judecată, contra ac țiunilor sau inac țiunilor ce țin de domeniul electoral, obliga ția
parcurgerii unei proceduri prealabile de soluționare a litigiului. În cazul în care persoana contestă ac țiunile/inac țiunile unui biroul electoral teritorial, acesta
urmează să se adreseze în prealabil organului ierarhic superior al acestuia, adică consiliului electoral în circumscrip ția căreia activează şi doar ulterior poate
adresa o cerere în instanța de judecată;
 forma arbitrală – activitatea unui organ jurisdicțional neguvernamental, numit arbitraj, desfăşurată în vederea apărării dreptului subiectiv civil încălcat sau
contestat. Forma arbitrală este distinctă, atît din punct de vedere al statutului organului jurisdic țional implicat cît şi sub aspectul puterii juridice a actului
jurisdicțional adoptat. Existența arbitrajului, ca formă de apărare, este generată de tendin ța promovării căilor alternative de solu ționare a litigiilor civile.
Datorită procedurii judiciare, adesea anevoioase, reglementarea şi recunoa șterea unor căi alternative de apărare este o solu ție eficientă în apărarea drepturilor
subiective civile. Arbitrajul reprezintă activitatea desfăşurată de persoane de drept privat – arbitri, care datorită voin ței subiec ților în litigiu, sînt împuternici ți
cu examinarea şi soluționarea litigiului. Un aspect definitoriu – statutul persoanei împuternicite în vederea soluţionării litigiului, aceasta din urmă fiind o
persoană de drept privat, care nu este exponent al puterii judecătore ști sau executive. Arbitrajul are trăsăturile unei forme de apărare neguvernamentale, în
cadrul căreia apărarea dreptului nu este o expresie a înfăptuirii justiţiei sau a exercitării func țiilor jurisdic ționale de către organele administrative. !!! O
trăsătură specifică doar arbitrajului, ca o cale alternativă apărării judiciare, este puterea actului jurisdic țional prin care se solu ționează litigiul, numit hotărîre
arbitrală care reprezintă punctul final în soluționarea litigiului de drept. De și instan ța de judecată are anumite interferen țe cu activitatea arbitrajului, totu și
aceasta nu poate rejudeca din nou litigiul şi nu poate modifica solu ția arbitrajului în acest sens. Din punct de vedere al puterii lucrului judecat, pe care îl
obține hotărîrea arbitrală, forma arbitrală de apărare a drepturilor civile ob ține un statut independent în coraport cu instan ța de judecată, constituind o
activitate completă sub aspectul soluţionării litigiului;
 forma neguvernamental-judiciară – activitatea consecutivă a unui organ neguvernamental şi a instan ței de judecată, desfăşurată în vederea apărării
dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat; presupune participarea unui organ jurisdic țional care este ter ț litigiului. Organul jurisdic țional nu este
exponent al puterii judecătorești sau al celei executive, iar activitatea sa nu poartă amprenta specifică organelor de drept public. Competen ța organului
jurisdicțional neguvernamental apare doar în cazurile expres prevăzute de lege şi se realizează în forma prescrisă de aceasta. Organul jurisdic țional ter ț, ca şi
în cazul arbitrajului, este un subiect neguvernamental, însă, spre deosebire de arbitraj, activitatea acestuia se deosebe ște atît prin for ța actului jurisdic țional pe
care îl adoptă, cît şi prin coraportul acestora cu instan țele de judecată. Un ex. de activitate a organelor neguvernamentale jurisdic ționale este activitatea
Comisiei de Conciliere, desfăşurată în vederea soluţionării litigiilor colective de muncă. Potrivit alin.(3) art.357 Codul muncii, solu ționarea litigiilor
colective de muncă are loc în cadrul procedurii de conciliere, ce constă în examinarea conflictului colectiv de muncă în cadrul unei comisii de conciliere.
Reieșind din prevederile art.359 Codul muncii, Comisia de Conciliere reprezintă o entitate, formată ad-hoc pentru soluționarea unui litigiu colectiv de
muncă, formată prin decizia comună a angajatorului şi salaria ților dintr-un număr egal de reprezentan ți ai păr ților conflictului. Este evidentă forma
neguvernamentală a constituirii şi funcționării Comisiei de Conciliere, ca organ jurisdic țional creat pentru solu ționarea litigiilor colective.
Conform art.360 Codul muncii, în cazul în care părţile conflictului nu au ajuns la o în țelegere sau nu sînt de acord cu decizia comisiei, acestea se pot
adresa cu aceeași cerere de soluționare a conflictului colectiv în instan ța de judecată. Dacă, după natura juridică şi modul de func ționare a organului
 4
jurisdicțional, forma neguvernamental-judiciară are trăsături similare cu forma arbitrală, aceasta diferă esen țial de ultima, reie șind din puterea actului
jurisdicțional al Comisiei de Conciliere şi posibilitatea adresării cu aceea și preten ție în instan ța de judecată.
Activitatea organului neguvernamental nu este una independentă, similar arbitrajului, dar una derivată, rezultată din necesitatea accederii păr ților în
instanța de judecată, iar puterea juridică a deciziei Comisiei de Conciliere depinde de voin ța păr ților, care, în pofida existen ței acesteia, au dreptul să se
adreseze în vederea soluţionării aceluiași litigiu în instan ța de judecată;
 calea amiabilă (autoapărarea) – activitatea de sine stătătoare a titularului dreptului încălcat de a-şi apăra dreptul este numită autoapărare. Autoapărarea este
privită ca formă de apărare distinctă, ca metodă de apărare şi ca modalitate legală de săvîr șire a unor fapte considerate ilicite în anumite circumstan țe.
Autoapărarea socială presupune activitatea de sine stătătoare a titularului de drept îndreptată spre apărare, însă este distinctă din punct de vedere al
legitimării acțiunilor acestuia. Se disting următoarele trăsături esențiale ale autoapărării sociale:
 autoapărarea este îndreptată atît spre apărarea contra altor persoane cat şi contra for țelor naturii;
 autoapărarea se bazează pe activitatea con știentă, ra țională a persoanei;
 autoapărarea este o cale alternativă, persoana avînd posibilitatea de a alege şi alte modalită ți de apărare;
 autoapărarea socială presupune existența unui interval de timp dintre încălcare şi apărare, ceea ce o deosebe ște de autoapărarea instinctivă, care se manifestă
imediat.
Evoluția conceptului de autoapărare socială a dus la apari ția şi dezvoltarea unor păr ți constitutive ale acesteia – în concepte juridice independente precum
autoapărarea drepturilor civile, extrema necesitate, legitima apărare.
Potrivit lit.f) alin.(1) art.11 CC, autoapărarea este recunoscută ca una din metodele de apărare. În cazul realizării unei forme de apărare se poate de aplicat
autoapărarea, ca metodă de apărare. Conform art.13 CC, nu sînt ilicite ac țiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau re ține
persoana obligată dacă nu se poate obține asistența organelor competente şi dacă, fără o interven ție imediată există pericolul ca realizarea dreptului să devină
imposibilă sau substanțial îngreuiată. În sensul art.13 CC, autoapărarea apare într-un aspect mai îngust, fiind restrînsă la legitimarea unor ac țiuni recunoscute
în general ca ilicite, dar permise în vederea apărării dreptului.
În anumite cazuri, activitatea de autoapărare urmează a fi privită ca o formă de exercitare a conduitei prestabilite de con ținutul dreptul subiectiv concret.
De ex., în cazul în care, conform art.388 CC, proprietarul terenului taie rădăcinile de arbori şi arbu ști care au pătruns de pe terenul vecin, acesta, de fapt, nu
soluționează amiabil un conflict, dar întreprinde de sine stătător anumite ac țiuni admisibile, licite, prevăzute de legisla ție, care reies din con ținutul dreptului
subiectiv civil, cu scopul de a înlătura ingerințele aduse dreptului de proprietate.
Autoapărarea urmează a fi privită ca o formă de apărare în sens larg (calea amiabilă), în măsura în care acțiunile licite ale titularului sînt îndreptate spre
restabilirea dreptului încălcat şi soluționarea unui litigiu concret.

Conceptul de procedură civilă şi proces civil

Forma procesuală civilă
Forma de apărare judiciară a drepturilor civile este considerată fundamentală în apărarea drepturilor persoanelor şi men ținerea ordinii de drept. Forma
judiciară presupune o activitate desfăşurată de instan țele de judecată, adesea identificată cu înfăptuirea justiţiei, detaliat reglementată de norme procedurale,
asigurînd garanții în aplicarea corectă a legii, în determinarea drepturilor şi obliga țiilor.
!!! Finalitatea şi centrul activității instanțelor de judecată este hotărîrea judecătorească, ca act ce asigură, de rînd cu legea, garan ții în vederea exercitării
drepturilor civile. Substanța activității judiciare şi chiar finalitatea acesteia se materializează cu eviden ță în hotărîrea pronun țată de instan ță.
Activitatea instanței de judecată nu se termină odată cu pronun țarea hotărîrii judecătore ști, relevant fiind solu ționarea chestiunilor ce țin de controlul
judiciar asupra actelor de dispoziție a instan țelor de judecată ( căile de atac), executarea silită a actelor judecătore ști etc. Hotărîrea judecătorească nu
întotdeauna soluționează litigii de drept, aceasta fiind adoptată, de ex., în vederea constatării unui fapt cu valoare juridică sau în vederea determinării
capacității juridice a persoanei, cazuri în care nu se solu ționează litigii, dar se asigură apărarea intereselor legitime ale justi țiabililor.
În legătură cu activitatea instanțelor de judecată şi realizarea formei de apărare judiciară urmează se distinge o serie de concepte distincte, care au în
centrul atenției instanțele de judecată, precum înfăptuirea justiţiei, proces civil, procedură civilă, formă procesuală civilă.
Înfăptuirea justiţiei
Conceptul de înfăptuire a justiţiei întruchipează activitatea instan țelor de judecată în sensul cel mai larg al acesteia. Conform art.114 al Constitu ției, justi ția
se înfăptuiește în numele legii numai de instan țele judecătore ști. Înfăptuirea justiţiei, în sens civil, nu trebuie interpretată în sens îngust, ca fiind doar
soluționarea litigiilor de drept. Înfăptuirea justiţiei este realizarea prerogativelor puterii judecătore ști în stat, care, în domeniul drepturilor civile, includ:
 examinarea şi soluționarea litigiilor de drept;
 apărarea drepturilor şi intereselor legitime, protejarea cărora nu ține de solu ționarea unui litigiu de drept (în cadrul procedurilor necontencioase);
 controlul judecătoresc asupra actelor jurisdicționale ale altor organe jurisdic ționale decît cele judiciare;
 controlul judecătoresc asupra procedurilor de executare silită.
Justiția semnifică nu numai sarcina de a judeca pricinile civile, dar formează şi un ansamblu de instan țe judecătore ști în întregul său, prin mijlocirea cărora
se exercită funcția judiciară în ansamblu şi se realizează un sentiment de echitate. Func ția (sarcina) judecătorului – de a pronun ța dreptatea ( jurisdicțio) în
condițiile de independență și imparțialitate. La examinarea pricinilor judecătorul trebuie să cîntărească drepturile şi interesele fiecărei păr ți, fără să țină
seama de considerațiuni străine procesului. Hotărîrea judecătorească fără executare silită ar rămîne o opinie a judecătorului, deci ideea de justiţie nu s-ar
realiza pe deplin.
Procesul civil şi procedura civilă
Aceste două noțiuni sînt distincte una de alta şi aplicabile exclusiv pentru a descrie o activitate a instan țelor de judecată, fără a include şi alte organe
jurisdicționale.
Prin proces civil se înțelege un cumul de acțiuni procesuale, desfășurate de către participan ții la proces şi instan țele de judecată în legătură cu examinarea
şi soluționarea litigiilor civile.
Procedura civilă reprezintă o modalitate de organizare şi ordonare a activităţi instan țelor de judecată în cadrul înfăptuirii justiţiei civile prin intermediul
normelor procesuale.
Forma procesual civilă (forma judiciară)
Forma procesual civilă (forma judiciară) definește modul specific de acționare a instanței de judecată şi a altor subiec ți procesuali, reglementat printr-un
sistem unic de norme procesuale, realizat în cadrul desfă șurării unui proces civil, în vederea apărării drepturilor, libertă ților şi intereselor legitime.
Forma judiciară are un rol iminent în apărarea drepturilor, libertă ților şi intereselor legitime ale persoanelor fizice, organiza țiilor şi asocia țiilor lor,
autorităților publice, a intereselor statului şi societă ții. Forma procesual civilă dezvăluie valoarea şi importan ța dreptului procesual civil, particularită țile şi
calitățile obiective ale acestuia, principiile dreptului procesual civil şi func ționarea lor etc. Forma procesual civilă trebuie privită ca modalitate de realizare a
drepturilor cu caracter material şi procesual, ca mod de apărare a drepturilor, libertă ților şi intereselor legitime care constituie obiecte de apărare judiciară.
!!! Particularitățile distincte ale formei procesual civile formează un sistem de exigen țe (reguli) care sînt prescrise de normele dreptului procesual civil cu
privire la forma judiciară de apărare. Raporturile procesual civile care apar la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile concrete pot fi realizate numai în ordinea
şi limitele prescrise de dispozițiile normelor de drept procesual civil. Pentru a-şi realiza drepturile şi obliga țiunile procedurale, fiecare subiect al raportului
procesual civil trebuie să exercite – într-o anumită ordine, în anumite limite şi într-o anume consecutivitate – un șir de ac țiuni şi acte prescrise de legea
procesual civilă.
În doctrina dreptului procesual civil se evidențiază următoarele trăsături esen țiale ale formei procesual civile:
 5
 procedura de examinare şi soluționare a pricinilor civile în judecată este reglementată de ramura autonomă de drept, numită drept procesual civil, prin
intermediul normelor juridice speciale, numite norme procesuale (caracterul procesual al normelor juridice şi pozi ția autonomă a acestora în raport cu
normele materiale);
 întreaga procedură de examinare şi soluționare a pricinilor civile se realizează de organe specializate, numite instanțe de judecată (exclusivitatea înfăptuirii
justiţiei civile);
 pentru toate litigiile civile se aplică aceea și formă procesual civilă, în cadrul aceluia și sistem de instan țe de judecată ( universalitatea formei procesuale);
 întreaga procedură este realizată într-o ordine strict prestabilită (imperativitatea procedurii).

Trăsăturile suplimentare ale formei procesual civile sînt:

 realizarea formei procesuale presupune garantarea dreptului persoanelor interesate în solu ționarea pricinii de a participa la dezbaterea pricinii şi de a apăra
drepturile şi interesele lor în baza principiului egalită ții în fa ța legii şi a justiţiei, în temeiul principiului contradictorialită ții şi egalită ții păr ților în drepturile
procedurale;
 hotărîrea judecătorească trebuie să fie bazată pe fapte stabilite şi dovedite în ședin ța de judecată, prin probe pertinente şi admisibile.

Felurile procedurii civile

Noțiunea şi clasificarea felurilor de procedură civilă
Natura material-juridică diferită a multitudinii de cauze civile pe care le examinează instan țele judecătore ști în procedura civilă influen țează aplicarea,
adesea specifică, a unor norme şi instituții ale dreptului procesual civil, fapt care reiese din existen ța unor particularități ce țin de:
 obiectul apărării judiciare;
 componența participanților la proces;
 mijloacele şi modalitățile de apărare ale drepturilor, libertă ților şi intereselor legitime;
 obiectul şi sarcina probațiunii etc.
Noțiunea fel de procedură civilă presupune aplicarea criteriului material-juridic ce reiese din obiectul procesului, adică asemănarea după natura
raporturilor material juridice, care condiționează examinarea şi solu ționarea cauzelor civile.
Din punct de vedere istoric, prima – şi universală după natura sa juridică – a apărut procedura în acțiuni civile, ca formă de realizare a procesului civil în
dreptul roman, care este considerat şi izvorul procedurii speciale. Cel mai nou fel de procedură este considerată procedura ce rezultă din pricinile juridico-
publice, care a fost preluată în forma curentă din sistemul de drept anglo-saxon, dreptului continental clasic fiindu-i specific sistemul francez de contencios
administrativ, în care nu participă instanțele de judecată.
Din concepția material-juridică, prin fel de procedură civilă se înțelege modul de intentare, examinare şi solu ționare a cauzelor civile, determinat de
categoria şi specificul dreptului sau interesului legitim ce urmează a fi protejat.
Legiuitorul RM a stabilit în noul CPC următoarele feluri de proceduri civile:
 Procedura contencioasă, numită şi procedură în acțiune civilă;
 Procedura contenciosului administrativ;
 Procedura specială;
 Procedura în ordonanță (procedura simplificată);
 Procedura de declarare a insolvabilității;
 Procedura de recunoaștere a hotărîrilor judecătore ști şi arbitrate străine;
 Procedura în pricinile de contestare a hotărîrilor arbitrate;
 Procedura în pricinile de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrilor arbitrate.
În doctrina juridică felurile de procedură se clasifică în proceduri contencioase (litigioase) şi necontencioase (nelitigioase). Procedurile contencioase
(procedura în acțiuni civile şi procedura contenciosului administrativ) şi cele necontencioase (procedura specială şi procedura în ordonan ță) formează
procedurile civile clasice, iar procedurile ce țin de recunoașterea hotărîrilor judecătore ști şi arbitrate străine, contestarea hotărîrilor arbitrale, eliberarea
titlurilor de executare silită pentru hotărîrile arbitrale formează categoria procedurilor civile de control.
Trăsăturile definitorii ale procedurilor contencioase reies din calitatea subiecților şi existența obiectului dat spre solu ționare instan ței de judecată și sînt
următoarele:
 procedurile contencioase presupun existența obligatorie a două păr ți, subiec ți ai unui raport material litigios, ce urmăresc interese contrare;
 existența litigiului de drept – imposibilitatea exercitări fire ști a unui drept determină necesitatea aplicării mijloacelor de apărare a drepturilor şi intereselor
persoanelor.
Trăsăturile definitorii ale procedurilor necontencioase sînt:
 lipsesc părţile cu interese contrare şi litigiul de drept, procedurile fiind îndreptate spre confirmarea pe cale judiciară a existen ței unui fapt juridic, a protec ției
unui interes legitim sau spre apărarea drepturilor şi intereselor creditorului în cazul existen ței unor probe scrise incontestabile în ce prive ște preten țiile sale.
Procedura în acțiunea civilă
Procedura în acțiunea civilă are ca obiect al activității judiciare litigii de drept care rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative,
funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, în care părţile în litigiu sînt pe pozi ție de egalitate, iar ca modalitate de apărare a drepturilor încălcate sau
contestate este acțiunea civilă. Importanța procedurii în ac țiunea civilă constă nu numai în indici cantitativi ai pricinilor pe care le examinează instan țele
judecătorești, dar şi în faptul că reglementările ce privesc ac țiunea civilă con țin norme generale pentru examinarea pricinilor în celelalte feluri de proceduri
civile. Procedura în acțiunea civilă este procedură contencioasă. Prin conținutul lor, litigiile examinate în cadrul procedurii date pot fi variate, mai ales
cele ce țin de:
 realizarea drepturilor şi exercitarea obliga țiilor;
 prezența sau lipsa raportului material-juridic între părţile în litigiu;
 modificarea sau încetarea raportului material-juridic între păr ți etc.
În toate cazurile obiectul litigiului îl constituie dreptul subiectiv al unei persoane şi obliga ția corelativă a alteia, care decurg dintr-un raport material
litigios. Litigiul cu privire la un drept subiectiv ține de încălcarea sau contestarea unui drept. Chiar dacă încălcarea nu a avut loc, iar persoana doar crede că
dreptul i-а fost încălcat, litigiul de asemenea se produce.
Legea procesual civilă (art.5 CPC), declarînd accesul liber la justiţie pentru a apăra drepturile încălcate sau contestate are în vedere situa ția în care între
părți există dezacorduri în privința drepturilor şi obligațiilor care rezultă din raportul material litigios, cît şi situa ția în care partea obligată în raportul material
juridic nu contestă vădit pretențiile înaintate către ea, dar se eschivează de la exercitarea obliga țiilor sale legale, precum şi starea cînd, pentru realizarea unui
drept, este neclară emiterea hotărîrii judecătore ști.
Procedura contenciosului administrativ
În ordinea procedurii civile se examinează ac țiunile în pricinile contenciosului administrativ care rezultă din raporturile juridico-publice. Prin no țiune de
contencios administrativ se înțelege un sistem de norme juridice conform cărora se examinează şi solu ționează litigiile de drept între persoană şi stat
(autoritățile publice şi subdiviziunile autorităților publice, func ționarii acestora) cu privire la legalitatea unui act administrativ (normativ sau individual) care
lezează un drept recunoscut de lege al unei persoane (organiza ții) sau nesolu ționarea în termen legal al unei cereri referitor la un drept recunoscut de lege.
 6
Caracterul autoritar al raporturilor juridico-publice condi ționează unele particularități procesuale în examinarea şi soluționarea pricinilor ce decurg din
aceste raporturi, în care părţile aflate în litigiu nu sînt în pozi ții de egalitate. Examinarea pricinilor ce relevă din raporturi juridico-publice se reduce la
controlul judecătoresc al acțiunilor şi actelor subiec ților autoritari în persoana autorită ții publice a puterii sau func ționarului public. În cadrul controlului
legalității acțiunilor şi actelor autorităților publice şi ale persoanelor oficiale ale acestora, instan ța de judecată aplică normele de drept constitu țional,
electoral, administrativ, financiar şi ale altor ramuri de drept.
Pricinile în contenciosul administrativ conțin litigii de drept, ca şi pricinile în ac țiunea civilă, însă natura juridică ale acestor litigii se deosebe ște de cea în
acțiunea civilă. Litigiile în contenciosul administrativ apar în sfera relațiilor publice (administrative), cărora le este caracteristică pozi ția de subordonare şi
caracterul autoritar, ceea ce condiționează separarea acestor litigii într-o procedură judiciară aparte.
În conformitate cu art.277 CPC, orice persoană, care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege de către o autoritate publică printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instan ței judecătore ști competente pentru anularea actului, repunerea în
drepturi şi repararea prejudiciului. De aceea, procedura contenciosului administrativ se atribuie la categoria procedurilor civile contencioase.

Procedura specială
Apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale cetă țenilor şi organiza țiilor, cînd acestea sînt încălcate sau contestate, se exercită pe cale
judiciară, prin intentarea acțiunii civile şi a contenciosului administrativ. Pentru solu ționarea litigiilor de drept civil şi litigiilor de contencios administrativ se
aplică procedura în acțiunea civilă şi procedura în acțiunea contenciosului administrativ.
Adeseori apare necesitatea de a confirma pe cale judiciară prezen ța sau absen ța anumitor fapte juridice (stări, circumstan țe, situa ții etc.) de care depinde
apariția, modificarea ori stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor, cînd de la instan ța de judecată nu se cere solu ționarea litigiilor de
drept. Pentru aceste situații în legislația procesuală civilă a RM este legiferată procedura specială.
În conformitate cu art.279 CPC, instanțele judecătorești examinează în procedura specială pricinile cu privire la:
 constatarea faptelor care au valoare juridică;
 încuviințarea adopției;
 declararea capacității depline de exerci țiu a minorului ( emanciparea);
 declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată;
 limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacită ții;
 încuviințarea spitalizării forțate şi tratamentului for țat;
 încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării în sta ționarul de psihiatrie;
 aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violen ță în familie;
 restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
 declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn;
 constatarea inexactității înscrisurilor în registrele de stare civilă;
 recunoașterea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).
Instanțelor judecătorești le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedura specială şi alte categorii de pricini.
Cu toate că pricinile care se examinează în ordinea procedurii speciale se deosebesc una de alta după natura lor juridică şi după procedura de examinare,
ele sînt incluse în procedura specială conform criteriului lipsei litigiului de drept şi a celor două părți în proces . În conformitate cu alin.(3) art.280 CPC,
dacă la depunerea cererii sau la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ține de competen ța instan țelor judecătore ști,
instanța scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică peti ționarului şi persoanelor interesate dreptul lor de a solu ționa litigiul în ordinea procedurii în
acțiunea civilă la instanța de judecată competentă. !!! Procedura specială este procedura incompatibilă cu solu ționarea litigiului de drept . Subiectul care
intentează procedura specială se numește petiționar. Acesta nu are un oponent procesual, însă în procedura specială pot participa persoane interesate despre
care nu se afirmă că sînt pe poziții de contradictorialitate cu peti ționarul.
Deoarece în procedura specială instanța de judecată nu solu ționează litigii de drept, principiul contradictorialită ții se manifestă într-o măsură redusă, nu se
aplică normele cu privire la tranzacția judiciară, recunoa șterea ac țiunii, asigurarea ac țiunii, etc. Dar la judecarea pricinilor de procedură specială nu se exclud
cazuri de apariție a opiniilor controversate între persoanele interesate și peti ționar cu privire la faptul juridic (stare, circumstan țe), care se cer a fi confirmate
de instanța de judecată, deoarece nu întotdeauna la constatarea faptului (stării, circumstan ței) acestea sînt vădite. Pozi ția controversată a persoanelor
interesate în procedură specială se numește conflict de fapt, care nu trebuie să se transforme în litigiu de drept.
Hotărîrile judecătorești emise în pricinile de procedură specială sînt temei pentru ob ținerea de la organele statale competente a anumitor acte care confirmă
fapte sau stări juridice concrete fixate în hotărîrea judecătorească. Doar actul eliberat de organul statal competent în baza hotărîrii judecătore ști confirmă
oficial drepturile şi interesele legale ale persoanei (organiza ției) respective. Oficializarea faptelor şi stărilor judiciare stabilite în baza hotărîrii judecătore ști
nu trebuie identificată cu procedura de executare a hotărîrilor judecătore ști care se înaintează organelor de executare silită.
Procedura în ordonanță (procedura simplificată)
Pricinile civile care se examinează conform procedurii civile se caracterizează prin varietatea lor, circumstanţele pricinii, complexitatea proba țiunii,
componența participanților la proces, contestabilitatea sau incontestabilitatea preten țiilor înaintate în judecată, procedura de examinare a pricinii etc.
În RM una din formele simplificate de examinare a pricinilor civile este procedura în ordonan ță (procedură simplificată). Conform alin.(1) art.344 CPC,
ordonanța judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băne ști sau
revendicarea de bunuri de la debitor în preten țiile specificate în art.345 CPC. Procedura în ordonanță prezintă o varietate a procedurii civile, în care
judecătorul, fără desfășurarea ședinței de judecată, emite ordonan ță în baza cererii creditorului, de încasare a unei sume băne ști sau revendicare de bunuri de
la debitor. Potrivit art.345 CPC, ordonanța judecătorească se emite în cazul în care preten ția:
 derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
 rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune astfel;
 este întemeiat pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial;
 ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternită ții, constatarea paternită ții (maternită ții) sau atragerea în proces a
unor alte persoane interesate;
 urmărește perceperea salariului sau unor altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului;
 este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului
ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătore ști, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor
şi a bunurilor debitorului evacuat din locuință;
 rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
 rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă;
 decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei fa ță de Fondul Social;
 rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
 urmărește exercitarea dreptului de gaj;
 rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primilor de asigurare obligatorie de asisten ță medicală;
 rezultă din prevederile alin.(4) art.99 din Codul de executare;
 rezultă din facturi care au scadența la data depunerii lor.
 7
!!! Procedura în ordonanță nu poate fi numită procedură judiciară, deoarece se realizează în afara formei procesuale civile cu respectarea anumitei ordini
stabilite de lege (proceduri). !!! Ordonanța judecătorească poate fi eliberată numai în cazul în care creditorul s-a adresat în judecată cu o cerere de eliberare a
ordonanței, fără a depune cererea de chemare în judecată. Actul final prin care instan ța de judecată solu ționează cererea de eliberare a ordonan ței este
ordonanța judecătorească. Atît hotărîrea judecătorească cît şi ordonanța judecătorească sting litigiul dintre păr ți şi atît una cît şi alta pot fi supuse executării.
!!! Ordonanța se deosebește de hotărîre prin conținut şi putere legală (nu are putere de lucru judecat) . Dacă hotărîrea se emite după dezbaterea pricinii în
fond în ședința de judecată, în urma constatării circumstan țelor reale ale pricinii, în urma cercetării probelor după ce participan ții la proces şi-au expus
opiniile asupra pricinii etc., atunci ordonanța judecătorească se eliberează de judecător unipersonal, după ce acesta a luat cuno știn ță de înscrisurile prezentate
de creditor.
Procedura de declarare a insolvabilității
Procedura de declarare a insolvabilității reprezintă o procedură aparte, necontencioasă, desfăşurată conform normelor CPC, cu completările şi excep țiile
actelor normative din domeniul reglementării insolvabilită ții în vederea satisfacerii colective a crean țelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului
prin aplicarea față de acesta a procedurii planului sau prin lichidarea patrimoniului lui şi distribuirea produsului ob ținut.
În cadrul procedurii de declarare a insolvabilită ții nu există litigiu de drept, astfel lipse ște faptul înaintării unei preten ții de către o parte şi contestării
acesteia de către cealaltă. !!! Declanșarea procedurii de declarare a insolvabilită ții presupune existen ța unui temei general sau special, adică incapacitatea de
plată sau supraîndatorarea debitorului, iar scopul declan șării este protec ția creditorului care are crean țe fa ță de debitor . Pornirea procedurii poate fi realizată
atît de debitor cît şi de creditor şi nu semnifică examinarea existen ței sau inexisten ței crean țelor sau cuantumului acestora, ci satisfacerea echitabilă a
creanțelor incontestabile validate în cadrul desfă șurării procesului.
Condiția existenței obligatorii a unei hotărîri irevocabile în privin ța crean ței înaintate la momentul depunerii cererii introductive dovede ște încă o dată
caracterul necontencios al procedurii date. Procedura de insolvabilitate este o procedură specifică, preponderent necontencioasă, lipsa litigiului de drept fiind
o trăsătură definitorie pentru aceasta. Conform alin.(2) art.5 al Legii insolvabilită ții, dacă partea invocă existen ța unui litigiu de drept referitor la masa
debitoare, instanța va judeca această cauză într-un proces separat în procedură contencioasă. Legiuitorul a creat prezum ția conform căreia însu și desfă șurarea
procedurii de insolvabilitate are loc într-o procedură necontencioasă.
Calificarea unei proceduri civile drept procedură de control rezultă din sarcinile acesteia. Se consideră drept procedură de control orice procedură care nu
are ca sarcină inițială soluționarea unui litigiu de drept sau de fapt. Procedurile de control îndeplinesc anumite sarcini suplimentare ce apar după o
soluționare propriu-zisă a litigiilor în instanța de judecată sau cea arbitrală, de ex. chestiuni ce țin de executarea silită sau recunoa șterea hotărîrilor
judecătorești străine, cazuri în care instanța nu examinează un litigiu în fond.

Fazele procesului civil

Judecarea pricinilor civile de către instanța de judecată se înfăptuie ște prin divizarea întregii activităţi procesuale a instan ței de judecată şi a participan ților
la proces în anumite faze (stadii), iar fiecare fază, la rîndul ei, se împarte în etape. Ra țiunea divizării procesului civil în păr ți componente rezultă din faptul că
desfășurarea procesului civil, în pricina concretă, are loc prin exercitarea unor acte procesuale într-o succesiune şi ordine expres stabilită de legisla ția
procesuală civilă.
Faza procesului civil se determină drept o etapă strictă în desfă șurarea procesului în pricina concretă, prezentînd un ansamblu de acte procesuale
îndeplinite succesiv, îndreptate pentru soluționarea unei sarcini procesuale de sine stătătoare şi speciale. Trăsăturile distincte ale fazei procesului civil:
 reprezintă o totalitate de acte şi acțiuni procesuale ce formează un subsistem distinct şi omogen în sine;
 sînt îndreptate spre un scop separat, de realizarea căruia depinde îndeplinirea sarcinilor întregului proces civil;
 în majoritatea cazurilor, începutul şi finalul fazei este marcat printr-un document procedural distinct, specific în raport cu alte faze.
În funcție de scopurile care sînt puse în fața examinării pricinii civile şi de obiectivele înaintate, se disting 7 faze ale procedurii civile:
 pornirea procesului;
 pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare;
 dezbaterea pricinii în fond în prima instanță;
 procedura în apel;
 procedura în instanța de recurs;
 revizuirea hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile;
 procedura de executare.
Sînt autori care divizează procedura civilă nu în faze, dar în cicluri de aplicabilitate a normelor de drept procesual civil, care se finisează cu pronunțarea
unui act de aplicare a normelor de drept procesual civil, fără a avea o succedare strictă. La categoria ciclurilor normelor de drept procesual civil se raportă
procedura în prima instanță, procedura în instanța a doua, reexaminarea pricinii în recurs, revizuirea hotărîrilor, procedura de executare. Fiecare din cicluri
cuprinde, la rîndul său, trei faze – intentarea procesului, pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, examinarea pricinii în fond.
Conform CPC RM, se disting următoarele faze ale procedurii civile:
 intentarea pricinii în instanța de fond;
 pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare;
 dezbaterile judiciare;
 examinarea cauzelor în instanța de apel (judecarea în apel);
 examinarea recursului împotriva deciziilor instanțelor de apel (judecarea în recurs);
 examinarea revizuirii hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile (judecarea în revizuire);
 executarea hotărîrilor judecătorești.
Executarea, inclusiv silită, a hotărîrilor judecătore ști este recunoscută în calitate de fază distinctă a procedurii civile reie șind din practica CEDO, în
conformitate cu care, fără asigurarea unei executări a hotărîrii judecătore ști, desfă șurarea unui proces civil în vederea soluţionării litigiului este ineficientă şi
încalcă dreptul la un proces echitabil.
Parcurgerea tuturor fazelor şi etapelor nu este necesară pentru examinarea unei pricini civile. Procesul civil constă din: faze obligatorii şi faze facultative.
Fază obligatorie a procesului civil este faza pe care inevitabil o parcurge orice pricină civilă în cadrul desfă șurării procesului, indiferent de solicitarea
participanților la proces. Faze obligatorii ale procesului civil sînt:
 intentarea procesului civil (art.166-173 CPC);
 pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare (art.183-191 CPC);
 dezbaterile judiciare (art.192-237 CPC);
 executarea benevolă a hotărîrii judecătorești (alin.(3) art.60 Cod de executare).
Fază facultativă a procesului civil este faza pe care o poate parcurge examinarea unei pricini, exclusiv în func ție de voin ța participan ților la proces.
În calitate de faze facultative ale procesului civil sînt recunoscute:
 judecarea în apel (art.357-396 CPC);
 judecarea în recurs (art.429-445 CPC);
 judecarea în revizuire (art.446-453 CPC);
 executarea silită a hotărîrilor judecătorești (art.1-164 Codul de executare).
 8
Pentru declanșarea oricăreia dintre fazele facultative ale procesului civil este necesară solicitarea (cererea) în ordinea prevăzută de lege a persoanei
interesate, aceasta fiind o veritabilă manifestare practică a principiului disponibilită ții. În lipsa cererii exprese, faza facultativă nu se declan șează şi nu se
desfășoară.

Noțiunea dreptului procesual civil. Obiectul, metoda și sistemul dreptului procesual civil
Noțiunea dreptului procesual civil
Conform art.1 CPC, dreptul procesual civil este acea ramură de drept distinctă, autonomă, ce cuprinde totalitatea normelor procesuale care reglementează
relațiile sociale ce apar între instan ța de judecată şi al ți subiec ți procesuali în legătură cu examinarea şi solu ționarea cauzelor civile date în competen ța
instanțelor de judecată, cît şi în legătură cu executarea hotărîrilor judecătore ști.
Obiectul dreptului procesual civil
Prin obiect al procesului civil se înțelege raportul material-litigios supus judecării sau raportul material-litigios în legătură cu care a fost intentată o cauză
civilă.
Conform art.1 CPC, legislația procedurală civilă reglementează raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiţiei de către instan țele judecătore ști
în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor în ac țiunea civilă, precum şi altor pricini date în competen ța lor de CPC şi alte legi. Obiect al dreptului
procesual civil este totalitatea relațiilor sociale ce apar între instan țele de judecată şi al ți subiec ți de drept în legătură cu examinarea şi solu ționarea cauzelor
civile concrete. Raporturile procesual civile nu se limitează doar la raporturile care apar între instan ța de judecată şi părţile raportului juridic material care
intră în conflict, dar ele includ şi raporturile ce pot apărea între instan ța de judecată şi persoanele ter țe raportului material-litigios care pot fi afectate prin
hotărîrea judecătorească sau sînt interesați într-o anumită solu ție a instan ței de judecată (intervenien ții, procurorul, autorită țile publice etc.), cît şi raporturile
care apar în legătură cu participarea la proces a persoanelor ter țe, care contribuie la înfăptuirea justiţiei (martori, exper ți, interpre ți etc.).
Metoda dreptului procesual civil
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instan ța de judecată, participan ții la proces şi al ți subiec ți procesuali realizează drepturile şi
îndeplinesc obligațiunile procesuale. Prin metoda dreptului procesual civil se înțeleg acele procedee, modalități şi mijloace procedurale care au inciden ță
asupra apariției, desfășurării şi stingerii raporturilor procesuale care se exercită în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile de către instan țele
judecătorești, reflectînd particularitățile procedurii civile ca ramură autonomă de drept. Importan ța metodei dreptului procesual civil constă în aceea că prin
reglementările juridice se asigură o anumită conduită a subiec ților raporturilor reglementate.
Metoda dreptului procedural civil întrunește în sine elemente imperativ-dispozitive, deoarece une ște componente imperative (cu caracter autoritar,
imperios, poruncitor), precum şi elemente cu caracter dispozitiv (de dispoziție a drepturilor materiale şi procedurale), iar metoda dreptului procesual civil
se percepe ca un ansamblu de procedee, modalități şi mijloace juridice prin care normele de drept procesual civil influen țează asupra raporturilor procesuale
civile în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor civile şi altor pricini date în competen ța instan țelor judecătore ști.
Conform art.4 CPC, sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate,
a libertăților şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi ale asocia țiilor lor, ale autorită ților publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale
raporturilor juridice civile, familiale, de muncă, ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societă ții, în consolidarea
legalității şi ordinii de drept în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Metoda dreptului procesual civil este una dispozitiv-imperativă, deoarece realizarea conduitei de către instan ța de judecată şi participan ții la proces
este determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de voin ță a justi țiabililor. Acest fapt se manifestă începînd cu realizarea dreptului justi țiabililor de a
alege să se adreseze sau nu în instanța de judecată pentru pornirea unui proces civil, cît şi pe parcurs. În legătură cu realizarea drepturilor procesuale,
alegerea mijloacelor de apărare, exercitarea căilor de atac etc. Realizarea propriu-zisă a drepturilor procesuale poartă un caracter imperativ, deoarece
conduita atît a instanței de judecată cît şi a participan ților este expres reglementată de lege.
Sistemul dreptului procesual civil
Prin sistemul dreptului procesual civil se înțeleg normele şi instituțiile juridice care reglementează actele procesuale şi rela țiile juridice realizate cu
participarea instanțelor de judecată şi a altor subiec ți de drept, în legătură cu examinarea şi solu ționarea cauzelor civile.
Sistemul dreptului procesual civil este divizat în două compartimente distincte: partea generală şi partea specială.
Partea generală reprezintă normele şi instituțiile de drept aplicabile tuturor tipurilor de cauze civile şi categoriilor de proceduri civile. Aceasta include:
sarcinile şi principiile procedurii civile, izvoarele dreptului procesual civil, formarea completelor de judecată, competen ța instan țelor de judecată,
participanții la proces, reprezentarea judiciară, proba țiunea, cheltuielile de judecată, sanc țiunile procesuale, termenele de procedură, comunicarea actelor de
procedură.
Partea specială cumulează totalitatea normelor şi instituțiilor juridice ce reglementează fie anumite faze ale procesului civil (pregătirea pricinii pentru
judecată, dezbaterile judiciare, examinarea în apel, recurs etc.), fie modalitatea de solu ționare a anumitor feluri de proceduri civile (procedura specială,
procedura contenciosului administrativ, procedura în ordonan ță etc.), cît şi modul de desfă șurare a anumitor proceduri civile de control, precum procedura
recunoașterii hotărîrilor judecătorești străine, procedură contestării hotărîrilor arbitrale etc.
În afară de sistemul dreptului procesual civil se distinge şi sistemul procesual civil ca o categorie juridică distinctă, și anume, ca o totalitate de faze şi
etape ce le parcurge procesul civil, în speță făcîndu-se referire la faza judecă ții (care cuprinde examinarea în fa ța primei instan țe, examinare în apel, recurs
etc.) şi faza executării silite (care cuprinde efectuarea formalită ților prealabile, indisponibilizarea bunurilor debitorului, valorificarea bunurilor etc.).
Obiectul, sarcinile științei şi disciplinei de studiu „Drept procesual civil”
Știința dreptul procesual civil are ca obiect studierea normelor procesual civile ce reglementează rela țiile sociale apărute între instan ța de judecată şi al ți
subiecți de drept în legătură cu examinarea cauzelor civile. Scopul fundamental al științei dreptului procesual civil este aplicarea corectă a normelor
procesual civile. Misiunea științei dreptului procesual civil este de a identifica eventualele lacune în reglementarea rela țiilor procesuale şi aplicarea normele
de procedură, după caz – în formularea demersurilor necesare în corelarea normelor juridice cu realită țile şi necesită țile sociale.

Interferența dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept

Legătura dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept public
Din specificul metodei de reglementare a dreptului procesual civil şi pozi ția de subordonare a subiec ților de drept fa ță de instan ța de judecată, dreptul
procesual civil, ca ramură de drept public, are legături strînse cu dreptul constitu țional, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.
Dreptul constituțional are legătură cu toate celelalte ramuri de drept, deoarece normele constitu ționale fundamentează existen ța altor categorii de norme
prin reglementarea principiilor fundamentare privind organizarea statului de drept (inclusiv organele de stat) şi garantarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor. Legătura dreptului procesual civil cu dreptul constituțional poate fi analizată sub două aspecte distincte:
1) izvoarele dreptului constituțional constituie izvoare şi pentru dreptul procesual civil;
2) autoritățile statale (legislativă, executivă şi judecătorească) cooperează în baza principiului separării puterilor în stat.
Normele de drept constituțional stabilesc limitele legale de ac ționare a instan țelor de judecată, principiile necesare a fi respectate de judecători la
înfăptuirea justiţiei (legalitatea, contradictorialitatea, publicitatea etc.), interdic ția imixtiunii în activitatea judecătorilor şi colaborarea dintre puterea
judecătorească şi celelalte puteri în stat.
Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul administrativ. În măsura în care puterea executivă reprezintă un pilon independent în cadrul unui stat
de drept, realizarea efectivă a activită ții organelor administrative presupune inclusiv controlul asupra activită ții acestora şi verificarea respectării de către
autoritățile publice a drepturilor şi intereselor legitime ale cetă țenilor. Asemenea echilibru se realizează în cadrul procedurii contenciosului administrativ,
desfășurarea căreia implică în mare parte necesitatea cunoa șterii statutului şi atribu țiilor subiec ților de drept administrativ.
Legătura dintre dreptul procesual civil şi ramurile de drept privat
 9
Cele mai strînse legături pot fi determinate între dreptul procesual civil şi ramurile de drept privat, obiectul de reglementare al cărora, adică drepturile
materiale, constituie obiectul apărării judiciare. În cadrul ramurilor de drept privat – dreptul civil, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul muncii, etc. – sînt
reglementate nu doar drepturile subiective materiale, care pot fi protejate, dar pot fi prevăzute şi anumite norme juridice ce influen țează desfă șurarea
procesului civil propriu-zis, care, după caz, determină obiectul proba țiunii, competen ța instan țelor de judecată, capacitatea persoanelor de a fi parte sau
participant la proces etc. Încălcarea de către instan ța de judecată a normelor materiale la adoptarea hotărîrii judecătore ști duce la sanc ționarea instan ței de
judecată prin casarea actului judecătoresc viciat.
Legătura dintre dreptul procesual civil și dreptul procesual penal
Între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal există una dintre cele mai specifice legături. Fiind două ramuri de drept public ce con țin norme
juridice procesuale, ambele au un caracter func țional, îndreptat spre înfăptuirea justiţiei în stat. Ambele ramuri au o serie de similitudini ce țin de:
 subiecții care realizează activitatea judiciară;
 caracterul formal al procedurilor reglementate;
 poziția de subordonare dintre instanțele de judecată şi al ți subiec ți implica ți;
 principiile ce reglementează organizarea şi func ționarea instan țelor de judecată;
 existența unui sistem de probare bazat pe principii comune şi realizat cu acela și scop;
 existența unui sistem de control intern inter-judiciar prin intermediul exercitării căilor de atac.
Deosebiri. Dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal reprezintă două ramuri de drept independente, avînd sarcini distincte. De și, în ambele cazuri,
este relevantă înfăptuirea justiţiei, în cazul dreptului procesual penal în prim plan este justi ția penală, rezultată din aplicarea răspunderii penale. Deosebirile
țin şi de realizarea unor principii fundamentale ce reies din natura raporturilor juridice implicate. Dacă pentru dreptul procesual civil este specific principiul
disponibilității, ceea ce presupune că nimănui nu-i poate fi impusă apărarea dreptului subiectiv, în măsura în care acesta nu dore ște, pentru dreptul procesual
penal este specific principiul oficialității, care presupune declan șarea procedurilor judiciare din oficiu, în virtutea apărării intereselor generale ale societă ții.

Tema: IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Noțiunea și particularitățile izvoarelor dreptului procesual civil
Dreptul procesual civil, în calitate de ramură de drept, constituie totalitatea de norme ce reglementează anumite rela ții sociale. Pentru a determina
conținutul concret al normelor juridice este necesar de a cunoa ște prevederile acestora, prevederi care î și ob țin expresia materială în a șa numitele izvoare de
drept.
Noţiunea şi categoriile generale ale izvoarelor de drept
Prin izvor de drept se înţelege sursa din care poate fi cunoscută sau percepută norma juridică concretă. Majoritatea autorilor susţin concepţia „izvorului de
drept formal”, adică forma în care se materializează normele juridice – acele acte normative în care expresia legiuitorului poate fi percepută de destinatarii
regulilor impuse de stat. Conform unor autori, în bază concepţiei respective, sintagma „izvor de drept” urmează a fi înlocuită cu sintagma „forma dreptului”
sau „forma de exprimare a normelor juridice”.
Izvoarele de drept pot fi clasificate în mai multe categorii:
A. În funcţie de conţinutul izvorului de drept se deosebesc:
a) Izvoare materiale de drept sînt acei factori cu caracter social, economic, politic etc. existenţa cărora au dus la apariţia reglementărilor concrete. De ex.,
creşterea economică pentru anul 2012, ca factor socio-economic, a dus la adoptarea HG nr.951/2012 privind aprobarea cuantumului salariului mediu lunar pe
economie, prognozat pentru anul 2013, normele juridice din cadrul căreia stabilesc cuantumul salariului mediu lunar pe economie, în mărime de 3850 lei,
pentru utilizare în modul stabilit de legisla ție. !!! Pentru cunoaşterea şi aplicarea reglementărilor unei anumite ramuri de drept, o importanţă deosebită îl au
izvoarele de drept formale, datorită cărora destinatarii reglementărilor impuse de puterea statală au posibilitate de a cunoaşte conduita prescrisă şi de a-şi
realiza sau apăra drepturile proprii.
b) Izvoare formale de drept sînt forma pe care o îmbracă norma juridică, adică actele care conţin norme juridice. De ex., Constituţia RM, CPC, Legea privind
organizarea judecătorească nr.514/1995 etc.
B. În funcţie de sfera de aplicare a izvorului de drept, se disting:
a) Izvoare internaţionale de drept – izvoarele care cuprind reglementări comune, aplicabile la nivel internaţional, adoptate de state în calitatea lor de subiecţi de
drept public internaţional. În categoria izvoarelor internaţionale se includ actele internaţionale multilaterale şi bilaterale adoptate la nivel interstatal
(convenţiile, tratatele, acordurile, pactele, declaraţiile etc.). Aplicabilitatea izvoarelor de drept internaţional este una majoră, în special în ceea ce priveşte
capacitatea acestora de a substitui reglementările naţionale în măsura în care ultimele contravin prevederilor internaţionale, general acceptate. De ex.,
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950.
O categorie specială a izvoarelor de drept internaţional o constituie practica sau precedentul instanţelor de judecată internaţionale. Relevante pentru
Moldova sînt hotărîrile Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO). De ex., Hotărîrea CtEDO Airey contra Irlandei din 09.10.1979, Hotărîrea
CtEDO Roşea contra RM din 22.03.2005 etc.
b) Izvoare naţionale de drept – izvoarele care cuprind reglementări sau reguli aplicabile la nivel naţional. Sînt recunoscute izvoare de drept intern atît izvoarele
formale ce constituie creaţia propriu-zisă a puterii statale, exprimate prin exponenţii săi – Parlament, Preşedinţie, Guvern, administraţia publică centrală,
administraţia publică locală – cît şi actele interne specifice. De ex., CPC al RM, Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.16/1998 cu privire la interpretarea art.20
din Constituţia RM, Legea taxei de stat nr.1216/1992 etc.
C. În funcţie de forţa juridică a actului normativ, izvoarele de drept formal pot fi clasificate în:
 Izvoare de drept ce se regăsesc în legi – acestea cuprind totalitatea legilor constituţionale, organice şi ordinare.
 Izvoare de drept ce se regăsesc în actele normative subordonate legii – acestea cuprind totalitatea actelor adoptate în legătură cu executarea legilor, precum
hotărîrile, ordonanţele Guvernului, decretele Preşedintelui, hotărîrile Parlamentului, actele administraţiei publice centrale, actele administra ției publice locale
etc.
Categoriile şi particularităţile izvoarelor dreptului procesual civil
!!! Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice care reglementează activitatea şi raporturile procesuale civile ce apar între instanţa de judecată
şi alţi subiecţi procesuali în cadrul înfăptuirii justiţiei în pricinile civile.
Conform alin.(4) art.115 al Constituţiei, organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.
În RM în calitate de izvoare formale de drept ale dreptului procesual civil sînt recunoscute DOAR legile constituţionale şi legile organice.
!!! Raporturile de procedură civilă sînt situate pe o pozi ție specială în raport cu alte raporturi juridice. Importanţa majoră a acestora a cauzat restricţionarea
categoriilor de izvoare de drept formal ce pot reglementa conduita subiecţilor în cadrul categoriei date de raporturi.
În conformitate cu alin.(1) art.2 CPC, procedura de judecare a cauzelor civile în instanţele judecătoreşti de drept comun şi în cele specializate este stabilită
de Constituţia RM, de CPC şi de alte legi organice. Norma juridică consacrată de legiuitor în art.2 CPC, deşi foloseşte sintagma „procedura de judecare”,
care pare a fi un domeniu mai îngust în coraport cu spectrul relaţiilor specificat de norma constituţională de mai sus, reconfirmă spectrul restrîns al
izvoarelor de drept formal ce pot reglementa raporturile juridice procesuale. !!! În acest caz, legiuitorul enumeră expres drept izvoare de drept Constituţia,
CPC şi alte legi organice.
Concluzia în conformitate cu care izvoarele dreptului procesual civil sînt limitate doar la categoria de acte normative, fiind aplicabile doar două tipuri de
acte normative, şi anume – legile constituţionale şi legile organice, este incompletă și eronată, deoarece, reieşind din prevederile alin.(3) art.2 CPC, !!! dacă
prin tratatul internaţional la care RM este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legisla ția procedurală civilă a RM, se aplică normele tratatului
internaţional, dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale. Legea procedurală naţională, în speţă CPC,
recunoaşte şi tratatele internaţionale în calitate de izvor de drept ce reglementează procedura civilă. Legiuitorul nu doar determină prioritatea
 10
normelor internaţionale, dar şi permite aplicarea directă a acestora în cazul în care nu este necesar aplicarea unei legi naţionale pentru aplicarea tratatului.
Prevederile alin.(3) art.2 CPC sînt în deplină conformitate cu norma constituţională prevăzută la art.8 al Constituţiei şi împreună cu acestea asigură
aplicabilitatea actelor normative interna ționale.
Deşi reglementările art.2 CPC sînt destul de restrictive în privinţa categoriilor de izvoare aplicabile procedurii civile, reieşind din prevederile art.12 CPC,
instanţa judecătorească soluţionează pricinile civile în temeiul Constituţiei RM, al tratatelor internaţionale la care RM este parte, al legilor
constituţionale, organice şi ordinare, al hotărîrilor Parlamentului, al actelor normative ale Preşedintelui RM, a ordonanţelor şi hotărîrilor
Guvernului, al actelor normative ale ministerelor ale altor autorităţi administrative centrale şi ale autorităţilor administraţiei publice locale . În
cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele dacă nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri. Iniţial, se pare că prevederile menţionate contravin
regulilor instituite de art.2 CPC şi, pe lîngă tratatele internaţionale, legile constituţionale şi organice, recunoaşte în calitate de izvoare a dreptului procesual
civil toate celelalte categorii de acte normative, începînd cu legile ordinare şi terminînd cu actele administraţiei publice locale, completînd lista izvoarelor
inclusiv cu uzanţele.
Dar, pentru interpretarea corectă a art.12 CPC urmează să determinăm sensul acestuia prin prisma titulaturii articolului. Atît în denumirea art.12 CPC cît şi
în conţinutul acestuia legiuitorul utilizează sintagma „solu ționarea pricinilor civile”, prin aceasta determinînd scopul reglementării respective. Dacă în art.2
CPC legiuitorul stabileşte izvoarele de drept în care este prevăzută procedura de judecare ( legislaţia procedurală) a cauzelor civile, scopul art.12 CPC este
reglementarea categoriilor de izvoare de drept care pot fi utilizate de instanţele de judecată în vederea soluţionării litigiului ( legislaţia materială). Dacă
izvoarele indicate în art.2 CPC conţin norme procedurale, care determină cine şi cum judecă, atunci izvoarele indicate în art.12 CPC conţin norme de drept
material, care pot fi aplicate de instanţele de judecată în vederea adoptării soluţiilor concrete cu scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale
justiţiabililor.
!!! Un aspect important în determinarea categoriilor şi particularităţilor izvoarelor dreptului procesual civil îl reprezintă determinarea statutului de izvor al
dreptului procesual civil pentru alte categorii de izvoare, care, fiind aparent excluse de prevederile art.2 CPC, totuşi vor constitui izvor de drept în vederea
reglementării procedurii civile. În acest sens sînt relevante hotărîrile CtEDO, forţa juridică obligatorie a cărora este instituită prin art.46 al CEDO, dar şi
hotărîrile Curţii Constituţionale adoptate în vederea interpretării legii.
Izvoarele dreptului procesual civil reprezintă o categorie distinctă în raportul cu izvoarele altor ramuri de drept, iar datorită importanţei raporturilor
reglementate, se recunosc în calitate de izvoare ale dreptului procesual civil, care reglementează procedura civilă, doar:
 Convenţiile, tratatele şi alte acorduri internaţionale la care Moldova este parte.
 Hotărîrile CtEDO.
 Legile constituţionale.
 Hotărîrile Curţii Constituţionale.
 Legile organice.
Aplicarea legislaţiei altor state
Izvoare ale dreptului procesual civil sînt atît actele internaţionale cît şi actele naţionale. În aceste circumstanţe, apare întrebarea: în ce măsură actele
naţionale ale altor state pot fi izvor al dreptului procesual civil? Întrebarea respectivă este una importantă, în măsură în care !!! normele CC recunosc că actul
juridic este guvernat de legea locului întocmirii acestuia (art.1609 CC) sau părţile unei convenţii pot alege legea aplicabilă acesteia (art.1610 CC), sau în
măsura în care la determinarea capacităţii juridice a părţii în proces urmează să aplicăm legea naţională a acestuia (art.455 CPC). !!! Procedura civilă
propriu-zisă poate fi reglementată doar de normele naționale ale instanţei de judecată , adică nu se admite aplicarea legilor constitu ționale sau organice ale
altor state în vederea reglementării procedurii de judecată. Regula respectivă este confirmată inclusiv de prevederile alin.(1) art.458 CPC, în conformitate cu
care !!! în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale RM aplică legislaţia procedurală a ţării, dacă nu s-a dispus altfel în mod
expres.
Reieşind din prevederile art.13 CPC, la soluţionarea cauzelor civile, instanţele judecătoreşti pot aplica legislaţia unui alt stat ( legislaţia materială), în
conformitate cu tratatele internaţionale la care RM este parte. În acelaşi timp, pentru clarificarea existenţei şi conţinutului legii sau a unui alt act legislativ
(normativ) străin, instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale RM. !!! În cazul imposibilității de a obţine informaţia necesară
despre o lege sau un alt act juridic străin, deși s-au întreprins măsuri de rigoare, instanţa aplică legea naţională.
Aplicarea legislaţiei procedurale în caz de coliziune a normelor legale
La aplicarea actelor normative ce fac parte din legislaţia procesual civilă nu sînt excluse situaţii de coliziune dintre normele juridice ce se regăsesc în
diferite acte normative şi care pot avea acelaşi obiect de reglementare. În asemenea cazuri este necesar de a stabili modalitatea de soluţionare a
contradicțiilor ce pot apărarea între diferite norme juridice.
Pentru soluţionarea contradicţiilor dintre normele legale, legiuitorul a prevăzut expres o serie de reguli care ne permit să determinăm unica
normă juridică aplicabilă pentru o situaţie concretă, cum ar fi:
A. Existenţa unei coliziuni dintre normele procedurale interne şi cele internaţionale. În cazul coliziunii dintre normele procedurale prevăzute în acte
normative interne (legi constituţionale sau organice) şi normele procedurale prevăzute în tratatele internaţionale la care RM este parte se vor aplica
prevederile tratatului internaţional. Regula respectivă rezultă din prevederile alin.(3) art.2 CPC. Dar, regula dată se va aplica doar în cazul în care tratatul
internaţional este de aplicare directă. În cazul în care tratatul internaţional presupune adoptarea unei legi interne, instanţa de judecată nu va putea aplica
regula respectivă.
B. Existenţa unei coliziuni dintre normele constituţionale şi normele prevăzute în legile organice. În cazul depistării unei coliziuni dintre Constituţie şi
CPC sau alte legi organice, prioritate vor avea normele constituţionale. Regula respectivă rezultă din prevederile alin.(2) art.2 CPC, în conformitate cu care,
în caz de coliziune dintre normele CPC şi prevederile Constitu ției, se aplică prevederile Constituţiei.
C. Existenţa unei coliziuni dintre normele juridice prevăzute în două legi organice. În caz de coliziune dintre normele CPC şi normele prevăzute în alte legi
organice sau între normele prevăzute în oricare alte legi organice se vor aplica prevederile legii mai noi. Regula dată rezultă din prevederile alin.(2) art.2
CPC, în conformitate cu care, în caz de coliziune dintre normele CPC şi cele ale unei alte legi organice, se vor aplica reglementările legii adoptate ulterior.
În caz de coliziune dintre o lege organică generală şi o lege organică specială, urmează a fi aplicate prevederile legii speciale. Regula respectivă este
instituită de alin.(3) art.6 al Legii privind actele legislative nr.780/2001, în conformitate cu care în caz de divergenţă între o normă a actului legislativ general
şi o normă a actului legislativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ special.
Analogia legii şi dreptului în dreptul procesual civil
În cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile, instanţele de judecată adesea se pot întîlni cu situaţii în care din cauza lipsei unor reglementări exprese
privind realizarea unor sau altor acţiuni, unor drepturi sau obligaţii, să fie în imposibilitatea de a examina sau finaliza o cauză civilă. Lipsa normei juridice ce
ar reglementa anumite relații sociale este calificată ca o lacună de drept, care însă nu trebuie să afecteze dreptul persoanei la apărare judiciară.
În vederea eradicării lacunelor de drept, legiuitorul recunoaşte instanţei de judecată dreptul de a aplica analogia legii (ceea ce presupune aplicarea unei
norme juridice asemănătoare) sau analogia dreptului (ceea ce presupune aplicarea principiilor dreptului). Conform alin.(3) art.12 CPC, !!! în cazul
inexistenţei normei de drept care să reglementeze raportul litigios, instanţa judecătorească aplică norma de drept care reglementează raporturi similare
(analogia legii), iar în lipsa unei astfel de norme, se conduce de principiile de drept și de sensul legislaţiei în vigoare ( analogia dreptului). !!! Nu se admite
aplicarea prin analogie a normei de drept care derogă de la dispoziţiile generale, restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare. !!! CPC recunoaşte
analogia legii şi dreptului material în cadrul soluționării cauzelor civile.
Dar, avînd în vedere că art.12 CPC se referă la normele de drept materiale, apare întrebarea, dacă se admite analogia legii sau dreptului în ceea ce priveşte
normele de drept procedurale. Datorită caracterului formalist al procesului civil, ceea ce presupune imposibilitatea săvîrşirii unei ac țiuni procesuale în lipsa
unei reglementări exprese în acest sens, !!! nu se admite aplicarea analogiei legii şi analogiei dreptului în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor de
procedură civilă.
 11
Totuşi, în anumite situaţii se admite posibilitatea analogiei legii procesuale, dar în condiţiile existenţei unor norme asemănătoare foarte apropiate de esenţa
actului procesual civil ce urmează a fi efectuat prin analogia legii. !!! De ex., situaţia în care procurorul înaintează o cerere în numele altei persoane, fără ca
legea să-i acorde acest drept, iar eroarea dată este depistată abia după intentarea procesului civil. Pînă la modificările CPC intrate în vigoare ia 1 decembrie
2012, în lege nu erau prevăzute acţiunile ce urmează a fi făcute de instanţa de judecată în legătură cu încălcarea comisă de către procuror, dacă aceasta era
depistată după intentarea procesului. Instanţele de judecată aplicau analogia legii şi dispuneau scoaterea cererii de pe rol în conformitate cu prevederile lit.с)
art.267 CPC. Aceasta deoarece, dacă încălcarea respectivă era depistată pînă la intentarea procesului, instanţa de judecată avea dreptul expres de a refuza
cererea în conformitate cu lit.с) alin.(1) art.169 CPC. Avînd în vedere faptul că majoritatea încălcărilor indicate la art.169 CPC se regăseau în art.265 CPC,
cu excepţia celei de la lit.с) alin.(1) art.169 CPC, instanţele de judecată aplicau lit.с) art.267 CPC, ca fiind prevederea cea mai apropiată după sens, fapt care
însă nu corespundea cu scopul sancţiunii instituită de art.267 CPC. Lacuna respectivă însă a fost corectată de legiuitor şi în cadrul art.265 CPC a fost inclus
un temei similar celui de la lit.c) alin.(1) art.169 CPC, pentru categoriile de persoane indicate în art.73 CPC.
!!! Un alt ex. relevant de aplicare a analogiei legii procesuale este restituirea cererii de recurs împotriva încheierii, acţiune care nu este momentan
prevăzută în CPC. În cazul în care persoana аdresează o cerere de recurs în conformitate cu art.423 CPC, împotriva unei încheieri care nu poate fi atacată cu
recurs (de ex., încheierea de primire a cererii de chemare în judecată art.168 CPC), instanţa ierarhic superioară nu ar trebui să primească o asemenea cerere,
deoarece, în caz de o primeşte, aceasta urmează să se pronunţe asupra fondului cauzei, ceea ce este exclus. Avînd în vedere că legea procesuală nu
reglementează o acţiune care ar permite instanţei de judecată să nu primească cererea de recurs contra încheierii, aceasta aplicînd prin analogie instituţia
restituirii cererii de apel (lit.f) alin.(1) art.369 CPC), restituie cererea de recurs. O soluţie similară este recomandată şi de Curtea Supremă în Justiţie, care în
Avizul consultativ al Plenului CSJ cu privire la modul de aplicare a art.171, art.423 şi art.428 al CPC din 04 martie 2013, a indicat că în asemenea cazuri se
va restitui cererea de recurs împotriva încheierii nesusceptibile de recurs.
!!! Analogia legii sau analogia dreptului este exclusă categoric în cazul normelor care conţin noţiuni sau sancţiuni. De ex., în măsura în care art.117 CPC
prevede expres mijloacele de probă admisibile într-un proces civil, este interzis de a aplica analogia legii sau dreptului şi de a admite în proces un alt mijloc
de probă care nu se regăseşte în art.117 CPC, motivînd cu faptul că prin acesta se poate demonstra ceva important pentru examinarea cauzei. Orice mijloc
de probă care nu se regăseşte în art.117 CPC urmează a fi declarat inadmisibil. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sancţiunilor, deoarece, în măsura în
care pentru o anumită încălcare nu este prevăzută vreo sancţiune, aceasta nu poate fi aplicată prin analogie.

Felurile izvoarelor dreptului procesual civil

Tratatele internaţionale
Art.8 al Constituţiei declară că RM se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile sale cu alte state pe principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional, conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei, va trebui
precedată de o revizuire a acesteia. Potrivit alin.(3) art.2 CPC, dacă prin tratatul internaţional la care RM este parte sînt stabilite alte norme decît cele
prevăzute de legislaţia procedurală civilă a RM, se aplică normele tratatului internaţional, dacă din aceasta nu rezultă că, pentru aplicarea lor, este necesară
adoptarea unei legi naţionale.
Concomitent cu legislaţia procedurală civilă internă (naţională), tratatele şi convenţiile internaţionale la care RM este parte urmează să fie apreciate în
calitate de izvoare ale dreptului procesual civil moldav. Recunoa șterea şi aplicarea actelor internaţionale la nivel de fiecare stat, cu alături de legislaţia
internă, este o tendinţă generală şi comună legislaţiilor contemporane. Aceasta rezultă din universalitatea majorităţii instrumentelor internaţionale, în special
ale celor ce consacră drepturi şi libertăţi fundamentale inerente existenţi unui stat de drept.
Efectul direct al normelor internaţionale este condiţionat exclusiv de doi factori, şi anume:
1) faptul că acestea vizează destinatari concreţi – persoane particulare, fizice şi juridice;
2) faptul că, pentru a fi aplicate în ordinea juridică internă a statelor care le-au acceptat, nu necesită vre-un act de implementare sau transpunere.
RM este parte a mai multor convenţii multilaterale interna ționale în problemele ce ţin de dreptul procesual civil – dintre cele mai importante se
evidențiază:
 Convenţia privind procedura civilă, 1 martie 1954;
 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 4 noiembrie 1950;
 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, 10 iunie 1958;
 Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, 21 aprilie 1961;
 Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional, 17 decembrie 1962;
 Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale CSI, 22 ianuarie 1993.
RM are încheiate o serie de tratate şi acorduri bilaterale cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală
cu mai multe state, în care se regăsesc norme ale dreptului procesual civil, printre care:
 Tratat între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, 06 iulie 1996;
 Tratat între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, 13 decembrie 1993;
 Tratat între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asisten ța juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, 25 februarie 1993;
 Tratat între RM şi Republica Letonia cu privire la asisten ța juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, 14 aprilie 1993;
 Tratat între RM şi Republica Lituania cu privire la asisten ța juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, 09 februarie 1993;
 Acordul între RM şi Republica Turcia cu privire la asisten ța juridică în materie civilă, comercială şi penală, 22 mai 1996.
Hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului
În vederea eficientizării aplicării tratatelor şi convenţiilor internaţionale la nivelul statelor semnatare şi pentru diminuarea caracterului declarativ al
acestora, statele au recunoscut necesitatea creării unor entităţi jurisdicţionale suprastatale, în vederea sancţionării subiecţilor ce aduc atingere normelor
internaționale. De ex., crearea şi funcţionarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Scopul fundamental al înaltului forum de la Strasbourg este constatarea
şi sancţionarea încălcărilor aduse drepturilor și libertă ților fundamentale garantele de CEDO.
Protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale poate fi asigurată numai în condiţiile asigurării caracterului obligatoriu al hotărîrilor
CtEDO. În conformitate cu prevederile art.46 al CEDO, Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile
în care ele sînt părţi.
În aceeaşi ordine de idei, este logic a ne întreba dacă, hotărîrile CtEDO sînt izvor de drept pentru instanţele de judecată, în măsura în care, în cauza
examinată de instanţă nu participă persoana vizată direct în hotărîrea CtEDO. În ce măsură hotărîrile CtEDO pot fi puse la baza motivării unei hotărîri
judecătoreşti în măsura în care părţile în litigiu nu sînt vizate în vreo hotărîre CtEDO, existentă la momentul judecării cauzei?
Orice hotărîre CtEDO depăşeşte cu mult cadrul individual al cauzei și nu poate fi interpretată exclusiv prin prisma cauzei soluţionate. Actele jurisdicţionale
ale CtEDO sînt, pe lîngă acte de constatare şi sancţionare a încălcării, şi acte prin care CtEDO îşi realizează funcţiile sale de bază, inclusiv interpretarea şi
aplicarea corectă a prevederilor CEDO. Conform art.32 CEDO, !!! competenţa Curţi acoperă toate probleme privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi
protocoalelor sale, ceea ce presupune că unica autoritate competentă de a interpreta anumite prevederi ale Conven ției şi protocoalelor adiţionale sau de a
indica modul de aplicare a Convenției şi protocoalelor sale este CtEDO. În rezultat, orice hotărîre CtEDO reprezintă un izvor inedit jurisprudenţial în
ceea ce priveşte modul de aplicare a convenţiei, interpretarea noţiunilor utilizate, calificarea situa țiilor de încălcare a drepturilor fundamentale etc. Aceasta
presupune că, la soluţionarea cauzelor civile, instanţele de judecată nu sînt ţinute de cazuistica hotărîrii CtEDO, dar urmează să aplice orice hotărîre în
măsura în care aceasta determină un anumit mod de interpretare a Convenţiei sau aplicare a acesteia.
 12
!!! Hotărîrile CtEDO urmează a fi aplicate de către instanţele de judecată şi sub un alt aspect, cel care ţine de adoptarea hotărîrilor-pilot. În conformitate
cu art.611 al Regulamentului CtEDO, denumit procedura de judecare pilot, se dispune că Curtea poate iniţia o procedură-pilot şi adopta o hotărîre-pilot în
măsura în care circumstanţele faptei relevă existen ța unei probleme de sistem sau a unei deficienţe de structură în cadrul sistemului de drept al statului.
!!! Dacă CtEDO va depista o serie de încălcări care au acelaşi izvor, aceeaşi natură, aceasta poate adopta o hotărîre-pilot, care are un caracter general, se
referă la indicarea erorilor de sistem depistate şi prescrierea unor măsuri necesare a fi adoptate de stat pentru eradicarea acestora. În acest caz hotărîrile-pilot
ale CtEDO cu mult depăşesc cadrul cazuistic al unei probleme ridicate în faţa Curţii. Un ex. relevant pentru RM este hotărîrea-pilot Olaru şi alţii contra RM,
prin care CtEDO a constatat o deficienţă generală legată de neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti, în legătură cu care statul era permanent sancţionat. Prin
hotărîrea dată, s-a prescris la crearea unui remediu naţional eficient pentru ca persoanele care se confruntă cu problema neexecutării sau executării tardive a
hotărîrilor judecătoreşti să aibă şi posibilitatea reparării acesteia.
!!! Hotărîrile CtEDO sînt, în primul rînd, obligatorii pentru aplicare, iar în al doilea rînd – urmează a fi aplicate de instanţele de judecată în calitate de izvor
de drept, deoarece, prin conţinutul acestora, ele depăşesc cadrul individual al unei probleme ridicate în faţa curţii. În acelaşi timp, rămîne deschisă întrebarea
dacă aceste hotărîri constituie izvor al dreptului procesual civil şi pot fi aplicate de rînd cu alte izvoare în vederea aplicării normelor procedurale.
Hotărîrile CtEDO au incidenţă inclusiv asupra legislaţiei procedurale. În măsura în care, printr-o hotărîre CtEDO se depistează anumite coliziuni a
normelor procedurale care în rezultat, pot afecta drepturile justiţiabililor, instanţele de judecată urmează să aplice hotărîrile CtEDO în argumentarea unei sau
altei acţiuni sau act procedural.
Printre cele mai importante exemple de hotărîri CtEDO, care argumentează poziţia exprimată mai sus, se disting:
Cauza Clionov contra Moldovei din 09 octombrie 2007. Prin cererea sa, adresată CtEDO, Clionov Grigore a invocat, pe lîngă alte încălcări, încălcarea
art.6, paragraful 1, adică – accesul la o instanţa de judecată. În argumentarea poziţiei sale, acesta a indicat că, adresînd recurs pe cauza sa la CSJ şi cerînd
scutirea de taxa de stat, instanţa de judecată nu i-а primit cererea, motivînd prin prevederile alin.(2) art.437 CPC (în redacţia anterioară, din noiembrie 2003),
conform cărora „la cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat, dispoziţiile alin.(4) art.85 şi 86 neavînd incidenţă”. CtEDO a
reţinut că instanţa naţională a aplicat eronat prevederile normei procedurale, unicul motiv fiind că prevederile legale relevante (adică alin.(4) art.85 şi 86 ale
CPC) nu erau aplicabile. CtEDO a indicat că instanţa de judecată naţională urma să aprecieze capacitatea de plată a recurentului, căci doar aceste
circumstanţe fac aplicabile sau inaplicabile prevederile legale ce ţin de scutirea de taxa de stat, şi nu să facă doar trimitere la o normă de blanchetă. În speţa
dată hotărîrea CtEDO constituie un veritabil izvor al dreptului procesual civil, care a dus ulterior la modificarea art.437 CPC, în redacţia în vigoare, şi a
permis expres aplicarea instituţiei scutirii de taxa de stat în cadrul examinării în recurs.
Cauza Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei din 3 martie 2009. În speţa dată, reclamanţii au pretins, în special, că dreptul lor la un proces echitabil
şi dreptul lor la proprietate au fost încălcate ca urmare a casării abuzive a unei hotărîri judecătoreşti favorabile lor prin exercitarea revizuirii.
!!! CtEDO a constatat că securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii lucrului judecat. Acest principiu cere ca nici o parte
să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei.
!!! Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o
nouă examinare. În speţa dată revizuirea a fost considerată drept un apel camuflat, care a fost declanşată şi admisă datorită simplei existenţe a două opinii
diferite cu privire la aceeași chestiune, care nu trebuie prezinte temei de reexaminare.
Cauza Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei, împreună cu cauzele Popov contra Moldovei (nr.2, din 6 decembrie 2005), Roşca contra Moldovei
(22 martie 2005) şi Oferta Plus contra Moldovei (19 decembrie 2006) au constituit o baza jurisprudenţială esenţială pentru aplicarea corectă a institu ției
revizuirii şi interpretarea conformă a temeiurilor revizuirii în conformitate cu principiile instituţiei date.
Cauza Melnic contra Moldovei din 14 noiembrie 2006. În speţa dată, reclamantul Galina Melnic a pretins, în special, că dreptul său la un proces
echitabil a fost încălcat ca urmare a omisiunii Curţii de Apel de a-şi motiva decizia privind repunerea în termenul de depunere a apelului.
În conformitate cu art.316 al CPC, în vigoare la acea dată, deciziile judecătoreşti pronunţate de către instanţa de apel deveneau irevocabile după expirarea
termenului de depunere a recursului. Conform art.305 al CPC, „termenul de recurs este de 15 zile”. Art.314, 284 şi 114 ale CPC prevăd că, în cazul în care
părţile au omis termenul prevăzut pentru declararea recursului, instanţa de recurs urmează să-l respingă ca fiind depus cu depăşirea termenului sau să aducă
motive pentru repunerea în termen.
În urma examinării cauzei, CtEDO a reţinut că, deoarece reprezentantul ministerului a fost prezent la procedurile de la Tribunalul Chişinău din 5 februarie
2002, termenul de declarare a recursului a expirat la 20 februarie 2002. Decizia din 5 februarie 2002 a devenit irevocabilă prin necontestare în termenul
stabilit de lege. CtEDO notează că, deşi recursul a fost depus abia la 8 aprilie 2002, adică cu 47 de zile după expirarea termenului prevăzut de lege pentru
depunerea recursului, reprezentantul ministerului nu a prezentat nici un motiv al omiterii termenului, precum nici Curtea de Apel nu a examinat chestiunea
repunerii în termen şi nici nu şi-a motivat decizia sa. CtEDO a reţinut că o situaţie similară a fost deja examinată în cauza Popov v. Moldova (nr.2), în care
CtEDO a constatat că, prin neprezentarea motivelor pentru repunerea pîrîtului în termenul de prescripţie pentru efectuarea unui act procedural, instanţele
naţionale au încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
În concluzie, hotărîrile CtEDO constituie un izvor de drept pentru dreptul procesual civil.
Constituţia RM – izvor al dreptului procesual civil
În conformitate cu art.115 al Constituţiei, justiţia în RM se înfăptuieşte de CSJ, curţile de apel şi judecătorii. Organizarea instanţelor judecătoreşti,
competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin Constituţie, prin legi constituţionale şi prin legi organice. Fiecare dintre judecătoriile
menţionate îşi exercită funcţiile organului judecătoresc în conformitate cu reglementările procesuale şi competenţa sa în pricinile respective.
!!! Constituţia RM este, în primul rînd, legea supremă a statului. Aceasta deţine supremaţie asupra tuturor legilor şi altor acte normative ale RM.
Constituţia proclamă principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, instituie sistemul judiciar în RM, stabile ște competenţa instanţelor judecătoreşti,
utilizarea căilor de atac, declară caracterul public al dezbaterilor judiciare, obligativitatea hotărîrilor judecătore ști, accesul liber la justiţie, neretroactivitatea
legii şi altor acte normative, obligativitatea hotărîrilor judecătoreşti, limba de procedură şi dreptul la interpret etc. !!! Nici o lege şi nici un alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.
!!! Dacă instanţele judecătoreşti la examinarea şi soluţionarea pricinilor civile vor depista coliziuni dintre normele procesuale constituţionale şi normele
procesuale reglementate de legile organice, ele urmează să aplice normele constituţionale care prevalează.
Constituţia poartă nu doar un caracter declarativ, în unele cazuri aceasta se aplică direct, ca şi orice alt act normativ, în legătură cu soluţionarea şi
examinarea cauzelor civile. Potrivit pct.2 al Hotărîrii Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Constituţiei, instanţa, judecînd cauza, aplică direct Constituţia în cazurile în care:
a) prevederile Constituţiei, ce urmează să fie aplicate, nu conţin indicaţii referitor la adoptarea unei legi speciale care ar reglementa aplicarea acestor prevederi
ale Constituţiei;
b) instanţa judecătorească stabileşte dacă legea care a fost adoptată pînă la intrarea în vigoare a Constituţiei – 27 august 1994 – contravine prevederilor ei.
Pe o cale similară, în ce priveşte aplicarea directă a Constituţiei, au mers şi alte state care fac parte din sistemul de drept continental.
Hotărîrile Curţii Constituţionale a RM
!!! Curtea Constituţională a RM este unica autoritate de jurisdicție constituţională în RM , independentă de orice altă autoritate publică, şi se supune
numai Constituţiei RM, asigură supremaţia Constituţiei, garantează realizarea principiului separării puterilor în stat – în putere legislativă, putere executivă şi
putere judecătorească – asigură responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat (art.134 al Constituţiei).
Principalele atribuţii ale Curţii Constituţionale care au incidenţă, inclusiv asupra activităţii instanţelor judecătoreşti constă în:
a) exercitarea la sesizarea controlului constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui RM, a hotărîrilor şi ordonanţelor
Guvernului, precum şi a tratatelor internaționale la care RM este parte;
b) interpretarea Constituţiei RM;
c) pronunţarea asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei RM.
 13
În doctrina dreptului procesual civil, natura juridică a hotărîrilor Curţii Constitu ționale este discutată. Se afirmă că !!! legile şi alte acte normative
(legislative) recunoscute neconstituționale devin nule şi nu se aplică, nu sînt izvoare de drept, iar hotărîrile judecătoreşti nu se execută. În caz dacă actul
legislativ (normativ) este recunoscut neconstituţional, fiindcă nu corespunde Constituţiei RM, subiectul care a adoptat acest act examinează problema de
adoptare a unei noi legi sau a unui alt act normativ, care trebuie să conţină dispoziţie despre abrogarea actului care nu corespunde Constituţiei RM sau a unor
norme constituţionale. !!! Prescrierea normativă a neconstituționalității actului (normei) produce acţiunea sa din momentul adoptării hotărîrii Curţii
Constituţionale a RM, ci nu de la data anulării actului de către organul statal sau persoana oficială care a emis actul.
Este imposibil de a exclude categoric toate hotărîrile Curţii Constituţionale din categoria izvoarelor de drept. Un aspect distinct al activităţii Curţii
Constituţionale îl reprezintă interpretarea Constituţiei, funcţie care rezultă din prevederile lit.b) alin.(1) art.135 al Constituţiei, lit.b) art.4 alin.(1) al Codului
jurisdicţiei constituţionale nr.502/1995 şi alin.(1) art.4 al Legii cu privire la Curtea Constituţională nr.317/1994. Interpretarea normelor constituţionale constă
în explicarea modului de aplicare corectă a prevederilor constituţionale, sarcină realizată pentru excluderea coliziunilor dintre normele constituţionale,
norrnele constituţionale şi legile speciale, sarcină care garantează realizarea drepturilor fundamentale şi intereselor legitime ale persoanelor. !!! În măsura în
care Curtea Constituţională statuează într-o hotărîre de interpretarea unui anumit mod de aplicare a normelor legale, conţinutul hotărîrii respective constituie
un izvor de drept pentru instanţele de judecată care vor trebui să-l aplice la soluţionarea litigiilor civile.
În măsura în care Curtea Constituţională va interpreta normele constituţionale ce au incidenţă asupra procesului civil, aceste hotărîri vor constitui izvor de
drept al dreptului procesual civil.
Legile organice
Deopotrivă cu Constituţia, izvoare ale dreptului procesual civil sînt şi o serie de legi organice. Prevederile art.72 al Constituţiei demonstrează încă o dată
importanţa majoră a legilor organice, reieşind din domeniile pe care le pot reglementa. Printre acestea se regăseşte şi lit.с) „organizarea şi func ționarea Curţii
Constituţionale, a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ”.
Printre cele mai importante legi organice care formează sistemul legisla ției procedural civile se disting:
 CPC nr.225/2003;
 Codul de executare nr.443/2004;
 Legea contenciosului administrativ nr.793/2000;
 Legea insolvabilităţii nr.149/2012;
 Legea cu privire la organizarea judecătorească nr.514/1995;
 Legea cu privire la CSJ nr.789/1996;
 Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544/1995;
 Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr.947/1996 etc.
Precedentul judiciar şi practica judiciară
Deopotrivă cu izvoarele de drept formale, o poziţie specială în cadrul izvoarelor generale de drept îi revin:
 Practicii judiciare. Aceasta reprezintă reguli comune, recunoscute la nivelul unui sistem judecătoresc naţional, adoptate cu scopul uniformizării aplicării de
către instanţele de judecată a normelor de drept în examinarea şi soluţionarea cauzelor judiciare. În RM practica judiciară este reprezentată prin Hotărîrile
explicative adoptate de Plenul CSJ, care de jure nu constituie izvor de drept, deoarece nu au caracter obligatoriu (art.17 CPC).
 Precedentului judiciar. Acesta se materializează în hotărîrea judecătorească adoptată la soluţionarea unui caz concret, care poate fi pusă la baza soluţionării
unui caz similar. Spre deosebire de practica judiciară, care reprezintă un cumul de reguli, formulate datorită studierii unui cumul de cauze judiciare,
precedentul judiciar recunoaşte ca izvor de drept o hotărîre judecătorească concretă, soluţia căreia poate fi pusă la baza examinării şi soluţionării unui alt caz.
La fel ca şi practica judiciară, precedentul judiciar, nu constituie izvor de drept în RM, instanţele de judecată neavînd dreptul de a-şi argumenta aplicarea
unei sau altei soluţii prin faptul că astfel a mai procedat un alt judecător la soluţionarea unui alt caz similar.
Practica judiciară şi legislaţia procedurală civilă
Atît legislația procesuală civilă anterioară, cît şi cea în vigoare a RM investe ște CSJ a RM cu dreptul de a emite pentru judecătorii (judecători) hotărîri
explicative de îndrumare a instanțelor judecătoreşti pe întrebările aplicării corecte a legisla ției, care nu sînt, de jure obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
Conform art.17 CPC, pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei CSJ generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătore ști ale
unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor
civile.
În doctrina dreptului procesual civil o atare reglementare a trezit polemici știin țifice referitor la obligativitatea hotărîrilor explicative, dacă asemenea
explicaţii se atribuie la categoria izvoarelor de drept sau nu. În esenţa lor, !!! hotărîrile explicative dezvăluie conţinutul unor norme de drept, completează
lacune în reglementările de drept prin analogia legii şi a dreptului, generalizează şi se analizează practica judiciară etc. !!! Adversarii care atribuie practicii
judiciare calitatea de izvor de drept procesual civil declară că aceasta contravine principiului legalităţii şi nu corespunde destinaţiei organelor judecătoreşti.
În opinia acestora, hotărîrile explicative ale instanţei judecătore ști supreme au ca scop dezvăluirea conţinutului unor norme de drept procesual civil,
concretizarea lor, eradicarea lacunelor în reglementările de drept prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului. Hotărîrile explicative sînt doar acte ce
încearcă a uniformiza practica judiciară prin oferirea unei interpretări unice a normelor de drept.
În esenţa lor hotărîrile explicative ale CSJ au diferite direcţionări. Aceste hotărîri explică dispoziţiile CPC şi ale altor legi, dezvăluie conţinutul unor norme
de drept procesual civil prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului, generalizează şi aplică practica judiciară etc. Din punct de vedere al legalităţii, instanţa
judiciară supremă nu dispune de dreptul de a legifera norme de drept. Aceasta va fi contrară Constituţiei, care proclamă principiul separării puterilor în
stat şi determină funcţia fiecărei puteri. !!! Elaborînd explicaţiile referitoare la aplicarea analogiei legii într-o anumită situaţie, instanţa supremă stabile ște
prezenţa normei de drept respective, explică conţinutul ei în scopul determinării utilităţii de aplicare pentru soluţionarea raporturilor procesuale respective,
stabileşte ordinea de aplicare a normei etc. Astfel, nu se elaborează prescrierea normativă nouă, dar se lărgeşte sfera de aplicare a normei existente de drept.
Doctrinarii menţionează că:
a) explicaţiile instanţei judecătoreşti supreme în sfera interpretării şi aplicării normelor de drept asigură unitatea normelor de drept în stat;
b) în cadrul activităţii judiciare de aplicare a normelor de drept se scot în eviden ță lacunele legislaţiei în vigoare;
c) practica judiciară ne demonstrează necesitatea în perfecţionarea unor prescrieri legislative.
Avizele consultative ale Plenului CSJ
Conform art.12 CPC, dacă la judecarea pricinii într-o instanţă de judecată apar unele dificultăti la aplicarea corectă a normelor de drept material sau
procedural, instanţa de judecată este în drept să solicite Plenului CSJ al RM, din oficiu, sau la cererea participanţilor la proces, să întocmească un aviz
consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Dacă instan ța de judecată respinge demersul participan ților la proces, privind eliberarea
(întocmirea) unui aviz consultativ din partea CSJ, se va emite o încheiere motivată, irevocabilă, care se publică pe pagina web a CSJ.
!!! Avizul consultativ al Plenului CSJ nu este obligatoriu pentru curte în cazul cînd ulterior se modifică legea sau se schimbă punerea în aplicare a acesteia.
Pînă la emiterea avizului consultativ al Plenului CSJ, judecarea pricinii se amînă. În asemenea situaţii e mai raţional ca procesul să fie suspendat.

Noţiunea şi clasificarea normelor procesual civile

Normă juridică de procedură civilă este măsura de reglementare a conduitei instanţei de judecată şi a celorlalţi subiec ți implica ți în proces în legătură cu
examinarea şi soluţionarea pricinilor civile, precum și executarea hotărîrilor judecătore ști.
În raport cu obiectul de reglementare a normelor de procedură civilă acestea se divizează în:
 normele de organizare judecătorească – reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi desemnarea judecătorilor;
 norme de competenţă – reglementează competenţa generală şi cea jurisdic țională în materia examinării şi soluţionării pricinilor civile;
 14
 norme de procedură propriu-zisă – reglementează desfășurarea procesului civil, precum şi punerea în executare silită a hotărîrilor judecătore ști.
Importanța practică a clasificării date este una majoră, or, reie șind din obiectul de reglementare, normele procedurale care se referă la competenţa pot fi
situate nu doar în legea cadru (CPC), dar şi într-o serie de alte legi organice, care reglementează categorii mai înguste de rela ții (de ex., Codul familiei, Legea
privind regimul juridic al adopţiei etc.). Pe de altă parte, normele ce reglementează regulile de procedura propriu-zisă pentru toate categoriile de pricini,
tradiţional se regăsesc doar în legea cadru, adică în CPC.
În funcţie de obiectul de reglementare, aplicarea în timp a normelor procedurale concrete de asemenea poate fi uşor nuan țată. Normele de procedură
propriu-zisă, de obicei, sînt de aplicare imediată, iar normele juridice care modifică competenţa instanţei sesizate în momentul apariţiei legii noi,
permit existenţa mai multor soluţii, aşa ca:
 păstrarea competenţei pentru pricinile în curs de judecată;
 păstrarea competenţei pentru pricinile în curs de judecată doar dacă procesul a ajuns în faza dezbaterilor judiciare;
 lipsirea imediată de competenţă a unei instanţe şi transmiterea pricinii altei instanţe competente.
Din punct de vedere al rolului pe care îl au normele juridice, doctrina dreptului procesual civil clasifică normele de drept procesual civil în:
a) norme cu generalizatoare – norme cu caracter general ce declară principii sau stabilesc noţiuni;
b) norme de reglementare a raporturilor procedurale civile – norme care investesc instanţa de judecată, participanţii la proces şi alţi subiecţi procesuali cu
drepturi şi obligaţiuni procedurale;
c) norme de protecţie a drepturilor procedurale – norme care asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de către subiecţii procesuali, de ex.,
normele ce stabilesc sancţiuni.
Normele generalizatoare, la rîndul lor pot fi clasificate în 3 categorii distincte:
 norme generale, de ex. – sarcinile procedurii civile (art.4 CPC);
 norme declarative, de ex. – principiile fundamentale ale dreptului procedural civil al RM (art.19-27 CPC);
 norme definitorii, de ex. – definiţia probei judiciare (art.117 CPC).
În funcţie de caracterul raporturilor reglementate care au apărut în legătură cu examinarea şi soluţionarea pricinilor civile, normele de drept
procedural civil se divizează în:
a) norme imperative – conțin prescrieri categorice şi necondiţionate (de la care nu se admit careva abateri);
b) norme dispozitive – nu prestabilesc conduita subiecţilor procesuali şi le permite de a proceda conform discreţiei proprii.

Acţiunea legii procesuale în timp, spaţiu şi asupra persoanei

Conform art.76 al Constituţiei RM, orice lege a Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al RM şi intră în vigoare la data publicării sau la data
prescrisă în textul ei. Nepublicarea legii atrage neexisten ța acesteia. Potrivit prescrierii constituţionale date, instanţa de judecată la examinarea pricinilor
civile, nu este în drept să aplice normele de drept care se conţin în legi ce nu au fost publicate în izvoare corespunzătoare. Ordinea de publicare a legilor
Parlamentului este reglementată de Legea privind actele legislative din 27.12.2001.
!!! Legile (normele) procedurale civile, ca şi orice alte legi, se supun unor anumite reguli de aplicare în timp, spaţiu şi asupra persoanei. Acţiunea legilor
(normelor) de procedură civilă produce efecte juridice de la intrarea lor în vigoare şi pînă la abrogare. Aceste două momente prezintă limitele aplicării în
timp a legilor (normelor) de procedură civilă. Regula dată este de caracter general şi aplicabilă tuturor normelor juridice.
Data intrării în vigoare a legilor Parlamentului poate fi determinată prin cîteva modalităţi.
 data intrării în vigoare se indică în însuşi actul legislativ;
 legea intră în vigoare după o anumită perioadă de la publicarea legii;
 data intrării în vigoare a legii se consideră data publicării ei.
Faptele care se produc din momentul intrării în vigoare pînă la abrogarea unei legi vor fi supuse legii respective. !!! Legea procedurală civila nu are
putere retroactivă. Acest principiu este consfinţit în art.3 CPC, și anume: instantele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării
cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instantei judecătoreşti (hotărîri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor
altor autorităţi în cazurile prevăzute de lege. Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al aplicării legii
abrogate şi nu le desființează. !!! De la data intrării în vigoare a noii legi procedurale, efectele vechii legi încetează, dacă noua lege nu prevede altfel.
Legea procedurală civilă, care impune obligaţii noi, nu anulează sau reduce drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează realizarea unor
drepturi, stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare, nu are putere retroactivă. !!! Actele de procedură şi faptele ce prezintă importanţă sub aspect
procesual pot fi prelungite şi după abrogarea unei legi procesuale sau materiale, deoarece cea din urmă este destinată să asigure o mai optimă administrare a
justiţiei. Din aceste considerente, principiul imediatei aplicări a legii procedurale noi este prevăzut într-un număr de legislaţii procesuale civile.
Datorită principiului aplicării imediate a legii procesuale, aceasta nu admite retroactivitatea normelor sale. Pe de altă parte, !!! legea procesuală
recunoaște o altă excepţie de la principiului neretroactivității legii şi anume ultraactivitatea legii procesuale. Ultraactivitatea legii procesuale
presupune aplicarea parţială a normelor legii abrogate, după data abrogării ei. Ultraactivitatea nu contravine regulii aplicării imediate a legii procesuale şi
vine a facilita realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale în perioadele de tranzi ție de la o lege la alta. De ex., ultraactivitatea „Titlului V” cm CPC din
26.12.1964, care a rămas în vigoare după abrogarea la 12.06.2003 a codului vechi, pînă la data ce 01.07.2005.
!!! Aplicarea legii procesuale în timp nu afectează în nici un mod aplicarea legii materiale în timp. Pentru soluţionarea cauzei civile, instanţele de
judecată urmează să aplice legea materială în vigoare la data încheierii actului juridic, indiferent de faptul dacă legea a fost deja abrogată la momentul
examinării litigiului în instanţa de judecată. Legea materială nu se supune regulii aplicării imediate valabile doar centru legea procesuală.
Acţiunea legilor (normelor) de drept procesual civil în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii, în sensul că legile RM se aplică pe întregul
teritoriu al ţării, ceea ce decurge din conceptul universal al suveranităţii şi independenţei statelor. Aplicarea unei legi de drept material a unui stat străin de
către o instanţă de judecată din RM la examinarea şi soluţionarea unei pricini civile în sens larg nu înseamnă şi aplicarea legii procedurale a statului
respectiv. !!! Este exclusă aplicarea normelor procesuale străine de către instanţele judecătoreşti ale RM, cu excepţia cazurilor expres admise de legislaţie
(art.458 CPC).
Toţi cetăţenii RM, conform alin.(2) art.16 al Constituției, sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, na ționalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. RM sus ține tendinţa contemporană internaţională privind acordarea regimului
național persoanelor străine atît la nivelul legislaţiei naţionale cît şi la încheierea convenţiilor şi tratatelor internaţionale. În conformitate cu alin.(1) art.19 al
Constituţiei, !!! cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii RM, cu excepţiile stabilite de lege.
Dispoziţiile constituţionale care egalează în drepturi cetăţenii străini şi apatrizii cu cetăţenii din RM se extind pe deplin şi în domeniul apărării judiciare,
precum şi în ceea ce priveşte organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale. Potrivit art.454 CPC cetăţenii străini şi apatrizii, organiza țiile străine şi
organizaţiile internaţionale sînt în drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale RM pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime,
beneficiind în faţa instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile RM, în condiţiile
legii. !!! Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliul ori sediul
în RM.

Reglementarea procedurii civile în a două jumătatea sec. XX

Legislaţia procedural civilă a obţinut structură relativ închegată, distinctă în cadrul legislativ, abia începînd cu a doua jumătate a sec. XX. Pînă la formarea
unui sistem distinct de norme juridice, procedura civilă era privită ca un cumul de reguli tehnice, auxiliare aplicabile de instanţele de judecată în legătură cu
apărarea drepturilor materiale propriu-zise. Deoarece RM şi-a obţinut statalitatea doar de cîteva decenii, reglementarea procedurii civile în spaţiul autohton a
fost concepută iniţial centralizat în cadrul Uniunii Sovietice (URSS).
 15
După anexarea Basarabiei, în 1940, de către URSS, a fost emis Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 „Despre
aplicarea pe teritoriul RSSM a Codurilor Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”. În realitate, instanţele judecătore ști ale Moldovei aplicau CPC al
Federaţiei Ruse, motivînd prin faptul că majoritatea judecătorilor din Moldova nu posedă limba ucraineană. O asemenea situaţie a existat pînă la începutul
anilor 1960, cînd în ex-URSS s-a desfăşurat lucrul activ de reînnoire a tuturor ramurilor de drept, inclusiv a legislaţiei procesual civile.
În doctrina dreptului procesual civil existau două opinii contrare – care organe urmau să adopte codurile de procedura civilă ale republicilor unionale:
Sovietul Suprem al URSS sau Sovietele Supreme ale republicilor unionale. A fost decis ca organele supreme ale fostei URSS să legifereze „Bazele
procedurii civile a URSS şi a republicilor unionale”, în temeiul cărora republicile unionale să elaboreze şi să adopte codurile de procedură civilă. În 1962
Sovietul Suprem al URSS a adoptat Bazele procedurii civile a URSS şi a republicilor unionale. Primul CPC al RSSM a fost adoptat la 26 decembrie 1964, şi
a intrat în vigoare la 1 iunie 1965.
CPC al RM din 26 decembrie 1964 cuprindea 6 titluri care enumerau 437 articole. Titlul I – „Dispoziţii generale” (art.1-116), Titlul II – „Procedura în
faţa primei instanţe. Acţiunea civilă” (art.117-229), „Procedura în pricinile care izvorăsc din raporturi juridice administrative” (art.230-243), „Procedura
specială” (art.244-2785); „Procedura în instanţele judecătorești economice” (art.278 6-27866); Titlul III – „Căile ordinare de atac” (art.279-316), Titlul IV –
„Căile extraordinare de atac” (art.317-335 1); Titlul V – „Executarea hotărîrilor judecătoreşti” (art.336-431); Titlul VI – „Drepturile procedurale civile ale
cetăţenilor străini şi ale persoanelor fără cetăţenie. Acţiunile intentate statelor străine, delegaţiile judecătoreşti, hotărîrile instanţelor de judecată străine,
tratatele internaţionale” (art.432-437).
CPC din 1964 mai conţinea 3 anexe:
Anexa 1 – Lista categoriilor de bunuri care nu pot fi urmărite pe baza documentelor de executare silită.
Anexa 2 – Reconstituirea dosarelor pierdute, conţinînd acte de procedură judiciară sau de executare.
Anexa 3 – Regulamentul judecătoriei arbitrilor aleşi.
CPC al RM din 30.05.2003 (în vigoare din 12.06.2003) este totalmente consacrat reglementării procedurii judiciare civile în judecătoriile de drept comun
şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie. CPC al RM din 30 mai 2003 ca şi sistemul de drept procesual civil se divizează în 2 părţi – „ Partea generală”
şi „Partea specială”. În partea generală a CPC sînt incluse normele (reglementările) care se aplică la toate felurile şi la toate fazele de procedură civilă.

Tema: RAPORTURILE PROCESUALE CIVILE

Noţiunea şi particularităţile raporturilor procesuale civile
În cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile, între instanţele judecătore ști, participanţii la proces şi alţi subiecţi ai procesului civil apar relaţiile
juridice care sînt reglementate de normele procesuale civile. Aceste raporturi juridice se deosebesc de relaţiile material juridice între subiecţii litigiului, atît
după scop, cît şi după conţinut. Raporturile procesuale civile reprezintă o categorie distinctă de raporturi juridice.
Raporturile procesuale civile se caracterizează prin anumite particularită ți specifice care ne permit să le deosebim de raporturile juridice de
drept material (raporturile juridice civile, familiale, de muncă etc); aceste particularități constau în următoarele:
1) Raporturile procesuale civile au un caracter dinamic, reprezentînd un ansamblu de raporturi care apar consecutiv pe parcursul desfăşurării procesului civil. În
cadrul înfăptuirii justiţiei pe o cauză civilă nu apare un raport unic procesual civil, ci un sistem de raporturi interdependente, determinate de acţiunile
procesuale ale instanţei şi ale participanţilor la proces. !!! Raporturile procesuale civile apar, se modifică şi se sting într-o consecutivitate strict stabilită de
lege cu respectarea formei procesuale civile.
2) Subiect obligatoriu al raporturilor procesuale civile este instanţa de judecată. Raporturile procesuale civile nu pot apărea doar între participanţii la proces,
fără implicarea instanţei. Legislaţia procesuală civilă nu prevede drepturi şi obligaţii reciproce ale participanţilor la proces, nici consecinţele nerespectării lor.
Raporturile între participanţii la proces şi alţi subiecţi ai procesului civil apar în exclusivitate prin intermediul instanţei de judecată, care, chiar dacă uneori
are un comportament pasiv, poate interveni, avînd în vedere rolul ei diriguitor în proces. De ex., tranzacţia de împăcare, fiind rezultatul acordului de voinţă al
părţilor, produce efecte juridice doar după confirmarea acesteia de către instanţă (alin.(4) şi (5) art.212 CPC). La adresarea de către una din părţi a
întrebărilor către cealaltă parte, martor sau expert, instanţa de judecată se implică prin încuviinţarea acestora şi respingerea întrebărilor irelevante (alin.(5)
art.216 CPC).
!!! Raporturile procesuale civile au un caracter bipartid, unul dintre subiecţi fiind tot timpul instanţa de judecată (instanţa – reclamant, instanţa – pîrît,
instanţa – intervenient, instanţa – martor etc.). În funcţie de statutul celuilalt subiect al raporturilor procesuale civile, se disting două categorii ale acestora:
 raporturile procesuale civile principale, care apar între instanţă şi participan ții la proces;
 raporturile procesuale civile accesorii, care apar între instanţă şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.
3) Raporturile procesuale civile au un caracter autoritar. În cadrul acestor raporturi, instanţa de judecată apare ca un reprezentant al statului, iar împuternicirile
şi actele acesteia au un caracter obligatoriu, de autoritate. !!! Participanţii la proces nu se află pe poziţie de egalitate cu instanţa. Caracterul de autoritate nu
înseamnă, însă, că instanţa are doar drepturi, iar ceilalţi subiec ți ai procesului civil au numai obligaţii. Instanţa de judecată are anumite obligaţii procesuale
faţă de participanţii la proces (de ex., obligaţia de a accepta spre examinare cererea de chemare în judecată, ce rezultă din dreptul reclamantului la accesul
liber la justiţie). !!! Caracterul de autoritate nu înseamnă că instanţa de judecată are interese contrare celor ale participan ților la proces. Scopul urmărit de
reclamant şi pîrît privind apărarea drepturilor şi intereselor legitime corespunde obiectivului pus în faţa instanţei – înfăptuirea justiţiei. Raporturile
procesuale civile pot fi caracterizate drept cooperare între instanţă şi participanţii la proces.
4) Raporturile procesuale civile apar doar ca raporturi juridice reglementate de normele de drept. Spre deosebire de alte ramuri de drept, în care unele relaţii
între subiecţi nu au un caracter juridic, nefiind reglementate, în cadrul procesului civil nu pot fi efectuate actele de procedură în lipsa normelor de drept care
ar reglementa aceste acte. !!! Aplicarea prin analogie a legii procesuale este permisă doar în anumite situaţii limitate. Aceasta rezultă din caracterul formalist
al procesului civil.
5) Raporturile procesuale civile formează un sistem coerent, avînd un scop comun – examinarea şi soluţionarea corectă a cauzelor civile, precum şi realizarea
altor sarcini ale procesului civil (art.4 CPC).
Raporturile procesuale civile pot fi definite drept un sistem de relaţii reglementate de lege între instanţa de judecată şi alţi subiecţi ai procesului civil, ce
apar în rezultatul acţiunilor procesuale şi sînt îndreptate spre realizarea sarcinilor procesului civil.
Pentru apariţia raporturilor procesual civile este necesară întrunirea următoarelor condiţii (premise):
a) Existenţa unor norme juridice care stabilesc cadrul legal al activităţii instanţei de judecată şi al altor subiecţi ai procesului civil. !!! Raporturile procesuale
civile nu pot exista fără norme juridice.
b) Existenţa unui participant care dispune de capacitatea procesuală de folosinţă. Pentru apariţia raporturilor procesuale civile, urmează să existe un subiect
capabil să dobîndească drepturile şi obligaţiile procesuale, în baza normelor juridice. !!! Capacitatea procesuală de exerciţiu nu este o premisă obligatorie
pentru apariţia raporturilor procesuale civile.
c) Săvîrşirea de către subiectul procesului a unor acţiuni/inacţiuni (fapte juridice), în baza normelor juridice, orientate spre apariţia unui raport procesual civil.
Specificul faptelor juridice în procesul civil constă în faptul că !!! evenimentele în mod individual nu duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
procesual civile. Evenimentele pot fi elemente ale unor fapte juridice complexe care includ în mod obligatoriu acţiunile procesuale. În toate cazurile este
necesară săvîrşirea de către instanţa de judecată sau participanţii la proces a unor acţiuni procesuale. De ex., decesul reclamantului nu duce în mod automat
la încetarea procesului sau succesiunea procesuală, pentru aceasta fiind necesară emiterea de către instanţă a unei încheieri (art.70, 265 CPC).

Obiectul şi conţinutul raporturilor procedurale civile

Cunoaşterea obiectului raporturilor procedurale civile are o importanţă atît teoretică cît şi practică, întrucît acest lucru determină acţiunile procesuale ale
instanței şi ale participanţilor la proces. În materie de procedură civilă se distinge obiectul general al raporturilor procesuale civile şi obiectul special al
acestora.
 16
Obiectul general este comun pentru tot sistemul raporturilor procesuale care apar la înfăptuirea justiţiei, reprezentînd litigiul de drept pasibil soluţionării
în ordinea procedurilor contencioase sau cererea petiţionarului în ordinea procedurii speciale. !!! Obiectul general al raporturilor procesuale civile îl
constituie cauza civilă concretă. Toate raporturile particulare (instanţă – reclamant, instanţa – pîrît, instanţa – specialist etc.) sînt îndreptate spre soluţionarea
cauzei civile respective.
Obiectul special este specific pentru fiecare raport procesual civil în parte, reprezentînd acele valori spre ale căror atingere este îndreptat acesta. De ex.,
obiectul special al raportului între instanţă şi martor îl constituie informa ția despre fapte relevante care este cunoscută ultimului. !!! Obiectul special al
raportului între instanţă şi parte la proces îl constituie interesele părţii respective.
Conţinutul raporturilor procedurale civile este unul dintre cele mai controversate în doctrina dreptului procedural civil, și anume:
 în opinia unor autori, conţinutul raportului procedural civil îl constituie drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesului civil;
 alţi procesualişti consideră că conţinutul raporturilor procesuale civile îl constituie acţiunile procesuale ale instanţei şi ale altor subiecţi ai procesului civil;
 a treia categorie de savanţi susţin că drepturile, obligaţiile şi ac țiunile procesuale ale subiecţilor constituie conţinutul raporturilor procesuale civile.
Drepturile şi obligaţiile procesuale reprezintă posibilitatea/datoria abstractă a subiectului de a avea o anumită conduită. Fără realizarea acestor posibilită ți
şi executarea obligaţiilor prin intermediul acţiunilor procesuale, raportul procesual civil nu poate exista.
În cadrul procesului civil, drepturile şi obligaţiunile procedurale sînt indisolubil legate de acţiunile procesuale. În concluzie, !!! conţinutul raportului
procesual îl constituie drepturile, obligaţiile şi acţiunile procesuale ale instanţei de judecată şi ale altor subiecţi ai procesului civil.

Subiecţii raporturilor procesuale civile

La raporturile procesuale civile participă diferiţi subiecţi, fiecare avînd o pozi ție procesuală specifică şi un ansamblu de drepturi şi obligaţii procesuale,
determinate de interesul urmărit în proces.
În funcţie de interesul urmărit, subiecţii procesului civil se clasifică în următoarele grupe:
1) Instanța de judecată şi grefierul . Instanţele judecătoreşti, prin intermediul judecătorilor, sînt învestite cu sarcina de înfăptuire a justiţiei. Judecătorii
instanțelor judecătorești sînt independenţi, imparţiali, inamovibili şi se supun legii. !!! Instanţa de judecată nu are nici un interes propriu în proces, urmărind
un singur obiectiv – înfăptuirea justiţiei. Pentru aceasta, instanţei îi sînt acordate drepturile şi obligaţiile procedurale, determinate de rolul diriguitor al
acesteia în proces. Faţă de instanţa de judecată sînt înaintate anumite cerinţe, menite să asigure lipsa vreunui interes în proces, iar încălcarea acestora implică
sancţiuni juridice.
În exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul este asistat de grefier, care de asemenea nu poate avea nici un interes propriu în proces. Potrivit Legii privind
statutul şi organizarea activităţii grefierilor din instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea actului de justiţie, munca grefierului constituie un sprijin în activitatea
magistraţilor, competenţa şi îndeplinirea corectă a sarcinilor ce îi revin jucînd un rol important în buna funcţionare a instanţei judecătoreşti. Grefierul asigură,
sub conducerea judecătorului sau preşedintelui instanţei judecătoreşti, suportul administrativ şi organiza țional pentru desfăşurarea eficientă a procesului de
judecată. Funcţia de grefier este o funcţie publică, fiind exercitată, în mod independent, sub autoritatea judecătorului aflat în exerciţiul funcţiunii. Conform
art.47 CPC, grefierul, la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte unele acte procedurale prin care contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în şedinţa de
judecată, înștiințează participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică motivele neprezentării
lor şi le notifică judecătorului, întocmeşte procesul-verbal al şedinţei, îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi desfăşurări a
şedinţei. Temeiurile de recuzare a judecătorului se extind şi asupra grefierului.
2) Participanţii la proces. Aceşti subiecţi ai procesului civil au un interes juridic în proces. Conform art.55 CPC, se consideră participanţi la proces: părţile,
intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu alin.(2) art.7, art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte
persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială. Din categoria participanţilor mai fac parte petiţionarii în cauzele examinate în
ordinea procedurii speciale.
În funcţie de caracterul interesului juridic, participanţii la proces se clasifică în două categorii:
a) Participanţi care participă la proces în nume propriu pentru apărarea drepturilor şi intereselor personale . Aceşti participanţi au un interes material şi procesual
în proces. Hotărîrea emisă de instanţă are un efect direct asupra drepturilor sau obligaţiilor lor materiale, de aceea ei sînt interesaţi în pronunţarea hotărîrii în
beneficiul lor. Din această categorie fac parte părţile (reclamant şi pîrît, art.59 CPC), intervenienţii principali (art.65 CPC) şi intervenienții accesorii (art.67
CPC), petiţionarii şi persoanele interesate (art.280 CPC).
b) Participanţi care participă la proces în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane . Hotărîrea emisă de instanţă nu are un efect direct asupra drepturilor
sau obligaţiilor lor materiale. Aceşti participanţi au doar un interes procesual în proces. Din această categorie fac parte procurorul (art.71 CPC), autorităţile
publice, organizaţii şi cetăţenii (art.73, 74 CPC). Reprezentanţii la fel au un interes procesual în proces şi ar putea fi consideraţi participan ți la proces.
Avînd în vedere interesul juridic al participanţilor la proces, legislaţia procesuală civilă le acordă acestora drepturi şi obligaţii ale căror exercitare le
permite să realizeze acest interes, influenţînd activ asupra desfăşurării procesului civil şi rezultatului acestuia (art.56, 60 CPC).
c) Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Aceşti subiecţi nu au interes juridic în proces, iar participarea lor este determinată de necesitatea îndeplinirii
unor obligaţii legate de soluţionarea cauzei. Din această grupă fac parte martorii (art.132 CPC), experţii (art.149 CPC), specialiştii (art.230 CPC) şi
interpreţii. Aceşti subiecţi ai procesului civil dispun de drepturi mai restrînse, în comparaţie cu participanţii la proces, ceea este determinat de lipsa
interesului juridic în proces.
Legislaţia procesuală civilă stabileşte anumite obligaţii pentru persoane care asistă la dezbaterile judiciare (de a respecta ordinea în sala de şedinţă –
art.194 CPC) şi persoanele care deţin probele reclamate de instanţă (de a le prezenta la solicitarea instanţiei – art.119 CPC). În aceste situaţii, persoanele
menţionate devin subiecţi ai raporturilor procesuale civile, neîncadrîndu-se în categoriile clasice.

Compunerea completului de judecată

Conform regulii generale, cauzele civile se judecă în primă instanţă de 1 singur judecător. În funcţie de complexitatea cauzei sau alte motive întemeiate,
preşedintele instanţei poate decide examinarea acesteia de către un complet format din 3 judecători. Contestaţiile împotriva hotărîrilor Consiliului Superior al
Magistraturii se examinează de un complet format din 9 judecători ai CSJ, drept instanţă de fond.
În instanţă de apel, cauzele se judecă de un complet compus dintr-un judecător (preşedinte al şedinţei) şi alţi 2 judecători (alin.(2) art.46 CPC). Aceeaşi
regulă se aplică şi la judecarea recursurilor împotriva încheierilor (alin.(3) art.426 CPC). Admisibilitatea recursului împotriva actelor de dispozi ție ale
curţilor de apel se examinează de un complet format din 3 judecători, iar recursul declarat admisibil se examinează în fond într-un complet din 5 judecători ai
Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ (art.431 CPC).
În conformitate cu Regulamentul privind modul de constituire a completelor de judecată şi schimbarea membrilor acestora, procesul de
constituire a completelor de judecată este guvernat de următoarele principii generale:
 obiectivitate – procesul de constituire a completelor de judecată se realizează just, onest în plan intelectual, fiind excluse conflictele de interese ce ar putea
compromite legalitatea constituirii şi schimbării membrilor completului de judecată, dar şi imaginea profesiei de judecător;
 imparţialitate – formarea completelor de judecată în conformitate cu prevederile legale, fără restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe, indiferent
din a cui parte ar veni;
 transparenţă – constituirea completului de judecată prin aplicarea transparentă a actelor procedurale;
 imutabilitate – nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţă de judecată sau de judecătorii în a
căror competenţă litigiul este dat, cu excepţiile prevăzute de lege şi alte acte normative.
Pentru a evita situaţii în care pot exista îndoieli în privinţa obiectivităţii şi imparţialităţii judecătorilor care fac parte din completul de judecată,
legislaţia în vigoare prevede anumite remedii procesuale:
 17
 incompatibilitatea – este o situaţie în care se află judecătorul, constituind un impediment legal pentru participarea acestuia la examinarea unei cauze civile
concrete în calitate de membru al completului de judecată. Prima categorie de impedimente este prevăzută la art.49 CPC, care interzice participarea repetată
a judecătorului la examinarea aceleași cauze. !!! Judecătorul care a luat parte la examinarea cauzei în primă instanţă nu mai poate participa la judecarea
acesteia în instanţă de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă, după casare. !!! Judecătorul care a luat parte la examinarea cauzei în instanţă
de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţă de apel şi nici în instanţă de recurs. !!! Judecătorul care a luat parte la
examinarea cauzei în instanţă de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de apel.
Aceste restricţii sînt orientate spre asigurarea unui control judiciar obiectiv şi crearea condiţiilor optime pentru rejudecare, evitînd situaţia în care
judecătorul care a pronunţat hotărîrea casată să o menţină şi după rejudecare, numai din dorinţa de a demonstra că el a avut dreptate. !!! Interdicţiile
menționate nu se aplică asupra cazurilor de scoatere a cererii de pe rol sau de încetare a procesului în temeiul lit.a) şi b) art.265 CPC, întrucît în aceste situaţii
judecătorul nu se pronunţă asupra modului de soluţionare a cauzei.
A doua categorie de impedimente rezultă din art.50 CPC, care stabilește temeiurile de recuzare a judecătorului;
 abţinerea – este o instituţie prin care judecătorul aflat în stare de incompatibilitate declară că nu poate participa la examinarea unei cauze. Conform alin.(1)
art.52 CPC, dacă există temeiuri de incompatibilitate, judecătorul este obligat să se abţină pînă la începerea dezbaterii cauzei în fond;
 recuzarea judecătorului – reprezintă un mijloc prin care un participant la proces poate cere ca judecătorul incompatibil să nu participe la judecarea cauzei.
Conform art.50 CPC, judecătorul care examinează cauza urmează a fi recuzat, dacă:
 la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist, interpret, reprezentant, grefier, executor judecătoresc, arbitru sau
mediator;
 se află în raporturi de rudenie, pînă la al IV-lea grad inclusiv sau de afinitate pînă la al III-lea grad inclusiv, cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la
proces sau cu reprezentanţii acestora;
 o rudă a sa pînă la al IV-lea grad inclusiv sau un afin pînă la al III-lea grad inclusiv a participat, ca judecător, la judecarea aceleeaşi pricini;
 este rudă pînă la al IV-lea grad inclusiv sau afin pînă la al III-lea grad inclusiv cu un alt membru al completului de judecată;
 este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
 şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă, adică asupra modului de soluţionare a fondului cauzei înainte de retragere în camera de deliberare;
 are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii;
 există alte împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.
Ultimele două temeiuri de recuzare au un caracter situaţional şi urmează a fi argumentate de participantul la proces care le invocă, cu indicarea
circumstanțelor relevante raportate la cauza civilă concretă care se examinează. !!! Legislaţia procesuală civilă interzice în mod expres recuzarea
judecătorului din suspiciune în imparţialitatea lui, dacă nu sînt cunoscute temeiurile de drept şi de fapt pentru înaintarea recuzării (alin.(5) art.52 CPC).
Cererea de recuzare se înaintează în formă scrisă sau orală şi trebuie să fie motivată. Cererea se depune pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond sau, ca
excepţie, mai tîrziu, dacă participantul a aflat de existenţa temeiului recuzării după ce a început examinarea cauzei în fond. !!! Cererea de recuzare îl poate
viza doar pe judecătorul care face parte din completul de judecată, recuzarea judecătorilor neimplicaţi în examinarea cauzei fiind interzisă.
Cererea de recuzare se examinează de un alt judecător sau un alt complet de judecată din aceeaşi instanţă. Dacă la aceeaşi instanţă nu există un judecător
care ar putea examina cererea de recuzare (din cauza numărului redus al judecătorilor, abţinerii şi/sau recuzării succesive a tuturor judecătorilor), cererea de
recuzare se judecă de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă. !!! Judecătorul căruia i s-a încredinţat verificarea temeiniciei
recuzării declarate unui alt judecător nu poate fi recuzat.
La examinarea cererii de recuzare nu pot efectuate acte de procedură, cum ar fi cele legate de reclamarea probelor. Recuzarea judecătorului se hotără ște, în
lipsa acestuia, de regulă în aceeaşi zi, iar dacă problema aceasta este examinată de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă,
în cel mult 10 zile. Instanţa decide asupra recuzării în camera de deliberare printr-o încheiere motivată, care nu se supune nici unei căi de atac, decît o dată cu
fondul hotărîrii sau al deciziei.
Dacă cererea de recuzare a fost admisă, cauza se examinează de un alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei instanţe. !!! Dacă instanța
superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de recuzare găseşte că cererea de recuzare este întemeiată, ea dispune trimiterea cauzei la o instan ță de
acelaşi grad, iar în cazul imposibilităţii – o expediază spre examinare instanţei ierarhic superioare spre care se îndreaptă calea de atac respectivă. În
încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie menţinute, ţinîndu-se cont de
necesitatea respectării principiului nemijlocirii dezbaterilor judiciare.
În cazul în care cererea de recuzare a fost respinsă, cauza se examinează de judecătorii iniţial desemnaţi. În acest caz, nu se admite înaintarea repetată a
recuzării aceluiaşi judecător şi pentru aceleaşi motive.

Capacitatea procesuală civilă a participanţilor la proces

Pentru a deveni subiect al raporturilor procesuale civile şi pentru exercitarea de sine stătătoare a drepturilor procesuale, părţile şi intervenienţii trebuie să
dispună de capacitatea procesuală civilă. Capacitatea procesuală civilă este de două feluri:
1) Capacitatea procesuală de folosinţă (capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile) reprezintă aptitudinea recunoscută de lege a unei persoane de
a avea drepturi şi obligaţii procesuale civile. Fără capacitate procesuală de folosinţă persoana nu poate dobîndi drepturi sau obligaţii procesuale şi, în
consecinţă, nu poate deveni subiect al raporturilor procesuale
Conform alin.(1) art.57 CPC, capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi
organizațiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. Persoanele
fizice dobîndesc capacitatea procesuală de folosinţă din momentul naşterii. Această capacitate încetează odată cu decesul persoanei fizice. Capacitateea
procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se dobîndeşte de la data instituirii (înregistrării) acestora, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, şi încetează
la data radierii din registrul de stat. Persoanele juridice de drept public se consideră constituite în momentul intrării în vigoare a actului normativ prin care a
fost aprobat regulamentul ori statutul ei sau în momentul indicat în act (alin.(2) art.63 CC). Parte în proces civil poate fi RM, reprezentată de Guvern şi de
organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii lor în modul
prevăzut de lege.
În cazurile expres prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere
proprii (alin.(2) art.59 CPC). De ex., societatea civilă poate fi reclamant sau intervenient în proces, în conformitate cu art.1339, 1345 CC. De asemenea, pot
fi parte la proces consiliile electorale de circumscripţie, birourile electorale ale secţiilor de votare (art.27, 29, 65 Cod electoral). Prevederile alin.(2) art.59
CPC nu pot fi interpretate extensiv şi nu constituie temei pentru participarea la proces a subdiviziunilor fără personalitate juridică ale diferitor organizaţii.
!!! Actele de procedură îndeplinite de persoana care nu dispune de capacitatea de folosinţă sînt lovite de nulitate absolută. De ex., cererea depusă de o
persoană fără capacitate de folosinţă trebuie refuzată de instanţă (lit.e) alin.(1) art.169 CPC), iar procesul intentat la cererea unei asemenea persoane urmează
a fi încetat (art. 265 lit. g) CPC). !!! Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice fază a procesului de către orice participant la proces,
dar şi instanţa de judecată din oficiu trebuie să reac ționeze la această carenţă procesuală.
Capacitatea procesuală de folosinţă este suficientă pentru a avea calitate de parte sau intervenient în proces. Însă, pentru exercitarea personală a drepturilor
şi executarea obligaţiilor procesuale, este necesară şi capacitatea de exerciţiu procesuală.
2) Capacitatea procesuală de exerciţiu (capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile) este aptitudinea recunoscută de lege de a-şi exercita în volum
deplin, personal sau printr-un reprezentant, drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată.
Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă o categorie juridică distinctă, care nu trebuie confundată cu capacitatea de exerciţiu civilă. În cadrul
procesului civil sînt apărate nu doar drepturile subiective civile, ci şi drepturile familiale, de muncă, locative etc. !!! CPC leagă capacitatea procesuală de
exerciţiu de capacitatea de exerciţiu în raporturile materiale. Persoanelor cu capacitate de exerci țiu materială li se asigură posibilitatea de a-şi exercita
 18
personal drepturile procesuale, fiind excluse situaţii în care o persoană dispune de capacitate de exerciţiu deplină în dreptul material şi nu poate să-şi apere
drepturile personal în judecată.
Persoanele juridice dobîndesc capacitatea procesuală de exerciţiu concomitent cu capacitatea procesuală de folosinţă. În cazul persoanelor fizice
capacitatea procesuală de exerciţiu se dobîndeşte la date diferite, avînd un conţinut divers.
Din punct de vedere al capacităţii procesuale de exercițiu, se evidenţiază următoarele categorii de persoane fizice:
a) Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu în toate cauzele. Acestea sînt:
 persoanele care au atins vîrsta de 18 ani (alin.(1) art.58 CPC);
 persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani, dar sînt emancipate printr-un act al autorităţii tutelare sau hotărîre judecătorească (alin.(3) art.58 CPC, alin.
(3) art.20 CC);
 persoanele care au încheiat căsătoria pînă la atingerea majoratului (alin.(3) art.58 CPC, alin.(2) art.14 Codul familiei).
Persoanele menţionate îşi exercită personal drepturile şi obligaţiile procesuale în judecată în toate procesele.
b) Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu în anumite cauze. Acestea persoanele care nu se încadrează în prima categorie, dar care au capacitate deplină de
exerciţiu în raporturile materiale concrete. Ele dispun de capacitate procesuală de exerciţiu deplină numai în cauzele care se referă la raporturile materiale
respective. Alin.(5) art.58 CPC prevede că, în cazurile prevăzute de lege, în pricinile ivite din raporturi juridice civile matrimoniale, familiale, de muncă şi
din alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Drept ex., pot fi indicate următoarele situaţii:
 raporturile de muncă – capacitatea de muncă apare la 16 ani, iar în anumite situaţii la 15 ani (alin.(2) şi (3) art.46 Codul muncii). Salariatul în vîrstă de
15/16 ani dispune de capacitate procesuală deplină de exerciţiu în procesele referitoare la apărarea dreptului la muncă al acestuia;
 raporturile civile – legislaţia civilă învesteşte minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani cu dreptul de a efectua anumite acte juridice (să exercite dreptul de
autor asupra unei invenţii, să facă depuneri la instituţii financiare, să încheie acte juridice de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor etc.
conform alin. (2) art.21 CC). Minorul respectiv dispune de capacitate procesuală deplină de exerciţiu în procesele referitoare la apărarea drepturilor ce
rezultă din raporturile menţionate. Minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa judecătorească de la domiciliul său o cerere
pentru a i se declara capacitate deplină de exerciţiu (art.294 CPC);
 raporturile familiale – de la vîrsta de 14 ani minorii pot cere apărarea pe cale judiciară a drepturilor şi intereselor lor legitime, încălcate prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi a obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire, sau în cazul abuzului de drepturile
părintești (alin.(5) art.53 Codul familiei). Părinţii minori necăsătoriţi pot contesta paternitatea şi maternitatea. Părinţii minori care nu au atins vîrsta de 16
ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale judecătorească (alin.(2) art.59 Codul Emiliei).
Persoanele menţionate îşi exercită personal drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată în procesele indicate. Avînd în vedere vîrsta acestei categorii de
participanţi şi capacitatea lor efectivă de apărare a drepturilor, instanţa va determina în fiecare caz concret necesitatea introducerii în proces a
reprezentantului legal al minorului.
c) Persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitată (alin.(4) art.58 CPC). Acestea sînt:
 minorii cu vîrstă cuprinsă între 14 şi 18 ani;
 adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu prin hotărîre judecătorească, dacă procesul se referă la drepturile în care adultul este limitat (de a dispune de
patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie şi alte tipuri de venituri, conform art.25 CC). În celelalte procese (de ex., privind desfacerea
căsătoriei, apărarea drepturilor nepatrimoniale etc.), adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu dispun de capacitate procesuală de exerci țiu deplină.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestei categorii de participan ți sînt apărate în instanţă de părinţii, înfietorii sau curatorii lor. Instanţa este
obligată să introducă în astfel de cauze minorii sau adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu.
!!! Actele de procedură efectuate de această categorie de persoane sînt lovite de nulitate relativă (de ex., instanţa scoate cererea de pe rol dacă aceasta este
depusă de o persoană fără capacitate de exerciţiu deplină – lit.b) art.267 CPC). Reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu capacitatea de
exerciţiu limitată poate să confirme toate aceste acte sau numai o parte dintre ele. Instanţa judecătorească va acorda un termen pentru confirmarea actelor.
Dacă actele nu sînt confirmate în termenul stabilit, se va dispune anularea acestora.
d) Persoane fără capacitate de exerciţiu (alin.(6) art.58 CPC). Acestea sînt:
 minorii în vîrstă de pînă la 14 ani;
 adulţii declaraţi incapabili prin hotărîre judecătorească.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestei categorii de persoane sînt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, înfietori, tutori,
administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială. !!! Actele de procedură efectuate de minorii cu vîrste de pînă la 14 ani
sau de adulţii declaraţi incapabili sînt nule.
Capacitatea procesuală de exerciţiu se realizează prin efectuarea personală de către persoanele fizice a actelor de procedură. Acestea pot transmite
reprezentanţilor lor împuternicirile privind efectuarea tuturor sau a unor acte de procedură. Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi obligaţiile procesuale
prin administrator (organele de administraţie).

Tema: PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Noțiunea și importanța principiilor dreptului procesual civil
Termenul „principiu” provine din latinescul principium şi semnifică început, obîrşie, temei. În acest sens este dezvoltată, în general, noţiunea principiilor
de drept, în special a principiilor de drept procesual civil.
Principiile de drept procesual civil sînt construcţii care servesc drept temelie a acestei ramuri de drept şi sursă de creare şi aplicare a normelor sale
juridice. Alături de obiect, metodă şi izvoare, principiile dreptului procesual civil conferă dreptului procesual civil caracter independent, asigurînd în acelaşi
timp şi interconexiunea acestuia cu celelalte ramuri din sistemul de drept al RM.
Principiile dreptului sînt idei fundamentale, călăuzitoare care susţin normele juridice în aplicarea justă a acestora. Ideile diriguitoare pentru a se configura
în principii de drept trebuie să se regăsească în prevederile normative. Fie că ele sînt expres prevăzute ca norme juridice generale, fie că sînt deduse din
reglementările concrete ale raporturilor de procedură civilă.
În Constituţia RM, precum şi în CPC, Codul de executare sînt articole concrete dedicate principiilor dreptului procesual civil. Unele principii pot fi
formulate ca rezultat al sintezei esenţei unor reglementări juridice speciale, dar, actualmente, aceast lucru nu mai este stringent necesar.
Pe lîngă normele juridice în care sînt prevăzute expres principiile de drept, acestea se regăsesc şi în alte norme juridice, care fie particularizează modul de
manifestare a principiului de drept, fie garantează viabilitatea acestuia, fie stabilesc excepţii de la respectivul principiu.
Într-un fel sau altul, important este să nu ignorăm caracterul normativ al oricărui principiu, indiferent de maniera de reflectare a acestora în normele
juridice.
Principiile dreptului procesual civil sînt reglementări generale şi esenţiale expres menţionate sau deduse din normele juridice procesual civile care
stabilesc suportul şi cadrul legal al raporturilor de procedură civilă şi care exprimă sarcinile de înfăptuire a justiţiei.
Principiile sînt acele reguli generale şi imperative care ordonează şi, într-un anumit sens, limitează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.
Un principiu de drept se construieşte în timp, în baza unei experienţe şi a verificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Aceste concepte sînt
rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de drept existent şi coroborat cu idealurile de justiţie, de echitate şi de morală ale societăţii.
Principiile de drept exprimă concis cum trebuie să se desfăşoare procesul civil, determină caracterul dezbaterilor judiciare, astfel încît ele să corespundă
sarcinilor justiţiei civile (art.4 CPC). Principiile dreptului procesual civil exprimă esenţa respectivei ramuri de drept.
Reglementările normative generale asigură coeziunea dreptului procesual civil. Toate instituţiile de drept procesual civil şi normele juridice din cadrul
acestora trebuie să corespundă principiilor. În eventualitatea unor contradicţii, se vor aplica principiile de drept. De ex., cauzele Clionov v. Moldova, Ciorap
 19
v. Moldova în care CtEDO subliniază că prevederea existentă la acel moment în art.437 CPC contravenea principiului liberului acces la justiţie, afecta grav
principiul dreptului la un proces echitabil, proclamat nu doar în art.6 al CEDO, ci şi în art.20 din Constituţia RM şi art.5 CPC. Anume din acest considerent
au fost operate modificări în legislaţia naţională, astfel încît forţa juridică a unui principiu de drept să prevaleze realmente asupra normelor de drept.
Principiile de drept reprezintă întocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii care au două elemente
importante:
1) tradiţia, statornicia în timp a unor reguli în baza cărora s-au adoptat normele juridice, verificate ulterior cu valoare de eficienţă în via ța societăţii;
2) tendinţa continuă de inovaţie, de schimbare profundă.
Importanţa practică a principiilor de drept se resimte nu doar în procesul creaţiei legislative, ci şi în contextul practicii judiciare. Instanţele de judecată vor
examina şi soluţiona cauze civile nu doar în baza normelor procesuale concrete, ci şi potrivit principiilor de drept. Interpretarea normelor juridice şi
aplicarea justă a acestora se face conform esenţei ramurii de drept exprimată în principii.
Raporturile de procedură civilă sînt extrem de multiple şi diferite, iar în procesul aplicării legislaţiei procesual civile, oricît de bună şi-ar propune să fie
aceasta, se vor depista goluri. În asemenea cazuri, se va recurge la analogia legii sau a dreptului. Cu toate că legea naţională, spre deosebire de cea a
Federaţiei Ruse şi a României, nu prevede expres acest lucru, altă soluţie nu există şi, de facto, se vor aplica norme procesuale care reglementează situaţii
asemănătoare, iar în lipsa acestora – principiile de drept. Premisă legală pentru aplicarea analogiei este alin.(2) art.5 CPC, care prevede „Nici unei persoane
nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare”.

Clasificarea principiilor de drept procesual civil

Indiferent de criteriul de clasificare a principiilor dreptului procesual civil, acestea interacţionează între ele, fie condiţionîndu-se reciproc (de ex.,
nemijlocirea este una din condiţiile imparţialităţii instanţei de judecată sau dreptul la apărare se realizează efectiv, în primul rînd, prin accesul liber la
justiţie), fie completîndu-se reciproc (de ex., graţie publicităţii procesului civil, se manifestă plenar oralitatea dezbaterilor judiciare, dar şi dreptul de a vorbi
în limba maternă), fie echilibrîndu-se reciproc (de ex., disponibilitatea mişcă procesul civil, înainte conferindu-i dinamism, iar contradictorialitatea şi
„egalitatea de arme” frînează, în sensul bun al cuvîntului, o accelerare excesivă a acţiunilor procesuale).
Principiile dreptului procesual civil pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi:
1) După sfera de acţiune a principiilor, se desting:
Principiile generale ale dreptului sînt aplicabile tuturor ramurilor de drept şi dreptului procesual civil, inclusiv, și anume:
 principiul democratismului,
 principiul umanismului,
 principiul legalităţii,
 principiul priorităţii tratatelor, convențiilor, acordurilor internaţionale,
 principiul egalităţii în faţa legii.
Principii interramurale se aplică cîtorva ramuri de drept, care comportă anumite similitudini. Multe principii aplicabile dreptului procesual penal se
aplică şi procedurii civile, cum ar fi:
 principiul înfăptuirii justiţiei exclusiv de către instanţele de judecată,
 principiul accesului liber la justiţie şi dreptul la apărarea judiciară,
 principiul independenţei judecătorilor şi supunerea lor numai legii,
 principiul publicităţii,
 principiul termenului rezonabil al procesului civil (principiul celerită ții),
 principiul limbii oficiale de procedură şi dreptului la interpret,
 principiul contradictorialității.
Principiile ramurale sînt aplicabile exclusiv dreptului procesual civil. !!! Doar principiul disponibilităţii este aplicabil exclusiv procesului civil. Celelalte
principii se aplică în manieră proprie şi dreptului procesual penal. Chiar dacă anumite elemente ale disponibilităţii sînt prezente şi la anumite etape ale
procesului penal, !!! în dreptul procesual civil acest principiu este regula, iar în dreptul procesual penal – excepţia.
Principiile instituţionale sînt aplicabile doar unor instituţii de drept procesual civil. De ex., principiul nemijlocirii este specific dezbaterilor judiciare, art.8
Cod de excutare prevede ca principiu caracterul obligatoriu al cerințelor executorului judecătoresc , pentru căile de atac sînt specifice următoarele
principii:
 ierarhia căilor de atac,
 unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac,
 neagravarea situaţiei participantului la proces în propria cale de atac.
2) După funcţiile principiilor, doctrina evidenţiază:
Principiile organizaţional-funcţionale se referă la modul de organizare a sistemului judecătoresc, la statutul magistraţilor şi exercitarea funcţiilor acestuia,
precum şi la modul de înfăptuire a justiţiei civile. Printre acestea se disting:
 principiul înfăptuirii justiţiei exclusiv de către instanţele de judecată;
 principiul egalităţii în faţa legii şi justiţiei;
 principiul independenţei judecătorilor şi supunerea lor numai legii;
 principiul limbii oficiale de procedură şi dreptului la interpret.
Principiile procesual-funcţionale sînt reguli generale de examinare şi soluţionare a principiilor civile în orice instanţă, indiferent de categoria pricinii sau
calitatea participanţilor; acestea sînt:
 principiul legalităţii;
 principiul disponibilității;
 principiul contradictorialităţii;
 principiul îmbinării oralităţii cu forma scrisă în procesul civil;
 principiul nemijlocirii.
În cauzele civile cu element de extraneitate urmează a fi respectate principii internaţionale ale dreptului procesual civil, care, interramurale fiind, au
incidenţă mai mult funcţională asupra modului de înfăptuire a justiţiei. De ex., principiul priorităţii contractelor și conven țiilor interna ționale, acordarea
regimului naţional al străinilor în procese civile, legea forului în materia de procedură, imunitatea judiciară a statelor străine şi organizaţiilor interna ționale,
principiul exequaturului etc.
!!! Pricipiile în funcţie de ordinea generalităţii acestora pentru înfăptuirea justiţiei civile sînt următoarele:
Principiul înfăptuirii justiției exclusiv de către instanțele de judecată – art.114 Constituția RM, art.19 CPC, art.1 Legea nr.554/1995 cu privire la
statutul judecătorului, alin.(3) art.15 Legea 514/1995 privind organizarea judecătorească.
Una dintre cele 3 puteri în stat – puterea judecătorească – este realizată numai prin instanţa judecătorească. Atribuţia de înfăptuire a justiţiei revine
judecătorilor independenți şi imparțiali.
Justiţia este percepută, în primul rînd, ca totalitatea instanţelor judecătoreşti într-un anumit stat. Cel mai frecvent se utilizează semnificaţia de formă
fundamantală de activitate a statului care constă în soluţionarea litigiilor. Justiţia exprimă ideea de echitate şi dreptate.
 20
Deşi, mai multe autorităţi jurisdicţionale sînt menite să apere şi să ocrotească anumite drepturi, libertăţi şi interese legitime, instanţelor de judecată, le
revine exclusivitatea şi universalitatea în acest sens. Doar instanţa de judecată conform unei ordini procesuale strict reglementate de lege, poate institui, dar
şi suprima drepturi, poate constata fapte cu valoare juridică. Examinarea cauzelor civile de către alte organe – administrative, neguvernamentale sau arbitrale
– nu ia forma procesuală prevăzută de CPC al RM şi de alte legi. Acestea soluţionează anumite categorii de litigii, dar nu înfăptuiesc justiţia.
Interferenţele dintre activitatea de soluţionare a unor categorii de litigii de drept de către arbitraje şi înfăptuirea justiţiei de către instanţele de
judecată denotă supremaţia formei judiciare de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertă ților şi intereselor legitime. De aici:
 În pofida clauzei arbitrale valabile, justiţiabilul se poate adresa oricum instanţei de judecată competente. Legiuitorul nu a prevăzut nici un temei de refuz sau
restituire a cererii de chemare în judecată, chiar dacă din actele anexate rezultă cert că părţile au convenit să-şi soluţioneze litigiul în arbitraj. Abia în
dezbateri judiciare pîrîtul poate ridica această obiecţie procesuală, fapt care va determina scoaterea cererii de pe rolul instanţei de judecată (lit.e) art.267
CPС). Dacă pîrîtul nu obiectează împotriva examinării şi soluţionării litigiului de către instanţa de judecată, clauza arbitrală nu va produce efecte.
 Hotărîrea arbitrală poate fi desfiinţată de către instanţa de judecată la cererea persoanei interesate în temeiurile prevăzute de lege (art.477-481 CPC).
 Hotărîrea arbitrală poate fi executată silit doar dacă instanţa de judecată încuviinţează executarea silită în condiţiile legii (art.482-486 CPC).
Pentru înfăptuirea justiţiei în RM este organizat şi func ționează un sistem judecătoresc care include judecătoriile, curţile de apel şi CSJ.
!!! Legea interzice crearea de instanţe judecătoreşti extraordinare (alin.(3) art.115 Constituţie, alin.(1) art.19 CPC). Nu trebuie confundate instanţele
judecătoreşti specializate cu cele extraordinare. Conform alin.(2) art.115 din Constitiţie şi alin.(3) art.15 Legea privind organizarea judecătorească din 1995,
pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate. În cadrul instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau complete de judecată
specializate.
Actualmente, în RM activează Judecătoria Comercială de Circumsripţie, care judecă cauzele date în competenţa sa prin lege (art.35 CPC) şi îşi desfăşoară
activitatea conform normelor generale de organizare judecătorească, cu excepţiile prevăzute de lege.
Exponentul instanţei de judecată care înfăptuieşte efectiv justiţia este judecătorul, care, la rîndul său, trebuie realmente să fie investit cu această prerogativă
conform legilor naţionale. La acest capitol, RM a fost condamnată de CtEDO în cauza Gurov contra Moldovei pentru faptul că un magistrat care nu era
investit conform legii a participat la înfăptuirea justiţiei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, scopul sintagmei „instituită de lege” din art.6 al Convenţiei este de a asigura că „organizarea judecătorească într-o societate
democratică să nu depindă de discreţia executivului, dar ca aceasta să fie reglementată printr-o lege care emană de la Parlament”.
Sintagma „instituită de lege” se referă nu doar la baza legală pentru însă și existenţa „instanţei”, ci la competenţa acesteia şi componen ța completului de
judecată în fiecare cauză.
Principiul egalității în fața legii și justiției – art.7 Declaraţia universală a drepturilor omului, art.14 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și
politice, art.6 CEDO, art.16 Constituţia RM, art.22 CPC, art.3 Cod de Executare, art.8 Legea privind organizarea judecătorească din 1995.
Legea e aceeaşi pentru toţi. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei se manifestă prin faptul că pricinile civile se judecă în aceeaşi ordine, care se conformează
aceloraşi forme procesuale, valorificînd acelaşi volum de garanţii de către toţi titularii de drepturi. Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul
egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, na ționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,
subordonare, sediu şi de alte circumstanţe. Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului constituţional, potrivit căruia „toţi cetă țenii RM
sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice”. Pentru a nu lăsa aparenţa unui tratament diferit al cetăţenilor străini sau apatrizilor, art.454 CPC menţionează
expres „Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (persoane străine) sînt în drept să se adreseze în instanţele
judecătoreşti ale RM pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile RM, în condiţiile legii”.
Imunitatea de jurisdicţie, prevăzută la art.457 CPC, constituie o excepţie legal justificată şi se referă la statele străine, reprezentanţii diplomatici ai altor
state acreditaţi în RM şi la organizaţiile internaţionale.
Profesorul Ioan Leș enumeră cîteva cerinţe care trebuie respectate pentru asigurarea unei egalităţi efective în faţa legii şi a justiţiei.
Procedura în pricini civile se realizează de acelea și instanţe – cele de judecată – indiferent de cercul persoanelor implicate. Faptul că statul a decis
atribuirea anumitor categorii de cauze unor instanţe specializate sau a instituit competenţa generală şi jurisdicţională nu afectează principiul analizat. Or,
instanţele de judecată aplică acelea și norme juridice materiale şi procesuale fa ță de toate persoanele fizice şi juridice. Nu pot fi instituite restricţii sau
privilegii pentru anumite categorii de persoane. Reglementările referitoare la competenţă, taxa de stat, ordinea prealabilă nu sînt menite să dezavantajeze
anumite persoane, nici să le favorizeze pe altele. Şi asta – deoarece egalitatea nu înseamnă uniformitate.
Accederea în instanţa de judecată presupune respectarea aceloraşi reguli de către toţi justiţiabilii, după cum examinarea şi soluţionarea cauzelor civile se
face cu respectarea „egalităţii armelor” – fiecărei părţi oferindu-i-se o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiţii care să n-o plaseze într-un
dezavantaj substanţial faţă de oponentul său (cauza Dacia contra Moldovei).
La etapa finală a procesului civil, egalitatea se manifestă plenar, deoarece „Modul şi condiţiile de punere în executare a documentelor executorii se extind
asupra persoanelor cu funcţie de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, şi asupra persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi de forma juridică de
organizare”, (art.3 Cod de executare).
Pentru a reflecta toate aspectele egalităţii, trebuie să punctăm ca fiind imperios necesară uniformizarea practicii judiciare. !!! Principiul egalităţii este
periclitat grav atunci cînd în situaţii similare diferite instanţe sau aceea și instanţă or chiar acelaşi judecător pronunţă soluţii diferite. Pentru asigurarea
practicii judiciare corecte şi uniforme, CSJ generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini,
adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile (art.17 CPC). Mai nou, a fost
institut avizul consultativ al Plenului CSJ potrivit (art.12 2 CPC).
În concluzie: !!! potrivit principiului egalităţii în procesul civil, participanţilor le este garantată exercitarea în mod egal şi fără discriminări a drepturilor lor
procesuale. Justiţia e aceeaşi pentru toţi, după cum legea (materială şi procesuală) e aceeaşi pentru toţi.
Principiul legalității – art.114 Constituţia RM, art.15, 19, 20 CPC, alin.(2) art.1 şi alin.(5) art.5 Legea privind organizarea judecătorească din 1995, alin.
(2) şi (3) art.1 Legea din cu privire la statutul judecătorului din 1995, art.2 Cod de executare.
Nimeni nu este mai presus de lege. Principiul legalităţii este unul din pilonii vertebrali ai activităţii judiciare. Fiind general recunoscut în statele
democratice, acest principiu este consacrat constituţional şi în RM. Conform art.114 din Constituţie, „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, ceea ce se
realizează de către judecători, care se supun numai legii, fiind obligaţi să emită hotărîri legale.
CPC confirmă această reglementare, prin următoarele prevederi: „în pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale
civile” (alin.(1) art.19 CPC) şi „participanţii la proces şi alte persoane interesate, ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un
act judiciar, pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii” (art.15 CPC). Iar Codul de executare prevede că „executorul judecătoresc asigură
executarea silită a documentelor executorii în strictă conformitate cu prezentul cod şi cu alte acte normative” (art.2).
Justiţia se înfăptuieşte de instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, competen ța tuturor instanţelor de judecată este stabilită de lege, organizarea instanţei şi
compunerea completului de judecată se fac cu respectarea strictă a legii.
!!! Legalitatea exprimă cerinţa ca, atît în privinţa organizării justiţiei cît şi în cea a înfăptuirii ei, să fie respectată cu stricteţe de către toţi legea în sensul său
generic – atît legea materială cît şi cea procesuală. Cu precădere la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile, instanţele aplică cele două categorii de acte
normative. Funcţia judecătorului este de a tranşa litigiul dintre părţi aplicînd legea, iar pentru aceasta este necesară determinarea justă a normelor juridice
materiale aplicabile speţei, interpretarea corectă a acestora, stabilirea coraportului lor cu alte norme, clarificarea modului de aplicare în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor. Între autorul normei – legiuitorul şi destinatarul acesteia – jusiţiabilul, se implică judecătorul, care aplică norma juridică la o situaţie concretă,
 21
conferind în acest mod viabilitate, plasticitate şi dinamism dreptului. !!! Sarcina judecătorului este de a nu abuza de independenţa de care dispune, or,
echilibrul dintre aceasta şi activitatea de aplicare a legii este cel mai dificil de menţinut.
Actualmente sînt aplicabile cîteva mecanisme de asigurare a principiului legalităţii, printre care:
 ridicarea excepţiei de neconstituționalitate – art.12 1 CPC;
 excepţia de ilegalitate – art.13 Legea contenciosului administrativ din 2000;
 controlul judiciar înfăptuit de către instanţele ierarhic superioare (exercitarea căilor de atac) în privinţa hotărîrilor judecătoreşti, inclusiv cu privire la
legalitate – art.387, 388, 432 CPC.
Principiul legalității va fi pe deplin realizat, dacă legiuitorul va adopta norme juridice accesibile, precise şi previzibile. Judecătorii trebuie să impună
respectarea legii şi justiţiabililor, realizînd astfel sarcinile justiţiei civile.
Principiul dreptului la apărare judiciară și accesul liber la justi ție – art.8 Declaraţia universală a drepturilor omului, art.6 CEDO, art.26 şi 20
Constituţia RM, art.5 CPC, art.10 CC, art.6 Legea privind organizarea judecătorească din 1995.
!!! Dreptul la apărare este garantat. Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care
violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
Raportînd această normă-principiu la procedura civilă, apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale justiţiabililor are următoarele
forme de manifestare:
 dreptul de a alege forma şi metoda (modalitatea) de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime în limitele prevăzute de lege;
 accesul liber la justiţie, adică posibilitatea reală de a depune în instanţa competentă o cerere, o referinţă sau o contestare împotriva unui act judecătoresc de
dispoziţie;
 dreptul justițiabilului de a cunoaşte că împotriva acestuia s-au formulat pretenţii sau că drepturile acestuia pot fi lezate printr-un act judecătoresc de
dispoziţie, fapt care echivalează cu obligaţia instanţei de a-l înştiinţa legal;
 asigurarea posibilităţii de a participa efectiv la examinarea şi soluţionarea cauzei civile;
 dreptul de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, corelat cu obligaţia statului de a crea un mecanism viabil de acordare a asistenţei juridice
garantate.
Odată fiind stabilite aceste garanţii, se pune problema cum şi în ce mod are loc această apărare a drepturilor subiective; aici se disting două
noţiuni:
 metodă de apărare;
 formă de apărare.
!!! Ţinînd cont de toate posibilităţile legale de apărare a drepturilor, libertă ților şi intereselor legitime ale părţilor, cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia,
forma judiciară, reprezentînd una dintre cele 3 puteri ale statului, este cea mai frecvent aplicată.
Nu este suficient doar ca un drept să existe, mai sînt indispensabile şi garanţii întru realizarea lui pentru a-l face eficient.
Art.6 CEDO stipulează că orice persoană are dreptul ca pricina sa „să fie judecată în mod echitabil”. Chiar dacă această expresie nu recunoaşte explicit
dreptul de acces la o instanţă de judecată, ea comportă numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei. CtEDO consideră că „echitatea, publicitatea
şi operativitatea procesului nu prezintă nici un interes în absenţa procesului”. Accesul la justiţie, denumit şi dreptul la un tribunal sau dreptul la
judecător, constituie o prerogativă fundamentală a individului, recunoscută într-o societate democratică, de a i se examina cauza de către un magistrat.
De aceea posibilitatea reală de a intenta un proces în materie civilă nu poate fi îngrădită de nicio lege (alin.(2) art.20 din Constituţie RM). CPC al RM
stupulează că nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexisten ță a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a
legislaţiei în vigoare. !!! Renunţarea uneia dintre părţi de a se adresa în judecată, prin încheierea în prealabil a unei convenţii, nu are efect juridic, cu excepţia
cazurilor de încheiere a unei convenţii de strămutare, în condiţiile legii, a litigiului la judecata arbitrală (alin.(2) şi (3) art.5 CPC). Nimeni nu poate fi lipsit,
fără consimţămîntul său, de dreptul judecării procesului în instanţă şi de judecătorii în a căror competenţă pricina este dată prin lege, cu excepţiile expres
stabilite de CPC (alin.(1) art.45 CPC).
CEDO asigură protecţia unor drepturi efective şi concrete, şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii. Este insuficient ca statul să proclame accesul
neîngrădit la justiţie.
Mai întîi, statul trebuie să asigure că un tribunal îndeplineşte anumite calităţi şi satisface anumite exigenţe pentru a putea fi considerat instanţă de
jurisdicţie. Instanţa de judecată trebuie să dispună de abilitatea de a înfăptui justiţia – adică de a tranşa, în baza cadrului legal pertinent şi în cadrul unei
proceduri prestabilite, orice chestiune privind cauza care i-а fost deferită spre soluţionare.
Apoi, justiţia trebuie înfăptuită ca efect al unor garanţii procedurale, dintre care cele mai importante sînt independenţa şi imparţialitatea magistraţilor
care formează tribunalul.
În fine, persoana trebuie să cunoască evoluţia procesului şi hotărîrea instanţei privind cererea sa, în mod special – atunci cînd asemenea hotărîri sînt
susceptibile de a fi analizate de o instanţă superioară.
!!! Pentru o apărare eficientă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, justi țiabilul poate nemijlocit să formuleze pretenţii, să se adreseze în judecată,
să folosească cu bună-credinţă mijloacele procesuale de apărare, inclusiv să exercite căi de atac.
Potrivit art.75 CPC, în procesul civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal, prin avocat sau avocat stagiar. Participarea personală în
proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea avocat. Iar conform art.8 CPC, „părţile, alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în
judecată de către un avocat ales ori desemnat de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau de
un alt reprezentant, în cazurile prevăzute de prezentul cod”.
Pentru a se apăra, efectiv este stringent necesar ca persoana care pretinde că i s-a încălcat sau contestat un drept ori solicită apărarea unui interes legitim să
poată beneficia de o asistenţă juridică calificată garantată de stat. Avînd în vedere îndatorirea asigurării accesului liber şi egal la asistenţă juridică prin
organizarea şi acordarea acesteia de către stat şi prin diminuarea impedimentelor economico-financiare în procesul realizării accesului la justiţie, la
26.07.2007 a fost adoptată Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.
Dreptul de acces la justiţie prezintă două caractere de bază:
a) caracterul efectiv;
b) caracterul neabsolut.
Potrivit CEDO, statele sînt autorizate să reglementeze anumite condiţii pentru intentarea unui proces, cum ar fi:
 termene de prescripție,
 ordine prealabilă,
 taxe de stat (Hotărîrea CtEDO Clionov contra Moldovei din 2007, Hotărîrea CtEDO Ciorap contra Moldovei din 2007).
!!! Dar prin normele interne se pot institui limitări ale accesului la justiţie în proporţii rezonabile, astfel încît dreptul să nu fie afectat în esenţa sa.
CtEDO a stabilit că pot fi aduse restricţii dreptului de acces la justiţie, întrucît el, prin însăşi natura sa, cere o reglementare din partea statului, care poate
varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile indivizilor. Limitările aduse trebuie să se conformeze celor 3 principii, şi anume:
 să urmărească un scop legitim;
 să nu afecteze însăşi substanţa dreptului;
 să fie asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele antrenate în vederea realizării acestuia.
Principiul independenței judecătorilor și supunerea lor numai legii – art.10 Declaraţia universală a drepturilor omului, art.14 Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile și politice, art.6 paragraful 1 CEDO, art.116 Constituţia RM, art.20 CPC, alin.(3) art.1 al Legii RM cu privire la statutul
judecătorului din 1995.
 22
Standardele europene prevăd judecarea cauzelor civile, „de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege”.
Pentru a determina dacă organul jurisdicţional este independent, trebuie luate în considerare următoarele elemente:
 lipsa oricărei ingerinţe – sau aparențe de ingerinţă – din partea altor puteri ale statului sau a părţilor,
 existența unor garanţii reale contra oricăror eventuale presiuni exterioare.
Doctrina analizează independenţa judecătorilor sub două aspecte:
 funcţională;
 personală.
!!! Respectivul principiu rezultă implicit dintr-un reper fundamental al statului de drept – separarea şi independenţa celor 3 puteri. Puterea judecătorească
este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Nici o imixtiune în activitatea de judecată nu se admite şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
Adunarea generală ONU a aprobat în 1985 principiile fundamentale privind independen ța judiciarului. Justiţia trebuie să hotărască, pe baza faptelor şi în
conformitate cu legea, cauzele aduse în faţa ei, fără restricţii, fără influienţe nedorite, amăgiri, ameninţări ori amestecuri, directe sau indirecte, ale nimănui,
indiferent de motiv (art.2).
În dependenţa personală se referă la statutul judecătorului.
Astfel statuează şi alin.(4) art.1 Legea privind statutul judecătorului: !!! „ judecătorii iau decizii în mod independent şi imparţial şi acţionează fără niciun
fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv judiciare. Organizarea ierarhică a
jurisdicțiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului”.
!!! Independenţa judecătorilor este garantată, în primul rînd, prin interzicerea şi sancţionarea imixtiunii în activitatea de judecare a pricinilor civile, precum
şi manifestării de nerespect faţă de instanţă şi judecători.
Garanţiile independenţei judecătorilor sînt enumerate în art.17 al Legii RM cu privire la statutul judecătorului din 1995 și sînt împărţite
convenţional de către unii doctrinari în 3 categorii:
1) Garanţiile politice. Principala garanţie a independenţei judecătorilor este inamovibilitatea (art.18 Legea cu privire la statutul judecătorului din 1995). Adică,
judecătorii nu pot fi lipsiţi de calitatea de magistrat în mod arbitrar, după cum nu pot fi transferaţi în altă instanţă, fără acordul lor sau împotriva voinţei
acestora. Procedurile de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie vin să reconfirme stabilitatea exercitării mandatului de judecător.
Restricţiile de serviciu ale judecătorilor (art.8 Legea cu privire la statutul judecătorului din 1995) impun magistraţilor respectarea unor incompatibilități de
natură să le asigure orice dependenţă raportată la forţe politice, autorităţi publice, agenţi economici, societate civilă.
Inviolabilitatea judecătorului (art.19 al Legii cu privire la statutul judecătorului din 1995) a obţinut actualmente altă configurare, astfel încît „judecătorul
nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, perchezi ționat, fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Acordul Consiliului Superior al
Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art. 326 ale CP al RM”.
2) Garanţiile economice. Situaţia materială şi socială a judecătorilor, organizarea internă a instan țelor, condiţiile de muncă, distribuirea aleatorie a dosarelor,
instruirea continuă şi posibilităţile de avansare a magistraţilor trebuie reglementate şi implementate într-o manieră care să nu expună judecătorii unor riscuri
de coruptibilitate sau de bănuieli de imparţialitate.
3) Garanţiile procesual-juridice îşi au suportul juridic în următoarele prevederi:
 Distribuirea aleatorie a dosarelor (art.61 Legea privind organizarea judecătorească din 1995).
 Interzicerea examinării repetate a aceleia și cauze civile (art.49 CPC), abţinerea şi recuzarea de la examinarea cauzei (art.50 CPC).
 Cercetarea nemijlocită a probelor (art.25 CPC).
 Aprecierea probelor la intima convingere (art.130 CPC).
 Dreptul de a formula opinie separată (art.48 CPC).
 Secretul deliberărilor (alin.(1) art.238 CPC) şi interzicerea de a cere divulgarea lui (art.17 din Legea cu privire la statutul judecătorului din 1995).
!!! Statul protejează judecătorii de orice amestec ilegal sau interven ție pentru a impune acestuia un anumit punct de vedere în soluţionarea cauzelor.
Strîns legată de independenţă este imparţialitatea judecătorilor care, în examinarea oricărei cauze civile, trebuie să fie lipsiţi de prejudecăţi, idei
preconcepute, tendinţe de favorizare a unei sau altei părţi. Dacă independenţa se raportează la alte puteri, atunci impar țialitatea este legată de judecător,
precum şi de organizarea şi funcţionarea internă a instanţelor. !!! Independenţa este condiţia imparţialităţii. Un magistrat nu poate fi imparţial, dacă nu este
independent, însă unul independent poate manifesta lipsă de obiectivitate într-o cauză concretă.
Doctrina deosebeşte imparţialitatea subiectivă şi cea obiectivă.
Lipsa imparţialităţii subiective se poate constata atunci cînd judecătorul, din cauza unor convingeri subiective, care trebuie probate, devine incompatibil cu
rolul de a judeca echilibrat cauza aflată în faţa sa. Judecătorul manifestă părtinire atunci cînd îşi exprimă public opinia despre părţi, soarta cauzei pe care o
examinează, ameninţă sau promite indulgenţă etc. Imparţialitatea trebuie apreciată şi din punct de vedere obiectiv, verificînd dacă acesta oferă suficiente
garanţii pentru a exclude orice bănuiala legitimă ce s-ar putea arunca asupra sa. Imparţialitatea obiectivă este o noţiune proprie sistemului european de
garantare a drepturilor fundamentale, derivă tot din principiul „Nu este suficient să se facă dreptate, trebuie să se şi vadă că se face dreptate”, potrivit căruia
aparenţele pot căpăta o importanţă deosebită. De aceea, este important de determinat nu doar dacă judecătorul chiar a dat dovada de parţialitate, ci și dacă se
putea crea un dubiu legitim cu privire la imparţialitatea sa. Nu întîmplător legiuitorul a specificat ca temei de recuzare existenţa altor împrejurări care pun la
îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea judecătorului (lit.e) art.50 CPC).
!!! Emiterea hotărîrii de către un judecător incompatibil (art.49 CPC) atrage casarea hotărîrii, considerîndu-se că pricina a fost judecată de către un complet
format ilegal (lit.a) alin.(1) art.388 şi lit.a) alin.(3) art.342 CPC). Se va califica drept judecare a pricinii de către un complet compus ilegal participarea în
complet a unui judecător în privinţa căruia există temeiuri de recuzare (art.50 CPC), dacă s-a înaintat, în ordinea stabilită, cererea de recuzare şi aceasta a fost
respinsă.
În concluzie: magistraţii trebuie să-şi manifeste independenţa şi impar țialitatea faţă de participanţii la proces, faţă de alţi magistraţi din aceeaşi sau altă
instanță, chiar şi superioară, faţă de funcţionarii altor autorităţi de stat, for țe politice, grupuri de interese, precum şi faţă de opinia publică şi mijloacele mass-
media, fapt care va spori încrederea justiţiabililor în actul de justiţie.
Principiul rolului diriguitor al judecătorului în proces – art.9 CPC.
Fiind obligaţi să-şi păstreze imparţialitatea în condiţii de independenţă funcţională şi personală, judecătorilor, totuşi, nu le revine un rol pasiv în înfăptuirea
justiţiei.
Magistratul este persoana investită de lege cu aptitudinea de soluţionare a conflictului între părţi. Rolul şi poziţia acestuia în cadrul procesului se
manifestă în mod diferit la diferite faze ale acestuia, cea mai spectaculoasă fiind faza dezbaterilor judiciare.
În funcţie de rolul judecătorului în proces, se evidenţiază convenţional 2 tipuri de proceduri:
1) procedura acuzatorială – atunci cînd procesul este dus de către părţi sau de reprezentanţii acestora, judecătorul avînd doar obligaţia decizională;
2) procedura inchizitorială – atunci cînd judecătorul nu asistă doar la disputa dintre părţi, ci conduce procesul, în special dezbaterile judiciare. Acest lucru se
produce graţie faptului că el trebuie nu doar să stingă conflictul dintre părţi, ci şi să restabilească ordinea de drept.
Actualmente, în multe ţări, inclusiv RM, !!! evoluţia procesului civil a unit printr-un compromis cele două tipuri de proceduri, plasînd accente mai
pronunţate în direcţia procedurii inchizitoriale. Judecătorul nu se transformă în avocatul uneia dintre părţi, ci asigură un echilibru procesual care garantează
egalitatea tuturor în faţa legii şi a instanţei de judecată.
În particular, rolul diriguitor al judecătorului se manifestă atunci cînd:
 după depunerea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de lege (art.168 CPC);
 indică în încheierea de restituire a cererii de chemare în judecată instanţa competentă sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea
procesului (art.170 CPC);
 23
 pregăteşte pricina pentru dezbaterile judiciare, fiind obligat să exercite anumite acţiuni procesuale din oficiu (art.185 CPC), inclusiv soluţionînd problema
intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor;
 preşedintele şedinţei conduce dezbaterile judiciare (art.194 CPC) şi ia măsuri faţă de cei care încalcă ordinea (art.196 CPC);
 explică drepturile şi obligaţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces (art.202 CPC), interpretului (art.199 CPC), expertului şi specialistului (art.210 CPC);
 explică consecinţele juridice ale actelor procesuale de dispoziţie ale părţilor: renunţarea la acţiune de către reclamant, recunoaşterea totală sau parţială a
acesteia de către pîrît, încheierea unei tranzacţii de împăcare, adresarea judecăţii arbitrale. Dacă instanţa consideră că părţile şi-au valorificat aceste drepturi
cu rea-credinţă, atunci examinarea cauzei continuă (alin.(5) art.60 CPC);
 pune în discuţie orice cerere sau demers înaintat în şedinţa de judecată (art.203 CPC);
 preşedintele şedinţei de judecată este obligat să creeze condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt
şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile (art.211 CPC).
În privinţa probelor, deşi acestea sînt prezentate de către părţi (art.118 CPC), judecătorul este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces,
după caz, să prezinte probe suplimentare (alin.(5) art.118 CPC). La solicitarea oricărei părţi, instanţa poate contribui la aducerea şi prezentarea probelor
necesare (alin.(1) art.19 CPC).
!!! În unele feluri de procedură civilă rolul judecătorului este diferit decît cel descris, de ex., în contencios administrativ se aplică excepţia rolului activ al
judecătorului.
În concluzie: în cadrul procesului civil, judecătorului îi revine un rol diriguitor la organizarea şi desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut
sînt stabilite de lege, fără a afecta imparţialitatea acestuia în luarea deciziilor.
Principiul publicității – art.10 Declaraţia universală a drepturilor omului, art.14 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice, art.6 CEDO,
art.117 Constituţia RM, art.23 CPC, art.10 Legea privind organizarea judecătorească din 1995.
Caracterul public al procedurilor în faţa instanţelor de judecată protejează justiţiabilii împotriva administrării justiţiei în secret, fără control public şi este
unul dintre mijloacele care sporesc încrederea în justiţie. Făcînd vizibilă administrarea justiţiei, publicitatea contribuie la atingerea obiectivului alin.(1) art.6
CEDO – şi anume un proces echitabil. Publicitatea este o valoare caracteristică justiţiei în oricare societate democratică. Semnifiativ este dictonul englez
precitat „Nu este suficient să se facă dreptate, trebuie să se şi vadă că se face dreptate”.
!!! CEDO garantează publicitatea procesului judiciar cu referire la două aspecte: publicitatea dezbaterilor în cadrul procesului şi publicitatea pronunţării
hotărîrii adoptate.
Şedinţele de judecată, cu excepţia deliberării hotărîrii, se desfăşoară în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, altor participanţi la proces, dar şi a oricăror
altor persoane străine de litigiu care doresc să asiste la dezbateri, cu excepţia minorilor sub 16 ani, dacă nu sînt citaţi în calitate de participanţi la proces sau
martori. Participanţilor la proces le este permisă înregistrarea audio fără vreo autorizare specială din partea preşedintelui de şedinţă (alin.(1 1) art.18 CPC).
Şedinţele au loc la sediul instanţei, în ziua şi la ora stabilită, comunicate participan ților din timp (alin.(2) art.193 CPC). Toate şedinţele de judecată,
inclusiv cele prealabile, se înregistrează audio de către instanţă.
La şedinţele de judecată pot participa şi reprezentanţii mass-media, însă conform alin.(3) art.18 CPC, doar preşedintele şedinţei de judecată poate permite
înregistrarea audio-video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice numai la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărîrii.
Legea procesuală stabileşte excepţii de la principiul publicităţii. În funcţie de caracterul informaţiei care nu poate fi făcută publică, instanţa, din oficiu sau,
la cererea părţii interesate, examinează cauza integral sau parţial în şedinţă judiciară închisă (art.23 CPC). Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul
protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială ori altei informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege.
!!! Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele private ale
vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea
publică sau moralitatea.
Situaţia este cu totul diferită în cazul publicităţii hotărîrilor judecătoreşti. Publicitatea hotărîrilor presupune şi accesibilitatea motivelor (părţii motivării a
hotărîrii) publicului larg. !!! Chiar şi hotărîrile adoptate în şedinţă secretă se pronunţă public (art.23 alin.(9) CPC). Publicarea acestora pe site-ul instanţei de
judecată implică respectarea Regulamentului privind modul de publicare a hotărîrilor judecătoreşti pe pagina web, aprobat prin Hotărîrea Consiliului
Superior al Magistraturii nr.472/21 din 2008.
Totodată instanţele trebuie să ţină cont de art.14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice (New York, 1966, ratificat prin Hotărîrea
Parlamentului RM nr.217/1990), care prevede că „pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile cînd interesul
minorilor cere să se procedeze altfel sau cînd procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor”.
Doctrina deosebeşte două forme ale publicităţii procesului civil: publicitatea pentru părţi şi publicitatea pentru public.
Majoritatea legislaţiilor moderne asigură părţilor dreptul de a participa efectiv la proces personal sau prin reprezentant. Aceasta este publicitatea pentru
părţi. Instanţa este obligată să înştiinţeze participanţii la proces în modul corespunzător (art.100-109 CPC), oferind astfel şi dreptul la apărare şi accesul la
instanţă. Legislaţia naţională prevede situaţii fie cînd procedura se desfăşoară fără înştiinţarea participanţilor la proces, fie cînd participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea problemei (alin.(1) art.129, 179, alin.(2) 180, 249, 250, 251 CPC).
Publicitatea procesului nu este afectată în esenţa sa prin desfăşurarea procesului fără înştiinţarea participanţilor sau fără prezen ța celor înştiinţati, or, actele
de dispoziţie se comunică părţilor prin expediere şi prin plasarea pe site-ul instanţei de judecată.
Este cazul examinării recursurilor împotriva încheierilor judecătoreşi (alin.(3) art.426 CPC), a recursurilor împotriva deciziilor instanţei de apel (art.444
CPC), a cererilor de eliberare a ordonanţelor judecătoreşti (art.350 CPC), asigurării probelor (alin.(1) art.129 CPC), asigurării acţiunii (alin.(2) art.177 CPC).
Publicitatea pentru public presupune dreptul terţilor de a asista la ședințele de judecată, precum şi de a lua cunoştinţă de hotărîrile judecătoreşti.
!!! Renunţarea la publicitate este un aspect care derivă din disponibilitatea părţilor. CtEDO recunoaşte expres dreptul individului (reclamantului) de a
renunța la principiul publicităţii dezbaterilor în cadrul procesului, dacă astfel nu sînt prejudiciate interesele publice.
În concluzie: principiul publicităţii este expresia democratismului şi a mijloacelor educative indirecte pentru justiţiabili, fiind o garanţie a corectitudinii şi
imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, întrucît magistraţii sînt ţinuţi să respecte etica profesională şi să evite abuzurile.
Principiul termenului rezonabil al procesului civil (principiul celerității) – art.6 CEDO, art.4 şi 192 CPC, Legea privind repararea de către stat a
prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii
judecătoreşti nr.87/2011.
Unul din cele mai frecvente obiecţii aduse justiţiei este faptul că aceasta se înfăptuieşte mai lent decît şi-ar dori justi țiabilii. Procesul civil constă dintr-o
consecutivitate de acţiuni procesuale care se succed întro ordine logico-juridică şi care durează în timp. Principiul termenului rezonabil de examinare a unei
cauzei îşi găseşte reflectare în cunoscutul citat englez „Justiţia tergiversată este o justiţie tăgăduită”. !!! Respectarea termenului rezonabil rezultă din faptul că
justiţia nu trebuie înfăptuită cu întîrziere astfel încît să-i fie compromisă eficacitatea şi credibilitatea.
În doctrina de specialitate acest principiu îşi găseşte consacrare cu denumirea de „celeritate a procedurilor judiciare”, ca şi garanţie oferită justițiabililor în
vederea fixării unor termene obiectiv suficiente în vederea organizării procedurii jurisdicţionale pentru valorificarea unor drepturi subiective pretins
încălcate.
Iniţial, acest principiu nu era detaliat în CPC al RM, urmare a mai multor condamnări de către CtEDO a RM, în textul art.192 CPC au fost
incorporate criteriile în funcţie de care se apreciază durata procedurilor, preluate din precedente ale Curţii Europene:
 complexitatea cauzei;
 comportamentul participanților la proces;
 conduita instanţei de judecată şi a autorităţilor relevante;
 importanţa (miza) cauzei pentru partea interesată.
 24
Complexitatea cauzei presupune un ansamblu de elemente specifice unei cauze civile concrete (mai multe capete de cerere, inclusiv în acţiuni
reconvenţionale, un număr impunător de coparticipanţi, implicarea translatorilor, material probant masiv, necesitatea numirii delegaţiilor judecătoreşti,
inclusiv peste hotarele țării etc.), care, în mod implicit, fac dificilă examinarea şi soluţionarea acesteia.
Comportamentul părţilor în proces, ca şi criteriu de apreciere a celerită ții procesului, presupune modul în care participanţii la proces, în virtutea
disponibilităţii, îşi ordonează conduita, apărîndu-şi cu bună-credinţă drepturile, utilizînd mijloacele procesuale legale. Instanţa de judecată trebuie să creeze
condiţii pentru o contradictorialitate efectivă, punînd în aplicare rolul său diriguitor.
!!! Cererile şi demersurile abuzive, recuzările repetate, exercitarea recursului împotriva încheierilor care nu se contestă cu recurs, absenţele nemotivate în
ședința de judecată, administrarea de probe tardive sînt acţiuni procesuale cărora instanţa de judecată trebuie să le dea apreciere corespunzătoare cît mai
rapid posibil pentru a contracara intenţiile de tergiversare a procesului.
Conduita instanţei judecătoreşti şi a autorităţilor relevante presupune acelea și exigenţe ca şi în cazul participanţilor la proces, cu simpla concretizare că nici
instanţa, nici autorităţile nu beneficiază de disponibilitate, ci de obligaţii prescrise expres de a avea o conduită proprie sau de a reacţiona prompt şi în limitele
legii pentru contracararea acţiunilor ori inacţiunilor altor subiecţi.
Importanţa cauzei pentru cei interesaţi necesită constatarea unei semnificaţii speciale a pretenţiilor raportate la situaţia dificilă în care se află, de regulă,
reclamantul. Cu cît mai importantă este cauza civilă pentru subiectul interesat, cu atît examinarea acesteia necesită termene mai restrînse şi reac ții prompte.
Pentru unele categorii de cauze civile, legea prevede termene exacte, destul de scurte de examinare (litigiile individuale de muncă – art.355 Codul muncii,
aplicarea măsurilor de protecţie în cazul violenţei în familie – art.318 4 CPC, spitalizarea forţată şi tratamentul forţat – art.310 CPC), cererile adresate
instanţei conform Legii privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a
dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti nr.87/2011 – alin.(4) art.4 – în majoritatea cazurilor instanţelor de judecată le revine rolul
primordial de a asigura celeritatea procedurii. !!! Cauzele care prezintă o miză sporită pentru părţi – privind încasarea pensiei de întreţinere, apărarea
drepturilor şi intereselor minorului, repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces,
litigiile de muncă, contestarea actelor normative, a hotărîrilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor
oficiale şi funcţionarilor publici – se judecă de urgenţă şi în mod prioritar (alin.(2) art.192 CPC). Această enumerare nu este exhaustivă şi instanţele de
fiecare dată vor fi obligate să estimeze cît de importantă este cauza pentru justiţiabil.
Durata termenelor de examinare a cauzelor civile include:
 procedurile administrative preliminare în funcţie de caz;
 perioada de la sesizarea instanţei pînă la pronunţarea hotărîrii judecătore ști, inclusiv durata examinării în apel şi recurs;
 procedurile de executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În RM au fost instituite mecanisme juridice la care poate recurge justi țiabilul care consideră prea lentă examinarea cauzei civile care îl vizează;
este vorba de:
 Posibilitatea accelerării procedurii de judecare a cauzei (alin.(1 1) art.192 CPC).
 Depunerea unei cereri de chemare în judecată privind constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în
termen rezonabil a hotărîrii judecătorești şi repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare, în condiţiile stabilite de lege.
Principiul limbii oficiale de procedură și dreptul la interpret – art.118 din Constituţia RM, art.24 CPC, art.9 din Legea privind organizarea
judecătorească din 1995.
!!! Judecarea pricinilor civile în instanțele judecătoreşti se desfăşoară în limba română. Magistraţii trebuie să cunoască şi să vorbească limba de stat,
aceasta fiind una din condiţiile de accedere în func ție (lit.e) alin.(1) art.6 Legea cu privire la statutul judecătorului din 1995).
!!! Nici un justiţiabil nu poate fi privat de dreptul de a vorbi în limba maternă sau pe care cunoaşte cel mai bine, acesta fiind un aspect esenţial al dreptului
la apărare. Comunicarea dintre instanţa care înfăptuieşte justiţia în limba de stat şi justiţiabilii care nu o cunosc este facilitată de către interpreţi şi translatori.
Interpretul este persoana specializată în traducerea orală dintr-o limbă în alta şi/sau în traducerea semnelor celor surzi, muţi ori surdomuţi, mijlocind
astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane.
Traducătorul este persoana specializată în traducerea textelor scrise dintr-o limbă în alta în cadrul profesiei sale.
Aceștia sînt subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei şi nu pot fi implica ți în examinarea cauzelor civile, dacă există temeiuri de recuzare (art.51, 50
CPC), răspund, în condiţiile legii, pentru veridicitatea traducerilor orale şi scrise, pentru două refuzuri nejustificate, în termen de un an, de a presta serviciile
solicitate, pentru divulgarea intenţionată a actelor şi faptelor care le-au devenit cunoscute în cadrul activităţii, pentru încălcarea altor obligaţii. !!!
Interpretarea şi/sau traducerea cu bună ştiinţă incorectă atrage răspundere penală. Statul nu răspunde pentru prejudiciul cauzat de interpret şi traducător.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii, dar care nu vorbesc limba de stat, sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să comunice
în judecată prin intermediul interpretului (alin.(2) art.24 CPC).
Există unele aspecte destul de delicate referitoare, în primul rînd, la adresările în judecată într-o altă limbă decît cea oficială. Deşi nu este specificat expres
în art.166-167 CPC că cererile de chemare în judecată se vor redacta în limba de stat, este evident că depunerea unei cereri scrise într-o altă limbă va face
imposibilă înţelegerea acesteia de către judecătorul care nu are decît obligaţia cunoaşterii limbii de stat. Este interesul primordial al justi țiabilului de a se
preocupa cel puţin de traducerea cererii sale de chemare în judecată, fără a pretinde un pseudoimpediment în accederea la justiţie. Instanţele de judecată nu
se pot preocupa de traducerea cererilor de chemare în judecată (apel sau recurs) dintr-o altă limbă în limba de stat din simplul considerent că această pretinsă
obligaţie depăşeşte cadrul împuternicirilor de a înfăptui justiţia în mod imparţial şi echidistant. !!! Judecătoriile nu pot fi obligate să presteze servicii de
traducere a actelor scrise de jusiţiabili.
!!! Nu se va da curs unei cereri adresată instanţei de judecată dacă aceasta este redactată într-o altă limbă decît limba de stat (art.171 CPC). Justi țiabilului i
se va indica acest neajuns şi i se va acorda un termen pentru corectarea lui. !!! Dacă cererea se va reperfecta în limba de stat sau va fi însoţită de o traducere
oficială a textului acesteia, atunci se va considera depusă la data ini țială. În caz contrar, cererea se va restitui printr-o încheiere susceptibilă de recurs.
Întrucît alin.(3) şi (4) art.24 CPC prevede că procesul se poate desfășura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces, şi
judecătorul, şi grefierul trebuie să cunoască acea altă limbă. Potrivit alin.(5) art.24 CPC, dacă procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, actele
de dispoziţie judecătorești se emit în limba respectivă şi se traduc, la solicitare, şi în limba de stat. Viceversa (traducerea actelor de dispoziţie pronunţate în
limba de stat în altă limbă, chiar dacă aceasta nu a fost limba procesului) este legală potrivit prevederilor constituţionale. !!! Persoanele care nu posedă sau
nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.
Conform lit.a) art.90 CPC, !!! sumele plătite interpreţilor fac parte din cheltuielile de judecare a pricinii, care potrivit art.92 CPC, se depun anticipat de
către partea care a făcut cererea pe contul de depozit al instanţei judecătore ști. Doar în privinţa traducerii din limba de stat în limba rusă instanţele pot asigura
gratuit respectivele servicii.
!!! Dacă în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului, aceasta se va considera încălcare a normelor de drept procedural, care
va determina casarea hotărîrii (lit.c) alin.(1) art.388 şi lit.c) alin.(3) art.432 CPC).
Principiul disponibilității – art.21 CPC, art.4 Cod de executare.
Fiind unicul principiu propriu exclusiv dreptului procesual civil, disponibilitatea exprimă esenţa, modul incipient de înfăptuire a justiţiei civile. Metaforic
vorbind, procesul civil este „proprietatea părţilor”.
Caracterul dinamic al procesului civil se datorează disponibilităţii, aceasta fiind forţa motrice care determină însăşi existenţa procesului civil, mişcarea
acestuia în continuare, sistarea sau chiar încetarea examinării oricărei cauze civile. Deşi revine, în primul rînd, reclamantului, celui care se adresează
instanței, disponibilitatea, în virtutea „egalităţii de arme” este proprie şi celorlal ți participanţi la proces.
!!! Disponibilitatea urmează a fi înţeleasă în sens material, ca drept al părţii de a dispune de obiectul procesului, adică de a dispune liber de dreptul
subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii şi în sens procesual de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele
procedurale de apărare. Principul disponibilităţii presupune:
 25
 Dreptul oricărei persoane de a se adresa sau nu instanţei de judecată pentru a-şi apăra un drept sau interes legitim. !!! Procesele civile nu se pornesc din
oficiu. Întotdeauna este necesară depunerea unei cereri. Legea procesuală permite titularului de drept să se adreseze instanţei nemijlocit sau prin reprezentant
(art.75 CPC). După cum, în anumite condiţii, este posibilă pornirea procesului civil de către procuror sau de către alţi subiecţi, la cerere, în interesele unor
persoane din anumite categorii (art.71, 73 CPC). Chiar şi atunci cînd o persoană care crede că i s-a încălcat un drept al său, dar decide să nu se adreseze
instanţei de judecată, se manifestă disponibilitatea acesteia.
 Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Cel care se adresează instanţei de judecată îşi formulează anumite pretenţii pe
care le adresează altei (altor) persoane. Acesta – în cazul procedurilor contencioase. Reclamantul poate modifica obiectul acţiunii, poate mări ori reduce
cuantumul pretenţiilor în acţiune. Iar instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu obiectul acţiunii (alin.(2) şi (3) art.60 CPC), după cum
instanţa de judecată nu poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant (alin.(3) art.240 CPC). Temeiurile pe care îşi bazează pretenţiile reclamantul
de asemenea formează conţinutul apărării şi este la latitudinea celui care cere concursul instanţei de judecată la soluţionarea unei cereri. Reclamantul singur
decide pe care circumstanţe de fapt şi de drept îşi justifică pretenţiile (lit.e) alin.(1) art.166 CPC), avînd dreptul de a le modifica (alin.(2) art.60 CPC).
!!! Referitor la temeiul pretenţiilor, instanţa nu poate interveni din oficiu. Alin.(3) art.118 CPC prevede că „Circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la
proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate”. Iar pîrîtul îşi va putea motiva obiecţiile sale prin propriile temeiuri
de fapt şi de drept. În consecinţă, instanţa va avea de clarificat cel puţin două grupuri de circumstanţe, pronunţînd în final o hotărîre întemeiată pe
circumstanţe care au importanţă pentru soluţionarea cauzei stabilite în baza probelor administrate.
 Dreptul de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte pretenţiile, de a încheia tranzacţie (de împăcare). Renunţarea la acţiune este dreptul special al reclamantului,
care poate fi exercitat integral – în privinţa tuturor capetelor de cerere sau parţial – cu referire doar a unele pretentii formulate în cerere. !!! Dreptul
de a recunoaşte pretenţiile este dreptul special al pîrîtului. Recunoaşterea pretenţiilor poate fi totală sau parţială. Părţilor le este recunoscută şi garantată
posibilitatea legală de a stinge un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de
la una la cealaltă.
Instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de către pîrît, nu va admite tranzacţia între părţi, dacă aceste acte
contravin legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului.
 Dreptul de a ataca sau nu hotărîrea judecătorească. Pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti, de regulă, nemul țume ște una din părţile aflate în litigiu. Întru
exercitarea dreptului la apărare, aceasta poate exercita calea de atac prevăzută de lege. !!! Actualmente, majoritatea hotărîrilor judecătoreşti se atacă cu apel.
În virtutea disponibilităţii, persoana interesată poate depune cerere de apel, dar poate renunţa expres la apel. Renunţarea la apel se face prin depunerea unei
cereri în prima instanţă pînă la expirarea termenului de depunere a apelului (alin.(2) art.360 CPC). Apelantul îşi poate retrage apelul după depunerea lui
(art.364 CPC). Chiar şi atunci cînd partea nu depune apel, fără să renunţe expres la acesta, se manifestă plenar principiul disponibilităţii.
 Dreptul de a cere executarea hotărîrii judecătoreşti. Fiind parte a procesului civil, executarea hotărîrilor judecătoreşti se conformează aceloraşi principii de
procedură civilă, iar disponibilitatea nu este o excepţie. Creditorul dispune de dreptul de a cere executarea silită a documentelor executorii, precum şi de a
renunţa la executarea începută sau de a amîna pornirea ei, în limitele prescripţiei dreptului stabilit. Părţile în procedura de executare (creditorul şi debitorul)
pot executa documentul executoriu prin încheierea unei tranzacţii.
Printre mijloacele procesuale pe care persoanele le pot utiliza în baza disponibilităţii, cu titlu exemplificativ sînt enunţate:
 Dreptul părţilor de a deduce litigiul judecăţii arbitrale prin încheierea unei clauze de arbitraj, fie înaintea adresării în judecată, fie în timpul cît cauza civilă se
află pe rol (lit.l1) art.267 CPC);
 Alegerea felului de procedură: contencioasă pe acţiuni civile sau în ordonanţă (simplificată) pentru anumite categorii de cereri (art.345 CPC);
 Alegerea instanţei competente din punct de vedere teritorial (art.39 CPC);
 Examinarea integrală sau parţială în şedinţă închisă (alin.(2) şi (3) art.23 CPC);
 Recuzarea judecătorului, expertului, specialistului, interpretului, grefierului (art.50, 51 CPC);
 Atragerea în proces a intervenientului accesoriu (alin.(3) art.67 CPC);
 Apărarea drepturilor prin reprezentant (art.75 CPC) şi determinarea volumului împuternicirilor acestuia (art.81 CPC);
 Prezentarea de probe (alin.(1) art.119 CPC);
 Alăturarea la apel (art.361 CPC);
 Renunţarea la apel (alin.(2) art.360 CPC), retragerea apelului (lit.e) alin.(1) art.369 şi art.374 CPC), retragerea recursului (art.443 CPC).
Principiul contradictorialității – art.26 CPC.
Dacă principiul disponibilităţii se referă mai mult la obiectul litigiului, principiul contradictorialității se referă la probaţiune . Acest principiu este viabil
în toate fazele procesului, indiferent de felul de procedură, exceptînd deliberarea şi pronun țarea hotărîrii. Chiar şi în cadrul procedurilor necontencioase,
unde lipseşte litigiul de drept, contradictorialitatea se manifestă într-o formă mai specifică. În fazele procesuale, unde examinarea cauzei se face fără prezen ța
participanţilor la proces, la fel se manifestă contradictorialitatea, întrucît acestora le este oferită posibilitatea de a-şi expune poziţia în scris (art.439, 444
CPC). !!! Contradictorialitatea contribuie la realizarea altor principii procesuale, cum ar fi dreptul la apărare, publicitatea, oralitatea procesului.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilal ți participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta
şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi
expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept, care are legătură cu pricina dată judecăţii, şi de a-şi expune punctul de vedere asupra ini țiativelor
instanţei.
!!! Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nici o măsură să nu fie ordonată de înstanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discu ția
contradictorie a părţilor. Doctrina promovează ideea existenţei contradictorialităţii între instanţă şi participanţii la proces.
Condiţia realizării acestui principiu este egalitatea părților în drepturi procesuale. În fața instanţei de judecată sînt egali, chiar şi subiec ții care, în
raporturi juridice materiale, sînt pe poziţie de subordonare unul faţa de altul.
Părţile au aceeași posibilitate de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime (alin.(2) art.56 CPC). Drepturile şi obligaţiile procesuale generale revin
tuturor participanților la proces. Însă există drepturi procesuale pe care le poate valorifica doar reclamantul, după cum pîrîtul, de asemenea, are propriile sale
drepturi procesuale. Reclamantul are dreptul să modifice obiectul sau temeiul acţiunii, sau să renunţe la acţiune, iar pîrîtul are dreptul să recunoască integral
sau parţial acţiunea, chiar să depune cerere reconven țională (art.60, 172 CPC). !!! Paritatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces semnifică faptul
că acestea sînt interconexate. Pîrîtului nu-i poate fi interzis, ceea ce i se permite reclamantului cu referire la drepturile generale.
Instanta nu poate hotărî asupra unei cereri decît după citarea şi înfă ți șarea păr ților , scop în care, la primirea cererii de chemare în judecată,
judecătorul, printre alte acţiuni procesuale, stabileşte termenul de judecată şi dispune citarea păr ților, iar atunci cînd constată că o parte nu este prezentă din
cauza că nu a fost legal citată, judecata se amînă.
Nu pot fi invocate probe care n-au fost prezentate şi discutate (apreciate) de către participanţii la proces, iar hotărîrea nu se poate întemeia pe astfel
de probe (art.25 și 239 CPC).
Cererile și demersurile participanţilor la proces în problema judecării pricinii se solu ționează prin încheiere judecătorească , după ascultarea
opiniilor celorlalţi participanţi la proces (alin.(1) art. 203 CPC).
Principiul contradictorialității opune, dar şi reuneşte părţile în proces . Procesul evoluează prin intermediul contradictorialităţii, prin intermediul unor
contradicții succesive, pînă la pronunțarea hotărîrii care va înlătura contradic ția. În fazele facultative ale procesului (în apel, recurs, revizuire), acest principiu
de asemenea este prezent.
Principiul îmbinării oralității cu forma scrisă în procesul civil – alin.(2) art.25 CPC.
 26
Acest principiu este complementar principiului publicită ții, asigura eficien ța principiului contradictorialită ții și este realizat graţie dreptului de a vorbi în
limba maternă şi de a beneficia de dreptul la interpret.
Deşi legea procesuală conţine sintagma „principiul oralitaţii”, aceasta nu este forma exclusivă de desfă șurare a procesului civil. Majoritatea statelor
democratice recunosc că în realitate procesul civil se desfă șoară gra ție unei simbioze dintre forma verbală şi cea scrisă de exercitare a drepturilor și
obligațiilor procesuale.
!!! Oralitatea este regula generală, iar forma scrisă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de legea procesuală. Dezbaterile judiciare sînt faza procesuală
în cadrul căreia se vociferează pretenţiile, obiecţiile, argumentele, întrebările şi răspunsurile, depoziţiile etc.
Președintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă procesul care se va judeca (art.197 CPC), împreună cu grefierul verifică prezenţa la proces
(art.198 CPC), explică drepturile şi obligaţiile interpretului (art.199 CPC), ale participanţilor la proces (art.202 CPC), soluţionează cererile şi demersurile
participanţilor la proces după ascultarea opiniilor celorlalţi participan ți (art.203 CPC).
Martorii fac depoziţii în formă verbală, deşi au dreptul să se folosească de însemnări care se anexează la dosar (art.217 CPC). Dacă depoziţiile martorilor
au fost obţinute ca urmare a unei delegaţii judiciare sau în urma asigurării probelor, atunci acestora li se dă citirii în şedinţa de judecată (art.221 CPC).
Există în cadrul procesului civil exigenţa formei scrise referitoare la anumite acţiuni procesuale sub sancţiunea nulităţii.
Obligatoriu în scris trebuie redactate:
 cererea de chemare în judecată (art.166 CPC);
 referinţa (art.186 CPC);
 împuternicirile reprezentantului indiferent de volumul acestora (art.81 CPC);
 raportul de expertiză (art.158 CPC);
 hotărîrea judecătorească (art.241 CPC), încheierile, ordonanţele, deciziile judecătoreşti (art.270, 351, 390 CPC);
 cererile de apel, recurs, revizuire (art.364, 437, 451 CPC);
 titlul executoriu (art.14 Cod de executare).
În procesul civil cel mai frecvent mijloc de probă sînt înscrisurile (art.137 CPC), cărora li se dă citire în şedinţa de judecată.
Unele acţiuni procesuale pot fi exercitate atît în formă verbală cît şi în scris. De ex., înaintarea demersurilor şi obiecţiilor la acestea.
Pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă şi în instanţa de apel, precum şi pentru fiecare acţiune procesuală întreprinsă în afara şedinţei se încheie
un proces verbal în scris (art.273, 275 CPC).
!!! Cînd legea procesuală prevede că unele acte de procedură sau chiar faze procesuale se produc fără înştiinţarea participanţilor la proces, oralitatea
procesului civil este substituită prin procedura scrisă.
Principiul nemijlocirii – art.25 CPC.
Acest principiu se referă la modul de cercetare a probelor de către instan ța de judecată, precum şi la continuitatea examinării aceleeaşi cauze de la
depunerea cererii pînă la pronunţarea hotărîrii de către acelaş complet de judecată.
Conform art.25 CPC, !!! instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi intervenienţilor, depoziţiile martorilor,
concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia cuno știn ță de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările video,
să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constatate, a probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.
Cercetarea probelor cu respectarea principiului nemijlocirii este un mijloc eficient de a afla cît mai multe despre circumstanţele care au relevanţă pentru
cauza concretă. Contactînd nemijlocit cu sursele probaţiunii, audiind personal explicaţiile şi depoziţiile, judecătorii au posibilitatea de a verifica veridicitatea
acestora, ceea ce, în final, va duce la o soluţionare justă.
Din analiza acestui principiu putem conchide:
 Cercetarea probelor are loc, de regulă, în şedinţa de judecată, de către judecătorul sau judecători care urmează să ia hotărîrea.
 Componenţa completului de judecată trebuie să rămînă neschimbată pe parcursul examinării cauzei. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării
pricinii, dezbaterile se reiau de la început (alin.(2) art.25 CPC).
!!! Intima convingere a judecătorilor cu referire la circumstanţele cauzei şi probele nemijlocit cercetate este esenţa imparţialităţii instanţei şi garanţia unui
proces echitabil.
Acest principiu cunoaşte şi excepţii. De ex.:
 delegaţiile judecătoreşti (art.125 CPC);
 asigurarea probelor (art.127 CPC);
 motivarea hotărîrilor în cazul alin.(7) art.236 CPC.
În pofida aparenţelor, interpretarea a cel puţin două prevederi din CPC al RM – strămutarea pricinii (alin.(5) art.43 CPC) şi recuzarea judecătorului (alin.
(4) art.54 CPC) – nu trebuie să constituie excepţii, or, aceste incidente procesuale, care afectează continuitatea examinării cauzei de către acelaşi complet de
judecată anume pentru asigurarea principiului nemijlocirii, impun reluarea dezbaterilor judiciare şi reexaminarea mijloacelor de probă care au fost deja
administrate în faţa anteriorului complet de judecată.

Principiul securității raporturilor juridice

Acest principiul a fost formulat relativ recent, fără că să fie expres prevăzut în vreo normă juridică internă a RM. El, însă a fost şi este menţionat în
hotărîrile sale de către înalta Curte de la Strasbourg ca urmare a depistării unor grave abateri admise de state contractante în procesul de înfăptuire a justiţiei,
care periclitează puterea lucrului judecat. Jurispruden ța CtEDO a fost generată de numeroase adresări ale justi țiabililor din statele est-europene foste
totalitare, în special Rusia, România, Ucraina, Moldova etc., care, după 1990, au devenit părţi contractante ale Convenţiei. Prima spe ță de acest gen a fost
Brumărescu contra României.
Securitatea juridică este o valoare a oricărui stat de drept care întruchipează stabilitatea relaţiilor sociale, recăpătată ca urmare a finalizării unui proces
judiciar. Pentru a-şi realiza sarcina consolidării ordinii de drept, justiţia trebuie să impună respectarea autorităţii lucrului judecat – res judicata. Or, fără
respectul datorat hotărîrii judecătoreşti, justiţia nu ar avea nici un rost, iar hotărîrile n-ar avea nici o utilitate practică. Ele nu ar pune capăt proceselor, pentru
că un drept cîştigat cu ocazia unei judecăţi ar putea fi contestat şi contrazis printr-o hotărîre ulterioară.
Puterea lucrului judecat, ca efect principal al unei hotărîri judecătoreşti, constituie scopul oricărui proces de judecată. În caz contrar, adică, în lipsa
acestui efect, nici o parte nu ar fi sigură de stabilitatea soluţiei date într-un proces. În prezenţa unui litigiu între părţi, care este dedus spre solu ționare în
instanţă, oricare ar fi hotarîrea dată, nu este posibil să tran șăm în fapt litigiul, decît cu ajutorul unui instrument juridic înzestrat cu „autoritate” astfel încît
oricare ar trebui să i se supună.
Hotărîrea dată de instanţă este înzestrată cu puterea de lucru judecat, dat fiind faptul că uneori adevărul nu poate fi aflat în alt mod. !!! Soluţia dată în mod
definitiv oricărui litigiu de către instanţele de judecată nu mai poate fi rediscutată.
În hotărîrea Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei Curtea a menţionat: !!! „Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci cînd instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai
poată fi pusă în discuţie. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al
hotărîrilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de
a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile
judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. !!! Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două
opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci cînd este necesară,
pe motivul unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare”. Iar în hotărîrea MoldovaHidroMaş contra Moldovei din 27 februarie 2007 Curtea a semnalat: „Este
 27
deosebit de revoltător faptul că o hotărîre judecătorească care era res judicata timp de peste 10 ani putea fi casată pe motive care erau cunoscute la momentul
adoptării acelei hotărîri”.
Cele mai frecvente erori în înfăptuirea justiţiei care pun în pericol securitatea raporturilor juridice sînt:
 simularea revizuirii pentru a promova apeluri camuflate;
 aplicarea extensivă şi abuzivă a revizuirii (de ex., împotriva deciziilor de trimitere la rejudecare);
 nemotivarea hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor judecătoreşti în cazurile cerute de legea naţională;
 pronunţarea de hotărîri contradictorii (lipsirea de substanţă a dosarelor civile anterioare);
 admiterea apelurilor sau recursurilor tardive fără repunere în termen;
 practică judiciară neuniformă;
 înrăutăţirea unei situaţii juridice prin exercitarea unei căi inechitabile de atac (de ex., fostul recurs în anulare) sau aplicarea discriminatorie a termenelor de
prescripţie (conform vechiului CC).
Invocarea acestui principiu ca aspect al dreptului la un proces echitabil va consolida efectele hotărîrilor judecătoreşti, va spori responsabilitatea celor ce
înfăptuiesc justiţia şi încrederea justiţiabililor puterea judecătorească.
În cazul analizei mai multor principii procesual civile se operează cu art.6 CEDO.
Dreptul la un proces echitabil este complex şi presupune interacţiunea organică a mai multor principii separate:
 drept la judecare – acces la justiţie;
 egalitatea de arme;
 publicitatea procesului;
 termenul rezonabil;
 independenţa instanţei;
 instanţă investită de lege.
Orice persoană are (1)dreptul la judecarea (2)în mod echitabil, (3)în mod public şi (4)într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către (5)o instanţă
independentă şi imparţială, (6)instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Principiile internaționale ale dreptului procesual civil

Principiul priorității contractelor și convențiilor internaționale
În conformitate cu art.26, 27 ale Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor din 1969 (în vigoare pentru RM din 1993), orice tratat în vigoare leagă părţile şi
trebuie să fie executat de către ele cu bună-credinţă. O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.
Prevederi similare conţine şi art.19 al Legii privind tratatele internaţionale din 1999.
Principiul priorităţii contractelor şi convenţiilor internaţionale este reglementat de asemenea în art.4, 8 ale Constituţiei RM şi în alin.(2) art.2 CPC.
Referitor la raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în literatura de specialitate există două teorii:
1) cea dualistă, care presupune că între două sisteme de drept nu sînt decît raporturi de trimitere, ele fiind egale, indepenedente şi complet separate;
2) cea monistă care înlătură orice linie de frontieră între cele două sisteme de drept, astfel că dreptul interna țional şi dreptul intern alcătuiesc o singură ordine
juridică, între ele existînd un raport de supra sau subordonare.
Teoria monistă, la rîndul său, cuprinde două variante:
a) primatul dreptului intern asupra dreptului internațional;
b) primatul dreptului internațional asupra dreptului intern.
Problema cum se aplică normele de drept internaţional în cadrul ordinii juridice interne şi cum se rezolvă un eventual conflict între o normă de drept
internaţional şi o normă de drept intern nu îşi găseşte soluţia făcînd trimitere la doctrină, ci la examinarea în fiecare caz concret a textelor constituţionale sau
ale altor legi interne ale statelor.
Conform prevederilor legale naţionale şi internaţionale, RM a adoptat cea de a doua accepţiune a teoriei moniste. !!! În caz de neconcordanţă a
normelor interne cu normele internaţionale, prioritate vor avea normele internaţionale.
Însă, coraportul dintre tratatele internaţionale şi Constituţia RM provoacă controverse în literatura de specialitate a RM.
Sorgintele diferendelor se regăseşte în ambiguitatea normelor constitu ționale şi anume art.4 şi art.8 ale Constituţiei RM. În conformitate cu alin.(2) art.4 al
Constituţiei „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaționale”.
Iar potrivit alin.(2) art. 8 „Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a
acesteia”.
Curtea Constituţională a adoptat Hotărîrea nr.55/1999 privind interpretarea art.4 din Constituţia RM. Însă, această hotărîre nu a înlăturat neclarităţile
existente.
În dispozitivul Hotărîrii nr.55/1999 se statuează că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale ale
omului şi legile interne ale RM, potrivit dispozițiilor alin.(2) art.4 din Constituţie, organele de drept sînt obligate să aplice reglementările internaţionale”. În
textul hotărîrii Curtea Constituţională dă de înţeles că nu putem pune semnul de egalitate între legi interne şi norme constituţionale, or, în conformitate cu
pct.1 din hotărîre „în cazul în care între pactele şi tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi legile interne ale ţării există
neconcordanţe, organele de drept aplică normele dreptului internaţional. Dispoziţia constituţională despre prioritatea reglementărilor internaţionale privind
drepturile omului are incidență asupra legilor şi asupra altor acte normative interne. Această dispoziţie vizează toate legile, indiferent de data adoptării lor.
De altfel, tratatele internaționale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale”.
Unii doctrinari susţin această poziţie, menţionînd că legea fundamentală nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu normele interne, faţă de care reglementările
internaţionale ar putea avea prioritate.
Doctrina din RM este practic unanimă în interpretarea alin.(2) art.4 din Constituţie. Doctrinarii afirmă că !!! din modul în care este redactat textul celui de-
al doilea punct al art.4 rezultă clar acceptarea priorităţii reglementărilor internaţionale, dar numai în ceea ce priveşte drepturile omului.
!!! În cazul în care RM va intenţiona ratificarea unui tratat care contravine Constituţiei, primul pas, în conformitate cu alin.(2) art.8 al Constituţiei RM, îl
va constitui revizuirea acesteia, or, în conformitate cu alin.(2) art.22 al Legii nr.595/1999 cu privire la tratatele internaţionale, „ Tratatele internaţionale la
care RM este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia RM, nu sînt puse în vigoare şi nu sînt aplicate”.
!!! Secolul XXI este legat tot mai mult dе rolul preeminen ței dreptului internaţional în relaţiile dintre state, care sînt chemate să coopereze în cadrul unor
organizaţii internaţionale, iar primatul dreptului internaţional este recunoscut nu numai ca principiu al doctrinei moniste, ci şi ca principiu al doctrinei
statului de drept.
Acordarea regimului național al străinilor în procese civile
În conformitate cu art.1 al Legii nr.275/1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor din RM, se consideră cetăţean străin
persoana care nu are cetăţenia RM, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat, iar potrivit art.3 din Legea menţionată, apatrid este persoana care nu-i
considerată cetăţean al nici unui stat, conform legislaţiei acestuia.
Potrivit art.454 CPC !!! cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale sînt în drept să se adreseze în instanţele judecătore ști
ale RM pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au
aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetă țenii şi organizaţiile RM, în condiţiile legii.
 28
Principiul acordării regimului naţional străinilor presupune că străinii implicaţi în procese civile în instanţele din RM beneficiază de aceleaşi drepturi şi
au aceleaşi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii Moldovei.
Deoarece regimul naţional nu exprimă toate drepturile acordate unui cetăţean străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate străinilor sub condiţia
reciprocităţii. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite drepturi într-o ţară, cu condiţia ca aceleaşi drepturi să fie acordate şi
cetăţenilor ţării respective.
!!! Legea prevede că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie, din motivul că este persoană străină sau că nu are
domiciliu ori sediu în RM.
Legea nu exclude faptul că cetăţenilor străini li s-ar putea aplica un tratament diferit în RM, care ar consta în restrîngerea anumitor drepturi procesuale. În
conformitate cu alin.(2) art.454 CPC Guvernul RM poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale
pentru cetăţenii şi organizaţiile RM. Retorsiunea este definită ca măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte neprietene ști, contrare
uzanţelor internaţionale, săvîrşite de un alt stat.
Legea forului în materia procedurii civile
Principiul aplicării legii forului presupune că la examinarea litigiului cu element de extraneitate se aplică normele procedurale ale ţării în care se judecă
litigiul (lex fori – legea locului aflării instanţei sesizate).
În procesele civile cu element de extraneitate, în conformitate cu art.458 CPC, instanţele judecătoreşti ale RM aplică legislaţia procedurală a ţării, dacă nu
s-a dispus altfel în mod expres. !!! Acest principiu se referă doar la legea procesuală a statului în care se judecă cauza, nu şi la legea materială care
guvernează fondul raportului juridic (lex cause).
Privitor la soluţionarea litigiului pe fond, sînt aplicabile normele conflictuale care vor desemna sistemul de drept aplicabil (legea materială proprie sau
străină).
În doctrina de specialitate au fost evidenţiate avantajele aplicării principiului legii forului, precum şi fundamentarea acestei reguli pe baza
următoarelor considerente:
 procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele de judecată în numele statului care stabileşte normele juridice de urmat;
 justiţia face parte din structurile de stat, instanţele de judecată trebuie să apere în activitatea lor valorile pe care statul din care face parte le consideră
esenţiale;
 normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă unor exigenţe în conformitate cu interesul general, aşa cum este conceput de stat;
 actele de procedură se localizează pe teritoriul statutului căruia îi aparţine instanţa de judecată;
 fundamente de utilitate publică, în sensul evitării unor dificultăţi legate de aplicarea dreptului procesual străin;
 formele de procedură depind de legile statutului în numele căruia îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată.
Legiuitorul a prevăzut anumite excepţii de la principiul legii forului. Acestea se referă la obiectul şi temeiul acţiunii civile, calitatea procesuală a părţilor,
mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, probarea faptelor.
În conformitate cu art.455, 456 CPC, !!! capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor,
precum şi capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiilor străine în procesele civile este guvernată de legea naţională a acestora. Capacitatea
procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de
constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale RM.
Imunitatea judiciară a statelor străine și a organizațiilor internaționale
În conformitate cu art.457 CPC, !!! intentarea în instanţa judecătorească din RM a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de
pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul RM sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a
acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale
statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care RM este parte nu prevede altfel.
!!! Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de independenţă, suveranitate şi egalitate a statelor, de unde şi adagiul „egalul asupra egalului nu are
autoritate”.
Problema imunităţii statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepții:
1) Imunitatea absolută are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statului străin şi a bunurilor sale pentru absolut toate activită țile desfă șurate pe
teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora.
2) Imunitatea funcţională are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurilor sale, înlăturînd aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul străin
desfăşoară activitate comercială.
În privinţa imnunităţii funcţionale se impune deosebirea dintre cele două categorii de acte pe care le poate săvîrşi statul:
 acte jure imperii – acte făcute în virtutea puterii suverane;
 acte jure gestionis – acte cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant.
Potrivit teoriei imunităţii funcţionale a statului, statul are imunitate doar atunci cînd acţionează jure imperii, iar pentru actele jure gestionis nu o are.
Este relevantă şi Recomandarea nr.26 a CSJ privind imunitatea misiunilor diplomatice. CSJ bazîndu-se pe jurisprudenţa CtEDO, aten ționează instanţele
naţionale că !!! imunitatea de jurisdicţie a statelor străine nu are o valoare absolută. Ea este recunoscută atunci cînd litigiul priveşte acte de suveranitate.
Aceasta poate fi exclusă în cazul în care acţiunea în justiţie se referă la acte care nu se încadrează în sfera autorităţii publice.
Pentru agenţii diplomatici şi consulari este valabilă aceeaşi imunitate de jurisdicţie pe teritoriul statelor acreditare, cu excepţiile prevăzute de Conven ția de
la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961, în vigoare pentru RM din 1993 (art.31) şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din
1963, în vigoare pentru RM din 1993 (art.43).
!!! Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale RM în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile RM. De ex., în
conformitate cu Acordul General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei de la Paris din 1949 şi Protocolul adiţional la Acordul General de
la Strasbourg din 1952 Consiliul, bunurile şi activele sale, oriunde se află acestea şi oricine este deţinătorul lor, se bucură de imunitate de jurisdicţie, cu
excepția cazului în care Comitetul Miniştrilor a renunţat expres la aceasta, pentru fiecare caz în parte.
!!! Un alt tratat în acest sens a fost aprobat la data de 23 noiembrie 1947 de Adunarea Generală ONU – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile
instituțiilor specializate, prin care au fost unificate privilegiile şi imunităţile de care se bucură ONU, precum şi alte instituţii specializate (Organizaţia
Internațională a Muncii, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale etc.).
Recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești străine sau principiul exequaturului
!!! Forţa executorie a unei hotărîrii judecătoreşti are limite teritoriale, adică poate opera doar pe teritoriul statului a cărui instanţă a investit hotărîrea cu
formula executorie.
O hotărîre judecătorească străină poate dobîndi forţă executorie pe teritoriul unui alt stat decît cel în care a fost emisă, dacă obţine exequaturul.
Exequaturul este o procedură judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărîrii judecătoreşti străine de instanţele statului pe
teritoriul căruia se cere executarea, hotărîrea judecătorească este considerată executorie.
În RM acest principiu este reglementat de art.467 CPC, care prevede dreptul RM de a oferi forţa executorie unui act de dispoziţie emis de o instanţă
judecătorească dintr-un alt stat. În aceste situaţii se respectă rigorile unei proceduri de control, care niciodată nu trebuie sa afecteze fondul cauzei examinate
de instanţa străină. Limitele pe care le verifică instanţa din RM, se regăsesc în art.471 CPC şi generic acestea se referă la aspecte formale, dar esenţiale, de
procedură.
Potrivit alin.(4) art.467 CPC, hotărîrile judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii şi cele cu executare provizorie nu pot fi puse
în executare pe teritoriul RM, or, acestea nu reprezintă acte juridice irevocabile emise asupra fondului cauzei într-un proces contradictoriu.
 29
Hotărîrea judecătorească străină potrivit alin.(3) art.467 CPC, poate fi înaintată spre executare silită în RM în termen de 3 ani de la data rămînerii ei
definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată.
Respectarea jurisdicției instanțelor judecătorești străine
!!! Forma de manifestare a acestui principiu, potrivit art.464 CPC, se rezumă la imposibilitatea examinării şi soluţionării aceleaşi pricini civile între
aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri în instanţa de judecată din RM, dacă o altă instanţă judecătorească străină examinează sau a examinat deja
respectiva cauză.
În conformitate cu lit.b) alin.(1) art.169 CPC şi lit.b) art.265 CPC, !!! judecătorul/instanţa judecătorească refuză să primească cererea sau, după caz,
încetează procesul, dacă există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd acelea și
temeiuri.
!!! Instanţa judecătorească a RM va restitui sau va scoate cererea de pe rol în conformitate cu lit.e) alin.(1) art.170 şi lit.d) art.267 CPC, dacă în instanţa
judecătorească străină a cărei hotărîre urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul RM a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi
părţi, asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri.
!!! Doar competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor judecătoreşti din RM în procese cu elemente de extraneitate prevăzută la art.461 CPC permite
derogarea de la acest principiu.

Tema: COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Noțiunea și felurile competenței generale
Prin competenţă în general se înţelege aptitudinea, capacitatea unei autorită ți publice, unui funcţionar sau a unei persoane fizice ori juridice de a exercita
anumite atribuţii, de a rezolva o problemă.
În dreptul procesual civil regulile cu privire la competenţă determină organele îndreptăţite să apere drepturile subiective civile, în funcţie de caracterul şi
subiecţii raportului material litigios.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti reprezintă aptitudinea acestora, recunoscută de lege, de a examina şi soluţiona o categorie de cauze
civile.
Ca instituţie a dreptului procesual civil, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti constituie o totalitate de norme juridice care reglementează
sfera de cauze civile ale căror examinare şi soluţionare este conferită instanţelor judecătoreşti, prin raportare la atribuţiile altor organe cu activitate
jurisdicţională.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi privită ca o premisă a dreptului la acţiune civilă, ale cărei lipsă împiedică primirea cererilor depuse
de reclamant (petiţionar).
În funcţie de modul de implicare a altor organe cu activitate jurisdicţională în soluţionarea cauzelor civile, pot fi distinse următoarele feluri de
competență generală a instanţelor judecătoreşti:
A. Competenţa generală excepţională a instanţelor judecătoreşti. Legislaţia procesuală civilă a RM instituie regula plenitudinii şi priorităţii competenţei
instanţelor judecătoreşti la soluţionarea cauzelor civile. Potrivit alin.(1) art.33 CPC, !!! instanţele judecătoreşti judecă toate pricinile civile cu participarea
persoanelor fizice, persoanelor juridice şi autorităţilor publice privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini
pentru care legea nu prevede competenţa altor organe. !!! Atît timp cît legea în mod expres nu stabile ște că o anumită cauză, este de competenţa unui alt
organ cu activitate jurisdicţională şi nu exclude competenţa instanţelor judecătoreşti pentru o anumită cauză, competenţa le aparţine instanţelor judecătoreşti.
Această regulă îşi are la bază principiul accesului liber la justiţie (art.20 din Constituție) şi principiul înfăptuirii justiţiei doar de către instanţele judecătoreşti
(art.114 din Constituţie).
În unele cazuri, legea prevede expres competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională sau exclude în mod expres competenţa instanţelor
judecătorești, de ex.:
 Interzicerea atacării în instanţă a unor categorii de acte administrative (actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui RM şi Guvernului; actele
administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a RM; actele administrativ-jurisdic ționale de sancţionare contravenţională, etc.) conform
art.4 din Legea contenciosului administrativ din 2010;
 Încasarea pe cale extrajudiciară a unor sume în bugetul de stat: executarea silită a obligaţiilor fiscale şi a restanţelor la bugetul de asigurări sociale, a primelor
de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, încăsarea amenzilor pentru nerepatrierea la timp a mijloacelor băneşti, perceperea în mod incontestabil a
mijloacelor datorate de beneficiarii de mijloace din împrumuturi de stat şi/sau de garanţii de stat. Instan țele judecătoreşti refuză să primească cereri privind
încasarea unor asemenea plăţi;
 Atacarea calificativului acordat de Comisia de licenţiere a profesiei de avocat . Potrivit art.43 al Legii cu privire la avocatură, hotărîrile Comisiei de licenţiere
a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor. Calificativul acordat nu poate fi
contestat;
 Cereri de atribuire a loturilor de teren pentru construcţia casei individuale, dacă reclamanţii nu justifică nici una din condiţiile impuse de lege pentru
exercitarea acestui drept. Instanţele de judecată nu pot substitui atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în acest domeniu;
 Recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului neînregistrat în registrul bunurilor imobile . Conform p.6 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.2/2006 „Cu
privire la aplicarea unor dispoziţii ale CC și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra
construcţiilor anexe”, la soluţionarea litigiului asupra imobilului, apărut înainte de finalizarea construirii si înregistrării lui, instanţa judecătorească nu va
putea să recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, ci numai asupra materialelor de construcţie din care este alcătuit imobilul, cu
posibilitatea ulterioară a proprietarului materialelor și a autorizaţiei de construcţie de a continua construirea și a înregistra dreptul de proprietate pe cale
administrativă;
 Desfacerea căsătoriei de către oficiile de stare civilă în cazurile prevăzute de art.36 din Codul Familiei;
 Constatarea unor categorii de fapte de către notar (de ex., faptul aflării persoanei în viaţă) – art.70-73 din Legea cu privire la notariat din 2002;
 Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă de către oficiile de stare civilă (art.59-61 din Legea privind actele de stare civilă din 2001).

B. Competenţa generală condiţională. Potrivit regulilor de competenţă generală condiţională, instanţele judecătore ști sînt competente să examineze anumite
categorii de cauze civile doar cu condiţia că reclamantul respectă procedura prealabilă de soluţionare a acestora pe cale extrajudiciară. Asemenea procedură
prealabilă este obligatorie doar în cazurile expres prevăzute de lege sau contract.
Pot fi evidenţiate următoarele categorii de proceduri prealabile sesizării instanţei:
1) Expedierea obligatorie a unei pretenţii (reclamaţii) către partea adversă; de ex.:
 în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile unui contract de transport sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie (art.1020 CC);
 salariatul care intenţionează să obţină repararea prejudiciului material sau al celui moral trebuie să se adreseze în prealabil cu o cerere către angajator
(art.332 Codul muncii);
 persoana care se consideră defăimată trebuie să solicite, prin cerere prealabilă, autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspîndit-o
rectificarea sau dezmințirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat (art.15
din Legea cu privire la libertatea de exprimare din 2010).
!!! Prevederile legale sau contractuale privind posibilitatea (dreptul) soluţionării unor litigii pe cale amiabilă nu au drept efect obligaţia respectării
procedurii prealabile. Potrivit explicaţiilor date de Plenul CSJ, procedura de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului, stabilită de art.13 [18] din Legea
 30
privind protecţia consumatorilor, nu constituie o procedură prealabilă în sensul legii, respectarea căreia ar condiţiona primirea cererii în instanţa de judecată,
ea constituind doar o posibilitate de mediere alternativă a litigiului faţă de cea a adresării în justiţie. Consumatorii se vor putea adresa direct în instanţa de
judecată, fără respectarea acestei proceduri.
2) Sesizarea unui organ cu activitate jurisdicţională; de ex.:
 soluţionarea unui conflict colectiv de muncă de către comisia de conciliere (art.359, 360 din Codul muncii);
 atacarea deciziilor subdiviziunilor Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) la Comisia de contestaţii.
3) Depunerea unei cereri prealabile împotriva unui act administrativ. Potrivit art.14 din Legea contenciosului administrativ, persoana care se consideră vătămată
într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ, va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile
de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ
ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislaţia nu
prevede altfel.
În situaţiile sus-menţionate, !!! la sesizarea instanţei de judecată, reclamantul trebuie să anexeze probe care confirmă respectarea procedurii prealabile (de
ex., răspunsul pîrîtului la pretenţia expediată, răspunsul organului competent la cererea adresată acestuia, dovada recepţionării reclamaţiei de către pîrît etc.).
În caz contrar, instanţa nu va primi cererea spre examinare.
Prevederile legale privind competenţa generală condiţională au fost supuse controlului de constitu ționalitate. În această privinţă, Curtea Constituţională a
menţionat următoarele: !!! Curtea reţine că, prin prisma pct.1 art.6 din CEDO, precum şi prin prisma jurisprudenţei CtEDO, dreptul de acces la justiţie nu
poate fi absolut, el poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, cît timp acestea sînt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. Dreptul de acces
la o instanţă de judecată impune, prin însăşi natura sa, a fi reglementat de către stat, reglementare care poate fi variabilă în timp şi spaţiu, în funcţie de
nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor. În jurisprudenţa sa CtEDO a indicat că, la elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o
anumită marjă de apreciere.
Limitările nu trebuie să restrîngă dreptul de acces într-atît, încît să fie atinsă însăşi substanţa sa. Curtea reţine că respectarea procedurii de
soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară constituie o condiţie specială a exercitării dreptului la acţiune în justiţie, care necesită a fi întrunită
doar în anumite cazuri în funcţie de natura litigiului. Curtea precizează că !!! necesitatea asigurării accesului efectiv la justiţie nu poate fi considerată însă ca
reprezentînd un obstacol pentru instituirea, prin lege, a unor condiţii de admisibilitate pentru acei care doresc să supună cauza lor judecă ții instanţelor
judecătoreşti.
Potrivit dispoziţiilor alin.(4) art.115 din Constituţie, !!! organizarea instanțelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin
lege organică. Stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate
institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli sceciale de procedură. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea
neîngrădită a celor interesaţi de a-l utiliza, în formele şi în modalităţile prevăzute de lege.
Curtea subliniază că instituţia procesuală a restituirii cererii de chemare în judecată sau a scoaterii cererii de pe rol nu exclude posibilitatea adresării
repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat
încălcările (alin.(4) art.170 şi alin.(3) art.268 CPC). Anume prin aceste reglementări se reflectă fără echivoc voinţa legiuitorului de a nu îngrădi în exercitarea
de către justiţiabili prin normele contestate, principiul constituţional al accesului liber la justiţie.
C. Competenţa generală alternativă presupune soluţionarea unor cauze civile nu numai de către instanţele judecătoreşti, ci şi de alte organe cu activitate
jurisdicţională la alegerea reclamantului, în cazurile expres prevăzute de lege.
De ex., conform alin.(13) art.52 din Legea privind societăţile pe acţiuni din 1997 eschivarea de la luarea deciziei, precum şi decizia consiliului societăţii cu
privire la refuzul de a înscrie chestiunea în ordinea de zi a adunării generale anuale a acţionarilor sau candidaţii în lista candidaturilor pentru a fi supuse
votului la alegerea organelor de conducere ale societăţii pot fi atacate în organele de conducere ale societăţii şi/sau în Comisia Na țională a Pieţei Financiare,
şi/sau în justiţie.
Potrivit alin.(2) art.269 din Codul Fiscal, decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate fi contestată la Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat sau atacată în instanţa de judecată competentă.
!!! În cazul în care reclamantul îşi alege un alt organ cu activitate jurisdic țională, ulterior acesta nu este lipsit de dreptul de a se adresa instanţelor
judecătoreşti pentru soluţionarea cauzei respective.
D. Competenţa generală contractuală presupune situaţia în care soluționarea unei cauze civile este de competenţa instanţelor judecătoreşti, însă părţile, prin
contract, pot alege un alt organ cu activitate jurisdicţională. !!! Atît posibilitatea alegerii prin contract a unui alt organ, cît şi tipul organului trebuie să fie
expres prevăzute de lege. Actualmente, asemenea posibilitate este prevăzută doar de Legea cu privire la arbitraj din 2008.
În unele cazuri, legea permite părţilor să excludă, prin contract, competen ța instanţelor judecătoreşti şi să aleagă forma nejurisdicţională de apărare a
drepturilor. Conform art.331 al Legii cu privire la ipotecă din 2008, în cazul în care ipoteca garantează obligaţiile ce rezultă din contractul de credit bancar
sau de împrumut acordat de către organizaţia de microfinanţare, de către asociaţia de economii şi împrumut sau de către societatea de leasing, contractul de
ipotecă poate fi învestit cu formulă executorie conform Legii cu privire la notariat, dacă părţile au convenit în mod expres aceasta în contract.
În acest caz, dreptul de ipotecă poate fi executat silit, în temeiul contractului de ipotecă învestit cu formulă executorie, fără adresarea cererii în instan ța de
judecată pentru a obţine ordonanţă sau hotărîre judecătorească.

Delimitarea dintre competența instanțelor judecătorești și competența Cur ții Constitu ționale
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în RM. Competenţa acesteia este stabilită de Constituţie (art.135) şi Legea
cu privire la Curtea Constituţională din 1994.
Pot fi evidenţiate următoarele domenii de legătură a activităţii Curţii Constitu ționale şi a instanţelor judecătoreşti, care impun necesitatea
delimitării competenţei acestora:
A. Controlul actelor emise de autorităţile publice. Criteriile de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale în materia
controlului actelor autorităţilor publice au evoluat pe parcursul timpului, fiind influenţate de poziţia Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art.20 şi
art.53 din Constituţie.
Iniţial, în anul 1998, Curtea Constituţională a statuat că !!! jurisdicţia constituțională este competenţa exclusivă a acesteia , iar instanţelor de judecată nu li
se poate recunoaşte prerogativa examinării constituţionalităţii legilor, hotărîrilor, regulamentelor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi
dispoziţiilor Guvernului. Curtea Constituţională a menționat următoarele: „deşi actele enunţate sînt emise de o autoritate publică şi, prin natura lor juridică,
pot fi considerate „acte administrative cu caracter individual”, ele nu sînt susceptibile controlului instanţelor judecătoreşti, indiferent de domeniul în care
intervin, aceste acte, emise în exercitarea atribu țiilor prevăzute de Constituţie, sînt acte nesusceptibile controlului legalită ții în cadrul instanţelor judecătoreşti
şi pot fi supuse controlului numai de către Curtea Constituţională”.
La 10 februarie 2000, Parlamentul a adoptat Legea contenciosului administrativ, creînd astfel cadrul normativ pentru implementarea prevederilor art.53 din
Constituţie. Potrivit art.1 din această Lege, contenciosul administrativ, ca instituţie juridică, are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere
ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept, astfel încît orice
persoană ce se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, să se poată adresa instanţei de contencios administrativ competente şi să obţină anularea actului, recunoa șterea dreptului pretins
şi repararea pagubei ce i-а fost cauzată. Conform art.3 din Lege, obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu
caracter normativ şi individual, emise de autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora, subdiviziunile autorităţilor publice şi funcţionarii din structurile
acestora.
 31
Drept urmare a adoptării Legii contenciosului administrativ, Curtea Constituţională în anul 2001 şi-a revizuit propria sa hotărîre şi a stabilit următoarele:
!!! „pot fi supuse controlului constituţionalităţii actele care, prin trăsăturile lor specifice (adoptate sau emise de o autoritate publică, caracter coercitiv,
general şi obligatoriu) sînt acte normative. Actele administrative cu caracter individual, emise de o autoritate publică în exerciţiul atribuţiilor prevăzute
expres de normele constituţionale sau legislative, fiind acte juridice care nu conţin norme de drept, reprezentînd norme cu caracter personal, cu efecte
juridice unice, aplicabile doar unui singur caz şi neobligatorii publicului general, nu pot face obiect al controlului constituţionalităţii la sesizarea subiecţilor
abilitaţi cu acest drept, însă ele pot fi supuse controlului legalităţii de către instanţa judecătorească în condiţiile legii”. !!! Caracterul actului emis de
Parlament, Preşedintele RM şi Guvern (individual sau normativ) a fost stabilit drept criteriu de delimitare a competenței instanţelor judecătoreşti de
competenţa Curţii Constituţionale.
În 2010, Curtea Constituţională din nou şi-a revizuit Hotărîrea privind interpretarea art.20 din Constituţie şi, implicit, a modificat criteriile de delimitare a
competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale.
Curtea a menţionat că necesitatea revizuirii poziţiei are la bază două argumente:
Primul argument, de ordin intern, rezidă în faptul că atît în legislaţia RM, cît şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a RM existau mai multe
incertitudini privind accesul la justiţie al persoanelor oficiale exponente ale unui interes politic sau public deosebit.
Al doilea argument, de ordin extern, constă în posibilele contradicţii între jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa recentă a CtEDO. !!!
Curtea Constituţională şi-a revizuit practica anterioară în scopul admiterii spre examinare a sesizărilor privind actele administrative cu caracter individual
emise de Parlament, de Președintele RM şi de Guvern ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui
interes public deosebit. Curtea Constituţională a statuat următoarele: „Actele administrative cu caracter individual emise de Parlament, Preşedintele RM şi
Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a
persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, pot face obiect al controlului constituţionalităţii la sesizarea subiecţilor abilita ți cu acest
drept, dar trebuie să fie examinate numai în aspect formal, prin stabilirea competenţei autorităţii publice centrale de a emite actul individual şi respectării
procedurii de adoptare, fără să fie examinate circumstanţele de fapt ale cauzei. Pînă la adoptarea de către Parlament a cadrului legal pertinent, Curtea
Constituţională va decide cu discernămînt în cazurile privind funcţiile oficiale cu caracter public deosebit”.
La 21 mai 2010, Parlamentul a adoptat Legea nr.95, prin care au fost operate modificări în Legea cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei
constituţionale, fiind stabilit în mod expres că hotărîrile Parlamentului, decretele Preşedintelui RM şi hotărîrile Guvernului cu caracter individual nu se supun
controlului constituţionalităţii. Lit.a) art.4 din Legea contenciosului administrativ a fost expus într-o nouă redacţie.
!!! Curtea Constituţională a declarat modificările date drept neconstituţionale, menţionînd următoarele: „Actele cu caracter individual, emise de Parlament,
de Preşedintele RM şi de Guvern, cu referire la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pe durata mandatului, şi
anume: preşedintele, vicepreşedintele, judecătorul instanţei judecătore ști, judecătorul Curţii Constituţionale, preşedintele, membrul Consiliului Superior al
Magistraturii, preşedintele, membrul Curţii de Conturi, Procurorul General, prim-adjunctul Procurorului General, adjunctul Procurorului General, avocatul
parlamentar etc. – pot face obiect al controlului constitu ționalită ții sub aspectul formei şi procedurii de adoptare”.
Actualmente delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale se efectuează după următoarele 3 criterii:
a) nivelul autorităţii publice emitente (Parlament, Preşedintele RM, Guvern sau alte autorităţi publice centrale sau locale);
b) caracterul actului emis (individual sau normativ);
c) conţinutul actului (persoana oficială vizată).
Instanţele judecătoreşti efectuează controlul legalităţii actelor cu caracter normativ şi individual emise de alte organe decît Parlament, Preşedinte şi
Guvern. !!! În cazul actelor emise de Parlament, Preşedinte şi Guvern, instan țele judecătoreşti au competenţa doar dacă acestea au un caracter individual, cu
excepţiile stabilite de art.4 al Legii contenciosului administrativ.
B. Domeniul electoral. Delimitarea competenţei instanţelor judecătorești şi a Curţii Constituţionale în materia electorală se efectuează în funcţie de
următoarele criterii: tipul alegerilor şi a referendumului (parlamentare sau locale), precum şi nivelul organului reprezentativ a cărui dizolvare se solicită.
!!! Curtea Constituţională confirmă sau infirmă, printr-un aviz, legalitatea alegerilor parlamentare, validează mandatele deputaţilor aleşi şi confirmă listele
candidaţilor supleanţi. Instanţele judecătoreşti confirmă sau infirmă printr-o hotărîre legalitatea alegerilor locale şi validează mandatele consilierilor şi
primarilor aleşi (art.89, 135 Cod electoral). Curtea Constituţională examinează constituţionalitatea alegerii Preşedintelui RM şi emite o hotărîre cu privire la
validarea rezultatelor alegerilor.
!!! Curtea Constituţională confirmă sau infirmă rezultatele referendumului republican, iar instanţele judecătoreşti confirmă sau infirmă legalitatea
efectuării referendumului local şi rezultatele acestuia (art.167, 197 Cod electoral).
!!! Curtea Constituţională constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui RM sau interimatul funcţiei de
Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui RM de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile (lit.f) alin.(1) art.135 din Constituţie). Instanţele
judecătoreşti constată circumstanţele care justifică dizolvarea consiliilor locale şi raionale.

Delimitarea dintre competența instanțelor judecătorești și competența arbitrajului

Arbitrajul reprezintă cale alternativă de soluţionare a litigiilor atît de către arbitrii numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de către instituții
permanente de arbitraj.
Litigiile care în mod normal sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti pot fi transmise arbitrajului spre soluţionare, dacă sînt respectate
cumulativ două condiţii:
1) ambele părţi şi-au exprimat acordul pentru soluţionarea litigiului de către arbitraj, prin încheierea unei convenţii de arbitraj;
2) legea permite soluţionarea litigiului respectiv pe cale arbitrală.
Convenţia de arbitraj este un acord prin care părţile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu privire
la un raport juridic contractual sau necontractual. !!! Convenţia de arbitraj se încheie numai în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea poate avea forma unei clauze
compromisorii inserate în contractul principal sau forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumite compromis. În acordul privind soluționarea litigiilor
prin arbitraj, părţile trebuie să indice modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului
şi să accepte regulile de arbitraj. Conform art.7 din Legea cu privire la arbitraj, arbitrajul poate fi prevăzut în mod valabil într-o dispoziţie pentru cauză de
moarte sau în alt act unilateral care nu se bazează pe nici un acord (arbitrajul extraconvenţional).
!!! Convenţia de arbitraj poate fi încheiată atît pînă, cît şi după apariţia litigiului, inclusiv în cadrul examinării acestuia de către instanţa de judecată.
Conform art.3 din Legea cu privire la arbitraj, poate face obiectul unei convenţii arbitrale orice drept patrimonial. O convenţie arbitrală cu privire la
drepturi nepatrimoniale poate avea efecte juridice în măsura în care părţile sînt îndreptăţite să încheie o tranzacţie cu privire la obiectul acelui litigiu.
Arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă
litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lor pe calea
arbitrajului.
Nu pot face obiectul unei convenţii arbitrale:
 pretenţiile care ţin de dreptul familiei;
 pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea
unor astfel de contracte;
 pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe.
În cadrul examinării litigiului de către arbitraj, instanţelor judecătoreşti le este atribuită competenţa în soluţionarea unor aspecte de ordin procedural. În
cazul în care litigiul este trimis spre soluţionare în arbitraj ad-hoc, oricare dintre părţile în litigiu poate sesiza instanţa de judecată care ar fi fost
 32
competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă, dacă nu există convenţia de arbitraj, pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de
organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale, cum ar fi: numirea arbitrului, recuzarea arbitrului, încuviinţarea măsurilor asigurătorii.
Tribunalul arbitral sau o parte cu aprobarea tribunalului arbitral poate să adreseze în instanţa de judecată competentă a RM cerere de acordare a asistenţei
la obţinerea probelor. Instanţa de judecată poate executa această solicitare în limitele competenţei sale şi în conformitate cu regulile stabilite pentru obţinerea
probelor şi darea delegațiilor judecătoreşti.

Efectele încălcării regulilor cu privire la competen ța generală a instan țelor judecătore ști
Normele care reglementează competenţa generală a instanţelor judecătore ști au un caracter imperativ şi încălcarea lor atrage sancţiuni procesuale civile.
Tipul sancţiunii depinde de felul competenţei generale încălcate şi faza procesului civil la care această încălcare este depistată.
Faza intentării procesului civil. La depunerea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică din oficiu respectarea de către reclamant a regulilor cu
privire la competenţa generală. !!! În cazul depunerii cererii pentru soluţionarea unei cauze care este de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională
sau în a cărei privinţă competenţa instanţelor judecătoreşti este exclusă prin lege, judecătorul refuză să o primească (lit.a) alin.(1) art.169 CPC). !!! Dacă, la
depunerea cererii, reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege sau contractul părţilor
(competenţa generală condiţională), judecătorul restituie cererea (lit.a) alin.(1) art.170 CPC).
Faza dezbaterilor judiciare în prima instanţă. Dacă în cadrul dezbaterilor judiciare se constată că cererea a fost primită cu încălcarea regulilor de
competenţă generală, instanţa dispune încetarea procesului (lit.a) art.265 CPC). În cazul în care, în cadrul dezbaterilor judiciare, se constată că nu au fost
respectate normele cu privire la competenţa generală condiţională, instanța scoate cererea de pe rol (lit.a) art.267 CPC). Dacă părţile au încheiat un contract
prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în
judecată, instanţa scoate cererea de pe rol (lit.e) art.267 CPC).
Examinarea apelului, recursului. În cazul în care, la examinarea cauzei în apel sau în recurs, se constată încălcarea regulilor cu privire la competenţa
generală, instanţa de apel (recurs) dispune casarea necondiţionată a hotărîrii (deciziei) şi încetarea procesului sau, după caz, scoaterea cererii de pe rol (lit.e)
alin.(1) art.385, art.393, lit.d) alin.(1) art.445 CPC).
Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată şi încetarea procesului reprezintă o constatare a faptului că nici o instanţă
judecătorească nu este competentă să examineze cauza dată şi exclud posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune,
împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
!!! Restituirea cererii de chemare în judecată şi scoaterea cererii de pe rol nu exclud posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu
aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi acelea și temeiuri, dacă reclamantul lichidează încălcările şi respectă procedura de soluţionare
prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară.

Tema: COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A INSTANȚELOR DE JUDECATĂ

Noțiunea de competență jurisdicțională și delimitarea acesteia de competen ța generală
Noţiunea de competenţă jurisdicţională porneşte de la definirea termenului de competenţă procesuală. În limita dreptului procesual civil, termenul de
competenţă procesuală este utilizat în scopul determinării aptitudinii sau capacităţii instanţei de judecată de a soluţiona o anumită cauză.
Dacă competenţa generală răspunde la întrebarea în ce condiţii sînt competente instanţele de judecată de a examina o cauză civilă în raport cu alte organe
jurisdicţionale, atunci competenţa jurisdicţională delimitează competenţa unei instanţe de judecată în raport cu o altă instanţa de judecată.
Necesitatea existenţei competenţei jurisdicţionale este determinată de multitudinea instanţelor de judecată existente în cadrul sistemului judiciar a unui stat
şi ne ajută a stabili corect instanţa de judecată competentă de a judeca o cauză concretă atît în raport cu instanţele de judecată aflate în grade de jurisdicţie
diferite cît şi în raport cu instanţele de judecată de acelaşi grad.
În prezent, în conformitate cu art.15 din Legea privind organizarea judecătorească din 1995, judecarea cauzelor civile se înfăptuieşte de judecătorii, curţi
de apel şi CSJ. În cadrul organizării judecătoreşti a fost format un sistem din 3 verigi competent de a examina cauzele civile.
În RM sînt constituite 54 de instanţe de judecată, dintre care 48 de judecătorii, 5 curţi de apel şi o Curte Supremă de Justiţie.
CPC nu defineşte nemijlocit noţiunea de competență jurisdicţională, deşi operează destul de des cu acesta. Ţinînd cont de legislaţia în vigoare, competenţa
jurisdicţională este definită ca totalitatea normelor procesuale ce stabilesc regulile de delimitare a competenţei instanţei de judecată de a soluţiona cauzele
civile în raport cu alte instanţe de judecată.
În funcţie de obiectul şi natura cauzei civile, dar şi în funcţie de gradul de jurisdicţie al instanţei de judecată şi teritoriul în raza căruia activează
aceasta, totalitatea regulilor de competenţă jurisdicţională poate fi divizată, conven țional, în 3 categorii mari:
1) competenţa jurisdicţional-funcţională – reprezintă totalitatea regulilor care delimitează competenţa instanţelor de judecată după funcţia acestora în cadrul
sistemului judecătoresc (instanţă de fond, de apel, de recurs);
2) competenţa jurisdicţional-materială – reprezintă totalitatea regulilor care delimitează competenţa instanţelor de judecată de a judeca în fond cauzele civile în
funcţie de obiectul şi/sau natura juridică a litigiilor înaintate spre examinare;
3) competenţa jurisdicţional-teritorială – reprezintă totalitatea regulilor care delimitează competenţa instanţelor de judecată de acelaşi grad de a examina şi
soluţia aceiaşi categorie de cauze civile în fond.
În doctrina procesual civilă din România este recunoscută, cu anumite rezerve, existenţa unor categorii de competenţă jurisdicţională similare celor
enumerate mai sus. Competenţa jurisdicţional-materială (sau competenţa jurisdicţională de atribuţiune) este definită ca acea formă a competenţei prin care
se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitor categorii de instanţe care fac parte din sistemul judiciar. Competenţa jurisdicţional-materială
(ratione materiae) este divizată în două categorii independente, delimitînd competenţa jurisdicţional-materială funcţională (ratione oficii) şi competenţa
jurisdicţional-materială procesuală.
Competenţa jurisdicţional-materială funcţională este definită ca totalitatea regulilor de delimitare a competenţei instanţelor de judecată, în dependenţă de
rolul şi funcţiile acestora în cadrul sistemului judecătoresc al statului. Competenţa jurisdicţional-materială procesuală este definită ca totalitatea regulilor
de delimitare a competenţei instanţelor de judecată în dependenţă de obiectul, natura şi valoarea litigiilor date spre examinare instanţelor de judecată.
Doctrinarul loan Leş defineşte competenţa jurisdicțională teritorială ca totalitate de reguli ce realizează delimitarea de atribuţii, pe linie orizontală, între
diferite instanţe judecătoreşti de acelaşi grad.
!!! În definirea celor două categorii de competenţă jurisdic țională, materială şi teritorială, doctrina română încearcă a le delimita după gradul de jurisdicţie,
punînd semnul de egalitate între competenţa jurisdicţional-materială şi organizarea instanţelor de judecată pe linie verticală (cu grad de jurisdicţie diferit) şi
competenţa jurisdicţional-teritorială şi organizarea instanţelor de judecată pe linie orizontală (în cadrul aceluiaşi grad de jurisdic ție). O asemenea abordare nu
e cea mai reușită, deoarece o delimitare atît de rigidă (pe verticală şi pe orizontală) a celor două categorii de competenţă jurisdicţională duce la excluderea
din șirul logic a instanţelor de judecată specializate.
Datorită specificului sistemului judecătoresc al Rusiei, caracterizat prin existenţa unui sistem independent a instanţelor de judecată economice, delimitarea
categoriilor competenţei jurisdicţionale poartă un specific aparte. Doctrina procesuală rusească deosebeşte competenţa jurisdicțională generală (materială),
ca fiind totalitatea regulilor care delimitează competenţa dintre instanţele de judecată după categoria sau natura juridică a litigiilor care se examinează (ce
presupune, în cazul Rusiei, delimitarea dintre instanţele de judecată de drept comun şi instanţele de judecată economice), iar în cadrul fiecărui sistem, deja,
se delimitează competenţa jurisdicţională generală pe verticală (jurisdicţional-materială) şi competenţa jurisdicţională pe orizontală (jurisdicţional-
teritorială).
!!! Importanţa reglementării normelor privind delimitarea competenţei unei sau altei instanţe de judecată este una deosebită, iar aplicarea consecutivă a
acestora ne permite a determina cu precizie instanţa de judecată competentă de a examina şi soluţiona o cauză civilă concretă.
 33
Un prim pas în determinarea competenţei unei instanţe de judecată de a soluţiona cauzele civile este aplicarea regulilor competenţei jurisdicţional-
funcţionale, adică determinarea funcţiei instanţei de judecată în cadrul sistemului de verigi jurisdicţionale. Sistemul judecătoresc naţional este organizat
în aşa mod încît orice cauză civilă să poată parcurge 3 trepte în soluţionarea sa, şi anume:
1) examinarea în fond – este funcţia recunoscută judecătoriilor, ca instanţe de judecată aflate la baza ierarhiei sistemului judecătoresc;
2) examinarea în apel – este, conform legislaţiei în vigoare, recunoscută doar curţilor de apel;
3) examinarea în recurs – este, de regulă, competenţa instanţei de judecată supreme, adică a CSJ.
În raport cu funcţionarea clasică a sistemului judecătoresc de 3 verigi, legislaţia în vigoare admite şi anumite excepţii. De ex., !!! pentru cauzele de
declarare a insolvabilităţii, în calitate de instanţe de fond, competenţa aparţine curţilor de apel, şi nu judecătoriilor conform regulii generale. Cauzele de
insolvabilitate vor parcurge doar 2 trepte în cadrul sistemului judecătoresc naţional, examinarea în recurs fiind de competen ța CSJ.
Vorbind despre competenţa jurisdicţional-funcţională, legislaţia anterioară reglementa detaliat atribuţiile instanţelor de judecată din fiecare verigă judiciară.
În prezent, normele procesuale care reglementează competenţa instanţelor de judecată sînt concentrate preponderent în CPC, iar accentul este pus pe
examinarea litigiilor în funcţie de obiectul sau natura lor şi depinde mai puţin de rolul instanţei de judecată concrete în cadrul sistemului judecătoresc.
Următorul pas în determinarea competenţei unei instanţe de judecată de a soluţiona cauzele civile este aplicarea regulilor competenţei jurisdicţional-
materiale, adică determinarea instanţei de judecată care, avînd funcţia de examinare a cauzelor în fond, urmează să examineze cauza civilă în funcţie de
obiectul şi/sau natura juridică a litigiilor înaintate spre examinare.
Regulile competenţei jurisdicţional-materiale pot fi divizate, convenţional, în două categorii distincte:
1) Reguli care delimitează competenţa instanţelor de judecată de drept comun de competenţa instanţelor de judecată specializate . Aplicarea regulilor respective
ne permite a stabili coraportul dintre competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie de competenţa instanţelor de judecată de drept comun
(judecătorii, curţi de apel, CSJ).
2) Reguli care delimitează competenţa instanţelor de judecată cu diferit grad de jurisdicţie de a examina diferite categorii de cauze civile în fond . Aplicarea
regulilor respective ne permite de a stabili coraportul dintre competenţa judecătoriilor şi curţilor de apel de a soluţiona cauzele civile în fond.
!!! Nu este reușită ideea conform căreia competenţa jurisdicţională materială urmează să delimiteze exclusiv competenţa instanţelor de judecată de grad
diferit, deoarece, luînd în considerare existenţa instanţelor de judecată specializate, în pofida existenţei egalităţii de grad jurisdicţional, competenţa
jurisdicţională materială a acestora este diferită, fiind generată de natura şi/sau obiectul litigiului propus spre examinare.
Un ultim pas în determinarea competenţei unei instanţe de judecată de a soluţiona cauzele civile este aplicarea regulilor competenţei jurisdicţional-
teritorială, adică determinarea instanţei de judecată ce urmează a soluţiona o cauză civilă în funcţie de raza teritorială în care activează aceasta. Aplicarea
regulilor de competenţă jurisdicţional-teritorială permite determinarea coraportului dintre competenţa a două instanţe de judecată de acelaşi grad de a
soluţiona cauze civile, determinînd, după caz, competenţa unei judecătorii în raport cu alte judecătorii de drept comun, fie competenţa unei curţi de apel în
raport cu alte curţi de apel.

Competența jurisdicțional-materială a instanțelor de judecată

Competenţa jurisdicţional-materială poate delimita competenţa instanţelor de judecată atît în funcţie de locul instanţei de judecată în ierarhia sistemului
judecătoresc cît şi în funcţie de natura sau obiectul litigiilor înaintate spre examinare.
Competenţa jurisdicţional-materială poate fi caracterizată potrivit unor categorii de reguli, şi anume:
a) Reguli care delimitează competenţa instanţelor de judecată de drept comun de competenţa instanţelor de judecată specializate – sînt menite a delimita
competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscrip ție de celelalte instante de judecată de drept comun.
b) Reguli care delimitează competenţa instanţelor de judecată de diferit grad de jurisdicţie de a examina cauzele civile în fond.
Potrivit alin.(2) art.5 al Legii privind organizarea judecătorească, pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate. !!! În vederea
examinării unor categorii de cauze civile specifice a fost constituită Judecătoria Comercială de Circumscripţie drept instanţa de judecata comercială, care se
deosebeşte de alte judecătorii nu doar după criteriul teritorial, dar şi după criteriul material, ceea ce nu este specific instanţelor de judecată din cadrul
aceluiaşi grad de jurisdicție. Judecătoria Comercială de Circumscripţie are, în primul rînd, jurisdicţie asupra teritoriului întregului stat, nefiind limitată la un
raion sau o circumscripţie a unei curţi de apel şi, în al doilea rînd, examinează doar anumite categorii de cauze prevăzute expres de lege.
În conformitate cu prevederile art.35 CPC, Judecătoria Comercială de Circumscripție examinează, limitativ şi exhaustiv, următoarele categorii
de cauze civile:
 Contestarea hotărîrilor arbitrale. Potrivit art.477 CPC, hotărîrea arbitrală pronuntată pe teritoriul RM poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj,
înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în conformitate cu art.479 CPC. În cazurile în care va exista o solicitare pentru desfiinţarea hotărîrii
arbitrale, aceasta se va adresa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie conform procedurii prevăzute art.477-481 CPC.
 Eliberarea titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale. În conformitate cu art.482 CPC, problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii
arbitrale se examinează de instanţă la cererea păr ții în arbitraj care a avut cîştig de cauză. În cazul în care partea nu execută benevol hotărîrea arbitrală,
posibilitatea executării silite a acesteia se va putea realiza doar după eliberarea unui titlu de executare silită de către Judecătoria Comercială de
Circumscripţie în conformitate cu prevederile art.482-486 CPC.
 Pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea persoanelor juridice. În bază alin.(1) art.69 CC, persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi
absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare. În conformitate cu alin.(3) art.69 CC, în cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei
juridice prin divizare sau separare se efectuează în baza unei hotărîri judecătoreşti. În cazurile prevăzute de alin.(3) art.69 CC, competentă de a examina
cauza privind reorganizarea persoanei juridice va fi Judecătoria Comercială de Circumscrip ție. În conformitate cu art.87 CC Judecătoria Comercială de
Circumscripţie este competentă şi in cazurile de dizolvare a persoanei juridice, de ex., în legătură cu constituirea viciată a acesteia, desfă șurarea unei
activităţi ce contravine ordinii publice, etc.
 Pricinile privind apărarea reputaţiei profesionale în activitatea de întreprinzător şi în activitatea economică. Orice persoană are dreptul la respectul onoarei,
demnităţii şi reputaţiei sale profesionale (art.16 CC), în măsura în care persoana se va considera afectată prin răspîndirea unei informa ții ce îi lezează
onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, aceasta are dreptul de a cere dezminţirea informaţiei şi repararea prejudiciului cauzat, în cazul în care obiectul
litigiului îl constituie lezarea reputaţiei profesionale în activitatea de întreprinzător sau cea economică, instanţa competentă de a examina cauza respectivă va
fi Judecătoria Comercială de Circumscripţie.
Regula generală impusă de legislaţia procesuală referitor la delimitarea competenţei instanţelor de judecată de diferit grad este atribuirea examinării în
fond a tuturor cauzelor civile în competența judecătoriilor.
În conformitate cu art.331 CPC, !!! judecătoriile examinează şi soluţionează toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. Indiferent de tipul, obiectul,
natura sau valoarea litigiului civil, acesta va fi de competenţa judecătoriilor de drept comun, în măsura în care legea nu stabileşte expres competenţa unei
alte instanţe de judecată.
Legislaţia în vigoare prevede mai multe cazuri, ce derogă de la regula generală instituită de art.331 CPC, în care competenţa de a judeca în fond anumite
cauze este recunoscută curţilor de apel şi, după caz, CSJ.
Deşi competenţa curţilor de apel ca instanţe de fond a fost redusă substan țial odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.155/2012 privind codificarea şi
completarea CPC, în prezent curțile de apel şi-au păstrat competenţa de a judeca în fond într-o serie de cauze civile, printre care:
 Cauzele ce au ca obiect declararea insolvabilităţii. În bază art.355 CPC, cererea de declarare a insolvabilităţii se depune la curtea de apel de drept comun
competentă în conformitate cu prevederile CPC şi ale altor legi. Prevederile respective sînt confirmate şi de norma prevăzută la alin.(1) art.5 al Legii
insolvabilităţii nr.149/2012, în baza căruia cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanţa de judecată în conformitate cu
competenţa jurisdicţională stabilită de CPC.
 34
 Contestaţiile din domeniu electoral. Potrivit alin.(3) art.66 Cod Electoral, contestaţiile privind acţiunile şi hotărîrile Comisiei Electorale Centrale se depun la
Curtea de Apel Chişinău.
 Litigiile privind înregistrarea partidelor politice. În conformitate cu prevederile alin.(4) art.8 al Legii privind partidele politice nr.294/2007, decizia
Ministerului Justiţiei prin care a fost refuzată înregistrarea partidului politic poate fi atacată la Curtea de Apel Chişinău.
 Litigiile privind protecţia mărcilor. Conform alin.(1) art.21 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38/2008, marca este declarată nulă în urma unei cereri
depuse la Curtea de Apel Chişinău.
 Litigiile privind protecţia soiurilor de plante. Alin.(3) art.94 al Legii privind protecţia soiurilor de plante nr.39/2008, dispune – Curtea de Apel Chişinău
examinează litigiile privind: stabilirea calităţii de ameliorator, stabilirea persoanei îndreptăţite să obţină brevet, acţiunile ce ţin de dreptul de folosire
posterioară etc.
 Cauzele ce ţin de adopţie. În conformitatea cu art.38 al Legii privind regimul juridic al adopţiei nr.99/2010, cererea de solicitare a încuviin țării adopţiei
internaţionale se depune la curtea de apel de la domiciliul copilului.
 Cauze ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat. Potrivit alin.(4) art.35 al Legii privind sistemul public de asigurări sociale nr.489/1999, sumele datorate
sub orice formă Casei Naţionale de Asigurări Sociale se vor urmări, ca şi veniturile statului, prin organele Serviciului Fiscal de Stat şi prin completele
specializate pentru asigurări sociale ale curţilor de apel.
Legislaţia în vigoare prevede şi alte situaţii în care curţile de apel examinează cauzele civile în fond, în special Curtea de Apel Chişinău.
Pe lîngă competenţa jurisdicţional-materială a curţilor de apel, competen ța Curții Supreme de Justiție are un specific aparte. !!! În conformitate cu
regulile generale de competenţă jurisdicţională, CSJ nu are competenţă de a examina în fond cauzele civile, fiind competentă doar în ceea ce priveşte
examinarea recursurilor depuse contra hotărîrilor şi deciziilor curţilor de apel. În prezent, conform art.25 al Legii cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii nr.947/1996, hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate, la CSJ, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la
data comunicării, doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare.
Legiuitorul recunoaşte competenţa exclusivă a CSJ în ceea ce priveşte verificarea legalităţii actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii,
competenţă acordată anterior Curţii de Apel Chişinău. În vederea examinării contestaţiilor în conformitate cu art.25 al Legii cu privire la Consiliul Superior
al Magistraturii, în cadrul CSJ se formează un complet din 9 judecători.

Competența jurisdicțional-teritorială și felurile acesteia

Competenţa jurisdicţional-teritorială delimitează competenţa dintre două instanţe de judecată de acelaşi grad, care activează în diferite circumscripţii
teritoriale, de a examina aceeaşi categorie de cauze civile în fond.
În funcţie de criteriul aplicabil la determinarea competenţei unei instanţe de judecată, regulile competenţei jurisdicţional-teritoriale pot fi
clasificate în cîteva categorii distincte, şi anume reguli cu privire la:
 competenţa jurisdicţional-teritorială generală;
 competenţa jurisdicţional-teritorială alternativă;
 competenţa jurisdicţional-teritorială excepţională;
 competenţa jurisdicţional-teritorială după legătură dintre cauze.
Competenţa jurisdicţional-teritorială generală. În cazul competenţei jurisdicţional-teritoriale generale se instituie regula universală de determinare a
competenţei instanţei de judecată şi anume: va fi competentă să judece cauza civilă instanţa de judecată de la domiciliul/sediul pîrîtului . Art.38 CPC expres
prevede că cererea de chemare în judecată se înaintează la instanţa de judecată de la domiciliul pîrîtului, iar în cazul persoanei juridice – la sediul acesteia
sau organului de conducere a acesteia.
!!! Raţiunea instituirii competenţei jurisdicţionale teritoriale generale reiese din necesitatea asigurării drepturilor pîrîtului, care este atras în procesul civil la
intenţia reclamantului şi urmează să fie asigurat cu accesul nemijlocit la instan ța de judecată, pentru apărarea drepturilor sale în procesul civil.
Legea procesuală operează cu termenul de domiciliu şi nu locul unde îşi are pîrîtul viza de reşedinţă. În sensul CC (alin.(1) art.30), domiciliul persoanei
fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Nu este exclusă situaţia în care, adresînd o cerere de chemare în judecată la adresa
vizei de reşedinţă a pîrîtului-persoană fizică, înregistrată în datele de identificare a acestuia, să obţinem o hotărîre judecătorească împotriva pîrîtului, care să
poată fi casată pentru faptul că litigiul nu a fost judecat de instanţa de judecată competentă. !!! Aceasta – din cauza necesităţii citării acestuia la adresa de
domiciliu care poate sau nu să coincidă cu adresa vizei de reşedinţă înregistrată la organele de evidenţă a populaţiei.
Potrivit lit.a) alin.(2) art.43 CPC, !!! pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul său atestat prin dreptul
de proprietate, calitatea de locatar sau viza de reşedinţă. Domiciliul persoanei, ca locuinţă principală, se poate afla, inclusiv, la locul aflării locuinţei deţinute
cu drept de proprietate sau la locul aflării locuinţei închiriate, sau, după caz, la locul unde acesta îşi are viza de reşedinţă.
În cazul pîrîtului-persoană juridică, situaţia este mai simplă, or, în conformitate cu prevederile CC (art.67), sediul persoanei juridice este indicat în actele
de constituire, iar stabilirea sau schimbarea acestuia sînt opozabile terţilor din momentul înregistrării de stat. Citarea persoanei juridice la adresa înregistrată
ca sediu juridic al ei, creează prezumţia citării legale a acesteia, inclusiv în condiţiile lipsei persoanei juridice la adresa dată sau modificării adresei juridice
fără înregistrarea ulterioară a acesteia la organul de înregistrare de stat.
Competenţa jurisdicţional-teritorială generală operează cu 2 criterii ce formează regula generală în determinarea competenţei jurisdic ționale a
instanţei de judecată:
a) domiciliul persoanei fizice;
b) sediul juridic al persoanei juridice sau al organelor de conducere a acesteia.
Competenţa jurisdicţional-teritorială alternativă. Legea procesuală civilă admite aplicarea şi altor criterii de determinare a competenţei jurisdicţionale
teritoriale, cu condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe. Competenţa jurisdicţional-teritorială alternativă admite modificarea criteriilor generale, suplinind
competenţa generală cu alte opţiuni legale lăsate la discreţia reclamantului.
Interpretarea art.39 CPC permite determinarea următoarelor criterii cu caracter alternativ, existenţa cărora admite competenţa concomitentă a
două instanţe de judecată de acelaşi grad; ele se referă la:
1) Domiciliul reclamantului – este cel mai des utilizat criteriu alternativ ce permite adresarea la instanţa de judecată de la domiciliul reclamantului în
următoarele cazuri:
 acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea paternităţii (alin.(4) art.39 CPC);
 acţiunea de desfacere a căsătoriei, dacă în grija reclamantului se află copii minori sau dacă deplasarea acestuia la instanţa de la domiciliul pîrîtului
întîmpină dificultăţi întemeiate (alin.(5) art.39 CPC);
 acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este
condamnat la privaţiune de libertate (alin.(6) art.39 CPC);
 acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locuinţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat
prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma
impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative (alin.(7) art.39 CPC);
 acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces (alin.(8) art.39 CPC);
 acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului (alin.(10) art.39 CPC);
 acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al RM cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat (alin.(12) art.39 CPC).
2) Locul de aflare a bunurilor pîrîtului – este un criteriu alternativ, care facilitează atît procesul probatoriu la examinare cauzei civile cît şi executarea măsurilor
de asigurare sau aplicarea măsurilor de executare silită, fiind aplicabil în următoarele cazuri:
 35
 acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are domiciliu în RM (alin.(1) art.39 CPC);
 acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii (alin.(2) art.39 CPC);
 acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al RM cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat (alin.(13) art.39 CPC);
 acţiunile în materie de asigurare (alin.(13) art.39 CPC).
3) Locul producerii accidentului sau daunei – un alt criteriu alternativ, reglementarea căruia este menită de a facilita procesul probatoriu, fiind aplicabil pentru:
 acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces (alin.(8) art.39 CPC);
 acţiunile în reparare a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale unei organizaţii (alin.(9) art.39 CPC);
 acţiunile în materie de asigurare (alin.(13) art.39 CPC).
4) Locul încheierii sau executării contractului – la fel este un criteriu alternativ, izvorul căruia rezidă în manifestarea de voinţă a părţilor actului civil, fiind pe
larg utilizat în cazul relaţiilor civile de drept privat internaţional, aplicabil pentru:
 acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului (alin.(10) art.39 CPC);
 acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui (alin.(11) art.39 CPC).
!!! Nu pot fi invocate alte criterii alternative pentru determinarea competenţei jurisdicţionale teritoriale, decît cele prevăzute expres de lege. Legea
procesuală condiţionează aplicarea regulilor competenţei jurisdic țional-teritoriale alternative de manifestarea voinţei reclamantului (alin.(14) art.39 CPC),
ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu poate restitui cererea de chemare în judecată, dacă reclamantul a ales o opţiune oferită de lege chiar dacă legea
mai prevede şi alte alternative sau dacă reclamantul nu a ales nici o alternativă permisă de art.39 CPC, dar a optat pentru regula generală, adică art.38 CPC.
Competenţa jurisdicţional-teritorială excepţională. Pentru anumite cauze civile, în vederea facilitării examinării şi soluţionării acestora, legea
procesuală a stabilit reguli speciale ce derogă de la aplicarea criteriilor generale şi exclud imperativ alte criterii decît cele stabilite expres de lege. Au fost
formate regulile competenţei jurisdicţional-teritoriale excepţionale, în conformitate cu care reclamantul urmează să depună cererea de chemare în judecată
exclusiv la instanţa de judecată competenţa căreia este expres indicată în lege.
În conformitate cu art.40 CPC, se stabileşte competenţa jurisdicțional-teritorială a următoarelor instanţe de judecată:
 Instanţa de la locul aflării bunurilor imobile – pentru acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere, plantaţiilor perene,
resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcţii, altor obiective fixate pe pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe aceste
bunuri. Regulile competenţei jurisdicţional-teritoriale excep ționale se vor aplica doar în cele două cazuri indicate expres în lit.a) art.40 CPC, şi anume:
 acţiunile ce ţin de dreptul asupra imobilelor;
 acţiunile în ridicare a sechestrului de pe aceste bunuri.
Aceasta – deoarece !!! normele cе țin de competenţă urmează a fi interpretate stricto senso. În rezultat, vor fi judecate de către instanţa de la locul aflării
bunurilor imobile acţiunile privind recunoaşterea dreptului de proprietate, acţiunile privind rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui bun
imobil, acţiunile privind partajul bunurilor imobile etc. Pe de altă parte, !!! nu se supun regulii stabilite de lit.a) art.40 CPC acţiunile care au incidenţă asupra
bunurilor imobile, dar nu afectează nemijlocit drepturile asupra acestora, precum ac țiunile privind repararea prejudiciului cauzat unui bun imobil.
 Instanţa de la locul instalării utilajului industrial – pentru acţiunile în reparaţia prejudiciului cauzat mediului înconjurător. În aplicarea regulii respective este
important a stabili locul unităţii industriale, uzinei, fabricii etc., în cadrul căreia a fost amplasat şi a acţionat utilajul industrial activitatea căruia a dus la
prejudicierea mediului înconjurător.
 Instanţa de la reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria statului – pentru acţiunile privind tezaurul statului. În conformitate cu legislaţia în
vigoare, prin tezaurul statului se înţelege fondul de stat al metalelor preţioase şi pietrelor preţioase. Regimul juridic al metalelor şi pietrelor preţioase şi
activitatea autorităţilor competente în domeniul activităţilor legate de metalele şi pietrele preţioase sînt reglementate prin Legea privind regimul metalelor
preţioase şi pietrelor preţioase nr.282/2004.
Pînă la data de 06.07.2010, unica instituţie specializată care era împuternicită cu formarea şi completarea Fondului de Stat al metalelor preţioase şi
pietrelor preţioase era Vistieria de Stat a RM de pe lîngă Ministerul Finanţelor. În prezent, autorităţile competente, împuternicite cu atribuţii în domeniul
metalelor preţioase şi pietrelor preţioase sînt Ministerul Finanţelor, Camera de Stat pentru Supravegherea Marcării şi Banca Naţională a Moldovei. Litigiile
privind metalele preţioase şi pietrele preţioase incluse în fondul de stat urmează a fi soluţionate de judecătoria ce activează în raza sediului Ministerului
Finanţelor, a Camerei de Stat pentru Supravegherea Marcării sau a Băncii Naţionale a Moldovei.
 Instanţa de la locul aflării averii succesorale – pentru acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii. În
conformitate cu alin.(3) art.1516 CC, succesiunea se consideră acceptată atunci cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o
declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
!!! Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii acesteia (art.1517 CC). Indiferent de modul de acceptare a succesiunii, dreptul
de moştenitor se confirmă prin eliberarea certificatului de moştenitor, care se eliberează după expirarea termenului de 6 luni de acceptare a succesiunii
(art.1556, 1557 CC).
!!! În cazul în care creditorii înaintează o acţiune civilă împotriva defunctului pînă la acceptarea succesiunii de către moştenitori, fapt care se confirmă prin
certificatul de moştenitor, aceştia urmează să se adreseze instanţei de judecată de la locul aflării averii succesorale. În cazul în care moştenitorii au acceptat
succesiunea şi acest fapt este confirmat prin certificatul de moştenitor, aceştia urmează să se adreseze, conform regulii generale, la instanţa de judecată de la
domiciliul succesorului.
 Instanţa de la sediul cărăuşului căruia, în modul stabilit, i-а fost înaintată pretenţia – pentru acţiunile împotriva cărăuşului, născute dintr-un contract de
transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături. În conformitatea cu prevederile art.1020 CC, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile
contractului de transport sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie. În caz de apariţie a unui litigiu izvorît dintr-un contract de transport de pasageri,
bagaje sau încărcături, care s-a realizat inclusiv cu participarea mai multor cărăuşi, clientul este obligat să înainteze propria acţiune contra cărăuşului căruia
i-а adresat în prealabil o reclamaţie. Pentru acţiunile cărăuşilor (transportatorilor) izvorîte din contractele de transport de pasageri, bagaje sau încărcături,
deja nu se vor aplica regulile competenţei jurisdicţional-teritoriale excepţionale, aceştia urmînd să se adreseze, conform regulii generale, instanţei de la locul
domiciliului/sediului clientului.
 Instanţa de la sediul societăţii pe acţiuni – pentru acţiunile înainte de acţionari. În conformitate cu prevederile alin.(2) art.28 al Legii privind societăţile pe
acţiuni nr.1134/1997, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, acţionarii sînt în drept, în modul stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de
conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Pieţei Financiare, şi/sau instanţa de judecată.
Graţie caracterului imperativ al normelor privind competen ța jurisdicţional-teritorială excepţională, este imposibiliă modificarea acesteia atît prin
manifestarea de voinţă a instanţei de judecată cît şi a reclamantului.
Competenţa jurisdicţional-teritorială după legătură dintre pricini. În afară de regulile de competenţă jurisdicţională menţionate mai sus, apărarea
anumitor categorii de drepturi determină examinarea simultană a mai multor litigii în vederea evitării adoptării unor hotărîri contradictorii. Aceste
circumstanţe condiţionează competenţa instanţelor de judecată în condi țiile existenţei elementelor de conexiune între mai multe acţiuni civile.
În conformitate cu legea procesuală, se stabilesc următoarele reguli de aplicare a competenţei jurisdicţional-teritoriale după legătură dintre
cauze:
 în cazul existenţei unei acţiuni civile împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii, aceasta se intentează în instanţa de la domiciliul sau locul de aflare al
unuia dintre ei, la alegerea reclamantului (alin.(1) art.42 CPC);
 în cazul înaintării unei acţiuni reconvenționale , aceasta, indiferent de instanţa competentă să o judece, se va examina de instanţa care judecă ac țiunea iniţială
(alin.(2) art.42 CPC);
 36
 în cazul intervenirii în proces a intervenientului principal, acesta poate adresa cererea de chemare în judecată doar în instanţa care judecă acţiunea iniţială
(alin.(3) art.42 CPC);
 în cazul existenţei mai multor pretenţii conexe, dintre care unele sînt de competenţa instanţelor de drept comun, iar altele – de competenţa instan ței
specializate, acţiunea urmează a fi depusă în instanţa de drept comun (art.37 1 CPC).
!!! Dacă într-o cauză civilă judecată de instanţa de drept comun, una din pretenţii vizează actele Băncii Naţionale, instanţa de drept comun va trebui să
emită o încheiere prin care va separa pretenţia de contencios administrativ şi o va strămuta la instanţa de judecată competentă.
Temeiurile și procedura strămutării pricinii
În conformitate cu art.20 al Constituţiei RM, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva
actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Normele constituţionale nu sînt doar o condiţie sine qua non (adică, o condiție în lipsa
căreia nimic nu funcționează) a efectivităţii drepturilor persoanei, dar ele fundamentează şi garanţiile exercitării apărării drepturilor subiective civile în
instanţa de judecată.
Una dintre regulile fundamentale instituie de prevederea constituţională menționată este faptul că examinarea şi soluţionarea cauzelor civile trebuie să fie
realizată exclusiv de instanţele de judecată competente. Potrivit hotărîrii Curţii Constituţionale privind interpretarea art.20 din Constituţie, !!! competenţa
instanţelor de judecată poate fi stabilită doar de lege şi nu poate fi modificată sau stabilită arbitrar prin alte acte normative sau prin voinţa instanţei de
judecată.
Interpretarea premiselor legale permite deducerea următoarelor reguli fundamentale ce ţin de determinarea competenţei instanţelor de judecată:
 Stabilirea competenţei instanţelor de judecată poate fi stabilită doar prin lege.
 Instanţele de judecată nu pot modifica competenţa stabilită prin lege.
Expresia legală a regulilor date se regăseşte într-o serie de reglementări a CPC ce completează prevederile constituţionale.
Regula imutabilităţii (art.32 CPC) – prevede că nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţă în
a cărei competenţă pricina respectivă este dată prin lege. Nici instanţa ierarhic superioară nu are dreptul în mod arbitrar să strămute, din oficiu, o pricină de la
instanţa ierarhic inferioară la alta ori să o preia pentru judecare, cu excepţia cazului în care completul de judecată în instanţa respectivă nu poate fi legal
constituit.
!!! Legea procesuală stabileşte în mod imperativ imposibilitatea modificării competenţei instanţelor de judecată care a fost expres stabilită prin lege.
Conform art.43 CPC, pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, se solu ționează de aceasta în fond, chiar şi în
cazul în care a devenit ulterioară de competenţa unei alte instanţe de judecată.
În pofida rigidităţii regulilor de competenţă jurisdicţională în practică, pot apărea situaţii în care este necesar de a transmite cauza civilă spre solu ționare
unei alte instanţe de judecată, deşi iniţial a fost primită spre examinare de o instanţă competentă. Instituţia strămutării cauzei civile stabileşte regulile
privind transmiterea cauzelor civile primite iniţial spre examinare de către o instanţă de judecată competentă, în situaţia în care:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau
viza de reşedinţă. Pentru aplicarea temeiului dat de strămutare este important a fi stabilit cu precizie dacă a fost sau nu stabilit domiciliul pîrîtului la
momentul intentării cauzei. Nu se va admite strămutarea cauzei în situaţia în care pîrîtul şi-a schimbat domiciliul imediat după intentarea procesului, fapt
care nu putea fi cunoscut de reclamant la momentul înaintării acţiunii civile în instanţa de judecată. Este exclusă situaţia strămutării cauzei pe parcursul
examinării ei din motivul că pîrîtul are un nou domiciliu, pe care l-a schimbat pe parcursul procesului;
b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională . Aplicarea temeiului dat
merită o atenţie deosebită, în raport cu celelalte temeiuri de strămutare, deoarece, în privinţa celorlalte temeiuri există prezumţia că acţiunea a fost intentată
de instanţa de judecată care era competentă de a o examina. Şi doar apariţia ulterioară a unor circumstanţe prevăzute de lege duce la necesitatea transmiterii
cauzei spre o altă instanţă. În cazul temeiului prevăzut de lit.b) alin.(2) art.43 CPC, instanţa din start primeşte eronat cauza spre examinare şi necesitatea
strămutării apare ca o sancţiune a încălcării normelor de competenţă jurisdicţională. Temeiul dat se va aplica în toate cazurile de încălcare a regulilor de
competenţă jurisdicţională, indiferent de categoria acestora (funcţională, materială sau teritorială);
c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor. Aplicarea temeiului dat de strămutare are drept scop facilitarea
procesului de colectare, prezentare şi administrare a probelor, ceea ce determină soluţionarea eficientă a cauzei civile. Pentru aplicarea temeiului dat de
strămutare, este necesară manifestarea de voinţă a ambelor părţi în vederea strămutării cauzei civile. În caz contrar, instanţa de judecată urmează să respingă
solicitarea de strămutare a cauzei;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori din alte motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă .
Necesitatea aplicării temeiului dat apare în rezultatul imposibilităţii formării completului de judecată în cadrul instanţei de judecată competente de a examina
cauza, din motivul recuzării sau abţinerii judecătorilor, fie din alte motive, după caz. O situaţie căreia îi este aplicabil temeiul dat, este, de ex. cazul în care în
cadrul unei judecătorii activează un număr mic de judecători – 3 sau 4 judecători – iar, în rezultatul recuzării unuia sau a cîtorva judecători, nu poate fi
format un complet de 3 judecători, necesar pentru examinarea unei cauze complexe. În acest caz, pricina civilă urmează a fi strămutată la o altă instanţa de
judecată, pentru a fi judecată de un alt complet;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică. Raţiunea reglementării temeiului dat rezultă din necesitatea asigurării securităţii lucrărilor în cadrul
sediului instanţei de judecată, iar în cazul unor dosare de o rezonanţă publică, examinarea cărora poate trezi nemulţumiri în masă într-o localitate sau regiune,
cauza poate fi strămutată la o instanţa de judecată unde să fie asigurată securitatea lucrărilor acesteia;
) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces . Deşi raţiunea instituirii
temeiului dat se bazează pe necesitatea diminuării atitudinii părtinitoare a judecătorilor, acest temei nu are legătură cu cazurile de incompatibilitate sau de
recuzare a judecătorilor. !!! 3Strămutarea pricinii în cazul dat se bazează pe nişte bănuieli rezonabile privind lipsa de imparţialitate a judecătorilor şi nu
necesită exercitarea inițială a acţiunilor de recuzare a acestora. Este ilegală şi abuzivă recuzarea tuturor judecătorilor din cadrul instanţei de judecată. Totuşi
în anumite cazuri, din rațiuni obiective se poate admite situaţia în care toţi judecătorii unei instanţe ar putea fi părtinitori. De ex., în cazul în care pîrît pe o
cauză civilă este un judecător care lucrează în aceeaşi instanţă unde este judecată cauza, fie în cazul în care reclamanţi sînt foştii angajaţi ai aparatului
administrativ al instanţei de judecată, care au fost anterior concediaţi prin ordinul preşedintelui instanţei de judecată. În ambele cazuri, pot exista anumite
bănuieli în ce priveşte imparţialitatea judecătorilor, cazuri în care nu vor fi recuza ți toţi judecătorii instanţei de judecată, dar va fi solicitată strămutarea
cauzei la o altă instanţă;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp îndelungat . Reglementarea unui asemenea temei de strămutare a
pricinii are drept scop asigurarea respectării termenului rezonabil de examinare a pricinilor civile. În cazuri excepţionale, cum sînt calamită țile naturale,
manifestaţii în masă, revoluţii, etc., situaţii care fac imposibilă activitatea instanţei de judecată pe timp îndelungat, în vederea examinării cauzei civile se
poate solicita strămutarea pricinii la o altă instanţă de judecată.
Cu toate că, temeiurile de strămutare a pricinii sînt limitativ şi exhaustiv prevăzute de legea procesuală, fapt care diminuează riscul abuzurilor
din partea instanţelor de judecată, nu se exclude şi aplicarea altor temeiuri de strămutare prevăzute expres de legea procesuală, de ex.:
 în caz de conexare a mai multor pricini examinate de diferite instanţe de judecată , acestea urmează a fi examinate de instanţa de judecată sesizată prima,
celelalte instanţe de judecată urmînd să strămute pretenţiile la judecătoria sesizată mai întîi (art.37 CPC).
!!! Procedura strămutării pricinii de la o instanţă de judecată la alta diferă în funcţie de temeiul invocat pentru strămutarea pricinii. În cazul invocării
temeiurilor prevăzute de lit.a), b), c) alin.(2) art.43 CPC, strămutarea pricinii urmează a fi făcută la cerere sau din oficiu, de către instanţa de judecată care a
intentat cauza după primirea cererii de chemare în judecată. În acest caz instanţa de judecată urmează să se pronunţe asupra strămutării pricinii prin încheiere
care poate fi atacată cu recurs.
 37
Atunci cînd se aplică lit.d), e), f), g) alin.(2) art.43 CPC, strămutarea pricinii urmează a fi făcută de instanţa de judecată ierarhic superioară prin încheiere
care nu este susceptibilă de recurs. În ceea ce priveşte strămutarea pricinii în baza temeiurilor prevăzute de art.37 CPC, !!! strămutarea pricinii urmează să fie
făcută de aceeaşi instanţă de judecată care a intentat ulterior cauza civilă, adoptînd în acest sens o încheiere susceptibilă de recurs.
Indiferent de temeiul invocat, după adoptarea încheierii de strămutare a pricinii, instanţa de judecată la care se află cauza urmează să remită instan ței
competente dosarul în termen de 5 zile de la data la care încheierea de strămutare devine irevocabilă.

Soluționarea conflictelor de competență

Aplicarea practică a regulilor competenţei jurisdicţional-teritoriale, în special a celor de competenţă jurisdicţional-teritorială alternativă, pot duce la
apariţia conflictelor de competenţă în măsura în care două instanţe de judecată se declară deopotrivă competente sau necompetente de a soluţiona o cauză
civilă concretă.
Prin conflict de competenţă se înţelege acel diferend apărut dintre două instanţe de judecată privind determinarea competenţei acestora în raport cu o
cauză civilă concretă.
În cazul în care instanţele de judecată se declară deopotrivă competente de a soluţiona o cauză civilă, atunci apare conflictul pozitiv de competenţă, iar în
cazul în care instanţele de judecată se declară deopotrivă necompetente de a soluţiona o cauza civilă concretă, atunci apare conflictul negativ de
competenţă.
În practică conflictul pozitiv de competenţa poate apărea atunci cînd în cadrul unei instanţe de judecată a fost primită spre soluţionare o cerere de
chemare în judecată, iar în cadrul altei instanţe s-a dispus conexarea pricinilor, astfel încît să fie examinată şi cererea care deja a fost primită. În acest caz
ambele instanţe s-au declarat competente să judece pricina civilă.
Însă, regulile competenţei jurisdicţional-teritoriale alternative pot produce şi conflicte negative de competenţă, de ex., atunci cînd două judecătorii
restituie cererea de chemare în judecată în conformitate cu lit.b) alin.(1) art.170 CPC, ambele invocînd că nu sînt competente de a judeca cauza civilă
concretă.
În conformitate cu art.44 CPC, dacă în faţa unei instanţe de judecată apare un conflict de necompetenţă, atunci aceasta este obligată să suspende din oficiu
procesul şi să înainteze dosarul instanţei competente de a solu ționa conflictul de competenţă. În funcţie de categoriile instanţelor de judecată între care a
apărut conflictul de competenţă, soluţionarea acestuia poate fi de competenţa unei sau alte instanţe de judecată.
!!! Curtea de apel va judeca conflictul de competenţă (pozitiv sau negativ) apărut între două sau mai multe judecătorii din circumscripţia acesteia.
!!! În cazul în care conflictul de competenţă apare între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori între o judecătorie şi o curte
de apel, ori între curţile de apel, soluţionarea acestuia este de competenţa Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ.
Tot Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ este competent de a soluţiona conflictul de competenţa apărut între Judecătoria
Comercială de Circumscripţie şi o curte de apel de drept comun.
!!! În cazul în care conflictul de competenţă apare în Judecătoria Comercială de Circumscripţie şi judecătorii, soluţionarea conflictului de competen ță
revine Curţii de Apel Chişinău.
Soluţionarea conflictului de competenţă de către instanţa competentă are loc fără citarea participanţilor la proces printr-o încheiere, care nu se supune nici
unei căi de atac.

Efectele încălcării competenței jurisdicționale

Reglementările legale privind stabilirea regulilor de competenţă jurisdic țională, indiferent de categoria acesteia, poartă un caracter imperativ, iar încălcarea
acestora afectează legalitatea actelor de procedură civilă îndeplinite.
În funcţie de momentul, în care a fost depistată încălcarea regulilor de competenţă jurisdicţională, sancţiunile procesuale aplicabile diferă. !!! Este esenţială
determinarea fazei procesului în care a fost depistată încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Sarcina instanţei de judecată la momentul primirii cererii de chemare în judecată este verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale cererii de
chemare în judecată, inclusiv şi verificarea competenţei generale şi jurisdicţionale a instanţei de judecată de a examina acţiunea civilă înaintată. Dacă
instanţa de judecată constată că aceasta nu este competentă de a examina cererea de chemare înaintată, ea nu este în drept de a intenta procesul civil şi, în
conformitate cu lit.b) alin.(1) art.170 CPC, trebuie să restituie cererea de chemare în judecată reclamantului. Restituirea cererii de chemare în judecată nu
decade persoana de dreptul fie a se adresa repetat cu aceeaşi acţiune, însă cu condiţia adresării la instanţa de judecată competentă.
Legiuitorul operează cu o sintagmă destul de generală după conţinut – „instanţa nu este competentă să judece pricina” – lăsînd teren de interpretare
ambiguă. Instanţa de judecată nu va fi competentă să judece pricina atît în cazul cînd o cauză civilă în genere nu poate fi soluţionată în instanţa de
judecată (încălcarea competenţei generale), cît şi în cazul cînd o altă instanţa de judecată va fi competentă (încălcarea competenţei jurisdicţionale). În urma
interpretării prevederilor art.170 în coroborare cu cele ale lit.a) alin.(1) art.169 CPC, apare concluzia că !!! legiuitorul a avut intenţia de a sancţiona cu
restituirea doar nerespectarea competenţei jurisdicţionale. Aceasta deoarece, acordînd posibilitatea adresării repetate după restiuire, dar la o instanţă
competentă, legiuitorul acţionează în mod opus în cazul încălcării competenţei generale şi decade persoana din dreptul de a mai adresa asemenea cerere,
refuzîndu-i cererea de chemare în judecată.
Prin sintagma „instanţa nu este competentă să judece pricina” se are în vedere atît încălcarea competen ței jurisdicţionale materiale cît şi a competenţei
jurisdicţionale teritoriale.
!!! Dacă instanţa de judecată a primit totuşi cererea de chemare în judecată cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională, dar a depistat acest fapt
după intentarea procesului civil, atunci acţiunile ce urmează a fi întreprinse de instanţa de judecată diferă de cele aplicabile pentru încălcarea condiţiilor
dreptului la acţiune. Spre deosebire de acestea, instanţa de judecată nu finalizează procesul civil şi nu are dreptul de a scoate cererea de pe rol. În
conformitate cu lit.b) alin.(2) art.43 CPC instanţa de judecată urmează să strămute pricina la instanţa de judecată competentă. În asemenea situaţie
reclamantul nu va trebui să depună cererea de chemare în judecată la o altă instanţa de judecată competentă, iar actele de procedură deja îndeplinite se vor
transmite instanţei de judecată competente care va prelua examinarea cauzei, reluînd dezbaterile judiciare de la început.
Nu este exclus ca încălcarea normelor de competenţă jurisdic țională va fi depistată abia de către instanţa ierarhic superioară în cadrul examinării cererilor
de apel sau recurs.
Pentru contestarea unei hotărîri judecătoreşti cu apel nu sînt prevăzute temeiuri legale. Legiuitorul a indicat expres cazurile în care instanţa de apel, nefiind
legată de temeiurile cererii de apel, este în drept să caseze hotărîrea judecătorească. Unul din temeiuri, expres indicat la lit.i) alin.(1) art.388 CPC, este şi
cazul în care pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. În cazul în care instanţa de apel va constata încălcarea normelor de
competenţă jurisdicţională aceasta trebuie, în conformitate cu lit.d) alin.(1) art.385 CPC, să admită apelul, să caseze hotărîrea judecătorească şi să trimită
cauza spre rejudecare în instanţa de fond competentă.
!!! O situaţie similară celei descrise în cazul examinării apelului este reglementată şi în cadrul examinării cauzei în recurs. Încălcarea normelor de
competenţă jurisdicţională constituie temei expres pentru contestarea deciziei instanţei de apel în ordinea recursului (lit.f) alin.(3) art.432 CPC).
În cazul în care instanţa de recurs constată încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională aceasta trebuie, în conformitate cu lit.с 1) alin.(1) art.445 CPC,
să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel, hotărîrea instanţei de fond şi să trimită cauza spre rejudecare în instan ța de fond competentă.

Tema: PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL

Noțiunea de părți în procesul civil
Procesul civil este intentat în legătură cu apariţia unui litigiu între subiec ții raporturilor material juridice, atunci cînd este imposibil de a aplana diferendele
apărute fără intervenţia organelor judiciare. În urma adresării subiectului dreptului pretins încălcat sau contestat în instanţa de judecată persoanele litigante
devin subiecţi ai raporturilor juridice procesual civile şi nimeresc în sfera de influenţă a dreptului procesual civil căpătînd calitatea procesuală de „părţi”.
 38
În confomitate cu art.59 CPC !!! parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării
procesului, ca subiect al raportului material litigios.
În literatura de specialitate se menţionează că anume doctrina evidenţiază anumite criterii care permit formularea unei noţiuni complexe a
„părţilor” și acestea sînt următoarele:
1) Părţile în procesul civil sînt prezumaţii subiecţi ale raportului material litigios. Legiuitorul utilizează termenul „prezumaţi”, deoarece, la momentul depunerii
cererii de chemare în judecată, reclamantul consideră că i s-a încălcat un drept şi că acest drept i l-a încălcat anume pîrîtul identificat de acesta în cerere.
Însă, doar în urma pronunţării hotărîrii de către instanţa de judecată se va stabili cu siguranţă dacă într-adevăr dreptul reclamantului a fost încălcat şi/sau dacă
a fost încălcat anume de persoana identificată de reclamant în calitate de pîrît.
2) Părţile au interese juridice contrare. Interesul reclamantului este de a obţine cîştig de cauză şi, implicit, apărarea dreptului său, iar interesul pîrîtului este ca
acţiunea reclamantului să fie respinsă, deoarece acest fapt va însemna că pîrîtul nu este responsabil faţă de reclamant, nu are nici o obligaţie sau nu i-а
încălcat nici un drept etc.
3) Doar asupra părţilor se răsfrîng direct efectele material-juridice ale hotărîrii judecătoreşti. Avînd în vedere că anume părţile sînt prezumaţii subiecţi ai
raportului material juridic, hotărîrea judecătorească emisă în urma soluţionării litigiului va afecta exclusiv drepturile şi obligaţiile acestora. Doar părţile vor
putea fi obligate la săvîrşirea sau abţinerea de la săvîrşirea anumitor acţiuni, sau vor putea obţine careva beneficii de ordin material ori de altă natură etc.
4) Părţile suportă cheltuielile de judecată. Reclamantul în cazurile prevăzute de lege avansează taxa de stat, reclamantul şi pîrîtul suportă celelalte cheltuieli de
judecare a cauzei în funcţie de circumstanţele procesuale.
În conformitate cu art.94 CPC !!! instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a avut cîştig de cauză
cheltuielile de judecată. Potrivit art.98 CPC cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanţa judecătorească, precum şi taxa de stat, de a căror
plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pîrît proporţional părţii admise din acţiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de
judecată, iar în caz de respingere a acţiunii, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la
reclamant, dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
Părţile sînt subiecţii raporturilor material juridice, ce acţionează în proces în apărarea propriilor interese material-juridice şi procesuale, asupra cărora se
răsfrînge puterea legală a hotărîrii judecătoreşti şi care suportă cheltuielile de judecată.
Pentru a fi parte în proces legea procesuală impune anumite condiţii:
1) Capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale. Capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile este reglementată expres în art.57 CPC, potrivit
căruia capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procedurale civile este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi organizaţiilor care se bucură,
conform legii de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
Determinarea capacităţii procedurale de folosinţă a cetă țenilor străini, apatrizilor şi a organizaţiilor străine are loc în conformitate cu legea naţională a
acestora (alin.(1) art.455 şi alin.(1) art.456 CPC), iar capacitatea de folosinţă a organizaţiilor internaţionale se determină în baza contractului internaţional în
conformitate cu care organizaţia internaţională este fondată, a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale RM (alin.(3) art.456 CPC).
!!! Capacitatea de folosinţă procesual civilă se află în strînsă legătură cu capacitatea de folosinţă în dreptul material. De regulă, capacitatea de folosinţă a
drepturilor procedural civile apare odată cu aparţia capacită ții de folosinţă civilă, adică în cazul persoanelor fizice la naştere, iar în cazul persoanelor juridice
din momentul înregistrării. În teoria şi practica judiciară mulţi ani la rînd se considera că doar organizaţiile care au personalitate juridică au capacitatea
procesuală de folosinţă. Această idee avea în calitate de fundament teoria dreptului civil referitoare la subiectul de drept, ea însă nu lua în calcul că subiecţi ai
diferitor ramuri de drept pot fi şi entităţi care nu au personalitate juridică.
Din interpretarea sistemică a art.57 şi art.59 CPC reiese cert că !!! în cazurile prevăzute de lege şi entităţile care nu au personalitate juridică dispun de
capacitate de folosinţă procesuală.
!!! Toate actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de folosinţă sînt nule, iar în conformitate cu lit.e) alin.(1) art.169 CPC sau lit.g)
art.265 CPC dacă reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată sau
respectiv va dispune încetarea procesului. De ex., în cazul în care o persoană va depune în instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată împotriva
unei persoane juridice care este deja lichidată, judecătorul va fi obligat să refuze în primirea cererii de chemare în judecată potrivit lit.e) alin.(1) art.169 CPC,
iar dacă va constata acest fapt după primirea cererii, instan ța de judecată va înceta procesul în baza lit.g) art.265 CPC.
!!! Spre deosebire de capacitatea de folosință, capacitatea de exerciţiu nu este o condiţie pentru a fi parte în proces. Unica consecinţă a lipsei sau limitării
în capacitatea de exerciţiu este imposibilitatea exercitării personale a drepturilor şi obligaţiilor procedurale civile. De ex., în cazul contestării unui testament,
în conformitate cu care unicul moştenitor este nepotul defunctului în vîrstă de 3 ani, pîrît va fi nepotul care îşi va exercita drepturile procedurale prin
intermediul reprezentanţilor săi legali (părinţi, înfietori, tutori etc.)
2) Adresarea în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată (condiţie ce se referă la reclamant) sau identificarea persoanei în calitate de pîrît de către
reclamant (condiţie ce se referă la pîrît). !!! Persoana care are capacitate de folosinţă procedurală obţine calitatea de reclamant odată ce depune în instanţă o
cerere de chemare în judecată conform rigorilor stabilite de lege (art.166, 167 CPC). Pîrît devine persoana indicată de către reclamant în cererea sa.
Judecătorul nu poate să schimbe calitatea procesuală a părţilor sau să înfăptuiască careva acţiuni procesuale chiar dacă din start constată că pîrîtul nu a fost
determinat corect sau reclamantul nu justifică un intreres juridic legitim. Asupra acestor aspecte judecătorul se va expune doar la emiterea hotărîrii asupra
fondului cauzei.
Conform art.1406 CC în conformitate cu care „prejudiciul cauzat de un minor, care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori) sau de tutorii lui,
dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului”, nu minorul este subiectul raportului juridic material litigios, ci părinţii
sau tutorii acestuia. Pîrît, chiar şi reprezentatul legal, va rămîne în continuare minorul, iar unica soluţie legală pe care o poate adopta judecătorul este
respingerea acţiunii reclamantului.
În procesul civil întotdeauna sînt doar două părţi: reclamantul şi pîrîtul. Numărul părţilor în proces rămîne neschimbat şi în cazul participării mai
multor subiecţi ai raportului material juridic litigios de partea reclamantă şi/sau de partea pîrîtă (coreclamanţi şi/sau copîrîţi).
Reclamant este persoana a cărei drepturi, libertăţi şi interese legitime se prezumă a fi încălcate sau contestate şi care solicită instanţei apărarea acestora.
În sens etimologic cuvîntul „reclamant” provine de la verbul „a reclama” – a cere, a pretinde ceva, a formula pretenţii în faţa unui organ de jurisdicţie. În
vorbirea curentă „reclamant” este persoana care se adresează justiţiei, pentru a i se recunoaşte un drept, pentru a obţine repararea unei pagube etc.
Partea reclamantă este numită parte activă, deoarece acţiunile în apărarea drepturilor şi intereselor acesteia atrag după sine apariţia procesului civil.
Nu întotdeauna există participarea activă a reclamantului propriu-zis. În cazurile prevăzute de lege, procesul civil poate fi pornit de procuror, autorităţile
publice, organizaţii, persoane fizice în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane (alin.(2) art.71 şi alin.(1) art.73 CPC). În
ştiinţa dreptului procesual civil aceste persoane sînt numite reclamanţi procesuali. De ex., Avocatului poporului legea îi oferă dreptul să adreseze în instanţa
de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui drepturi şi libertăţi fundamentale au fost încălcate.
Pîrîtul este persoana împotriva căruia reclamantul înaintează pretenţia în instanţa de judecată, fiind prezumat că ar fi încălcat sau contestat drepturile şi
interesele legitime ale reclamantului.
În sens etimologic termenul „pîrît” provine de la verbul „a pîrî” – a da pe cineva în judecată, a intenta cuiva un proces. În vorbirea curentă „ pîrît” este
persoana împotriva căreia cineva se ridică prin intermediul unui organ juridic. În limbajul juridic, uneori, în acela și sens, se foloseşte termenul „ reclamat”.
În literatura de specialitate clasică rusă a fost promovată ideea, potrivit căreia, în unele situaţii, în cadrul aceluiaşi proces, pot participa 3 părţi. Se întîmplă
atunci cînd pretenţia reclamantului înaintată pîrîtului se află în contradicţie directă faţă de interesele unei persoane străine procesului declan șat. Aceasta –
deoarece, oricine ar avea cîştig de cauză, fie reclamantul, fie pîrîtul, oricum – soluţia va leza interesele acelei persoane străine procesului. Acestei persoane i
se permite de a interveni în acest proces pînă la închiderea dezbaterilor judiciare, înaintînd pretenţii proprii către reclamant şi către pîrît. Persoana străină
procesului iniţial este numită terţă persoană, iar introducerea acesteia în proces capătă denumirea de intervenţie principală cu intervenţia în calitate de
parte sine stătătoare (independentă), cu interese proprii.
 39
În conformitate cu alin.(11) art.65 CPC, dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii iniţiale, instanţa este obligată să
înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni. Poziţia procesuală a
intervenientului principal în acţiunea înaintată de el este identică poziţiei procesuale a reclamantului, începînd cu posibilitatea înaintării unei acţiuni şi pînă la
exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Deosebirea esenţială între reclamant şi pîrît constă în faptul că reclamantul înaintează acţiunea iniţială, iar
intervenientul principal intervine în acel proces pentru a înainta propria acţiune.
Deşi, legea desemnează în calitate de părţi în proces doar reclamantul şi pîrîtul, intervenientul principal de asemenea este parte în proces, cu trăsăturile şi
caracteristicile sale specifice.

Drepturile și obligațiile procesuale ale părților

Părţile în cadrul procesului civil sînt înzestrate cu un şir de drepturi şi obliga ții procesuale. Conform prevederilor legale (art.56, 60, 61 CPC) atît drepturile
cît şi obligaţiile părţilor pot fi grupate în 2 categorii: generale şi speciale.
Drepturile şi obligaţiile generale sînt cele inerente tuturor participanţilor la proces, inclusiv şi părţilor, iar speciale sînt drepturile şi obligaţiile care
aparţin în exclusivitate părţilor.
În conformitate cu alin.(1) art.56 CPC părţile au următoarele drepturi generale:
 să ia cunoştinţă de materialele dosarului;
 să facă extrase şi copii de pe ele;
 să solicite recuzări;
 să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor;
 să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor;
 să formuleze cereri;
 să reclame probe;
 să dea instanţei explicaţii orale şi scrise;
 să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare;
 să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi;
 să atace actele judiciare.
Spre deosebire de drepturile generale, care sînt aceleaşi pentru reclamant şi pîrît, drepturile speciale ale acestora urmează să fie delimitate în drepturi
speciale ale reclamantului, drepturi speciale ale pîrîtului şi drepturi care pot fi exercitate doar în comun de reclamant şi pîrît . Poziţia procesuală a părţilor
care se află „pe diferite părţi ale baricadei” impune şi anumite drepturi sau obligaţii inerente fiecăreia dintre ele, afirmaţie susţinută şi de prevederile legale.
În conformitate cu alin.(2) art.56 CPC „Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii
stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces”.
Faptul că însuşi conţinutul drepturilor procesuale speciale ale reclamantului şi pîrîtului diferă nu presupune încălcare a principiului egalităţii părţilor în
drepturile procedurale. Egalitatea părţilor în drepturile procedurale nu denotă faptul că acestea trebuie să fie neapărat identice după conţinut, ci faptul că
părţilor în cadrul procesului civil li se asigură posibilităţi egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei
asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Drepturile speciale ale reclamantului sînt:
 dreptul de a alege instanţa competentă să judece pricina, în cazurile prevăzute la art.39 CPC;
 dreptul de a solicita scutirea totală sau parţială de plata taxei de stat, amînarea şi eşalonarea acesteia (alin.(4) art.85 CPC);
 dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii (alin.(2) art.60 CPC);
 dreptul de a mări ori de a reduce cuantumul pretenţiilor în acţiune (alin.(2) art.60 CPC);
 dreptul de a renunţa integral sau parţial la acţiune (alin.(2) art.60 CPC, art.212 CPC).
Pîrîtul are următoarele drepturi procesuale speciale:
 de a recunoaşte acţiunea (alin.(2) art.60, art.212 CPC);
 de a înainta acţiunea reconvenţională (alin.(1) art.172 CPC);
 de a solicita strămutarea pricinii (lit.a) alin.(2) art.43 CPC).
Drepturile speciale care pot fi exercitate de părţi în comun:
 de a încheia tranzacţie (alin.(2) art.60, art.212 CPC);
 de a solicita strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor (lit.с) alin.(2) art.43 CPC).
În cadrul procesului civil părţile nu dispun numai de drepturi, acestea trebuie să respecte şi anumite obligaţii stabilite de legea procesuală, care
pot fi clasificate în:
A. Obligaţii generale. CPC stabileşte tuturor participanților la proces obligaţia generală de a se folosi cu bună-credinţă de drepturile sale procedurale (alin.(3)
art.56 CPC), însă pentru încălcarea acestei obligaţii legea prevede anumite sancţiuni specifice doar părţilor. Potrivit art.61 CPC, în caz de înaintare cu rea-
credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de
strămutare a pricinii, de obţinere de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste
acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanţă, la
cererea părţii interesate, la plata unei despăgubiri.
O altă obligaţie generală a părţilor este respectarea ordinii în şedinţa de judecată.
Art.195 CPC stabileşte anumite reguli pe care trebuie să le respecte orice participant în cadrul şedinţei de judecată:
 Participanţii trebuie să păstreze ordinea şi liniştea în cadrul şedinţei de judecată.
 Participanţii urmează să se ridice în picioare, cînd judecătorii intră în sala de şedinţe sau se retrag în camera de deliberare.
 Participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpre ții se adresează judecătorului cu formula „Onorată instanţă”.
 Participanţii la proces, martorii, experţii depun depoziţii şi dau explica ții stînd în picioare.
 Dacă vor să se expună, participanţii trebuie să ceară încuviinţarea instanţei.
În calitate de obligaţii care aparţin atît părţilor cît şi celorlalţi participanţi la proces, se specifică şi obligaţia de a dovedi cele invocate, obligaţia de a
comunica din timp instanţei motivul imposibilităţii prezentării în şedinţa de judecată cu prezentarea probelor în acest sens, îndeplinirea actelor de procedură
în ordinea şi termenele prevăzute de lege etc.
B. Obligaţii speciale. Obligaţiile procesuale speciale ale părţilor sînt diverse şi depind de faza procesuală sau de actul de procedură ce urmează a fi îndeplinit.
Obligaţiile speciale ale reclamantului sînt:
 să respecte condiţiile de formă şi conţinut ale cererii de chemare în judecată (art.166 CPC);
 să anexeze la cerere toate actele necesare stabilite de lege (art.167 CPC);
 să achite taxa de stat (art.84, art.167 CPC).
Din prevederile alin.(2) art.186 CPC reiese că !!! depunerea referinţei ar fi o obligaţie pentru pîrît. Depunerea referinţei, adică înaintarea obiecţiilor
împotriva pretenţiilor şi argumentelor reclamantului este mai degrabă un drept al acestuia, ce reiese din principiile contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în
drepturile procedurale consacrate în art.26 CPC.
 40
CPC prevede şi anumite obligaţii procedurale care sînt inerente atît reclamantului cît şi pîrîtului. De ex., obligaţia de a comunica instanţei de judecată şi
părţii adverse despre schimbarea domiciliului sau a sediului (art.107 CPC), compensarea părţii care a cîştigat procesul a cheltuielilor de judecată (art.82-99
CPC), etc.
Prin instituirea obligaţiilor menţionate legiuitorul a urmărit creşterea responsabilităţii părţilor, o atitudine mai activă a lor, crearea cadrului principial pentru
sancţionarea atitudinii pasive manifestate prin lipsa nejustificată de la judecată sau prin cereri abuzive de amînare a cauzei etc. Nerespectarea obligaţiilor este
sancţionată prin dispoziţii legale exprese, iar acest lucru contribuie esenţial la disciplinarea activităţii procesuale a părţilor.

Coparticiparea procesuală
Procesul civil, de regulă, dă expresie unei relaţii bilaterale, între două părţi cu interese opuse, al căror rol – reclamant sau pîrît – este determinat prin
cererea de chemare în judecată. Uneori, deşi „calitativ” există două părţi în procesul civil, totuşi numeric sînt mai mulţi reclamanţi sau pîrîţi. În cazurile
respective, apare coparticiparea procesuală.
Instituţia coparticipării procesuale este reglementată la art.62 şi 63 CPC. Coparticiparea procesuală reprezintă participarea simultană la examinarea
litigiului în acelaşi proces a mai multor reclamanţi şi/sau a mai multor pîrîţi, pretenţiile şi obligaţiile cărora nu se exclud reciproc. Dacă participă de partea
reclamantului, coparticipanţii se numesc coreclamanţi, iar dacă de partea pîrîtului – copîrîţi. Coparticipanţii pot fi atît persoane fizice cît şi persoane
juridice.
Coparticiparea procesuală poate fi creată odată cu depunerea cererii de chemare în judecată sau poate fi subsecventă, apărută în cursul procesului, fie la
cererea participanţilor la proces, fie din oficiul instanţei de judecată. În ultimul caz, deşi legea nu menţionează expres, în virtutea principiilor nemijlocirii,
contradictorialităţii şi egalităţii în drepturile procedurale, pregătirea pricinii pentru dezbateri şi dezbaterile judiciare trebuie reluate de la început. În CPC al
Federaţiei Ruse (p.3 art.40) este stipulată expres o asemenea prevedere.
În procesul civil este posibilă conexarea mai multor pretenţii după subiec ții procesuali ( conexarea subiectivă a acţiunilor). În acest caz este prezentă
coparticiparea procesuală.
În literatura de specialitate se evidențiază scopul şi oportunitatea reglementării instituţiei coparticipării procesuale care constă în:
 optimizarea examinării pricinilor civile, contribuind la o economie de timp pentru verificarea şi aprecierea materialului probant;
 apărarea promptă şi eficientă a drepturilor şi intereselor persoanelor;
 reducerea cheltuielilor de judecată.
Judecătorul, soluţionînd problema intervenirii în proces a coparticipan ților, contribuie la concentrarea în cadrul aceluiaşi proces a întregului material
probant, fapt ce exclude emiterea de hotărîri contradictorii în cazul examinării ulterioare a unor pricini identice după obiect şi temei.
Clasificarea coparticipării procesuale poate fi făcută după multiple criterii, cum ar fi:
1) După criteriul procesual juridic se disting:
 coparticiparea procesuală activă, care este prezentă atunci cînd în cadrul procesului mai mulţi reclamanţi înainteză pretenţii unui singur pîrît;
 coparticiparea procesuală pasivă, care apare atunci cînd un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile împotriva mai multor pîrîţi;
 coparticiparea procesuală mixtă este condiţionată de prezenţa mai multor persoane şi de partea reclamantului, şi de partea pîrîtului.
2) După criteriul material-juridic se deosebesc:
 coparticiparea procesuală obligatorie (art.62 CPC);
 coparticiparea procesuală facultativă (art.63 CPC).
Coparticiparea obligatorie are loc indiferent de voinţa instanţei de judecată, a reclamantului sau a pîrîtului, fiind determinată de lege şi de natura
raportului material juridic litigios. Raportul material juridic litigios, din care derivă coparticiparea procesuală obligatorie, are un caracter unic şi indivizibil şi
instanţa de judecată va pronunţa o hotărîre prin care va decide în mod uniform faţă de toţi coparticipanţii. De ex., într-o acţiune în anularea unui contract,
judecătorul va trebui să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile. Aceasta – deoarece, drepturile (obligaţiile) subiective ale coparticipanţilor
se află într-o legătură atît de strînsă şi reciprocă, încît problema apărării acestor drepturi (obligaţii) nu poate fi examinată şi soluţionată în procese civile
separate.
Considerentele expuse justifică necesitatea reglementării coparticipării obligatorii prin dispoziţiile legale.
Prevederile alin.(1) art.62 CPC instituie temeiurile coparticipării obligatorii, potrivit cărora coparticiparea este obligatorie, dacă examinarea
pricinii implică soluţionarea chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţiile mai multor reclaman ți şi/sau pîrîţi atunci cînd:
 obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor reclamanţi sau pîrîţi (de ex., în acţiunea de revendicare a unui bun care aparţine
cu drept de proprietate comună în devălmășie soţilor X şi Y – coparticipare activă obligatorie);
 drepturile şi obligaţiile reclamanţilor sau pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept (de ex., în cazul solicitării declarării nulităţii unui
testament, prin care averea a fost testată lui X, Y şi Z – coparticipare pasivă obligatorie).
În cazul constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces,
pe toţi coreclamanţii şi copîrîţii despre posibilitatea de a interveni în proces.
Existenţa temeiurilor coparticipării obligatorii pot fi constatate din materialele dosarului, în special din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din
înscrisurile anexate la ea. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri după prezentarea tuturor probelor de către reclamant şi pîrît, judecătorul poate
identifica existența altor subiecţi care nu participă la examinarea pricinii care îi vizează. Legiuitorul nu exclude că identificarea temeiurilor coparticipării
obligatorii poate avea loc şi în momentul deliberării (alin.(6) art.62 CPC).
În conformitate cu alin.(3) art.62 CPC, în cazul existenţei temeiurilor coparticipării obligatorii, orice persoană are dreptul să solicite intervenirea în proces
în calitate de coreclamant sau copîrît.
Conform prevederilor legale coparticipantul poate interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor judiciare. Dacă necesitatea intervenirii în proces a
coreclamanţilor sau copîrîţilor este constatată în timpul deliberării, instanţa va relua examinarea pricinii în fond, dispunînd înştiinţarea coparticipan ților (alin.
(6) art.62 CPC).
Cererea de intervenţie a unui coparticipant depusă în instan ța de apel sau recurs urmează a fi respinsă. Însă, !!! dacă judecătorul va constata că cererea
coparticipantului este întemeiată, adică într-adevăr au existat temeiuri de coparticipare obligatorie, însă prima instanţă nu a înştiinţat persoanele interesate,
hotărîrea va fi casată cu trimitere la rejudecare. !!! Soluționarea de către instanţa de judecată a problemei drepturilor unor persoane neantrenate în proces
constituie un temei de casare a hotărîrii pe care instanța de apel sau recurs îl poate aplica din oficiu (lit.d) alin.(1) art.388 CPC şi lit.d) alin.(2) art.432 CPC).
!!! În cazul coparticipării obligatorii coparticipanţii sînt dependenţi unul de altul. Actele de dispoziţie ale părţilor nu pot fi decît comune (renun țarea la
acţiune, recunoaşterea acţiunii, tranzacţia, cererea reconvenţională), se achită o singură taxă de stat indiferent de numărul reclamanţilor, intervenientul
accesoriu se alătură tuturor coparticipanţilor etc.
În cazul coparticipării obligatorii coparticipanţii pot încredin ța reprezentarea lor în proces unuia sau mai multor coparticipanţi. În CPC nu se indică
categoria actului, prin care s-ar atesta împuternicirile de reprezentare ale coparticipanţilor. Coparticipan ții ar putea depune o simplă cerere scrisă prin care îşi
confirmă opţiunea de a fi reprezentanţi în proces de către unul dintre coparticipanţi. Însă, în ceea ce priveşte împuternicirile speciale prevăzute la art.81 CPC,
este judicioasă propunerea înaintată de unii autori care recomandă perfectarea transmiterii împuternicirilor speciale reprezentantului coparticipant printr-o
procură autentificată notarial.
!!! Spre deosebire de coparticiparea obligatorie, care este condiţionată de faptul că problema drepturilor şi obligaţiilor anumitor persoane nu poate fi
soluţionată decît într-un singur proces, coparticiparea facultativă are la bază principiul oportunităţii şi economiei procesuale, astfel încît întrunirea într-un
singur proces a pretenţiilor mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pîrîţi va asigura adoptarea unei soluţii corecte, într-un termen rezonabil şi cu
cheltuieli mai reduse.
 41
Legiuitorul reglementează coparticiparea facultativă în art.63 CPC. Dacă mai multe pretenţii sînt înaintate de mai mulţi reclamanţi către acela și pîrît
ori de un reclamant către mai mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pîrîţi şi fiecare pretenţie poate fi examinată şi
executată de sine stătător, judecătorul este în drept să admită examinarea concomitentă a acestora, dacă sînt respectate următoarele condiţii:
 pretenţiile se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipan ți prin pretenţiile înaintate sau probele comune;
 există posibilitatea examinării pretenţiilor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă;
 examinarea concomitentă în acelaşi proces a mai multor pretenţii conduce la judecarea rapidă şi justă a litigiilor.
Coparticiparea facultativă semnifică reunirea într-un singur proces a mai multor pretenţii, care puteau forma obiectul unor acţiuni separate. Sub aspect
procesual, apare pluralitatea de acţiuni cu obiecte juridice proprii. De ex., acţiunile mai multor salariaţi, concediaţi din cauza reducerii statelor, înaintate
împotriva aceluiaşi patron, solicitînd reîncadrarea în serviciu.
!!! În cadrul coparticipării facultative nu există legătură material-juridică între coreclamanţi sau între copîrîţi. Pe plan material juridic, coparticipanţii se
află în raport ipotetic doar cu partea adversă, nu şi între ei. De aici rezultă principiul divizibilităţii judecăţii în privinţa fiecăruia din coparticipanţi. Fiecare
coreclamant sau copîrît participă în proces în mod independent faţă de ceilalţi coparticipanţi (alin.(1 1) art.63 CPC). Fiecare coparticipant este liber să-şi
conducă procesul aşa cum înţelege, neputînd fi lezat, nici să beneficieze de iniţiativa procedurală a celorlalţi. Aceasta înseamnă, că dacă unul din
coreclamanți va renunţa la acţiune, ceilalţi nu vor suporta efectele acestui act, precum şi recunoaşterea acţiunii de către un copîrît nu va afecta ceilalţi
copîrîţi. Există situaţii în care toţi coparticipanţii profită de efectele acţiunilor procesuale întreprinse de unul dintre ei. De ex., admiterea recuzării
judecătorului, cerută de unul din coparticipanţi, se răsfrînge şi asupra celorlalţi.
Atît în cazul coparticipării procesuale obligatorii cît şi a coparticipării facultative, soluţionînd cauza, judecătorul va emite o singură hotărîre
judecătorească, în care se va expune în privinţa tuturor pretenţiilor înaintate. Instanţa, însă, va menţiona măsura în care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant
sau caracterul solidar al dreptului de urmărire, iar în cazul în care horărîrea se adoptă împotriva mai multor pîrîţi, va stabili măsura în care hotărîrea trebuie
executată de fiecare pîrît sau caracterul solidar al răspunderii lor (art.248 CPC).

Succesiunea în drepturi procedurale

În conformitate cu art.70 CPC în cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin hotărîre judecătorească (deces,
reorganizare, cesiune de creanţă, transfer de datorie şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi.
În literatura de specialitate se evidenţiază inconsecven ța legiuitorului în formularea normei citate. În cazul succesiunii procesuale nu are loc schimbarea
părţilor (părţile rămîn aceleaşi), se schimbă persoanele: fizice sau juridice, care participă în proces fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pîrît.
!!! Temei al succesiunii procesuale este transmiterea drepturilor sau obliga țiilor materiale de la un subiect al raportului material la celălalt.
Succesiunea procesuală survine în urma succesiunii în dreptul material, care poate fi:
 universală, atunci cînd succesorul preia întregul volum de drepturi şi obligaţii de la predecesorul său (decesul persoanei fizice, reorganizarea persoanei
juridice);
 parţială, cînd predecesorul transmite, conform legii, o parte din drepturile sau obligaţiile sale (cesiunea de creanţă, preluarea de datorie etc.).
!!! Spre deosebire de succesiunea în dreptul material succesiunea procesuală poate fi doar universală, adică la succesor vor trece toate drepturile şi
obligaţiile procesuale ale predecesorului său.
În art.70 CPC sînt enumerate temeiurile succesiunii procesuale:
 decesul persoanei fizice;
 reorganizare a persoanei juridice;
 cesiune de creanţă;
 transfer de datorie;
 alte cazuri de subrogare.
În funcţie de temeiurile succesiunii procesuale vor surveni diferite incidente procesuale, care vor afecta continuitatea examinării cauzei. În conformitate cu
alin.(1) art.260 CPC, în cazul decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului principal, procesul în mod obligatoriu va fi suspendat pînă la
determinarea succesorului în drepturi, iar în cazul în care succesiunea procesuală va fi determinată de succesiunea parţială în dreptul material (cesiunea de
creanţă, preluare de datorie etc.) procesul poate fi cel mult amînat.
!!! Succesiunea procesuală nu se va produce, dacă legea materială nu admite trecerea către alte persoane a drepturilor şi obligaţiilor predecesorilor.
De regulă, sînt cazurile cînd drepturile sînt strîns legate de persoana reclamantului sau pîrîtului. În conformitate cu art.1446 CC !!! în patrimoniul succesoral
nu se includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi
obligaţiile, prevăzute de contract sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui. De ex., în
litigiile ce ţin de încasarea pensiei de întreţinere, reintegrarea la serviciu, acţiunile de divorţ nu se admite succesiunea în drepturi materiale şi implicit
succesiunea în drepturi procesuale. În unele cazuri legea expres prevede imposibilitatea subrogării.
În conformitate cu art.23 al Legii nr.64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, !!! dacă reclamantul a decedat după depunerea cererii de chemare în
judecată, însă înainte de pronunţarea hotărîrii, se admite succesiunea în drepturi, cu excepţia pretenţiilor privind compensarea prejudiciului moral. Dacă
reclamantul a decedat după pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, iar prin hotărîre s-a dispus compensarea prejudiciului moral, succesiunea în drepturi se
admite şi în partea compensaţiilor morale acordate de prima instanţă.
Succesiunea în drepturi este posibilă în orice fază a procesului. Succesorul se admite în proces prin încheierea instanţei de judecată. Încheierea instan ței
privind admiterea în proces a succesorului poate fi atacată doar odată cu fondul, iar încheierea despre refuzul în admiterea succesorului poate fi atacată cu
recurs separat.
!!! Din momentul intervenirii în proces a succesorului părţii sau a intervenientului principal examinarea cauzei continuă din momentul în care a fost
suspendată. Actele săvîrşite de predecesor pînă la intrarea în proces a succesorului, sînt obligatorii pentru acesta în măsura în care ar fi fost obligatorii
persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o. De ex., dacă predecesorul în calitate de reclamant a renunţat parţial la ac țiune, succesorul lui nu va
putea solicita satisfacerea integrală a pretenţiilor.
În literatura de specialitate există o dispută ce ţine de interpretarea extensivă a reglementărilor referitoare la instituţia succesiunii procesuale. Unii autori
ruşi consideră că, deşi legiuitorul prevede că succesiunea procesuală se poate produce doar în cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic material
litigios, nu se exclude succesiunea procesuală şi în cazul intervenien ților, atît principali cît şi accesorii.
!!! Pornind de la faptul că intervenientul principal este în principiu o a treia parte în proces, instituţia succesiunii procesuale este inerentă şi acestuia. Însă
în ceea ce priveşte intervenientul accesoriu, situaţia nu este atît de certă. La moment se constată doar oportunitatea şi necesitatea introducerii anumitor
modificări în art.70 CPC, care ar permite succesiunea în drepturi procedurale în cazul intervenientului accesoriu, or, actualmente interpretarea extensivă
relevată de unii autori ce permite succesiunea în drepturile procedurale ale acestuia nu este justificată legal.

Tema: INTERVENIENȚII ÎN PROCESUL CIVIL

Noțiunea și felurile intervenienților în procesul civil
La soluţionarea cauzelor civile în ordinea procedurii contencioase în mod obligatoriu participă două părţi cu interese contrare – subiecţii prezumaţi ai
raportului material-litigios – reclamant şi pîrît. În unele cazuri terţele persoane care nu sînt subiecţi ai raportului material-litigios pot avea interes în
soluţionarea pricinii civile. Acest interes este condiţionat de influenţa hotărîrii ce urmează a fi adoptată asupra drepturilor sau obligaţiilor acestora. Pentru
apărarea intereselor persoanelor terţe în procesul civil legislaţia procesuală civilă le acordă posibilitatea de a interveni în proces, avînd statut de participant la
proces. Aceste persoane se numesc intervenienţii.
 42
Intervenienţii sînt participanţii la proces care intervin sau se atrag într-un proces intentat pentru a-şi apăra drepturile sau interesele ocrotite de lege ce pot
fi atinse prin hotărîrea adoptată. În calitate de intervenient pot participa atît persoanele fizice, cît şi cele juridice.
!!! Participarea intervenienților la procesul civil contribuie la judecarea justă şi rapidă a pricinilor civile, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
tuturor persoanelor interesate în pricină, evitînd adoptarea unor hotărîri contradictorii.
Caracterul drepturilor şi intereselor intervenienţilor, precum şi legătura acestora cu obiectul litigiului pot fi diferite. De ex., într-un litigiu între succesori
testamentari privind partajul averii succesorale în proces poate interveni un succesor rezervatar, invocînd un drept asupra cotei din rezerva succesorală. În
acest caz succesorul rezervatar are pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. Dacă această persoană nu ar interveni în proces, instan ța ar putea partaja
averea între succesorii testamentari, fără a lua în calcul rezerva succesorală. Într-o altă speţă, şoferul unui automobil poate interveni în procesul intentat
împotriva proprietarului automobilului privind repararea prejudiciului cauzat prin accident de circulaţie. În acest caz, şoferul nu are pretenţii proprii asupra
obiectului litigiului, avînd interes de a evita o eventuală acţiune de regres din partea proprietarului automobilului sau de a reduce suma despăgubirilor
încasate.
În funcţie de caracterul dreptului sau a interesului pasibil apărării, CPC distinge două forme ale intervenien ților:
a) intervenienții principali (care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului);
b) intervenienții accesorii (care nu formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului).
Poziţia procesuală a intervenienţilor se caracterizează prin următoarele trăsături comune:
 Sînt participanţi la proces, avînd interes juridic în proces (material şi procesual).
 Intervin într-un proces deja intentat.
 Drepturile şi interesele apărate de intervenienţi nu coincid cu drepturile şi interesele părţilor.
Există şi anumite particularităţi specifice fiecărei categorii de intervenienţi.

Intervenienții principali
Noţiunea şi particularităţile intervenienţilor principali
În conformitate cu alin.(1) art.65 CPC, !!! orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se desfă șoară între alte persoane. Intervenţia este în
interesul propriu cînd intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului.
Intervenientul principal este participantul la proces care intervine într-un proces intentat, formulînd pretenţii proprii asupra obiectului litigiului prin
înaintarea acţiunii.
Prin intermediul acţiunii civile intervenientul principal îşi realizează dreptul la accesul liber la justiţie. Acest drept ar putea fi valorificat prin înaintarea
unei acţiuni civile de sine stătătoare, într-un proces separat, în acest caz persoană respectivă avînd statutul procesual de reclamant. !!! Esenţa intervenţiei
principale constă în posibilitatea unei terţe persoane de a intra într-un proces pendinte între reclamant şi pîrît, pînă la soluţionarea definitivă a acestuia, în
vederea apărării drepturilor proprii şi evitării unor hotărîri contradictorii.
Poziţia procesuală a intervenienţilor principali se caracterizează prin anumite particularităţi care permite de a le delimita de ceilalţi participanţi
la proces, în special de reclamanţi şi intervenienţii accesorii:
1) Intervenienţii principali înaintează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. Legislaţia procesuală civilă nu stabileşte limitativ caracterul pretenţiilor care
pot fi înaintate de intervenienţii principali.
Această pretenţie poate fi identică acţiunii înaintate de reclamant către pîrît (cu acelaşi obiect şi temei). De ex., în procesul posesorului unui automobil
privind repararea prejudiciului material cauzat printr-un accident poate interveni proprietarul acestui automobil deteriorat, înaintînd aceleaşi pretenţii
împotriva pîrîtului. În acest caz, proprietarul automobilului susţine că anume el, şi nu posesorul automobilului, este în drept să primească o despăgubire de la
pîrît.
Acţiunea intervenientului principal poate fi similară celei înaintate de reclamant (cu acelaşi temei, dar avînd un obiect diferit). De ex., într-un proces între
copiii defunctului privind partajul averii succesorale poate interveni feciorul defunctului născut din prima căsătorie, invocînd dreptul său asupra unei părţi
din averea succesorală.
Pretenţiile înaintate de intervenientul principal pot fi diferite de cele ale reclamantului, avînd un alt temei şi un alt obiect. De ex., în litigiul între locatari
privind modul de folosire a unei încăperi poate interveni proprietarul încăperii, solicitînd evacuarea ambilor locatari.
Potrivit CPC, !!! condiţia admiterii la proces a intervenientului principal constă în raportarea acţiunii acestuia la obiectul litigiului. Este necesar ca o terţă
persoană să afirme că acesteia îi aparţin o parte sau toate drepturile în legătură cu care a apărut litigiul dintre reclamant şi pîrît. În unele cazuri, deşi condiţia
sus menţionată este respectată, legislaţia în mod expres interzice examinarea concomitentă a acţiunii intervenientului principal şi a reclamantului. Potrivit
alin.(3) art.38 Codul familiei, litigiile, altele decît cele expuse în articolul respectiv, nu pot fi soluţionate în procesul de desfacere a căsătoriei. !!! În cazul în
care reclamantul a solicitat desfacerea căsătoriei cu pîrîtul şi partajul averii comune, în procesul respectiv nu poate participa un intervenient principal care
invocă un drept al său asupra bunurilor supuse partajului. În acest caz, instanţa urmează să dispună separarea pretenţiilor privind desfacerea căsătoriei şi
partajul averii. !!! Doar după separarea într-un proces aparte a pretenţiei privind partajul averii terţa persoană va putea interveni în proces, înaintînd acţiunea
proprie asupra obiectului litigiului.
2) Intervenienţii principali intervin în proces din proprie iniţiativă, benevol, prin depunerea unei acţiuni . În conformitate cu principiul disponibilității, terţa
persoană, în calitate de titular prezumat al unui drept subiectiv sau al unui interes legitim, este în drept să decidă de sine stătător dacă intervine sau nu într-un
proces ce se desfăşoară între alte persoane. Instanţa de judecată nu este în drept să atragă din oficiu intervenienţii principali în proces, ci doar îi în știin țează,
explicînd dreptul de a interveni în proces.
3) Intervenienţii principali intervin într-un proces deja intentat. Prin aceasta intervenienţii principali se deosebesc de reclamanţi care, prin înaintarea unei
acţiuni, intentează un proces civil.
4) Intervenienţii principali înaintează pretenţii proprii asupra întregului obiect al litigiului sau doar asupra unei părţi a acestuia . Intervenientul principal poate
interveni într-un proces între reclamant şi pîrît privind dreptul de proprietate asupra unui bun, solicitînd recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra
aceluiaşi bun. În acest caz, pretenţia intervenientului principal se referă la întregul obiect al litigiului, admiterea acţiunii acestuia ducînd la respingerea în
totalitate a acţiunii reclamantului.
În cazul în care pretenţiile intervenientului principal se referă doar la o parte din obiectul litigiului, admiterea acestora duce la respingerea în parte a
acţiunii reclamantului. De ex., într-un litigiu privind recunoaşterea dreptului de autor asupra unei opere intervine o terţă persoană, solicitînd recunoaşterea
co-autoratului asupra aceleiaşi opere.
5) Intervenienţii principali înaintează acţiunea împotriva ambelor părţi (reclamantului şi pîrîtului) sau doar împotriva reclamantului . În majoritatea cazurilor
pretenţiile intervenienţilor principali sînt îndreptate împotriva ambelor părţi. De ex., dacă intervenientul principal într-un proces de partaj al averii solicită
recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun din cele supuse partajului, acţiunea intervenientului este înaintată împotriva ambelor părţi, întrucît se
contestă drepturile reclamantului şi ale pîrîtului asupra acelui bun. În caz de admitere a acţiunii intervenientului principal, bunul respectiv va fi exclus din
lista averii supuse partajului între părţi.
În unele cazuri acţiunile intervenienţilor principali sînt înaintate doar împotriva reclamantului. De ex., în procesul intentat de reclamant privind evacuarea
pîrîtului dintr-un apartament intervine un intervenient, solicitînd recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu (fiind contestat
dreptul reclamantului asupra acestuia), fără însă a solicita şi evacuarea pîrîtului. !!! Acţiunea intervenientului principal nu poate fi înaintată doar împotriva
pîrîtului, deoarece în acest caz apare coparticiparea, statutul procesual al primului fiind de coreclamant.
6) Poziţia procesuală a intervenienţilor principali trebuie delimitată de cea a coreclamanţilor . Spre deosebire de coreclamanţi, ale căror interese nu se exclud
reciproc sau sînt comune, intervenientul principal are interese contrare celor ale reclamantului. Admiterea acţiunii intervenientului principal exclude integral
 43
sau în parte admiterea acţiunii reclamantului. În afară de aceasta, intervenienţii principali în toate cazurile intervin într-un proces deja intentat, pe cînd
coreclamanţii fie intentează procesul împreună, fie intervin pe parcurs după intentarea procesului.
7) Intervenienţii principali au drepturi şi obligaţii de reclamant (art.60 CPC). În particular, intervenienţii principali pot modifica obiectul sau temeiul acţiunii
înaintate, pot renunţa la acţiune sau încheia tranzacţia de împăcare. Încheierea unei tranzacţii de împăcare între intervenientul principal şi părţile în proces nu
duce la încetarea procesului, atît timp cît litigiul între reclamant şi pîrît continuă.
Procedura de intervenire în proces
Intervenientul principal poate interveni în proces, înaintînd acţiunea către una sau către ambele părţi. Cererea de intervenţie principală se întocme ște
conform cerinţelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Din punct de vedere al competenţei jurisdicţionale teritoriale, acţiunea intervenientului
principal se înaintează în instanţa care judecă acţiunea principală (alin.(3) art.42 CPC).
Potrivit alin.(11) art.65 CPC, dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile ini țiale,
instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni.
Scopul acestei reguli constă în evitarea situaţiilor cînd prin punerea în executare a hotărîrii ar putea fi afectate drepturile sau obligaţiile unor persoane
neatrase la judecarea pricinii (de ex., prin recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unor bunuri, ar putea fi lipsite alte persoane de
drepturile respective), ceea ce constituie temei de casare a hotărîrii.
Conform regulii generale, chestiunea cu privire la intervenirea în proces a intervenientului principal se soluţionează la faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare (lit.a) alin.(1) art.185 CPC). Legea permite intervenienţilor principali să intervină în proces la o fază ulterioară – pînă la închiderea
dezbaterilor judiciare, însă doar în primă instanţă. Dacă acest termen nu este respectat, persoana respectivă este în drept să înainteze acţiunea civilă conform
regulilor generale sau, după caz, să solicite revizuirea hotărîrii pronunţate (lit.b) art.447 şi lit.с) art.449 CPC).
După depunerea cererii de intervenire în proces, instanţa verifică dacă pretenţiile intervenientului se raportă la obiectul litigiului. În cazul nerespectării
acestei condiţii instanţa pronunţă o încheiere, prin care refuză să examineze acţiunea intervenientului principal concomitent cu acţiunea iniţială a
reclamantului. În aceste cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de a intenta un proces pe baze generale (alin.(4) art.65 CPC). !!! Încheierea,
prin care instanţa refuză să examineze concomitent acţiunea intervenientului principal şi acţiunea iniţială a reclamantului, poate fi atacată cu recurs.

Intervenienții accesorii
Noţiunea şi particularităţile intervenienţilor accesorii
Conform alin.(1) art.67 CPC, !!! persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la
închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă, dacă hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.
Intervenientul accesoriu este participantul la proces care intervine sau se atrage într-un proces civil de partea reclamantului sau pîrîtului pentru a-şi apăra
interesele, fără a avea pretenţii proprii asupra obiectului litigiului.
Prin intermediul instituţiei intervenţiei accesorii se asigură realizarea dreptului la apărare judiciară a terţelor persoane, ale căror interese ar
putea fi afectate prin hotărîrea pronunţată. Participînd la procesul civil de partea reclamantului sau pîrîtului, intervenientul accesoriu contribuie la
apărarea drepturilor părţii respective în proces. De ex., în procesul intentat de către creditor împotriva fidejusorului privind executarea obligaţiei, participarea
debitorului în calitate de intervenient accesoriu de partea fidejusorului pîrît contribuie la apărarea drepturilor ultimului, precum şi la ocrotirea intereselor
debitorului, prin evitarea eventualei acţiuni de regres (art.1163 CC). !!! Instituţia intervenţiei accesorii asigură examinarea completă şi obiectivă a
circumstanţelor cauzei, iar prin efectul prejudicialităţii se realizează economia procesuală. Faptele stabilite prin hotărîre judecătorească în cauza între
reclamant şi pîrît, cu participarea intervenientului accesoriu, nu necesită a fi dovedite din nou la examinarea acţiunii de regres a pîrîtului către intervenientul
accesoriu (alin.(2) art.123 CPC).
Poziţia procesuală a intervenienţilor accesorii se caracterizează prin anumite particularităţi care permite de a le delimita de ceilalţi participanţi la
proces, în special de coreclamanţi şi copîrîţi:
1) Intervenienţii accesorii nu sînt subiecţi prezumaţi ai raportului material litigios. Nu există drepturi sau obligaţii reciproce prezumate între reclamant şi
intervenientul accesoriu de partea pîrîtului. Nu există drepturi sau obligaţii reciproce prezumate între pîrît şi intervenientul accesoriu de partea reclamantului.
Este prezent doar un raport adiacent între intervenientul accesoriu şi partea alături de care acesta participă. !!! Spre deosebire de coparticipanţii, intervenienţii
accesorii nu au drepturi sau obligaţii comune cu partea alături de care ei participă.
În cazul înaintării de către reclamant a unei acţiuni de evicţiune împotriva cumpărătorului pîrît, vînzătorul va participa la proces în calitate de intervenient
accesoriu de partea pîrîtului. În acest caz, reclamantul înaintează pretenţii doar împotriva cumpărătorului pîrît, neavînd drepturi prezumate directe faţă de
vînzătorul bunului. Ultimul nu are obligaţii prezumate comune cu pîrîtul în relaţia cu reclamantul.
În cazul în care, drept rezultat al hotărîrii emise, nu se afectează drepturile sau obligaţiile persoanei terţe faţă de partea alături de care aceasta ar putea
participa, ci anumite drepturi sau obligaţii faţă de partea adversă, apare coparticiparea obligatorie sau facultativă. De ex., !!! în cauza civilă privind anularea
unui act administrativ, în baza căruia o persoană a obţinut dreptul de proprietate asupra unui bun, ultima va avea poziţia procesuală de copîrît, întrucît în
rezultatul hotărîrii aceasta ar putea pierde direct dreptul de proprietate. Similar, !!! în cazul înaintării unei acţiuni privind evacuarea din spaţiul locativ, toate
persoanele a căror evacuare este solicitată vor participa la proces în calitate de copîrîţi, chiar dacă contractul de locaţiune este încheiat numai cu unul din ei.
2) Intervenienţii accesorii nu înaintează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. Scopul intervenţiei constă în ocrotirea intereselor legitime prin obţinerea
unei hotărîri favorabile, fără înaintarea unei acţiuni. În cele mai dese cazuri, intervenientul urmăreşte evitarea unei eventuale acţiuni de regres împotriva
acestuia ca urmare a obligaţiei ce apare în rezultatul hotărîrii. Uneori, participarea intervenientului accesoriu se justifică prin interesul părţii în proces de a se
proteja împotriva unei eventuale acţiuni de regres. De ex., în cazul înaintării de către un creditor solidar a acţiunii împotriva debitorului, celălalt creditor
solidar poate fi atras în proces în calitate de intervenient accesoriu de partea reclamantului pentru a se asigura opozabilitatea hotărîrii în cadrul unei acţiuni
de regres a intervenientului accesoriu împotriva reclamantului privind împărţirea sumelor încasate de la pîrît (art.528 CC).
3) Intervenienţii accesorii participă în proces de partea reclamantului sau pîrîtului . În procesul de bază interesele intervenientului şi părţii respective coincid.
Aceștia însă vor avea interese contrare la examinarea ulterioară a acţiunii de regres. Acţiunea de regres înaintată de către/împotriva intervenientului
accesoriu se examinează într-un proces separat.
4) Intervenienţii accesorii nu trebuie confundaţi cu autorităţile publice care depun concluzii în proces (art.74 CPC) şi persoanele responsabile de executarea
hotărîrii. Intervenienţii sînt participanţi la proces, avînd interes material şi procesual, iar hotărîrea emisă este de natură să afecteze direct interesele acestora.
Organele responsabile de executarea hotărîrii nu au interes material sau procesual personal în soluţionarea cauzei, fiind împuternici ți şi obligaţi, conform
art.16 CPC, să asigure punerea în aplicare a hotărîrii pronunţate (de ex., organele de stare civilă în cauzele civile privind desfacerea căsătoriei, organele
cadastrale în litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile). Autorităţile publice care depun concluzii în ordinea art.74 CPC au doar un
interes procesual, nefiind personal afectaţi de hotărîrea pronunţată. Atragerea autorităţilor şi persoanelor sus menţionate în proces în calitate de intervenienţi
accesorii contravine esenţei art.67 CPC.
Drepturile şi obligaţiile procesuale
Poziţia procesuală a intervenienţilor accesorii determină volumul drepturilor şi obligaţiilor acestora în proces. Potrivit art.68 CPC, !!! intervenientul
accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau
reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune
reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărîrii, încheierii sau deciziei judecătoreşti.
Procedura de intervenire în proces
Conform regulii generale, chestiunea cu privire la intervenirea în proces a intervenienţilor accesorii se soluţionează la faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare (lit.a) alin.(1) art.185 CPC). Potrivit alin.(1) art.69 CPC, dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de
intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte
 44
în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază
intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile. În baza aceluiaşi temei, instanţa poate să atragă
în proces intervenientul accesoriu din oficiu (alin.(3) art.67 CPC).
!!! Intervenientul accesoriu poate interveni în proces din propria iniţiativă. Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care
demonstrează interesul intervenţiei, menţionînd cărei părţi i se va alătura. Copia de pe cerere se înmînează ambelor părţi. Cererea de intervenire în proces
poate fi depusă doar în primă instanţă, pînă la închiderea dezbaterilor judiciare. Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces
a intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei de către participanţii la proces.
Efectele neatragerii şi neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu
!!! În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre
judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului. Neatragerea intervenientului accesoriu nu
este un impediment pentru înaintarea acţiunii de regres. Toate faptele din obiectul probaţiunii al acţiunii de regres vor trebui să fie dovedite conform regulilor
generale, degrevarea de probaţiune nefiind aplicabilă. Aceasta se explică prin faptul că efectul prejudicialităţii pe care îl produce o hotărîre judecătorească se
răsfrînge numai asupra persoanelor care au fost antrenate la examinarea pricinii (alin.(2) art.123 CPC). Persoana neatrasă în proces în calitate de intervenient
accesoriu nu poate fi considerată lezată în drepturi prin hotărîrea judecătorească în sensul lit.d) alin.(1) art.388, lit.d) alin.(3) art.432, lit.с) art.449 CPC, or,
rezultatele examinării acţiunii de regres nu depind de modul de soluţionare a acţiunii principale.
!!! Neatragerea în proces a intervenientului accesoriu reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural şi trebuie să atragă casarea hotărîrii
numai în cazurile în care drepturile acestei persoane sînt lezate direct prin hotărîre. Drept ex. poate servi cazul emiterii hotărîrii de încasare a pensiei de
întreţinere pentru un copil minor fără a atrage în proces soţul din căsătoria precedentă căruia pîrîtul deja plăteşte pensia de între ținere pentru un alt copil
minor. Părintele copilului care deja primeşte pensia de întreţinere de la pîrît este cointeresat în păstrarea cuantumului pensiei; drepturile acestuia pot fi
încălcate direct prin hotărîrea emisă fără atragerea lui la proces: se reduce cuantumul pensiei de întreţinere pe care el primeşte. Situaţia nominalizată nu se
încadrează în prevederile alin.(2) art.69 CPC, aplicabilitatea căruia se limitează la cazurile înaintării acţiunilor de regres.
În cazul în care intervenientul accesoriu a fost antrenat la proces, fiind înştiinţat în modul corespunzător, dar nu a intervenit efectiv în proces şi nu a
participat la examinarea cauzei, el va fi decăzut din dreptul de a invoca că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care
urma să se alăture în măsura în care nu va dovedi că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.

Tema: PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN PROCESUL CIVIL

Formele de participare a procurorului în procesul civil
În conformitate cu art.124 din Constituția RM şi art.1 din Legea cu privire la Procuratură din 2008 procuratura este o instituţie autonomă în cadrul
autorităţii judecătoreşti, care, în limitele atribuţiilor şi competen ței, apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele de judecată, în condiţiile legii.
Potrivit regulilor generale, participanţii la proces, în virtutea principiului contradictorialităţii şi egalităţii armelor, îşi apără personal sau prin reprezentant
drepturile şi interesele legitime. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, impune respectarea egalităţii părţilor. Aceasta presupune că
fiecare parte trebuie să aibă o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu
adversarul său, iar între părţi trebuie să se menţină un echilibru corect. !!! În unele cazuri, în jurisprudenţa CtEDO, însuşi faptul participării „active” sau
„pasive” a procurorului la examinarea cauzelor civile poate fi considerat drept încălcare a dreptului la un proces echitabil. În acelaşi timp, CtEDO recunoa ște
că susţinerea de către procuror a poziţiei uneia din părţi în procesul civil poate fi justificată în anumite circumstanţe, de ex., pentru apărarea intereselor
persoanelor vulnerabile (copii, invalizi), care nu sînt în stare să- şi apere personal drepturile, cînd încălcarea comisă vizează interesele mai multor persoane
sau ale statului. !!! Participarea procurorului în procesul civil este admisă doar în cazuri justificate, expres prevăzute de lege.
În conformitate cu alin.(1) art.71 CPC, procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la proces, dacă
el însuşi l-a pornit în condiţiile legii. CPC stabileşte o singură formă de participare a procurorului în procesul civil – înaintarea acţiunii în interesele unei
alte persoane.
!!! Unele legi reglementează participarea obligatorie a procurorului la examinarea unor cauze civile, fără ca procurorul să intenteze procesul civil
respectiv. Conform alin.(3) art.33 din Legea privind sănătatea mentală din 1997, la examinarea cererii de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul
consimţămînt, este obligatorie participarea procurorului, a reprezentantului staţionarului de psihiatrie care solicită spitalizarea şi a reprezentantului legal al
persoanei a cărei problemă de spitalizare se examinează sau, după caz, a altor persoane interesate (reprezentantul asociaţiei obşteşti care apără interesele
persoanelor suferinde de tulburări psihice, avocatul). Potrivit alin.(5) art.31 din Legea privind regimul juridic al adopţiei din 2010 cererea de încuviinţare a
adopţiei se examinează cu participarea obligatorie a adoptatorului, a reprezentantului autorităţii teritoriale de la domiciliul copilului şi a procurorului. În
aceste cazuri, procurorul participă la examinarea pricinilor civile prin depunerea concluziilor, în conformitate cu art.74 CPC.

Temeiurile de intentare a procesului civil de către procuror

Potrivit alin.(2) şi (3) art.71 CPC, procurorul este în drept să intenteze procesul civil în următoarele cazuri:
1) În interesele unei persoane fizice care nu se poate adresa personal în judecată din motive întemeiate . Pentru intentarea procesului civil în baza acestui temei,
trebuie respectate următoarele două condiţii:
 Există motive întemeiate care nu-i permit reclamantului să se adreseze personal în judecată, de ex., din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate,
etc. Procurorul trebuie să argumenteze în cererea de chemare în judecată aceste motive, anexînd documente justificative. În cazul în care, în cererea de
chemare în judecată lipsesc argumentele privind motivele adresării procurorului, acesteia nu i se dă curs, conform art.171 CPC, iar procurorului i se
acordă un termen pentru completarea cererii de chemare în judecată şi anexarea documentelor necesare. Dacă motivele invocate de către procuror sînt
considerate de instanţă drept neîntemeiate (nu există impedimente pentru adresarea personală a reclamantului în judecată), instanţa refuză să primească
cererea, conform lit.с) alin.(1) art.169 CPC, iar dacă procesul deja a fost intentat, instanţa dispune încetarea acestuia în baza lit.h) art.265 CPC. !!!
Refuzul de a primi cererea sau încetarea procesului în situaţiile menţionate exclude posibilitatea adresării repetate a procurorului în interesele aceleiaşi
persoane cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri. !!! Reclamantul nu este lipsit să înainteze personal aceeaşi
acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
 La cererea de chemare în judecată depusă de procuror se anexează copia cererii persoanei interesate înaintate către procuror cu solicitarea apărării în
judecată a drepturilor încălcate. În cazul neanexării cererii respective, cererii de chemare în judecată nu i se dă curs, conform art.171 CPC. Dacă
procurorul nu prezintă în termen copia cererii persoanei interesate, cererea de chemare în judecată a procurorului se restituie acestuia.
2) În interesele unei persoane fizice incapabile. Prin persoane incapabile se înţeleg minorii fără capacitate de exerciţiu deplină, precum şi adulţii limitaţi în
capacitatea de exerciţiu sau declaraţi incapabili. Pentru înaintarea de către procuror a acţiunii în interesele unei persoane incapabile nu este necesară cererea
persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. La cererea de chemare în judecată a procurorului se anexează în mod obligatoriu documentele care
confirmă incapacitatea reclamantului.
3) În apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane . Aceste acţiuni pot fi înaintate de către procuror doar în
cazurile expres prevăzute de lege. Procurorul trebuie să men ționeze în cererea de chemare în judecată norma legală care îi oferă dreptul intentării procesului
 45
în interesele unui număr nelimitat de persoane. În cazul înaintării acţiunii de către procuror în interesele unui număr nelimitat de persoane, fără ca legea să-i
ofere acest drept, instanţa refuză să primească cererea (lit.с) alin.(1) art.169 CPC) sau, după caz, dispune încetarea procesului (lit.h) art.265 CPC).
4) În apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii. Aceste acţiuni pot fi înaintate de către procuror doar în cazurile expres prevăzute de lege, din
oficiu, fără a fi necesară depunerea unei cereri din partea Guvernului sau altor autorităţi publice. !!! Acţiunile se înaintează în interesele statului şi ale
societăţii şi nu în interesele unor organe sau instituţii de stat. În cazul în care, deopotrivă cu dreptul procurorului, legea prevede şi dreptul unor autorităţi
publice să înainteze acţiunile în interesele statului, procurorul poate intenta cauza civilă dacă autorităţile respective rămîn pasive şi nu întreprind acţiuni în
apărarea intereselor statului.
Procurorul potrivit alin.(3) art.71 CPC, poate înainta acţiuni ce ţin de:
a) formarea şi executarea bugetului. În conformitate cu Clasificaţia veniturilor bugetare, pe lîngă veniturile fiscale (impozitul pe venit, TVA, contribuţii de
asigurări sociale, prime pentru asigurările obligatorii de asisten ță medicală etc.). veniturile bugetare includ şi încasări nefiscale (amenzi contravenţionale şi
alte sancţiuni pecuniare, mijloace din privatizarea bunurilor şi terenurilor proprietate publică, venituri din chiria bunurilor proprietate publică etc);
b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului. Procurorul este în drept să înainteze acţiuni în vederea apărării dreptului de proprietate al
statului asupra bunurilor din domeniul public, inclusiv celor care se află în gestiunea întreprinderilor de stat/municipale sau a instituţiilor publice, de ex.,
privind recunoaşterea dreptului de proprietate, declararea nulită ții actelor juridice (vînzare-cumpărare, ipotecă), înlăturarea obstacolelor în folosirea bunurilor
etc. !!! Legea nu prevede dreptul procurorului de a înainta acţiuni în apărarea dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale;
c) recuperarea prejudiciului cauzat statului. Procurorul poate înainta acțiuni privind repararea daunelor cauzate statului prin acţiuni/inacţiuni ilegale sau prin
neexecutare/executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (de ex., compensarea pierderilor cauzate de excluderea terenurilor din categoriile de
terenuri cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, precum şi din circuitul agricol);
d) contestarea contractului care lezează statul în interesele lui. În baza acestei norme procurorul este în drept să ceară declararea nulităţii, rezoluţiunea sau
rezilierea contratelor, dacă în urma încheierii sau neexecutării acestora se lezează interesele statului (de ex., contractele de vînzare-cumpărare, locaţiune,
ipotecă, gaj a bunurilor proprietate a statului etc.). În calitate de copîrîţi vor participa toate părţile contractante ale contractului contestat de procuror. !!!
Legea nu prevede dreptul procurorului de a contesta contractele care lezează interesele unităţilor administrativ-teritoriale:
e) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca
fiind nule. Potrivit acestei norme procurorul este în drept să solicite anularea doar a actelor cu caracter normativ. Procurorul trebuie să respecte procedura
prealabilă de soluţionare a cauzei pe cale extrajudiciară, prin contestarea actului normativ cu recurs, conform art.19 din Legea cu privire la Procuratură şi
art.14 din Legea contenciosului administrativ. Procurorul trebuie să respecte termenele de prescripţie stabilite de Legea contenciosului administrativ din
2000;
) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit. Aceste pretenţii pot fi înaintate de procuror concomitent cu solicitarea declarării nulităţii
contractelor care lezează interesele statului (lit.d) alin.(3) art.71 CPC), protec ția proprietăţii statului (lit.b) alin.(3) art.71 CPC) sau separat, de ex., în cazul
comiterii unor acţiuni ilegale;
g) protecţia mediului înconjurător. Procurorul este în drept să solicite persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine, repararea prejudiciilor cauzate mediului ca
rezultat al poluării lui şi folosirii neraţionale a resurselor naturale, încasarea plăţilor pentru poluarea mediului etc.
Prevederile art.71 CPC enunţate mai sus reprezintă reguli-cadru privind intentarea procesului civil de către procuror. Uneori, aceste reguli sînt
exemplificate în alte acte legislative (de ex., Codul familiei). În orice caz, prevederile altor legi care conţin norme privind participarea procurorului în
procesul civil se interpretează prin prisma art.71 CPC. De ex., deşi art.302 CPC prevede dreptul procurorului de a cere limitarea unei persoane în capacitatea
de exerciţiu, acest drept nu este absolut şi cererea procurorului, prin prisma art.71 CPC, poate fi depusă fie în interesele şi la cererea unui membru de familie
al persoanei respective, fie în interesele unui membru de familie minor fără cererea acestuia.
Procurorul este în drept să intenteze procesul civil nu doar în ordinea procedurii în acţiuni civile sau contenciosului administrativ, ci şi în ordinea
procedurii speciale (de ex., art.302 CPC, art.15 din Legea privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte
substanţe psihotrope). Procurorul este în drept să solicite eliberarea ordonanţelor judecătoreşti, cu respectarea condiţiilor de înaintare a acţiunii civile.

Poziția procesuală a procurorului. Reguli speciale la examinarea pricinilor civile cu participarea procurorului
Adresîndu-se în instanţa de judecată, procurorul înaintează o acțiune în interesele altor persoane . Procurorul nu este reclamant, întrucît nu este un
subiect prezumat al raportului material-litigios. Procurorul nu este nici reprezentantul părţii în interesele căreia este pornit procesul, deoarece !!! procurorul
acţionează în nume propriu, drepturile acestuia fiind expres prevăzute de lege.
!!! Procurorul care a înaintat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant (alin.(1) art.72 CPC).
Drepturile şi obligaţiile procesuale ale procurorului se caracterizează prin anumite particularităţi:
 procurorul este scutit de plata taxei de stat (lit.f) alin.(1) art.85 CPC);
 procurorul nu este în drept să încheie tranzacţia de împăcare, aceasta fiind un drept exclusiv al părţilor;
 faţă de procuror nu poate fi înaintată acţiunea reconvenţională.
Procurorul este în drept să exercite căile de atac împotriva hotărîrii doar în pricinile intentate de el. Pentru exercitarea căilor de atac de către procuror nu
este necesară depunerea unei cereri speciale (repetate) de către reclamant.
Avînd în vedere prevederile Codului de executare, în general, procurorul nu este în drept să solicite executarea silită a hotărîrii emise în beneficiul
reclamantului, aceasta fiind un drept exclusiv al ultimului. Excepţie constituie doar acţiunile intentate de procuror în interesele statului şi a persoanelor fără
capacitate deplină de exerciţiu.
La examinarea pricinilor civile intentate la cererea procurorului se aplică următoarele reguli speciale:
 În cazul înaintării de către procuror a unei acţiuni în interesele unei persoane fizice, aceasta din urmă trebuie înştiinţată despre pornirea procesului,
fiindu-i acordat statut de reclamant (alin.(4) art.59 CPC). În cazul înaintării acţiunii în interesele statului, înştiinţarea Guvernului nu este obligatorie;
 Reclamantul-persoană fizică în interesele căreia este intentat procesul trebuie să susţină acţiunea procurorului, fie verbal în cadrul şedinţei de judecată, fie
prin depunerea unei cereri în instanţă. Aceasta rezultă din principiul disponibilităţii. Excepţie constituie reclamanţii incapabili;
 Neprezentarea procurorului, citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea pricinii, dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea
susţine examinarea cauzei în lipsa procurorului;
 Dacă reclamantul nu comunică instanţei despre susţinerea acţiunii înaintate de către procuror în interesele acestuia şi nu se prezintă în şedinţă de judecată
din motive neîntemeiate, instanţa scoate cererea procurorului de pe rol (lit.i) art.267 CPC);
 Procurorul este în drept să renunţe la acţiunea înaintată. Aceasta însă va fi doar un act de dispoziţie de un drept procedural, întrucît procurorul nu poate
dispune de drepturile materiale ale reclamantului. Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate nu îl privează pe reclamant de dreptul de a cere examinarea
pricinii în fond, cu condiţia achitării taxei de stat. Dacă reclamantul nu achită taxa de stat în termenul stabilit de instanţă, cererea se scoate de pe rol (lit.j)
art.267 CPC);
 Reclamantul este în drept să renunţe la acţiune, chiar dacă aceasta este susţinută de procuror. Instanţa încetează procesul doar dacă renunţarea reclamantului
nu contravine legii şi nu încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane;
 În cazul în care acţiunea intentată de procuror se respinge, integral sau parţial, pîrîtului i se restituie, din mijloacele bugetului de stat, cheltuielile de judecată
pe care le-a suportat, integral sau parţial, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-а fost respinsă (alin.(1) art.97 1 CPC).

Tema: PARTICIPAREA AUTORITĂȚILOR PUBLICE, ORGANIZAȚIILOR ȘI CETĂȚENILOR ÎN CADRUL PROCESULUI CIVIL ÎN

APĂRAREA INTERESELOR ALTOR PERSOANE
 46
Noțiuni generale privind participarea autorităților publice, organiza țiilor și cetă țenilor în cadrul procesului civil pentru apărarea intereselor altor
persoane
Esenţa instituţiei
Regula generală privind intentarea procesului civil spune că instanţa de judecată intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea
unui drept al său încălcat sau contestat, a unei libertăţi ori a unui interes legitim (alin.(1) art.7 CPC). Prin definiţie, intentarea unei pricini civile este generată
de necesitatea apărării unui drept sau interes legitim precipitată de manifestarea de voinţă a titularului dreptului sau interesului legitim de a porni o cauză
judiciară.
Prin prisma din principiul accesului la justiţie, statul nu poate îngrădi apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor ce din anumite motive
(sănătate, vîrstă) nu pot manifesta acea voinţă în pornirea unei cauze civile sau apărarea drepturilor unui cerc nedeterminat de persoane care pot fi afectate
prin evenimente cu impact major (litigii ecologice, accidente tehnologice) sau acte administrative cu caracter general normativ.
Potrivit alin.(2) art.7 CPC, !!! instanța de judecată în cazurile prevăzute de lege poate intenta procesul civil şi la solicitarea persoanelor împuternicite
conform legii, să apere drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unei alte persoane, ale unui număr nedeterminat de persoane, a RM şi a societăţii.
!!! Este esenţial de a face deosebire dintre persoanele specificate la alin.(2) art.7 CPC şi reprezentan ții titularilor drepturilor sau intereselor legitime
încălcate. Reprezentantul este persoana care în baza acordului bilateral cu reprezentatul îndeplineşte anumite acţiuni sau acte procesuale din numele şi pe
seama ultimului, exercitînd în acest sens o intermediere în realizarea drepturilor persoanei reprezentate. Însă, persoanele specificate la alin.(2) art.7 CPC vin
a fi împuternicite doar prin lege, dar nu în vederea intermedierii, ci pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale subiectului implicat nemijlocit în
raportul material litigios. Dreptul intentării procesului în interesele altcuiva porneşte de la premisa existenţei unei competenţe sau abilităţi speciale a celui ce
este împuternicit cu apărarea, fapt recunoscut prin legea materială.
Calitatea procesuală
Datorită poziţiei specifice pe care o au persoanele enumerate la alin.(2) art.7 CPC, în doctrina procesuală se discută în permanenţă asupra calită ții
procesuale a acestora şi individualizarea lor în raport cu reclamantul care este titularul dreptului încălcat sau contestat ori a interesului legitim cît şi în raport
cu reprezentantul.
În conformitate cu art.55 CPC, se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, petiţionarii, precum şi persoanele care, în
conformitate cu alin.(2) art.7, art.73 sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte
persoane. !!! Legea procesuală recunoaşte, în primul rînd, statutul de participant la proces, pe lîngă părţi, intervenienţi etc., a celor ce adresează
cereri în apărarea intereselor altor persoane. Graţie acestei prevederii se recunoaşte existenţa unui interes a categoriei date de subiecţi procesuali, care vin în
proces nu doar pentru a furniza careva informaţii sau date, contribuind la înfăptuirea justiţiei, dar manifestă un rol activ, urmărind o hotărîre favorabilă în
acţiunea formulată.
Categoria dată de participanţi se aseamănă îndeosebi cu părţile în proces, care au cel mai activ rol în desfă șurarea lui, dar spre deosebire de părţi,
persoanele împuternicite prin lege de a adresa cereri în apărarea drepturilor altora nu sînt afectaţi în nici un mod de hotărîrea judecătorească, care este
finalitatea acţiunii pornite de persoanele respective.
Literatura de specialitate operează cu noţiunea de „reclamant procesual”, caracterizat prin faptul că acesta pretinde din punct de vedere procesual la
intentarea şi admiterea acţiunii civile, dar nu este afectat în nici un mod de hotărîrea judecătorească adoptată pe marginea acţiunii sale, în acest sens avînd
doar un interes procesual în pricina civilă.
Art.73 CPC vine să concretizeze calitatea persoanelor ce pot adresa cerere în interesul altor persoane, operînd cu noţiunile de autorităţi publice, organizaţii
şi cetăţeni. În aşa mod se explică raţiunea existenţei normei de la alin.(2) art.7 CPC care, fiind o normă de trimitere, creează premisele necesare pentru alţi
subiecţi de drept ce pot interveni, datorită atribuţiilor specifice sau anumitor prevederi legale, în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
În acest sens, se creează baza procesuală pentru îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor organelor de stat însărcinate cu atribuţii în vederea apărării
drepturilor şi intereselor cetăţenilor sau pentru entităţile nonguvernamentale create în vederea apărării anumitor categorii de persoane.
Şi norma de la art.73 CPC este o normă de trimitere, iar calitatea concretă a persoanelor ce au dreptul de a adresa cereri în interesele altora rezultă din
reglementările de drept material concrete. Aceasta – deoarece CPC, în art.73 nu enumeră cazurile de participare a altor persoane în interesele titularilor
drepturilor încălcate, ci stabileşte condiţia de bază pentru apariţia dreptului la acţiune al acestora „ în cazurile prevăzute de lege”, adică existenţa unei
prevederi legale în baza căreia şi apare dreptul la acţiune a subiectului concret.
Legislaţia RM prevede multiple exemple în acest sens, stabilind un cerc larg de participanţi printre care:
 organele de tutelă şi curatelă;
 Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală;
 asociaţiile obşteşti de consumatori;
 Avocatul Poporului;
 sindicatele etc.
Drepturile şi obligaţiile procesuale
!!! Indiferent de natura materială a participantului ce adresează cerere în interesul altei persoane (autoritate publică, organizaţie sau persoană fizică), din
punct de vedere procesual aceştia obţin acelaşi statut procesual-juridic specific în coraport cu părţile şi alţi participanţi la proces.
Caracterul definitoriu al calităţii procesuale a categoriei date de participan ți la proces rezultă din dreptul acestora de a solicita de sine stătător
intentarea unei cauze civile şi a pleda în vederea admiterii acesteia în instanţa de judecată. Categoria dată de participanţi obţine drepturi şi obligaţii
practic identice cu cele ale reclamantului. Faţă de persoanele ce solicită intentarea pricinii civile în interesele altor persoane se aplică în mod corespunzător
atît prevederile art.56 CPC, ca drepturi oferite tuturor participan ților la proces, cît şi prevederile art.60 CPC, ca drepturi oferite părţilor procesului civil.
!!! Prevederile art.60 CPC urmează a fi aplicate cu rezervele ce rezultă din calitatea de „reclamat procesual” a persoanelor ce solicită intentarea pricinii
civile în interesele altor persoane. Or, cel de-al doilea caracter definitoriu al calităţii procesuale a categoriei date de participanţi este lipsa afectării
drepturilor şi obligaţiilor acestora de hotărîrea judecătorească adoptată pe cauza intentată. „Reclamanţii procesuali” nu pot dispune de drepturile
procesuale, realizarea cărora poate afecta drepturile persoanelor, în interesele cărora este intentată pricina civilă, în special se referă la dreptul de a încheia
tranzacţie, care nu poate fi exercitat decît de către titularul dreptului subiectiv civil încălcat.
O atenţie deosebită merită analiza dreptului „reclamantului procesual” de a renunţa la acţiunea civilă. La prima vedere, renunţarea la acţiune, ca act
de dispoziţie caracteristic doar reclamantului, afectează, în primul rînd, realizarea dreptului subiectiv civil în privinţa căruia s-a intentat pricina civilă şi orice
renunţare la acţiune va duce la imposibilitatea adresării ulterioare, de către titular de sine stătător, cu aceeaşi acţiune civilă. Însă legea procesuală diferenţiază
renunţarea la acţiune făcută de titularul dreptului subiectiv civil încălcat şi renunţarea la acţiune făcută de persoana ce solicită intentarea acţiunii civile în
interesele altei persoane. În conformitate cu prevederile alin.(3) art.73 şi alin.(2) art.72 CPC !!! renunţarea de către autoritatea publică, organizaţie sau
cetăţean la acţiunea înaintată nu privează titularul dreptului subiectiv civil, adică pe reclamant, de dreptul de a solicita examinarea cauzei în fond. Ceea ce
fundamentează existenţa doar a interesului procesual a „reclamantului procesual” şi determină dreptul acestuia de a renunţa la propria acţiune, fără însă
afectarea drepturilor subiective civile ale persoanelor în interesele cărora este intentată respectiva acţiune civilă.
Afară de drepturile specifice „reclamanţii procesuali” au şi obligaţii deosebite de cele ale reclamantului. Dacă reclamantul este obligat la plata taxei de stat
pentru examinarea pricinii civile, cu excepţia cazurilor în care poate fi scutit, atunci persoanele ce înaintează acţiune civilă în interesele altor persoane sînt
scutite de plata taxei de stat.
Formele de participare
În funcţie de scopul urmărit în cadrul procesului civil persoanele ce adresează cerere în interesele altor persoane au un rol distinct în cadrul procesului civil
în dependenţă de faptul, dacă solicită intentarea unei cauze civile sau sînt atraşi pentru a participa în proces.
 47
Vor avea un rol activ acei participanţi la proces, care, deşi nu sînt titulari prezumaţi ai drepturilor subiective civile, dar prin acţiunile lor au generat
pornirea şi examinarea cauzei civile. Legislaţia în vigoare vorbeşte despre pornirea procesului civil de către autorităţi publice, organizaţii şi cetă țeni la
iniţiativa acestora, reieşind din faptul investirii lor prin lege.
Vor avea un rol semi-activ acei participanţi la proces, care, deşi nu au pornit procesul civil, în virtutea atribuţiilor lor, participă în proces pentru a depune
concluzii în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime a persoanelor.
Doctrina procesuală distinge două forme de participare a subiec ților ce participă în procesul civil fără a fi titulari propriu-zişi ai drepturilor
subiective civile încălcate, şi anume:
1) Forma de intentare a unei acţiuni civile în interesele altei persoane (rol activ) prevăzută de art.73 CPC.
2) Forma de participare pentru depunerea concluziilor în vederea apărării drepturilor şi intereselor altor persoane (rol semi-activ) prevăzută de art.74 CPC.
Legislaţia în vigoare recunoaşte posibilitatea participării în ambele forme doar pentru autorităţile publice, deoarece alin.(1) art.74 CPC enumeră printre
persoanele cu drept de depunere a concluziilor doar autorităţile publice, din acest şir decăzînd organizaţiile sau persoanele fizice. Raţiunea normei procesuale
rezultă din specificul statutului juridic al autorităţilor publice şi vine a crea baza procesuală pentru realizarea atribuţiilor anumitor autorităţi publice, care au
menirea, în conformitate cu legislația în vigoare, de a apăra şi a urmări respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor categorii de persoane.

Intentarea procesului civil în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane
Temeiurile de participare a autorităţilor publice, organizaţiilor şi persoanelor fizice în interesele altor persoane
Dreptul „reclamanţilor procesuali” de a adresa cerere în interesele altor persoane este reglementat expres de prevederile alin.(1) art.73 CPC, în
conformitate cu care, !!! în cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot adresa în judecată acţiune în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui
număr nelimitat de persoane fizice.
Cu toate că norma procesuală menţionată este doar una de trimitere, aceasta determină două aspecte decisive în stabilirea dreptului
„reclamanților procesuali” de a adresa cerere în interesele altor persoane:
1) În primul rînd, prin aceasta este confirmat dreptul autorităţilor publice, organizaţiilor şi persoanelor fizice de a acţiona în instanţa de judecată în baza
investirii legale, fără a fi titulari ai drepturilor subiective civile încălcate.
2) În al doilea rînd, în norma legală sînt stabilite temeiurile generale de adresare cu acţiune civilă a autorităţilor publice, organizaţiilor şi persoanelor fizice în
interesul altor persoane, astfel rezultînd următoarele temeiuri de participare:
 în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor la cererea expresă a acestora;
 în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unui cerc nedeterminat de persoane;
 în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor incapabile, indiferent de existenţa unei cereri din partea acestora.
!!! Existența temeiului de participare prevăzut de art.73 CPC nu constituie un temei suficient pentru pornirea unei cauze civile, atît timp cît lipsesc
prevederi exprese în alte legi ce ar acorda dreptul persoanei de a solicita intentarea unei cauze civile. De ex., în cazul în care există temei de declarare a
nulităţii căsătoriei, autoritatea tutelară nu va putea solicita nulitatea acesteia conform art.42 Codul familiei, dacă ambii soţi sînt majori şi nici unul din ei nu
s-a adresat cu cerere către autoritatea tutelară.
Legea procesuală determină principalele temeiuri de intervenire a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor în interesele altor persoane, accentuînd
asupra necesităţii manifestării de voinţă din partea titularului de drept încălcat în cazul în care acesta nu este lipsit sau limitat în capacitate de exerciţiu.

Autorităţile publice
Prima categorie de „reclamanţi procesuali” o formează autorităţile publice, care în cazurile prevăzute de lege pot solicita intentarea unei cauze civile în
interesul altor persoane. Pentru calificarea corectă a categoriei date de „reclamanţi procesuali” este necesar să fie determinate entităţile care cad sub incidenţa
termenului de autoritate publică. Deşi pare un termen generic şi universal acceptat în sistemul de drept naţional, termenul de autoritate publică este definit
legal doar în două acte normative: în Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr.81/2004 şi în Legea contenciosului administrativ
nr.793/2000.
Potrivit Legii nr.81/2004 autoritatea publică este acea structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un alt act administrativ normativ,
care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Legea nr.793/2000 defineşte autoritatea publică ca orice structură
organizatorică sau organ, instituit prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui
interes public, totodată asimilînd acestora şi persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind
împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale.
Pentru evitarea unor confuzii în determinarea calităţii de autoritate publică, ţinînd cont de prevederile legale, se califică drept autoritate publică
orice entitate care îndeplineşte, cel puţin, următoarele condiţii:
 reprezintă o structură organizatorică formată prin lege sau act administrativ;
 acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public;
 existenţa unor prevederi legale exprese prin care aceasta este împuternicită de a acţiona în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime ale altor
persoane.
Analiza legislaţiei materiale în vigoare permite stabilirea următoarele situaţii de intentare a pricinilor civile la solicitarea autorităţilor publice:
A. Autorităţile tutelare sînt organe de stat specializate, fie organe ale administraţiei publice împuternicite cu atribuţii în domeniul protectiei copiilor.
Autorităţile publice obţin o serie de atribuţii, inclusiv în vederea adresării în instanţa de judecată cu cerere de chemare în judecată în vederea apărării
drepturilor copiilor, persoanelor incapabile şi persoanelor limitate în capacitate de exerciţiu, printre care dreptul de a cere:
 Declararea nulităţii căsătoriei, în cazul existenţei temeiurilor de nulitate, dreptul dat fiind acordat în egală măsură cu soţul minor, părinţii sau procurorul
(alin.(1) art.42 Codul familiei);
 Decăderea din drepturile părinteşti în cazurile prevăzute de art.67 Codul Familiei (alin.(2) art.68 Codul familiei);
 Pensia de întreţinere pentru copiii minori, dacă lipseşte un atare contract şi părinţii nu participă la întreţinerea copiilor (alin.(3) art.74 Codul familiei);
 Declararea nulităţii adopţiei pentru temeiurile prevăzute de lege (lit.a) alin.(1) art.50 Legea privind regimul juridic al adopţiei din 2010).
B. Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală reprezintă autoritatea publică centrală ce organizează şi efectuează protecţia juridică a proprietă ții
intelectuale pe teritoriul RM, sub formă de proprietate industrială, dreptul de autor şi drepturi conexe. Acest subiect, este investit inclusiv cu atribuţii în ce
priveşte apărarea drepturilor proprietăţii intelectuale în instanţa de judecată. Reieşind din reglementările în vigoare, Agenţia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală este în drept să înainteze acţiuni în instanţele judecătoreşti, atît în numele unor autori sau titulari ai drepturilor de autor şi drepturilor conexe cît
şi în numele Agenţiei. În cel dintîi caz, Agenţia va avea calitatea de „ reclamant procesual”, acţionînd în interesele altei persoane fără а-i fi afectate drepturile
sau obligaţiile sale.
C. Organele administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie a drepturilor consumatorilor. În conformitate cu legislaţia privind protecţia
consumatorilor acţiunile civile în interesele consumatorilor pot fi înaintate, în afară de consumatorii propriu-zişi, de către autorităţile publice abilitate cu
funcţii de protecţie ale consumatorilor. În cazul dat competenţa concretă a autorităţii publice se va determina inclusiv în coraport cu domeniul de care ţin
drepturile încălcate ale consumatorilor, autorităţile publice fiind competente după cum urmează:
 Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor – în domeniul protecţiei vieţii şi sănătăţii consumatorilor;
 Agenţia Turismului – în domeniul turismului;
 Agenţia Naţională pentru Siguranţa Alimentelor – în domeniul produselor alimentare;
 48
 Comisia Naţională a Pieţii Financiare – în domeniul asigurărilor; etc.
D. Avocatul Poporului (Ombudsmanul). Activitatea Avocatului Poporului este menită să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor omului de către
autorităţile publice, de către organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, de către organizaţiile necomerciale
şi de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate.
Avocatul Poporului este împuternicit cu dreptul de a porni din proprie iniţiativă un proces în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor omului.
Avocatul Poporului poate acţiona ca „reclamant procesual” şi la cererea expresă a titularului dreptului subiectiv civil încălcat, ori în conformitate cu lit.a)
alin.(1) art.25 al Legii cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsman). În baza rezultatelor examinării cererii, Avocatul Poporului, de asemenea, este în drept
să adreseze în instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului, ale cărui drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate.
Un aspect aparte în apărarea drepturilor cetăţenilor de către Avocatul Poporului îl reprezintă dreptul cetățenilor de a contesta actele cu caracter
administrativ. În conformitate cu legislaţia în vigoare Avocatul Poporului este în drept, la cererea petiţionarului, de a contesta în ordinea contenciosului
administrativ actele administrative ce încălcă drepturile sau interesele acestuia. La contestarea actului administrativ cu caracter normativ, avocatul poporului
acţionează nu doar în interesele unei persoane ci a unui cerc nedeterminat de persoane, faptul dat rezultînd din caracterul general al actului normativ.
Legislaţia RM prevede şi alte situaţii în care autorităţile publice pot solicita intentarea unei pricini civile în interesul altei persoane, iar cazurile enumerate
nu formează o listă exhaustivă.
Organizaţiile
Deopotrivă cu autorităţile publice dreptul la adresarea cu cerere în interesele altei persoane este recunoscut şi organizaţiilor care în egală măsură au
dreptul de a solicita intentarea pricinii civile în interesul altor persoane. Deşi legea nu prevede o definiţie legală a organizaţiei, sensul acesteia poate fi
determinat în raport cu celelalte două categorii de „reclamanţi procesuali”, calitatea cărora este determinată de art.73 CPC. În sensul normei procesuale, prin
organizaţie, se înţelege orice entitate juridică, cu sau fără personalitate juridică, care nu este autoritate publică şi nu acţionează în regim de interes public,
dar este împuternicită conform legii de a acţiona în interesul titularilor drepturilor subiective civile încălcate.
O analiză a legislaţiei permite recunoaşterea următoarelor cazuri de adresare a organizaţiilor cu cerere de chemare în judecată:
A. Sindicatele, potrivit art.1 din Legea sindicatelor, reprezintă organizaţii obşteşti din care fac parte, pe principii benevole, persoane fizice unite după interese
comune, inclusiv ce ţin de activitatea lor şi constituite în scopul apărării drepturilor şi intereselor profesionale, economice, de muncă şi sociale colective şi
individuale ale membrilor lor. Avînd în vedere sarcina de bază a acestora de apărare a drepturilor şi intereselor salariaţilor, membri ai acestora, legea
recunoaşte dreptul sindicatelor de a adresa din proprie iniţiativă cerere de chemare în judecată după cum urmează:
 în vederea efectuării controlului asupra respectării legislaţiei muncii, sindicatele sînt în drept să conteste, în modul stabilit, actele normative care lezează
drepturile de muncă, profesionale, economice şi sociale ale salaria ților prevăzute de legislaţia în vigoare;
 în vederea apărării drepturilor şi intereselor membrilor săi, sindicatul reprezintă şi apără drepturile şi interesele profesionale, economice, de muncă şi
sociale colective şi individuale ale membrilor săi în instanţele judecătoreşti.
B. Patronatele sînt organizaţii necomerciale, neguvernamentale, independente şi apolitice, constituite în baza liberei asocieri şi egalităţii în drepturi a patronilor
din diverse domenii de activitate. Conform art.20 din Legea patronatelor, patronatele sînt în drept să reprezinte, să promoveze, să susţină şi să apere
drepturile şi interesele membrilor lor în relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, atît pe plan naţional cît şi
internaţional, în conformitate cu statutele proprii şi cu Legea patronatelor, ceea ce presupune inclusiv solicitarea intentării pricinii civile în interesul
membrilor săi.
C. Asociaţiile obşteşti, potrivit Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, sînt organizaţii necomerciale constituite în vederea realizării unor drepturi
legitime, inclusiv în vederea satisfacerii intereselor particulare şi corporative ale membrilor asociaţiei. Un ex. elocvent de asociaţie ce acţionează atît în
interes public cît şi mutual, este asociaţia de consumatori, care reprezintă asociaţii benevole ale consumatorilor, formate cu scopul apărării drepturilor
membrilor acestora. În conformitate cu legea materială, asociaţiile obşteşti de consumatori au dreptul să înainteze în instanţele judecătoreşti acţiuni pentru
protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor, fără achitarea taxei de stat.
În materie de contencios administrativ asociaţiile obşteşti ale consumatorilor au dreptul să solicite instanţei de contencios administrativ competente
anularea în tot sau în parte a actelor, emise de autorităţile publice, care lezează drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor şi care contravin legislaţiei.
În cel de-al doilea caz asociaţia obştească a consumatorilor apare ca „reclamant procesual” ce poate apăra drepturile unui cerc nedeterminat de persoane, în
cazul contestării unui act cu caracter normativ.
Cazurile de participare a organizaţiilor în interesele altor persoane nu reprezintă o listă exhaustivă, însă demonstrează în deplină măsură aptitudinea
organizaţiilor de a acţiona, în virtutea legii, în apărarea intereselor altor persoane, în nume propriu, fără a fi parte a raportului material-litigios.
Persoanele fizice
În conformitate cu art.73 CPC, pe lîngă autorităţile publice şi organizaţii, dreptul de a adresa cerere de chemare în judecată în interesele altor persoane este
recunoscut şi persoanelor fizice.
Spre deosebire de primele două categorii de „reclamanţi procesuali”, cazurile de intentare a pricinii civile de către persoanele fizice în interesul titularilor
drepturilor subiective civile încălcate sînt mai rar întîlnite, or, în majoritatea cazurilor, acţionarea în instanţa de judecată, fiind dirijată de principiul
disponibilității, reduce la minim situaţiile în care o persoană fizică, fără a fi parte a raportului material-litigios, fără a fi afectată prin hotărîrea judecătorească,
să poată porni, din iniţiativă proprie, o pricină civilă în interesul unei alte persoane, titulară a dreptului subiectiv civil încălcat. Asemenea cazuri pot fi
întîlnite în legislaţia în vigoare, iar art.73 CPC, fundamentează în acest sens calitatea procesuală a acestor persoane.
Un ex. elocvent în ce priveşte intentarea pricinii civile la cererea persoanei fizice adresată în interesul altei persoane este cazul executorului testamentar.
Potrivit alin.(4) art.1498 CC, în cazul în care prin testament a fost instituit un legat, iar moştenitorul nu îndeplineşte acţiunile prevăzute de acesta, executorul
testamentar are dreptul de a cere prin instanța de judecată îndeplinirea de către moştenitor a acţiunilor datorate. În acest caz executorul testamentar nu este
parte a raportului material-litigios în raport cu moştenitorii sau persoana decedată, drepturile sau obliga țiile sale nu sînt afectate în vreun mod. !!! În raport cu
ceilalţi participanţi executorul testamentar are calitatea de „reclamant procesual”, avînd în proces doar un interes procesual.
Categoria de participanţi prevăzută la art.73 CPC poate solicita intentarea unei pricini civile în cazul acţionării acestora:
 fie în interesul persoanelor la cererea acestora;
 fie în interesul persoanelor incapabile sau limitate în capacitate de exerciţiu;
 fie în interesul unui cerc nedeterminat de persoane.
Diversitatea cazurilor prevăzute de lege permite determinarea existenţei practice a tuturor temeiurilor de participare a persoanelor prevăzute de
art.73 CPC, după cum urmează:
Adresarea pentru intentarea pricinii civile la cererea titularului dreptului subiectiv civil, de către:
 autoritatea tutelară – la cererea copilului minor;
 Avocatul Poporului – inclusiv la cererea petiţionarului;
 sindicatele – la cererea membrilor săi; etc.
Adresarea pentru intentarea pricinii civile în interesele persoanelor incapabile de către autoritatea tutelară în vederea declarării nulităţii căsătoriei sau
adopţiei, decăderii din drepturile părinteşti, încasării pensiei de între ținere sau luării copilului de la părinţi fără decăderea din drepturi părinteşti etc.
Adresarea pentru intentarea pricinii civile în interesele unui cerc nedeterminat de persoane, de către:
 Avocatul Poporului – în cazul contestării unui act administrativ cu caracter normativ;
 asociaţiile pentru protecţia drepturilor consumatorilor – în cazul contestării actelor administrative;
 sindicatele – în cazul contestării actelor administrative ce se referă la reglementarea relaţiilor de muncă; etc.
 49
!!! Participarea persoanelor ce adresează cerere în interesele altor persoane nu este limitată de tipul procedurii civile ce poate fi desfăşurată. În funcţie de
natura raportului juridic, categoria dată de participanţi pot participa atît în procedura acţiunii civile (încasarea pensiei de întreţinere, decăderea din drepturile
părinteşti, stabilirea domiciliului copilului minor etc.) cît şi în procedura specială (limitarea în capacitate de exerciţiu, declararea persoanei incapabile,
examinare psihiatrică forţată etc.) sau procedura contenciosului administrativ (anularea actelor administrative).
Condiţiile intentării procesului civil de către autorităţi publice, organiza ții şi persoane fizice în interesul altor persoane
Un aspect aparte în analiza statutului procesual-juridic al autorităţilor publice, organizaţiilor şi persoanelor fizice îl reprezintă analiza condiţiilor necesare
a fi îndeplinite pentru intentarea procesului şi a eventualelor efecte ce survin în cazul nerespectării acestora.
Condiţiile de exercitare ale dreptului la acţiune de către autorităţile publice, organizaţii sau persoane fizice rezultă din prevederile exprese ale art.73 CPC şi
din reglementările legii materiale în vigoare.
Condiţia esenţială pentru exercitarea dreptului la acţiune este faptul existenţei investirii acordate de lege autorităţii publice, organizaţiei sau
persoanei fizice în vederea adresării cererii de chemare în judecată. Dreptul la intentarea acţiunii apare în baza normei legale care urmează să prevadă
subiectul în sarcina căruia există dreptul de a adresa cerere în interesele altei persoane.
!!! Investirea legală pentru adresarea unei cererii în interesele altei persoane nu poate fi substituită în vreun mod, inclusiv prin manifestarea de voinţă a
titularului dreptului subiectiv civil litigios. Aceasta – deoarece autoritatea publică, organizaţia sau cetăţeanul, este, în sensul art.73 CPC, subiect procesual
independent, care îşi realizează propriul drept la ac țiune şi nu poate fi identificat cu reprezentantul care este doar un „intermediar” dintre partea la proces şi
ceilalţi subiecţi în realizarea drepturilor procesuale ale acestora. !!! Acţionarea autorităţii publice, a organizaţiei sau persoanei fizice în lipsa investirii legale
îi decade pe aceştia din dreptul la intentarea acţiunii civile, fără posibilitatea adresării repetate cu aceeaşi acţiune.
Efectele lipsei investirii legale sînt expres prevăzute de lit.с) alin.(1) art.169 CPC, în conformitate cu care !!! instanţa de judecată urmează să refuze în
primirea cererii de chemare în judecată, în cazul în care aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor libertă ților şi
intereselor legitime ale unei alte persoane, fără ca CPC sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop. Drept urmare a refuzului în
primirea cererii de chemare în judecată, persoana dată este decăzută din dreptul de a adresa cerere de chemare în judecată pe aceiaşi acţiune.
!!! Urmează a fi diferenţiate efectele refuzului în primirea cererii de chemare în judecată ce survin pentru persoana ce depune cererea şi titularul dreptului
subiectiv vizat în aceasta. Refuzul în primirea cererii de chemare în judecată adoptat pe marginea cererii autorită ții, organizaţiei sau persoanei fizice nu
afectează dreptul titularului prezumat al dreptului subiectiv civil de a depune cerere de chemare în judecată . În acest caz, deşi acţiunea este aceeaşi, dreptul la
intentarea acţiunii titularului de drept subiectiv rezultă din faptul că anume acesta este prezumatul titular al dreptului subiectiv civil încălcat, spre deosebire
de dreptul la intentarea acţiunii autorităţii publice, organizaţiei sau cetăţeanului care rezultă din faptul investirii acestuia prin lege.
O altă condiţie pentru intentarea acţiunii civile la cererea autorităţilor publice, organizaţiilor sau persoanelor fizice este existenţa temeiului
prevăzut de legea procesuală. În cazul respectiv, urmează să fie verificate, condiţiile de formă pentru intentarea procesului civil de către participanţi. În
cazul adresării unei cereri de chemare în judecată în interesul unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, solicitantul urmează să demonstreze existenţa
unei cereri din partea titularului dreptului subiectiv civil. În cazul dat, deşi există premisa de fond pentru adresarea în instanţa de judecată, solicitantul
(autoritate publică, organizaţie sau persoană fizică) urmează să probeze şi faptul manifestării de voinţă a titularului de drept în vederea apărării dreptului său,
deoarece, în virtutea principiului disponibilităţii, nici unei persoane nu-i poate fi impusă apărarea propriilor drepturi. !!! În cazul în care autoritatea publică,
organizaţia sau persoana fizică nu poate face dovada existenţei temeiului legal de a acţiona în interese unei persoane cu capacitatea deplină de exerciţiu,
cererii acestuia urmează să nu i se dea curs în conformitate cu prevederile art.171 CPC.
Deopotrivă cu condiţiile specificate, care trebuie îndeplinite de către autorităţi, organizaţii sau persoane fizice ce solicită intentarea unui proces
civil în interesul unei altei persoane, se mai evidenţiază următoarele particularită ți ale intentării procesului:
a) autorităţile, organizaţiile sau persoanele ce pot adresa cerere în interesele unei alte persoane sînt scutite de plata taxei de stat (lit.f) alin.(1) art.85 CPC);
b) autorităţile, organizaţiile sau persoanele care pot adresa cerere în interesele unei alte persoane nu au dreptul de a încheia tranzacţie, acesta fiind un drept
exclusiv al părţilor (alin.(2) art.73 CPC);
c) faţă de autorităţile, organizaţiile sau persoanele ce pot adresa cerere în interesele unei alte persoane nu poate fi înaintată acţiunea reconvenţională;
d) autorităţile, organizaţiile sau persoanele ce pot adresa cerere în interesele unei alte persoane sînt în drept să exercite căile de atac împotriva hotărîrii doar în
pricinile intentate de către aceştia;
e) în cazul înaintării de către autorităţi, organizaţii sau persoane fizice a cererilor în interesele altei persoane fizice, aceasta din urmă trebuie înştiinţată despre
pornirea procesului, fiindu-i acordat statut de reclamant (alin.(4) art.59 CPC). Reclamantul în interesele căruia este intentat procesul trebuie să susţină
acţiunea înaintată persoanele specificate în art.73 CPC, fie verbal în cadrul şedinţei de judecată, fie prin depunerea unei cereri în instanţă. Excepţie constituie
reclamanţii incapabili;
) neprezentarea persoanelor specificate în art.73 CPC, citate legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea pricinii, dacă persoana în interesele căreia s-
a înaintat acţiunea susţine examinarea cauzei;
g) dacă reclamantul nu comunică instanţei despre susţinerea acţiunii înaintate de către persoanele indicate în art.73 CPC în interesele acestuia şi nu se prezintă
în şedinţă de judecată din motive neîntemeiate, instanţa scoate cererea solicitanţilor de pe rol (lit.i) art.267 CPC);
h) autorităţile, organizaţiile sau persoanele ce pot adresa cerere în interesele unei alte persoane sînt în drept să renunţe la acţiunea înaintată. Aceasta însă va fi
doar un act de dispoziţie de un drept procedural, întrucît aceştia nu pot dispune de drepturile materiale ale reclamantului. Renunţarea acestora la pretenţiile
înaintate nu îl privează pe reclamant de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond, cu condiţia achitării taxei de stat. Dacă reclamantul nu achită taxa de
stat în termenul stabilit de instanţă, cererea se scoate de pe rol (lit.j) art.267 CPC). Reclamantul este oricum în drept să renunţe la acţiune, chiar dacă aceasta
este susţinută de persoanele indicate în art.73 CPC. În acest caz instanţa de judecată va înceta procesul doar dacă renunţarea reclamantului nu contravine
legii şi nu încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane;
) în cazul în care acţiunea intentată de persoanele indicate în art.73 CPC se respinge, integral sau parţial, pîrîtului îi sînt restituie, integral sau parţial, din
mijloacele bugetului de stat, cheltuielile de judecată pe care le-a suportat, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-а fost respinsă (art.97 1 alin.(1)
CPC).

Participarea autorităților publice în cadrul pricinilor civile pentru depunerea de concluzii

În afară de dreptul acordat persoanelor fără interes material, de intentare a ac țiunii civile în instanţa de judecată în interesele altei persoane, legea
procesuală prevede posibilitatea intervenirii în procesul civil a acestei categorii de persoane şi într-o altă calitate procesuală, atunci cînd aceştia intervin
pentru a depune concluzii în scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale titularilor drepturilor subiective civile.
În conformitate cu art.74 CPC, în cazurile stabilite de lege, !!! autorităţile publice competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau
din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit
funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
Există deosebiri esenţiale a celor ce intervin în proces pentru depunerea concluziilor în raport cu prevederile art.73 CPC, și anume:
1) lipsa rolului iniţiator a subiecţilor procesuali indicaţi în art.74 CPC. Dacă în conformitate cu art.73 CPC subiecţii au un rol activ, iar de acţiunile acestora
depinde intentarea pricinii civile, în conformitate cu art.74 CPC intentarea procesului civil nu depinde de manifestarea de voinţă a persoanelor respective,
acestea fiind în drept doar să intervină într-un proces civil deja intentat din iniţiativă proprie, la cerere sau din oficiu. În rezultat, !!! nu poate fi identificată
categoria subiecţilor indicaţi în art.74 CPC cu categoria doctrinară de „reclamanţi procesuali”, deoarece aceştia nu au şi nu exercită şi dreptul la intentarea
acţiunii civile, recunoscut prin lege „reclaman ților procesuali”. Nu poate fi negată existenţa interesului procesual al celor ce intervin în proces pentru a
depune concluzii, care este asemănător cu cel al „reclamanţilor procesuali” şi anume: apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, însă prin
exercitarea altor mijloace legale, decît adresarea cu cerere de chemare în judecată;
 50
2) legea limitează cercul subiecţilor potenţiali capabili de a interveni pentru a depune concluzii. Dacă intentarea acţiunii civile poate fi făcută la adresarea
cererii atît a autorităţilor publice cît şi a organizaţiilor şi cetăţenilor, dreptul de a interveni în cadrul procesului pentru a depune concluzii este recunoscut
doar autorităţilor publice competente. În cazul dat legiuitorul porneşte de la ideea acordării mijloacelor procesuale corespunzătoare către autorităţile publice
ce au în competenţa lor atribuţii ce ţin de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor persoanelor în anumite domenii recunoscute acestora prin lege.
Depunerea concluziilor reprezintă în esenţă o soluţie propusă de autoritatea publică instanţei de judecată în vederea soluţionării unui litigiu într-un mod sau
altul. Raţiunea înaintării unor asemenea soluţii rezultă din faptul competenţei anumitor autorităţi publice care sînt specializate în administrarea unui sau altui
domeniu al vieţii sociale şi cărora le este recunoscută plenitudinea capacităţilor în vederea apărării corespunzătoare a drepturilor şi intereselor persoanelor în
acel domeniu.
!!! O organizaţie sau o persoană fizică nu poate interveni în proces pentru a depune concluzii, deoarece acestora nu le este recunoscut prin lege aptitudinea
legală în administrarea sau organizarea unui sau altui domeniu al vieţii sociale şi aceştia nu se pot pronunţa ca subiecţi ce ac ționează în regim de putere
publică în vederea soluţionării într-un mod sau altul a anumitor pricini civile;
3) modalitatea accederii în proces a subiecţii indicaţi de art.73 şi art.74 CPC. Dacă în cazul art.73 CPC se poate vorbi despre faptul că solicitanţii indicaţi în
acesta devin participanţi ai procesului datorită manifestării propriei voinţe şi depunerii cererii de chemare în judecată, în cazul subiecţilor prevăzuţi de art.74
CPC, persoana intervine într-un proces în desfăşurare fie la iniţiativa proprie, fie acesta poate fi atras de către instanţa de judecată din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces;
4) poziţia procesuală a participanţilor la proces recunoscuţi de art.74 CPC în raport cu ceilalţi participanţi la proces . În raport cu subiecţii prevăzuţi la art.73
CPC autoritatea publică ce intervine în proces nu înaintează careva pretenţii material-juridice pentru apărarea intereselor titularului dreptului subiectiv civil
în litigiu, dar prezintă instanţei de judecată propria concluzie privind modul de apărare a dreptului sau interesului legitim sau privind modul de soluţionare a
litigiului între părţi.
Deşi legea nu prevede o noţiune legală pentru termenul de concluzie utilizat în art.74 CPC, în urmă interpretării sistemice a legii procesuale, el poate fi
definit ca un act de procedură prin care autoritatea publică competentă îşi exprimă o eventuală soluţie legală în vederea apărării drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor sau în ce priveşte modul de soluţionare a litigiului.
Concluzia autorităţii publice nu trebuie confundată cu concluzia expertului, concluzia specialistului sau declaraţiile autorităţii publice care a
intentat o acţiune civilă. În raport cu concluzia autorităţii publice, în concluzia sa, expertul, nu se poate expune asupra modului de soluţionare a litigiului sau
asupra modului de apărare a dreptului litigios, rostul concluziei expertului este de a prezenta instanţei de judecată anumite informaţii despre circumstanţe de
fapt importante pentru soluţionarea cauzei, perceperea şi interpretarea cărora necesită cunoştinţe speciale într-un anumit domeniu al ştiinţei, artei etc. (art.148
CPC).
Concluzia autorităţii publice nu poate fi confundată cu concluzia specialistului, deoarece acesta, de rînd cu expertul, ajută instanţa de judecată în
perceperea anumitor informaţii pentru cunoaşterea cărora sînt necesare cunoştinţe speciale în anumite domenii alte ştiinţei, artei sau tehnicii, dar în raportul
cu expertiza, concluzia specialistului nu constituie mijlос de probă. Nu trebuie confundată concluzia autorităţii cu declaraţiile pe care le dă autoritatea
tutelară în cazul intentării acţiunii civile la cererea acesteia. În cel de-al doilea caz, declaraţiile autorităţii sînt axate pe relatarea circumstanţelor de fapt ce
ţin de pretenţia material-juridică înaintată în interesele titularului de drept şi au întotdeauna acelaşi scop – admiterea acţiunii civile înaintate. În raport cu
aceasta, !!! concluzia autorităţii publice, deşi poate fi exprimată şi prin declaraţie expresă în instanţa de judecată, reprezintă o luare de atitudine privind
litigiu şi poate fi îndreptată atît în favoarea reclamantului cît şi a pîrîtului.
În pofida multitudinii deosebirilor dintre subiecţii procesuali prevăzuţi de art.73 şi art.74 CPC aceştia se aseamănă prin faptul că pot obţine o
calitate procesuală doar în măsura în care legea materială şi procesuală recunoaşte posibilitatea acestora de a adresa cerere în interesul altor persoane sau
recunoaște dreptul de a interveni în proces pentru a depune concluzii.
O analiză a legislaţiei în vigoare permite determinarea următoarelor cazuri de intervenire a autorităţilor publice pentru a depune concluzii:
a) În cazul examinării cererii privind declararea nulităţii căsătoriei încheiate cu un minor care nu a atins vîrsta matrimonială sau cu o persoană declarată
incapabilă, instanţa de judecată este obligată să atragă autoritatea tutelară (alin.(2) art.42 Codul familiei).
b) La examinarea de către instanţa judecătorească a litigiilor privind educa ția copilului, aceasta va atrage în mod obligatoriu în proces autoritatea tutelară, (alin.
(1) art.73 Codul familiei).
c) La determinarea domiciliului copilului minor, instanţa judecătoreasă urmează să solicite şi avizul autorităţii tutelare în a cărei rază teritorială se află
domiciliul fiecăruia dintre părinţi (alin.(3) art.63 Codul familiei).
d) La examinarea cererii privind decăderea din drepturile părinteşti, instan ța de judecată va solicita participarea obligatorie a autorităţii tutelare (alin.(3) art.68
Codul familiei).
e) În cazul examinării cererii privind restabilirea în drepturile părinteşti depusă de persoana decăzută din aceste drepturi, instanţa de judecată urmează să atragă
obligatoriu în proces autoritatea tutelară (alin.(2) art.70 Codul familiei).
) Cererea de încuviinţare a adopţiei se examinează în şedinţă secretă cu participarea obligatorie a adoptatorilor şi a reprezentantului autorităţii teritoriale cu
atribuţii în domeniul adopţiei care urmează a prezenta aviz asupra adopţiei copilului (art.291 CPC).
g) În cazul examinării cererii de emancipare depusă de minorul care a atins vîrsta de 16 ani, instanţă judecătorească urmează să o examineze cu participarea
obligatorie a petiţionarului, a reprezentantului legal şi a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă care urmează a depune concluzii în legătură cu
recunoaşterea capacităţii depline a minorului (art.295 CPC).
!!! Cazurile enumerate mai sus sînt exhaustive, în măsura în care legislaţia în vigoare prevede şi alte cazuri de participare a autorităţilor publice pentru
depunerea concluziilor.
Din punct de vedere al statutului procesual al autorită ților publice ce intervin în proces pentru depunerea concluziilor sînt recunoscute de legea procesuală
în calitate de participanţi la proces. !!! Spre deosebire de subiecţii indicaţi la art.73 CPC, care obţin şi drepturi similare reclamantului (cu excepţiile
prevăzute de lege), autorităţile publice indicate la art.74 CPC au doar drepturile generale recunoscute participanţilor la proces în conformitate cu art.56
CPC.
Un aspect deosebit în ce priveşte calitatea procesuală a autorităţilor publice ce intervin pentru depunerea concluziilor este cel cu privire la efectele
procesuale ale neatragerii în proces a participanţilor respectivi. !!! Atît legea materială cît şi procesuală utilizează sintagma „cu participarea obligatorie” a
autorităţii publice, ceea ce presupune că legea are în toate cazurile caracterul imperativ şi obligă instanţa de judecată să atragă în calitate de participant a
autorităţii publice. Pe de altă parte, legea procesuală nu prevede expres efectele neatragerii în proces a autorităţii publice, ceea ce presupune necesitatea
determinării eventualelor efecte asupra hotărîrii judecătore ști în cazul în care aceasta a fost adoptată în lipsa autorităţii publice care urma să fie atrasă în
proces.
În cadrul temeiurilor de casare a hotărîrii judecătoreşti nu se găse ște o expresie directă a sancţiunii pentru neatragerea în proces a autorităţilor publice
pentru a depune concluzii. În urma interpretării sistemice a cerinţelor înaintate faţă de hotărîrea judecătorească apare concluzia că adoptarea unei hotărîri
judecătoreşti în lipsa autorităţii publice, participarea căreia era obligatorie, constituie o încălcare a normelor procesuale, care stabilesc calitatea
juridico-procesuală a persoanei în procesul civil.
!!! În cazul în care instanţa de judecată constată alte încălcări procesuale decît cele expres prevăzute de lege, în conformitate cu prevederile alin.(2) art.388,
după caz, alin.(4) art.432 CPC, instanţa de judecată va fi în drept să caseze hotărîrea judecătorească cu condiţia că această încălcare a dus sau ar fi putut
duce la soluţionarea greşită a pricinii sau la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Tema: REPREZENTAREA JUDICIARĂ CIVILĂ

Noțiunea și categoriile reprezentării judiciare civile
 51
Constituţia RM garantează în art.26 dreptul la apărare stipulând că fiecare om este în drept să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la
încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale, iar în cazul intentării unui proces părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Acest
principiu fundamental al dreptului a fost întregit în materia procedurii civile prin consacrarea sa în art.8, art.75-81 CPC, dar şi prin reglementarea unor
anumite instituţii care asigură realizarea conţinutului acestui drept (Legea nr.1260/2002 cu privire la avocatură, Legea nr.198/2007 cu privire la asistenţa
juridică garantată de stat, alte acte normative). Acest principiu fundamental se regăseşte în toate procedurile moderne şi în dispoziţii ale actelor
internaţionale, dintre care cea mai relevantă este Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 1950, care
prevede în lit.с) §3 art.6 că „Orice acuzat are, în special, dreptul: să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer”, prevederi
aplicabile în aceeaşi măsură şi procedurii civile.
De cele mai multe ori persoanele participante la proces nu posedă cuno știn țele juridice necesare pentru a-şi înainta şi susţine pretenţiile în proces sau
pentru a-şi prezenta obiecţiile. În astfel de situaţii, ele pot recurge la institu ția reprezentării judiciare. Prin intermediul reprezentanţilor vor participa la
proces şi persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu şi cele incapabile. CPC al RM reglementează instituţia reprezentării în procesul civil, însă nu o
defineşte.
Conform alin.(1) art.75 CPC !!! persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin avocat sau avocat stagiar, iar potrivit alin.(2) art.75 CPC
procesele persoanelor juridice se susţin în instanţa de judecată de către organele lor de administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin
lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către alţi angajaţi împuterniciţi ai persoanei juridice sau de către avocaţi sau
avocaţi stagiari.
Prin reprezentare judiciară se desemnează situaţia în care o persoană denumită reprezentant îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei
persoane care participă în procesul civil. !!! Participarea la proces în numele persoanei reprezentate presupune faptul că reprezentantul exprimă voinţa
reprezentatului, iar acţionarea lui în interesul reprezentatului subînţelege suportarea consecinţelor juridice ale actelor procesuale realizate doar de către
reprezentat.
Reprezentarea judiciară este acea instituţie de drept în cadrul căreia o persoană numită reprezentant în baza împuternicirilor acordate îndepline ște în
judecată actele de procedură în numele şi în interesele altei persoane, numite reprezentat, care suportă consecinţele juridice ale actelor procesuale realizate de
către reprezentant.
Esenţa instituţiei reprezentării poate fi exprimată în 3 trăsături ale acesteia:
1) Reprezentantul acţionează în numele şi în interesul altei persoane – a reprezentatului.
2) Reprezentantul poate acţiona în faţa instanţei de judecată doar în limitele împuternicirilor transmise lui de către reprezentat, în caz contrar acţiunile sale nu
vor produce efecte juridice.
3) Întrucît reprezentantul acţionează în numele şi în interesul reprezentatului, efectele material-juridice şi procesual-juridice ale acţiunilor sale, dar şi ale actelor
adoptate de către instanţa de judecată, vor fi suportate doar de către reprezentat, nu şi de către reprezentant.
Conform prevederilor alin.(1) art.75 CPC, !!! participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea avocat.
Reprezentarea judiciară poate îmbrăca două forme:
a) reprezentarea judiciară propriu-zisă, atunci cînd reprezentatul nu participă personal în proces, în locul acestuia fiind prezent reprezentantul;
b) reprezentarea judiciară asistată, cînd reprezentatul, deşi are un reprezentant, participă personal în proces.
Reprezentarea judiciară ca obiect de reglementare a dreptului procesual civil reprezintă un sistem de relaţii sociale, în care intră relaţiile interioare şi
cele exterioare de reprezentare. Relaţiile sociale stabilite între persoana reprezentată şi reprezentant sînt relaţii interioare de reprezentare, de drept
material, indiferent de ramura de drept care le reglementează: dacă în calitate de reprezentant figurează avocatul, atunci relaţiile interioare de reprezentare
vor fi cele de natură convenţională, de drept civil, în cazul în care în proces participă reprezentantul legal al minorului, relaţiile interioare, adică cele între
reprezentantul legal şi minorul respectiv vor fi reglementate de dreptul familiei. Relaţiile exterioare de reprezentare judiciară sînt relaţiile stabilite între
reprezentant şi instanţa de judecată, pe de o parte, şi relaţiile între reprezentat şi instanţă, pe de alta. Aceste relaţii poartă totdeauna caracter procesual şi sînt
reglementate de normele de drept procesual civil.
Pentru a întregi tabloul instituţiei reprezentării judiciare sînt evidenţiate particularităţile persoanei reprezentatului şi ale reprezentantului. !!! Cu referiri la
persoana reprezentatului: normele procesuale instituite la art.75 CPC stabilesc reguli privind reprezentarea în proces a persoanelor fizice (alin.(1) art.75
CPC) şi a persoanelor juridice (alin.(2) art.75 CPC), omiţînd să se refere la o aşa categorie de persoane cum sînt entităţile care nu au personalitate juridică,
dar dispun de organe de conducere proprii. Conform prevederilor alin.(1) art.58 CPC !!! „Capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un
reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18
ani, precum şi persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii”.
Pot fi reprezentaţi în proces doar participanţii la proces, adică persoanele enumerate la art.55 CPC, cu excepţia procurorului, care trebuie să exercite
drepturile şi să realizeze obligaţiile procesuale personal. Instanţa de judecată, persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei nu pot participa la proces prin
reprezentant.
În ceea ce ţine de persoana reprezentantului, în calitate de reprezentant poate figura doar persoana care dispune de capacitate de exerciţiu deplină.
!!! Reprezentantului contractual trebuie să-i fie transmise împuternicirile de a iniţia şi duce procesul în instanţa de judecată.
Spre deosebire de legislaţia României, !!! legislaţia RM nu condiţionează posibilitatea de realizare a anumitor acţiuni procesuale de obliga ția de a avea în
proces un avocat sau consilier juridic. Prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.2/2004 privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.416 şi
art.444 din CPC Curtea Constituţională a statuat că !!! „dreptul la reprezentare în procesul civil face parte şi este subsidiar dreptului la apărare. În procesul
exercitării dreptului la apărare, persoana, în baza acestui drept, pe lîngă alte mijloace de apărare, are dreptul să apeleze la un reprezentant pentru protec ția
drepturilor şi intereselor sale legitime. Dreptul la apărare nu poate fi substituit prin dreptul la reprezentare şi cu atît mai puţin nu poate fi transformat într-o
obligaţie pentru exercitarea dreptului la apărare”.
În funcţie de temeiul reprezentării şi natura juridică a raporturilor juridice între reprezentant şi reprezentat se deosebesc următoarele categorii
ale reprezentării judiciare:
 Reprezentarea legală.
 Reprezentarea convenţională.
 Reprezentarea din oficiu.
 Reprezentarea statutară.
Reprezentarea legală
Acest tip al reprezentării judiciare este numită „legală”, întrucît reprezentantul nu este în stare personal să-şi aleagă şi desemneze un reprezentant, astfel că
acesta este desemnat de către lege. Art.79 CPC stabileşte 3 categorii de persoane în numele şi în interesul cărora vor acţiona reprezentanţii legali:
a) persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi cele limitate în capacitatea de exerciţiu;
b) persoanele declarate dispărute fără urmă în modul stabilit de lege;
c) moştenitorilor persoanelor decedate sau declarate decedate în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni.
În ceea ce priveşte reprezentarea legală a persoanelor care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu , în
conformitate cu alin.(1) art.79 CPC „Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate
în capacitatea de exerciţiu sînt apărate în instanţă de către părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege”.
În funcţie de capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale civile persoanele pot fi divizate în 3 categorii:
1) Persoanele cu capacitate juridică deplină:
 persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani;
 52
 persoanele juridice din momentul înregistrării;
 entităţile care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii;
 minorul care a atins vîrsta de 16 ani – în cazul declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
Aceste categorii de persoane îşi pot apăra interesele în instanţă personal sau prin avocat sau avocat stagiar.
2) Persoanele limitate (restrînse) în capacitatea de exerciţiu:
 persoanele cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;
 persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu prin hotărîre judecătorească.
Conform alin.(1) art.25 CC „Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie
curatela”. În ceea ce ţine de adulţii limitaţi în capacitatea de exerci țiu, în calitate de reprezentanţi legali ai acestora figurează curatorii. Conform prevederilor
alin.(4) art.58 CPC „Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor cu vîrsta între 14 şi 18 ani, precum şi ale adulţilor limitaţi în capacitatea de
exerciţiu, sînt apărate în instanţă judecătorească de părinţii, înfietorii sau curatorii lor, instanţa fiind obligată să introducă în astfel de pricini minorii sau
adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu”.
3) Persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu:
 minorii cu vîrsta sub 14 ani;
 persoanele declarate incapabile prin hotărîre judecătorească.
Potrivit alin.(1) art.24 CC „Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile
sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela”. Legislaţia procesuală stabileşte, în alin.(6) art.58, că:
„Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de pînă la 14 ani, precum şi ale adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege, sînt
apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, înfietori, tutori, curatori, de administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de
protecţie socială”, iar actele de procedură efectuate de minorii cu vîrstă de pînă la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili sînt nule (alin.(2 1) art.58 CPC).
Cu referire la reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă în modul stabilit de lege, legea procesuală stabileşte la alin.(2) art.79
CPC că reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă în modul stabilit de lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în
conformitate cu legea. Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de judecată numeşte un
administrator, cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară. !!! La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un
administrator şi înainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute (alin.(1) art.50 CC). Temei de participare a
administratorului fiduciar în calitate de reprezentant legal în numele persoanei declarate dispărută fără urmă îl va constitui hotărîrea judecătorească prin care
persoana a fost declarată dispărută fără urmă sau de numire a administratorului şi contractul încheiat între administratorul fiduciar şi autoritatea tutelară.
Reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă
acceptată de nimeni, conform prevederilor alin.(3) art.79 CPC „Reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în modul
stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se face de către custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea”. !!! Odată cu
moartea persoanei fizice sau în cazul în care decesul persoanei a fost declarat de către instanţa de judecată se deschide succesiunea (alin.(1) art.1440 CC). În
situaţiile cînd moştenirea nu este acceptată imediat, astfel că averea succesorală necesită administrare, atunci cînd moştenirea nu a fost acceptată de nici unul
din moştenitori, dar şi în cazurile în care creditorii moştenitorului înaintează o acţiune, este numit un custode al averii succesorale. Custodele averii
succesorale este numit de către notar, conform prevederilor art.1555 CC şi art.60 din Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat.
!!! Reprezentantul legal poate încredinţa unui avocat reprezentarea în instan ță judecătorească, astfel că deşi va încheia contractul de asistenţă juridică cu
reprezentantul legal, avocatul va reprezenta în instanţă interesele persoanei reprezentate.
Este discutabilă situaţia reprezentării judiciare a persoanelor aflate sub patronaj. Patronajul reprezintă un tip de curatelă, instituită asupra persoanelor
fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu sînt în stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească
obligaţiile de sine stătător (art.48 CC). În aceste cazuri, organul de tutelă şi curatelă, cu consimţămîntul persoanei respective, va numi un curator (asistent) al
ei, care va încheia diferite acte juridice în interesul persoanei aflate sub patronaj. În lista persoanelor instituite de lege cu atribuţiile de reprezentant legal în
instanţa de judecată nu se regăsesc curatorii (asistenţii) persoanelor aflate sub patronaj.
Acest tip de reprezentare de către curator (asistent) a persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în stare
să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător, are o natură dublă – atît legală, cît şi convenţională, astfel că
!!! temeiurile de apariţie a raporturilor de reprezentare sînt acordul persoanei fizice şi hotărîrea organului de tutelă şi curatelă despre instituirea patronajului.
Avînd în vedere faptul că persoana fizică aflată sub patronaj nu este afectată în capacitatea sa juridică, aceasta poate să îşi reprezinte interesele în instanţa de
judecată fie personal, fie prin intermediul avocatului.
Reprezentarea convenţională
Reprezentarea convenţională este felul de reprezentare care are la bază un acord, o înţelegere a reprezentatului şi reprezentantului referitor la faptul
reprezentării. Reprezentarea convenţională are o natură voluntară, ea poate avea loc la dorinţa persoanei interesate.
În calitate de reprezentanţi convenționali pot fi numite următoarele persoane:
a) avocaţii şi avocaţii stagiari;
b) angajaţii persoanelor juridice;
c) coparticipanţii împuterniciţi conform alin.(4) art.62 CPC.
Alin.(1) şi (2) art.79 CPC stabileşte posibilitatea persoanelor fizice şi a celor juridice de a apela la serviciile avocatului sau avocatului stagiar în vederea
reprezentării în faţa instanţelor de judecată. Pînă la intrarea în vigoare a Legii nr.102/2010 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative în data de
01.01.2012 legea procesuală prevedea posibilitatea persoanelor de a apela la orice reprezentant, indiferent de statutul acestuia. Însă, odată cu intrarea în
vigoare a Legii nr.102, a fost restricţionat dreptul altor persoane decît avocaţii de a reprezenta persoanele fizice în instanţele de judecată. Normele instituite
la art.79 CPC au fost consolidate şi prin prevederile art.8 din Legea cu privire la avocatură din 2002 potrivit căruia !!! acordarea asistenţei juridice calificate
de reprezentare a intereselor persoanelor în instanţa de judecată şi participarea la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de
apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor de către o persoană fizică sau juridică care nu are
calitatea de avocat se pedepseşte, dacă legea nu prevede altfel. !!! Art.541 din Codul contravenţional al RM stabileşte răspunderea contravenţională a
persoanelor care exercită fără drept o profesie sau activităţi pentru care este obligatorie deţinerea unei autorizaţii, precum şi exercitarea unei profesii sau
activităţi în alte condiţii decît cele stabilite, dacă legea prevede că aceste acţiuni sînt ilicite.
Urmare a sesizării Curţii Constituţionale privind declararea neconstitu ționalită ții modificărilor sus-numite operate la Legea cu privire la avocatură din 2002
şi CPC, Curtea a statuat că respectivele modificări răspund unor raţiuni de natură obiectivă, avînd drept scop de a face ordine într-un domeniu de importanţă
majoră pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de a anihila deficienţele în acordarea asistenţei juridice în cauze civile prin
excluderea din acest proces a persoanelor, care în activitatea lor nu se conduc de standardele deontologice şi profesionale pe care în mod normal le implică
avocatura.
Avocatul acordă servicii de reprezentare clienţilor în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceştia care în mod obligatoriu trebuie
înregistrat la cabinetul avocatului sau la biroul asociat de avocaţi. Nu necesită încheierea unui atare contract cazurile de reprezentare ale intereselor
soțului/soţiei şi ale rudelor pînă la gradul al IV-lea inclusiv (alin.(2) art.11 din Legea cu privire la avocatură din 2002) şi în cazul acordării asistenţei juridice
garantate de stat. Contractul de asistenţă juridică nu este totuşi cel care atestă împuternicirile avocatului în proces, acestea urmînd a fi specificate în mandat.
Prin Legea nr.219/2012 cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative, alin.(1) şi (2) art.79 CPC a fost completat astfel că persoanele fizice
şi juridice pot fi reprezentate în instanţa de judecată de către avocatul stagiar. Avocatul stagiar este, potrivit alin.(1) art.15 din Legea cu privire la
avocatură, cetăţeanul RM, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă, care a promovat examenul de admitere la
 53
stagiu şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a stagiului profesional. Durata de exercitare a stagiului profesional în avocatură este de
18 luni. Activitatea avocaţilor stagiari este asimilată activităţii avocaţilor, totuşi, aceştia sînt limitaţi în unele posibilităţi de acordare a asistenţei juridice.
Conform prevederilor alin.(3) art.15 din Legea cu privire la avocatură din 2002 !!! avocatului stagiar i se permite să acorde, contra plată, asistenţă juridică
clientului în cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi autorităţilor publice, fiind restric ționată posibilitatea de acordare a asistenţei juridice în cadrul CSJ. În
plus, avocatul stagiar activează sub supravegherea avocatului îndrumător.
Ca şi avocatul, avocatul stagiar va încheia un contract de asistenţă juridică care, potrivit alin.(3) art.15 din Legea cu privire la avocatură din 2002 va fi
validat de către avocatul îndrumător. Ca şi în cazul avocatului, împuternicirile avocatului stagiar vor fi consemnate în mandat, conform prevederilor alin.(2)
art.60 din Legea cu privire la avocatură din 2002, „împuternicirile avocatului şi ale avocatului stagiar se confirmă prin mandat”.
În ceea ce priveşte acordarea asistenţei juridice de către angajaţii persoanei juridice, alin.(2) art.75 CPC stabileşte posibilitatea persoanelor juridice de a
fi reprezentate de către angajaţii împuterniciţi ai acesteia. Între persoana reprezentantului şi persoana juridică reprezentată trebuie să fie încheiat un
contract de muncă, astfel că nu interesează profesia reprezentantului în cadrul persoanei juridice reprezentate, de jurist sau contabil sau exponentul unei alte
profesii, interesele acesteia pot fi apărate şi de către alţi angajaţi decît juriştii, important fiind faptul încheierii contractului individual de muncă.
Al treilea tip de reprezentare convenţională a fost intitulat anume „convențională” şi nu „contractuală”, întrucît temeiul apariţiei acestui tip de reprezentare
nu este contractul, noţiunea de „contract” fiind o categorie mai restrînsă decît cea de „convenţie”, care subînţelege atît acordul care a luat forma unui
contract, cît şi o simplă înţelegere, acord verbal sau de altă natură. Reprezentarea coparticipanţilor în condiţiile alin.(4) art.62 CPC a fost plasată anume la
categoria reprezentării convenţionale. Conform prevederilor acestui articol coparticipanţii pot încredinţa reprezentarea lor în proces unuia sau mai multor
coparticipanţi. Coparticipanții care încredinţează altor coparticipanţi reprezentarea lor vor perfecta în acest sens o procură, autentificată notarial, în care vor
indica împuternicirile acordate.
Reprezentarea din oficiu este tipul de reprezentare judiciară prevăzută pentru acele situaţii stipulate de lege în care persoana reprezentată nu se poate
apăra personal din cauza limitării sau lipsei capacităţii de exerciţiu şi lipsei, în atare situaţii, a unui reprezentant legal, în scopul apărării intereselor persoanei
interesate în cazurile cînd acestea sînt opuse intereselor reprezentantului legal al persoanei, în anumite condiţii stipulate de lege cînd interesele persoanei cer
prezenţa unui avocat. Art.2 din Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat din 2007 stabileşte că, constituie asistenţă juridică garantată de stat
„acordarea serviciilor juridice prevăzute în prezenta lege din contul mijloacelor destinate acordării unor astfel de servicii persoanelor care nu dispun de
suficiente mijloace financiare pentru plata lor şi care întrunesc condiţiile stipulate în prezenta lege”.
Sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat implică activitatea Ministerului Justiţiei, Baroului Avocaţilor şi a Consiliului Naţional pentru
Asistenţă Juridică Garantată de Stat şi a oficiilor lui teritoriale. Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat organizează un concurs pentru
selectarea avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate. În urma acestuia, între oficiul teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat şi avocat se încheie un contract în care se stipulează obligaţia avocatului în vederea acordării de asistenţă juridică, modul şi condi țiile
exercitării acestei obligaţii, dreptul statului de a exercita controlul asupra calităţii serviciilor acordate.
Potrivit art.77 CPC, instanţa judecătorească solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat
desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient:
a) în cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali sau dacă domiciliul pîrîtului nu este
cunoscut;
b) dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
c) în condiţiile art.304 şi 316 CPC;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
În conformitate cu prevederile alin.(3) art.26 din Legea cu privire la asisten ța juridică garantată de stat din 2007 !!! oficiului teritorial i se prezintă
solicitarea instanţei judecătoreşti privind numirea apărătorului, fără a fi necesară înaintarea cererii prevăzute la art.25. Decizia coordonatorului oficiului
teritorial privind acordarea asistenţei juridice calificate se aduce la cunoştinţă solicitantului în decursul unei zile lucrătoare din momentul emiterii.
În cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali, solicitarea de a fi acordat un avocat
din oficiu are drept scop protejarea drepturilor acestor persoane.
Desemnarea avocatului din oficiu pentru situaţiile în care domiciliul pîrîtului nu este cunoscut la fel are drept scop omiterea situaţiilor de încălcare a
drepturilor persoanei care din motive obiective – lipsa informaţiilor referitor la domiciliul său – nu este prezentă la proces. Însă, aici urmează ca instanţele să
atragă deosebită atenţie faptului dacă pîrîtul nu s-a eschivat cu rea-credinţă de la obligaţia prezenţei în proces prin diferite modalităţi, în aceste situa ții
urmînd ca procesul să se desfăşoare în absenţa sa. Deşi legea impune prezenţa avocatului în situaţiile în care domiciliul pîrîtului nu este cunoscut, acesta nu
va dispune de toate posibilităţile pentru o apărare efectivă împotriva pretenţiilor reclamantului.
!!! Desemnarea avocatului din oficiu pentru situaţiile în care instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în
capacitatea de exerciţiu are loc în situaţiile în care instanţa atestă divergenţa intereselor persoanei reprezentate cu interesele reprezentantului ei legal, astfel că
prin numirea avocatului din oficiu în atare situaţii se exclude încălcarea drepturilor persoanei reprezentate de către însuşi reprezentantul ei legal şi va avea
loc doar în situaţiile imposibilităţii desemnării unui alt reprezentant legal.
În cazul în care într-un proces privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii ei, aceasta nu este asistată în judecată de
avocat, pentru apărarea intereselor ei în proces judecătorul solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat desemnarea unui avocat, care va dispune de împuternicirile unui reprezentant legal. Conform alin.(1) art.316 CPC „Dacă persoana a cărei
spitalizare în staţionarul de psihiatrie se cere nu este reprezentată în judecată de avocat, judecătorul solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru а-i apăra interesele”.
Un alt tip de reprezentare o constituie şi reprezentarea statutară care este reprezentarea produsă în virtutea prevederilor actelor de constituire ale
persoanei juridice, a prevederilor legii sau altor acte normative realizată de către organele lor de administrare.
S-ar părea că în cazurile cînd persoana juridică participă în cadrul unui proces judiciar nu poate fi vorba de reprezentare, pentru că din esenţa categoriei de
persoană juridică reiese că aceasta se manifestă în relaţiile cu terţii prin organele sale de conducere, însă totuşi !!! nu trebuie pus semnul egalităţii între
persoana juridică şi organele sale de conducere. În cadrul persoanei juridice funcţionează atît organe cu putere de decizie, cît şi organe executive. La rîndul
lor, organele executive pot fi colegiale sau unipersonale. Conform alin.(1) art.61 CC „Persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi
execută obligaţiile prin administrator”. Prin actele de constituire pot fi stipulate reguli exprese vis-a-vis de organele de administrare abilitate cu dreptul de
reprezentare a persoanei juridice.
După criteriul obligativităţii participării în proces a reprezentantului se disting:
Reprezentarea obligatorie – în situaţiile cînd legea impune participarea reprezentantului în proces în mod obligatoriu, astfel că această obligaţie intervine
indiferent de voinţa reprezentantului. La acest tip de reprezentare se atribuie reprezentarea legală şi reprezentarea din oficiu;
Reprezentarea voluntară – în situaţiile în care reprezentarea poate avea loc în funcţie de voinţa persoanei implicate în proces şi a reprezentantului.
Despre acest tip de reprezentare se vorbește în cazul reprezentării convenţionale şi al reprezentării coparticipanţilor între ei.

Statutul procesual al reprezentanților în proces

Referitor la atribuirea reprezentantului judiciar la categoria de participant la proces sau la cea de persoană care contribuie la înfăptuirea justiţiei în doctrină
nu există o opinie unitară. Unii autori consideră că reprezentantul are în proces doar interes procesual juridic şi trebuie privit ca participant la
proces.
Printre argumentele invocate de părtaşii acestei opinii sînt invocate următoarele:
 reprezentantul judiciar ca purtător de drepturi şi obligaţii procesuale apare ca o figură de sine stătătoare în raporturile ce se nasc între el şi instanţa de
judecată;
 54
 reprezentantul nu este indiferent de mersul procesului şi de rezultatul final al lui, deci are interes procesual nemijlocit în proces;
 deşi este purtătorul de voinţă al reprezentatului, în limitele împuternicirilor reprezentantul singur decide cum trebuie să acţioneze pentru a reprezenta cît mai
eficient interesele clientului său;
 fiind un dublor procesual al părţii în proces sau al intervenientului reprezentantul nu poate fi inclus într-un alt grup decît cel în care este inclusă partea la
proces sau intervenientul, mai ales că scopul reprezentantului nu este acel de a acorda ajutor şi susţinerea instanţei de judecată sau justiţiei în general, ci
părţii concrete sau intervenientului în proces, adică reprezentatului;
 reprezentanţii au drepturile şi obligaţiile părţii pe care o reprezintă, astfel că el poate influenţa apariţia şi desfăşurarea în continuare a procesului.
Acestei opinii se opun îndeosebi prevederile art.55 CPC care enumeră participanţii la proces, printre care nu se regăseşte reprezentantul. Varianta
iniţială a CPC includea în art.55 reprezentantul în categoria de participanţi la proces, însă, prin Legea nr.244/2006 pentru modificarea şi completarea CPC al
RM a fost exclus, astfel că reprezentantul se plasează, la moment, în categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei.
!!! Un criteriu de apreciere al categoriei în care urmează a fi încadrat reprezentantul – a participanţilor sau a persoanelor care contribuie la înfăptuirea
justiţiei – îl constituie şi posibilitatea de a solicita recuzarea reprezentantului. CPC instituie temeiuri de recuzare doar pentru persoanele care contribuie
la înfăptuirea justiţiei, deoarece acestea nu au interes juridic în proces – expert, specialist, interpret, grefier, alături de recuzare a judecătorului, astfel că
persoanele care au interes juridic deplin sau doar interes procesual nu se supun recuzării. !!! Pe de o parte, legislaţia procesuală exclude reprezentantul din
categoria de participanţi la proces, incluzîndu-l în categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei, iar, pe de altă parte, nu prevede şi nu
reglementează temeiuri şi procedură de recuzare a reprezentantului. Criteriul invocat nu are un caracter absolut.
Pentru a împăca cele două opinii divergente referitor la statutul procesual al reprezentantului în proces unii autori au venit cu o variantă de compromis,
prin care au afirmat că reprezentanţii nu pot fi priviţi în general ca subiecţi ai raporturilor juridice procesuale, întrucît aceştia participă în proces
doar pentru completarea sau înlocuirea capacităţii juridice a părţii pe care o reprezintă. Acestă opinie urmează a fi privită critic, deoarece
reprezentantul judiciar este un subiect procesual de sine stătător.

Modalitatea perfectării împuternicilor reprezentanților în cadrul procesului civil

Întrucît reprezentarea judiciară are drept scop remedierea situaţiilor atunci cînd partea însăşi nu poate fi prezentă în proces sau nu are cunoştinţe suficiente
pentru a-şi prezenta o apărare efectivă, iar reprezentantul este străin de procesul ce urmează a fi desfăşurat, acesta trebuie să fie înzestrat de către reprezentat
în modul corespunzător cu împuterniciri pentru a exercita apărarea.
Legislaţia procesual civilă, dar şi doctrina, deosebesc două tipuri de împuterniciri care pot fi acordate reprezentantului:
1) împuterniciri generale;
2) împuterniciri speciale.
Împuternicirile generale sînt toate împuternicirile cu care este înzestrat reprezentantul pentru efectuarea actelor de procedură, în afară de cele menţionate
expres în art.81 CPC şi reprezintă acele împuterniciri care pot fi exercitate de către reprezentant indiferent de faptul dacă acestea sînt expres menţionate în
mandat sau procură. În baza împuternicirilor generale reprezentantul este în drept:
 să ia cunoştinţă de materialele dosarului;
 să facă extrase şi copii de pe actele dosarului;
 să solicite recuzări;
 să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor;
 să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor;
 să formuleze cereri;
 să reclame probe;
 să dea instanţei explicaţii orale şi scrise;
 să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare;
 să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi ş.a.
Prin împuterniciri speciale se înţeleg acele împuterniciri care pot fi exercitate de către reprezentant doar dacă acestea au fost menţionate expres în actul
de împuternicire. Lista exhaustivă a împuternicirilor speciale ce pot fi acordate reprezentantului sînt enumerate în art.81 CPC. Conform prevederilor
acestuia, împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele
procedurale, cu excepţia dreptului:
 de a semna cererea şi de a o depune în judecată;
 de a strămuta pricina la o judecată arbitrală;
 de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune;
 de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii;
 de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
 de a recunoaşte acţiunea;
 de a încheia tranzacţii;
 de a intenta acţiune reconvenţională;
 de a transmite împuterniciri unei alte persoane;
 de a ataca hotărîrea judecătorească;
 de а-i schimba modul de executare;
 de a amîna sau eşalona executarea hotărîrii;
 de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire;
 de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii judecătoreşti.
Pentru ca reprezentantul să fie în drept să exercite împuternicirile men ționate, acestea trebuie stupulate expres, sub sancţiunea nulităţii în procura eliberată
reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului ori avocatului stagiar (art.81 CPC).
!!! Chiar dacă, art.81 CPC este intitulat „Împuternicirile reprezentantului în judecată”, prevederile lui nu se referă la reprezentarea legală. Reprezentantul
legal poate acţiona în interesul reprezentatului şi fără o împuternicire expresă în acest sens. Conform alin.(2) art.60 Codul familiei „Părinţii sînt
reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi
instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale”. Există un anumit control al acţiunilor reprezentantului legal exercitat de către instanţa
de judecată. De ex., conform alin.(2) art.27 CPC !!! „Instanța nu admite dispunerea de un drept sau folosirea modalităţii de apărare dacă aceste acte contravin
legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei”, iar conform art.77 CPC „Instanţa judecătorească solicită oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient: dacă instanţa constată un conflict de interese între
reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu”, iar pe de altă parte de către autorităţile tutelare. Alin.(4) art.79 CPC stabileşte
expres că reprezentantul legal poate să îndeplinească în numele celui reprezentat toate actele procedurale pe care acesta din urmă are dreptul să le
exercite, cu excepţiile stabilite de lege.
În cazul în care în condiţiile alin.(5) art.79 CPC !!! reprezentantul legal va încredinţa unui avocat reprezentarea în instanţă judecătorească, în mandatul dat
avocatului vor fi indicate expres împuternicirile corespunzătoare prevăzute la art.81 CPC, iar mandatul va fi semnat de către reprezentantul legal.
Împuternicirile reprezentantului în instanţa judecătorească sînt formulate şi atestate în mod diferit în funcţie de tipul de reprezentare.
 55
Privitor la reprezentarea în instanţa de judecată a persoanei juridice, legea procesuală impune condiţia formulării unei procuri, eliberată şi legalizată în
modul stabilit de lege. Angajaţii persoanei juridice vor putea să reprezinte persoana juridică doar în baza unei procuri, eliberată în numele persoanei juridice
cu semnătura administratorului ei sau a unei alte persoane împuternicite, adeverite prin acte de constituire şi sigilate cu ştampila acestei organizaţii.
În cazul în care persoana juridică va fi reprezentată de către conducătorul organizaţiei, acesta îşi va confirma împuternicirile prin documentele prezentate
în judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu ori, după caz, prin actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice,
interesele ei pot fi reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator desemnaţi în condiţiile legii.
În baza alin.(6) art.80 CPC reprezentanţii legali depun în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile lor; în aceste situaţii nu e vorba de
careva acte de împuternicire special întocmite în acest sens, ci despre actele care atestă temeiul reprezentării legale:
 părinţii vor prezenta instanţei actele de identitate ale lor şi ale copilului;
 adoptatorii vor atesta împuternicirile prin actele lor de identitate şi cel al copilului şi hotărîrea judecătorească prin care a fost încuviinţată adopţia;
 custodele averii va prezenta instanţei dispoziţia notarului de numire a custodelui averii;
 tutorii şi curatorii vor prezenta instanţei de judecată actul autorităţii tutelare de numire în calitate de tutore sau curator şi hotărîrea judecătorească de limitare
sau lipsire de capacitate de exerciţiu în cazul în care vor reprezenta astfel de persoane;
 administratorul fiduciar va prezenta instanţei contractul de administrare fiduciară şi hotărîrea instanţei prin care persoana a fost declarată dispărută sau, după
caz, hotărîrea de numire a administratorului cînd persoana încă nu a fost declarată prin hotărîre judecătorească dispărută fără veste.
!!! Împuternicirile coparticipantului care reprezintă pe ceilalaţi coparticipanţi în proces se vor atesta prin cereri scrise, anexate la dosar, în cazul delegării
drepturilor generale şi prin procuri autentificate notarial, în cazul împuternicirilor speciale.
Contractul de asistenţă juridică încheiat de către reprezentat cu avocatul nu atestă împuternicirile acestuia în instanţa de judecată . Împuternicirile
date avocatului se atestă printr-un mandat, eliberat de reprezentat şi certificat de avocat sau avocatul stagiar (alin.(7) art.80 CPC). Conform prevederilor art.2
din HG nr.158/2013 cu privire la aprobarea formularului şi modului de utilizare a mandatului avocatului şi al avocatului stagiar „ Formularul mandatului
avocatului şi al avocatului stagiar sînt documente de strictă evidenţă, care confirmă împuternicirile acestora în instanţa de judecată”. Formularul
mandatului este imprimat pe o hîrtie de format A5, de culoare albastru-deschis, împărţită în două părţi egale, astfel ca o parte să fie decupată şi transmisă
către instanţa de judecată, iar cealaltă parte să se păstreze la avocat sau avocatul stagiar. !!! În mandate, în mod obligatoriu, se vor indica denumirea biroului
asociat de avocaţi sau a cabinetului avocatului, datele de contact, numele şi prenumele avocatului, numărul licenţei şi data eliberării, în cazul avocatului, sau
numărul contractului de efectuare a stagiului profesional şi data încheierii, în cazul avocatului stagiar, numărul contractului de asistenţă juridică şi data
semnării, numărul deciziei coordonatorului Oficiului Teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat şi data semnării, semnătura
avocatului, certificată prin ştampilă, în cazul avocatului, sau semnătura avocatului stagiar şi semnătura avocatului îndrumător, certificată prin ştampilă, în
cazul avocatului stagiar, împuternicirile avocatului şi semnătura clientului.
În practică apar discuţii referitoare la natura juridică a mandatului avocatului. Unii practicieni sînt de părerea că mandatul avocatului trebuie privit ca un
act distinct, de o natură diferită de contractul de mandat reglementat de către normele dreptului civil, accentuînd calitatea acestuia de act separat, de o
anumită formă, document de strict evidenţă, care trebuie să conţină datele expres stabilite de lege. Aceştia susţin îndeosebi că prevederile legislaţiei care
prescriu că mandatul trebuie să fie semnat de client trebuie respectate întocmai (lit.b) alin.(2) art.6 şi lit.b) alin.(2) art.7 din HG cu privire la aprobarea
formularului şi modului de utilizare a mandatului avocatului şi al avocatului stagiar nr.158/2013). O altă parte a practicienilor asimilează mandatul
avocatului cu instituţia mandatului din dreptul civil, respectiv susţin că mandatul avocatului poate fi semnat şi de către reprezentanţii acestuia împuterniciţi
în acest sens, poziţie pe care a adoptat-o şi CSJ în Recomandarea nr.22/2012 privind unele aspecte ale reprezentării în procesul civil.
Redactarea incorectă a împuternicirilor reprezentanţilor judiciari în instan ța de judecată atrage diverse consecinţe procesuale negative. !!! În cazul în care
cererea de chemare în judecată va fi depusă de către o persoană neîmputernicită de a porni şi susţine procesul (lit.f) alin.(1) art.170 CPC) sau cererea este
semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului (lit.e) alin.(1) art.170 CPC), instanţa de judecată
va restitui cererea de chemare în judecată. !!! În cazul în care instanţa de judecată va constata, după intentarea procesului, că cererea este semnată sau este
depusă în judecată de o persoană neîmputernicită, instanţa judecătorească va scoate cererea de pe rol (lit.с) art.267 CPC). Art.267, inclusiv lit.c) CPC fiind
operabil şi în instanţa de apel (lit.e) alin.(1) art.385 CPC), precum şi în instanţa de recurs (lit.d) alin.(1) art.445 CPC).

Tema: ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI DREPTUL LA ACȚIUNE

Noțiunea și elementele acțiunii civile
Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale consacrate şi garantate legal, pentru apărarea prin intermediul instanţei de judecată în ordinea
stabilită de lege a dreptului subiectiv prezumat încălcat sau prezumat contestat
!!! Acţiunea civilă este specifică procedurilor contencioase, acolo unde există litigii de drept între două părţi cu interese opuse care se află pe poziţie de
egalitate procesuală. Mijloacele procesuale prin care se pune în aplicare acţiunea civilă sînt cererea de chemare în judecată, referinţa, cererea
reconvenţională, cererile de apel, recurs, revizuire, cererea de executare silită etc. !!! Nu se poate afirma că acţiunea civilă, ca totalitate de mijloace
procesuale, aparţine doar reclamantului. Un proces civil echitabil în care sînt implicate două părţi cu interese contrare, dar care beneficiază de „egalitate de
arme”, oferă pîrîtului mijloacele procesuale necesare apărării. !!! Nu se poate afirma că acţiunea civilă se manifestă doar prin adresarea în judecată şi se
consumă odată cu pronunţarea hotărîrii judecătoreşti. Exercitarea căilor de atac, precum şi a tuturor mijloacelor procesuale în cadrul executării silite, se
întreprind cu scopul apărării efective a dreptului subiectiv, adică în cadrul acţiunii civile.
Acţiunea civilă este o instituţie procedurală, or, prezenţa laturii materiale a acţiunii civile nu este obligatorie. !!! Expirarea termenului prescripţiei
extinctive prevăzute de art.267 CC este un temei de respingere a cererii persoanei interesate de către instanţele de fond, apel sau recurs, numai în baza cererii
persoanei în favoarea căreia a curs prescripţia, depusă pînă la încheierea dezbaterilor în fond şi nu un temei de refuz în primire, restituire a cererii de chemare
în judecată, scoatere de pe rol sau încetare a procesului. „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la momentul executării prestaţiei nu ştia că termenul prescripţiei este împlinit”.
Elementele acţiunii civile
Orice acţiune civilă constă din 3 elemente interdependente: obiect, temei şi părţi ale acţiunii civile.
Obiectul acţiunii civile îl formează pretenţia formulată de către reclamant împotriva pîrîtului, adresată instanţei de judecată în scopul apărării propriilor
drepturi. Pretenţiile reclamantului rezultă din raportul material-litigios şi în privinţa acestora instanţa trebuie să adopte o hotărîre. Obiectul acţiunii civile
depinde de metoda sau modalitatea de apărare a acestora prevăzute detaliat în legea materială (art.11 CC). Unii doctrinari chiar consideră metoda de apărare
a dreptului subiectiv obiect al acţiunii civile.
Obiectul acţiunii civile se poate rezuma la cerinţe concrete referitor la:
 anularea unui act juridic/administrativ;
 repararea unor prejudicii materiale şi/sau morale;
 somarea privind executarea unor obligaţii;
 recunoaşterea unor drepturi etc.
Pretenţiile care formează obiectul acţiunii civile se pot concretiza în bunuri mobile sau imobile, sume băneşti, acesta fiind numit obiect material al
acţiunii. De ex.: repararea prejudiciului material în sumă de 100.000 de lei. Pretenţia de reparare a prejudiciului este obiectul acţiunii civile, iar suma de
100.000 de lei – obiectul material. !!! Nu toate acţiunile au obiect material. De ex.: în cazul cererii de dezminţire a informaţiei defăimătoare, dacă
reclamantul nu solicită reparare de prejudicii. !!! Obiectul acţiunii civile determină nu doar categoria acţiunii civile (de care ramură a dreptului material este
guvernat, care este scopul reclamantului, este acţiunea patrimonială sau nepatrimonială), ci şi competenţa jurisdciţională materială şi teritorială, cuantumul
taxei de stat, limita în care instanţa de judecată se poate pronunţa, precum şi efectul exclusivităţii al hotărîrii judecătoreşti irevocabile.
 56
Întrucît unul din primele acte în care se formulează pretenţiile reclamantului este cererea de chemare în judecată, este stringent necesar să nu fie
confundată acţiunea civilă cu cererea de chemare în judecată. !!! Uneori este dificil de a delimita cîte acţiuni civile se conţin într-o singură cerere de
chemare în judecată în care sînt inserate mai multe pretenţii (capete de cerere). Acest aspect are importanţă practică, reieşind din necesitatea calculării
corecte a cuantumului taxei de stat. În lit.k) art.87 CPC este specificat că valoarea acţiunii se determină din valoarea fiecărei pretenţii aparte – în
acţiunile care constau din mai multe pretenţii de sine stătătoare.
O acţiune civilă are un singur obiect principal (pretenţia de bază), din care pot deriva mai multe obiecte (pretenţii) accesorii, soarta juridică a cărora este
total dependentă de obiectul principal. !!! Pretențiile accesorii nu trebuie taxate separat, nu determină calificarea competenţei jurisdicţionale, nu impun
respectarea de reguli care urmează a fi respectate dacă ar fi principale. De ex., în contencios administrativ se poate solicita anularea unui act administrativ şi
reapărarea prejudiciului moral şi moral, plus încasarea cheltuielilor de judecată. În cazul în care aceste pretenţii sînt incluse într-o singură cerere de chemare
în judecată, vor forma obiectul unei singure acţiuni civile. Dacă persoana interesată va dori să solicite ulterior repararea prejudiciilor, o va putea face în
ordine generală, respectînd un alt termen de prescripţie. Pretenţiile accesorii se pot examina şi soluţiona separat, dar numai după ce a fost examinată şi
admisă pretenţia principală. În caz contrar, adresarea acestora în judecată este lipsită de careva temeiuri şi raţiuni juridice.
În concluzie, o acţiune civilă poate avea un singur obiect principal, la care se pot adăuga şi cîteva obiecte accesorii. În cererile de chemare în judecată pot
fi incluse mai multe acţiuni civile, dacă acestea constau din pretenţii separate.
Temeiul îl constituie circumstanţele de fapt şi de drept invocate de către reclamant pentru justificarea propriei pretenţii.
Circumstanţe de fapt constau din fapte juridice (acţiuni, inacţiuni, evenimente) care potrivit legii materiale aplicabilă raportului litigios au generat,
modificat sau stins anumite consecinţe juridice. Respectivele circumstanţe de fapt pot fi grupate convenţional în:
 temeiuri generatoare de drepturi (încheierea unui contract de vînzare-cumpărare determină apariţia dreptului de proprietate pentru cumpărător),
 care împiedică exercitarea drepturilor (părinţii care necesită întreţinere din partea copiilor majori s-au eschivat în trecut de la onorarea obligaţiilor părinteşti),
 care modifică drepturile (starea materială precară a persoanei obligate la plata pensiei de întreţinere),
 care sting drepturile (expirarea termenului contractului de locaţiune),
 cauzatoare de prejudicii (delicte civile).
Întrucît reclamantul are nevoie nu doar să-şi întemeieze pretenţiile pe circumstanţe de fapt, dar şi să le încadreze în ipotezele normelor juridice care sînt
aplicabile raportului material litigios, temeiul de drept al pretenţiilor sînt normele de drept material relevante litigiului de drept. Temeiurile acţiunii civile
pot fi multiple, important este ca ele să fie de aceeaşi natură juridică pentru a se încadra într-o singură acţiune.
!!! Potrivit drepturilor speciale, reclamantul este în drept să schimbe ori obiectul, ori temeiul acţiunii. În acest caz acţiunea civilă rămîne aceeaşi.
Schimbarea atît a obiectului cît şi a temeiului determină o nouă acţiune civilă, chiar dacă e vorba de aceleaşi părţi. Anume din acest considerent nu toţi
doctrinarii acceptă părţile ca fiind un element al acţiunii civile. Identificarea aceloraşi acţiuni civile pentru a recurge la anumite consecinţe procesuale
este posibilă doar dacă se întrunesc în cumul cele 3 elemente constitutive: părţile, obiectul şi temeiul acţiunii. !!! Dacă va fi acelaşi obiect, aceleaşi
temeiuri, dar cel puţin una din părţi (reclamantul sau pîrîtul) va fi diferită, atunci va fi altă acţiune civilă.
!!! Alta este situaţia atunci cînd în cadrul acţiunii civile are loc succesiunea în drepturi procesuale (art.70 CPC), atunci cînd partea nu se schimbă decît prin
înlocuire în temeiurile prevăzute de lege, iar actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii lui în măsura în care ar fi fost obligatorii
persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o. Legiuitorul nu ezită să reconfirme această viziune în alin.(3) art.254 CPC „după ce hotărîrea rămîne
irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi, nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleaşi
pretenţii şi în acelaşi temei, nici să conteste în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească irevocabilă”.
Există opinii potrivit cărora un element al acţiunii civile este conţinutul acesteia, adică acţiunile instanţei care urmează a fi exercitate la cererea
reclamantului. Acest concept este depăşit de realităţile juridice. CPC identifică acţiunea civilă după obiect, temei şi părţi. Lit.b) alin.(1) art.169, lit.b)
art.265, alin.(3) art.254 CPC se referă la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.
În concluzie, obiectul determină limitele judecăţii, or, instanţa nu poate da mai mult decît s-a cerut. Temeiul acţiunii determină obiectul probaţiei, or,
fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale.

Clasificarea acțiunilor civile

În funcţie de scopul juridic urmărit de reclamant prin exercitarea ac țiunii şi după efectele juridice care decurg din hotărîrea judecătorească
există:
a) acţiuni în constatare;
b) acţiuni în realizare;
c) acţiuni în constituire.
Acţiunile în constatarea dreptului sînt acţiunile prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său ori inexisten ța unui
drept al pîrîtului împotriva sa. Se numesc şi acţiuni în recunoașterea dreptului sau în confirmare . Art.166 CPC prevede că „oricine are un interes pentru
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată”.
!!! Prin acţiunile în constatare nu se urmăreşte altceva decît recunoaşterea, prin hotărîre judecătorească a existenţei ori inexistenţei unui anumit raport
juridic. De ex., constatarea sau contestarea paternităţii, declararea nulită ții căsătoriei. Hotărîrea instanţei, de regulă, nu este susceptibilă de executare silită,
întrucît pîrîtul nu este obligat să dea, să facă ori să nu facă ceva. După rămînerea irevocabilă, hotărîrea consfinţeşte cu putere de lucru judecat, existenţa sau
inexistenţa dreptului. Un specific al acţiunilor în constatare atunci cînd acestea se soldează cu cîştig de cauză sînt efectele retroactive ale hotărîrii
judecătoreşti. Or, raportul juridic în legătură cu care s-a declanşat acţiunea în constatare a apărut sau nu exista înainte de adresarea reclamantului în judecată.
Dacă instanţa constată paternitatea în privinţa unui copil, atunci hotărîrea judecătorească va produce efecte din data naşterii copilului şi nu din data
pronunţării hotărîrii judecătoreşti sau rămînerii ei definitive (irevocabile). Dreptul de autor se va recunoaşte din data creării operei indiferent de data
adresării în judecată sau pronunţării hotărîrii judecătoreşti. Un ex. elocvent în acest sens este alin.(1) art.12 CC care prevede că „actul, emis de o autoritate
publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din
momentul adoptării lui”.
Acţiunile în constatare se clasifică în:
 acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului, cum ar fi, de ex., acţiunea prin care se solicită recunoa șterea dreptului
de autor, constatarea paternităţii (maternităţii) etc;
 acţiuni negative – care au scopul de a constata inexistenţa unui drept al pîrîtului faţă de reclamant. De ex., constatarea faptului că pîrîtul a pierdut dreptul la
spaţiu locativ.
Acţiunile în realizare sînt acele acţiuni prin intermediul cărora reclamantul care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-1 oblige pe
pîrît la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul ce i-а fost cauzat. Hotărîrile pronunţate în cadrul
acestor acţiuni constituie titlu executoriu, fiind susceptibile de executare silită. Acţiunile ce fac parte din această categorie sînt cele mai numeroase şi se mai
numesc acţiuni în adjudecare (sau acţiuni în condamnare).
Acţiunile care se încadrează în această categorie:
 acţiunea în revendicare,
 acţiunea care are ca obiect plata unei creanţe,
 acţiunea în evacuare,
 acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită,
 alte acţiuni bazate pe principiul răspunderii civile delictuale sau contractuale, atunci cînd se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat.
 57
Pentru a putea încadra o acţiune civilă la categoria dată, este necesar a se ţine seama de cîteva cerinţe, şi anume:
 să se afirme existenţa unui drept al cărui obiect îl constituie un bun material sau un alt interes referitor la patrimoniul celui ce reclamă;
 să se pretindă ca restabilirea sau valorificarea dreptului afirmat să se facă în mod direct prin restituirea bunului sau executarea să aibă loc printr-un echivalent
bănesc sau cu caracter de constrîngere;
 solicitarea ca instanţa de judecată, pe lîngă constatarea judecătorească a existenţei dreptului şi respectiv al încălcării sale, să-l forţeze pe pîrît să-şi execute
obligaţia ce-i revine – să dea, să facă sau să nu facă ceva – inclusiv pe calea executării silite.
Din alin (1) art.166 CPC rezultă cert existenţa acestei categorii de acţiuni civile. Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să depună în
instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
Acţiuni în constituirea de drepturi sînt acele acţiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă pentru a crea o
situaţie juridică nouă. Se mai numesc şi acţiuni de transformare întrucît tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor
raporturi noi între părţi. Hotărîrile pronunţate de instanţă produc efecte numai pentru viitor (ex nunc). De ex., acţiunile pentru desfacerea căsătoriei, a
înfierii, acţiunea de partaj a averii etc. Suportul normativ care permite susţinerea existenţei acestei categorii de acţiuni este lit.с) alin.(2) art.8 CC, conform
căruia „Drepturile şi obligaţiile civile apar din hotărîre judecătorească în care sînt stabilite drepturi şi obligaţii”. !!! Transformarea juridică care o solicită
reclamantul nu poate fi operată altfel. Hotărîrile pronunţate în urma judecării acestor acţiuni, în cazul în care sînt admise, produc efecte constitutive de
drepturi sau stări juridice noi, adică numai pentru viitor.
Importanţa acţiunilor constitutive sau transformatoare de drepturi se evidențiază prin finalitatea lor: sting raporturi ori situaţii juridice preexistente
şi le înlocuiesc, de această dată cu raporturi sau situaţii juridice noi, acestea din urmă aducîndu-le persoanelor interesate în promovarea acestor acţiuni,
satisfacții de ordin moral şi social-juridic deosebite de cele avute anterior, ceea ce le permite afirmarea pe un alt plan al personalităţii şi intereselor legale.
!!! Spre deosebire de acţiunile prin care se constată nulitatea unor acte juridice, în cazul acţiunilor în transformare nu se invocă decît temeiuri pentru
schimbări juridice de viitor. Invocarea viciilor absolute sau relative care au afectat existenţa raporturilor juridice în trecut este o transformare retroactivă , care
nu permite atribuirea la această categorie de acţiuni civile a acţiunilor de constatare a nulităţilor. Spre deosebire de hotărîrile pronunţate în acţiunile în
realizare sau în acţiunile în constatare, ce au un caracter declarativ, hotărîrile pronunţate în acţiunile constitutive de drepturi au caracter constitutiv.
În funcţie de subiecţii care sesizează instanţa de judecată, se disting:
a) acţiunea civilă personală;
b) acţiunea civilă promovată în interesele altor persoane;
c) acţiunea civilă în grup;
d) acţiunea civilă corporativă;
e) acţiunea oblică.
Acţiunea civilă personală apare atunci cînd în instanţa de judecată se adresează reclamantul sau reprezentantul acestuia. Faptul că o acţiune civilă este
dedusă judecăţii de către un reprezentant contractual al reclamantului care are împuternicirea specială transmisă conform art.81 CPC, nu schimbă caracterul
personal al acesteia. Or, !!! reprezentantul, chiar şi cel legal, nu este subiect al raportului material litigios, nici participant la proces (art.55 CPC) nu exercită
şi nu apără drepturi şi obligaţii proprii. Alin.(4) art.75 CPC confirmă că „actele procedurale efectuate de reprezentant în limitele împuternicirilor sale sînt
obligatorii pentru persoana reprezentată în măsura în care ele ar fi fost efectuate de ea însăşi”.
Acţiunea civilă promovată în interesele altor persoane este acţiunea înaintată de către procuror (art.71 CPC) şi subiecţii investiţi de lege conform art.73
CPC în interesul persoanelor care au solicitat expres apărarea drepturilor în judecată. În asemenea cazuri sînt 2 reclamanţi: unul procesual şi unul veritabil,
proriu-zis. Chiar şi atunci cînd procurorul intentează procese civile în interesul statului (alin.(3) art.71 CPC), categoria de acţiuni civile este aceasta.
Acţiunea civilă în grup – promovată de procuror (alin.(2) art.71 CPC ultima propoziţie) sau de subiecţii investiţi de lege conform art.73 CPC în interesul
unui număr nelimitat de persoane sau ale societăţii. Respectiva categorie de acţiuni civile nu este tratată uniform de către doctrinarii procesualişti. Unii autori
consideră că și atunci cînd în instanţa s-au adresat mai mulţi coreclamanţi apare o varietate a acţiunii în grup. Această viziune nu este una reu șită, deoarece în
cazul enunţat se vor judeca un anumit număr de acţiuni civile personale. Coreclamanţii, fiind subiecţi independenţi, care se indică în cererea de chemare în
judecată sînt nominalizaţi în hotărîrea judecătorească, efectele căreia le sînt opozabile. Iar în cazul acţiunilor în grup în momentul adresării în judecată, în
timpul examinării şi ca urmare a soluţionării cauzei civile reclamantul concret nu este determinat. El este determinabil în viitor. Acţiunile în grup sînt
întotdeauna de constatare şi permit potenţialilor reclamanţi adresarea ulterioară în instanţa de judecată cu acţiunea de realizare, sarcina probaţiei limitîndu-se
doar la legătura cauzală dintre fapta constatată şi prejudiciul produs, precum şi la cuantumul reparării pretinse.
Acţiunea civilă corporativă (lit.с) art.168 CC) – acţionari care deţin mai mult de 10% din acţiuni sînt în drept să pretindă de la organele de conducere ale
societăţii pe acţiuni repararea prejudiciului. Coreclamanţii (acţionarii) se adresează pentru repararea prejudiciului de la organul administrativ.
Acţiunea oblică (art.598-601 CC). În cadrul acţiunii oblice „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său,
exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite”.
Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său acele drepturi şi acţiuni patrimoniale
neexercitate de către acesta din urmă. Această neexercitare a anumitor drepturi pe care debitorul le are faţă de anumite terţe persoane poate fi cauzată de
neglijență, nepăsare, nepricepere sau, în sfîrşit, rea-credinţă, cu scop de fraudare, ştiind că patrimonial lui este absorbit în întregime de datorii şi că datorită
acestui drept dacă l-ar exercita, ar profita în exclusivitate creditorilor. !!! De ex.: debitorul, victimă a unui fapt ilicit păgubitor săvîrşit de către un terţ, nu îl
acţionează pe acesta din urmă în acţiunea în răspundere civilă delictuală, gîndindu-se că nu obţine avantaj, căci suma pe care ar obţine-o va fi urmărită de
către creditorii lui; sau, un terţ este pe cale să uzurpeze un bun al debitorului, iar acesta neglijează să intenteze acţiunea în revendicare; sau chiriaşul
debitorului neglijează să plătească chiria, iar debitorul neglijează să i-о pretindă.
În toate aceste exemple, debitorul ar avea posibilitate să ac ționeze direct pentru valorificarea drepturilor sale, dar nu o face, motiv pentru care s-a creat
acest mijloc de protejare a creditorilor chirografari, care acţionează, în numele debitorului lor, însă indirect. Această posibilitate a creditorilor de a exercita
drepturi ale debitorilor comportă, pe de o parte, exercitarea unei acţiuni în justiţie (în majoritatea cazurilor), iar pe de altă parte, şi posibilitatea de a pune în
executare silită hotărîrea judecătorească.
Creditorul nu poate intenta acele acţiuni care au caracter exclusiv personal, fie că este vorba de drepturi personale patrimoniale sau de drepturi personale
nepatrimoniale. De ex.: acţiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale (acţiuni de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti),
acţiuni referitoare la drepturi patrimoniale personale, a căror exercitare presupune o exercitare subiectivă din partea autorului lor (revocarea unei donaţii
pentru ingratitudine), acţiuni referitoare la drepturi patrimoniale care au însă un obiect neurmăribil (pensia de întreţinere).
Reclamant în acţiunea oblică este debitorul care ezită să se adreseze în justiţie pentru apărarea propriilor drepturi, şi asta din considerentul că hotărîrea
judecătorească, indiferent de faptul care va fi ea, îi va fi opozabilă. Creditorul în acţiunea oblică este un reclamant procesual, care sesizează instanţa
potrivit art.73 CPC, întrucît nu pretinde apărarea imediată şi nemijlocită a unui drept propriu, dar acţionează din nume propriu în interesele altei persoane. El
pretinde de la terţul pîrît exercitarea coercitivă a unor obligaţii faţă de debitorul său. În disputele doctrinarilor se admite şi ideea unei reprezentări judiciare
forţate a debitorului de către creditorul său.
Unii autori recunosc existenţa acţiunilor principale, accesorii (solu ționarea cărora depinde de soluţia de bază) şi incidentale (formulate într-un proces deja
intentat).

Dreptul la acțiune civilă

În literatura de specialitate, dreptului la acţiune îi sînt atribuite două sensuri, unul fiind de drept procesual, iar celălalt de drept material.
Dreptul la acţiune în sens procesual reprezintă dreptul la intentarea acțiunii, pe cînd în sens material semnifică dreptul la admiterea ei. În sens procesual
prin acţiune se realizează dreptul persoanelor de a cere instanţei soluţionarea unei pricini civile în ordine procesuală. Spre deosebire de primul, dreptul la
 58
admiterea acţiunii, conferă titularului său posibilitatea de apărare a dreptului subiectiv încălcat sau contestat prin pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti
favorabile.
Dreptul la intentarea acţiunii este posibilitatea garantată de lege a persoanelor interesate de a cere examinarea şi soluţionarea unei pricini civile de către o
instanţă judecătorească competentă. Acestui drept îi corespunde obligaţia instanţei de a primi cererea şi de a o examina pronunţînd o hotărîre. Vorbind de
dreptul la admiterea acţiunii, prezintă interes soluţionarea pricinii printr-o hotărîre legală prin care pretenţiile reclamantului sînt admise.
!!! În opiniile autorilor s-au cristalizat două concepţii contradictorii asupra corelaţiei acestor două noţiuni, dintre care una susţine dependenţa dreptului la
intentarea acţiunii faţă de dreptul la admiterea acesteia, iar cea de-a doua concepţie afirmă dependenţa dreptului de a depune cererea faţă de existenţa
dreptului subiectiv pretins.
Aceste două noţiuni se deosebesc în funcţie de careva criterii, după cum urmează:
 În funcţie de conţinutul drepturilor respective, dreptul la intentarea acțiunii este posibilitatea de a cere examinarea unei pricini civile de către instanţa
judecătorească, şi obligaţia instanţei de a primi cererea de chemare în judecată. Pe cînd dreptul la admiterea acţiunii reprezintă posibilitatea persoanei
interesate de a obţine satisfacerea pretenţiei. Sensul procesual al dreptului la acţiune constă în prerogativa de a obţine o hotărîre judecătorească indiferent de
conţinutul acesteia, pe cînd sensul material garantează satisfacerea conţinutului cererii, adică obţinerea unei hotărîri favorabile.
 În funcţie de temeiurile care duc la apariţia dreptului la intentarea acțiunii şi admiterea ei. Apariţia, precum şi posibilitatea exercitării dreptului la intentarea
acţiunii, adică dreptul la acţiune în sens procesual este condi ționat exclusiv de factori cu caracter procesual, stipulaţi în art.169, 170 CPC. De respectarea sau
nerespectarea acestor cerinţe nu depinde fondul pricinii examinate de către instanţa de judecată, astfel încît aceste circumstanţe procesuale nu pot influenţa
asupra hotărîrii judecătoreşti. Circumstanţele stabilite de lege se referă doar la posibilitate, nu şi la rezultat, în ceea ce priveşte dreptul la admiterea acţiunii,
apariţia şi realizarea lui depinde atît de circumstanţe materiale cît şi procesuale.
 În funcţie de subiecţii titulari ai dreptului la intentarea acţiunii, precum şi subiectul de drept titular al dreptului la admiterea acţiunii, ordinea lor procesuală
de stabilire. Titularul dreptului la acţiune în sens procesual este de fiecare dată reclamantul, adică cel în interesul căruia a fost înaintată cererea, cel care se
prezumă a fi titularul dreptului pretins. Chiar şi atunci cînd cererea este depusă în interesele altei persoane prin reprezentant sau procuror calitatea de
reclamant o va avea persoana în interesele căreia a fost depusă cererea, şi nu persoana care a depus-o efectiv. Spre deosebire de dreptul la intentare a acţiunii,
dreptul la admiterea ei nu aparţine de fiecare dată reclamantului, ci titularul lui poate fi ori pîrîtul printr-o hotărîre de respingere a acţiunii, fie o persoană
terţă care poate interveni în proces în calitate de intervenient principal. Cu referirea la ordinea procesuală de stabilire a titularilor drepturilor menţionate
atunci, respectarea de către persoana interesată a circumstanţelor cerute de lege pentru intentarea acţiunii se verifică de către instanţă în momentul depunerii
cererii – la faza intentării procesului civil, pe cînd chestiunea cu privire la admiterea acţiunii sau respingerea ei urmează a fi soluţionată de către instanţa
judecătorească după faza examinării pricinii în fond prin adoptarea hotărîrii.
 În funcţie de caracterul consecinţelor juridice pe care le manifestă. Lipsa dreptului la intentarea acţiunii sau nerespectarea circumstanţelor stabilite de
legislaţie, în funcţie de faza procesului la care au fost descoperite de către instanţă, atrage după sine sancţiunile procesuale de refuz în primire a cererii de
chemare în judecată, de restituire a acesteia, fie încetarea procesului, scoaterea cererii de pe rol, fapt care urmează a fi stabilit prin intermediul unei încheieri
judecătoreşti corespunzătoare. Lipsa dreptului la admiterea acţiunii sau imposibilitatea realizării acestuia, în consecinţă duce la emiterea unei hotărîri de
respingere a acţiunii. Adică refuzul instanţei de a apăra dreptul subiectiv sau interesul legitim care este menţionat în hotărîrea judecătorească, care conţine
răspunsul asupra fondului cererii reclamantului.
Nu poate fi negată o anumită interdependenţă între dreptul la admiterea acţiunii şi dreptul la intentarea acţiunii. Sînt inadmisibile refuzul în primirea
cererii, restituirea cererii sau încetarea procesului şi scoaterea cererii de pe rol în baza circumstanţelor de drept material. Însă nu poate fi admisă o acţiune
civilă fără ca dreptul la intentarea acţiunii să existe şi să fie corect exercitat. !!! Adică dreptul la admiterea acţiunii depinde vital de exercitarea efectivă a
dreptului la intentarea acţiunii, viceversa nefiind valabilă. Dacă o cauză civilă a fost corect intentată, asta încă nu garantează reclamantului cîştigul de cauză.
Adresarea în instanţa de judecată cu o cerere privind apărarea dreptului subiectiv contestat sau încălcat, nu de fiecare dată se va solda cu obţinerea apărării.
!!! Cazurile, în care dreptul la intentarea acţiunii coincide cu dreptul la admiterea ei, se confundă cu noţiunea dreptului la acţiune, ceea ce reprezintă o formă
ideală de apărare a dreptului încălcat sau contestat, deoarece prin ele se realizează acţiunea civilă ca fel de procedură, reprezentînd ordinea procesuală de
intentare, examinare şi soluţionare a numeroase categorii de pricini civile.
Pentru admiterea acţiunii, persoana interesată trebuie să respecte următoarele condiţii:
1) Pretenţia material-juridică să fie întemeiată de fapt şi de drept, adică dreptul subiectiv încălcat sau contestat să existe şi să aparţină persoanei care a cerut
apărarea lui. Prin temeiuri de fapt se subînţeleg:
 fapte constitutive – faptele care confirmă existenţa dreptului subiectiv, care pot fi: titlu de proprietate, dovada posesiunii etc.;
 fapte de legitimare activă şi pasivă – faptele care demonstrează legătura dintre reclamant şi pîrît cu raportul material litigios, cum ar fi de ex.: posesia
pîrîtului asupra bunului care aparţine cu drept de proprietate reclamantului etc;
 fapte pretext pentru acţiune – faptele care demonstrează existenţa temeiului pentru adresare în judecată, adică încălcarea dreptului ori contestarea lui, ca
de ex.: faptul că posesorul exemplificat mai sus este de rea-credinţă, deci fără titlu just etc.
2) Pretenţia să fie înaintată în cadrul termenului de prescripţie. Din punct de vedere al admiterii acţiunii, în practică, o importanţă deosebită este acordată
momentului apariţiei dreptului la acţiune. !!! Această realitate se datorează în special prevederilor legale care prevăd termenul general în interiorul căruia
persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat. Regula generală presupune că momentul apariţiei
dreptului la acţiune şi respectiv momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă corespunde clipei cînd persoana a aflat sau trebuia să afle
despre încălcarea dreptului. !!! Din momentul în care persoana află sau în mod obişnuit ar fi putut să afle că i-a fost încălcat ori contestat un drept, începe să
curgă un termen, care în mod general este de 3 ani, răstimp în care titularul dreptului încălcat se poate adresa în instanţa judecătorească cu o acţiune pentru a-
şi apăra dreptul. !!! În cazul în care acţiunea va fi intentată în interiorul termenului prevăzut şi numai dacă va fi dovedită în modul corespunzător, aceasta
(acţiunea) urmează a fi admisă. Această condiţie este prevăzută de normele materiale şi constă fie în termenul general în interiorul căruia persoana poate să-
şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat, care este de 3 ani, fie în interiorul termenelor speciali de prescripţie
extinctivă art.267-269 CC. Termenul de prescripţie extinctivă poate fi invocat doar de persoana în favoarea căreia acesta a curs art.271 CC, instanţa nu este
în drept să-l invoce din oficiu.
3) Pretenţia urmează a fi dovedită prin probe prin care se înţeleg elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii (art.117 CPC).
4) Chestiunea cu privire la admiterea acţiunii se soluţionează de către instanţa judecătorească după faza dezbaterilor judiciare prin adoptarea hotărîrii de
admitere integrală sau parţială a pretenţiilor reclamantului, fie de respingere a acestora.
Dreptul la acţiune în sens procesual semnifică dreptul de a intenta acțiunea, iar asupra existenţei sau corectitudinii de exercitare a acestuia instanţa
decide la sfîrşitul primei faze a procesului civil printr-o încheiere.
Faptele juridice de care legiuitorul leagă apariţia dreptului persoanei de a porni procesul civil, pot fi împărţi ți în 2 compartimente, ambele fiind
diferenţiate în funcţie de scopul, conţinutul şi efectele pe care le provoacă lipsa lor, în persoana care intentează acţiunea:
 Premisele dreptului la acţiune.
 Condiţiile dreptului la acţiune.
!!! Pornirea procesului judiciar, pe o acţiune civilă, poate fi considerată oportună doar în prezenţa tuturor premiselor dreptului la acţiune şi a respectării
tuturor condiţiilor de realizare a dreptului la intentarea acţiunii.
Premisele dreptului la intentarea acţiunii sînt acele fapte juridice cu caracter procesual, existenţa sau inexistenţa cărora determină apariţia dreptului
persoanei interesate de a înainta o acţiune civilă într-o pricină concretă.
Condiţiile dreptului la intentarea acţiunii sînt acele fapte juridice cu caracter procesual, care stabilesc ordinea procesuală de realizare a dreptului la
intentarea acţiunii.
 59
Libertatea adresării în judecată nu este absolută, statul fiind în drept să instituie condiţii de admisibilitate. Aceste limitări trebuie să urmărească un scop
legitim, asigurîndu-se o proporţionalitate între interesul persoanei şi scopul legitim urmărit. Limitările nu trebuie să reducă substanţial esenţa acestui drept.
Regulile de procedură au scopul de a asigura o bună administrare a justiţiei şi, în special, a asigura securitatea raporturilor juridice, iar cei implicaţi în
proceduri trebuie să se aştepte ca aceste reguli să fie aplicate.
Fundamentul acestei teorii se bazează pe simplificarea maximă a dreptului la intentarea acţiunii, precum şi pe înaintarea unor acţiuni neîntemeiate de rea-
credinţă. !!! Construcţia juridică a premiselor şi condiţiilor dreptului la intentarea acţiunii îşi capătă importanţa nu atît din punct de vedere teoretic cît, în
special, din punct de vedere practic, deoarece stabile ște consecinţele pe care urmează să le producă faptul neîntrunirii premiselor dreptului la intentarea
acţiunii şi nerespectarea de către reclamant a ordinii procesuale stabilite de lege.

Premisele exercitării dreptului la acțiune

Premisele dreptului la intentarea acţiunii sînt fapte cu caracter procesual de existenţa sau inexistenţa cărora legea stabileşte apariţia dreptului subiectiv
la intentarea acţiunii pe pricina respectivă.
Definirea acestora poate fi făcută reieşind din efectele negative consacrate legal (art.169 şi 265 CPC, exceptînd literele c), d), f) art.265 CPC) pe care le
produc. Dacă nerespectarea premiselor dreptului la acţiune se constată după primirea cererii, procesul încetează conform art.265 CPC. Sancţiunea refuzului
în primire a cererii sau încetării procesului constă în imposibilitatea de a se adresa în judecată cu o acţiune care va avea acelaşi reclamant şi pîrît, obiect,
şi aceleaşi temeiuri. Respectivele norme procesuale enumeră limitativ impedimente obiective, insurmontabile prin voinţa oricărei persoane, care atestă lipsa
dreptului la acţiune. !!! Premisele dreptului la acțiune nu pot fi interpretare extensiv sau prin analogie.
!!! Premisele se referă la aspectul procesual al adresării în judecată şi nicidecum la esenţa dreptului material încălcat sau contestat ori a interesului legitim
al persoanei care se adresează în judecată.
Natura juridică a premiselor dreptului la acţiune le conferă acestora caracter ireparabil, astfel depistarea de către judecător la momentul depunerii cererii de
chemare în judecată a uneia dintre circumstanţele juridice enunţate în art.169 CPC îl determină legal să refuze primirea cererii de chemare în judecată.
!!! Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi
acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, avînd acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri (alin.(3) art.169 CPC).
În concluzie: în instanţele de judecată nu vor putea fi intentate procese civile în lipsa dreptului la acţiune în sens procesual.
Efectul premiselor dreptului la acţiune este perpetuu. Premisele în legătură cu care se află dreptul la adresare în instanţă trebuie să fie evidente atît la
depunerea cererii cît şi pe parcursul procesului de examinare a cauzei. Chiar dacă s-a pronunţat o hotărîre judecătorească în pofida prezenţei impedimentelor
obiective prevăzute de lege, aceasta urmează a fi casată de către instanţa de apel, iar procesul trebuie încetat (lit.e) alin.(1) art.385 CPC). Este similară
prerogativa instanţei de recurs împotriva deciziei instanţei de apel (lit.d) alin.(1) art.445 CPC).
Pentru ca dreptul la intentarea acţiunii civile să existe trebuie de avut în vedere şi următoarele momente:
1) Posibilitatea legală de a examina o cerere în judecată în procedură civilă – lit.a) art.169 CPC. Acest lucru pare a fi în disonanţă cu prevederile alin.(2) art.5
CPC care menţionează că „nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfec țiune, coliziune sau
obscuritate a legislaţiei în vigoare”. Dar, !!! atunci cînd în instanţă se contestă un act exceptat de la controlul judecătoresc conform art.4 al Legii
contenciosului administrativ din 2000 sau cînd se depun acţiuni civile împotriva statelor, organizaţiilor internaţionale, agenţilor diplomatici sau consulari în
afara excepţiilor permise de lege, această adresare va fi calificată ca improprie procedurii civile. !!! Dacă sînt formulate pretenţii deplasate în raport cu cadrul
normativ naţional sau pretenţii care se soluţionează în altă procedură în instanţa de judecată sau alte autoritaţi ale Statului, instanţa va utiliza corect
respectiva premisă.
Dacă nu se respectă competenţa generală condiţională atunci va fi încălcată o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, şi nu o premisă (lit.a) alin.(1)
art.170 CPC). După cum încălcarea competenţei generale contractuale nu este un impediment obiectiv de adresare în judecată. !!! În pofida unei clauze de
arbitraj valabile, persoana interesată se poate adresa în judecată şi aceasta nu trebuie calificată ca imposibilitate legală de examinare a cauzei în procedură
civilă şi nici ignorare a unei pseudoproceduri prealabile (lit.a) alin.(1) art.170 CPC). În dezbateri judiciare pîrîtul va putea face obiecţii, care ar putea
determina scoaterea cererii de pe rol (lit.e) art.267 CPC). !!! Cînd se invocă încălcarea competenţei generale cu referire la această prevedere legală, în
procedură civilă nu se vor examina cererile care se supun examinării în procedură contravenţională, penală ori cererile de verificare a constituţionalităţii unor
acte.
2) Capacitatea procesuală de folosinţă – art.57 CPC şi art.18, 60 CC şi lit.e) art.169 CPC – constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii
procesual civile. !!! Nimeni nu poate fi lipsit de capacitate de folosin ță. Existen ța capacităţii de folosinţă denotă existenţa subiectului de drept. Iar legea
procesuală prevede refuzul de a primi cererea de chemare în judecată dacă reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia
cazurilor prevăzute la alin.(2) art.59. Dacă reclamantul sau pîrîtul pur şi simplu nu există nici ca persoană fizică, nici ca persoană juridică, dreptul la
intentarea acţiunii de asemenea nu există. !!! Filialele sau reprezentanţele nu sînt persoane juridice (art.102, 103 CC), de aceea nu pot compărea nici ca
reclamant, nici ca pîrît, nici ca intervenient principal în procesul civil. Lichidarea persoanelor juridice face aplicabilă respectiva prevedere, cu excepţia
art.100 CC.
Cu referire la contractul de societate civilă, potrivit căruia două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun
scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art.1339 CC), exceptarea acestora totuşi se
referă doar la calitatea de reclamant. În calitate de pîrît în locul societăţii civile vor apărea asociaţii acesteia, care răspund pentru obligaţiile societăţii civile în
mod solidar (art.1351 CC).
3) Dreptul reclamantului procesual de a înainta acţiunea civilă în interesele altor persoane – alin.(3) art.71, alin.(1) art.73 CPC, consecinţa încălcării acestuia
fiind prevăzută în lit.e) art.169 CPC. Prin investirea legală a unor subiecţi de a înainta acţiuni civile în interesele altor persoane legiuitorul are în vedere
dreptul procurorului de a înainta acţiunea în interesele unei persoane fizice care justifică criteriile stabilite de alin.(1) art.71 CPC, inclusiv a persoanei
incapabile, în interesele unui număr nelimitat de persoane, precum şi în interesele statului şi ale societăţii. În aceeaşi categorie se înscriu autorităţile publice,
asociaţiile, persoanele fizice care numai fiind investite expres de o lege pot înainta acţiunea în interesele altor persoane (art.73 CPC). !!! Subiecţii enunţaţi
sînt reclamanţi în sens procesual, deci dispun de dreptul la intentarea acţiunii, nu şi de dreptul la admiterea acestuia care se va răsfrînge asupra reclamantului
propriu-zis, fie în cazul cîştigului de cauză, fie în cazul pierderii procesului.
4) Inexistenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile în aceeaşi pricină civilă (un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri) –
lit.b) art.169 CPC. Existenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile este un impediment al intentării acţiunii, deoarece, în caz contrar se va încălca principiul
autorităţii lucrului judecat, prin care nu se admite judecarea repetată a aceleaşi cauze civile.
5) Inexistenţa unei încheieri judecătoreşti prin care a fost admisă renunţarea reclamantului la acţiune sau a fost încuviinţată tranzactia în aceeaşi cauză civilă –
lit.b) art.169 CPC. Existenţa unei încheieri, prin care s-a încuviinţat renunţarea reclamantului la acţiune, sau a fost încheiată tranzacţia, probează faptul că
persoana interesată şi-a exprimat acordul de voinţă referitor la pricina dată. Această premisă este instituită pentru consolidarea principiului disponibilităţii,
precum şi pentru protecţia eventualului pîrît şi a celorlalţi participanţi la proces de adresări repetitive abuzive.
6) Inexistenţa unei hotărîri arbitrale în aceeaşi pricină (un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri), cu excepţia cazurilor în
care judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a desfiinţat hotărîrea arbitrală – lit.d) art.169, alin.(3)
art.481, alin.(3) art.486 CPC. Existenţa hotărîrii arbitrale privind aceiaşi cauză civilă semnifică solu ționarea litigiului de drept, iar pentru a nu prejudicia
ceilalţi participanţi la proces legiuitorul a instituit această garanţie, persoana interesată exercitîndu-şi deja posibilitatea alegerii organului de jurisdicţie.
Premisele dreptului la acţiune sînt clasificate după mai multe criterii:
1) În funcţie de prezenţa sau lipsa circumstanţei prevăzute în conţinutul premisei dreptului la acţiune acestea pot fi privite:
 60
 din punct de vedere negativ – premisele dreptului la intentarea acţiunii vor avea un caracter negativ atunci cînd prezenţa lor va stopa apariţia la persoana
interesată a dreptului de a intenta acţiunea. Ultimele 3 premise [4), 5), 6)] sînt negative, astfel încît, în cazul existenţei lor persoanei interesate i se va
refuza în primirea cererii;
 din punct de vedere pozitiv – prin premise pozitive se subînţeleg acele premise, prezenţa cărora acordă posibilitatea de a intenta acţiunea. Primele 3
premise [1), 2), 3)] urmează a fi pozitive, deoarece în eventualitatea întrunirii lor va exista dreptul persoanei interesate de a intenta acţiunea.
2) O altă clasificare a premiselor dreptului la intentarea acţiunii se întîlne ște în dreptul german, unde acestea au fost clasificate în 3 categorii:
 premise referitoare la instanţă – se referă la competenţă;
 premise referitoare la părţi – ţin de capacitate;
 premise care se referă la litigiu – prevăd inexistenţa hotărîrilor judecătorești sau arbitrale cu privire la o pricină identică, sau încheierilor referitoare la
încheierea tranzacţiei, sau renunţarea la acţiune într-o pricină identică.
3) Premisele dreptului la acţiune pot fi împărţite în:
 premise generale – premisele ce ţin de capacitate şi competenţă;
 premise speciale – premisele ce depind de intrarea în vigoare a actelor de dispoziţie ale instanţei.
Capacitatea de folosinţă, precum şi competenţa generală a instanţelor judecătoreşti sînt circumstanţe juridice pe care trebuie să le întrunească orice
pricină civilă, capacitatea fiind factorul care identifică subiectul care deţine dreptul de a intenta acţiunea, iar competenţa reprezentînd factorul care
caracterizează limitele exercitării dreptului la apărare dedus diferitor organe jurisdicţionale.

Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune

Pentru pornirea procesului judiciar pe o anumită pricină civilă nu este suficient ca persoana să deţină dreptul la acţiune, ci este necesar să-l realizeze în
modul cerut de lege. Prin realizarea corespunzătoare a dreptului la acţiune se subînţelege respectarea de către reclamant a ordinii procesuale prevăzute de
lege pentru adresarea în instanţă cu cererea de chemare în judecată. Aceste împrejurări cu caracter procesual formează condiţiile dreptului la intentarea
acţiunii.
!!! Dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, atîta timp cît acestea sînt
rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. Curtea Constituţională a RM, precizează că „necesitatea asigurării accesului efectiv la justiţie nu poate fi
considerată însă ca reprezentînd un obstacol pentru instituirea, prin lege, a unor condiţii de admisibilitate pentru cei care doresc să supună cauza lor judecăţii
instanţelor judecătoreşti”.
Pentru exercitarea dreptului la acţiune este necesar să se respecte următoarele condiţii:
1) Respectarea procedurii prealabile de soluţionare a litigiului pe cale extrajudiciară stabilită de lege sau de contractul părţilor (lit.a) alin.(1) art.170 CPC).
Neprezentarea de către reclamant a dovezilor care confirmă că acesta a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută de lege sau contract, pentru categoria respectivă de pricini constituie temei de restituire a cererii. Solu ționarea prealabilă pe cale extrajudiciară
obligatorie este prevăzută la art.14 din Legea contenciosului administrativ din 2000. Reclamaţia obligatorie este prevăzută şi în raporturile juridice izvorîte
din contractul de transport. În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie în temeiul prevederilor
art.1020 CC, art.155 Codul transportului feroviar.
2) Respectarea competenţei jurisdicţională prevăzută la art.331, 35, 38, 39, 40, 42 CPC (lit.b) alin.(1) art.170 CPC). În acest caz se are în vedere încălcarea
normelor de competenţă jurisdicţională atît materială, cît şi teritorială. Legiuitorul ar fi fost mai explicit, dacă ar fi specificat în textul legii că instanţa dată nu
este competentă să judece pricina, pentru a exclude unele interpretări contradictorii. Dacă instanţa dată de judecată nu este competentă să examineze şi să
soluţioneze pricina civilă, atunci în încheierea de restituire a cererii urmează să indice cărei instanţe judecătoreşti poate fi adresată cererea de chemare în
judecată.
3) Dispunerea de capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanei care se adresează în judecată stipulată la art.58 CPC, art.119-121 CC (lit.с) alin.(1) art.170
CPC). În acest caz legiuitorul nu se referă la reclamant, ci la persoana care se adresează în judecată. !!! Reclamantul poate să fie lipsit de capacitatea de
exerciţiu fără afectarea statutului său procesual. În acest caz, drepturile lui procesuale sînt exercitate de reprezentantul legal (tutorele) care, la rîndul său,
poate angaja un avocat (alin.(1) şi (5) art.79 CPC).
!!! Minorii pînă la 18 ani şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu prin hotărîre judecătorească, deşi nu-şi pierd calitatea de reclamant, nu pot depune
cererea de chemare în judecată personal. În interesele lor urmează să se adreseze în judecată fie un reprezentant legal, fie procurorul conform art.71 CPC,
fie autorităţile prevăzute în art.73 CPC. Capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale civile poate să apară în volum deplin şi mai devreme de majorat –
de la 16 ani, în cazurile încheierii căsătoriei sau emancipării. O asemenea categorie de minori poate să se adreseze personal în instanţa de judecată pentru a-şi
apăra de sine stătător orice drepturi încălcate sau contestate. Prin pricinile ce decurg din raporturi juridice civile, matrimoniale, familiale, de muncă şi din
alte raporturi juridice, minorii îşi pot apăra personal drepturile, libertăţile şi interesele legitime în instanţa de judecată (alin.(5) art.58 CPC).
4) Semnarea cererii de chemare în judecată în modul stabilit (lit.e) alin.(1) art.170 CPC). Actele procesuale nesemnate nu se iau în lucru, iar, semnătura este
prima dovadă certă a valorificării eficiente a principiului disponibilităţii. !!! Instanţa de judecată niciodată nu porneşte procesul civil din oficiu. Este
obligatoriu necesară cererea persoanei care crede că i s-a încălcat sau contestat un drept. Pentru a evita disensiunile legate de semnarea necorespunzătoare a
cererilor de chemare în judecată, justiţiabilii şi judecători vor ţine cont de următoarele reguli.
Pe cel puţin un exemplar de cerere de chemare în judecată se va regăsi în original semnătura reclamantului. Dacă cererea de chemare în judecată este
semnată de către un reprezentat contractual – un avocat pentru reclamantul persoană fizică sau juridică sau un salariat neavocat al reclamantului persoanei
juridice, împuternicirile de semnare a cererii de chemare în judecată trebuie să se regăsească sub sancţiunea nulităţii în mandatul avocatului sau procura
salariatului.
În cazul lipsei semnăturii, cererea este pasibilă de restituire irevocabilă. Art.81 CPC prevede că în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau
în mandatul eliberat avocatului pot fi inserate împuterniciri speciale, inclusiv „de a transmite împuterniciri unei alte persoane”.
5) Existenţa împuternicirilor reprezentantului de a porni procesul (lit.f) alin.(1) art.170 CPC). Legislaţia procesuală a RM cunoaşte mai multe categorii de
reprezentare judiciară. !!! Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume prevăzute de lege. Reprezentarea contractuală se produce în temeiui unui
acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui mandat. În conformitate cu art.79 CPC, doar anumite persoane pot avea calitatea de reprezentanţi legali,
care îndeplinesc în numele celui reprezentat toate actele procedurale pe care acesta are dreptul să le exercite. Chiar dacă o cerere de chemare în judecată este
semnată de un reprezentant legal, el trebuie să anexeze actele care confirmă calitatea lui procedurală de reprezentant legal.
Cu referire la reprezentanţii contractuali – avocaţii, avocaţii-stagiari, salariaţii persoanelor juridice – în actele care le atestă împuternicirile-mandate,
procuri – trebuie să fie expres menţionată sub sancţiunea nulităţii împuternicirea de a porni procesul conform art.81 CPC. Chiar dacă legiuitorul prevede în
lit.f) alin.(1) art.170 CPC sintagma „de a porni şi a susţine procesul”, !!! lipsa împuternicirii de a susţine procesul nu este un impediment în a-l porni. Graţie
disponibilităţii, reclamantul poate transmite reprezentantului său împuternicirile pe care le consideră necesare. Iar la depunerea cererii de chemare în
judecată, pentru intentarea procesului este suficientă împuternicirea „de a porni procesul”.
6) Inexistenţa aceloraşi pricini civile (aceloraşi părţi, aceluiaş obiect, aceloraşi temeiuri) în aceeaşi procedură sau în procedura altei instanţe (lit.g) alin.(1)
art.170 CPC). Respectiva prevedere nu se interpretează extensiv si nu se referă la examinarea cauzei de către judecata arbitrală. Pentru a evita posibilitatea
pronunţării hotărîrilor contradictorii, chiar dacă legea oferă în unele cazuri mai multe opţiuni de a alege instanţa competentă (art.39 CPC), oricum
examinarea unei pricini civile o poate face doar o singură instanţă de judecată competentă. !!! Acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, cu acela și obiect şi în baza
aceluiaşi temei, nu poate fi examinat de cîteva instanţe concomitent. Din aceste considerente sesizarea unei instanţe judecătoreşti cu o cerere de chemare în
judecată stinge dreptul aceleeaşi persoane de a solicita şi altei instanţe examinarea şi soluţionarea aceleeaşi pricini.
7) Consimţămîntul soţiei la desfacerea căsătoriei în timpul sarcinii acesteia sau timp de un an de la naşterea copilului (lit.d) alin.(1) art.170 CPC). Limitarea
dreptului soţului de a cere desfacerea căsătoriei este stabilit în art.34 al Codului familiei care prevede că: „În lipsa acordului soţiei, soţul nu poate cere
 61
desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului, dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte”. Scopul acestei norme este
de a proteja femeia gravidă de emoţii negative în legătură cu divorţul şi ulterior ocrotirii sănătăţii mamei şi a copilului. !!! Codul familiei nu precizează dacă
copilul care se va naşte sau s-a născut deja trebuie să fie comun. Paternitatea se prezumă în timpul căsătoriei. Şi în cazul cînd soţul nu se consideră tatăl
copilului, la fel, el nu poate depune o cerere de desfacere a căsătoriei fără acordul soţiei. Per a contrario, acordul soţiei pentru desfacerea căsătoriei exprimat
în scris face inaplicabilă această normă. !!! Este necesar ca la această fază procesuală – intentarea procesului, judecătorul să verifice dacă există acordul scris
al soţiei semnat personal de dînsa.
8) Perfectarea în modul stabilit a cererii de chemare în judecată (art.166-167 CPC). Cu referire la nerespectarea exigenţelor de perfectare a cererii de chemare în
judecată, doar nesemnarea acesteia sau semnarea în mod necorespunzător (lit.e) alin.(1) art.170 CPC), precum şi neanexarea probelor care confirmă
respectarea ordinii prealabile obligatorii vor determina restituirea cererii (art.167, lit.a) alin.(1) art.170, 171 CPC). În cele alte cazuri, legiuitorul prevede
consecinţe mai benefice pentru persoana care se adresează în judecată cu încălcarea art.166-167 CPC. !!! Cererii cu greşeli înterzise de lege nu i se va da
curs, prin încheiere care nu se contestă cu recurs separat, se va oferi un termen de corectare a gre șelilor, iar dacă în termenul oferit de instan ță erorile
semnalate nu vor fi corectate, cererea de chemare în judecată se va restitui. !!! Dacă persoana care s-a adresat în judecată se va conforma indicaţiilor
judecătorului în termenul oferit de acesta, atunci cererea se consideră depusă la data prezentării iniţiale.
Spre deosebire de premisele dreptului la acţiune, condiţiile dreptului la intentarea acţiunii nu determină apariţia dreptului, ci stabilesc ordinea
procesuală stabilită de lege pentru intentarea procesului.
Dacă reclamantul are dreptul la intentarea acţiunii, atunci nerespectarea de către acesta a condiţiilor de valorificare a acestuia va avea alte consecinţe
juridice. Dacă încălcarea ordinii procesuale de intentare a acţiunii civile a fost depistată de judecător în momentul depunerii cererii, atunci judecătorul va
restitui cererea de chemare în judecată, iar dacă nerespectarea condi țiilor se constată după primirea cererii atunci judecătorul va scoate cererea de pe rol
(alin.(2) şi (3) art.170, lit.a), b), c), d), h) art.267 CPC). Consecin țele sînt mai blînde, astfel încît sancţiunile care le urmează nu aduc atingere dreptului, ci au
mai mult un caracter de corectare, avînd scopul de a discipliniza persoana interesată. !!! Pentru nerespectarea ordinii procesuale de exercitare a dreptului
existent, persoana nu este privată de dreptul său procesual. Şi asta deoarece restituirea sau, după caz, scoaterea de pe rol a cererii de chemare în judecată, nu
exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant către acelaşi pîrît, cu aceeaşi cerere, avînd acelaşi obiect, aceleaşi temeiuri, dar cu
condiţia lichidării încălcărilor depistate.

Mijloace procesuale de apărare a pîrîtului. Acțiunea reconvențională

!!! Graţie principiului contradictorialităţii şi a „egalităţii de arme” pîrîtul în virtutea disponibilităţii de care dispune îşi poate exercita dreptul la apărare
împotriva acţiunii civile a reclamantului.
!!! Pîrîtul poate formula obiecţii juridice împotriva pretenţiilor reclamantului, adică contraargumente care justifică dezacordul cu obiectul acţiunii şi
scopul pîrîtului de a obţine o hotărîre judecătorească prin care reclamantul să nu ia cîştig de cauză. De regulă, aceste contraargumente sînt inserate în
referinţa pe care pîrîtul o poate depune conform art.186 CPC.
Doctrina divizează obiecţiile pîrîtului în 2 categorii:
1) Obiecţii procesual-juridice.
2) Obiecţii material-juridice.
Obiecţiile procesual-juridice se referă la invocarea lipsei dreptului reclamantului la acţiune în sens procesual (art.169 CPC) sau la erorile de exercitare a
acestuia (art.170 CPC). Semnalînd încălcarea premiselor sau condiţiilor de exercitare a dreptului la intentarea acţiunii, pîrîtul atenţionează instanţa că
procesul a fost pornit greşit şi nu poate continua. !!! Întrucît cererea de chemare în judecată este deja pusă pe rol, judecătorul nu mai poate refuza sau restitui
cererea respectivă. Legea procesuală oferă remedii proprii acestor faze procesuale. Este vorba de încetarea procesului conform lit.a), b), g) şi h) art.265 CPC
şi scoaterea cererii de pe rol conform lit.a), b), c), d), h) art.267 CPC. Corelativ lit.b) art.170 CPC este lit.b) alin.(2) art.43 CPC, adică strămutarea pricinii
civile dacă „pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională”. Dacă instanţa acceptă şi satisface obiecţiile
procesual-juridice ale pîrîtului, nu înainte de a le pune în discuţie, atunci va emite o încheiere susceptibilă de recurs separat (art.266, alin.(2) art.268, alin.(3)
art.43 CPC). Dacă nu acceptă obiecţiile procesual-juridice ale pîrîtului, atunci va adopta tot o încheiere judecătorească, doar că aceasta se va contesta odată
cu fondul, deoarece nu stopează continuarea procesului.
Obiecţiile material-juridice se referă la fondul cauzei, adică la preten țiile propriu-zise ale reclamantului şi temeiurile acestora. Acestea, de regulă, se
referă la circumstanţe de fapt şi de drept pe care se bazează reclamantul pentru a convinge instanţa să nu admită acţiunea, adică să adopte o hotărîre de
respingere a pretenţiilor reclamantului. !!! Invocarea pierderii termenului de prescripţie este o obiecţie material-juridică care poate să ducă la neadmiterea
acţiunii, dacă instanţa nu repune reclamantul în termen.
Un alt mijloc procesual de apărare a pîrîtului împotriva pretenţiilor reclamantului este acţiunea reconvenţională – o acţiune civilă care este înaintată de
către pîrît în cadrul unui proces deja pornit, în scopul de a se apăra împotriva acţiunii principale sau pentru că acţiunea reconvenţională este conexă prin
temei cu acţiunea iniţială.
Se disting următoarele trăsături specifice acţiunii reconvenţionale:
 acţiunea reconvenţională este acţiunea civilă proprie pîrîtului;
 acţiunea reconvenţională se intentează într-un proces care este deja pornit;
 acţiunea reconvenţională se intentează cu scopul de a se examina concomitent cu acţiunea iniţială.
Prin intentarea acţiunii reconvenţionale are loc o aşa numită dublare a calităţilor procesuale – reclamantul care a intentat acţiunea iniţială devine şi pîrît,
iar pîrîtul anterior devine şi reclamant.
Deşi legiuitorul nu denumeşte într-un fel anume pîrîtul care depune ac țiune reconvenţională, deseori se folosesc sintagmele reconvenient sau pîrît-
reconvenient.
!!! Importanţa acţiunii reconvenţionale într-un proces judiciar deja pornit este că, în primul rînd, aceasta permite reconvenientului să-şi înainteze acţiunea
la instanţa de judecată unde deja se judecă cauza civilă în care a fost chemat. De cele mai dese ori aceasta coincide cu domiciliul (sediul) pîrîtului (art.38
CPC). În al doilea rînd, intentarea unei acţiuni reconvenţionale este optimă şi din motivul că părţile în acelaşi litigiu îşi soluţionează divergenţele sale în mod
reciproc. !!! Cumularea în cadrul unui proces judiciar a acţiunii iniţiale şi a acţiunii reconvenţionale este utilă şi din raţiuni economice. Or, intentarea unei
acţiuni reconvenţionale face ca reconvenientul să economisească timp şi surse financiare. Intentarea unei acţiuni în ordinea procedurii generale pe acţiuni
civile, de regulă, durează, iar prin intermediul acţiunii reconvenţionale într-un proces judiciar se soluţionează două acţiuni. !!! Tot prin intermediul unei
acţiuni reconvenţionale, se evită situaţiile de hotărîri judecătoreşti care nu se pot concilia, dar şi se soluţionează multiaspectual şi just raportul litigios între
părţi. Fiecare pretenţie formulată de reclamant şi pîrît trebuie să-şi găsească răspunsul în dispozitivul hotărîrii judecătoreşti. Hotărîrea instanţei va dobîndi
puterea lucrului judecat atît în privinţa celor statuate din cererea principală, cît şi a celor statuate din cererea reconvenţională.
Pe lîngă avantajele intentării unei acţiuni reconvenţionale se poate de evidenţiat şi unele dezavantaje ale acţiunii reconvenţionale. !!! Prin intentarea unei
acţiuni reconvenţionale se ajunge la faptul că într-un proces civil se complică sarcinile care sînt puse pe seama instanţei, adică mai apare o acţiune care
trebuie să fie soluţionată în acelaşi proces, apar mai multe date de fapt, care necesită a fi apreciate de instanţă. !!! Un alt inconvenient este că prin intentarea
acţiunii reconvenţionale este verosimil că se va încălca termenul rezonabil de examinare a unei cauze civile, or, intentarea unei acţiuni reconven ționale duce
deseori la amînarea procesului – alin.(1) art.208 CPC.
Întrucît intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a acţiunii (alin.(2) art.172 CPC), aceasta se perfectează printr-o
cerere scrisă conform exigenţelor art.166-167 CPC, se impune cu taxă de stat (art.84 CPC), urmînd a respecta rigorile art.169 şi 170 CPC. Excepţie face
doar competenţa jurisdicţională teritorială. Reconvenientul poate renunţa la acţiunea sa, reclamantul o poate recunoaşte, părţile pot încheia o tranzacţie,
inclusiv în legătură cu pretenţiile pîrîtului adresate reconvenţional.
 62
Recunoscută aproape unanim ca mijloc de apărare a pîrîtului, acţiunea reconvenţională are o dublă calitate care rezultă din scopul acesteia. !!! Ea poate fi
un mijloc de apărare al pîrîtului împotriva acțiunii civile care este înaintată împotriva sa, dar poate fi şi o pretenţie materială de sine stătătoare care se
examinează în acelaşi proces cu acţiunea civilă iniţială.
Acţiunea reconvenţională potrivit legii procesuale a RM se poate depune doar în 3 cazuri (art.173 CPC):
1) Dacă urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale (lit.a) alin.(1) art.173 CPC);
2) Dacă admiterea acesteia exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale (lit.b) alin.(1) art.173 CPC);
3) Dacă ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor (lit.c) alin.(1) art.173 CPC);
Referitor la compensarea pretenţiei iniţiale (lit.a) alin.(1) art.173 CPC), pîrîtul trebuie să se conformeze regulilor prevăzute de art.651-659 CC care
stipulează cazurile de admitere a compensaţiei ca modalitate de stingere a obligaţiilor. !!! Esenţa legăturii acestor pretenţii (iniţiale şi reconvenţionale) în
acest caz rezidă din capacitatea acţiunii reconvenţionale de a stinge acţiunea iniţială prin compensarea ei printr-o crean ță, drept ce aparţine pîrîtului.
Compensarea pretenţiei iniţiale în temeiul lit.a) alin.(1) art.173 CPC nu presupune că acţiunea reconvenţională în acest caz exclude acţiunea ini țială, din
contra, aceasta înseamnă că ambele pretenţii se admit – în caz contrar ar fi imposibilă compensarea pretenţiilor. Recunoscînd pretenţia reclamantului ca
întemeiată pîrîtul, într-un asemenea caz, cere ca această pretenţie să fie compensată cu pretenţia pe care o are împotriva reclamantului. În virtutea acestui
temei se poate de afirmat, cu anumite rezerve, că pîrîtul ar face din start o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului. Deşi pîrîtul şi în asemenea caz poate
depune referinţă cu contraargumentele de rigoare împotriva acţiunii iniţiale.
Compensarea totală se întîlnește foarte rar. De ex., într-o acţiune civilă privind incasarea plăţii pentru locaţiune în sumă de 10.000 de lei, pîrîtul solicită în
ordine reconvenţională plata pentru reparaţia curentă efectuată în sumă de 15.000 de lei (acţiuni reconvenţionale compensatorii excedentare).
CC al RM prevede situaţiile în care nu este admisibilă compensarea pretenţiilor.
!!! Dacă instanța de judecată a examinat împreună cu acţiunea civilă iniţială şi o acţiune reconvenţională compensatorie, atunci în funcţie de circumstanţele
cauzelor civile, va putea dispune atît respingerea, cît şi admiterea integrală ori parţială a ambelor, ori admiterea integrală sau parţială a oricăreia dintre ele.
În cazul temeiului prevăzut la lit.b) alin.(1) art.173 CPC admiterea acțiunii reconvenţionale exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale ,
urmînd să se acorde cîştig de cauză doar uneia din părţi. !!! Legătura acţiunii reconvenţionale cu acţiunea iniţială în acest caz se rezumă la o
interexcludere a lor, astfel încît doar o pretenţie urmează să fie admisă sau respinse ambele. Aceasta se manifestă prin faptul că la depunerea acţiunii
reconvenționale, trebuie să fie certă situaţia că o acţiune o exclude pe alta. În asemenea situaţie poate fi vorba de un bun care se află în litigiu prin intentarea
unei acţiuni civile reale şi reclamantul cere ca să îi fie recunoscut lui dreptul de proprietate, iar pîrîtul, la rîndul său, depune o acţiune reconvenţională prin
care cere să îi fie recunoscut lui dreptul asupra acestui bun revendicîndu-l de la reclamant. În asemenea situaţii, poate fi satisfăcută doar o pretenţie, prin
recunoaşterea dreptului de proprietate a pîrîtului asupra bunului şi dispunerea realizării dreptului acestuia se va exclude acţiunea în constatare a
reclamantului. Legătura inseparabilă dintre acţiunea civilă iniţială şi cea reconvenţională poate fi exemplificată printr-un alt caz: succesorul testamentar
solicită evacuarea rudelor testatorului din imobilul primit moştenire, iar acestea, la rîndul lor, cer declararea nulităţii testamentului. Este evident că doar o
parte poate avea cîştig de cauză.
!!! Legea procesual civilă a RM admite şi posibilitatea excluderii parţiale a celor două acţiuni civile. Adică pentru a accepta spre examinare o acţiune
reconvenţională este suficientă doar excluderea parţială a acţiunii principale. Instanţa de judecată va trebui să primească spre examinare acţiunea
reconvenţională într-un asemenea caz.
Refuzul de a primi spre examinare acţiunea reconvenţională în baza lit.b) alin.(1) art.173 CPC este inadmisibil pentru mai multe motive:
a) se va încălca dreptul pîrîtului la apărare;
b) există riscul să apară două hotărîri ale instanţei de judecată care să nu se poată concilia (hotărîri contradictorii). Din aceste considerente legiuitorul indică în
art.173 alin.(2) „Dacă, în cazurile menţionate la lit.a) şi c) alin.(1), se constată că numai acţiunea principală poate fi judecată, instanţa o judecă separat”.
Lit.b) în alin.(2) art.173 CPC nu este prevăzută, deci separarea acestor acţiuni sau refuzul de a primi spre examinare pe cea reconvenţională sînt contrare
legii.
Pîrîtul poate intenta acţiune reconvenţională cînd ea şi acţiunea inițială se află în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea
rapidă şi justă a pretenţiilor potrivit lit.с) alin.(1) art.173 CPC. Temeiul dat semnifică ipostaza în care între ambele acţiuni există o anumită legătură.
Legiuitorul român utilizează sintagma „strîns legată de aceasta”, fapt care semnifică tot o conexiune. !!! Conexă în cazul de faţă este conjunctura care admite
că pretenţiile reclamantului şi pîrîtului rezultă din acelaş raport juridic şi în susţinerea preten țiilor se pun la dispoziţie aceleaşi fapte (este situaţia cînd soţul s-
a adresat în instanţa de judecată cu o acţiune de desfacere a căsătoriei, pe cînd soţia se adresează cu o altă pretenţie pentru a partaja bunurile – proprietate
comună în devălmăşie). Pentru a primi spre examinare ac țiunea reconvenţională în acest temei este suficient ca la temelia oricărei acţiuni să fie fapte juridice
comune ambelor acţiuni. Acest fapt este drept dovadă a conexiunii temeiurilor ambelor acţiuni.
!!! Anumite conexiuni dintre acţiunile civile nu permit examinarea lor concomitentă fie din raţiuni de împovărare a procesului civil (judecarea simultană
trebuie să ducă la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor), fie din cauza necesită ții examinării consecutive şi nu conomitente a unor cereri. Dacă pricina nu
poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe, instanţa poate dispune suspendarea examinării acesteia (lit.h) art.261 CPC).
Urmare a analizei celor 3 temeiuri de formulare a acţiunii reconven ționale se impune concluzia că doar în cazul lit.b) alin.(1) art.173 CPC acțiunea
reconvenţională este un mijloc de apărare a pîrîtului împotriva pretenţiilor reclamantului (adică, dacă admiterea acțiunii reconvenționale exclude, total
sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale).
La intentarea acţiunii reconvenţionale care o exclude pe cea principală reconvenientul (pîrîtul) urmăreşte realizarea a două scopuri:
1) de a apăra propriul drept;
2) de a se apăra împotriva acţiunii iniţiale.
În celelalte două cazuri – lit.a) şi c) alin.(1) art.173 CPC – pîrîtul urmăreşte doar primul scop, adică de a se apăra pe sine, fapt care este posibil şi în cazul
examinării acţiunii în cadrul unui proces judiciar separat. După cum rezultă cert din alin.(2) art.173 CPC, aceste acţiuni reconvenţionale pot fi adresate
instanţei de judecată şi separat: fie concomitent cu acţiunea principală, fie ulterior fără a afecta în vreun fel soarta procesuală şi material-juridică a acestora.
Acţiunile reconvenţionale urmează a fi clasificate după primul criteriu dihotomic:
a) acţiuni reconvenţionale care sînt mijloc de apărare contra acţiunii civile iniţiale;
b) acţiuni reconvenţionale care nu sînt mijloc de apărare contra acţiunii civile iniţiale.
Dacă acţiunea depusă de către pîrît ca reconvenţională nu se încadrează nici într-un temei prevăzut de art.173 CPC, instanţa de judecată va dispune
separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs. Conform art.188 CPC !!! „după ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe într-un
proces aparte una sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui reclamant sau ale mai multor reclamanţi dacă consideră raţională judecarea lor separată”.
Aici practica judiciară din RM se confruntă cu o dilemă: judecătorul va verifica mai întîi caracterul reconvenţional al acţiunii pîrîtului pentru a dispune sau
nu examinarea concomitentă cu acţiunea iniţială ori va decide, întîi de toate, dacă cererea reconvenţională a pîrîtului corespunde art.166-170 CPC.
Trebuie interpretate sistemic atît prevederile art.188 CPC, cît şi cele ale art.168 CPC. !!! „Cererea de chemare în judecată introdusă în instanţă se
repartizează, în termen de 24 de ore, judecătorului sau, după caz, completului de judecată în mod aleatoriu, prin intermediul Programului integrat de
gestionare a dosarelor. Judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată spre examinare verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de
lege”.
Primirea cererii de chemare în judecată, ca şi a cererii reconvenţionale nu trebuie înţeleasă în sensul intentării (pornirii) procesului, respectiv a
punerii pe rol a celei reconvenţionale. Pentru această trebuie emisă o încheiere nesusceptibilă de recurs de acceptare a cererii (alin.(4) art.168 CPC).
Primirea semnifică simpla recepţionare a unei cereri distribuite. Numai aşa se poate verifica dacă cererea, inclusiv cea reconven țională, întruneşte exigenţele
prevăzute de lege. În consecinţă, judecătorul care consideră că cererea pe care pîrîtul a depus-o ca reconvenţională nu comportă acest caracter, va putea
dispune separarea acestora. Ca efect al separării pretenţiilor, cererea reconvenţională poate rămîne de competenţa aceleiaşi instanţe de judecată, fiind
necesară doar redistribuirea ei aleatorie altui judecător, dar poate determina şi strămutarea către instanţa competentă (lit.b) alin.(2) art.43 CPC). În acest caz
 63
se va emite încă o încheiere judecătorească susceptibilă de recurs. !!! Judecătorul care, după separare, va recepționa fosta cerere reconvenţională, va verifica
toate premisele, condiţiile şi rechizițiile acestea. Doar atunci se va putea dispune fie refuzul, fie restituirea cererii sau din considerentele legale – să nu i se
dea curs.
!!! Raţiunea unei astfel de consecutivităţi legale este justificată de faptul că acţiunea reconvenţională nu trebuie să tergiverseze procedural un proces civil
deja intentat, or, dacă judecătorul va verifica mai întîi premisele, condiţiile şi exigenţele de conţinut ale cererii care se pretinde a fi reconvenţională, va putea
stagna un proces civil intentat deja – se vor putea emite încheieri de refuz în primire susceptibile de recurs (art.169 CPC), de restituire a cererii de chemare în
judecată, unele dintre care se contestă cu recurs (art.170 CPC) sau nu se va da curs cererii reconvenţionale, oferindu-i-se pîrîtului termen de corectare a
neajunsurilor (art.171 CPC). Oricare dintre aceste acţiuni procesuale nu este oportună dacă se produce în raport cu o cerere care nici măcar nu poartă
caracter reconvenţional. În consecinţă, judecătorul trebuie mai întîi să verifice dacă este respectat art.173 CPC şi doar în cazul în care pîrîtul a depus
o acţiune reconvenţională veritabilă, se va trece la acceptarea acţiunii reconvenţionale conform regulilor generale de intentare a acţiunii.
Pentru acţiunea reconvenţională mai este specifică o condiţie pentru intentarea ei prevăzută la alin.(1) art.172 pînă la începerea dezbaterilor judiciare,
pîrîtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acţiunea
reconvenţională înaintată conform lit.b) alin.(1) art.173 CPC poate fi depusă şi pînă la finalizarea examinării pricinii în fond. Odată ce pîrîtul a omis acest
interval prevăzut de legea procesuală din motive neserioase, el va pierde acest drept de a intenta o acţiune reconvenţională. !!! Referitor la temeiurile că
acţiunea reconvenţională urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale sau că ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la
soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor, este corect ca să fie aşa. Aceasta se face pentru a se omite tergiversarea procesului sau reluarea examinării pricinii în
fond în mod nejustificat.
!!! Acţiunile reconvenţionale se vor depune anume la această fază procesuală. Or, depunerea lor fără a justifica vreun temei din art.173 CPC, dar şi după
începerea dezbaterilor judiciare va determina o singură soluţie – separarea ei prin încheiere nesusceptibilă de recurs. Pîrîtului nu i se încalcă nici un drept,
întrucît aceste 2 feluri de acţiuni reconvenţionale se pot judeca separat fără careva riscuri.
În concluzie, acţiunea reconvenţională este o acţiune civilă incidentală care se intentează doar de către pîrît împotriva reclamantului pentru a se apăra de
acţiunea acestuia sau pentru a-şi apăra propriile drepturi şi care se judecă concomitent cu acţiunea iniţială.
Legislaţia procesual civilă a RM prevede doar 3 categorii de acţiunii reconvenţionale:
a) compensatorii cu acţiunea iniţială;
b) de excludere a acţiunii iniţiale;
c) conexe cu acţiunea iniţială.
Numai acţiunea reconvenţională de excludere totală sau parţială a acțiunii principale este mijloc de apărare contra acesteia.
!!! Pentru a accepta spre examinare o acţiune civilă depusă de către pîrît ca recovenţională, judecătorul trebuie mai întîi să verifice dacă aceasta
poate fi încadrată într-unul din temeiurile prevăzute de alin.(1) art.173 CPC, ulterior să clarifice dacă acţiunea reconvenţională a fost depusă în termenii
prevăzuţi de lege (alin.(1) art.172 CPC) şi abia după aceasta să stabilească dacă pîrîtul a respectat art.169, 170, 166, 167 CPC.

Actele de dispoziție ale părților

Graţie disponibilităţii în procesul civil părţile dispun liber de dreptul subiectiv material supus judecăţii, precum şi de mijloacele procedurale de apărare a
acestuia. În cadrul acţiunii civile această libertate discreţionară se manifestă plenar, dar şi contradictoriu. !!! Reclamantul iniţiază, promovează şi decide
soarta acţiunii civile, însă şi de conduita pîrîtului depinde soluţia în privinţa unei cauze civile.
!!! Părţile raportului material-litigios dedus judecății beneficiază de drepturi procesuale speciale în baza cărora exercită acte de dispoziţie.
Actele de dispoziţie pot fi definite ca manifestări de voinţă ale părţilor privind drepturile materiale supuse judecăţii ori mijloacele procesuale recunoscute
de lege. În sens vast, actele de dispoziţie ale părţilor desemnează manifestările de voinţă ale subiecţilor de drept cu scopul de a declanşa şi de a întreţine
procesul civil.
Reclamantul poate exercita următoarele acte de dispoziţie:
 Modificarea obiectului acţiunii civile;
 Modificarea temeiului acţiunii civile;
 Renunţarea totală sau parţială la pretenţii;
 Modificarea cuantumului pretenţiilor din acţiune, mărindu-le sau micşorîndu-le;
 Completarea acţiunii civile cu pretenţii accesorii;
 Completarea temeiurilor acţiunii civile.
Pîrîtul poate în cadrul aceleiaşi acţiuni civile să recunoască acţiunea.
Ambele părţi pot încheia o tranzacţie (de împăcare).
!!! Schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii nu poate avea loc la iniţiativa instanţei de judecată, ci doar a reclamantului (alin.(4) art.60 CPC). Aceste
două acte de dispoziţie semnifică modificarea acţiunii în accepţiune îngustă. Pe parcursul procesului reclamantul poate exercita şi alte acte de dispoziţie
care se referă tot la elementele acţiunii civile; această nu suportă decît unele interven ții minori, care nu le afectează esenţa şi existenţa (completarea
obiectului şi/sau temeiului acţiunii, modificarea obiectului material al acţiunii):
1) Modificînd obiectul acţiunii, reclamantul menţine temeiul acesteia, însă înlocuieşte pretenţia înaintată cu una nouă. De ex., consumatorul care iniţial a dorit
schimbarea bunului procurat pe altul fără vicii şi-a schimbat pretenţia şi doreşte restituirea costului acestuia plus despăgubirile pentru prejudicii morale.
Temeiul care a existat iniţial nu s-a schimbat, or, şi prima pretenţie şi a două rezultă din aceleaşi circumstanţe de fapt şi de drept – procurarea unui bun viciat
(defect). Pretenţiile acestuia nu pot avea caracter alterantiv, chiar dacă legea materială oferă mai multe opţiuni ca metode de apărare ale dreptului subiectiv.
!!! Prin schimbarea obiectului acţiunii, reclamantul realmente renunţă la pretenţia anterioară. Nuanţarea procesuală a acestei renunţări este de natură să nu
determine încetarea procesului, deoarece locul primei pretenţii este imediat ocupat de a doua, iar temeiurile de fapt şi de drept ale acestora au rămas aceleaşi.
2) Modificarea temeiului acţiunii presupune schimbarea circumstanţelor pe care le invocă reclamantul pentru a-şi justifica pretenţiile, fără a schimba obiectul
acţiunii. De ex., rezilierea anticipată a contractului de locaţiune la iniţiativa locatorului poate fi cauzată de folosirea bunului închiriat contrar destina ției sale
(art.906 CC) sau ulterior acesta poate renunţa la acest motiv şi să invoce neplata chiriei pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată. Schimbarea
temeiului acţiunii fără a afecta obiectul acesteia, oricum are un anumit impact asupra procesului civil. !!! Se schimbă obiectul probaţiei atît al reclamantului,
cît şi al pîrîtului. !!! Implicit schimbarea temeiului de fapt duce şi la schimbarea celui de drept. De ex., în cazul menţionat de la lit.a) alin.(1) art.906 CC se va
trece la lit.c) alin.(1) art.906 CC.
Atît modificarea obiectului (schimbarea pretenţiei), cît şi modificarea temeiului acţiunii (schimbarea circumstanţelor de fapt şi de drept) se poate face pe
tot parcursul examinării cauzei civile în fond. Instanţa nu se poate opune acestor acte de dispoziţie, însă are obligaţia de a oferi pîrîtului un termen suficient
pentru a formula obiecţii sau a prezenta probe noi în funcţie de noile temeiuri ale acţiunii.
!!! Modificînd acțiunea, reclamantul poate schimba fie obiectul, fie temeiul acesteia. Schimbarea concomitentă a ambelor elemente semnifică înaintarea
unei noi acţiuni, care trebuie să se supună tuturor premiselor şi condiţiilor cerute de lege şi să fie examinată într-un proces separat.
3) Renunţarea la acţiune este un act de dispoziţie unilateral al reclamantului care are drept scop încetarea procesului. În acest fel reclamantul renunţă la acţiune
atît în sens material cît şi în sens procesual. Renunţarea poate fi totală (se renunţă la toate pretenţiile – principală şi accesorii – care formează obiectul
acţiunii) sau parţială (se renunţă doar la unele pretenţii formulate de reclamant, de ex., la repararea prejudiciului moral, iar celelalte pretenţii se susţin).
!!! Dacă reclamantul înţelege eronat că poate renunţa la pretenţia de bază, iar pe cele accesorii le poate menţine, instanţa, odată cu admiterea renunţării la
capătul principal de cerere, va înceta procesul şi în privinţa capetelor accesorii de cerere. Motivele renunţării pot fi diverse: lipsa justificării pretenţiilor sau
imposibilitatea de a le proba ori onorarea obligaţiilor de către pîrît. !!! Renunţarea se referă atît la obiectul, cît şi la temeiul acţiunii, iar reclamantul în
procesul aflat în curs de examinare nu le înlocuieşte cu altele noi.
 64
Renunţarea la acţiune, admisă de instanţa de judecată (art.212 CPC) care conform lit.с) art.265 CPC constituie temei de încetare a procesului. !!! Încetarea
procesului face imposibilă adresarea repetată cu aceeaşi acţiune (aceleaşi părţi, acelaşi obiect, aceleaşi temeiuri).
Nu trebuie confundată retragerea cererii de către reclamant înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului, care conform lit.i) alin.(1) art.170
CPC este temei de restituire a cererii de chemare în judecată. Efectele juridice sînt altele: reclamantul mai poate readresa aceeași acţiune civilă în judecată.
!!! Renunţarea la acţiune ca act unilateral de dispoziţie aparţine şi persoanelor care pornesc procesul în interesul altor titulari în condiţiile art.71 şi 73 CPC,
însă admiterea acestei renunţări nu duce la încetarea procesului atîta timp cît reclamantul însuşi nu renunţă.
!!! Reclamantul nu este obligat să explice motivele renunţării la ac țiune, instanţa este obligată să-i explice consecinţele juridice ale respectivului act de
dispoziţie, pentru a verifica dacă acesta îl conştientizează şi nu-i este viciată voinţa. Renunţarea la acţiune exprimată în scris şi adresată instanţei se anexează
la dosar, fapt menţionat în procesul-verbal al şedinţei (art.212 CPC). Instanţa de judecată poate să refuze printr-o încheiere motivată admiterea renunţării la
acţiune, dacă acesta afectează drepturile altor persoane sau contravine legii (alin.(5) art.60, alin.(6) art.212 CPC).
4) Reclamantul poate să mărească ori să reducă cuantumul preten țiilor în acţiune , acesta fiind un act de dispoziţie referitor la obiectul material al acţiunii.
Atunci cînd pretenţia din acţiune constă în cerinţa de reparare a prejudiciului, cuantumul acestuia inevitabil trebuie exprimat într-o anumită sumă de bani.
Păstrînd pretenţia de reparare a prejudiciului, reclamantul poate indica o sumă mai mare sau mai mică decît cea iniţială. În acest caz, aspectul cuantificabil al
acţiunii civile se modifică, iar obiectul propriu-zis şi temeiul rămîn neschimbate. Conform alin.(2) art.88 CPC !!! dacă, în cadrul examinării pricinii, îşi
majorează pretenţiile formulate anterior în acţiune, reclamantul plăteşte taxă suplimentară şi pentru partea cu care acţiunea se majorează.
5) Extinderea sau reducerea pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii în viziunea legiuitorului moldav nu se consideră modificare a acţiunii (alin.(3)
art.60 CPC). Dacă modificarea acţiunii civile este privită ca schimbare a obiectului ori a temeiului acesteia, atunci nu este clar de ce dreptul reclamantului să
mărească sau să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune este plasat din punct de vedere a tehnicii legislative alături de principalele acte de dispoziţie în alin.
(2) art.60 CPC, iar despre extinderea sau reducerea preten țiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii se indică expres că nu constituie modificarea acţiunii.
Însă, nu poate fi negat faptul că !!! reclamantul are dreptul să completeze pretențiile din acţiune cu altele suplimentare care au caracter accesoriu (de ex.,
salariatul care cere anularea ordinului de concediere, reintegrarea la muncă, repararea prejudiciului material pe parcursul dezbaterilor mai solicită şi
repararea prejudiciului moral). Probabil asta a inten ționat legiuitorul să exprime prin extinderea pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii. Reducerea
pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii este un act de dispozi ție repetitiv prevăzut în art.60 CPC. Ţinînd cont de problema de exprimare, care
derutează grav magistraţii şi justiţiabilii, acest act de dispoziţie poate fi înţeles în două feluri: micşorarea cuantumului pretenţiilor de bază sau accesorii sau
renunţarea parţială la unele capete de cerere principale sau accesorii.
6) Completarea temeiurilor acţiunii civile este tot un act de dispoziţie, deşi nu se referă la modificarea acesteia în sens îngust. Reclamantul pe parcursul
procesului poate invoca şi alte circumstanţe de fapt şi de drept, suplimentar la cele inserate în cererea de chemare în judecată. Astfel va fi afectat şi procesul
de probaţie, or, reclamantul va trebui să prezinte probe întru susţinerea circumstanţelor noi, iar pîrîtul contraprobe întru apărare.
Recunoaşterea acţiunii este un act de dispoziţie unilaterală a pîrîtului prin care acesta îşi exprimă acordul cu pretenţiile înaintate de către reclamant şi care
condiţionează admiterea acţiunii.
!!! Pîrîtul renunţă la apărarea intereselor sale. Nu urmează a confunda recunoaşterea acţiunii cu recunoaşterea faptelor pe care cealaltă parte îşi internează
pretenţiile sau obiecțiile (alin.(4)-(6) art.131 CPC). Recunoa șterea faptelor este un aspect al procesului de probaţie, care degrevează partea adversă de
obligaţia dovedirii acestor fapte. Recunoaşterea faptelor o poate face atît pîrîtul, cît şi reclamantul ori intervenientul principal.
Recunoaşterea acţiunii de către pîrît poate fi integrală sau parţială, se perfectează printr-o cerere scrisă anexată la materialele dosarului, nu înainte de a
verifica dacă voinţa pîrîtului nu este viciată sau nu este exprimată cu rea-voinţă. În cazul admiterii de către instanţă a recunoaşterii acţiunii de către pîrît se va
pronunţa o hotărîre de admitere a pretenţiilor reclamantului (alin.(5) art.212 CPC). !!! Însă, similar renunțării reclamantului la acţiune, instan ța poate să nu
admită recunoaşterea acţiunii de către pîrît printr-o încheiere motivată dacă acesta afectează drepturile altor persoane sau contravine legii (alin.(5) art.60,
alin.(6) art.212 CPC).
Tranzacţia este un contract care, în ştiinţa dreptului procesual civil, este numit act de dispoziţie bilaterală a părţilor prin care acestea, făcînd concesii
reciproce, aplanează litigiul şi sting procesul civil.
Motivele încheierii unei tranzacţii de împăcare pot fi diverse:
 dificultatea procesului de probaţie,
 durata îndelungată a procedurilor,
 cheltuielile de judecată etc.
Tranzacţia este reglementată în capitolul XXVII al CC (art.1131-1338). Prin încheierea unei tranzacţii de împăcare părţile dispun nu numai de drepturile
materiale ce le aparţin, ci şi de mijloacele procesuale, întrucît tranzac ția de împăcare va înlocui hotărîrea judecătorească. Dreptul de a încheia tranzacţii de
împăcare aparţine părţilor raportului material-litigios, inclusiv intervenien ții principali, iar persoanele care pornesc procesul din nume propriu în interesele
altor persoane (art.71 şi 73 CPC) nu dispun de acest drept procesual.
!!! Prin tranzacţie se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului între părţi, fapt care reconfirmă dinamismul
raporturilor de drept material, chiar şi în stare litigioasă. Condiţiile de valabilitate ale tranzac ției, limitele acesteia, posibilitatea declarării nulităţii tranzacţiei
sînt repere normative care au amplificat posibilităţile subiecţilor de a opta pentru împăcare în limite legale. Atunci cînd părţile în litigiu reuşesc să aplaneze
conflictul prin negocieri şi concesii reciproce, ponderea actului de dispoziţie judecătoresc este mai mare, or, tranzacţia confirmată de instanţa de judecată
oricum emană de la însăşi subiecţii implicaţi, care conştientizează atît probleme cu care se confruntă cît şi soluţiile cele mai potrivite.
!!! Faptul că un contract dintre părţile în litigiu înlocuieşte o hotărîre judecătorească nu trebuie să creeze nici un dubiu, atîta timp cît instanţa de judecată a
verificat legalitatea acestuia şi l-a confirmat. Legea procesuală (alin.(5) art.60 CPC) prevede că instanţa „ nu va admite tranzacţia între părţi, dacă aceste acte
contravin legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului”.
La fel instanţa de judecată nu trebuie să omologheze tranzacţii care:
 se referă la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care interesează ordinea publică (alin.(1) art.1332 CC);
 se încheie de către subiecţi fără capacitate de a contracta;
 se încheie fără un consimțămînt real exprimat (de ex., contractează un reprezentant care nu are expres menţionată împuternicirea de a încheia tranzacţii în
mandat sau procură);
 generează bănuială rezonabilă referitoare la vicierea consim țămîntului uneia din părţile litigioase care intenţionează să se împace.
De regulă, tranzacţia de împăcare se negociază în afara şedinţei de judecată şi, în acest caz, se redactează în scris, se semnează de ambele părţi şi se
anexează la materialele dosarului. Dacă tranzacţia de împăcare se încheie în cadrul şedinţei de judecată, atunci condiţiile acesteia se consemnează detaliat în
procesul verbal al şedinţei care se semnează de ambele părţi.
Propunînd părţilor să se împace, judecătorul trebuie să le explice consecin țele juridice ale acestui act procesual. Conform lit.d) art.265 CPC instanţa de
judecată dispune încetarea procesului, dacă confirmă o tranzacţie de împăcare între părţi. Judecătorul trebuie să verifice dacă prin tranzacţia de împăcare nu
au fost afectate drepturile altor persoane şi dacă tranzacţia de împăcare nu este expres interzisă de lege. De ex., în cazurile de constatare a paternităţii, de
reparare a prejudiciului cauzat prin accidente de muncă sau boli profesionale, de achitare a pensiei de întreţinere.
În urma analizei prevederilor alin.(5) art.212 şi 270 CPC, apare concluzia că !!! numai în „dispoziția instanţei”, adică în partea dispozitivă a încheierii de
încetare a procesului conform lit.d) art.265 CPC se vor insera condiţiile tranzacţiei, confirmate de instanţă. Întrucît această încheiere judecătorească este
susceptibilă de recurs (art.266 CPC), ea îşi va consolida puterea lucrului judecat fie prin neatacare – după expirarea celor 15 zile oferite de lege pentru
exercitarea recursului, fie după examinarea acestuia de către instanţa ierarhic superioară şi menţinerea încheierii contestate.
În faza examinării cauzei civile în apel, art.375, lit.e) alin.(1) art.385 şi 393 CPC prevăd şi posibilitatea, şi mecanismul procesual de încheiere a tranzac ției
între părţi, impactul fiind destul de important – casarea hotărîrii judecătorești. Adică părţile pot depăşi prin disponibilitatea procesuală în ambele forme de
manifestare a acesteia voinţa instanţei de judecată.
 65
În recurs împotriva deciziilor instanţei de apel legiuitorul nu a prevăzut expres posibilitatea încheierii tranzacţiei de împăcare, dar normele CC (art.1331
CC) consacră expres această prerogativă „Tranzacţia este contractul prin care părţile termină un proces început”. !!! Împuternicirea CSJ prevăzută de lit.d)
alin.(1) art.445 CPC „să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii
de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi 267” fortifică această concluzie.
La etapa executării, procedura de executare poate înceta dacă „între creditor şi debitor a fost încheiată o tranzacţie, în condiţiile prezentului cod” (lit.b)
art.83 Cod de executare). În cazul în care părţile au convenit asupra încheierii unei tranzacţii, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal, în care
consemnează condiţiile tranzacţiei, acest proces-verbal servind drept temei pentru încetarea procedurii de executare. Procesul-verbal al executorului
judecătoresc prin care se întăreşte tranzacţia este un document executoriu” (alin.(3) art.62 Cod de executare).
Efectele tranzacţiei asupra procedurii executării silite sînt de aceeaşi natură juridică, adică condiţionează încetarea acesteia, însă nu instanţa de
judecată, ci executorul judecătoresc este împuternicit să consemneze condiţiile tranzacţiei într-un proces-verbal şi să decidă printr-o încheiere asupra încetării
procedurii de executare.

Asigurarea acțiunii civile

Asigurarea acţiunii civile este o instituţie a dreptului procesual civil, ce constă dintr-un şir de măsuri (mijloace) procedurale menite să garanteze
posibilitatea unei executări efective a unei hotărîri judecătore ști în cazul satisfacerii pretenţiilor reclamantului.
Legiuitorul RM a reglementat această instituţie a dreptului procesual civil în scopul de a evita imposibilitatea executării hotărîrii judecătoreşti (art.174
CPC)
Însă în legi speciale este prevăzut şi scopul prevenirii unei pagube iminente (alin.(1) art.22 Legea nr.64/2010 privind libertatea de exprimare, alin.(2)
art.21 Legea contenciosului administrativ, art.64 Legea nr.161/2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, art.80 Legea nr.50/2008 privind
protecţia invenţiilor, art.68 Legea nr.38/2008 privind protecţia mărcilor, art.78 Legea nr.39/2008 privind protecţia soiurilor de plante).
Întrucît asigurarea acţiunii civile constă din limitări, interdicţii sau obliga ții dispuse în mod operativ de către judecător sau instanţă, măsurile de
asigurare a acţiunii civile trebuie aplicate cu deosebită atenţie ţinînd cont de următoarele reguli de procedură:
1) Asigurarea acţiunii civile se poate dispune dacă persoana interesată a cerut. Persoana interesată, de regulă, este reclamantul, dar intervenientul principal,
pîrîtul în acţiuni reconvenţionale, procurorul sau subiecţii prevăzuţi în art.73 CPC, reprezentanţii legali şi cei contractuali, de asemenea, pot solicita
asigurarea acţiunii civile. !!! În cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului
administrativ şi din oficiu (alin.(2) art.21 Legea contenciosului administrativ). Este unicul caz cînd instanţei i se permite să opereze din proprie iniţiativă
asigurarea acţiunii, dacă constată respectarea cumulativă a două condiţii: o justificare temeinică şi pentru a preveni o pagubă iminentă.
2) Asigurarea se admite în orice fază a procesului pînă la etapa în care hotărîrea judecătorească devine definitivă (art.174 CPC). Asigurarea acţiunii poate fi
cerută chiar înainte de intentarea procesului (art.22 Legea nr.64/2010 cu privire la libertatea de exprimare, art.80 şi 75 Legea nr.50/2008 privind protecţia
invenţiilor, art.59 Legea nr.139/2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) sau chiar fără a avea cauza pe rol – aplicarea măsurilor asigurătorii la
orice etapă a procedurii arbitrale (art.10 Legea nr.23/2008 cu privire la arbitraj) sau chiar înaintea arbitrajului (alin.(1) art.23 Legea nr.23/2008 cu privire la
arbitraj);
3) Asigurarea acţiunii NU este permisă:
 la faza intentării procesului – de la depunerea cererii de chemare în judecată pînă la emiterea încheierii de acceptare a acesteia (alin.(2) art.177 CPC);
 în timpul suspendării procesului (alin.(2) art.260 CPC);
 după emiterea hotărîrii pînă la punerea pe rol a cererii de apel;
 în cadrul examinării recursului de către CSJ (alin.(1) art.438 CPC);
 în faza examinării admisibilităţii cererii de revizuire;
 în procedură specială;
 în procedura în ordonanţă.
4) Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător, chiar în ziua depunerii ei, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces (alin.(2)
art.177 CPC). Măsurile de asigurare în privinţa actelor BNM pot fi cerute instanţei de judecată numai după contestarea acestor acte la Consiliul de
administraţie al Băncii Naţionale. Cererea de suspendare a executării actelor BNM se examinează cu citarea obligatorie a părţilor (alin.(4) art.11 1 Legea
nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei).
!!! Pentru practica judiciară nu este important cînd persoana interesată solicită asigurarea acţiunii, ci cînd judecătorul sau instanţa este obligată să
soluţioneze respectiva cerere. Asigurarea ac țiunii cerută odată cu depunerea cererii de chemare în judecată se va soluţiona abia în ziua emiterii încheierii
privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces (alin.(2) art.177 CPC). Judecătorului i se va
distribui cererea de chemare în judecată în termen de 24 ore prin intermediul Programului Integrat de Gestionare a Dosarelor. Din acest moment legea oferă
5 zile pentru a decide în privinţa acceptării cererii de chemare în judecată. Este posibil şi legal ca judecătorul să decidă în acest sens într-un termen mai scurt.
După cum este posibil ca judecătorul să dispună refuzarea (art.169 CPC), restituirea (art.170 CPC) cererii de chemare în judecată sau să nu-i dea curs
(art.171 CPC). În aceste cazuri solicitarea de asigurare a acţiunii nu va fi încă soluţionată.
Dacă cererea de asigurare a acţiunii este depusă în instanţă după intentarea procesului, aceasta se va soluţiona în termen de o zi de la depunere, fără
înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces (alin.(2) art.177 CPC). Respectînd opiniile promovate cu referire la diferenţele de concept între
sintagmele „judecător” şi „instanţă”, nu este admisă interpretarea extensiv-artificială a acestora ca să nu fie denaturat sensul şi scopul firesc al normei de
procedură. De aceea, !!! nu este relevantă modificarea recent operată în Hotărîrea Plenului CSJ privind modificarea şi completarea Hotărîrii explicative „Cu
privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile” nr.32/2003 potrivit căreia
„dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii şi au avut loc cîteva şedinţe, măsurile de asigurare urmează a fi aplicate în şedinţa
de judecată, cu participarea părţilor”.
În primul rînd, instanţa nu poate să nu se pronunţe asupra cererii de asigurare a acţiunii în decursul a cîtorva şedinţe. Acest lucru este inadmisibil din
cauza prevederii imperative din art.177 CPC: „cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de către judecător sau de către instanţa care examinează pricina
în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces”.
În al doilea rînd, chiar dacă în art.177 CPC este pomenit şi judecătorul, şi instanţa, nu există nici o justificare ca măsurile de asigurare solicitate să fie
aplicate „în şedinţa de judecată, cu participarea părţilor”. Dacă s-ar admite asemenea aplicări improprii ale legii procesuale, s-ar pierde esenţa şi efectul
imediat al asigurării acţiunii. !!! Participarea părţilor implică înştiinţarea acestora şi implicit aflarea de către partea adversă a intenţiei de operare a unor
măsuri urgente şi imediate. !!! Chiar dacă legea prevede „judecătorul sau instanţa”, nu este admisă schimbarea sensului evident şi foarte clar al normei care
menţionează expres „fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces”. Nu este exclus ca o cerere de asigurare a acţiunii să fie formulată în
cursul şedinţei de judecată. Doar în acest caz, nu se va putea vorbi de judecător care acţionează unipersonal, ci de instanţă care trebuie să consemneze în
procesul verbal solicitarea făcută şi să o soluţioneze, retrăgîndu-se în camera de deliberare şi pronunţînd o încheiere judecătorească cu efect imediat.
5) Judecătorul va emite o încheiere care se exercită imediat. Conform acestei încheieri se va emite şi titlul executor. Instanţa este însă obligată să elibereze
copia încheierii de asigurare a pîrîtului (art.178 CPC).
6) Sechestrul pe bunuri sau bani este cea mai frecventă măsură de asigurare a acţiunii civile. În cazul în care reclamantul nu va concretiza bunurile pe care
urmează a fi aplicat sechestrul, executorul judecătoresc va ţine cont de consecutivitatea prevăzută la alin.(2) art.90 Cod de executare:
 vor fi sechestrate bunurile personale ale debitorului libere de gaj sau de ipotecă şi mijloacele băneşti;
 vor fi sechestrate bunurile debitorului care se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, libere de gaj sau de ipotecă;
 vor fi sechestrate bunurile gajate sau ipotecate;
 66
 va fi sechestrat bunul imobil în care domiciliază debitorul.
Această ordine trebuie respectată dacă sechestrul urmează a fi aplicat pe bunurile persoanelor fizice. În ceea ce priveşte aplicarea sechestrului asupra
bunurilor şi sumelor de bani ale persoanelor juridice şi persoanelor fizice cu statut de întreprinzător ordinea aplicării este prevăzută în art.176 CPC.
7) Judecătorul poate aplica măsuri de asigurare prevăzute de art.175 CPC care enumeră nelimitativ posibilităţile asigurării. Caracterul nelimitativ rezultă cert
din alin.(2), art.175 CPC „Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare ale acţiunii care să corespundă scopurilor specificate la
art.174”. !!! Această libertate a judecătorului sau a instanţei de judecată în RM este o aparenţă, întrucît depăşirea scopului asigurării acţiunii echivalează cu o
încălcare gravă a drepturilor părţii opuse în cadrul procesului civil. Nu se justifică de scopul legitim şi nici de principiul procesului echitabil suspendarea la
cerere sau din oficiu a ordinului de concediere a salariatului, indiferent de statutul de funcţionar public al acestuia sau asigurarea acţiunii prin „suspendarea
executării contractului de locaţiune” sau „interzicerea de a desfăşura activitate de antreprenoriat în spaţiile închiriate”, sau „interzicerea semnării contractelor
de prestări de servicii” atunci cînd se cere declararea nulităţii contractelor respective.
În asemenea cazuri nu se justifică prin nici un argument scopul legitim al asigurării acţiunii . În cazul cînd pretenţiile reclamantului vor fi admise,
executarea hotărîrii judecătoreşti nu este în pericol. !!! Efectul unei nulităţi dispuse definitiv de către instanţa de judecată este restitutio in integrum (adică,
reparație integrală), consecinţă care poate fi realizată efectiv fără a interveni anticipat în buna desfăşurare a activităţii de întreprinzător. Judecătorul sau
instanţa riscă nu doar să se expună asupra fondului cauzei altfel decît prin hotărîre judecătorească, ci şi să-şi depăşească atribuţiile, aducînd atingere
activităţilor care echivalează cu dreptul de proprietate. !!! La fel nu este legală interdicţia pîrîtului sau a altor persoane de a părăsi ţara ca măsură de asigurare
a acţiunii, întrucît aceasta este măsură de asigurare a executării hotărîrii (art. 64 Cod de executare). Fiind aplicată de către judecători în cursul examinării
cauzelor civile va avea caracter neîntemeiat, ilegal şi dispropor ționat şi va afecta libertatea de circulaţie a persoanelor.
8) În toate cazurile de asigurare a acţiunii, valoarea bunurilor sechestrate nu trebuie să depăşească valoarea acţiunii . Alin.(2) art.175 CPC prevede că „pot fi
admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii, dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii”. Acest text de lege se referă
cu precădere la aplicarea sechestrului pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane. Deşi nu este exclusă
aplicarea în acelaşi timp a cîtorva măsuri de asigurare: lit.a), b) şi/sau c) art.175 CPC.
9) Măsurile de asigurare îşi păstrează valabilitatea dacă nu au fost anulate, pînă la rămînerea hotărîrii definitive, chiar dacă acţiunea reclamantului a fost
respinsă (alin.(3) art.180 CPC). Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă, măsurile de asigurare se păstrează ca efect pînă la executarea hotărîrii (art.180
CPC). Conform alin.(2) art.260 CPC măsurile de asigurare ale acţiunii şi a probelor îşi păstrează efectele pentru toată perioada suspendării procesului.
Pîrîţii, conform legii, se pot apăra împotriva măsurilor de asigurare a acţiunilor în următoarele feluri:
a) Substituirea măsurilor de asigurare, inclusiv prin depunerea pe contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant (art.179 CPC).
b) Anularea măsurilor de asigurare poate fi dispusă din oficiu sau la cerere de aceeaşi instanţă care a ordonat asigurarea sau care examinează la moment cauza .
De ex., altă instanţă care a primit pricina după strămutare conform art.43 CPC, sau curtea de apel în cursul examinării apelului. !!! Dacă asigurarea acţiunii
se face fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces, atunci anularea măsurilor de asigurare se soluţionează în şedinţă de judecată (alin.(2)
art.180 CPC). !!! Dacă au fost dispuse măsuri de asigurare ale acţiunii menţinute pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti prin care s-au admis pretenţiile
reclamantului, ele în mod firesc trebuie să-şi piardă efectul odată cu încetarea procedurii de executare (art.83 Cod de executare). Însă, încheierea de asigurare
a acţiunii emisă de instanţa de judecată va fi anulată tot de către aceeaşi instanţă de judecată, la cererea persoanei interesate în temeiul încetării procedurii de
executare, adică după intrarea în vigoare a încheierii privind încetarea procedurii de executare (alin.(3) art.84 şi art.85 Cod de executare). Abia în acest caz se
va recurge la art.180 CPC, respectîndu-se procedura prevăzută de alin.(2).
c) Atacarea măsurilor de asigurare, care se face printr-un recurs la instan ța ierarhic superioară (art.181 CPC). Atacarea măsurii de asigurare determină instanţa
care are cauza pe rol să expedieze întreg dosarul în starea în care este către instanţa superioară, împreună cu recursul. Recursul se va examina în condiţiile
art.423-428 CPC fără participarea justiţiabililor vizaţi. !!! Instanţa superioară poate menţine sau anula încheierea de asigurare sau neasigurare a acţiunii. În
ultimul caz fiind procesual posibil ca instanţa superioară să dispună asigurarea acţiunii civile. Se va emite o încheiere judecătorească şi un titlu executoriu în
acest sens.
d) Adresarea unii cereri separate de reparare a prejudiciului. Conform alin.(2) art.182 CPC, !!! pîrîtul care a suportat consecinţele unei asigurări a acţiunii
reclamantului în cazul neadmiterii acesteia, se poate adresa cu o cerere separată de reparare de prejudicii, indiferent de vinovăţia reclamantului. În urma
analizei prevederilor legale în vigoare (art.182 CPC), se disting 4 condiţii care generează dreptul participantului la proces de a intenta acţiune în repararea
prejudiciului cauzat prin aplicarea următoarelor măsuri de asigurare:
 Admiterea de către instanţă a cererii privind aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii împotriva pîrîtului şi menţinerea acesteia pe parcursul examinării
cauzei pînă hotărîrea devine definitivă.
 Existenţa legăturii de cauză-efect între aplicarea măsurilor de asigurare şi prejudiciul survenit prin aplicarea lor.
 Respingerea pretenţiilor reclamantului din cererea principală prin pronun țarea unei hotărîri judecătoreşti.
 Devenirea hotărîrii judecătoreşti irevocabile.
 Instanţa în cauze civile generale poate cere reclamantului depunerea unei cauţiuni odată cu asigurarea acţiunii (art.182 CPC). Valoarea cauţiunii trebuie
să fie egală cu prejudiciile care ar putea fi cauzate pîrîtului prin asigurarea acţiunii. Cauţiunea se păstrează pînă hotărîrea (sau încheierea de încetare a
procesului ori de scoatere de pe rol) devin irevocabile, plus 2 luni pentru intentarea acţiunii de reparare a prejudiciilor cauzate prin asigurarea acţiunii.
Acest aspect procesual al asigurării acţiunii civile este aproape inaplicabil în practică, întrucît instanţele în pricini civile generale nu sînt obligate să ceară
cauţiune, iar aplicarea discreţionară, doar în unele cazuri, a acestor prevederi ar putea amplifica practica judiciară neuniformă şi bănuielile în lipsa de
imparțialitate a instanţei. !!! Însă cel mai greu de depășit impediment în acest caz este necesitatea evaluării de către instanţă a prejudiciilor viitoare ale
pîrîtului.
În concluzie, asigurarea acţiunii civile trebuie să fie dispusă legal conform procedurii stabilite, să corespundă scopului legitim şi să fie proporţională, adică
ingerinţele în drepturile pîrîtului trebuie să fie echilibrate într-o măsură rezonabilă de protecţia anticipată a drepturilor reclamantului.

Tema: CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată
Pentru înfăptuirea justiţiei statul cheltuie mijloace financiare esenţiale. Este vorba de suportul financiar necesar organizării şi funcţionării sistemului
judecătoresc. O parte din aceste cheltuieli se compensează de către părţile implicate în examinarea cauzelor civile, potrivit ordinii şi temeiurilor prevăzute de
lege.
Cheltuielile de judecată sînt totalitate sumelor băneşti pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. Ele de judecată sînt
suportate de către părţi, indiferent de felul procedurii civile (petiţionarii în procedura specială, părţile în procedura în ordonanţă), precum şi de către
intervenienții principali.
Potrivit legislaţiei procesuale civile a RM (art.82 CPC), cheltuielile de judecată se compun din:
 taxa de stat – constituie suma care se percepe în bugetul de stat, în temeiul legii pentru îndeplinirea actelor procedurale de către instanţa de judecată sau
pentru eliberarea documentelor;
 cheltuielile de judecare a pricinii – conform art.90 CPC se compun din sumele băneşti plătite de participanţii la proces ca recompensă persoanelor care au
acordat instanţei asistenţa la înfăptuirea justiţiei într-o pricină concretă, precum şi cele destinate compensării cheltuielilor suportate de instanţă la efectuarea
actelor de procedură.
Normele juridice cu privire la cheltuielile de judecată formează o instituţie fundamentală şi de sine stătătoare a dreptului procesual civil. Aceasta cuprinde
totalitatea reglementărilor cu privire la acţiunile procesuale ale instanţei de judecată şi raporturile care apar între aceasta şi subiecţii care participă la
examinarea şi soluţionarea cauzei civile în ceea ce priveşte cheltuielile financiare suportate în legătură cu înfăptuirea justiţiei.
Normele juridice privind cheltuielile de judecată în pricinile civile se conţin în următoarele izvoare de drept:
 67
 CPC al RM (Capitolul VII, art.82-99 ş.a.);
 Legea taxei de stat a RM nr.1216/1992 (cu numeroase modificări şi completări);
 HG RM nr.270/2006 „Cu privire la aprobarea mărimilor sumelor băneşti, achitate persoanelor fizice citate de către instanţa judecătorească, organele de
urmărire penală, de examinare a materialelor administrative şi cele de executare a documentelor executorii”.
Particularităţile de încasare şi repartizare a cheltuielilor de judecată sînt cuprinse şi în Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.25/2004 „Cu privire la practica
aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile”, cu modificări şi completări ulterioare.
Aspecte privind cheltuielile de judecată în pricinile civile se con țin şi în convenţiile şi tratatele internaţionale, la care este parte şi RM. De ex., art.2 al
Convenţiei privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală ale statelor membre CSI din 1993, art.14, 16 din Tratatul
dintre RM şi Federația Rusă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 1993, art.11 Capitolul VI din Tratatul
dintre RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 1993.
Existenţa taxei de stat care trebuie avansată, stabilirea prin lege a cuantumului acesteia, necesitatea suportării altor cheltuieli de judecare a pricinii nu este
un impediment în accesul la justiţie.
Reglementarea cheltuielilor de judecată în procesul civil urmăreşte anumite scopuri:
 Scopul preventiv – punînd cheltuielile de judecată în sarcina păr ților la proces, se realizează lupta cu înaintarea pretenţiilor vădit neîntemeiate şi cu
neîndeplinirea de către părţi a obligaţiilor de drept civil în formă benevolă. Debitorul, care nu şi-a îndeplinit benevol obligaţiile sale şi determinîndu-l, în
legătură cu aceasta, pe creditor să se adreseze în instanţa de judecată cu o acţiune (cerere), în baza hotărîrii judecătoreşti este obligat nu numai la executarea
obligaţiilor sale, dar şi la achitarea cheltuielilor suportate de reclamant în legătură cu judecarea pricinii în instanţa de judecată. În cazul respingerii cererii,
reclamantului nu i se compensează cheltuielile de judecată suportate în proces.
 Scopul compensator – cheltuielile de judecată în cauzele civile sînt destul de importante. !!! Cea mai mare parte o suport statul. Statul este nevoit să suporte
cheltuielile pentru întreţinerea judecătorilor şi a personalului auxiliar al judecătoriilor, pentru finanţarea multor altor cheltuieli ale judecătoriilor, necesare
pentru asigurarea activităţii lor normale. De aceea, compensarea unei părţi a mijloacelor bugetare alocate de către stat pentru întreţinerea judecătorilor, se
pune pe seama părţilor la proces. Mărimea cheltuielilor de judecată (în primul rînd, a taxei de stat) trebuie să fie dictată de nivelul bunăstării societăţii şi, în
cazul unei stări normale a economiei, trebuie să se stabilească la nivelul care asigură, pe de o parte, posibilitatea cetăţenilor cu venituri medii de a se adresa
în judecată, dar, pe de altă parte, să împiedice apariţia unor litigii neîntemeiate.
Cheltuielile de judecată nu-i împiedică pe justiţiabilii cu venituri mici să se adreseze în judecată. Cea mai mare parte a cheltuielilor de judecată le suportă
statul. În multe categorii de cauze părţile în general sînt scutite de cheltuielile de judecată în virtutea legii. Legea îi oferă instanţei de judecată posibilitatea, în
funcţie de situaţia materială a persoanei, de a decide scutirea integrală sau par țială de taxă de stat, amînarea sau e șalonarea cheltuielilor de judecată, sau să
micşoreze mărimea lor (art.85 şi 86 CPC).

Taxa de stat
Taxa de stat este o sumă de bani percepută de către organele de stat, special abilitate pentru aceasta, de la persoanele fizice şi juridice în interesul cărora
sînt exercitate actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li s-au eliberat documente de importanţă juridică.
!!! Taxa de stat se încasează în sumă fixă sau în cotă proporţională, acestea fiind cele două categorii de taxe stabilite de lege.
Legea taxei de stat prevede cotele fixe calculate în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională este egală cu 20 de lei. Iar cota proporţională este
stabilită în procente raportate fie la valoarea acţiunii, fie la suma încasată ori la alt criteriu.
Taxa de stat conform art.84 CPC se plăteşte pentru:
 fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională);
 cererea intervenientului principal. Dacă acţiunea constă din mai multe pretenţii de sine stătătoare, taxa de stat se va achita, reieşind din valoarea fiecărei
pretenţii aparte (lit.k) art.87 CPC);
 cererea vizînd pricinile cu procedură specială. În cazul în care cererea este scoasă de pe rol pe motivul constatării unui litigiu de drept, care necesită
judecarea în procedură de acţiune civilă, iar reclamantul înaintează acţiunea civilă, taxa de stat achitată în procedură specială se va lua în calcul la încasarea
taxei şi la repartizarea cheltuielilor de judecare a litigiului în procedură de acţiune civilă (alin.(4) art.280 CPC);
 cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. În cazul refuzului de primire a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti taxa de stat plătită de creditor se
trece în contul taxei de înaintare a acţiunii civile (alin.(4) art.348 CPC);
 cererea de declarare a insolvabilităţii;
 cerere de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîrilor arbitrale;
 cererea de apel;
 cererea de recurs împotriva deciziilor instanței de apel;
 cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.
Taxa de stat se achită cu bani în numerar, precum şi prin transfer din contul plătitorului în instituţia bancară . !!! Taxa de stat pentru cererile de
chemare în judecată, de apel şi recurs se plăteşte la depunerea lor, iar pentru eliberarea copiilor documentelor din dosar – la primirea lor.
!!! Pentru depunerea cererii de chemare în judecată, cuantumul taxei de stat se stabileşte în funcţie de categoria acţiunii civile.
Pentru pretenţii patrimoniale se achită taxă de stat în cotă procentuală în următorul mod:
 pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial , 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 de
lei şi nu mai mult de 25.000 de lei pentru persoane fizice şi nu mai puţin de 270 de lei şi nu mai mult de 50.000 de lei pentru persoane juridice;
 pentru cererile privind exercitarea dreptului de gaj – 0,5% din valoarea estimativă stabilită de părţi pentru bunul gajat sau din valoarea crean ței garantate.
Întrucît principalul reper al acestui mod de calculare a taxei de stat este valoarea acţiunii, aceasta se determină după regulile stabilite în art.87 CPC.
Valoarea acţiunii trebuie să fie indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată. În cazul dificultăţii stabilirii valorii acţiunii la momentul depunerii
cererii, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, cu perceperea ulterioară a taxei în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţa de
judecată la soluţionarea pricinii în fond (art.88 CPC). Dacă reclamantul îşi majorează preten țiile, diferenţa sumei taxei de stat se achită de el conform valorii
majorate a acţiunii.
Pentru cererile de apel taxa de stat se achită tot în cotă procentuală, însă raportată la alt reper. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din
taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din
suma contestată. Taxa de stat pentru declararea apelului se calculează raportîndu-se la cuantumul pe care l-ar fi datorat reclamantul în prima instanţă. Dacă
reclamantul este persoana fizică, iar pîrîtul persoana juridică pierde procesul, atunci apelantul-pîrît va achita la depunerea apelului 75% din 150 de lei –
25.000 de lei, dar nu din 270 de lei – 50.000 de lei.
Pentru cererile de recurs împotriva deciziilor instanţei de apel se achită în proporţie de 50% din taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în
judecată, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 50% din taxa calculată din suma contestată.
Pentru pretenţii nepatrimoniale, de regulă, taxa de stat este stabilită în cote fixe. De ex.:
 pentru desfacerea căsătoriei se achită 200%, adică 40 de lei;
 pentru desfacerea celei de a doua căsătorii – 1000%, adică 200 de lei;
 pentru cererile de chemare în judecată privitor la desfacerea căsătoriei cu persoane considerate, în modul stabilit, absente fără veste sau incapabile din cauza
bolii mintale sau a debilității mintale, cu persoane condamnate la privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin 3 ani – 100%, adică 20 de lei;
 68
 pentru cererile de chemare în judecată privitor la modificarea sau rezilierea contractului de închiriere a încăperilor de locuit, prelungirea termenului de
primire a moştenirii, ridicarea sechestrului asupra bunurilor şi pentru alte cereri de chemare în judecată cu caracter nepatrimonial (sau care nu urmează a fi
evaluate) – 500%, adică 100 de lei;
 pentru cererile de chemare în judecată privitor la examinarea chestiunilor vizînd apărarea onoarei şi demnită ții – 500%, adică 100 de lei; prevederile speciale
ale Legii nr.64/2010 cu privire la libertatea de exprimare (art.19) reconfirmă, dar şi completează această prevedere. Pentru cererea de chemare în judecată în
care se solicită dezmințirea, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor, se achită o taxă de stat în mărime de 5 unităţi convenţionale, adică 100 de
lei, iar pentru pretenţiile cu privire la repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin defăimare, se achită o taxă de stat în mărimea prevăzută la lit.a)
pct.1) art.3 din Legea taxei de stat, adică 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 de lei şi nu mai mult de 25.000 de lei
pentru persoane fizice şi nu mai puţin de 270 de lei şi nu mai mult de 50.000 de lei pentru persoane juridice. La încasarea prejudiciului moral pe această
categorie de pricini taxa de stat se percepe în cuantum de 3% din valoarea totală a acestei revendicări, !!! prejudiciul moral fiind asimilat pretenţiilor cu
caracter patrimonial şi nu celor cu caracter nepatrimonial;
 pentru cererile privitor la cauzele cu procedură specială – 500%, adică 100 de lei;
 cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în proporţie de 50% din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în
acţiune civilă (alin.(2) art.346 CPC).

Nu se supun taxei de stat:

 cererile înaintate instanţei de judecată pe parcursul examinării cauzei civile care nu modifică caracterul şi valoarea acţiunii iniţiale impusă cu taxa de stat;
 cererile privind strămutarea pricinii la o altă instanţă de judecată; cererile de recuzare; cererile de adoptare a unei hotărîri suplimentare, inclusiv şi cererile,
prin care se atacă hotărîrile suplimentare privind perceperea taxei de stat, nepercepută prin hotărîrea iniţială;
 cererile de chemare în judecată în contencios administrativ;
 cererile de recurs împotriva încheierilor judecătoreşti;
 cererile de revizuire.
Taxa de stat se achită înaintea depunerii cererii de chemare în judecată. Una din anexele obligatorii ale cererii de chemare în judecată este dovada de
plată a taxei de stat (lit.b) alin.(1) art.167 CPC). În lipsa acesteia, judecătorul emite, în cel mult 5 zile de la repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu se da
curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor, adică
pentru achitarea taxei de stat. Instanţa urmează să specifice expres în cuprinsul încheierii menţionate mărimea taxei de stat, ce urmează a fi plătită, or,
omiterea menţiunii privind cuantumul taxei de stat, impusă solicitantului la depunerea cererii în conţinutul încheierii, prin care nu s-a dat curs cererii, poate
avea incidenţă directă asupra accesului liber al persoanelor la o justiţie echitabilă.
Nu se va considera îngrădire a accesului liber la justiţie, prin prisma art.6 din CEDO, restituirea fără examinare a cererii pe motiv de neînlăturare, în
termenul acordat, a neajunsului constatat (neachitarea taxei de stat), în situa ția în care solicitantul nu a probat lipsa mijloacelor financiare.
Doar într-un caz legea procesuală prevede posibilitatea achitării taxei de stat de către reclamanţi în altă ordine: persoanele juridice declarate în
stare de insolvabilitate, la introducerea în instanţa de judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a actelor juridice fictive sau
frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor încheiate şi a actelor de transfer de proprietate, precum şi la atacarea hotărîrilor judecătoreşti adoptate pe
marginea acestor litigii, plătesc taxa de stat după examinarea cauzei, dar nu mai tîrziu de 6 luni din data adoptării de către instanţa de judecată a hotărîrii
(alin.(2) art.86 CPC).
!!! Atunci cînd, în cadrul examinării cauzei, reclamantul îşi majorează preten țiile formulate anterior prin acţiune, acesta va achita o taxă suplimentară
pentru partea cu care acţiunea se majorează, iar în caz de neachitare (alin.(2) art.88 CPC), cererea de majorare a pretenţiilor se va scoate de pe rol.
!!! În cazul în care reclamantul îşi micşorează valoarea pretenţiilor din ac țiune, partea din taxa de stat, proporţională cu partea valorii pretenţiilor cu care s-
a micşorat acţiunea, nu se va restitui reclamantului.
Scutirea de taxa de stat – eliberarea integrală sau parţială de obligaţia achitării taxei de stat, fie în virtutea legii, fie la aprecierea judecătorului în cazul
solicitării motivate a părţii interesate.
Normele de procedură civilă prevăd scutiri care se operează din oficiu prin efectul nemijlocit al legii (alin.(1) şi (2) art.85 CPC).
Legea procesuală prevede scutirea de taxa de stat pentru:
 reclamanţi, în anumite categorii de cauze civile;
 părţi, în anumite categorii de cauze civile;
 anumiţi subiecţi, indiferent de calitatea lor procesuală.
!!! În funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens, persoana fizică sau juridică poate fi scutită de judecător de plata taxei de stat sau
de plata unei părţi a ei. Scutirea solicitată poate fi totală sau parţială, apreciindu-se în funcţie de cererea persoanei fizice sau juridice şi de dovezile
prezentate.
Persoana fizică în cererea de scutire va expune circumstanţele care justifică solicitarea şi vor fi anexate actele confirmative ale acestor circumstanţe
(avizul Comisiei pentru protecţie socială, certificat despre mărimea salariului, pensiei sau a altor venituri; existenţa la întreţinere a copiilor minori sau a altor
persoane etc). În cadrul aprecierii situaţiei materiale se va lua în considerare: valoarea patrimoniului disponibil al persoanei, valoarea acţiunii, obligaţiile care
ar rezulta din anumite acte, făcîndu-se o concluzie din ansamblul probelor prezentate.
Persoana juridică, solicitînd scutirea de plata taxei de stat, urmează să probeze lipsa mijloacelor financiare, prezentînd probe pertinente în acest sens. În
calitate de probă pot servi: informaţia de la Inspectoratul fiscal privind existenţa şi situaţia conturilor bancare, dările de seamă fiscale pentru ultimii ani,
informaţia de la Oficiul Cadastral privind imobilele deţinute, informaţia de la SA „Registru” privind mijloacele de transport, pe care le are în proprietate etc.
Pornind de la principiul respectării dreptului de acces liber la justiţie, consfinţit de jurisprudenţa CEDO, în cadrul soluţionării cererilor privind acordarea
facilităţilor la plata taxei de stat, instanţele judecătoreşti urmează să examineze cu minuţiozitate fiecare caz concret pentru a nu admite îngrădirea dreptului
persoanei la „un tribunal”, conducîndu-se la soluţionarea acestor cereri atît de normele dreptului naţional cît şi de prevederile Convenţiei şi jurisprudenţei
CtEDO.
La cererea uneia sau a ambelor părţi şi, ţinînd cont de situaţia materială, apreciată în conformitate cu pct.4 din prezenta hotărîre, instanţa poate amîna sau
eşalona plata taxei de stat (art.86 CPC). !!! Subiect al amînării sau eşalonării poate fi atît persoana fizică cît şi cea juridică.
Amînarea constă în suspendarea momentului plăţii, de la depunerea cererii pînă la data stabilită de instanţă.
Eşalonarea constă în achitarea sumei taxei de stat în cel puţin două tran șe, mărimea cărora poate fi diferită sau egală, la aprecierea instanţei.
Termenul de amînare sau eşalonare a achitării taxei de stat nu poate depăşi momentul retragerii instanţei pentru deliberarea hotărîrii.
!!! Dacă reclamantul nu a achitat taxa de stat în termenul stabilit de instanţă, cererea va fi scoasă de pe rol şi restituită acestuia.
Este necesar de a se distinge situația de stabilire a unui termen pentru plată în condiţiile stabilite de art.86 CPC, de cea prevăzută de alin.(2) art.168 CPC,
cînd termenul acordat nu poate depăşi momentul de începere a examinării cauzei.
În cazul în care reclamantul solicită scutirea parţială sau totală, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat, se va emite o încheiere motivată pentru
soluţionarea acestei probleme, care nu este susceptibilă de recurs (art.99 CPC). În partea motivată a încheierii de soluţionare a problemelor legate de taxa de
stat se vor indica motivele de fapt şi de drept care au condus la respectiva soluţie.
Dacă o acţiune este înaintată în mod repetat, după scoaterea acesteia de pe rolul instanţei, taxa de stat va fi achitată conform dispozi țiilor generale, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege (lit.a) şi b) art.267 CPC). În acelaşi sens se va proceda în situaţia anulării încheierii privind scoaterea cererii de pe rol,
pronunţată în temeiul lit.f) şi g) art.267 CPC. În legătură cu faptul că acţiunilor nu li s-a dat curs – taxa de stat urmează a fi restituită, iar dacă acţiunea este
 69
înaintată în mod repetat şi taxa de stat nu a fost restituită – se va anexa dovada achitării iniţiale a taxei, nefiind expirat termenul de 3 ani de la data
transferului ei la buget.
La cererile de apel şi la cele de recurs împotriva deciziilor instanţei de apel de asemenea trebuie anexată dovada achitării taxei de stat în cuantumul
prevăzut de lege (alin.(4) art.365 şi alin.(2) art.437 CPC). În apel şi în recurs sînt aplicabile prevederile referitoare la scutire, amînare sau eşalonare a taxei de
stat.
Pentru restituirea taxei de stat persoana interesată se adresează în judecată, invocînd temeiul prevăzut de lege, care trebuie probat corespunzător.
Conform art.89 CPC taxa de stat plătită se restituie, parţial sau integral, de către organele fiscale prin intermediul Trezoreriei de Stat, în termen de
cel mult un an de la data emiterii încheierii judecătorești în cazul:
 depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare (se restituie suma plătită în plus);
 refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul art.348 CPC; dacă ordonanţa judecătorească a fost anulată, taxa de stat achitată
de creditor nu va forma obiect al restituirii (alin.(4) art.346 CPC);
 refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul alin.(1) art.169 CPC;
 restituirii cererii în temeiul alin.(1) art.170 şi alin.(2) art.171 CPC;
 încetării procesului pentru motivele specificate la lit.a), b) şi e) art.265 CPC;
 scoaterii cererii de pe rol pentru motivele specificate la lit.a) şi b) art.267 CPC;
 restituirii cererii de apel pentru motivele prevăzute la art.369 CPC.

Cheltuielile de judecare a pricinii

Cheltuielile de judecare a pricinii (art.90 CPC) sînt constituite din sumele băneşti percepute de la participanţii la proces ca recompensă persoanelor care
au acordat instanţei asistenţă la înfăptuirea justiţiei într-o pricină concretă, precum şi cele destinate compensării cheltuielilor suportate de instan ță la
efectuarea actelor de procedură. !!! Cheltuielile de judecare a pricinii se deosebesc de taxa de stat, prin aceea că mărimea lor se determină nu de valoarea
acţiunii, ci de costurile realmente suportate pentru examinarea şi solu ționarea cauzei.
Această categorie de cheltuieli poate fi divizată în 2 subcategorii:
A. La cheltuielile de judecare a pricinii suportate de participanții la proces se atribuie:
1) Sumele plătite martorilor, experţilor şi specialiştilor. Martorilor, experţilor, interpreţilor şi specialiştilor li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu
prezentarea lor în instanţă, inclusiv cheltuielile de deplasare şi cazare, diurnele, precum şi o recompensă rezultată din salariul mediu pe economie şi numărul
de ore necesare pentru prezentare. În privinţa modalităţii de achitare şi calculare a acestor cheltuieli, se va proceda conform HG nr.270/2006 cu privire la
aprobarea mărimilor sumelor băneşti achitate persoanelor fizice citate de către instanţa judecătorească, organele de urmărire penală, de examinare a
materialelor administrative şi cele de executare a documentelor executorii. !!! Partea care solicită citarea unei persoane în calitate de martor urmează să
achite 1,8 unităţi convenţionale pentru fiecare martor citat din altă localitate şi 0,5 unităţi convenţionale pentru fiecare martor citat din localitatea respectivă
(unitatea convenţională este egală cu 20 lei).
Mărimea recompensei experţilor, specialiştilor, pedagogilor (psihologilor), traducătorilor se stabileşte luîndu-se în considerare gradul de calificare al
acestora şi complexitatea lucrului îndeplinit. Pentru calcularea recompensei cuvenite, instanţa determină timpul folosit cu complinirea acestuia pînă la o
jumătate de oră. Pentru aceste categorii de persoane se achită 0,3 unităţi convenţionale pe oră, dar nu mai mult de 1,8 unităţi convenţionale pe zi. Potrivit
art.91, 92 CPC, !!! achitarea acestor sume este sarcina părţii interesate. Se va reţine că sumele respective nu sînt taxă de stat, ele urmează a fi achitate pe
contul de depozit al instanţei de judecată. Instan țele urmează să informeze justiţiabilii, prin toate mijloacele disponibile, numărul contului de depozit.
2) Cheltuieli de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă . Părţile şi ceilalţi participanţi la
proces nu întotdeauna locuiesc exact în localitatea unde este amplasată instanţa de judecată care examinează cauza, respectiv pentru fiecare şedinţă de
judecată la care aceștia, înștiințați legal intenţionează să se prezinte, sînt necesare anume cheltuieli. În special este vorba de cheltuielile de transport. !!! Dacă
sumele anterioare trebuie avansate de către partea interesată, atunci cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în
legătură cu prezentarea lor în instanţă se vor compensa ulterior, în funcţie de probarea acestora.
3) Compensaţii pentru timpul de muncă pierdut. Ele sînt aplicabile atît pentru participanţii la proces, cît şi pentru persoanele care contribuie la înfăptuirea
justiţiei, de ex. martorii. Conform alin.(2) art.91 CPC persoanelor citate în judecată în calitate de martori li se păstrează locul de muncă în timpul absentării
lor de la serviciu în legătură cu judecata. Martorii care nu sînt salariaţi primesc o recompensă pentru sustragere de la ocupaţia lor. Conform art.95 CPC,
instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune nefondată sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a pricinii să
despăgubească cealaltă parte pentru timpul de muncă pierdut. !!! Instanţa stabileşte cuantumul acestor despăgubiri în limite rezonabile, în funcţie de
circumstanţele pricinii şi de remunerarea muncii din profesia respectivă. Aceste despăgubiri se vor acorda doar dacă partea interesată le-a solicitat şi a
administrat probele justificative.
4) Cheltuieli suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului, dacă tratatele internaţionale, la care RM este parte, nu prevăd altfel .
Interpreţii primesc o recompensă pentru munca efectuată din însărcinarea instanţei judecătoreşti, dacă această muncă nu intră în atribuţiile lor de serviciu în
instituţia sau organizaţia de stat. !!! Mărimea recompensei se determină de către instanţă de comun acord al părţilor, în coordonare cu interpreţii (alin.(3)
art.91 CPC).
Cetăţenii RM, care nu vorbesc limba de stat şi care au dreptul la interpret, pot beneficia de serviciile de traducere a cererilor de chemare în judecată şi
anexelor acestora, cu posibilitatea compensării ulterioare a acestor cheltuieli în funcţie de soluţia instanţei de judecată.
Alin.(2) art.91 CPC prevede că !!! remunerarea interpretului şi compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură cu prezentarea în judecată se
efectuează de la buget. În aparenţă, această prevedere pare contradictorie cu alin.(3) art.91 CPC. Însă, !!! dacă neplata anticipată în termenul stabilit de
instanţă a sumelor ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor de către partea care a făcut cererea are ca efect decăderea din dreptul de a cita
în judecată martorul, specialistul sau de a efectua expertiza, atunci neplata sumelor ce se cuvin interpretului nu poate avea aceeaşi consecință procesuală.
Sarcina probaţiei implică şi anumite cheltuieli, iar dreptul la interpret al justi țiabililor care nu vorbesc limba procesului şi care este un aspect al dreptului la
apărare, nu poate fi condiţionat sub sancţiunea decăderii de avansarea cîtorva sume de bani, dacă justi țiabilul nu este în stare să le achite.
5) Cheltuieli de efectuare a expertizei. Aceste cheltuieli constau din plata expertizelor judiciare în cauzele civile, precum şi plata constatărilor tehnico-
ştiinţifice. !!! Partea care a solicitat expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică va avansa respectivele plăţi, depunîndu-le anticipat pe contul de depozit al
instanţei de judecată (art.92 CPC şi alin. (2) art.34 al Legii nr.1086/2000 cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale). Ca
excepţie (situaţia materială a solicitantului, invalizi de gradele I, II şi III şi beneficiari de pensie pentru limită de vîrstă), prin decizia conducătorului
instituţiei de expertiză judiciară, taxele pentru expertiza judiciară, constatarea tehnico-ştiinţifică pot fi reduse pînă la 50%.
6) Cheltuieli de executare a actelor judiciare. Potrivit art.36 Cod de executare acestea constau din:
 taxele pentru actele efectuate de executorul judecătoresc – la rîndul lor se compun din:
 taxe de gestiune a dosarelor de executare şi administrare a documentelor;
 taxe pentru acțiunile procedurale întreprinse de executorul judecătoresc;
 taxe pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti.
 spezele procedurii de executare – se achită de către creditor pentru servicii necesare în cadrul procedurii de executare, prestate, de regulă, de personal
specializat. De ex.: transportul, păstrarea şi vînzarea bunurilor debitorului, deschiderea forţată şi închiderea încăperilor, strămutarea sau înlăturarea
îngrădirilor, transmiterea sau înmînarea încheierilor, în știin țărilor, telegramelor, asigurarea aducerii forţate a debitorului, organizarea şi desfă șurarea
licitaţiei. Spezele se achită atunci cînd are loc:
 avansarea sumei necesare la contul executorului judecătoresc;
 70
 achitarea serviciilor nemijlocit prestatorilor;
 acordarea asistenţei necesare de sine stătător (asigurînd transportul, lucrul hamalilor etc.).
!!! Partea care solicită îndeplinirea unui act sau întreprinderea unei acţiuni în cadrul procedurii de executare este obligată să avanseze taxele pentru
efectuarea actelor executorului judecătoresc şi spezele procedurii de executare necesare în acest scop. !!! Pentru actele sau acţiunile dispuse şi efectuate
din oficiu de către executorul judecătoresc, cheltuielile se avansează de către creditor;
 onorariul executorului judecătoresc – se încasează de la debitor, dacă legea nu prevede altfel, în temeiul unei încheieri emise de executorul judecătoresc,
în toate cazurile de stingere, totală sau parţială, a obligaţiei stabilite în documentul executoriu sau de încetare a procedurii de executare. Pentru
documentele executorii cu caracter pecuniar, onorariul executorului judecătoresc va fi calculat în cotă procentuală din suma datoriei stinse:
 pentru sumele de pînă la 100.000 de lei, onorariul va constitui 10% din suma stinsă. În toate cazurile, cu excepţia documentelor executorii privind
încasările periodice şi încasarea amenzilor, onorariul nu va fi mai mic de 500 de lei. În cazul documentelor executorii privind încasarea amenzilor,
onorariul nu va fi mai mic de 200 de lei;
 pentru sumele cuprinse între 100.001 de lei şi 300.000 de lei, onorariul va fi de 10.000 de lei plus 5% din suma ce depăşeşte 100.001 lei;
 pentru sumele de peste 300.000 de lei, onorariul va fi de 20 de mii de lei plus 3% din sumele ce depăşesc 300.000 lei.
!!! Executorul judecătoresc poate negocia avansarea totală sau parţială a onorariului de către creditor, nu însă şi să condiţioneze punerea în executare a
documentelor executorii de achitare anticipată a onorariului.
7) Cheltuielile de asistenţă juridică. Acestea constau din plăţile avansate de către persoane fizice sau juridice avocaţilor. Conform alin.(1) art.52 al Legii cu
privire la avocatură, avocatul acordă asistenţă juridică, clientului în baza contractului de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă. Acest contract, de regulă,
este oneros. Instanţele vor dipune compensarea cheltuielilor de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile. Plata pentru
asistenţa juridică poate fi cerută atît în instanţa de fond, cît şi în apel şi recurs inserînd solicitarea în cereri propriu-zise, precum şi în referinţele la acestea, cu
justificările de rigoare.
Cheltuielile pentru asistenţă juridică suportate de intervenientul accesoriu, de asemenea, urmează a fi restituite, la solicitarea acestuia, or, potrivit art.68
CPC, intervenientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia unor drepturi prevăzute expres.
Pentru determinarea cuantumului compensaţiei acordate, instanţa de judecată, pentru a face o apreciere corectă, va mai ţine cont de:
 complexitatea cauzei; noutatea şi dificultatea întrebărilor juridice ridicate de speţă;
 aportul avocatului la soluţionarea cauzei;
 timpul şi munca depusă de avocat;
 aptitudinile speciale necesare pentru a acorda asistenţa (cunoştinţe tehnice speciale, cunoaşterea profundă a unor reglementări de profil, cunoa șterea
limbilor străine, a altor procedee de comunicare cu clienţi specifici etc.);
 faptul în ce măsură munca avocatului în cauza respectivă îi limitează capacitatea de a lucra în alte dosare;
 rezultatul obţinut;
 restricţiile de timp impuse de client şi de circumstanţele cauzei;
 natura şi durata relaţiei dintre avocat şi client;
 experienţa, reputaţia şi abilitatea avocatului;
 justificarea şi ponderea mijloacelor de apărare utilizate în cauză;
 suma despăgubirilor pretinse/obţinute în cauză;
 alţi factori, la discreţia instanţei.
8) Cheltuieli de declarare a insolvabilităţii. La acest fel de cheltueli se atribuie notificările şi înştiinţările se fac prin scrisori recomandate, iar în cazurile expres
prevăzute de prezenta lege şi prin publicare în Monitorul Oficial al RM (art.6 Legea insolvabilităţii), publicarea hotărîrilor şi a încheierilor (art.7 Legea
insolvabilității), dispunerea măsurilor de asigurare (art.24 Legea insolvabilită ții).
Această enumerare a cheltuielilor de judecare a pricinii suportate de participanţii la proces nu este limitativă, participanţii fiind în drept să invoce şi alte
cheltuieli suportate în legătură cu examinarea cauzei civile, însă instanţa va aprecia de fiecare dată cît de necesare şi rezonabile au fost acestea.
B. Cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanța judecătorească se compun din:
 Cheltuieli de efectuare a cercetărilor la faţa locului.
 Cheltuieli de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată.
 Cheltuieli de căutare a pîrîtului.
 Cheltuieli pentru utilizarea mijloacelor tehnice de documentare a lucrărilor şedinţei şi conservarea probelor (de ex., pentru înregistrarea video, fotografiere).

Repartizarea cheltuielilor de judecată între părți și compensarea lor

Instanţa de judecată la adoptarea hotărîrii trebuie să repartizeze cheltuielile de judecată între părţi, inserînd aceast fapt în dispozitiv (alin.(6) art.241 CPC).
Capitolul VII al CPC conţine 3 termeni procesuali diferiţi:
a) repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi (art.94 şi 97 CPC),
b) compensarea cheltuielilor (art.96, 971, 98 CPC),
c) despăgubiri (alin.(2) art.61 şi art.95 CPC).
Cu referire la repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi – în pofida titlului art.96 CPC, la soluţionarea problemei privind repartizarea cheltuielilor
de judecată trebuie luaţi în consideraţie şi intervenienţii principali, deoarece ei deţin drepturile și îndeplinesc obliga țiile reclamantului. !!! Nici intervenienţii
accesorii nu pot fi ignoraţi. Cheltuielile pentru asisten ță juridică suportate de intervenientul accesoriu urmează a fi restituite, la solicitarea acestuia, or,
potrivit art.68 CPC, intervenientul accesoriu are drepturile şi obliga țiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia unor drepturi prevăzute expres.
Ţinînd cont de cele 2 categorii de cheltuieli de judecată: taxa de stat şi cheltuielile de judecare a cauzei, se menţionează următoarele:
 Instanţele de judecată care soluţionează cauze civile în fond, apel, recurs din oficiu trebuie să repartizeze taxa de stat între părţile procesului (reclamant, pîrît,
intervenient principal, alias apelant, recurent, intimat), ţinîndu-se cont de scutirile prevăzute de lege sau cele admise de instanţă.
 În cadrul judecării recursului şi apelului, instanţa superioară trebuie să verifice din oficiu corectitudinea încasării de către instanţele ierarhic inferioare a taxei
de stat. În cazul constatării încasării incorecte a acesteia, instanţele superioare vor restitui pricinile în instanţele a căror hotărîri se contestă pentru emiterea
unei hotărîri suplimentare.
 Cheltuielile de judecare a cauzei suportate de participanţii la proces se vor compensa de instanţele de fond, apel, recurs, revizuire doar dacă au fost solicitate
şi justificate în modul corespunzător. În situaţia în care instan ța a omis să se pronunţe, în dispozitivul hotărîrii, asupra cheltuielilor de judecată solicitate,
partea interesată este în drept să solicite acest lucru, adresîndu-se cu cerere în instanţa care a emis hotărîrea. În privinţa demersului respectiv, instanţa va
pronunţa o hotărîre suplimentară, în temeiul lit.с) alin.(1) art.250 CPC. Dacă partea nu a solicitat încasarea cheltuielilor de judecată în cadrul procesului, ea
este în drept să se adreseze cu o cerere separată de chemare în judecată în acest sens.
În art.94 CPC este fixată regula generală privind repartizarea cheltuielilor de judecată – partea care a pierdut procesul plăteşte părţii care a avut cîştig de
cauză toate cheltuielile de judecată suportate de ultima. Dacă acțiunea a fost admisă parţial, atunci cheltuielile de judecată i se compensează reclamantului
proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului – propor țional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.
Din conţinutul alin.(2) art.94 CPC, coparticipanţii procesuali (coreclamanți, copîrîţi) suportă cheltuielile de judecată în părţi egale. Dacă ei poartă
răspundere solidară, instanţa de judecată solidar percepe de la ei şi cheltuielile de judecată.
 71
În cazuri cînd valoarea pretenţiilor procesuale înaintate de coparticipanţii procesuali este diferită, atunci repartizarea între ei a cheltuielilor de judecată se
efectuează proporţional preţului pretenţiilor lor.
Conform alin.(2) art.94 CPC, !!! cheltuielile suportate în legătură doar cu acţiunile procesuale care au fost efectuate la cererea coparticipantului procesual
şi doar în interesele lui (de ex., a fost efectuată expertiza), atunci acestea se vor compensa de partea care a pierdut procesul, iar ceilalţi coparticipanți nu le
vor suporta sau nu vor beneficia de compensarea lor.
Dacă instanţa ierarhic superioară va modifica hotărîrea atacată sau va pronunţa o nouă hotărîre, instanţa respectiv schimbă corespunzător repartizarea
cheltuielilor de judecată între părți.
În cazul renunţării reclamantului la acţiune, cheltuielile de judecată suportate de el nu-i vor fi compensate de către pîrît, cu condiţia că retragerea cererii de
chemare în judecată de către reclamant sau renunţarea lui la acţiune a avut loc pînă la comunicarea cererii către pîrît. Însă, dacă renunţarea lui la acţiune a
avut loc după comunicarea cererii către pîrît, atunci instanţa de judecată la cererea pîrîtului îl obligă pe reclamant să-i compenseze pîrîtului cheltuielile
suportate.
!!! Dacă reclamantul a renunţat la acţiune, deoarece i-au fost satisfăcute benevol pretenţiile de către pîrît după intentarea acţiunii, atunci cheltuielile de
judecată suportate de către reclamant, la cererea lui, se compensează de la pîrît. În acest caz se compensează toate cheltuielile de judecată suportate de către
reclamant în legătură cu intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţa juridică.
!!! Dacă reclamantul a înaintat acţiunea fără a înainta în prealabil pretenţii pîrîtului şi dacă pîrîtul imediat a recunoscut pretenţiile în judecată, atunci
cheltuielile de judecată se suportă de către reclamant.
!!! La încheierea tranzacţiei, modul de repartizare a cheltuielilor de judecată trebuie să fie prevăzut de părţi. În aşa caz instanţa de judecată în partea
dispozitivă a încheierii de confirmare a tranzac ției soluţionează problema repartizării cheltuielilor de judecată în conformitate cu în țelegerea părţilor. Dacă,
însă, părţile, la încheierea tranzacţiei, nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, atunci aceste cheltuieli se consideră compensate de
ambele părţi (alin.(5) art.97 CPC).
În legislaţia procesual-civilă în afară de termenul „repartizarea cheltuielilor de judecată” legiuitorul şi practica judiciară folosesc termenul compensarea
cheltuielilor de judecată, prin care trebuie de înţeles compensarea cheltuielilor părţilor din contul celor care au pierdut procesul (art.96 CPC), din contul
statului (art.971 CPC) sau în contul statului (art.98 CPC).
Cheltuielile de asistenţă juridică acordată de avocaţi se vor compensa părţii care a avut cîştig de cauză de către partea care a pierdut procesul , în
măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile. Soluţionînd cererile de restituire a cheltuielilor pentru asistenţă juridică acordată, instanţele vor
reţine următoarele.
Pornind de la practica CtEDO, cheltuielile pentru asistenţa juridică trebuie să fie necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime.
Pentru dovada cheltuielilor suportate, prin prisma practicii CtEDO, se eviden țiază necesitatea prezentării, de către partea care pretinde
compensarea cheltuielilor, a următoarelor documente:
a) dovada achitării onorariilor avocaţilor (copii de pe dispoziţiile de plată prin virament sau bonurile de plată);
b) copia de pe facturile de strictă evidenţă, emisă pentru clienţi-persoane juridice şi în alte cazuri stabilite de legislaţie;
c) listă detaliată a actelor/acţiunilor efectuate de avocat şi a timpului aferent acestora (cu tariful şi orarul).
Legea prevede posibilitatea compensării pîrîtului a cheltuielilor de judecată suportate de acesta din mijloacele bugetare în acele cazuri cînd reclamantul nu
poartă povara plăţii lor. Conform art.71 şi 73 CPC în interesele reclamanţilor se pot adresa în judecată alţi subiecţi de sesizare (procurorul, autorităţi
publice, asociaţii, persoane fizice). Dacă cererea acestora a fost respinsă integral sau parţial, pîrîtului i se vor restitui, din mijloacele bugetului de stat,
cheltuielile de judecată pe care le-a suportat integral sau parţial, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-а fost respinsă. Pîrîtul trebuie să solicite şi să
justifice cheltuielile de judecată suportate. Reclamantul care a solicitat şi obţinut ridicarea sechestrului de pe bunuri va putea obţine compensarea din bugetul
de stat a cheltuielilor de judecată efectiv suportate.
Cazurile de compensare statului a cheltuielilor de judecată sînt prevăzute în art.98 CPC. Conform normei date, cheltuielile de judecată de a căror plată
reclamantul a fost scutit, se încasează de la pîrît în bugetul statului proporţional părţii admise din acţiune, dacă pîrîtul nu este scutit de la plata cheltuielilor de
judecată. În cazul respingerii acţiunii taxa de stat şi cheltuielile de judecare a pricinii se percep în bugetul statului de la reclamant, dacă el nu este scutit de la
plata cheltuielilor de judecată.
În cazul în care acţiunea este satisfăcută parţial, iar pîrîtul este scutit de la plata cheltuielilor de judecată, cheltuielile de judecată pe care le-a suportat
instanţa judecătorească în legătură cu examinarea cauzei, se percep de la reclamant, dacă şi el nu este scutit de la plata cheltuielilor de judecată, propor țional
acelei părţi din pretenţiile acţiunii care nu au fost admise.
!!! Dacă ambele părți (reclamantul şi pîrîtul) sînt scutite de la plata cheltuielilor de judecată, atunci cheltuielile de judecare a pricinii se lasă pe seama
statului.
Despăgubirile se încasează la solicitare dacă partea interesată invocă conduita cu rea-credinţă a altui participant la proces.
Indiferent de rezultatele examinării cauzei, instanţa de judecată, conform alin.(2) art.61 CPC, poate obliga partea de rea-credinţă să compenseze
cheltuielile de judecată celeilalte părţi, dacă acestea au survenit din cauza intentării cu rea-credinţă a unei cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui
înscris sau a semnăturii de pe înscris, formulării unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, obţinerea de către reclamantul căruia i s-a
respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit sau dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării pricinii
sau tergiversarea executării actului judiciar.
Legea prevede posibilitatea reparării prejudiciului reclamantului sau pîrîtului în legătură cu pierderea timpului de muncă din vina celeilalte părţi.
În conformitate cu art.95 CPC instanţa de judecată poate obliga partea care a înaintat cu rea-credinţă o acţiune nefondată sau care s-a opus insistent judecării
juste şi rapide a pricinii să plătească celeilalte părţi o despăgubire pentru timpul de muncă efectiv pierdut. Instanţa de judecată trebuie să calculeze cuantumul
acestor despăgubiri, după ce a fost stabilită rea-credinţă, în limite rezonabile, şi în funcţie de valoarea acţiunii, numărul orelor pierdute prin participarea în
proces, remunerarea muncii din profesia respectivă ş.a.
!!! Un alt ex. de compensare a cheltuielilor de judecată de către subiectul care se comportă cu rea-credinţă este prevăzut de alin.(4) art.154 CPC, potrivit
căruia expertul este obligat să prezinte explicaţii în faţa instanţei judecătoreşti ori de cîte ori i se va cere. În cazul neprezentării nejustificate al modificării
raportului de expertiză în şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al
neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale utilizate, cheltuielile suportate de persoanele interesate vor fi puse în sarcina expertului.

Tema: PROBAȚIUNEA ȘI PROBELE JUDICIARE ÎN PROCESUL CIVIL

Conceptul probațiunii judiciare
O condiţie primordială pentru înfăptuirea justiţiei este necesitatea constatării de către instanţa de judecată a circumstanţelor de fapt care au avut loc
pînă la intentarea procesului. !!! Cunoaşterea trecutului se realizează prin intermediul probelor în condiţiile principiului contradictorialităţii, nemijlocirii,
rolului diriguitor al judecătorului etc. Probaţiunea judiciară este o activitate multiaspectuală şi complicată şi deseori implică un cumul al aspectelor
filosofice, informaţionale, logice, psihologice.
!!! Necesitatea existenţei acestei instituţii este argumentată prin aceia că instanţa de judecată nu e în drept sa creadă părţile şi nu poate sa admită acţiunea
doar pentru faptul că reclamantul este un om cinstit, şi nici nu poate respinge acţiune doar pentru că obiecţiile pîrîtului sînt credibile. Dar poate face acest
lucru dacă a constatat faptele relevante cauzei prin activitatea de probare.
În literatura de specialitate, opiniile cu privire la definirea probaţiunii judiciare sînt uneori contradictorii, chiar opuse în ceea ce ţine de cercul subiec ților
implicaţi în procesul de probaţiune şi etapele acesteia.
Într-o primă viziune, probaţiunea în procesul civil este activitatea exclusivă a părţilor, bazată pe totalitatea drepturilor lor procesuale, care constă din
afirmaţiile despre circumstanţele de fapt ale cauzei, prezentarea de probe, combaterea probelor părţii adverse, înaintarea demersurilor cu privire la solicitarea
 72
probelor, participarea la cercetarea probelor. Probaţiunea fiind o activitate a părţilor de convingere a instanţei de veridicitatea propriilor afirma ții. !!! Potrivit
acestei opinii, noţiunea de probaţiune nu include aprecierea probelor de către instanţa de judecată. Ca subiecte ale proba țiunii apar doar participanţii la
proces, excluzîndu-se instanţa de judecată, care ar exercita doar o activitate de gîndire, de evaluarea valorică a probelor nesupusă normelor legislative.
Potrivit altei opinii, probaţiunea judiciară este activitatea subiecţilor procesului civil, desfăşurată cu ajutorul mijloacelor procesuale stabilite de lege cu
privire la stabilirea adevărului despre existenţa sau inexistenţa anumitor circumstanţe, necesare pentru soluţionarea litigiului între părţi. Subiec ții probaţiunii
sînt nu doar părţile, ci şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi instanţa de judecată. !!! Odată cu dezvoltarea principiului contradictorialităţii şi rolului
diriguitor al judecătorului această viziune nu mai poate fi aplicată studiului probaţiunii.
Pentru a formula un concept care ar reda multiaspectual această instituţie este necesar de a examina probaţiunea din punct de vedere a subiecţilor implicaţi
în această activitate, al etapelor ei şi a scopului pe care îl urmăreşte.
Subiecţii implicaţi în probaţiune judiciară
Pentru determinarea subiecţilor implicaţi în probaţiune, subiecţii principali sînt participanţii la proces, în primul rînd, părţile, căci anume între acestea
există raportul juridic dedus judecăţii. Asupra părților incubă obligaţia de probare a faptelor indicate de ele, avînd obligaţiuni de indicare, prezentare şi
participare la cercetarea probelor. Intervenienţii principali au un statut similar părţilor. Intervenienţii accesorii „împart” sarcina probaţiunii cu partea în
favoarea căreia participă la proces, respective, intervenientul accesoriu care participă de partea reclamantului îl ajută pe acesta în probarea pretenţiilor sale,
iar cel de partea pîrîtului pledează pentru apărarea împotriva ac țiunii.
Procurorul şi autorităţile, organizaţiile şi persoanele fizice care, conform legii, intentează procese pentru apărarea drepturilor altor persoane, sînt
subiecți ai probaţiunii şi funcţiile lor în cadrul acestei activităţi sînt similare celor de reclamant, cu specificul care se eviden țiază vizînd lipsa interesului
material.
Probele se administrează în proces pentru a convinge judecătorul asupra existenţei faptului dovedit, deci subiect al probaţiunii este judecătorul. Instanța
de judecată nu poate fi exclusă din cadrul probaţiunii judiciare, dar sarcinile şi drepturile acesteia sînt diferite de cele ale părţilor. Conform alin.(3) art.118
CPC, instanţa judecătorească determină definitiv circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii. Instanţa judecătorească
(judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie
obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor. Instanţa poate contribui la procesul de adunare a probelor, dacă părţile sau alţi participanţi la
proces solicită ajutorul instanţei din cauza dificultăţilor întîlnite (reclamare a probelor art.119 CPC). !!! O altă sarcină, şi totodată un drept specific al
instanţei este aprecierea probelor (art.130 CPC).
Etapele probaţiunii judiciare
Probaţiunea este o activitate complexă, iar structurarea acesteia prezintă importanţa atît ştiinţifică cît și practică. În literatura de specialitate divizarea
etapelor s-a făcut în funcţie de viziunile asupra probaţiunii la general, procesualiştii care consideră că aprecierea este o activitate logică, nefiind juridică,
divizează probaţiunea în etapa de prezentare şi etapa de cercetare a probelor.
Etapele probaţiunii sînt divizate, după cum urmează:
 Indicarea circumstanţelor de fapt şi a probelor care le confirm.
 Determinarea obiectului probaţiunii.
 Colectarea probelor.
 Administrarea probelor.
 Aprecierea probelor.
 Concluzia despre existenţa sau inexistenţa faptelor importante pentru soluţionarea justă a cauzei.
Aceste elemente ale probaţiunii permit cercetarea multilaterală a activită ții de probare.
Indicarea circumstanţelor de fapt importante pentru soluţionarea justă a cauzei şi a probelor care le dovedesc. Reclamantul la depunerea cererii de
chemare în judecată trebuie să indice circumstanţele de fapt care s-au produs şi care au generat pretenţiile sale. !!! La primirea cererii de chemare în judecată
judecătorul va putea impune doar indicarea circumstanţelor de fapt, nu şi faptul că acestea nu sînt suficiente, convingătoare. În asemenea cazuri, judecătorul
ar anticipa posibila examinare în fond, expunîndu-se asupra acestuia, fapt care este inadmisibil şi incompatibil cu standardele CEDO. Concomitent, la
depunerea cererii de chemare în judecată se indică şi probele. Se poate face referire la orice mijloc de probă, cu excepţia concluziilor expertului, indiferent
dacă reclamantul le deţine sau nu. Judecătorul se va pronunţa tendenţios şi neobiectiv, dacă va imputa reclamantului, la faza depunerii cererii de chemare în
judecată, că acesta nu a indicat toate probele necesare examinării şi soluţionării juste a cauzei civile.
Determinarea obiectului probaţiunii – adică stabilirea faptelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei. Obiectul probaţiunii este determinat
de instanţa de judecată, ţinînd cont de pretenţiile şi obiecţiile păr ților, dar şi de norma juridică care reglementează raportul material-litigios. El poate fi
modificat pe parcursul examinării cauzei civile în temeiul unor acte de dispoziţie ale părţilor. Spre ex., schimbarea obiectului sau a temeiului acţiunii.
Colectarea probelor – acest element este unul complex, format dintr-o serie de acţiuni care au ca scop formarea temeliei probaţiunii.
Dintre aceste acţiuni se disting:
a) Prezentarea probelor reprezintă transmiterea de facto a probelor către instanţă. Legislaţia prevede obigaţia reclamantului de a anexa documentele care
certifică circumstanţele pe care îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele,
nemijlocit la faza de intentare a procesului odată cu depunerea cererii de chemare în judecată (art.167 CPC). La depunerea cererii pot fi anexate şi
înregistrări audio-video. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul cheamă pîrîtul pentru ca acesta să prezinte probe şi pentru a
depune referinţă împotriva acţiunii reclamantului (art.186 CPC). Tot la faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare pot fi citaţi martori, se poate
dispuse efectuarea expertizei şi exercitate alte acţiuni procesuale în scopul prezentării probelor care reprezintă o sarcină a fazei de pregătire a pricinii pentru
dezbateri judiciare (lit.d) alin.(2) art.183 CPC).
Sarcina prezentării probelor este obligaţia ambelor părţi, în temeiul regulii potrivit căreia fiecare parte trebuie sa-şi dovedească pretenţiile şi obiecţiile sale,
însă instanţa judecătorească este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele
ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.
b) Reclamarea probelor. Art.119 CPC indică asupra faptului că, dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la solicitarea
părţilor şi a altor participanţi la proces. Pentru ca instanţa să reclame probele trebuie întrunite cumulativ două cerinţe:
 Cererea participantului la proces în vederea reclamării probei trebuie să conţină cauzele ce împiedică dobîndirea probei şi locul aflării ei. În temeiul
principiului contradictorialităţii şi a rolului diriguitor instanţa nu poate reclama proba din propria iniţiativă.
 Proba trebuie să fie pertinentă şi admisibilă. În cererea de reclamare a probelor trebuie să fie specificate şi circumstanţele care ar putea fi confirmate sau
infirmate prin acea probă.
!!! În scopul reclamării probei instanţa judecătorească poate elibera, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, un demers pentru obţinerea probei.
Persoana care deține proba reclamată o trimite nemijlocit în judecată sau o înmînează persoanei care deţine demersul pentru a o prezenta în judecată.
Persoanele care nu deţin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanţei faptul
în decursul a 5 zile de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării. În caz de neînştiinţare, precum şi de declarare de către instanţă a
neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiate, persoanele vinovate care nu sînt participanţi la proces se sancţionează cu amendă de pînă
la 10 unităţi convenţionale. !!! Aplicarea amenzii nu scuteşte persoanele care deţin proba reclamată de obligaţia prezentării ei în instanţă. Probele pot fi
reclamate atît de la participanții procesului cît și de la terţe persoane. Dacă proba se află la partea adversă, neprezentarea ei la solicitarea instanţei poate avea
şi alte consecinţe. Potrivit alin.(5) art.131 CPC dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în original se află pe mîna părţii adverse,
probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind obligarea părţii adverse la prezentarea lui în original. În cazul în care partea adversă nu execută
încheierea judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată, dacă legea nu
prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după propria ei convingere.
 73
!!! Prezentarea probelor poate avea loc în instanţa de fond şi în cea de apel. Potrivit art.372 CPC în apel pot fi prezentate noi probe, dacă părţile au fost în
imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instan ță.
Administrarea probelor se manifestă prin cercetarea de către cel care examinează pricina şi are ca scop determinarea conţinutului probelor.
!!! Administrarea probelor reprezintă o garanţie a dreptului de apărare al păr ților. CEDO implică sarcina instanţei de a „asculta” argumentele părţilor şi de a
realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurînd caracterul echitabil al procedurii. Art.6 CEDO incumbă în special în sarcina instanţei obligaţia de a
proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă furnizate de părţi, cel puţin, pentru a le aprecia pertinenţa.
Administrarea probelor presupune operaţiuni logice, empirice şi procesuale ce se va face în conformitate cu principiile publicităţii, contradictorialităţii şi
nemijlocirii. Pentru a adopta o hotărîre care să capete autoritatea lucrului judecat este necesar ca în faza administrării probelor să fie respectată o anumită
procedură strict determinată de legea procesuală. De regulă, administrarea probelor se face în şedinţa de judecată, cu excepţiile stabilite de lege în vederea
asigurării probelor, înfăptuirii delegaţiilor şi în unele cazuri de strămutare a pricinii.
Administrarea probelor se face în consecutivitatea stabilită de lege sau care reiese din specificul cauzei. Conform art.214 CPC, !!! instanţa judecătorească
după ce ascultă explicaţiile participanţilor la proces stabileşte consecutivitatea cercetării probelor.
Probele sînt administrate în funcţie de specificul fiecărui mijloc de probă:
 ascultarea explicaţiilor părţilor;
 audierea martorilor;
 cercetarea înscrisurilor;
 examinarea probelor materiale;
 audierea concluziilor expertului;
 reproducerea înregistrărilor audio-video.
Aprecierea probelor este preponderent funcţia instanţei de judecată, dar nu se poate de ignorat şi rolul părţilor în această activitate, căci fiecare participant
are un rol esenţial în formarea concluziei instanţei de judecată.
Aprecierea reprezintă operaţiunea logico-juridică făcută de către instanţa de judecată și participanţii la proces pentru a determina puterea probantă şi
valoarea fiecărei probei în parte, precum şi ale tuturor probelor împreună. Instanţa judecătorească apreciază probele potrivit intimei ei convingeri, bazată pe
cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblu şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.
Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor. Fiecare probă se apreciază de instanță
privitor la pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.
!!! Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decît dacă cererile şi observaţiile păr ților sînt cu adevărat reţinute, adică analizate
corespunzător de către instanţa sesizată. Art.6 CEDO prevede în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi
mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca asta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.
De obicei, aprecierea probelor este determinată ca fiind elementul final al probaţiunii. Nu se poate de acceptat această poziţie pe motiv că procesul nu
poate finaliza cu determinarea importanţei probelor, şi se finalizează cu o concluzie despre existenţa sau inexistenţa faptelor pe care se întemeiază
acțiunea.
Formarea acestei concluzii finale reflectate în partea motivată a hotărîrii nu reprezintă numai materializarea aprecierii probelor deoarece, în cadrul
acesteia se evaluează exclusiv probe, şi aceasta nu reprezintă singurul proces de constatare a faptelor. Actuala legislaţie procesuală prevede şi alte modalităţi
de constatare a faptelor. În primul rînd, este menționată existenţa faptelor unanim recunoscute, prejudicial stabilite şi a recunoaşterii părţii.
Scopul probaţiunii
Scopul probaţiunii poate fi examinat în lato sensu, astfel încît să fie dedus din sarcinile procedurii civile stabilite în art.4 CPC. Stricto sensu, scopul
probaţiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea şi prezentarea probelor, ci şi la aprecierea acestora de către instanţa de judecată şi formularea unor
concluzii logice care permit motivarea actului de dispoziţie judecătoresc. Scopul probaţiei este de a afla în ce circumstanţe concrete a avut loc naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic.
După examinarea subiecţilor, scopului şi etapelor probaţiunii judiciare se formulează următoarea definiţie: !!! probaţiunea judiciară este activitatea
logico-juridică pe care o desfăşoară participanţii la proces şi instanţa de judecată, exercitată în scopul aflării informaţiei veridice despre circumstanţele de
fapt importante pentru soluţionarea justă a cauzei, prin determinarea obiectului probaţiunii, indicarea, prezentarea, cercetarea şi aprecierea probelor judiciare.

Obiectul probațiunii judiciare

Constatarea obiectului probaţiunii permite de a soluţiona just pricina civilă şi în esenţă de a realiza în fiecare caz concret sarcinile unui proces echitabil.
Este foarte complicat de a analiza obiectul probaţiunii abstract, adică făcînd caracteristici care ar putea fi atribuite tuturor felurilor de procedură civilă.
Viziunea clasică a conținutului obiectului probaţiunii a fost coraportată preponderent la procedurile contencioase.
În pofida importanţei instituţiei examinate doctrina nu a elaborat un concept unanim acceptat asupra obiectului probaţiunii, existînd opinii diferite în
literatura de specialitate. Asta se datorează şi faptului că în legislaţia procesuală nu există expresia de „obiect al probaţiunii”, deşi alin.(1) art.117 CPC
prevede că !!! probele în pricini civile servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică preten țiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe
importante pentru justa soluţionare a pricinii, iar art.118 CPC reglementează modalitatea de determinare a „circumstanţelor ce au importanţă pentru
soluţionarea justă a pricinii”.
În stăruinţa de a elucida toate astectele obiectului probaţiunii există mai multe opinii în determinarea conceptului acestuia. Unii procesualişti consideră
obiectul probaţiunii ca fiind orice circumstanţă (fapt), care este examinată în cadrul şedinţei de judecată considerînd absolut inoportună limitarea obiectului
probaţiunii doar la anumite fapte. Majoritatea procesualiştilor consideră această poziţie prea extensivă, aptă de a lărgi neîntemeiat instituţia examinată. Alţi
doctrinari determină obiectul probaţiunii ca o instituție specială, în care se includ doar acele fapte care au importanţă material-juridică, fără constatarea
cărora este imposibil de a soluţiona just cauza şi de a aplica norma materială.
!!! Procesualiştii care susţin această poziţie consideră că doar actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii cu privire la care s-a declanşat conflictul
dintre părţi, şi de care depinde soluţionarea pricinii în fond pot fi incluse în obiectul probaţiunii, celelalte fapte care se constată pe parcursul soluţionării
cauzei fac parte din obiectul cunoaşterii care este mai vast decît obiectul probaţiunii, incluzînd toate faptele care au caracter procesual-juridic, faptele ce nu
necesită a fi probate, cît şi alte fapte ce se constată pe parcursul unui proces judiciar, dar nu poartă caracter material-juridic.
Însă, preponderent !!! obiectul probaţiunii a fost definit ca un cumul de fapte sau circumstanţe care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii
civile. În literatura românească obiectul probațiunii este abordat ca un element de dovedit, respectiv faptele juridice în sens restrîns şi actele juridice, care au
dat naştere, au modificat sau au stins raportul juridic dedus judecăţii, împrejurării, fapte, acte sau întîmplări de care legea leagă anumite consecinţe juridice.
Pentru concretizarea obiectului probaţiunii sînt întrebuin țate no țiunile de „fapte” sau „circumstanţe” deseori ca sinonime. Potrivit dicţionarului explicativ
cuvîntul circumstanţă semnifică o împrejurare în care s-a petrecut un fenomen, iar fapt este o întîmplare reală petrecută, o acţiune săvîrşită de cineva. Deşi
au unele similitudini, totuşi semnificaţiile juridice ale acestor cuvinte sînt diferite.
!!! Legiuitorul folosește termenul „circumstanţă” într-un sens mai larg decît cel obişnuit. Deseori, elementele care trebuie dovedite într-un proces civil
concret corespund mai mult sensului de „fapt”, alteori celui de „circumstan ță”. !!! Este oportun din punct de vedere ştiinţific de a utiliza în definirea
obiectului probaţiunii ambele termene (fapte ce au importanță pentru soluţionarea justă a cauzei, cît şi circumstanţele care se referă la aceste fapte).
Ţinînd cont de faptul că obiectul probaţiunii trebuie analizat împreună cu conceptele esenţiale ale acţiunii civile, pretenţiile reclamantului şi obiecţiile
pîrîtului reprezintă atît faptele material-juridice cît şi cele procesuale, spre ex. şi obiecţiile pîrîtului pot fi atît materiale cît şi procesuale. Instituţia
examinată ar putea fi definită ca un ansamblul de fapte şi circumstanţe de fapt importante pentru justa soluţionare a cauzei.
Clasificarea faptelor ce fac parte din obiectul probaţiunii
 74
Clasificarea faptelor ce fac parte din obiectul probaţiunii are o importanţă deosebită nu numai pentru teoria procesului civil, ci şi pentru practica judiciară.
Gruparea faptelor juridice în anumite categorii facilitează procesul de probaţiune, fiecare din acestea manifestînd o serie de particularităţi.
Faptele importante pentru soluţionarea justă a cauzei pot fi clasificate în temeiul mai multor criterii:
A. După natura juridică se disting cîteva categorii de fapte:
1) Fapte juridice cu caracter material-juridic (facta sau res probandae). Acestea reprezintă faptele principale, care necesită a fi dovedite pentru a solu ționa
pricina în fond şi a aplica corect norma material-juridică. De aceste fapte, normele dreptului material leagă survenirea consecinţelor material-juridice vizate.
!!! Stabilirea lor este necesară pentru corecta aplicare a normelor materiale de drept ce direcţionează litigiul şi soluţionarea acestuia. De ex., înainte ca
instanța să poată hotărî dacă o parte este obligată să-i achite celeilalte părţi o anumită sumă de bani rezultată dintr-un contract de vînzare-cumpărare este
necesar să se constate dacă un astfel de contract a fost încheiat, care este obiectul contractului, termenele de executare ale obligaţiilor contractuale, etc.
2) Fapte probatorii (facta sau res probantes) – de care normele material-juridice leagă survenirea unor consecinţe nu direct, ca în cazul faptelor material-
juridice, ci prin intervenţia altui fapt juridic material, adică indirect. Spre ex., alin.(3) art.47 Codul familiei: „Copilul născut din părinţi căsători ți ori în timp
de 300 de zile din momentul despărțirii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a
fost stabilit contrariul, dar soţul poate declara contrariul prin indicarea asupra lipsei sale de lungă durată din ţară”. Potrivit naturii lor juridice, faptele
probatorii se aseamănă cu cele material-juridice. Ele au ca scop probarea faptelor material-juridice principale. Necesitatea examinării faptelor probatorii se
determină nu de norma material-juridică, ci din legătura lor cu faptele material-juridice. !!! Faptele probatorii ca şi cele material-juridice trebuie incluse în
obiectul probaţiunii.
3) Fapte juridice cu caracter procesual au importanță pentru săvîrşirea unor acţiuni procesuale. Ele pot determina apariţia, suspendarea, încetarea procesului
judiciar sau alte acţiuni determinate de lege. Preponderent aceste fapte pot fi coraportate la respectarea dreptului la intentarea acţiunii şi continuarea
procesului. Dacă includerea faptelor material-juridice în sfera obiectului probaţiunii nu a fost contestată, referitor la faptele procesual-juridice mulţi dintre
procesualişti nu le includ în obiectul probaţiunii, deoarece nu ar avea importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond, ci doar pentru a săvîrşi anumite acte
procesuale. Dar chiar şi ei recunosc necesitatea probării acestor fapte.
Această părere este criticabilă, căci dacă se admite că obiecţiile pîrîtului reprezintă o sursă de formare a obiectului probaţiunii, atunci obiecţiile pot fi şi
procesual-juridice, adică pot fi îndreptate chiar şi spre scoaterea cererii de pe rol sau încetarea procesului, care deşi sînt acţiuni procesuale, vor duce la
soluţionarea justă a cauzei, iar în cazul încetării vor exclude chiar intentarea ulterioară a unui alt proces identic. Dacă instanţă de judecată va ignora faptele
procesual-juridice, hotărîrea nu va fi legală si nu se va îndeplini scopului probaţiei, adică soluţionarea justă a cauzei, deoarece nu vor fi determinate toate
faptele ce au importanţă pentru cauză. !!! Și faptele procesual-juridice pot fi incluse în obiectul probaţiunii.
4) Fapte ce favorizează aprecierea corectă a probelor. Această categorie de fapte ajută judecătorul să dea o valoare corectă fiecărei probe analizate. De ex.,
circumstanţele care indică asupra relațiilor de rudenie sau de duşmănie a martorului cu unul din participan ții la proces sau faptul care indică asupra existenţei
dubiilor în privinţa veridicităţii unui document etc.
5) Fapte constatarea cărora asigură înfăptuirea sarcinilor preventive şi educative ale justiţiei . În trecut aceste fapte puteau fi examinate cu precădere prin prisma
încheierilor interlocutorii, care au fost excluse din CPC, însă asemenea fapte sînt şi acum în CPC. De ex., alin.(3) art.119 CPC, potrivit căruia persoanele
care nu execută încheierea instanţei de judecată de a prezenta probele reclamate se sancţionează cu o amenndă de pînă la 10 unităţi convenţionale, nefiind
scutită de obligaţia de a prezenta proba; alin.(3) art.135 CPC, dacă martorul refuză să depună depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sînt
considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale etc.
B. În funcţie de voinţa subiecţilor raportului juridic se disting următoarele fapte ce formează obiectul probaţiei:
1) Acţiuni – fapte voluntare a căror săvîrşire în condiţiile prevăzute de lege atrage consecinţe juridice.
2) Evenimente – fapte care se produc independent de voinţa omului, dar cărora legea le atribuie anumite efecte juridice (de ex., calamită țile naturale, cum ar fi
cutremurul, inundaţia etc., iar din viaţa omului – nașterea şi moartea).
În contextul clasificării examinate se poate face o subclasificare după criteriul corespunderii acţiunilor cu ordinea juridică în societate, şi anume:
a) Fapte licite – care corespund normelor juridice în vigoare, actele juridice fiind cea mai vastă categorie de fapte licite, categoria de bază a actelor juridice
licite fiind contractele civile.
b) Fapte ilicite – care contravin normelor juridice în vigoare. Faptele ilicite pot fi diverse în funcţie de ramura de drept a cărei norme se încalcă şi de felul
răspunderii survenite în urma încălcării, astfel delictele civile au ca şi consecinţa aplicarea răspunderii civile, contravenţiile administrative au ca efect
aplicarea răspunderii contravenţionale, infracţiunile au ca efect aplecarea pedepsei penale. Aceeaşi faptă ilicită poate să comporte mai multe feluri de
răspundere. Spre ex., dacă printr-o infracţiune s-a cauzat şi un prejudiciu material.
!!! Clasificarea este importantă, deoarece instanţa de judecată nu va putea califica o anumită acţiune ca fiind infracţiune, dacă ea nu a fost clasificată ca
atare printr-o sentinţă penală. Instanţa poate şi trebuie să ia în considerare la soluţionarea anumitor pricini civile şi sentinţa penală în ceea ce priveşte
existenţa faptei, a persoanei care a săvîrşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
C. După modalitatea de exteriorizare a faptelor sînt stabilite următoarele fapte ce formează obiectul probaţiei:
1) Faptele materiale – acele fapte care se pot exterioriza în concret, cum ar fi cauzarea unui prejudiciu prin vătămarea corporală; distrugerea unei clădiri; rănirea
unui animal, etc., adică fapte ale omului, sau cauzarea unui prejudiciu ca urmare al unei inundaţii, cutremur, furtună etc., adică evenimente ale naturii.
2) Faptele psihologice – acele fapte care nu pot fi exteriorizate, ele fiind deduse din consecinţele pe care le determină. De ex., rea-credinţă, dolul.
!!! Importanţa acestei clasificări se determină în modalitatea de cunoaştere a acestor fapte de către instanţa de judecată, faptele psihologice fiind mai greu
de stabilit.
D. După caracterul lor pot fi relatate următoarele fapte ce formează obiectul probaţiei:
1) Fapte pozitive, care reprezintă o stare sau o circumstanţă existentă ori care a existat în realitatea obiectivă (întocmirea unui contract, cauzarea prejudiciului,
etc.). În majoritatea cauzelor civile probaţiunea are ca scop stabilirea faptelor pozitive concrete.
2) Fapte negative, care indică asupra inexistenţei unei circumstanţe sau stări, neîndeplinirii unor acte, neexecutării unor obligaţii. Logic, !!! într-un proces
contradictoriu numărul faptelor negative trebuie să fie egal cu cel al faptelor pozitive, deoarece pretenţiile unei părţi, de obicei, sînt urmate de negarea
acestora de către cealaltă parte. Uneori necesitatea probării faptelor negative este prevăzută în mod expres în legisla ție. Spre ex., persoana poate fi, în ordine
judecătorească, recunoscută ca dispărută fără urmă, dacă, în decurs de nu mai puţin de un an la locul lui de trai, nu există date (informaţii) privitor la locul lui
de aflare (alin.(1) art.49 CC); şi poate fi declarat decedat, dacă la locul lui de trai nu există date privind locul lui de aflare în decurs de 3 ani, iar dacă el a
dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident – în decurs
de 6 luni (art.53 CC). Dovada faptelor negative material-juridice poate fi făcută printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin şi conex. Spre ex., poţi
dovedi că la o anumită oră o persoană nu se afla într-un anumit loc, prin proba faptului pozitiv contrar că la acea oră persoana dată se afla într-o altă
localitate.
!!! Această clasificare are o importanţă practică deosebită, deoarece este unanim recunoscut că faptele negative sînt mai greu de probat, ceea ce determină
alegerea mijloacelor de probă specifice.
E. După modalitatea de influienţă a faptelor asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor sînt următoarele fapte ce formează obiectul probaţiei:
1) Fapte generatoare de drepturi şi obligaţii.
2) Fapte care încetează drepturile şi obligaţiile.
3) Faptele care modifică drepturile şi obligaţiile. Orice apariţie, modificare sau încetarea a unui raport juridic are ca efect, apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor raporturilor juridice. !!! Pentru a judeca asupra drepturilor şi obligaţiilor trebuie de examinat dinamica raportului juridic.
Pot avea ca efect apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor a șa fapte ca adoptarea unor legi sau acte subordonate legii, încheierea unui
contract, cauzarea unui prejudiciu, adică pot fi atît fapte legale cît şi ilegale.
 75
4) Fapte care împiedică apariţia drepturilor şi a obligaţiilor. Existenţa acestor fapte împiedică apariţia consecinţelor juridice pentru reclamant, chiar dacă există
toate faptele generatoare de drepturi. Spre ex., lipsa capacităţii de a contracta duce la paralizarea efectelor unui contract încheiat între părţi. Faptele ce
împiedică apariţia (după caz – modificarea, încetarea) drepturilor şi a obligaţiilor sînt fapte generale, comune mai multor tipuri de raporturi juridice. Această
categorie de fapte a fost supusă unor critici dure, deoarece existenţa lor într-un raport concret nu este altceva decît lipsa faptelor generatoare de drepturi,
astfel încît capacitatea juridică este una din faptele care duce la apariţia dreptului.
La etapa apariţiei acestei clasificări, ea era argumentată prin necesitatea determinării corecte a sarcinii probaţiunii, se indica că reclamantul trebuie să
dovedească faptele care au generat dreptul său, pe cînd ceilalţi participanţi vor dovedi categoriile de fapte pe care le invocă. Clasificarea dată a fost criticată
de unii procesualişti, inclusiv pentru că, în funcţie de specificul fiecărui proces, participanţii pot fi obligaţi să dovedească diferite categorii de fapte şi este
imposibil de a le împărţi. !!! Această clasificare totuşi are dreptul la existenţă, deoarece este important ca instanţa să urmărească dinamica evoluţiei
raporturilor juridice dintre părţi pentru a examina multiaspectual litigiul.
Modalitatea şi sursele de formare a obiectului probaţiunii
Obligaţia de determinare a obiectului probaţiunii incubă judecătorului. Potrivit art.118 CPC, circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească, pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi
de la normele de drept material şi procesual care urmează a fi aplicate.
Obiectul probaţiunii în procedurile contencioase are următoarele surse de formare:
 obiectul, temeiul acţiunii, precum și obiecţiile pîrîtului împotriva acţiunii;
 ipoteza şi dispoziţia normei sau a unui şir de norme de drept material şi procesual, ce urmează a fi aplicate. Norma juridică, fiind o regulă generală şi
obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, realizabil inclusiv, prin aplicarea forţei de constrîngere.
Instanta nu se limitează la afirmaţiile părţilor în determinarea obiectului probaţiunii. Spre ex., deseori părţile, expun fapte care nu au nici o importanţă
juridică, cum ar fi unele aprecieri morale ale faptelor săvîrşite de către participanţii la proces. Judecătorul în acest caz nu le include în obiectul probaţiunii.
!!! La faza de intentare a procesului, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să indice atît circumstanţele de fapt cît şi
de drept ale acţiunii sale, însă, obiectul probaţiunii se determină la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Pe parcursul soluţionării litigiului,
conţinutul şi numărul faptelor pot suferi modificări, în funcţie de schimbarea temeiului acţiunii sau de creşterea ori micşorarea cuantumului pretenţiilor
acţiunii înaintate.
Un rol deosebit în constatarea obiectului probaţiunii o au hotărîrile explicative ale Plenului CSJ a RM în care sînt expuse faptele ce necesită a fi
constatate pentru anumite categorii de cauze. În hotărîrile menţionate sînt indicate fapte comune anumitor tipuri de cauze, care necesită a fi stabilite de către
instanţa de judecată. Acestea rezultă din conţinutul normei juridice cu caracter general, însă pentru fiecare pricină civilă concretă se stabilesc şi fapte
specifice, care sînt deduse din pretenţiile şi obiecţiile părţilor, numărul lor fiind determinat de circumstanţele fiecărui litigiu concret.
!!! O dificultate prezintă determinarea obiectului probaţiunii în cazul soluţionării litigiilor izvorîte din raporturile reglementate de normele de drept
material cu dispoziţie relativ-determinată. De ex.: litigiile privind repararea prejudiciului moral, litigii privind privarea de drepturile părinteşti etc., atunci
cînd judecătorul trebuie să ţină cont de circumstanţe concrete şi să le aprecieze din punct de vedere al semnificaţiei lor juridice. Circumstanţe de acest tip sînt
prevăzite în mai multe norme juridice, spre ex., „alte motive temeinice” (alin.(4) art.20 Codul familiei), „Instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă va
constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sînt imposibile” (alin.(3) art.37 Codul familiei). Criteriile de determinare a motivelor
temeinice sau criteriile de determinare că viaţa în comun este imposibilă nu sînt expres stipulate în nici o lege şi, ţinînd cont de principiul accesului liber la
justiţie, nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexisten ță a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a
legislaţiei în vigoare (alin.(2) art.5 CPC).
Judecătorul singur trebuie să determine aceste criterii conform intimei sale convingeri. Evitarea completă a normelor cu o dispoziţie relativ-determinată
este imposibilă, de aceea trebuie depuse eforturi considerabile pentru a le aplica corect.
Aplicarea normelor cu o ipoteză relativ determinată, spre deosebire de cele cu ipoteză determinată, se realizează în 3 etape:
 dovedirea faptelor, care pot avea importanţă juridică;
 aprecierea circumstanţelor stabilite;
 concluzia juridică.
!!! În cazul aplicării normelor juridice cu o ipoteză determinată, a doua etapă lipseşte.
În scopul realizării justiţiei, judecătorul trebuie să examineze minuţios şi să aprecieze afirmaţiile părţilor despre însemnătatea juridică a unor sau altor
circumstanţe, să determine legătura între acestea şi normele de drept ce prevăd fapte relativ-determinate, astfel va fi posibilă aprecierea corectă a probelor.
Importanţa determinării corecte a obiectului probaţiunii
Stabilirea corectă a obiectului probaţiunii în pricinile civile este un procedeu complex cu importanţă practică deosebită pentru soluţionarea justă a pricinii.
Fixarea tuturor faptelor necesare de a fi dovedite va decide în final soarta procesului şi a actelor procesuale, fapt pentru care este oportun a indica
asupra ponderii determinării corecte prin prisma cîtorva aspecte:
1) Precizarea corectă a obiectului probaţiunii este elementul primar şi primordial al probaţiunii. Examinarea completă a pricinii este determinată de probarea
tuturor faptelor importante pentru soluţionarea justă a pricinii şi prin excluderea faptelor care nu au legătură cu cauza. Pentru a dovedi faptele importante
pentru soluționarea pricinii se va recurge la o regulă esenţială a probaţiunii şi anume pertinenţa probelor. Doar determinînd corect obiectul probaţiunii se
poate decide asupra fiecărei probe dacă aceasta este sau nu pertinentă. CPC face referire directă la pertinenţă doar în art.121 în care probele pertinente sînt
definite ca fiind cele ce confirm, combat sau pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa de circumstanţe importante pentru solu ționarea justă a cauzei.
!!! Pertinenţa probei este legătura obiectivă, bazată pe procedee logice inductive între faptele importante pentru soluţionarea justă a pricinii şi con ținutul
probelor. Determinarea greşită a obiectului probaţiunii va conduce la stabilirea eronată a pertinen ței probelor, avînd ca efect examinarea probelor
impertinente sau necercetarea probelor necesare.
Pentru a garanta legătură conținutului probei cu obiectul probaţiunii CPC prevede unele reguli de prezentare şi reclamare a probelor. Potrivit alin.(2)
art.119 CPC judecătorul va satisface cererea de reclamare a probelor doar dacă persoana va indica proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate sau
infirmate prin acea probă.
Despre importanţa determinării corecte a obiectului probaţiunii se poate vorbi şi prin prisma delegaţiilor judecătoreşti, dar şi a asigurării probelor. Alin.(1)
art.125 CPC prevede că încheierea privind delegaţia judecătorească trebuie să conţină circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să
le adune instanţa executoare a delegaţiei. !!! Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile
pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei, prin examinarea acestei probe înainte de timpul prevăzut pentru această
activitate, adică înaintea dezbaterilor judiciare. Pentru a admite cererea de asigurare a probei, instanţa trebuie să determine preventiv obiectul probaţiunii,
elucidînd necesitatea administrării probei cerute spre asigurare.
Obiectul probaţiunii are o pondere majoră şi în aprecierea corectă a probelor, deoarece probele se apreciază, în primul rînd, privitor la pertinenţa lor, adică
prin prisma legăturii lor cu faptele importante pentru soluţionarea pricinii.
2) Determinarea justă a obiectului probaţiunii va decide legalitatea şi temeinicia actelor procesuale. Lit.a) alin.(1) art.386 CPC prevede că hotărîrea primei
instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă circumstanţele importante nu au fost constatate şi elucidate pe deplin.
3) Precizarea corectă a obiectului probaţiunii face procesul mai organizat, asigurînd finalizarea lui într-un termen rezonabil . În caz de constatare greşită a
obiectului probaţiunii, prin includerea în cercul faptelor care necesită a fi probate a unor circumstanţe care nu au nici o importanţă pentru soluţionarea cauzei,
procesul se va tergiversa, ceea ca va duce la cheltuieli inutile de timp şi de mijloace procesuale.

Temeiurile degrevării de probațiune

 76
Faptele importante pentru soluţionarea justă a pricinii civile devin cunoscute prin activitatea de probare, totodată în legislaţia procesuală sînt prevăzute
fapte care, deşi au importanţă pentru cauză, nu necesită a fi dovedite.
Art.123 CPC prevede că !!! participantul la proces poate fi eliberat de obliga ția probaţiunii în temeiul faptelor unanim recunoscute, celor prejudicial
stabilite şi alin.(4) art.131 CPC – în cazul recunoașterii acestora de către partea adversă.
Faptele notorii (unanim recunoscute)
Literatura de specialitate determină faptele notorii, ca fapte ce sînt cunoscute de un cerc nedeterminat de persoane, inclusiv de instanţa de judecată, sau ca
fiind fapte care trebuie să fie cunoscute într-o regiune fiecărei persoane cu deprinderi de viaţă, inclusiv instanţei în care acestea se invocă.
Faptele notorii sînt similare faptelor material-juridice care trebuie dovedite, deosebirea procesuală constă în aceea ca ultimele devin cunoscute prin
activitatea de probaţie guvernată de regulile principiului nemijlocirii, iar cele notorii din cunoştinţe acumulate în afara procesului. Faptele notorii nu sînt total
izolate de probaţiune, căci, la prima etapă, se impune sarcina determinării circumstanţelor ce au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei. !!! Instanţa, în
primul rînd, trebuie să constate valoarea faptelor unanim cunoscute pentru un proces concret. Ulterior urmează declararea notorietă ții lor şi administrarea
informaţiei necesare.
Pentru ca un fapt să fie declarat notoriu este necesară întrunirea cumulativă două elemente:
1) Elementul obiectiv – constă în necesitatea cunoaşterii lui de către un cerc larg de persoane. Metodele prin care faptele devin cunoscute tuturor sînt diferite:
discursuri publice, comunicate oficiale, aflarea mai multor persoane într-o anumită situaţie etc., şi depind în mare măsură de influenţa progreselor ştiinţifice.
La etapa actuală ele devin cunoscute unui cerc larg de persoane prin mijloacele de informare în masă: presa, televiziunea, radio, Internet.
Condiţia întrunirii elementului obiectiv nu implică cunoaşterea obligatorie a faptului de către toţi participanţii la proces. !!! Faptele notorii trebuie, posibil,
de cunoscut în mod obiectiv, dar nu efectiv de un număr nedeterminat de persoane.
2) Elementul subiectiv – prezintă cerința înaintată faţă de un fapt care constă în necesitatea cunoaşterii lui de către instanţa care este împuternicită cu judecarea
pricinii în care se cere constatarea notorietăţii faptului. Dacă instanţa nu cunoaşte despre un fapt, pe care unul din participanţi cere a-l declara notoriu, va cere
probe nu pentru a dovedi notorietatea lui, ci existen ța acestuia ca şi a altor circumstanţe importante pentru solu ționarea justă a pricinii. !!! Necunoaşterea
faptului de către instanţă îl transformă din notoriu în un fapt material-juridic care trebuie dovedit. !!! A constata notorietatea unui fapt intră în atribuţiile
instanţei de fond şi ale celor ierarhic superioare.
O particularitate a faptelor notorii este că ele nu sînt constante în timp, deoarece odată cu trecerea lui memoria oamenilor poate să nu reţină un anumit
volum de informaţie.
O altă particularitate a faptelor notorii este dependența lor de teritoriu în care se invocă şi în temeiul acestor particularităţi sînt evidenţiate cîteva
categorii de fapte unanim cunoscute:
1) Fapte universale. De ex.: începutul celui de al Doilea Război Mondial – 1 septembrie 1939; accidentul de la Central atomic Cernobîl – 26 aprilie 1986 ş.a.
Aceste fapte sînt cunoscute de un cerc foarte larg de persoane şi practic sînt excluse situaţiile în care un om raţional cu un nivel mediu de cultură generală să
nu le cunoască.
2) Fapte cunoscute pe teritoriul RM. Spre ex., la 7 aprilie 2009, în Chişinău, au avut loc manifestaţii de contestare ale alegerilor parlamentare din RM. Aceste
fapte sînt cunoscute de majoritatea persoanelor care locuiesc în ţară şi de judecătorii, care sînt cetăţenii RM.
3) Fapte cunoscute în teritoriul unei localităţi: inundaţiile, incendiile etc. De obicei, acestea sînt cunoscute de persoanele care locuiesc pe teritoriul în care s-au
produs aceste calamităţi şi de judecătorii din această circumscripţie. Întrucît, ele nu sînt cunoscute pe teritoriul întregii ţări şi, în momentul în care va fi
atacată hotărîrea judecătorească în instanţa ierarhic superioară, judecătorii acestei instanţe care, de regulă, se află într-o altă localitate, nu vor cunoaşte
situaţia în cauză. !!! Pentru a garanta eficacitatea justiţiei, instanţa va face o men țiune în partea motivată a hotărîrii despre notorietatea publică a acestui fapt,
pentru ca instanţa de control să înțeleagă esenţa degrevării de probaţiune, constatînd că faptul dat este unanim cunoscut într-o anumită localitate.
!!! În acest context trebuie delimitate faptele notorii de cele cunoscute personal de judecător, întrucît este posibil ca uneori judecătorul să aibă personal
cunoştintă de raporturile dintre părți, aceasta mai ales în localităţile relativ mici din RM, însă aceste fapte nu pot fi declarate unanim recunoscute, nici măcar
local, deoarece nu este întrunit elementul obiectiv şi aceste fapte vor fi probate nemijlocit în instanţa de judecată.
Efectul prejudicial al hotărîrii judecătoreşti
Hotarîrea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instan ței prin care se soluţionează litigiul dintre părţi. Hotărîrea judecătorească capătă,
odată cu irevocabilitatea, autoritatea de lucru judecat şi obligativitatea, executorialitatea, exclusivitatea, prejudicialitatea şi incontestabilitatea.
În pofida prejudicialităţii, faptele şi raporturile juridice stabilite anterior printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă sînt obligatorii pentru instanţa care
judecă o altă pricină şi nu se cer a fi dovedite din nou dacă participă aceleaşi persoane (alin.(2) art.123 CPC).
!!! Prejudicialitatea implică raportul dintre actele judecătoreşti. Aceasta apare dacă există cel puţin două acte, unul dintre care stabileşte anumite
circumstanțe, care ulterior vor fi „transmise” celuilalt fără a fi probate suplimentar. Această relaţie este întotdeauna unilaterală şi directă, în sens că actul nou
care va obţine putere de lucru judecat nu va putea influen ța nicidecum un act anterior, prioritate avînd cel care primul a căpătat această calitate de lucru
judecat. !!! Asigură evitarea adoptării hotărîrilor contradictorii în examinarea cauzelor conexe şi soluţionarea eficientă a pricinii civile în termeni optimi.
Art.123 CPC indică doar hotărîrile ca acte ce pot degreva de probaţiune, fără a atribui un asemenea efect încheierilor şi ordonanţelor judecătoreşti.
!!! Alături de actul care degrevează de probaţiune, relevante pentru această instituţie sînt limitele raportului prejudicial care, tradiţional, sînt cele subiective
şi obiective.
Limitele subiective rezultă din alin.(2) art.123 CPC „la care participă aceleaşi persoane”. La o primă investigare s-ar părea cît se poate de clară această
prevedere. !!! Trebuie de avut în vedere identitatea juridică a părţilor, dar nu cea fizică. Deşi reprezentantul convenţional al persoanei fizice a participat la
judecată, nu se va putea prevala de efectul prejudicial al lucrului judecat într-o pricină viitoare cu oricare din participanţii din proces, după cum nici ace știa
nu-i vor putea opune efectul lucrului judecat între alte părţi. !!! În schimb, partea care nu a participat personal la judecată, dar a fost reprezentată, deşi nu a
apărut în faţa instanței în mod fizic se va putea prevala sau, după caz, i se va putea opune efectul prejudicial.
!!! În toate cazurile, nu este determinantă participarea efectivă a persoanelor în proces, ci atragerea lor, participarea în sens procesual. Pentru a argumenta
poziţia se face referire la art.69 CPC, potrivit căruia !!! dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu
sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers.
În caz de examinare a pricinii, fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre
judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului . Neintervenirea în proces fără motive
întemeiate a intervenientului accesoriu înştiinţat legal îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a
părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din
culpă gravă.
!!! În acest context prezintă interes şi prejudicialitatea în cazul înaintării ac țiunilor pentru apărarea drepturilor şi intereselor unui număr nedeterminat de
persoane, deoarece la momentul soluţionării cauzei nu se cunoaşte numărul şi identitatea persoanelor în favoarea cărora se înaintează această acţiune. Soluţia
trebuie să permită degrevarea de probaţiune ori de cîte ori într-o pricină ulterioară se va examina un raport juridic sau un fapt ce are conexiune obiectivă cu
cele stabilite într-un asemenea proces, dacă va participa acelaşi pîrît şi orice persoană în interesele căruia s-a înaintat acţiunea.
Concomitent cu limitele subiective, există şi limite obiective, care permit a evidenţia cercul circumstanţelor care, odată stabilite, ulterior nu vor necesita
probare. La limitele obiective se referă faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească anterioară . În argumentarea acestei teze apare alin.
(2) art.123 şi alin.(3) art.254 CPC care stabileşte că părţile şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să conteste în alt proces
faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească irevocabilă.
Prejudicialitatea faptelor semnifică că unul şi acelaşi fapt poate să aibă importanţă juridică pentru două sau mai multe raporturi juridice. Dacă într-un
proces acest fapt a fost constatat, la soluţionarea altei pricini, care rezultă dintr-un alt raport juridic, instanţa nu va mai cere probarea lui, dar se va folosi de
rezultatele din procesul anterior. Ca ex., pot fi faptele stabilite în hotărîrea iniţială pentru acţiunile de regres.
 77
Prejudicialitatea raporturilor juridice presupune că hotărîrea instanţei va fi obligatorie nu numai în vederea faptelor constatate, dar şi pentru concluziile
instanţei în temeiul acestor fapte, referitor la drepturile şi obligaţiile părţilor.
În doctrină sînt opinii diferite în privinţa soluţiei care trebuie optată în cazul în care limitele obiective ale prejudicialităţii intră în contradicţie cu
materialele dosarului şi cu intima convingere a judecătorului. Legislaţia procesuală nu indică cum trebuie să procedeze judecătorul în acest caz. Unii
procesualişti consideră că aceste fapte nu fac parte din obiectul probaţiunii şi sînt prezumate ca fiind adevărate. Alţii consideră că ar fi mai raţional următorul
fapt: dacă judecătorul are dubii în privinţa veridicităţii unui asemenea fapt, el este în drept să-l examineze, căci această soluţie ar fi un mod de înlăturare a
greşelilor şi ar preveni „lanţul” hotărîrilor ilegale şi netemeinice. Poziţia care permite adoptarea deciziilor ce se contrazic pentru cazuri care au elemente
comune nu este relevantă. Legiuitorul moldav a optat pentu prima soluţie.
Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au putere de lucru judecat pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii.
Efectul prejudicial al sentinţei penale
!!! Legislaţia procesuală prevede că sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală este obligatorie pentru instanţa chemată să se
pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa sau hotărîrea numai dacă aceste acte au avut loc şi
numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză (alin.(3) art.123 CPC).
Pentru ca sentinţa penală să degreveze de probaţiune în examinarea pricinilor civile, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) sentinţa pronunţata să aparţină unei instanţe penale. Această cerință poate fi dedusă în mod neîndoielnic chiar din dispoziţiile alin.(3) art.123 CPC;
b) sentinţa instanţei penale să fi rămas irevocabilă. Condiţia este întru totul firească, căci numai aşa se poate impune autoritatea soluţiei pronunţate de către
instanţa penală. Sentinţa poate fi atît de condamnare, dar şi de achitare. Achitarea inculpatului în procesul penal nu atrage neapărat respingerea ca
neîntemeiată a acţiunii civile în despăgubiri îndreptată împotriva sa. Acţiunea civilă este admisibilă cînd achitarea s-a dispus pe motiv că fapta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni, ori există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii
etc.
Dacă însă hotărîrea de achitare are ca temei inexistenţa faptei sau, deşi fapta există, nu a fost săvîrşită de inculpat, cererea în despăgubiri pornită de
persoana vătămată împotriva sa se va respinge ca neîntemeiată;
c) sentinţa să fie rezultatul soluţionării cauzei în fond, iar nu doar o chestiune incidentală. Aceasta înseamnă că, în esenţă, instanţa s-a pronunţat;
d) sentinţa penală să fie anterioară hotărîrii civile. Este o condiţie evidentă. În realitate se pot distinge următoarele situaţii: instanţa penală şi instanţa civilă au
fost sesizate concomitent, cea dintîi pentru soluţionarea cauzei penale, iar cea de-a doua pentru soluţionarea acţiunii civile; înainte de a fi fost pusă în
mişcare acţiunea penală, persoana vătămată s-a adresat instanţei civile, ulterior pornindu-se şi cauza penală; pentru asemenea cazuri lit.h) alin.(1) art.261
CPC stabileşte un caz de suspendare facultativă a judecăţii civile „cînd pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei altei pricini conexe”.
Cauza de suspendare facultativă este de asemenea incidentă:
 numai instanţa penală a fost sesizată, cu soluţionarea laturii penale, cît priveşte latura civilă, partea vătămată optează pentru o acţiune separată, introdusă la
instanţa civilă;
 persoana vătămată s-a constituit parte civilă în faţa instanţei penale, dar instanţa penală, apreciind că soluţionarea laturii civile ar provoca întîrzierea judecăţii
în cauza penală, a dispus disjungerea acţiunii civile pentru a fi judecată separat, fapt garantat şi de alin.(5) art.221 Codul de procedură penală al RM.
Cea mai controversă discuţie referitor la această instituţie vizează limitele obiective şi subiective ale sentinţei. Legea prevede expres limite mult mai
restrînse sentinţei penale în raport cu hotărîrea civilă anterioară, rezumîndu-se la faptul dacă infracţiunea a avut loc şi numai în măsura în care au fost
săvîrşite de o anumită persoană. Degrevarea de probaţiune se manifestă pentru aceste chestiuni, celelalte fapte însă necesită a fi stabilite în ordine generală.
Inclusiv şi în cazul în care instanţa penală s-a referit şi la alte momente, în special la mărimea prejudiciului, cînd acesta este necesar pentru calificarea
infracţiunii. !!! În procedură civilă se va mai constata încă o dată acest fapt cu posibilitatea evaluării unui cuantum diferit, deoarece procesul de probaţie cu
toate elementele sale în procesul penal este diferit de cel civil.
!!! Unii autori consideră ca limitele indicate în legea procesual-civilă sînt nejustificate şi că şi de la regula nominalizată în lege sînt posibile excepţii, în
cazul în care în procesul penal s-a soluţionat şi litigiul civil prin acţiune civilă (art.219-226 CPP), căci, dacă raportul juridic civil constatat astfel va avea
tangenţe într-o altă pricină civilă, atunci efect prejudicial vor avea toate faptele constatate prin sentinţă, nu doar cele prevăzute de alin.(2) art.123 CPC.
Referitor la limitele subiective autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale referitoare la aceste elemente are efecte erga omnes, chiar şi pentru persoanele
care nu au participat la proces. !!! Deci interesează numai identitatea referitoare la persoana inculpatului. Lipsa de identitate între ceilalţi participan ți din
proces este irelevantă.
Recunoaşterea faptelor de către una din părţi
Literatura de specialitate apreciază recunoaşterea de către una din părţi a unui fapt pe care cealaltă îşi întemeiază pretenţiile sale ca fiind de natură să
producă efecte probatorii împotriva celei ce a făcut-o, scutind cealaltă parte de prezentarea probelor pentru dovedirea acestuia.
Recunoaşterea îşi pierde valabilitatea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este
rezultatul unei erori. În cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea
circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violen țe, ameninţări sau erori, ea va respinge printr-o încheiere recunoaşterea, în acest caz,
faptele ce au fost recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale. !!! Recunoaşterea faptelor efectuată în primă instanţă îşi păstrează
veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare (art.131 CPC).
Cu toate că, recunoaşterea nu mai este considerată, ca în trecut, „regină a probelor” (probanto probatissima), ea îşi păstrează şi în prezent utilitatea
practică. !!! Forţa sa este în însuşi actul de voinţă al părţii, căci dacă partea face unele declaraţii potrivnice propriilor sale interese, explicaţia unei atare
atitudini rezidă în faptul că ea corespunde, cel mai adesea, realităţii.
Recunoaşterea nu trebuie privită sub raportul consecinţelor ce le determină exclusiv ca un act de voinţă, adică nici ca renunţare, nici ca dispoziţie. !!! Ea
este un mijloc de probă, întocmai ca şi înscrisurile, care constituie în fapt o mărturisire anticipată sau ca depoziţiile martorilor.
!!! În urma examinării naturii juridice a acestui temei ce eliberează de probare, apare concluzia că recunoaşterea faptelor nu este necondiţionată şi
obligatorie pentru instanţa de judecată. Dimpotrivă, e particulară şi relativă, întrucît, de fapt, dacă judecătorul va avea temeiuri pentru a considera că ea se
face avînd ca scop ascunderea realităţii sau asupra părţii s-a exercitat presiune sau aceasta a fost indusă în eroare, atunci faptul recunoscut va fi probat în
ordine generală. Natura sa va depinde în principiu de voinţa judecătorului, bazată pe intima convingere. Unii autori afirmă în acest context, că recunoaşterea
nu cere ulterior confirmarea faptelor prin probe. Dar ea nu înlătură probele anterioare. Dacă mărturisirea vine în contradicţie cu materialele din dosar, atunci
ea nu obligă instanţa şi se apreciază ca şi celelalte mijloace de probă.
În dreptul RM recunoaşterea faptului nu are o valoare probatorie absolută. Este lăsată la libera apreciere a judecătorului. Acesta este în drept să
evalueze recunoaşterea făcută de parte şi să o reţină în întregime sau numai în parte.

Repartizarea sarcinii probațiunii judiciare

Pentru a constata faptele importante pentru soluţionarea justă a cauzei este obligatoriu de a stabili obiectul probaţiunii, dar şi de a repartiza corect sarcina
probei.
Sarcina probaţiunii reprezintă obligaţia ce incubă unui participant la proces de a dovedi anumite circumstanţe de fapt, neprobarea cărora ar avea
consecinţe negative pentru acesta.
În pofida importanţei practice deosebite şi a cercetărilor ample, conţinutul şi natura juridică a sarcinii probaţiunii rămîn a fi discutabile.
O primă dilemă ce urmează a fi cercetată este apartenenţa instituţiei date la dreptul procesual sau material. La prima vedere nu ar trebui sa apară nici o
nelămurire: întrucît probaţiunea şi probele se referă la dreptul procesual, atunci şi problema repartizării sarcinii probaţiunii face corp comun cu acestea. Însă,
unii procesualişti consideră că repartizarea sarcinii probaţiunii este o instituţie exclusiv a dreptului material. Repartizarea sarcinii probaţiunii este apreciată
ca o instituţie a dreptului material, care reglementează relaţiile dintre părţi în raporturile juridice civile. Această părere este criticabilă, deoarece este
 78
imposibil de a atribui sarcina probaţiunii exclusiv dreptului material, dat fiind faptul că, în cadrul acestuia nu este şi nici nu poate fi probaţiune în sens
juridic. Subiecţii raportului juridic material au posibilitatea să realizeze activitatea probatorie numai în limitele procedurii jurisdicţionale. Participanţii
raportului juridic civil pot să-şi demonstreze reciproc anumite lucruri, însă aceasta reprezintă probaţiune în sens cotidian-practic, nesupusă formalităţilor, o
dispută – nimic mai mult. !!! Rezultatul unei astfel de probaţiuni nu va avea consecinţe juridice. Repartizarea şi informarea păr ților despre obligaţiile lor
privind probaţiunea reprezintă prerogativa instanţei de judecată în cadrul raporturilor procesual-juridice reglementate de normele dreptului procesual.
În literatură a fost expusă părerea potrivit căreia instituţia repartizării sarcinii probaţiunii are conotaţie atît materială cît şi procesuală, ţinînd cont de faptul
că normele care prevăd modalitatea de repartizare a sarcinii probaţiunii în fiecare caz concret sînt cele care reglementează raportul material-litigios, fiind
prevăzute în CC, Codul familiei, Codul muncii etc. !!! Rezultatul îndeplinirii sarcinii probaţiunii, care se conţine în hotărîrea judecătorească, are o
importanță material-juridică deosebită, iar repartizarea se face de către instanţa de judecată în temeiul normelor de drept procesual.
O altă chestiune discutabilă în cadrul examinării naturii juridice a sarcinii probaţiunii o constituie plasarea acesteia la categoria drepturilor sau obliga țiilor
juridice.
Dreptul la probaţiune reprezintă posibilitatea de a prezenta probe, cît şi de a participa la examinarea şi aprecierea preliminară a acestora, garantată de
ansamblul de norme procesuale şi realizată de către persoanele interesate.
Obligaţia probaţiunii spre deosebire de dreptul de a prezenta probe, reprezintă necesitatea săvîrşirii unor acţiuni complexe în vederea probării,
determinate nu de voinţa subiectului probaţiunii, ci de survenirea consecinţelor nefaste în cazul neîndeplinirii acestora sau de aplicare a unor măsuri de
constrîngere. De ex., refuzul instanţei de a recunoaşte existenţa unui fapt, afirmat de o parte, în cazul neîndeplinirii obligaţiei probării acestuia.
În susţinerea poziţiei potrivit căreia probarea faptelor care se invocă ar fi un drept al justi țiabilului şi nu o obligaţiune, s-a menţionat că persoanele în
cadrul procesului civil sînt libere să nu realizeze nici o acţiune, iar instanţa de judecată nu poate refuza examinarea pricinii în lipsa probelor. În
susținerea poziţiei sus mentionate se aduce ca argument faptul ca în cazul în care se admite că sarcina probaţiunii constituie o obligaţiune, atunci trebuie
recunoscut faptul că unei astfel de obligaţiuni îi lipseşte un element indispensabil obligaţiunilor juridice, şi anume, sancţiunea care ar asigura îndeplinirea
obligaţiei probaţiunii atît de către părţi cît şi de către alte persoane interesate.
În literatura de specialitate există opinie potrivit căreia, sarcina probaţiunii este o obligaţiune, executarea căreia este garantată prin urmări nefaste, pe care
le va suferi persoana care nu a exercitat această obligaţiune. În primul rînd, instanţa va respinge drept inexistent un fapt, în confirmarea căruia o parte nu a
prezentat probe, examinarea cauzei se va finaliza cu un rezultat nefavorabil, acţiunea reclamantului fiind respinsă, sau admisă (în cazurile cînd sarcina
probaţiunii incubă pîrîtului) şi părţile vor fi în imposibilitate de a se adresa repetat cu o cerere identică.
Specificul relaţiilor procesuale este de o astfel de natură, încît despre probaţiune se poate vorbi atît ca drept cît şi ca obligaţiune a anumitor participanţi ai
procesului, mai cu seamă al părţilor. Probarea nu apare ca o obligaţie clasică, ci ca una particulară, proprie doar acestei instituţii. Este o obligaţie fără
constrîngere, dar totuşi cu o sancţiune specifică. !!! Uneori, probarea în procedura civilă apare ca o obligaţie în sensul juridic, iar urmările nefaste care survin
în cazul neîndeplinirii obligațiunii de probaţiune pot fi divizate în materiale juridice şi procesuale.
Consecinţele procesuale
În cazul neexecutării oligaţiei probaţiunii pot surveni sancţiuni procesuale concrete, cum ar fi, spre ex.:
 respingerea cererii de amînare sau eşalonare a plă ții taxei de stat, dacă persoana interesată nu a prezentat instanţei probe privind temeinicia acestei cereri
(art.86 CPC);
 respingerea cererii de asigurare a acţiunii. Potrivit art.174 CPC, judecătorul va satisface cererea de asigurare a acţiunii doar dacă partea va dovedi că, în cazul
neasigurării, va fi imposibil de executat hotărîrea judecătorească;
 examinarea cauzei în lipsa pîrîtului, dacă acesta nu s-a prezentat la şedinţă şi nu a dovedit temeinicia neprezentării sale (alin.(3) art.206 CPC);
 sancţionarea cu amendă a persoanelor care nu sînt participanţi la proces şi nu au prezentat, din motive neîntemeiate, probele pe care le deţin şi au fost
reclamate de instanţa de judecată (art.119 CPC) etc.
Consecinţe material-juridice
Una din consecinţe poate fi aprecierea că nedovedirea faptelor importante pentru soluţionarea justă a cauzei şi adoptarea unei hotărîri nefavorabile, adică
de respingere a acţiunii în procedurile contencioase şi de nesatisfacere a cererii în procedurile necontencioase.
Efectele negative material-juridice ce survin în urma neexecutării obligației probaţiunii incubă doar părţilor şi intervenienţilor, adică acelor participanţi
la proces care au interese materiale şi procesuale.
Regula generală privind repartizarea sarcinii de probaţiune
Regula generală privind repartizarea sarcinii de probaţiune este expusă şi în alin.(1) art.118 CPC, conform căruia fiecare parte trebuie să dovedească
circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.
!!! Odată ce reclamantul a făcut dovada afirmaţiilor sale, pîrîtul este obligat să iasă din pasivitate. Dacă pîrîtul neagă pretenţiile reclamantului, atunci
reclamantul trebuie sa le dovedească. Dacă, în motivarea negării sale, pîrîtul se bazează pe careva circumstanţe, atunci sarcina probei trece la el.
În dreptul modern sarcina probei se împarte între reclamant şi pîrît. În legătură cu determinarea concretă a sarcinilor reclamantului şi pîrîtului în
doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate cîteva reguli, în temeiul cărora reclamantul este îndatorat să facă dovada existenţei raportului juridic invocat, în
timp ce pîrîtul va trebui să probeze, dacă este cazul, faptele-obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamant, precum şi faptele
ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv.
!!! Modalitatea de repartizare a sarcinii probaţiunii depinde de felul de procedură civilă. În cadrul procedurii în acţiuni civile, fiecare parte trebuie să
dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea organică nu dispune altfel. Sarcina dovezii apasă, iniţial
pe umerii reclamantului. Regula inversă, potrivit căreia sarcina probei ar trebui să revină mai întîi pîrîtului, ar fi periculoasă, întrucît reclamantul ar putea
introduce acţiunea numai în scopul de a-l șicana pe pîrît. Starea de fapt de care se bucură pîrîtul se consideră, pînă la dovada contrarie, corespunzătoare
dreptului şi, în consecinţă, pîrîtul nu are de făcut nici o dovadă, cu excepţia cazurilor cînd legea prevede o regulă specială de repartizare a sarcinii probaţiunii
(prezumţii procesuale).
În procedura contenciosului administrativ sarcina probaţiunii se repartizează, ţinînd cont de alin.(3) art.24 al Legii contenciosului administrativ, în care se
menţionează că sarcina probaţiunii în acţiunea de anulare a actelor administrative prin care au fost lezate drepturile unei persoane, este pusă pe seama
pîrîtului, iar în materie de despăgubiri revine ambelor părţi.
În procedura specială, avînd în vedere din specificul acesteia – lipsa unui litigiu de drept şi a două părţi cu interese contrare – sarcina probaţiunii îi revine
petiţionarului.
În procedura în ordonanţă este aplicabilă regula generală de repartizare a sarcinii de probaţiune, examinată în cadrul acţiunii civile, astfel creditorul fiind
obligat să depună probele pe care le deţine împreună cu cererea de eliberare a ordonanţei.
Însă, de la regula generală de repartizare a sarcinilor de probaţiune sînt şi excepţii stabilite de reguli speciale care se conţin în norme separate de drept
material. Asemenea norme materiale (civile, de muncă, familiei ş.a.) conţin reguli de probaţiune care propun dovedirea faptelor nu de partea care le invocă,
ci de partea opusă, cu ajutorul sau prin intermediul prezumţiilor, acestea fiind reguli speciale de repartizare a sarcinii de probaţiune.
Prezumţiile probante
Prezumţia este o presupunere inductivă, probabilă, direct sau indirect fixată într-o normă juridică bazată pe legătura statică dintre faptul prezumat şi faptul
real şi care se referă la circumstanţele ce au însemnătate juridică şi care schimbă sarcina probaţiunii, astfel încît faptele, care conform legii sînt prezumate a fi
stabilite, nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă. !!! Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale de probaţiune,
de persoana interesată, dacă legea nu dispune altfel.
Instrumentul de cercetare în cazul prezumţiilor este inteligenţa judecătorului, iar metodele ce trebuie folosite sînt inducţia şi deducţia.
Prezumţiile pot fi clasificate după mai multe criterii care permit stabilirea unor particularităţi ale acestora.
În Dreptul roman erau cunoscute cîteva feluri de prezumții:
 79
 praesumptionem hominis – o presupunere probabilă, făcută de judecător;
 praesumptionem juris – prezumție relativă legală;
 praesumptionem juri set de jure – prezumție abosultă.
Alin.(4) art.123 CPC conferă valoare juridică prezumţiilor legale care pot fi clasificate în:
1) Prezumţii directe şi indirecte. Această delimitare are ca temei forma în care ele sînt reflectate în normele juridice. O prezumţie este directă dacă legea o
prevede expres, fiind posibile cîteva formulări ca: „se prezumă”, „pînă nu se va dovedi contrariul”. Ca ex., alin.(1) art.9 CC „Buna-credinţă se prezumă pînă
la proba contrară”. Mai complicată este însă determinarea prezumţiilor indirecte, care necesită unele procedee logice deductive. Drept ex., bunurile
transmise unei persoane juridice, în calitate de aport la formarea capitalului social la fondare, se presupune ca sînt transmise cu drept de proprietate (alin.(2)
art.114 CC). Acestea trebuie deduse din normele juridice prin interpretare, de aceea nu există două studii ştiinţifice care ar expune acelaşi număr de
prezumţii.
2) Prezumţii absolute sau juris et de jure (de drept şi asupra dreptului) și prezumţii relative sau juris tantum (numai de drept). !!! Temelie a acestei clasificări
este valoarea probantă a prezumţiilor. Majoritatea prezumţiilor fac parte din categoria prezumţiilor relative şi reprezintă o categorie în raport cu care legea
admite posibilitatea contestării şi care se consideră veridice pînă cînd nu se probează contrariul. În raport cu acestea nu există divergen țe în literatură fiind
unanim recunoscută natura lor.
Prezumţiile legale absolute sînt cele contestarea cărora nu se permite. !!! Existenţa lor induce spre o dilemă logică, care constă în faptul că se consideră
absolut adevărat ceea ce e doar o presupune. Teoretic s-ar putea ca părţile să conteste prezum țiile absolute, dar practic aceasta nu va avea nici o importanţă.
Se consideră că prezumţie absolută, prevederile din care rezultă că pînă la 7 ani persoana fizică nu are capacitate de exerciţiu, într-o situaţie concretă un copil
poate să-şi dea seama de acţiunile sale şi pînă la această vîrstă, dar totuşi probarea acestui fapt nu va avea nici o consecinţă juridică, căci judecătorul va reieşi
din presupunerea că un asemenea subiect nu are capacitatea de exerciţiu.
Legislaţia procesual civilă a RM (alin.(4) art.123 CPC) permite existenţa prezumţiilor absolute prin sintagma: „prezumarea faptelor poate fi contestată,
conform regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel”. Nu este exclusă posibilitatea ca legea să prevadă
imposibilitatea de a contesta o oarecare prezumţie.
!!! Prezintă interes raportul prezumțiilor cu obiectul şi sarcina probaţiunii. Prezumţiile absolute au o influenţă directă asupra obiectului probaţiunii, căci
contestarea lor nu este permisă de lege, deci ar fi temeiuri de degrevare de probaţiune. Cele relative doar influenţează sarcina probaţiei, anume repartizarea
ei.
Prezumțiile procesual-juridice şi material-juridice, constituie două categorii diferite în funcţie de natura normei juridice. Dacă prezumţia reiese dintr-un
act ce reglementează direct relaţiile sociale, este material-juridică (de ex. prezumţia paternităţii), iar dacă dintr-o normă care prevede ordinea de aplicare a
celor materiale, atunci ea este procesuală (prezumţia imparţialităţii judecătorilor care nu cad sub incidenţa art.50 CPC). Prezumţiile pot avea conţinut
material -juridic sau procesual, dar întotdeauna vor avea un impact serios în repartizarea sarcinii probaţiei în procesul civil.
Unii autorii consideră că pentru a evidenţia particularităţile prezumţiilor este necesar de a le delimita după instituţii concrete. În raport cu
această clasificare se constată următoarele tipuri de prezumţii:
1) Prezumţia referitoare la apărarea onoarei şi demnităţii persoanei (alin.(2) art.16 CC).
2) Prezumţiile vizînd dreptul de proprietate, ca posesorul se prezumă a fi proprietar (art.305 CC); prezumţia legalităţii dobîndirii proprietă ții (alin.(5) art.316
CC).
3) Prezumţiile dreptului obligaţional, cum ar fi: culpa debitorului pentru neexecutarea obligaţiei (alin.(1) art.602 CC).
4) Prezumţiile dreptului delictual, de ex., prezumţia de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori (art.1406 şi 1407 CC);
5) Prezumţiile dreptului succesoral: prezumţia morţii concomitente a persoanelor decedate care au vocaţie succesorală reciprocă (art.1441 CC);
6) Prezumţiile dreptului familiei, ca prezumţia paternităţii (alin.(3) art.47 Codul familiei);
7) Prezumţii mixte care vizează mai multe instituţii, ca prezumţia proprietății devălmaşe a soţilor (art.19 Codul familiei şi art.370 CC). Această prezumţie se
refera atît la prezumţiile dreptului familiei cît şi la cele vizînd dreptul de proprietate sau a bunei-credinţe, care este un edificiu al obligaţiilor civile şi al
exercitării drepturilor care, dacă nu ar exista, ar putea zdruncina toate relaţiile sociale (alin.(6) art.9, alin.(1) art.125, art.307 CC etc.).
!!! Prezumţiile reprezintă o categorie variabilă în timp. Ele apar, se modifică şi dispar în concordanţă cu ideologia juridică a societăţii, cînd există un
interes de apărare a unor relaţii sociale. Prezumţiile au ca scop facilitarea activităţii de probaţie exercitată de păr ții. Ele sînt un mod de a constata
circumstanţele importante pentru soluționarea justă a pricinii, aplicarea lor corectă fiind obligaţia instanţei de judecată.
Noțiunea de probă judiciară. Clasificarea probelor
Cuvîntul „probă” provine de la latinescul probatio, care la rîndul său îşi are originea în cuvîntul probus și înseamnă „bun”, „onest”.
În doctrina română probele au fost definite într-un sens larg fie ca acțiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, fie chiar rezultatul
probaţiunii. În sens restrîns, conceptul de probă evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Tot într-o accepţiune restrînsă conceptul de
probă evocă şi faptul probator, adică faptul material, care, odată dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluţionarea cauzei. În
sens îngust, probele reprezintă informaţiile pertinente care direct sau indirect pot confirma sau infirma circumstanţele de fapt, care au importanţă pentru
soluţionarea justă a cauzei, exprimate într-o anumită formă procesuală, care sînt administrate într-o consecutivitate procesuală stabilită de lege.
Într-o altă viziune, prin probă, în sens larg, se înţelege totalitatea faptelor care ne conving, la nivel intelectual, în adevărul sau lipsa acestuia referitor la un
fapt sau o stare. Conceptul de probă coincide cu dovada în sens logic. În sens tehnic, prin probă se înţeleg mijloacele legale de convingere a instanţei despre
existenţa sau lipsa faptelor litigioase.
Conform alin.(1) art.117 CPC probele în pricini civile sînt definite ca elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile păr ților, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii. Însă, în doctrina
dreptului procesual civil se atrage atenţia că definirea probelor prin noţiunea de „element de fapt” nu corespunde în realitate stării de lucruri.
!!! În cadrul judecării unei pricini concrete judecata nu percepe nemijlocit „împrejurările de fapt ori elementele de fapt”, deoarece faptele pe care instanţa
trebuie să le constate au avut loc pînă la judecată. Instanţa obţine numai informaţii despre fapte care s-au desfăşurat în trecut, prin intermediul mijloacelor
stabilite în alin.(2) art.117 CPC. Nu elementele de fapt constituie probe, ci informaţia despre fapte care au importanţă pentru soluţionarea pricinii concrete.
Pentru a examina probele multiaspectual trebuie menţionat faptul că natura lor juridică este triplă:
1) probele au un anumit conţinut – informaţia despre circumstanţele cauzei;
2) au o formă procesuală, numită mijloc de probă (explicațiile părţilor şi altor persoane interesate, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele materiale,
înregistrările audio-video, concluziile expertului);
3) probele trebuie să urmeze o anumită ordine de administrare (colectare, prezentare şi cercetare).
Potrivit alin.(3) art.117 CPC, datele obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de instanţă în temeiul hotărîrii.
În concluzie, probe în procesul civil sînt considerate, orice informații date despre fapte obţinute în modul stabilit de lege, în baza cărora instanţa de
judecată stabileşte existența sau inexistența împrejurărilor care justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe care au importanţă pentru
soluţionarea justă a pricinii.
Clasificarea probelor
Clasificarea probelor prezintă o importanță atît practică cît şi teoretică. Datorită grupării probelor în anumite categorii pot fi scoase în evidenţă
particularităţile lor care au importanţă pentru prezentarea, administrarea şi aprecierea fiecărui tip de probe. Clasificarea probelor permite studierea lor mai
aprofundată, precum şi relevarea importanţei lor pentru soluţionarea unei cauze concrete.
Clasificările au fost făcute după mai multe criterii, astfel se nominalizează următoarele:
1) După legătura cu faptul ce urmează a fi probat, probele pot fi directe sau indirecte. Aceasta este cea mai raspîndită şi importantă clasificare a probelor.
 80
Probele directe dovedesc prin ele însele raportul litigios (de ex.,, înscrisul constatator al actului juridic cu privire la care există litigiul). Probele indirecte
sînt cele care stabilesc faptul generator, modificator sau extinctiv de drepturi printr-un fapt intermediar, vecin sau conex, recurgîndu-se la ra ționament
deductiv sau inductiv. Spre ex., actul care dovedeşte transferul bancar într-un litigiu cu privire la existenţa unui contract de împrumut. Din examinarea
probelor indirecte rezultă, cel puţin, două concluzii: ele sînt necesare într-un număr mai mare instanţei pentru a putea condiţiona anumite concluzii şi a
exclude altele. Procesul de examinare a probelor indirecte durează mai mult în timp, deseori probele indirecte luate în cumul pot confirma sau infirma
veridicitatea unei probe directe.
2) După natura şi sursa lor de formare probele pot fi personale şi materiale. Probele sînt materiale dacă perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect
material (probele materiale, înscrisurile) şi personale, cînd faptul este relatat instanţei de persoane (explicaţiile părţilor, depoziţiile martorilor).
Există şi o categorie de probe mixte care au în sine caracteristicele probelor personale şi ale celor materiale. Ca ex., ar fi concluziile expertului, întrucît
expertul cercetează mai întîi proba materială, ulterior îşi formează concluzia personală. !!! La cercetarea probelor personale se ia în considerare
personalitatea celui care relatează, în special calităţile acestuia de a recep ționa, păstra şi reda imformaţia, dar şi în vederea determinării interesului juridic sau
nejuridic în soluţionarea cauzei.
3) În funcţie de modul de formare probele pot fi primare sau secundare (derivate). Probele primare sînt luate din prima sursă (ca ex. depoziția unui martor care
a asistat la faptele respective). Probele derivate ajung la cunoştinţa judecătorului printr-un factor intermediar (depoziţiile unui martor care a auzit despre
anumite fapte de la o altă persoană, copia înscrisului, fotografia bunului viciat etc.). În cercetarea acestor tipuri de probe trebuie de luat în considerare faptul
că probele derivate nu sînt mai puţin importante pentru soluţionarea cauzei decît cele primare, doar că la examinarea acestora trebuie de ţinut cont de
procesul de formare a lor.
!!! Legislaţia procesuală dă prioritate probelor primare. Spre ex., înscrisul se depune în original cînd, conform legii sau unui alt act normativ,
circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi
în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului (alin.(4) art.138 CPC).
4) După raportarea la momentul apariţiei litigiului, probele pot fi preconstituite sau create după apariţia litigiului. Cele preconstituite sînt formate anterior
apariţiei diferendului între părţi şi, de aceea, sînt mai obiective, valoarea lor depinzînd de respectarea unor formalităţi.
În literatura de specialitate există şi alte criterii de clasificare. Spre ex.: în funcţie de partea care prezintă probele (probe care confirmă pretenţiile
reclamantului şi probe care confirmă obiecţiile pîrîtului); în funcţie de rezultatul aprecierii (veridice şi neveridice).
Probele au un rol covîrşitor în viaţa juridică, ele contribuie la formarea convingerii intime a judecătorului şi la pronunţarea unei hotărîri temeinice şi legale.
Ele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate.

Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probă

Pertinenţa probelor
!!! Examinarea completă a pricinii este determinată de probarea tuturor faptelor importante pentru soluţionarea justă a pricinii şi prin excluderea faptelor
care nu au legătură cu cauza. Pentru a dovedi aceste fapte se va recurge la o regulă esenţială a probaţiunii şi anume pertinenţa probelor.
Determinînd corect obiectul probaţiunii se va decide asupra fiecărei probe dacă aceasta este sau nu pertinentă. Chiar dacă legiuitorul face referire directă la
pertinenţă doar în art.121 CPC, în care probele pertinente sînt definite ca fiind cele ce confirmă, combat sau pun la îndoială concluziile referitoare la
existenţa de circumstanţe importante pentru soluţionarea justă a cauzei şi în art.130 CPC potrivit căruia, pertinenţa este un principiu ce vizează aprecierea
probelor, totuşi valoarea acestei instituţii este una fundamentală şi garanţiile acesteia se regăsiesc în întregul proces de probaţiune.
Pertinenţa probei este legătura obiectivă, bazată pe procedee logice inductive între faptele importante pentru soluţionarea justă a pricinii şi con ținutul
probelor. Determinarea greşită a obiectului probaţiunii va conduce la stabilirea eronată a probelor pertinente, avînd ca efect examinarea probelor
impertinente sau necercetarea probelor necesare. Pertinenţa este o măsură ce determină introducerea în proces doar a probelor necesare şi suficiente pentru
soluţionarea unei cauze concrete. Prezintă dificultăţi stabilirea legăturii dintre faptele ce constituie obiectului probaţiunii şi probele indirecte, pentru ca
acestea din urma nu dovedesc prin conţinutul său faptele principale, ci alte fapte care sînt conexe cu acestea, fiind necesar, în primul rînd, stabilirea legăturii
faptului indirect (probatoriu) cu faptele principale şi apoi stabilirea legăturii obiective dintre probă şi fapt.
Regula pertinenţei este adresată, în principal, instanţei de judecată, deoarece participanţii la proces pot greşi atunci cînd indică asupra probelor necesare.
Judecărorul stabileşte atît obiectul probaţiunii cît şi probele care vor dovedi aceste fapte. În sistemul de drept anglo-american subiec ții principali în
determinarea pertinenţei sînt reprezentanţii părţilor, deoarece anume ei selectează probele şi combat, pentru irelevanţa probelelor părţii adverse.
Unii autori consideră că pertinenţa este un principiu care are atribuţie doar la prezentarea de probe, nu şi la examinarea şi aprecierea lor ulterioară,
deoarece odată ce o probă a fost prezentată, judecătorul, dacă o consideră irelevantă, nu o admite spre examinare. O atare abordare supraestimează întrucîtva
capacitatea judecătorului ce examinează cauza de a stabilii, de fiecare dată, legătura obiectivă între faptul examinat şi conţinutul probei. Deseori această
legătură sau lipsa ei se determină doar după examinarea sau chiar aprecierea probei. Dacă s-ar admite poziţia examinată mai sus, ar reieşi că judecătorul,
dacă a examinat o probă irelevantă, nu trebuie să facă referire la ea în hotărîre. !!! Pertinența determină toată activitatea de probaţiune, deoarece judecătorul
nu poate decît să prezume la faza de pregătire legătura probei cu faptele obiectului probaţiunii, dar pe parcursul examinării şi a aprecierii probelor să o
determine concret, iar potrivit alin.(5) art.242 CPC, instanţa va indica argumentele de ce a respins o probă sau altă, inclusiv din motivul irelevantă ei.
Jurisprudenţa CtEDO confirmă că „art.6 din Convenţia Europeană implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,
argumentelor şi al elementelor de probă furnizate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinen ța”.
Volumul probelor pertinente este diferit chiar şi în cazuri aparent similare, de aceea necesită o activitate minuţioasă de determinare a lor, în special pentru
că norma juridică nu indică proba pertinentă, ci doar faptele ce necesită a fi stabilite pentru soluţionarea justă a cauzei.
!!! Pentru a garanta legătura conţinutului probei cu obiectul probaţiunii CPC prevede unele reguli de prezentare şi reclamare a probelor. Potrivit alin.(2)
art.191 CPC judecătorul va satisface cererea de reclamare a probelor doar dacă persoana va indica proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate sau
infirmate prin proba respectivă. O altă garanție a examinării probelor care au legătură cu obiectul probaţiunii este alin.(2) art.132 CPC, prin care solicitantul
citării în judecată a unui martor este obligat să demonstreze ce fapte importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor. !!! Această
prevedere asigură nu numai faptul că declara ția martorului va avea legătură cu pricina examinată, dar şi va concretiza întrebările la care va răspunde un
martor, deoarece dacă se omite acest moment, audierea martorului poate fi haotică şi insuficientă, ceea ce va conduce la audieri repetate. În acest context,
sînt menţionate şi alte prevederi, cum ar fi: alin.(1) art.153 CPC, unde în încheierea de efectuare a expertizei este obligatoriu de indicat faptele ale căror
elucidare le efectuează expertiza sau alin.(1) art.125 CPC, potrivit căruia încheierea privind delegaţia judecătorească trebuie să conţină circumstanţele ce
urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei.
Instituţia examinată are o pondere majoră şi în aprecierea corectă a probelor, deoarece probele se apreciază, în primul rînd, privitor la pertinenţa lor, adică
prin prisma legăturii lor cu faptele importante pentru soluţionarea pricinii.
Admisibilitatea mijloacelor de probă
Admisibilitatea este o cerinţă înaintată faţă de mijloacele de probă potrivit căreia circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a cauzei trebuie
dovedite prin mijloace legale, iar dacă din punct de vedere legal acestea trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune, nu pot fi dovedite cu nici un
fel de alte mijloace probante.
!!! Din punct de vedere istoric, admisibilitatea probelor în procesul civil a fost asociată cu legea materială şi, în special, cu condiţiile de formă al actului
juridic. Actualmente conceptul de admisibilitate a probelor este cercetat într-un sens mai larg, deşi unii autori consideră că admisibilitatea ar trebui privită
doar prin prisma cerinței că circumstanţele care conform legii acestea trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel
de alte mijloace probante, considerînd ca e inutil de a lărgi această regulă la dobîndirea ilegală a probelor. Informaţia colectată prin mijloacele de probă
dobîndite ilegal nu reprezintă o probă.
Analizînd legislaţia în vigoare, admisibilitatea se caracterizează prin prisma următoarelor condiţii:
 81
1) Circumstanţele cauzei trebuie dovedite doar prin mijloacele de probă stabilite de lege , adică: din explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în
soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.
2) Mijloacele de probă trebuie să fie colectate, prezentate şi administrate cu respectarea regulilor stabilite de lege . Potrivit alin.(3) art.122 CPC, se consideră
inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană
neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului de procedură, alte acţiuni ilegale. Inadmisibile se vor considera și probele care, deşi dovedesc
circumstanţele cauzei, au fost colectate, prezentate sau administrate cu încălcarea regulilor. În determinarea mijlocului de probă ca inadmisibil, instanţa de
judecată trebuie să-şi argumenteze hotărîrea, altfel neexaminarea şi neindicarea probelor în partea motivatorie a hotărîrii pot fi considerate drept o încălcare a
art.6 CEDO. În cauza Fomin vs RM, reclamantul a fost sancţionat pentru faptul că ar fi insultat o altă persoană. CtEDO a constatat că atît instanţa de fond,
cît şi cea de apel au început descrierea situaţiei de fapt prin a-l acuza pe reclamant că ar fi săvîrşit contravenţia, ignorînd cu desăvîrşire argumentele pe care
acesta le-a formulat în apărarea sa şi omiţînd menţiunea lor în hotărîri. Curtea a considerat că argumentele aduse de către reclamant nu erau în mod evident
inadmisibile sau irelevante, astfel încît instanţele aveau obligaţia de a le examina. Faptul ca acestea nici măcar nu le-au menţionat în hotărîri, a semnificat o
încălcare de către instanţele naţionale a dreptului reclamantului la un proces echitabil.
3) Utilizarea numai a mijloacelor de probaţiune prescrise de lege pentru dovedirea anumitor circumstanţe ( admisibilitate pozitivă). Potrivit art.305 CPC, în
vederea constatării stării psihice a persoanei care urmează a fi declarată incapabilă în cazul în care există date suficiente prin care se constată tulburări
psihice, judecătorul, în pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, ordonă efectuarea unei expertize psihiatrice. Dacă persoana, în a cărei privinţă este pornit
un proces de declarare a incapacității de exerciţiu, se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată, cu participarea
medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a persoanei la expertiză psihiatrică. Prin această normă juridică legiuitorul stabileşte expertiza ca
mijloc de probă obligatorie în asemenea cazuri. Reguli de admisibilitate pozitivă sînt prevăzute şi în legislaţia materială. Spre ex., alin.(1) art.346 CC
prevede că „fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt prezumate a fi egale pînă la proba
contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se va putea face proba contrară decît prin înscrisuri”.
4) Interzicerea utilizării unor mijloace de probaţiune ( admisibilitate negativă). În cazul nerespectării formei scrise a actului juridic părţile decad din dreptul de a
cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic (alin.(1) art.211 CC). !!! Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre
persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei,
iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului. Valoarea care se ia în consideraţie pentru a stabili dacă actul juridic poate sau nu fi dovedit
prin declaraţiile martorilor este aceea din momentul încheierii actului, fiindcă numai în funcţie de valoarea actului din acel moment părţile şi-au putut da
seama dacă este nevoie de întocmirea unui înscris. !!! În cazul în care la încheierea actului, valoarea obiectului acestuia era inferioară sumei de 1000 lei, iar
apoi s-a urcat, proba testimonială va fi primită şi din contra, în cazul în care la încheierea actului valoarea obiectului depă șea această sumă şi ulterior a
scăzut, dovada cu martori nu va fi admisă. Cuantumul dobînzilor nu trebuie să se ia în considerare.
!!! Situaţia este mai clară atunci cînd legea impune forma scrisă a actului juridic ca ex. pentru arvună (alin.(2) art.631 CC), contractul de înstrăinare a unui
bun (de regulă, mobil) cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art.840 CC), contractul de administrare fiduciară (art. 1054 CC), contractul de depozit bancar
(art.1223 CC), contractul de credit bancar (alin.(2) art.1236 CC), contractul de asigurare (alin.(3) art.1308 CC).
5) Probele trebuie prezentate de participanţii la proces pînă la data stabilită de judecător . Această reglementare este importantă în vederea respectării termenelor
rezonabile de soluţionare a cauzei. De la această regulă există şi excepţii. !!! Proba prezentată după termenul stabilit de instanţă va fi primită, dacă
participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. În aceste
cazuri judecătorul poate să decidă acceptarea probelor în prima şedinţă, dacă va considera întemeiat motivul de neprezentare în termen a probei (art.204
CPC). Astfel se procedează şi în cazul prezentării unor noi probe în instanţa de apel. !!! Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe,
dacă au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instanţă (alin.(1) art.372 CPC).
!!! După termenul stabilit de judecător se vor prezenta probe şi în cazul în care se depune acţiune reconvenţională conform lit.b) alin.(1) art.173 CPC; se
admite un coparticipant obligatoriu (art.62 CPC) sau un intervenient principal (art.65 CPC) ori accesoriu (art.67 CPC).
Admisibilitatea probelor, ca o componenţă a regulilor de probaţiune cu caracter imperativ, prin limitarea disponibilităţii libere de a folosi mijloace de probă
tinde spre asigurarea stabilităţii circuitului civil, garanţiilor contra abuzurilor participanţilor la proces şi acumularea cunoştinţelor veridice privind realitatea
cercetată.

Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este o etapă importantă a probaţiunii. Unii procesualişti nu includ aprecierea probelor în conţinutul procesului de probaţiune,
bazîndu-şi opinia pe faptul că aprecierea probelor se realizează printr-un act de gîndire care nu este supus regulilor stabilite de lege.
Alţii nu consideră aprecierea probelor, care este parte componentă a probaţiunii judiciare, un proces intelectual, dar o totalitate concretă de acţiunii
procesuale, concretizînd că indiferent a cui n-ar fi el, fie chiar şi al judecătorului, procesul intelectual nu reprezintă o acţiune procesuală.
!!! Este acceptabilă poziţia care ar include ambele opinii men ționate mai sus, deoarece normele juridice nu stabilesc ordinea ra ționamentelor, ci condiţiile,
scopul, principiile aprecierii, cît şi exteriorizarea lor în acte procesuale.
Aprecierea probelor nu este doar un act de gîndire al judecătorilor, care nu poate fi reglementat de normele procesual civile, dar este supusă
reglementărilor de drept. Această opinie este fundamentată legislativ, întrucît alin.(1) art.130 CPC reglementează modul de apreciere al probelor.
!!! Aprecierea probelor constă în operaţiunea logico-juridică făcută de instan ța şi participanţii la proces pentru a determina puterea probantă şi valoarea
fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor împreună, fiind o activitate de gîndire a subiecţilor probaţiunii desfaşurată în baza legilor logicii în
condiţiile prevăzute de lege, orientată spre determinarea pertinenţei, admisibilităţii, veridicită ții, suficientei interacţiunii probelor.
Aprecierea este un element al procesului de probaţiune, care fundamentează şi definitivează întregul proces de cunoaştere cu concluzii finale . Fără
aceasta probaţiunea are un caracter incomplet, fără sens, iar pronunţarea unei hotărîri legale şi temeinice ar fi imposibilă.
Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor. Hotărîrea instanţei trebuie să fie certă,
completă, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă. Circumstanţele şi probele constatate în cauză urmează a fi expuse într-o consecutivitate
logică. !!! Nu se poate limita numai la enumerare în hotărîre a probelor prin care se confirmă împrejurările ce au importanţă pentru solu ționarea justă a
cauzei, dar este obligată să expună conținutul acestor probe. Dacă instanţa va constata că unele probe prezentate nu corespund circumstan țelor invocate de
părţi, este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe şi să argumenteze preferinţa unor probe fa ță de altele. !!!
Acestea se indică în motivarea hotărîrii (alin.(5) art.241 CPC), fiind semnificativă şi condiţia expresă de argumentare a respingerii unor probe. Motivarea se
face în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele din dosar, fără să se demonstreze în ce constau aceste probe, constituie o nemotivare.
Categorii de apreciere a probelor
1) Sub aspect istoric se constată următoarele două sisteme a evoluției aprecierii probelor:
a) Sistemul formal de apreciere reprezintă înzestrarea cu o anumită importan ță prestabilită a unei probe. Actualmente CPC expres prevede că probele nu au
forţă prestabilită. Dar, aprecierea legală nu a dispărut întru totul din legislaţie. Deşi, principial, probele nu au valoare prestabilită, este reglementată lipsa
de importanţă a acestora. Art.211 CC prevede că nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile în dreptul de a cere, în caz de litigiu,
proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
b) Sistemul de bază al aprecierii probelor la etapa actuală este liber. Libera apreciere a probelor se constituie în baza principiilor probaţiunii:
 instanţa le apreciază după intima ei convingere;
 nici un fel de probe nu au pentru instanţă o forţă probantă prestabilită, fără aprecierea lor.
2) În funcţie de subiect, aprecierea poate fi:
 82
a) De recomandare. Aprecierea părţilor şi altor participanţi la proces are caracter de recomandare, conţinîndu-se în explicaţiile şi observaţiile lor, concluziile
şi susținerile orale. Prin aceasta se asigură şi posibilitatea cercetării multiaspectuale a probelor, instanţa luînd în considerare opiniile respective, dar
nefiind obligată să se conformeze lor.
b) Imperativă. Aprecierea instanţei este una imperativă, hotărîrile sale avînd autoritate de lucru judecat.
3) După nivelul cunoştinţei, aprecierea probelor se poate delimita în:
a) Prealabilă, care se efectuează de instanţă prin admiterea şi administrarea probelor, prin refuzul de a admite unele probe, prin admiterea demersurilor de
anexare la dosar a înscrisurilor, de efectuare a unei expertize suplimentare sau repetate etc.
b) Finală, care este reflectată în hotărîrea judecătorească. Realizarea ei are loc în camera de deliberare, avînd scopul de a constata circumstanţei cauzei şi
adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate.
c) De control, care este exercitată de către instanţele ierarhic superioare, acestea apreciind argumentele expuse de instanţele inferioare în adoptarea actelor
de dispoziţie adoptate de acestea.
Criteriile de apreciere a probelor
Instanţa de judecată apreciază probele ţinînd cont de pertinenţa, admisibilitatea şi veridicitatea lor, iar toate probele în ansamblu – privitor la legătura lor
reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.
Veridicitatea probelor. Proba este declarată ca fiind veridică, dacă instanța constată, prin cercetare şi comparare cu alte probe, că datele pe care le conţine
corespund realităţii. La aprecierea probelor pot apărea dubii referitor la veridicitate din mai multe considerente. Ar putea apărea dubii în privinţa mijlocului
de probă, adică trebuie de analizat facultatea sursei mijlocului de probă de a reţine şi a reda corect informaţia. Spre ex., la aprecierea depoziţiilor martorilor
se iau în considerare calităţile fizico-psihologice ale persoanei. În cazul aprecierii înscrisului, se iau în considerare defectele de formare, cum ar fi lipsa
elementelor constitutive sau procedura greşită de întocmire. Dubii în vederea veridicităţii pot apărea şi în cazurile cînd în proces sînt prezentate cîteva probe
cu conţinut diferit, în aceste cazuri proba veridică se stabileşte prin coraportarea cu alte probe din dosar.
Suficienţa probelor pentru soluţionarea pricinii. Dacă celelalte criterii de apreciere se referă la calitatea probelor, atunci suficienţa e o cerinţă atît
calitativă cît si cantitativă. !!! Suficienţa se apreciază în funcţie de caz şi poate fi coraportată doar la probe pertinente, admisibile şi veridice. Uneori şi o
singură probă directă poate fi suficientă. Important în stabilirea acestui criteriu este ca, în temeiul probelor examinate, să fie posibil de formulat o concluzie
certă despre faptele litigioase.
Principiile aprecierii probelor
Aprecierea după intima convingere constă în sentimentul de certitudine a judecătorului în corectitudinea concluziilor sale. Ea nu este arbitrară, ci se
bazează pe lege. Intima convingere poate fi caracterizată ca efect gnoseologic şi o anumită stare psihologică a persoanei care le apreciază. Această
convingere se caracterizează sub diferite aspecte: primo – cunoştinţa, secundo – credinţa în corectitudinea acestei cunoştinţe şi tertio – stimulent volitiv ce
îndeamnă la acţiuni determinate.
Aprecierea probelor are loc doar în temeiul legislaţiei. Conţinutul legislativ al aprecierii este statuat de art.130 CPC, care indică obligaţia judecătorului de
a aprecia probele după intima sa convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în
ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.
La aprecierea probelor, judecătorul trebuie să fie imparţial şi independent. Imparţialitatea în aprecierea probelor e posibilă, dacă nu există păreri
preconcepute, prejudecăţi şi interese proprii.
!!! Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor:
 nici în lege, nici în acte subordonate legii nu pot fi norme care ar stabili forţa probantă a unei probe;
 nici un organ sau funcţionar public nu este în drept să dea indicaţii în vederea importanţei unei probe.

Felurile mijloacelor de probă. Proba prin explicațiile părților și intervenien ților

Mijlocul de probă este forma probei şi modalitatea legală de dovedire a unui fapt important pentru soluţionarea justă a cauzei.
Pentru a generaliza specificul mijloacelor de probă, se remarcă următoarele:
 mijlocul de probă trebuie să fie prevăzut expres de legislaţie. Dacă proba are o altă formă procesuală, nu poate fi admisă. Potrivit art.117 CPC, mijloacele de
probă sînt: explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele materiale, înregistrările
audio-video şi concluziile experţilor;
 mijlocul de probă trebuie să fie obţinut în mod legal;
 mijlocul de probă trebuie să fie prezentat instanţei de către persoanele abilitate de legisla ție cu acest drept ;
 mijloacele de probă au evoluat şi evoluează în timp (cel mai nou fiind înregistrările audio-video, apărute în legislaţia procesuală odată cu adoptarea
actualului CPC).
Proba prin explicaţiile părţilor şi intervenienţilor
Explicaţiile părţilor şi intervenienţilor reprezintă mijlocul de probă care are ca şi conţinut informaţii ce elucidează circumstanţele importante ale pricinii
şi parvin de la subiecţii raportului material-litigios, care sînt obţinute, administrate şi apreciate în conformitate cu legea.
Acestea reprezintă mijloace de probă atunci cînd se comunică informaţii care elucidează faptele ce fac parte din obiectul probaţiunii, nu şi demersurile,
cererile, opiniile şi argumentările referitoare la aceste circumstanţe, care nu au valoare probantă.
!!! În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia explicaţiile părților nu ar trebui să fie mijloc de probă, dacă partea nu recunoaşte faptele.
Această poziţie e întemeiată pe faptul că explicaţiile date de părţi (intervenienţi) parvin de la persoane interesate, părţile nu răspund nici într-un fel pentru
explicaţii false, nu există nici o garanţie a vedidicităţii informaţiei obţinute prin audierea explicaţiilor părţilor. CPC român la fel reglementează doar
mărturisirea (recunoaşterea) ca mijloc de probă. !!! Această poziţie nu este relevantă din considerentul că părţile sînt persoanele care cunosc cel mai bine
circumstanţele pricinii, fiind subiecți ai raporturilor juridice materiale, iar apariţia, modificarea şi stingerea raporturilor juridice depind de acţiunile sau
inacţiunele lor şi, mai rar, de evenimente. !!! Ei sînt cunoscătorii direcţi ai faptelor importante pentru soluţionarea justă a cauzei, sînt purtători de informaţie
şi pot să comunice instanței, de regulă, detaliat şi relativ complet faptele ce au avut loc.
Partea nu poate fi lipsită de dreptul de a da explicaţii şi necitarea părţilor în şedinţa de judecată duce la casarea hotărîrii de către instanţele ierarhic
superioare. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi sînt o categorie de probe cu caracter personal şi, de regulă, se atribuie la cele primare. !!! Explicaţiile
părţilor trebuie delimitate de actele lor de dispoziţie şi de emoţii.
Explicaţiile reprezentanţilor părţilor (intervenienţilor) nu reprezintă mijloace de probă separate. !!! Reprezentanţii nu sînt participanţi la proces,
făcînd parte din categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei şi explica țiile acestora sînt făcute în numele reprezentatului. Alta e situația în
cazul procurorului, împuterniciţilor autorităţilor publice, ai organizaţiilor, persoanele fizice care, în cazurile prevăzute de lege, au intentat procesul în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor persoane. Aceste persoane au drepturile şi obligaţiile procesuale ale reclamantului, cu unele
excepții. Explicaţiile lor pot avea conţinutul de probă derivată, deoarece, de regulă, nu au perceput faptele personal, informaţia le-a devenit cunoscută din
alte surse.
Felurile explicaţiilor părţilor şi intervenienţilor
Explicaţiile, ca mijloc de probaţiune, se pot manifesta sub formă de:
1) afirmaţie – acea explicaţie care conţine informaţia cu privire la circumstanţele importante pentru justa soluţionare a cauzei;
2) recunoaştere (mărturisire) – acea explicaţie care constă în recunoa șterea sau încuviinţarea de către o parte a circumstanţelor pe care cealaltă parte îşi
întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, avînd ca rezultat eliberarea de obligaţia dovedirii lor. Deşi a fost examinată recunoşterea faptului în contextul
temeiurilor de degrevare de probaţiune, se menţionează că:
 este un act unilateral de voinţă, în principiu, irevocabil;
 83
 este un act personal, săvîrşit de titularul dreptului material;
 trebuie să provină de la o persoană capabilă şi conştientă, declarantul ştiind că făcînd mărturisirea, aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa;
 voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, adevărată şi neviciată. În cazul în care instanţa are îndoieli referitor la recunoaşterea făcută,
constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări, ea va respinge
printr-o încheiere recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale (alin.(6) art.131 CPC);
 în principiu, recunoaşterea trebuie să fie expresă, să provină dintr-o voin ță explicit exprimată, tocmai în scopul de a face mărturisirea.
Recunoaşterea poate fi clasificată în funcţie de volumul faptelor recunoscute în:
 totală – cînd sînt recunoscute toate faptele pe care se întemeiază acţiunea;
 parţială – cînd partea (intervenientul) recunoaşte doar cîteva fapte importante pentru soluţionarea justă a cauzei, iar celelalte necesită a fi probate.
După structură, în doctrină se disting 3 feluri de mărturisiri:
 mărturisirea simplă sau fără rezerve (ex.: la întrebarea dacă a primit 500 lei ca împrumut partea răspunde: Da, recunosc.);
 mărturisirea calificată (ex.: la întrebarea de mai sus se răspunde: Da, am primit, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unei cărţi pe care i-am vîndut-o);
 mărturisirea complexă (ex.: la aceeași întrebare, se răspunde: Da, am primit, dar i-am restituit), prin care se recunoaşte de către pîrît a faptului pretins de
reclamant, dar şi a unui alt fapt, ulterior, care îl anihilează pe primul.
Prezentarea, administarea şi aprecierea explicaţiilor părţilor şi intervenientilor
Explicaţiile reclamantului privind circumstanţele cazului se conţin chiar în cererea de chemare în judecată (circumstanţe de fapt pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile (art.166 CPC). Explicaţiile pîrîtului sînt expuse în referinţă (art.186 CPC).
După prezentarea raportului asupra pricinii care se examinează în fond, instanţa judecătorească ascultă explicaţiile reclamantului şi ale intervenientului
care participă din partea acestuia, ale pîrîtului şi ale intervenientului care participă din partea acestuia, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces.
Explicaţiile pot fi date oral sau în scris (alin.(1) art.131 CPC). Acestea se fac în faţa instanţei care soluţionează cauza. Ca excepţie se consideră acele
situaţii în care explicaţiile părţilor au fost consemnate în cadrul executării unei delegaţii judecătoreşti sau în cadrul procedurii de asigurare a probelor. !!! În
şedinţa de judecată vor fi date citirii aceste explicaţii consemnate în procese-verbale, însă, dacă se vor prezenta, părţile şi persoanele interesate vor da
explicaţii potrivit regulilor generale, potrivit principiului nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii în dezbaterile judiciare.
Procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai organizaţiilor, persoanele fizice care, în cazurile prevăzute de lege, au intentat procesul în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor persoane dau explicaţii primii în cadrul examinării în fond a acestor cazuri (alin.(1) art.213 CPC).
!!! Părţile şi intervenienţii, potrivit legislaţiei RM, nu răspund pentru explicaţii mincinoase, date cu bună-știință .
!!! Judecătorul are dreptul să pună participanţilor la proces întrebări în orice moment al explicaţiilor acestora şi le poate acorda de mai multe ori cuvîntul.
Dacă partea audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în func ție de circumstanţele pricinii, determină necesitatea audierii tuturor
coparticipanţilor sau numai a unora dintre ei.
Atunci cînd partea care nu şi-a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte, ea poate înainta instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită
audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte, dacă solicitarea nu se referă la circumstanţele pe care instanţa le consideră dovedite (alin.(2) art.118 CPC).
Aprecierea explicaţiilor părţilor şi intervenienţilor
Întrucît explicaţii sînt date de persoane interesate în soluţionarea pricinii şi pot denatura faptele ce au avut loc, cu sau fără intenţie, părţile şi
intervenienții, potrivit legislaţiei RM, nu răspund pentru explicații mincinoase. De aceea, luînd în considerare că aceste persoane, de regulă, încearcă să
încline balanţa în propria favoare, explicaţiile respective urmează a fi verificate şi evaluate de instanţă deopotrivă cu celelalte probe, neavînd o valoare
probantă prestabilită. Judecătorul va aprecia şi modul în care acestea au fost expuse, ţinînd cont de argumentarea logică şi de consecvenţa explicaţiilor.
!!! Ca şi alte probe personale, explicaţiile părţilor se vor aprecia ţinînd cont şi de calităţile psiho-fizice ale persoanei.
CPC prevede şi anumite reguli de apreciere, în cazul în care o parte deţine proba solicitată, dar nu o prezintă, instanţa poate considera suficiente pentru
soluţionarea justă a cauzei circumstanţele determinate în baza explicaţiilor celeilalte părţi, în baza unei prezumţii simple de veridicitate a acestora. Aceeaşi
prezumţie operează atunci cînd partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă, probele necesare. În cazul în care o parte deţine
proba solicitată, dar nu o prezintă, instanţa poate considera suficiente pentru soluţionarea justă a cauzei circumstanţele determinate în baza explicaţiilor
celeilalte părţi (alin.(3) şi (4) art.131 CPC).
Cu referire la forţa probantă a recunoaşterii, aceasta reprezintă o probă importantă pentru a întemeia o hotărîre. În cazul în care instanţa judecătorească are
îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni,
violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor
generale (alin.(6) art.131 CPC).

Depoziția martorului ca mijloc de probă

Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la pricină (alin.(1) art.132 CPC).
Depoziţiile martorilor constau din informaţii care confirmă sau combat anumite circumstanţe importante pentru soluţionarea justă a pricinii. Depozi țiile
martorilor sînt frecvent aplicate în procesul civil şi deseori decisive în soluţionarea corectă a pricinii.
Conţinutul depoziţiilor poate fi delimitat în partea generală, care conține informaţii despre personalitatea martorului şi despre relaţiile şi atitudinea acestuia
faţa de participanţii la proces şi partea specială, care conţine informații despre circumstanţele pricinii examinate.
Depoziţiile martorului nu pot fi considerate probă, dacă el nu poate indica sursa informării sale. !!! Dacă faptele relatate de martor sînt cunoscute
prin intermediul unei persoane determinate care, la rîndul său, a perceput în mod nemijlocit anumite împrejurări – mărturia indirectă poate fi reţinută de
instanță. !!! Se consideră că această relatare nu este admisibilă atunci cînd, din motive obiective, instanţa nu ar putea să-l audieze pe cel care a fost prezent la
producerea faptului de probat. Forţa de convingere a mărturiei indirecte este, de regulă, inferioară forţei de convingere a mărturiei directe.
!!! Depoziţiile martorului, ca şi celelalte mijloace de probă, pot fi administrate ori de cîte ori acestea pot confirma sau infirma fapte importante pentru
soluţionarea justă a cauzei. Legislaţia prevede anumite situaţii în care dovada circumstanţelor relevante pentru cauză nu poate fi făcută prin depozi țiile
martorului. În acest context este inadmisibilă proba cu martori a încheierii actelor juridice civile. Legiuitorul moldav a statuat în art.211 CC că
nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea încheierii actului
juridic. Acest fapt nu atrage însă nulitatea actului juridic, decît în cazul în care efectul este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor. Legiuitorul a
urmărit prin această reglementare să determine părţile care încheie acte juridice să-şi preconstituie dovezi (spre ex.: înscrisuri semnate) de natură să asigure
certitudinea şi stabilitatea raporturilor juridice pe care le creează. Fiind o măsură de ocrotire a părţilor, le priveşte pe acestea.
Prezentarea şi administrarea probei cu martori
Propunerea martorilor, potrivit regulilor generale, se face simultan cu celelalte probe. Părţile indică instanţei informaţia pe care o poate deţine o persoană
care poate mărturisi referitor la pricina în cauză, comunică numele, prenumele şi domiciliul acesteia. !!! Partea căreia i s-a încuviinţat proba cu martori este
datoare, sub sancţiunea decăderii, să depună, în termen de 5 zile, suma fixată de instanţă pentru transportul şi despăgubirea martorilor (alin.(1) art.124 CPC),
însă decăderea poate fi evitată prin prezentarea martorilor la termenul fixat pentru audierea lor.
Partea adversă are dreptul să-şi însuşească martorul la care a renunţat partea ce l-a propus (alin.(3) art.215 CPC).
În cazul în care au fost solicitaţi mai mulţi martori, instanţa, pentru evitarea tergiversării cauzei, îi poate selecta ţinînd cont de informaţia pe care urmează
să o expună fiecare. Se relevă şi un principiu important – cel al egalităţii în arme, dezvoltat în conţinutul CEDO. !!! Principiul egalităţii armelor nu vine să
asigure o egalitate matematică între părţi, acest principiu nu impune ca pentru fiecare martor admis de către instanţă să se admită unul de partea oponentă.
Dreptul înscris în lit.d) §3 art.6 din CEDO nu este un drept absolut, judecătorul naţional avînd o varietate largă de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea
citării unui martor al apărării, cu condiţia ca martorii reclamantului să fie convocaţi cu respectarea aceloraşi condiţii. Încheierea de declarare a
inadmisibilităţii probei cu martori trebuie să fie motivată.
 84
!!! Dacă instanţa consideră că informaţia pe care o poate comunica martorul este pertinentă, acesta urmează să fie citat legal. Potrivit legii procesuale,
persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei la data şi ora stabilită, în caz contrar, dacă nu există motive întemeiate, i se
aplică o amendă de pînă la 5 u.c. Dacă nu se prezintă nici după cea de-a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi
aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 u.c. (alin.(3) art.136 CPC).
Martorii pînă la audierea lor, sînt îndepărtaţi din sala de şedinţe. !!! Fiecare martor va fi audiat separat şi preşedintele şedinţei, înainte de a-l audia,
stabilește identitatea acestuia, îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale pe care o atrage refuzul de a depune mărturii (art.313
Cod penal) sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase (art.312 Cod penal). Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligațiilor
şi răspunderii lui. Declaraţia se anexează la procesul-verbal al şedinţei.
Mărturia se face oral şi se consemnează în scris de grefierul de şedinţă. !!! Martorul nu are voie să prezinte un răspuns scris, dar va putea să se folosească
de însemnări cu privire la cifre şi denumiri, răspunzînd întrebărilor instanţei şi ale participanţilor la proces.
La audiere, judecătorul constată atitudinea martorului faţă de participanţii la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre
obiectul audierii (art.216 CPC).
Analizînd procedura de audiere a martorului conform prevederilor CPC, fiecărui martor, iniţial, i se solicită să povestească faptele cunoscute de acesta
într-o formă liberă, cu respectarea dreptului de a face depoziţii în limba maternă şi dreptul de a fi asistat de un interpret.
!!! Cu permisiunea instanţei, martorului i se pot pune întrebări, mai întîi de către partea la a cărei cerere a fost citat şi reprezentantul acesteia, apoi de către
ceilalţi participanţi şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui. De regulă, aceste întrebări
trebuie să aibă un caracter de clarificare a neîn țelegerilor apărute pe parcursul expunerii libere a martorului, nu trebuie să fie întrebări sugestive, şi nici
întrebări care ar determina martorul să facă anumite concluzii, ar reflecta propria opinie a martorului sau aprecierea circumstan țelor expuse. !!! În cazul în
care constată că întrebarea adresată martorului de către un participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se referă la pricină,
instanţa nu o va încuviinţa. La cererea participantului respectiv, instanţa emite o încheiere asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii ei (alin.
(5) art.216 CPC).
!!! Un alt aspect important este faptul că asupra depozițiilor martorului influenţează, la nivel psihologic, şi reacţia publicului prezent în sala de şedinţă,
dar şi cadrul formal în care se află în şedinţă. Instanţa este pusă în situaţia să creeze un cadru procesual favorabil pentru depunerea mărturiilor în scopul
realizării obiectivelor de obţinere a informaţiei concrete şi sigure, care ar reflecta faptele cunoscute de către martor, care se referă la obiectul litigiului, dar şi
detectarea mărturiilor false. Atingerea unor astfel de obiective poate fi complicată, din cauza timpului limitat dedus obţinerii informa ției în cadrul procesului.
Instanţa poate audia repetat martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau în cea următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra
depoziţiilor contradictorii ale acestora. Se prezumă că această confruntare poate fi efectuată din oficiu sau la cererea părţilor şi numai asupra circumstan țelor
şi faptelor în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic, nu în genere asupra faptelor cauzei, clarificînd şi relaţiile dintre confruntanţi.
În cazul amînării procesului, instanţa poate audia martorii prezenţi dacă în şedinţă sînt de faţă părţile. !!! Citarea repetată a acestor martori, într-o nouă
şedinţă se admite numai în caz de necesitate. Astfel de depoziţii, precum şi cele adunate prin delega ții judecătoreşti, în procedura asigurării probelor, şi
obţinute de la o persoană care, din cauza sănătăţii precare, bătrîneţii, invalidită ții sau din alte motive întemeiate, a fost audiată în instanţa de la locul aflării
sale, sînt citite în şedinţa de judecată. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra respectivelor mijloace de probă (art.221 CPC).
Depoziţia va fi semnată pe fiecare pagină şi, la sfîrşitul ei, de către judecător, grefier şi martor, după ce acesta din urmă a luat cunoştinţă de cuprinsul ei.
!!! Cînd martorul nu vrea sau nu poate să semneze, se va menţiona această împrejurare. Orice modificare (adăugire/ştersătură etc.) din depoziţia scrisă
trebuie semnată de judecător, grefier şi de martor, sub sancţiunea de a nu se ţine cont de aceasta. !!! Spaţiile nescrise din declaraţie se barează astfel încît să
nu se poată adăuga nimic.
Martorul audiat rămîne în sala de şedinţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu va permite retragerea lui din sală.
Particularităţile audierii martorului minor
Datorită specificului situaţiei de audiere a martorului minor, instanţa este obligată să hotărască, în fiecare caz concret, dacă este sau nu necesară şi posibilă
audierea minorului în calitate de martor, precum şi să răspundă la întrebarea dacă este sau nu martorul minor capabil să depună mărturii veridice, ţinînd cont
de dezvoltarea sa fizică şi psihică.
Martorul care nu a împlinit vîrsta de 16 ani nu poate fi atras la răspundere penală pentru declaraţia mincinoasă depusă . Judecătorul urmează să-l
informeze despre necesitatea de a mărturisi doar adevărul.
În conformitate cu prevederile alin.(1) art.218 CPC, la audierea martorului în vîrstă de pînă la 14 ani ori, cînd instanţa judecătorească găseşte de cuviinţă,
la audierea martorului în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani, va fi citat să asiste un pedagog. Această prevedere vine întru a crea o legătură psihologică cît mai
trainică între martorul minor şi instanţă. !!! Doar prin o astfel de legătură minorul poate fi audiat în calitate de martor.
În cazuri excepționale, cînd trebuie constatate anumite circumstanţe, instan ța poate dispune, printr-o încheiere, ascultarea martorului în camera de
deliberare, fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. După revenirea completului de judecată, participanţilor la proces li se comunică depoziţiile
martorului minor (art.218 CPC). Se cere de observat că pentru minori este caracteristic un nivel redus de cunoştinţe, dezvoltare, un cerc limitat de concepte
generale, stare emoţională specifică, lipsa experienţei de viaţă, cuno știn țelor profesionale, atitudine lipsită de critică faţă de informaţia percepută,
incapacitatea de a aprecia corect faptele proprii şi ale altor oameni, înclinarea spre insinuare şi fantezie.
Martorul minor (în vîrstă de pînă la 16 ani), după audiere, părăseşte sala de şedinţe, dacă instanţa consideră că prezenţa lui nu este necesară.
Persoanele care nu pot fi citate şi audiate în calitate de martori
Excepţiile de la regulă, potrivit căreia orice persoană care cunoaşte o informaţie pertinnetă într-un litigiu poate fi audiată ca martor, sînt
persoanele care nu pot fi citate şi audiate în calitate de martori (imunitate de martor); potrivit art.133 CPC, acestea sînt:
a) persoanele care, din cauza vîrstei fragede ori handicapului lor fizic sau mental, nu sînt în stare să în țeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii
veridice. Capacitatea sau incapacitatea celor de vîrstă fragedă de a înţelege şi reda informaţia în caz de necesitate poate fi stabilită de expert. !!! Legea nu
prevede vîrsta concretă care poate fi considerată fragedă. Dezvoltarea personalităţii fiecărui copil este individuală. Aprecierea vîrstei se face la general
analizînd aptitudinea de a percepe, memora şi de a reda anumite fapte, dar şi coraportat la complexitatea faptelor de relatat. Dacă este posibil, aceste
persoane pot fi audiate totuşi în calitate de martor, cu respectarea dispoziţiilor speciale din art.218 şi 219 CPC. !!! Tot aici se observă şi o imunitate instituită
în favoarea persoanelor care suferă de careva deficienţe fizice sau psihice. Asemenea persoanelor de o vîrstă fragedă, nu-şi pot crea o impresie deplină pentru
a reflecta faptele pe care au putut să le surprindă. !!! Un martor care suferă de deficienţe auditive poate mărturisi despre cele văzute, precum şi unul care
suferă de deficienţe ale vederii poate mărturisi despre cele auzite. Legea prevede pentru anumite persoane asistarea acestora de către interpreţi, în cazul în
care este necesar. Handicapul mental va putea fi stabilit prin acte medicale care îl confirmă;
b) slujitorii cultelor, medicii, notarii, avocaţii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primate . Obligația de a
păstra secretul profesional parvenit în exerciţiul funcţiei este prevăzută în acte normative care reglementează statutul acestor persoane;
c) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor ce constituie secret ocrotit de lege, care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost
degrevaţi, în modul stabilit de lege, de obligaţia păstrării lui. Datorită pozi ției pe care o ocupă un astfel de func ționar, el este des antrenat în activităţi care se
califică drept secret de stat, la care doar anumiţi funcţionari, cu grad special, au drept de acces;
d) persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au partricipat la pregătirea, executarea sau răspîndirea publicaţiilor periodice, emisiunilor televizate,
radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură
cu activitatea lor, dacă materialele şi documentele sînt destinate redacţiei. Legea cu privire la libertatea de exprimare din 2010 instituie o serie de principii,
printre care, în art.13, declară protecţia surselor de informare. În conformitate cu aceasta, „mass-media şi orice persoană care efectuează o activitate cu
caracter jurnalistic de colectare, de primire şi de distribuire a informaţiei către public, precum şi persoana care colaborează cu acestea, care au obţinut
informaţii de la o sursă, au dreptul de a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informaţii care ar putea duce la identificarea sursei”;
 85
e) judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstan țelor pricinii în camera de deliberare, la pronun țarea hotărîrii sau sentinţei. Potrivit
dispoziţiilor alin.(3) art.15 al Legii cu privire la statutul judecătorului din 1995, judecătorii nu au dreptul să divulge secretul deliberării şi informa țiile
obţinute în şedinţă închisă.
Persoanele care au dreptul să refuze depunerea mărturiilor (art.134 CPC)
Sînt în drept să refuze de a face depoziţii în calitate de martor în judecată:
a) soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii, inclusiv cei adoptaţi (înfiaţi), împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor,
inclusiv celor adoptaţi (înfiaţi);
b) fraţii şi surorile, unul împotriva altuia, buneii împotriva nepoţilor, nepoţii împotriva buneilor;
c) logodnicii, concubinii, unul împotriva altuia;
d) persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale sau morale martorului sau persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate la lit.a), b) şi c);
e) persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorarea sau pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală lor sau persoanelor cu care se află în
relaţiile specificate la lit.a), b) şi c).
În toate aceste cazuri, legea enumeră anumite persoane care au o relație socială deosebită, fapt care poate cauza anumite prejudicii, atît de ordin moral, cît
şi material, în cazul audierii lor în calitate de martor;
) persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau comercial. Legea privind secretul comercial din 1994, art.1 prevede că „prin
secret comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitatea financiară şi de altă
activitate a agentului economic, ale căror divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere intereselor lui”.
Secretul profesional este un instrument de protecţie a informaţiilor confiden țiale de care iau cunoştinţă în cursul exercitării atribuţiilor lor funcţionarii unor
instituţii, precum şi obligaţia de păstrare a secretului profesional cu privire la informaţiile aflate la dispoziţia instituţiei, care privesc persoana, patrimoniul,
activitatea, relaţiile personale sau de afaceri ale persoanei, contractele încheiate cu clienţii sau serviciile prestate pentru aceştia, nu poate fi opusă unei
autorităţi cu atribuţii de supraveghere la nivel individual a instituţiei financiare nebancare sau, după caz, la nivel consolidat a grupului din care face parte
aceasta, în exercitarea respectivelor competenţe;
g) deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat;
h) avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.
Potrivit art.135 CPC, martorul care refuză a depune mărturii este obligat să declare în scris refuzul pînă la depunerea mărturiilor , documentînd
motivele refuzului. Instanţa înştiinţează părţile despre refuzul martorului.
Refuzul martorului de a depune mărturii expus oral în şedinţa de judecată se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Dacă refuză să facă depozi ții fără
a indica motivele sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Aprecierea probei cu martori
!!! Aprecierea justă a depoziţiilor martorului este o sarcină complicată ce revine instanţelor judecătoreşti, în special – celor de fond. De felul cum acestea
îşi îndeplinesc sarcina dată depinde temeinicia hotărîrilor.
Aprecierea veridicității declaraţiilor testimoniale este o sarcină complexă care, de obicei, nu poate fi efectuată prin simpla parcurgere a textelor
depozițiilor. Judecătorul trebuie să-l observe pe martor, să-i vadă reacţiile şi să-i pună întrebări înainte de a-şi crea o părere despre credibilitatea lui, solu ția
contrară ar fi o încălcare a CEDO.
Prima problemă se apreciază, de fiecare dată, ţinînd cont de trăsăturile individuale şi variabile fiecărei persoane în parte. Se ia în consideraţie, în primul
rînd, măsura în care martorul este interesat în proces. !!! Chiar dacă martorul nu are un interes juridic din rezultatul soluţionării pricinii, această circumstanţă
nu exclude prezenţa unei altfel de cointeresări, dacă aceasta rezultă din relaţii de prietenie cu una din părţi, relaţii de rudenie, simpatie sau apatie, relaţii de
serviciu etc. !!! Lipsa de sinceritate a martorului poate fi sesizată şi din aceea cum el îşi face mărturia, de ex. – relatarea faptelor dintr-un trecut mai
îndepărtat cu o precizie şi cu un lux de amănunte, declara țiile care dau de bănuit, expunerea unor împrejurări favorabile unei părţi şi defavorabile celeilalte,
fără a avea cunoștință personal de ele şi fără a indica sursa informaţiei, ca să nu poată fi controlată.
Odată cu stabilirea gradului de sinceritate a martorului, instanţa urmează să stabilească în ce măsură mărturiile date reflectă realitatea, prin examenul
facultăţilor fizico-psihice ale martorului. Instanţa trebuie să se raporteze la cele 3 momente ale mărturiei:
 perceperea faptului,
 memorizarea faptului perceput,
 reproducerea faptului perceput şi memorizat.
Perceperea faptului depinde de factori obiectivi şi subiectivi. Factorii respectivi pot contribui, dar pot şi afecta gradul de percepere. Cei obiectivi sînt, de
ex., distanţa dintre martor şi faptul perceput, locul, timpul şi condiţiile în care s-a făcut percepţia, gradul de vizibilitate, anumite infirmităţi fizice care nu
permit sau reduc percepţia etc. Cei subiectivi pot consta în intensitatea trăirii evenimentelor, starea persoanei care a perceput faptul, atitudinea sa, spiritul de
observaţie, profesia sa, tendinţe şi aptitudini de născocire a faptelor, etc.
!!! Existenţa unor dereglări de natură psihică a persoanei audiate, precum şi a unor deficienţe fizice (probleme cu văzul sau auzul) nu înseamnă că persoana
dată nu poate deţine calitatea de martor în cadrul unui proces de judecată. Persoana care, avînd probleme cu vederea, poate obţine perfect pe cale auditivă
informaţie despre faptele în pricină, precum şi invers – cele ce au defecte ale auzului pot percepe bine faptele necesare în formă vizuală. În astfel de situaţii,
judecătorul trebuie să acorde o atenţie deosebită pentru clarificarea modului de percepere a mărturiilor persoanei audiate.
Memorizarea şi păstrarea faptului perceput depinde, în mod direct, de perioada de timp scursă din momentul săvîrşirii faptului. După scurgerea unei
perioade de timp îndelungate, martorii pot adăuga la cele percepute, în mod involuntar, concluzii proprii.
Privitor la reproducerea, deseori, deşi a perceput bine faptul şi l-a memorizat în detalii, martorul nu este în stare să-l redea corect, coerent, mai ales atunci
cînd este foarte emotiv sau are un nivel de cultură generală redus. !!! Rolul definitoriu în acest sens îl are preşedintele şedinţei, recomandat fiind să permită
martorului să se exprime cum poate, să facă o relatare liberă, fără a-l întrerupe, să înlăture întrebările sugestive – toate, în funcţie de inteligenţa martorului şi
calităţile sale personale.
Forţa probantă fiind lăsată la libera apreciere a judecătorului, la pronun țarea hotărîrii, instanţa poate reţine depoziţia unui martor şi respinge depozi țiile
celorlalţi, fiind obligată să motiveze respingerea acestor mijloace de probă. Rezultatul aprecierii poate consta în:
 faptul probat a fost dovedit;
 faptul este nesigur şi trebuie dovedit prin alte mijloace de probă;
 martorul nu a fost sincer şi nu se va ţine cont de depoziţia acestuia la pronunţarea hotărîrii.

Înscrisul ca mijloc de probă

În literatura de specialitate înscrisurile au fost definite ca declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte juridice. În mod
obişnuit, prin înscrisuri se desemnează doar acele consemnări care se materializează pe hîrtie. Într-o accepţiune mai largă, prin înscris se înţelege orice
scriptură, indiferent de obiectul în care se încorporează (hîrtie, cărămidă, o bucată de lemn sau de metal etc). Regula generală este că, înscrisurile, ca mijloc
de probă, trebuie interpretate în sens larg.
Legiuitorul RM oferă o definiție a înscrisului (alin.(1) art.137 CPC), ca fiind orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori
scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau
în alt mod ce permite citirea informației care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot confirma veridicitatea lor. Alin.(2)
art.137 CPC indică că se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale
ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.
Din studiile doctrinare pot fi deduse următoarele particularităţi ale acestui mijloc de probă:
 86
 informaţiile scrise despre circumstanţele care au importanţă pentru cauză emană, de regulă, de la persoane ce nu au încă calitatea de participant în proces;
 înscrisurile, de regulă, sînt constituite pînă la intentarea procesului, fără a avea vreo legătură cu acesta. Faptul acesta nu trebuie perceput ca fiind absolut,
deoarece şi în cadrul unui proces în curs este posibilă formarea unor înscrisuri;
 suportul înscrisurilor îl constituie obiectele lumii materiale de orice formă şi calitate, capabile să păstreze semnele grafice depuse pe ele;
 modul de depunere, imprimare a semnelor trebuie să aibă ca rezultat lăsarea urmelor sesizabile, perceptibile şi lizibile;
 imprimarea semnelor poate avea loc prin aplicarea unor mijloace chimice, mecanice, tehnico-electronice.
!!! Înscrisurile, ca mijloc de probă, au anumite avantaje în raport cu altele, întrucît înscrisurile se întocmesc înainte de apariţia litigiului şi sînt folosite
ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice dintre părţi, ele se impun chiar de la început ca mijloace de probă şi conservă cu obiectivitate acte şi fapte care
s-au produs şi consumat în trecut. !!! Faptul că înscrisurile sînt întocmite chiar în momentul încheierii actelor juridice, şi nu improvizate special pentru cauza
civilă, determină mai multă credibilitate acestora, spre deosebire de celelalte probe, care apar în timpul procesului sub influen ța părţilor. De aceea, în privinţa
înscrisurilor, de regulă, se discută nu atît despre conţinut, cît despre autenticitate. Declaraţiile cuprinse în înscrisuri nu sînt supuse unor alterări sau deformări
datorate unor factori subiectivi (memorie, posibilitatea de corupere etc.), astfel cum s-ar putea întîmpla în cadrul probei cu martori. În general, înscrisurile
degradează mai greu prin trecerea timpului şi se conservă mai uşor.
Literatura de specialitate oferă o vastă gamă de clasificări ale înscrisurilor axate pe diverse criterii care au o finalitate practică, și anume:
A. După statutul juridic al subiectului de la care emană înscrisul sînt:
a) înscrisuri oficiale – care, după natura lor, sînt documente, deoarece provin de la autorităţi publice, persoane cu funcţie de răspundere şi exprimă
împuternicirile autorităţilor sau ale persoanelor care le-au emis în exerciţiul funcţiei. La categoria înscrisurilor oficiale pot fi aduse în calitate de
exemple: certificatul de înregistrare a căsătoriei sau a decesului, hotărîrile judecătore ști etc. În această categorie urmează să fie incluse şi actele oficiale
eliberate, redactate sau legalizate, în conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită de organe competente străine în afara RM în privinţa
cetăţenilor, organizaţiilor ori persoanelor străine, cu condiţia că aceste acte să corespundă exigenţelor procesuale stipulate în art.466 CPC. Pentru a se
prevala de prezumţia de autenticitate, înscrisul trebuie să aibă aparenţa unui act autentic valabil întocmit, întrucît numai o astfel de aparenţă, demnă de
încredere, poate întemeia prezumţia autenticităţii reale a înscrisului autentic respectiv.
Şi dimpotrivă, dacă, înscrisul autentic prezintă nereguli, lipsuri, vicii materiale sau formale care eviden țiază de la prima vedere falsitatea sa, înscrisul
respectiv nu numai că nu poate constitui temeiul prezumţiei de autenticitate, dar instanţa îl poate înlătura, în temeiul principiului liberei aprecieri a
probelor de către judecător şi în baza propriilor sale constatări;
b) înscrisuri neoficiale – provin de la persoane particulare. De ex., scrisorile, testamentele olografe, recipisele etc. !!! Caracteristic pentru acest tip de
înscrisuri este lipsa unei forme prestabilite, tipizate, rigide.
La cercetarea înscrisurilor neoficiale atenţia va fi concentrată asupra îndeplinirii şi respectării condiţiilor cu privire la consimţămîntul persoanei
identității acesteia, timpului şi locului întocmirii.
B. Un alt criteriu de clasificare este cel al conținutului, potrivit căruia probele scrise se împart în:
a) dispoziţionale – constituite din înscrisuri ale căror conţinut confirmă manifestări de voinţă cu caracter autoritar, care guvernează, modifică sau sting
raporturi juridice. În calitate de exemple ne servesc actele autorităţilor publice care nu au caracter normativ, actele persoanelor juridice, ale
conducătorilor acestora emise în limitele împuternicirilor funcţionale, convenţiile perfectate de părţi în formă scrisă;
b) informaţionale – sînt mijloacele de probaţiune conţinutul cărora nu exprimă manifestări de voinţă, limitîndu-se la redarea unor informaţii descriptive,
confirmative, referitoare la circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei. În această categorie pot fi incluse certificatele, dările de seamă,
scrisorile protocolare sau personale. Există posibilitatea întrunirii, coexistenţei în conţinutul unor tipuri de înscrisuri atît a caracterului informaţional, cît
şi a celui dispozitiv. De ex., data emiterii unui ordin de către administratorul unei întreprinderi şi numărul acestuia poartă un caracter informaţional, pe
cînd partea dispozitivă, din contra, este autoritară.
C. După forma în care sînt perfectate, înscrisurile se clasifică în 4 categorii:
1) înscrisuri perfectate în formă scrisă simplă;
2) înscrisuri care necesită îndeplinirea unor condiţii de formă şi conţinut;
3) înscrisuri autentificate notarial, care nu necesită să fie înregistrate;
4) înscrisuri care necesită în mod obligatoriu, înregistrarea la autoritatea competentă.
În doctrină există şi o altă clasificare după acest criteriu, potrivit căreia înscrisurile pot fi în forma scrisă simplă şi calificată. În forma scrisă simplă,
înscrisurile sînt realizate pe orice fel de material, cu condiţia ca semnele de cuprins să exprime idei. Forma scrisă simplă este admisă în toate cazurile, cu
excepţia celor în care este prevăzută forma calificată.
Înscrisurile în forma calificată emană de la persoana învestită de lege cu un serviciu public sau funcţionarul împuternicit şi stabilit de lege ca fiind
competent să emită actul respectiv. În unele cazuri, înscrisurile date trebuie să respecte anumite condiţii referitoare la: hîrtia specială cu desen sau filigran
(diplomele, paşapoartele etc.); conţinut (procesele-verbale de constatare, certificatele de căsătorie, naştere, deces etc.). În astfel de cazuri, faptul că
înscrisul respectă ori nu condiţiile de formă nu este luat ca un scop în sine, ci pentru a convinge cu privire la veridicitatea actului respectiv şi a celor
înscrise în el.
D. După modul de formare a înscrisului sau, potrivit doctrinei române, raportul dintre înscrisuri, poate fi în forma de:
a) înscrisuri originale;
b) copii ale înscrisurilor originale.
După scopul urmărit de părţi, înainte de întocmirea lor se clasifică în:
a) înscrisuri preconstituite – acele care au fost întocmite cu intenţia de a fi folosite ca mijloc de dovadă în cazul apariţiei unui litigiu;
b) înscrisuri nepreconstituite – acele care nu s-au întocmit cu intenţia de a servi ca mijloc de probă într-un litigiu, dar pot fi folosite în acest scop.
E. După modalitatea de realizare a înscrisurilor sînt:
 manuscris – semnele grafice sînt efectuate de mînă;
 dactilografiat – semnele grafice sînt transpuse prin intermediul mijloacelor tehnice;
 electronic – informaţia este prezentată în formă electronică.
Înscrisul în formă electronică
Etapa actulă de dezvoltare socială se caracterizează şi printr-o utilizare crescîndă a tehnologiilor informaţionale în scopuri de comunicare, schimb şi
încheiere a unor convenţii. Suporturile clasice, tradiţionale, de comunicare (preponderent hîrtia) cedează progresiv locul noilor suporturi tehnologice, cele
din urmă facilitînd comunicarea interpersonală, totodată favorizînd eficacitatea, operativitatea schimburilor, încheierii tranzacţiilor şi, în acelaşi timp,
dezvoltarea comerţului electronic.
Lipsa unei definiţii legale a înscrisului care să cuprindă expres şi suporturile electronice de informaţii, cerinţele exprese înaintate faţă de acestea pentru a fi
admisibile în cadrul probaţiunii poate duce la anumite inconveniente procesuale, deşi în legislaţia naţională există menţiuni cu referire la înscrisurile în forma
electronică şi la valoarea probantă a acestora. Legea nr.284/2004 cu privire la comerţul electronic stabileşte modul de utilizare a informaţiei în formă
electronică în cadrul relaţiilor dintre participanţii la comerţul electronic. Legea comunicaţiilor electronice nr.241/2008 stabileşte principalele reguli şi condiţii
de activitate în domeniul comunicaţiilor electronice din RM. Legea nr.264/2004 cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală stabile ște bazele
juridice de utilizare a documentelor electronice şi de aplicare a semnăturii digitale, determină principalele cerinţe faţă de acestea, stabileşte regulile
principale de circulaţie a documentelor electronice. Legea nr.114/2012 cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică reglementează activitatea
prestatorilor de servicii de plată şi a emitenţilor de monedă electronică.
Forma electronică urmează să fie percepută ca o modalitate conven țională de exprimare a informaţiei, care se alătură la formele tradiţionale de
exteriorizare a consimţămîntului (scrisă, verbală etc.) şi care este adaptată la transmiterea acestuia prin mijloace electronice.
 87
În doctrină se menţionează că în sfera înscrisurilor electronice pot intra:
a) documentele vizuale – informaţiile cuprinse de acestea sînt afişate pe monitor, iar transmiterea lor se poate realiza prin intermediul reţelelor închise, prin
Internet ori alte mijloace, spre ex., remiterea suportului magnetic propriu-zis;
b) documentele care ar putea fi ascultate şi înţelese doar prin intermediul mijloacelor electronice;
c) documentele scriptice – informaţiile stocate sînt reproduse prin imprimare, pe hîrtie.
Plenul CSJ explică că, în caz de necesitate, instanţa, în argumentarea hotărîrii, are dreptul să facă referiri şi la înscrisurile care au fost administrate cu
ajutorul tehnicii electronice de calcul. Aceste documente vor fi recunoscute drept probe, dacă sînt întocmite în corespundere cu ordinea stabilită.
Principalele caracterisitici ale unui înscris în formă electronică ce permit a-l distinge de înscrisul tradiţional sînt:
 Utilizarea unui limbaj binar – înscrisul în formă electronică se distinge prin faptul că informaţiile pe care le conţine se regăsesc pe un suport electronic sub
forma unui limbaj binar. Aceste informaţii nu sînt susceptibile de a fi citite şi înţelese decît prin intermediul echipamentelor şi mijloacelor informatice.
 Detaşabilitatea de suportul material – înscrisul electronic presupune o anumită independenţă a informaţiei în raport cu unele suporturi luate în particular.
Dematerializarea acordă infomaţiei un grad sporit de flexibilitate. Aceasta poate fi consemnată, în principiu, pe orice tip de suport. Situa ția dată sporeşte în
egală măsură riscurile unor modificări, alterări ale informa ției, de unde apare şi necesitatea de sporire a mijloacelor care garantează integritatea conţinutului
înscrisului electronic.
 Prezenţa metadatelor – acestea constituie datele cu privire la informa țiile cuprinse în înscrisul în formă electronică. Ele permit, mai cu seamă, urmărirea
originii şi a naturii informaţiilor, cunoaşterea structurii acesteia etc.
!!! Nu trebuie confundat înscrisul electronic, ca gen, cu documentul electronic care este considerat ca document în virtutea îndeplinirii cerinţelor legal
înaintate. Neîndeplinirea condiţiilor prezentate în Lege cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală nu trebuie să fie de natură să decadă
înscrisul în formă electronică de beneficiul admisibilităţii sale ca mijloc de probă, întrucît acestea nu sînt condiţii de admisibilitate a probei, ci condiţii pe
care să le îndeplinească un înscris în formă electronică pentru a fi considerat document electronic şi a beneficia de toate avantajele rezultate din acest statut.
Potrivit Legii cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală din 2004, documentul electronic reprezintă „informaţia în formă electronică creată,
structurată, prelucrată, păstrată şi transmisă cu ajutorul computerelor, al altor dispozitive electronice sau mijloace tehnice şi de program, semnată cu
semnătura digitală în conformitate cu legea”.
Faţă de documentul electronic sînt înaintate o serie de exigenţe, precum:
a) să fie creat, prelucrat, păstrat şi transmis cu ajutorul mijloacelor tehnice şi de program;
b) să conţină atribute ce permit confirmarea autenticită ții lui, adică una sau mai multe semnături digitale . Documentul electronic este semnat cu semnătura
digitală a persoanei abilitate, în modul stabilit de lege sau de contract, să semneze cu semnătura olografă documentul echivalent pe suport de hîrtie;
c) să fie creat şi utilizat prin metode şi într-o formă ce ar permite identificarea alcătuitorului documentului electronic – este necesară posibilitatea identificării
persoanei de la care emană înscrisul. Documentul electronic este creat de alcătuitorul său (care este titularul certificatului cheii publice) şi con ține informaţii
în formă corespunzătoare, care constituie conţinutul lui, precum şi semnătura digitală a alcătuitorului;
d) să fie prezentat (redat) într-o formă perceptibilă – să corespundă cerinței de lizibilitate. Un document electronic poate fi prezentat (redat) atît în formă
internă, cît şi externă. Forma de prezentare internă a documentului electronic este înscrierea informaţiei ce constituie conţinutul documentului electronic în
formă electronică. Prin forma de prezentare externă se înţelege reproducerea acestuia pe ecranul computerului, pe suport de hîrtie sau pe alt suport material,
într-un mod perceptibil;
e) să fie accesibil pentru utilizare repetată. În acest sens pare mai binevenită cerinţa legiuitorului francez potrivit căreia documentul electronic trebuie să fie
fixat şi conservat în condiţii de natură să-i asigure integritatea. Alin.(1) art.16 din Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală din 2004
prevede că !!! subiecţii circulaţiei electronice a documentelor sînt obligaţi să păstreze originalele documentelor electronice pe suport material într-o formă ce
permite verificarea autenticității lor. Termenul de păstrate a documentelor electronice nu poate fi mai mic decît termenul prevăzut de legislaţie pentru
documente echivalente pe suport de hîrtie.
Un element important al documentului electronic îl constituie semnătura digitală. Semnătura digitală este un atribut indispensabil al documentului
electronic obţinut în urma transformării criptografice a acestuia cu utilizarea cheii private, destinat să confirme autenticitatea documentului. Semnătura
digitală este creată prin intermediul unei chei private care reprezintă o consecutivitate digitală unică, formată cu ajutorul mijloacelor tehnice şi de program
(mijloacele semnăturii digitale). Cheia privată este păstrată şi utilizată exclusiv de către titular, într-un mod ce exclude accesul la ea a unei alte persoane.
Documentul electronic ce corespunde cerinţelor menţionate va produce aceleaşi efecte juridice, ca şi documentul analogic pe suport de hîrtie, autentificat
cu semnătura olografă. !!! Conform legislației se cere ca documentul să fie perfectat sau prezentat pe suport de hîrtie, precum şi autentificat cu ştampilă,
documentul electronic se consideră corespunzînd acestei cerinţe.
Prezentarea şi administrarea înscrisurilor
!!! Proba prin înscrisuri este propusă de părţi care au obligaţia să le ataşeze la actele procedurale depuse la instanţa care va soluţiona pricina. Înscrisul se
depune în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicîndu-se locul de aflare al originalului. Urmează să fie depus originalul
înscrisului atunci cînd, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele cauzei trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de
pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului (alin.(4) art.138 CPC).
Potrivit alin.(1) art.167 CPC, reclamantul va anexa la cererea de chemare în judecată copiile de pe înscrisuri, certificate în modul stabilit, într-un număr
egal cu numărul de pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus – un rînd de copii pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă
străină, instanţa poate solicita traducerea lor. În cazul în care, pentru soluţionarea pricinii are importanţă numai o parte din document, instanţa primeşte un
extras din el, cu condiţia ca acesta să fie autentificat în modul stabilit de lege.
!!! Pîrîtul, la rîndul său, va alătura la referinţă copii de pe înscrisurile cu care intenţionează să se apere împotriva pretenţiilor reclamantului. Copiile
certificate se vor depune şi pentru instanţa de judecată în atîtea exemplare cîţi reclamanţi intervenienţi există în proces.
Autentificarea (certificarea) corespunderii copiei cu originalul poate fi efectuată în mod diferit, cel mai sigur fiind legalizarea copiilor de către persoana
care desfăşoară activitatea notarială (art.67 din Legea cu privire la notariat din 2003). În procedura de acordare a asistenţei juridice, avocatul poate adeveri
copii şi extrase din acte şi poate certifica semnăturile de pe actele necesare pentru acordarea asistenţei juridice. Avocatul nu poate efectua aceste acţiuni
pentru sine, pentru membrii familiei sale, pentru rude sau afini (alin.(4) art.8 Legea cu privire la avocatură din 2002). Pe de altă parte, copiile pot fi
autentificate (certificate) de către persoana cu funcţie de răspundere din cadrul organizaţiei de la care emană înscrisul.
Nu rare sînt cazurile cînd părţile, din diferite motive, se află în imposibilitate de a prezenta înscrisurile în instanţă. Alin.(1) art.138 CPC menţionează că
!!! la solicitarea părţilor şi a altor participanţi la proces, înscrisurile pot fi reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi persoanelor
care nu sînt participante la proces. Se vor aplica în cazul dat regulile de reclamare a probelor prevăzute la art.119 CPC. !!! Obţinerea şi prezentarea
înscrisurilor se face pe cheltuiala solicitantului (alin.(2) art.138 CPC).
!!! Persoana care solicită concursul instanţei pentru obţinerea probei date urmează să menţioneze caracterele care individualizează înscrisul în raport cu
altele, locul lui de aflare şi considerentele din care rezultă că înscrisul se află anume în acel loc. !!! Instanţa de judecată, la cererea participantului la proces,
dispune nemijlocit prezentarea în termen a înscrisului care se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau o instituţie. Această modalitate
nu se referă şi la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Sau instanţa poate elibera, după caz, la cererea părţilor sau a altor participanţi la
proces, un demers pentru obţinerea probei. În acest caz, persoana care deţine înscrisul reclamat, îl trimite nemijlocit în judecată sau îl înmînează persoanei
care deţine demersul, pentru a-l prezenta în judecată. !!! Această modalitate prezintă un avantaj din perspectiva celerităţii şi operativită ții obţinerii de către
instanţă a înscrisului necesar.
Executarea solicitării parvenite din partea instanţei este asigurată de anumite pîrghii juridice. În caz de nerespectare a dispoziţiilor instanţei pot opera,
după caz, diverse sancţiuni: considerarea ca dovedite a pretenţiilor părţii care a cerut prezentarea, cu privire la cuprinsul acelui act; aplicarea unei amenzi
în mărime de pînă la 10 u. c. !!! Dacă în conformitate cu afirmațiile (argumentate) părţii interesate, documentul în original se află pe mîna părţii adverse,
 88
instanţa va dispune, printr-o încheiere, obligarea acesteia la prezentarea înscrisurilor în original. Dacă partea adversă nu execută încheierea judecătorească
privind prezentarea documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată, dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va
aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere. !!! Dacă partea sau un alt participant la proces, încearcă să împiedice utilizarea în
judecată a documentului sau a unui alt înscris, prin lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, atunci afirmaţiile persoanei interesate despre
cuprinsurile documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare.
!!! În cazul în care înscrisul se găseşte la o terţă persoană, străină de proces, aceasta va trimite proba reclamată nemijlocit în judecată sau o va înmîna
persoanei care deţine demersul de obţinere a probei. De la regula prezentării înscrisurilor există unele derogări.
Instanţele de judecată vor respinge cererea de prezentare a înscrisului, în întregime sau în parte, în cazurile în care:
 cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul personale;
 prezentarea înscrisurilor ar încălca îndatorirea de a păstra secretul;
 prezentarea ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane.
!!! În unele situaţii, instanţa judecătorească, poate fi nevoită să administreze înscrisurile la locul de păstrare sau de aflare, dacă prezentarea lor în judecată
este imposibilă sau dificilă. Situaţii de acest gen pot fi întîlnite cînd înfăţişarea înscrisului nu este posibilă din cauza faptului că el este necesar funcţionării
unei autorităţi (de ex., registrul de stare civilă). În asemenea caz, instanţa judecătorească (judecătorul) pronunţă o încheiere privind locul, data şi ora
cercetării la faţa locului a probei şi înştiinţează persoanele interesate în soluţionarea pricinii. !!! Neprezentarea lor nu va împiedica administrarea
înscrisurilor. Privitor la administrarea probelor la faţa locului urmează să fie întocmit un proces-verbal.
Administrarea înscrisurilor
Cercetarea probelor scrise reprezintă totalitatea activităţilor procesuale îndreptate spre perceperea nemijlocită a acestora de către instanţă, părţi şi alţi
participanţi la proces. Caracterul specific al mijlocului dat de probaţiune rezidă în forma sa scrisă. Modalitatea cercetării înscrisurilor, a cunoaşterii
conţinutului lor informaţional, ar putea consta în lecturarea acestora.
Simpla citire a probelor scrise este insuficientă pentru cercetarea lor completă şi obiectivă, deoarece, în calitate de obiect al examinării, pe lîngă
conţinut mai figurează şi aspectul formal al acestora. Iată de ce înscrisurile, vor fi prezentate participanţilor la proces, pentru ca ei să se convingă, pe de o
parte, de corespunderea celor citite cu conţinutul probei scrise, iar, pe de altă parte, de autenticitatea aspectului formal. În corespundere cu aceasta, art.222
CPC menţionează că, după citirea înscrisurilor şi a proceselor-verbale, acestea vor fi prezentate participanţilor la proces, reprezentanţilor şi, după caz,
experţilor, specialiştilor şi martorilor. În urma acestor acţiuni, participanţii la proces vor avea posibilitatea să-şi exprime poziţia şi să dea explicaţii vizavi de
autenticitatea, veridicitatea probelor prezentate.
Cercetarea se efectuează, de regulă, în cadrul şedinţei de judecată. În situaţiile în care este dificilă sau imposibilă înfăţişarea înscrisurilor în instanţa de
judecată, acestea vor putea fi examinate şi cercetate la locul lor de păstrare sau de aflare. Referitor la examinarea şi cercetarea înscrisurilor la locul aflării lor,
instanţa pronunţă o încheiere (alin.(1) art.225 CPC). Instanța va înştiinţa participanţii la proces, precum şi reprezentanţii lor despre locul, data şi ora
examinării înscrisurilor, iar neprezentarea lor nu va împiedica cercetarea probelor date. !!! În caz de necesitate, la faţa locului pot fi citaţi experţii, specialiştii
şi martorii.
Acţiunile procesuale desfăşurate în legătură cu cercetarea înscrisurilor sînt reflectate în procesul-verbal al şedinţei de judecată, unde se va indica faptul că
li s-a dat citire şi că au fost prezentate participan ților la proces, consemnîndu-se în acela și timp, şi explicaţiile date de aceştia cu referire la probele scrise.
!!! Rezultatele examinării şi cercetării înscrisurilor la faţa locului se înregistrează şi ele în procesul-verbal al şedinţei de judecată. În plus, la procesul-verbal
se vor anexa planurile, desenele tehnice, schemele, calculele şi copiile de pe documentele făcute sau verificate în procesul cercetării probelor, fotografiile de
pe înscrisuri făcute în timpul examinării la faţa locului, precum şi raportul de expertiză sau explicaţiile specialistului (alin.(2) art.225 CPC).
În cadrul cercetării probelor, instanţa trebuie să facă distincţie netă între înscrisurile propriu-zise (ca probe pe suport material) şi explicaţiile părţilor, ale
intervenientului, prezentate în formă scrisă, care sînt probe personale şi cărora le sînt aplicabile alte reguli procedurale.
Legea procesual civilă instituie o serie de garanţii în vederea asigurării secretului corespondenţei şi al comunicărilor telegrafice personale. Reieşind din
conţinutul şi caracterul confidenţial al acestora, ţinînd cont şi de protecţia legală a secretului corespondenţei oferită de art.30 din Constituţia RM şi de art.8
din CEDO (care garantează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale),
corespondența şi comunicările telegrafice şi personale vor putea fi citite şi cercetate de instanţă în şedinţă publică numai cu consimţămîntul
corespondenților (art.223 CPC). !!! În lipsa acestui consimțămînt, corespondenţa şi comunicările telegrafice vor fi citite şi cercetate în şedinţă închisă.
Acordul sau refuzul corespondenţilor referitor la forma cercetării trebuie exprimat verbal sau în scris şi se consemnează în procesul-verbal al şedinţei
judiciare.
!!! După ce şedinţa a fost declarată închisă, la ea pot participa, în afară de părţi, reprezentanţii acestora, interpretul şi acei participanţi între care s-a purtat
corespondenţa, specialişti, experţi, martorii care urmează să fie audiaţi în privinţa unor aspecte referitoare la înscrisuri.
După studierea înscrisurilor date, preşedintele şedinţei de judecată trebuie să avertizeze participanţii care au asistat în şedinţa închisă să se abţină de la
divulgarea informaţiilor de care au luat cunoştinţă. !!! Nu urmează să fie aplicate aceste reguli în cazul în care nu este cercetat conţinutul
corespondenței, ci doar se face referire la data expedierii şi primirii corespondenţei sau dacă înscrisul prezintă interes pentru stabilirea domiciliului
adresantului.
În procesul de cercetare a înscrisurilor pot apăra incidente referitoare la veridicitatea probei date. !!! Dacă înscrisul este contestat sau instanţa are îndoieli
cu privire la veridicitatea lui, se va trece la verificarea autenticităţii probei scrise.
După citirea unor documente oficiale, intanţa va verifica competen ța autorităţii sau a persoanei cu funcţie de răspundere, corespunderea formei, prezenţa
semnăturii persoanei împuternicite, precum şi întrunirea tuturor elementelor prescriptibile unor astfel de documente.
La examinarea copiei unui document ori a altui înscris, instanţa va verifica procedeul tehnic de copiere, corespunderea identităţii cuprinsului copiei cu cel
al originalului şi modul de păstrare a copiei.
!!! În cadrul cercetării înscrisurilor, persoana care se prezumă că a semnat, poate contesta autenticitatea scrisului ori a semnăturii de pe document sau de pe
un alt înscris. Instanţa, pentru verificarea aparţinerii scrisului ori a semnăturii persoanei căreia i se atribuie, va recurge la următoarele metode:
1) Confruntarea înscrisului cercetat cu modelul de scriere sau semnătură solicitat de instanţă . Această metodă constă în preluarea de la acel căruia i se atribuie
scrisul ori semnătura, contestată, a unui model al scrisului ori a semnăturii pentru cercetarea comparativă. Nu este exclusă concluzia specialistului. Potrivit
alin.(2) art.140 CPC, !!! „refuzul de a prezenta modelul de scris sau semnătura poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a semnăturii”.
Această prevedere legală urmează să fie considerată drept o prezumţie simplă de recunoaştere tacită a scrisului ori a semnăturii, pe care legea o recomandă
instanţei, dar pe care aceasta o poate reţine sau nu, reieşind din împrejurările cauzei.
2) Confruntarea de către instanţă a înscrisului contestat sau nerecunoscut cu alte înscrisuri provenite de la aceeaşi persoană ori cu porţiunea de document
necontestată. Această metodă este binevenită şi eficientă, ţinînd cont de posibilitatea inducerii intenţionate în eroare a instanţei, de către persoană, prin
denaturarea propriului scris.
3) Expertiza, la care se va recurge dacă, după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, instanţa nu constată adevărul (alin.(4) art.140 CPC).
Un înscris fals denaturează realitatea şi induce în eroare instanţa în procesul de soluţionare a cauzei, iată de ce el urmează să fie exclus ca mijloc de
probaţiune. Alin.(1) art.227 CPC prevede că !!! „în cazul în care se declară că proba din dosar este falsă, persoana care a prezentat-o poate cere instanţei
judecătoreşti să o excludă ca mijloc de probaţiune şi să soluţioneze pricina în baza altor probe”. Starea materială a înscrisurilor în privinţa căruia se solicită
declararea falsurilor urmează să fie consemnată în procesul-verbal al şedinţei judiciare. Aceste menţiuni au ca scop evitarea modificării ulterioare a
înscrisului, autenticitatea căruia a fost contestată.
În scopul verificării declaraţiei conform căreia înscrisul este fals, instant, la cererea părţilor, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize grafoscopice
sau poate propune părţilor să prezinte alte probe.
Aprecierea probelor scrise
 89
Instanţa va aprecia fiecare probă scrisă şi din punct de vedere al admisibilității acestora. Apreciind admisibilitatea probei scrise, instan ța va reieşi din
exigenţele înaintate, pe de o parte – de normele dreptului material, iar pe de altă parte – de normele procesuale.
Din conţinutul normelor de drept material rezultă că se va cere forma scrisă a actului juridic în următorele situaţii:
a) atunci cînd înscrisul constituie un element de valabilitate a actului juridic, fiind vorba de forma „ad validatem”, în acest caz înscrisul are şi valoare de mijloc
de probă şi nu numai de element constitutiv;
b) atunci cînd înscrisul este cerut numai ca mijloc de probă sau „ad probationem”, pentru dovada existenţei actelor juridice şi a cuprinsului lor.
Pe lîngă cerinţele înaintate de normele de drept material, instanţa urmează să aprecieze şi respectarea regulilor procedurale cu privire la colectarea,
prezentarea şi cercetarea înscrisurilor. O primă regulă în acest sens, este stabilită de alin.(3) art.122 CPC, prevede că vor fi considerate inadmisibile probele
obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită,
încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale. În afară de pertinenţă şi admisibilitate, instanţa trebuie să decidă şi asupra veridicităţii
probelor scrise.
Cu privire la veridicitatea informaţiilor conţinute de înscrisuri, aceasta urmează să fie stabilită în urma unui proces complex de apreciere a modului de
formare, păstrare, prezentare şi cercetare a probei date. Instanţa se va încredinţa cu privire la veridicitatea probei scrise prin compararea acesteia cu alte
probe (explicaţiile date de părţi şi intervenienţi, rapoartele de expertiză etc.).
!!! La alegerea modului de apreciere a unui înscris concret, instanţa urmează să ţină cont de categoria din care acesta face parte. La evaluarea documentelor
sau a altor înscrisuri oficiale, instanţa judecătorească trebuie să se încredinţeze, în raport cu alte probe, că documentul ori un alt înscris este emis de
autoritatea competentă, că este semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine toate elementele prescriptibile unor astfel de acte.
Într-un mod deosebit urmează să fie abordată aprecierea copiilor. Din cauza existenţei unui risc sporit de denaturare a informaţiei sau de alterare a
acesteia, instanţa, constatînd veridicitatea copiei de pe un document sau de pe un alt înscris, urmează să verifice procedeul tehnic de copiere, garantarea
identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului, modul de conservare a copiei etc.
!!! În realitate pot fi întîlnite situații de modificare intenţionată a conţinutului unei copii comparativ cu cel al originalului, cît şi cazuri cînd denaturarea
datelor din cuprinsul copiei s-a produs involuntar, fie din cauza utilizării unui procedeu tehnic de copiere necorespunzător ori din cauza unei păstrări
inadecvate.
!!! În cazul aprecierii, instanţa judecătorească nu va putea considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de pe document sau de pe un alt înscris, dacă
originalul este pierdut, iar copiile prezentate de părţi nu sînt identice, rămînînd imposibilă determinarea prin intermediul altor probe a adevăratului cuprins al
originalului. Cu toate că este o normă explicită, în practică se întîlnesc situaţii confuze generate de copiile ale căror conţinut este diferit.
La aprecierea veridicităţii unor înscrisuri dispoziţionale, instanţa de judecată va reieşi din faptul corespunderii conţinutului actului scris cu voinţa reală
a persoanei de la care emană, de asemenea urmează să fie luat în calcul consimţămîntul persoanei, valabilitatea acestuia (lipsa viciilor).
!!! Nu sînt excluse situaţiile în care instanţei de judecată să-i fie prezentate înscrisuri deteriorate (cu ştersături, radieri, completări etc.). În aceste cazuri,
puterea probantă a unor astfel de înscrisuri se va stabili de instanţă după intima ei convingere, comparînd actul deteriorat cu alte probe, verificînd cauzele
deteriorării, apelînd, în caz de necesitate, la serviciile specialistului ori ale expertului.
Aprecierea probelor scrise se va face şi în raport cu unele acţiuni ale participanţilor la proces vizavi de înscrisuri . În acest fel, dacă una dintre părţi
sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a altui înscris prin lichidarea sau prin aducerea lui la
inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul înscrisului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare.

Proba materială
Probele materiale sînt obiectele care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei (alin.(1) art.142 CPC). Deşi prezintă interes probatoriu, în procesul civil aceste probe au un rol mai
redus decît în procesul penal.
Termenul de obiect trebuie de înţeles într-un sens larg, deoarece drept probe materiale pot fi și anumite lucruri care nu se includ în sensul clasic de obiect
(spre ex., substanţele în formă gazoasă, animalele, etc).
În lege nu pot fi enumerate exhaustiv obiectele care pot fi considerate drept probe materiale în procesul civil. !!! Proba materială poate constitui o probă
propriu-zisă şi în acelaşi timp – obiect al litigiului.
În cazul probelor materiale informaţia necesară pentru soluţionarea cauzei nu este imprimată prin semne, aşa cum este în cazul înscrisurilor, ci poate fi
percepută din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Înscrisurile, care sînt probe prin conţinutul lor, pot constitui şi ele probe materiale atunci cînd ceea
ce trebuie dovedit este înfăţişarea exterioară a înscrisului, suportul material, starea sa materială (de ex, .măsura în care a fost degradat), unele alterări pe care
le-a suferit (adăugiri, corectări, ştersături), cerneala cu care a fost scris, maşina la care a fost scris sau alte elemente materiale.
Probele materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanţa le examinează şi apreciază nemijlocit.
Probele scrise pot fi înlocuite şi cu copii, în cazurile admise de lege.
Prezentarea şi cercetarea probelor materiale
Prezentarea şi reclamarea probelor materiale se înfăptuieşte potrivit regulilor generale (art.119 CPC).
Probele materiale sînt percepute vizual de către instanţă sau/şi prin atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea lor.
Probele materiale se cercetează de instanţa judecătorească şi se prezintă spre examinare participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi
experţilor, specialiştilor şi martorilor, după caz (alin.(1) art.224 CPC).
Spre deosebire de celelalte probe, în cazul cărora judecătorul conchide prin raţionament existența faptului generator de drepturi şi obligaţii din existen ța
unor probe pe care le percepe personal (înscrisuri, mărturii etc.) – în mod direct sau indirect, prin fapte vecine sau conexe, în cazul probelor materiale,
judecătorul percepe prin propriile sale simţuri aceste fapte, iar raţionamentul său nu intervine decît pentru a desprinde din acesta consecinţele juridice.
De ex., judecătorul constată personal viciile, defectele, degradările lucrurilor prezentate în instanţă.
Cercetarea la fața locului
!!! Cercetarea la faţa locului este de o importanţă incontestabilă şi îşi găse ște aplicaţiune în practica judiciară, în special – în cazul unor acţiuni reale
imobiliare, în acţiunile locative şi în alte acţiuni privitoare la bunuri.
Cercetarea la faţa locului şi cercetarea probelor materiale în şedinţă trebuie să îndeplinească aceleaşi reguli procesuale comune şi generale prevăzute de
legislaţia procesuală.
Cercetarea la faţa locului, ca acţiune procesuală, se încuviinţează în scopul examinării probelor atunci cînd prezentarea în judecată este
imposibilă sau dificilă. La locul lor de aflare pot fi cercetate şi probele perisabile.
Probele perisabile, adică supuse alterării rapide sau deteriorării, distrugerii, sînt examinate de urgenţă la locul de aflare, iar specialiştii pot efectua
măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri şi pot face alte acte necesare.
!!! Despre examinarea probei materiale perisabile sau probei la locul ei de păstrare sau aflare, atunci cînd prezentarea în judecată este imposibilă sau
dificilă, participanţii la proces sînt înştiinţaţi potrivit legii procesuale (locul, data, ora examinării), însă neprezentarea acestora nu împiedică cercetarea
probei. Datele referitoare la examinarea probelor respective se consemnează într-un proces-verbal, care se anexează la dosar (art.120 şi 144 CPC).
Participanţilor la proces, reprezentanţilor lor, precum şi experţilor, speciali știlor şi martorilor, prezenţi în şedinţă li se prezintă spre examinare aceste probe.
!!! Persoanele cărora li s-au prezentat probe materiale pot atrage atenţia instanţei judecătoreşti asupra circumstanţelor aferente actului cercetării. Declara țiile
depuse se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Tot în şedinţa de judecată se dau citirii procesele-verbale privind cercetarea probelor
materiale la faţa locului. Apoi participanţii la proces pot prezenta explicaţii asupra lor.
De regulă, probele materiale se păstrează la dosar sau se predau în camera de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia
toate măsurile pentru păstrarea lor intactă, dovada acestui fapt fiind făcută prin sigiliul aplicat, fotografiile probei materiale făcute la o dată anterioară.
 90
Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se aplică conform dispoziţiilor art.94 CPC.
După ce a examinat probele perisabile, instanţa dispune restituirea lor către organizaţia care le poate folosi după destina ție. În acest ultim caz, !!!
proprietarului bunului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate sau contravaloarea lor. Celelalte probe materiale se restituie după ce hotărîrea
judecătorească rămîne definitivă, fie persoanelor care le-au prezentat, fie celor cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, fie aceste bunuri se
comercializează în modul stabilit de instanţă.
!!! Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective (alin.(2) art.145 CPC). Dispoziţia se
referă la bunurile scoase din circuitul civil. Bunurile care pot fi posedate numai în baza unei autorizații, licenţe, posesia lor fără asemenea
împuterniciri calificîndu-se drept contravenţie sau infracţiune.
Ca dovadă a restituirii probei materiale, la dosar trebuie anexată o recipisă a persoanei care a primit obiectele respective. Această dispoziţie se referă şi la
cazul bunurilor care se păstrau la locul lor de aflare.
!!! În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de către instan ță, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au reprezentat, chiar înainte de
terminarea procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente la soluţionarea pricinii (alin.(3) art.145 CPC). Procesul-verbal al cercetării la faţa
locului poate să fie întocmit după terminarea întregii activităţi sau treptat, pe măsura desfăşurării cercetării. Procesul-verbal trebuie semnat de
președintele şedinţei şi de grefier cel tîrziu a doua zi de la efectuarea cercetării la faţa locului. În procesul-verbal se consemnează utilizarea mijloacelor de
înregistrare video sau a altor mijloace tehnice de fixare a mersului cercetării, cu aportul specialistului participant la efectuarea actului procedural.
Aprecierea probelor materiale
Referitor la valoarea probatorie a probelor materiale – ele au aceeaşi valoare ca orice mijloc de probă. Aceste mijloace de probă sînt denumite şi
„martori muţi” ai înfăptuirii justiţiei, deoarece acestea pot furniza informaţii mult mai exacte decît adevăraţii martori, neridicînd suspiciunile relei-
credinţe întîlnite de multe ori la persoanele chemate ca martori. !!! În momentul aprecierii probelor materiale trebuie de avut în vedere şi situaţia în care
acestea pot fi create artificial de către părţi în scopul inducerii în eroare a instanţei. De aceea, evaluarea informaţiilor furnizate de către acestea trebuie
realizată cu maximă atenţie, urmărindu-se ca datele desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe ale cauzei.
!!! Dacă în dosar nu există date referitoare la circumstanţele descoperirii, examinării probei materiale, chiar dacă acestea se păstrează în legătură cu cauza
dată, proba materială respectivă nu are forţă probantă.
Perioada de păstrare a obiectelor, modificările calităţilor lor şi caracterul acestora, posibilitatea de falsificare, creare artificială şi intenţionată sau
denaturarea calităţilor şi aspectelor acestora urmează să fie consemnate în procesul-verbal. Este necesar de determinat corect importanţa lor în acuza
concretă, prezenţa şi caracterul interconexiunilor stabilite în complexul de circumstanţe care urmează a fi dovedite.

Înregistrarea audio-video
Mijloacele de probă audio-video au căpătat statut juridic de sine stătător relativ recent prin includerea lor în CPC actual. Necesitatea şi posibilitatea
utilizării lor în procesul civil apăruse anterior, cercetarea lor fiind posibilă în temeiul normelor juridice care reglementau cercetarea altor mijloace de probă,
cum ar fi înscrisurile sau probele materiale. Dacă pentru soluţionarea justă a cauzei era important conţinutul audio sau video, aceasta era administrată
conform normelor specifice înscrisurilor, iar dacă interes prezenta suportul, atunci se considera probă materială. !!! Această poziţie devenise inacceptabilă
din considerentul că înregistrările audio-video se deosebesc de înscrisuri şi probe materiale atît prin esenţă cît şi prin modalitatea de formare, păstrare şi
recepţionare a informaţiei.
CPC nu defineşte înregistrările audio-video. Uzual, termenul „audio” poate fi definit ca un element de compunere care se referă la frecven țele undelor
sonore, iar termenul „video” semnifică elementul de compunere în care sînt efectuate operaţii cu informaţia luminoasă conţinută în imagini sau care se referă
la sistemele de înregistrare şi transmitere a imaginii. Înregistrarea semnifică imprimarea cu mijloace tehnice a sunetelor, fenomenelor luminoase etc., adică
rezultatul acţiunii de a înregistra.
Pentru a defini conceptul de înregistrare audio-video este necesar de a menţiona unele caracteristici ale acestuia, astfel:
 mijloc de probă, adică suportul material;
 proba este informaţia care are importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei;
 informaţia este stocată pe suportul material în format video sau audio;
 proba trebuie sa fie obţinută în ordinea stabilită de lege.
Înregistrările audio sînt suporturi materiale ce conţin informaţia despre faptele importante pentru solu ționarea justă a cauzei, stocate în format audio şi
obţinute în modul prevăzut de lege. Înregistrările video sînt suporturi materiale ce conţin informaţia despre faptele importante pentru soluţionarea justă a
cauzei, stocate în format video şi obţinute în modul prevăzut de lege. Înregistrările video pot conţine şi sunet.
Înregistrările audio şi video asigură obiectivizarea şi rapiditatea procesului de fixare a informaţiei, obiectivitatea şi plenitudinea faptelor fixate,
dar şi posibilitatea de a modifica proporţiile imaginii, timpul înregistrării, iar la vizionare şi demonstrare – de a opri cadrul sau de a reduce viteza
de reproducere etc. – prin aceste mijloace se asigură:
 fixarea unui volum enorm de informaţie, a unor spaţii largi, a multor obiecte în toată complexitatea lor, poziţia lor reciprocă, este posibilă totodată fie fixarea
generală, fie cea selectivă, detaliată, care ar permite demonstrarea imaginii obiectelor ce prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei;
 înregistrarea imaginii obiectivă a bunului, a unei acţiuni, inacţiuni în strictă conformitate cu legile fizice ale opticii, fixînd caracteristicile generale şi
particulare ale obiectului, în stare statică sau dinamică;
 aprecierea informaţiei auditive, dar şi a celei vizuale, în culori, cu claritate, conţinînd circumstanţe şi detalii ce pot deveni importante, exteriorizarea
atitudinilor şi relaţiilor interumane;
 reconstituirea faptelor din trecut, obiecte care nu mai există din cauza alterării, consumării sau distrugerii;
 fixarea oricărui tip de informaţie probatorie.
La analiza acestor mijloace de probă este necesar de făcut o precizare referitor la fotografii. !!! Legiuitorul nu distinge fotografia ca mijloc de probă
aparte, dîndu-i, spre ex., un statut de sine stătător – după modelul Codului de procedură penală (art.93). Fotografia trebuie cercetată şi apreciată ca probă
materială, dacă important pentru soluţionarea cauzei sînt calităţile materiale ale acesteia, referitoare, de ex., la deteriorări sau la calitatea hîrtiei pe care a fost
imprimată fotografia. Iar dacă ne interesează conţinutul acesteia, adică imaginea propriu-zisă, atunci ea trebuie calificată ca înregistrare video.
Prezentarea şi administrarea înregistrărilor audio-video
Înregistrările audio-video se prezintă ca şi celelalte mijloace de probă, potrivit normelor prevăzute la alin.(1) art.119 CPC, fiind adunate şi prezentate de
către părţi şi de alţi participanţi la proces. Regula specifică acestor mijloace de probă constă în faptul că persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe
un suport electronic este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării (art.146 CPC).
Înregistrarea audio-video este admisibilă doar dacă a fost făcută în mod deschis şi faţă de persoanele care apar în această înregistrare.
Reglementarea dată are ca scop protecţia dreptului la viaţa privată şi secretul corespondenţei, care fac parte din sfera dreptului constitutional prevăzut la
art.28 şi 30 ale Constituţiei. Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată, asigură secretul scrisorilor, al telegramelor și al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, iar derogări sînt admise doar prin lege, în cazurile cînd această derogare
este necesară în interesele securităţii naţionale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice şi în scopul prevenirii infracţiunilor. Aceste drepturi sînt garantate
şi de art.8 CEDO.
Nu poate servi ca probă înregistrarea ascunsă dacă nu este permisă prin lege. Pot apărea şi două cazuri în care viaţa privată nu este afectată:
 atunci cînd, prin mijloace secrete, sînt făcute înregistrări ce nu prezintă altceva decît aceea ce poate auzi sau vedea orice persoană în locuri publice, excepţia
dată fiind însă de strictă interpretare şi apreciere;
 atunci cînd persoana pozează sau se înregistrează benevol sau transmite înregistrările sale la mai multe persoane şi numai ulterior doreşte ca acestea să nu fie
reproduse.
 91
Înregistrările audio-video se prezintă în instanţa pe diverse suporturi: CD, telefoane mobile, benzi magnetice etc. Suporturile înregistrărilor se
păstrează în instanţă, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă,
suporturile înregistrărilor pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale – de ex., în cazurile cînd suporturile înregistrărilor au o valoare
materială substanţială pentru proprietar (telefon mobil) – acestea pot fi întoarse înainte de devenirea hotărîrii irevocabile. În acest scop instanţa va emite o
încheiere.
Cercetarea înregistrărilor audio-video
Cercetarea înregistrărilor audio se face prin audiere, iar a celor video – prin vizionare.
Înregistrările care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor şi se descriu amănunţit în procesul-verbal încheiat la faţa locului,
consemnîndu-se semnele distinctive ale surselor şi data reproducerii, apoi suporturile sînt sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. !!! Cercetarea la faţa
locului se face cu concursul participanţilor la proces, în prezenţa martorilor şi mai ales – a specialiştilor şi exper ților în domeniul cercetat, dacă este necesar.
Atunci cînd reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de şedinţe sau în altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal al
şedinţei de judecată semnele, distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii, instanţa audiază explicaţiile părţilor şi ale altor participanţi la
proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial (alin.(1) art.226 CPC).
!!! Instanţa, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video,
specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic potrivit art.230 CPC.
!!! Dacă înregistrările au fost făcute cu acordul persoanei respective sau au fost permise de lege, reproducerea şi cercetarea acestora poate fi efectuată în
şedinţă publică numai cu consimţămîntul persoanelor înregistrate. Fără consimţămîntul expres, acestea se efectuează în şedinţă închisă, fiind aplicabile şi
dispoziţiile speciale ale art.23 CPC.
!!! Dacă explicaţiile şi consultaţiile scrise sau orale, răspunsurile specialistului la întrebări nu au elucidat unele date din înregistrările audio-video, instanţa
judecătorească poate dispune, la cererea participanţilor la proces, efectuarea unei expertize. Dispunerea expertizei poate fi făcută şi atunci cînd nu se
apelează la consultaţia specialistului.
Fiind un „martor ocular mecanic”, înregistrarea video redă obiectiv faptele reale petrecute şi obiectele existente, depinzînd şi de inteligenţa şi spiritul de
observație, iar uneori – şi de interesul celui care a înregistrat. De aceea, !!! este posibilă şi audierea în calitate de martor a persoanei care a făcut înregistrarea.
Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă.
Suporturile respective pot fi păstrate, în caz de necesitate, la locul aflării lor, după cercetarea lor fiind descrise în procesul-verbal şi sigilate. Cheltuielile de
păstrare a suporturilor electronice, magnetice sau de alt tip care conţin înregistrările audio-video se repartizează între părţi conform art.94 CPC.
Aprecierea înregistrărilor audio-video
Aprecierea înregistrărilor audio-video se face în temeiul regulilor generale, cu unele particularități ce reies din specificul suporturilor pe care sînt
prezentate. !!! Specialiştii consideră că înregistrarea prezentată în format digital nu are legătură fizică cu suportul pe care se prezintă şi manipulările efectuate
cu acesta practic nu pot fi stabilite, fiind complicat de a afirma cu certitudine că înregistrarea a fost redactată, montată ori copiată.
Instanţa trebuie să ţină cont de faptul că, !!! în contextul evoluţiei actuale a mijloacelor tehnice de efectuare a înregistrărilor este complicat de a aprecia cu
certitudine veridicitatea acestora. Pentru stabilirea veridicită ții acestora, deseori se numesc expertize, deşi unii experţi consideră că nu necesită a fi făcute
aprecieri categorice în privinţa veridicităţii probelor.

Proba prin raportul de expertiză

Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, me ște șugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe
speciale, instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege – din oficiu.
!!! Actele reviziei ori ale inspecțiilor departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude
necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă (alin.(1) art.148 CPC).
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele
împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sînt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului
şi a aplicării unor informații de specialitate de către persoanele competente desemnate de organele judiciare. Definiţia conturează următoarele trăsături:
 faptul că expertiza reflectă o anumită teză ştiinţifică confirmată în practică, neaducînd organului judiciar o părere interceptată pe calea simţurilor, ci un
raţionament ipotetic general;
 expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de ştiinţă la un anumit caz, particular.
Expertiza îndeplineşte o funcţie dublă:
1) descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice importante pentru obiectul proba țiunii;
2) expunerea unor concluzii argumentate ştiinţific asupra unor lucrări, evenimente sau persoane.
Obiectul expertizei îl pot constitui acele fapte, chestiuni, lucruri pentru a căror cunoaştere este necesară o competenţă specială pe care judecătorul
apreciază că nu o deţine şi de aceea apelează la un expert. Avînd importan ță probatorie, obiectul expertizei îl constituie orice împrejurări de fapt care implică
cunoştinţe de specialitate. Expertiza poate fi efectuată în cele mai variate domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic, artistic, chimic, veterinar,
merceologic, grafologic, biologic, cu privire la însuşirile produselor, starea şi calitatea acestora, natura şi calitatea ambalajului, genetic, criminalistic, sanitar-
alimentar ş.a.
Expertiza contabilă are ca obiect cercetarea de către una sau mai multe persoane, cu pregătire şi practică de specialitate, a situaţiei economice a unei
întreprinderi, aşa cum ea se reflectă în documente, în contabilitate şi în activitatea celor chemaţi să răspundă civil în faţa organelor judiciare.
Expertiza judiciară psihiatrică este necesară în procesul civil atunci cînd, de ex., este pornit un proces de declarare a incapacităţii persoanei, de declarare
a nulităţii actului juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau de o persoană fără discernămînt sau care nu-şi putea dirija ac țiunile de
declarare a nulităţii sau de desfacere a căsătoriei.
Expertiza tehnică este deseori utilizată în cauzele judiciare care vizează domeniile de construcţii, transporturi, incendii, de protectie a muncii ş.a.
Expertiza topografică – privind situaţia, însuşirile şi întinderea terenurilor etc.
Expertiza medicală – în legătură cu stabilirea consecinţelor unui accident sau a săvîrşirii unor fapte ilicite asupra organismului victimei, cu stabilirea
greşelilor în prescrierea tratamentului medical, în efectuarea intervenţiei chirurgicale, care a avut consecinţe prejudiciabile asupra organismului bolnavului
etc.
Expertiza chimică – privind toxicitatea unor substanţe, alimente etc. în legătură cu stabilirea responsabilităţii unei persoane etc.
Expertiza veterinară – privind stabilirea cauzelor pieirii sau îmbolnăvirii unor animale şi posibilităţii folosirii cărnii acestora etc.
!!! În literatura de specialitate, deseori concluziile expertului se analizează în raport cu depoziţiile martorilor. Cu toate similitudinile care există între aceste
două tipuri de mijloace de probă, deosebirile sînt esenţiale. Un prim criteriu ar fi că martorul face depoziţii asupra faptelor percepute în afara procesului,
pe cînd expertul – asupra observaţiilor efectuate în proces. Un alt criteriu dinstinctiv este că martorul, fiind cunoscător al împrejurărilor cauzei, nu mai
poate fi înlocuit, în timp ce expertul, fiind un specialist, poate fi înlocuit, dacă este cazul, cu un alt specialist din acela și domeniu de activitate. Expertul este
o persoană complet străină raporturilor juridice dintre părţile litigante şi neinteresat în cauza supusă judecăţii. În activitatea sa, un expert nu trebuie să descrie
faptele aşa cum s-au petrecut în realitate, ci să le explice provenien ța, să-şi spună părerea sa de specialist cu privire la efectul lor. Martorul nu trebuie să
opinieze asupra evenimentului cercetat, ci să relateze faptele aşa cum le-a perceput.
Expertul
Pentru efectuarea expertizei judiciare, expertul trebuie sa aibă capacitatea necesară. Prin capacitatea de a fi expert se înţelege aptitudinea unei persoane
de a-şi putea asuma şi exercita această activitate procesuală. Capacitatea de a fi expert în general, trebuie făcută fără referire la un proces civil concret, iar în
 92
concret, este capacitatea de a exercita funcţia de expert într-un caz determinat, ca urmare a solicitării instanţei de judecată. CPC nu precizează persoanele
care pot fi numite experţi. În principiu, instanţele judecătoreşti îşi păstrează libertatea de a numi expert ţinînd cont de competenţa acestuia.
În calitate de expert este numită o persoană dezinteresată în soluţionarea pricinii, care este înscrisă în Registrul de stat al experţilor judiciari atestaţi.
Potrivit legii, expertul judiciar trebuie să mai îndeplinească următoarele condiţii: să aibă discernămînt, studii superioare, cunoştinţe de specialitate, să
fie atestat într-un anumit domeniu potrivit acestor cunoştinţe, fără antecedente penale şi să fie specialist cu autoritate (art.8 al Legii nr.1086/2000 cu privire la
expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale).
!!! Motivul pentru care o persoană, deşi are capacitate generală de a fi expert, dar nu are şi exerciţiul ei, îl constituie faptul că, într-o cauză concretă, funcţia
sau poziţia sa în proces este incompatibilă cu situaţia de expert. Expertul (şi specialistul) poate fi recuzat în temeiurile prevăzute de art.50 CPC şi în
cele prevăzute de alin.(2) art.51 CPC, cu caracter special: dacă depinde sau a depins, pe linie de serviciu ori pe o altă linie, de părţi sau alţi participanţi la
proces sau de reprezentanţii acestora, sau dacă a efectuat o revizie ale cărei materiale au servit drept temei pentru intentarea procesului ori care sînt folosite
la soluţionarea pricinii.
Expertul, în asemenea circumstanţe, este obligat să se autorecuze (să se abţină) (alin.(1) art.52 CPC).
!!! Recuzarea poate fi înaintată expertului de către participanţi la proces sau poate fi operată din oficiul instanței. Motivele recuzării trebuie argumentate şi
dovedite. Cererea de recuzare a expertului se depune în instan ța judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înştiinţării despre
desemnarea expertului, dacă motivul recuzării există la acea dată. În caz contrar, termenul curge de la data apariţiei temeiului de recuzare. După această dată,
recuzarea este posibilă în cazul în care persoana interesată dovedeşte că, din motive întemeiate, nu a reuşit să depună la timp cererea de recuzare.
!!! Faptul participării expertului şi specialistului în aceea și calitate la judecarea anterioară a pricinii nu constituie temei pentru recuzarea lor (alin.(3)
art.51 CPC).
Statutul expertului în procesul civil este determinat prin stipularea legală a drepturilor şi obligaţiilor sale. Dacă este ferm convins că nu poate rezolva în
baza cunoștințelor speciale sau nivelului său de cunoştinţe, în cazul incompeten ței sale de a răspunde la unele întrebări, în cazul încălcării procedurii de
ordonare a expertizei, dacă acest fapt împiedică efectuarea expertizei sau o face imposibilă, în cazul în care materialele prezentate nu îi sînt suficiente pentru
cercetări şi deducţii sau nu există condiţii, metodică şi mijloace tehnice de efectuare a cercetărilor, ori expertului îi sînt ameninţate viaţa sau sănătatea, în
afara limitelor riscului profesional, expertul se abţine în scris să efectueze expertiza, menţionînd motivele. Expertul restituie instanţei judecătoreşti
materialele care i-au fost prezentate pentru expertiză.
!!! În cazul în care expertiza a fost încredinţată unei instituţii oficiale specializate de expertiză judiciară, abţinerea se exercită de către conducătorul
instituţiei (art.160 CPC).
Potrivit art.210 CPC, „preşedintele şedinţei de judecată lămureşte expertului şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor, somîndu-l pe expert că va purta
răspundere penală în cazul punerii cu bună-ştiiţă a unui raport de expertiză fals. Expertul semnează o declaraţie privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii
pe care o poartă. Declaraţia semnată se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată”. Această somare se consemnează şi în încheierea privind
efectuarea expertizei (alin.(2) art.153 CPC).
Drepturile şi obligaţiile expertului trebuie corect plasate în cadrul fazelor de efectuare a expertizei. De regulă, expertiza are o schemă generală de
efectuare, conţinînd cîteva faze: faza pregătitoare (luarea de cunoştinţă de materialele prezentate, studiul literaturii de specialitate, selectarea metodelor),
faza analitică (efectuarea cercetărilor propriu-zise – cea mai importantă fază) şi faza finală (întocmirea raportului şi transmiterea lui instanţei judecătoreşti).
Expertul trebuie să manifeste un rol activ cu prilejul efectuării lucrărilor sale, însă nu poate aduna probe şi informaţii de sine stătător, ci prin intermediul sau
în măsura stabilită de instanţă.
Îndatorirea generală a experţilor constă în respectarea drepturilor şi libertă ților fundamentale ale omului. Expertul are obligaţia să nu divulge
circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la o şedinţă de judecată închisă, inclusiv cele ce se
referă la inviolabilitatea vieţii private şi a vieţii de familie, precum şi cele ce constituie secret de stat, secret de serviciu, secret comercial sau un alt secret
ocrotit de lege.
Expertul este în drept:
 să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul expertizei;
 să solicite instanţei, printr-un demers, punerea la dispoziţie de materiale suplimentare necesare elaborării raportului de expertiză;
 să participe în şedinţă de judecată şi, cu permisiunea instanţei, să pună participanţilor la proces întrebări referitor la obiectul expertizei;
 să ia cunoștință de partea respectivă a procesului-verbal şi să facă observaţii asupra caracterului exhaustiv şi corect al consemnării acţiunilor şi explicaţiilor
sale;
 să demonstreze în raportul de expertiză importanţa, pentru soluţionarea pricinii, a circumstanţelor constatate din iniţiativă proprie;
 să depună raportul şi să dea explicaţii în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte;
 să se folosească de serviciile traducătorului;
 să înainteze plîngeri împotriva acţiunilor instanţei care îi ştirbesc drepturile la efectuarea expertizei;
 să se abţină de a da raport, dacă întrebările ce i-au fost adresate depăşesc sfera cunoştinţelor sale speciale sau dacă materialele puse la dispoziţia sa sînt
insuficiente;
 să i se compenseze cheltuielile de efectuare a expertizei şi să primească onorariul pentru lucrul efectuat, dacă expertiza nu intră în sfera obligaţiilor de
serviciu în instituţie de stat.
Expertul este în drept, în măsura stabilită de instanţa judecătorească, să consulte părţile în problemele de efectuare a expertizei, să nu întreprindă, fără
încuviinţarea instanţei care a dispus efectuarea expertizei, cercetări care să distrugă total ori parţial obiectul cercetării, ori care să schimbe calitatea sau
însuşirea lui. Expertul este obligat să prezinte explicaţii în faţa instanţei judecătoreşti ori de cîte ori i se va cere. În cazul neprezentării nejustificate, al
modificării raportului de expertiză în şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al
neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale utilizate, cheltuielile suportate de persoanele interesate vor fi puse în sarcina expertului. Concomitent,
acestuia i se poate aplica amendă de 15 unităţi conven ționale. !!! În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat (alin.(4) art.154 CPC).
!!! Prezentarea cu bună-ştiinţă a concluziei false de către specialist sau expert, dacă această acţiune a fost săvîrşită în cadrul judecării cauzei se pedepseşte
potrivit alin.(1) art.312 Cod penal. Constituie element material al infracţiunii şi darea de către expert cu bună-ştiinţă a unor explicaţii mincinoase asupra
raportului în şedinţa de judecată.
Potrivit art.91 CPC, experţilor li se compensează inclusiv cheltuielile de deplasare şi cazare, diurnele, precum şi salariul mediu pe economie, dacă munca
efectuată în vederea executării expertizei nu intră în atribuţiile lor de serviciu în instituţia sau organizaţia de stat.
Partea care cere efectuarea expertizei este obligată ca, în termen de 5 zile de la aprobarea cererii, să depună suma stabilită de instanţă pentru plata
expertului. Neplata atrage decăderea din această dovadă (art.124 CPC). !!! Dacă cererea a fost făcută de ambele părţi sau dacă ordonarea expertizei,
atragerea specialiştilor şi alte acţiuni remunerabile se fac din iniţiativa instan ței, sumele se depun de ambele părţi, în proporţii egale, pe contul ei de depozit
(art.92 CPC), cu excepţia cazului ordonării expertizei psihiatrice în procesul de declarare a incapacită ții persoanei (alin.(3) art.306 CPC).
Efectuarea expertizei şi cercetarea concluziilor expertului
Expertiza se dispune de instanţă la cererea participanţilor la proces. Asupra efectuării expertizei, instanţa pronunţă o încheiere care poate fi atacată odată cu
fondul cauzei.
!!! Desemnarea expertizei propuse de părţi este lăsată la aprecierea instan ței de judecată, care trebuie să aprecieze necesitatea administrării respectivului
mijloc de probă în funcţie de concludenţa acestuia, dacă dispunerea ei este de natură să ducă la dezlegarea pricinii.
În cazul admiterii sau respingerii cererii uneia dintre părţi, în condiţiile în care cealaltă parte se opune, instanţa de judecată, prin încheiere va trebui să
motiveze poziţia adoptată.
 93
Expertiza este facultativă pentru instanţă, în sensul că judecătorii sînt liberi să desemneze sau nu un expert. Sînt situa ții în care expertiza este
prevăzută în mod obligatoriu de lege şi ea trebuie să fie ordonată din oficiu indiferent dacă este sau nu cerută de părţi. În aceste situaţii efectuarea
expertizei este indispensabilă. De ex., în cazul declarării incapacităţii persoanei – a unei expertize psihiatrice, art.305 CPC, vizînd şi posibilitatea trimiterii
forţate la expertiză în cazul eschivării persoanei în privinţa căreia este pornit un asemenea proces.
!!! Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere desemnarea în calitate de expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate (alin.(1)
art.152 CPC).
O instituţie nu poate fi subiect al expertizei, deoarece numai o persoană fizică poate avea cunoştinţe speciale şi poate purta răspundere personală pentru
corectitudinea concluziilor sale.
Procedura ordonării şi efectuării expertizei este reglementată detaliat în CPC şi legislaţia specială.
De regulă, efectuarea expertizei este dispusă printr-o încheiere în timpul pregătirii pricinii de dezbateri judiciare (lit.h) alin.(1) art.185 CPC), dar instanţa
poate ordona expertiza şi în timpul dezbaterilor. În aceste cazuri, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa poate suspenda procesul (lit.d)
art.261 CPC). Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei întrebările care trebuie să fie elucidate de expert, însă
numai judecătorul sau instanţa stabileşte definitiv întrebările asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul (alin.(2) art.152 CPC). !!! Părţile şi alţi
participanţi la proces au dreptul să ia cunoştinţă de încheierea instanţei de judecată privind efectuarea expertizei, să propună consemnarea în încheierea
judecătorească a unor întrebări asupra cărora expertul urmează să se pronunţe, să participe la investigaţiile expertului, să ia cunoştinţă de raportul de
expertiză.
Experţii oferă informaţiile de specialitate, concluzia însă aparţine judecătorului, care are în vedere ansamblul probator şi este singurul în măsură să decidă.
În cazul în care se impune necesitatea efectuării expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi a altor participanţi la proces, aceştia fiind
obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei, asigurîndu-i-se şi accesul liber la obiectul respectiv, condiţii optime pentru lucru.
Atunci cînd expertiza se efectuează în localul instanţei sau în altă parte, în funcţie de caracterul cercetării sau de circumstanţele care fac dificilă sau
imposibilă aducerea obiectului, participanţii la proces pot asista, cu excepţia cazurilor în care prezenţa lor nu este obligatorie sau ar putea împiedica lucrul
experţilor (alin.(2) art.155 CPC).
Activitatea de efectuare a expertizei cunoaşte următoarele 3 faze:
1) Luarea la cunoştinţă de către expert a sarcinii încredinţate.
2) Documentarea asupra obiectivelor expertizei.
3) Întocmirea raportului de expertiză.
Aceste 3 faze se află într-o strînsă legătură şi se succed reciproc, raportul de expertiză constituind actul final al activităţii expertului. După numirea şi
prezentarea în faţa instanţei de judecată, expertul va lua cuno știn ță de obiectul expertizei şi întrebările la care urmează să răspundă. Avînd în vedere că
expertiza judiciară este incompatibilă cu intuiţia şi ipoteza, expertul îşi va întocmi un plan de lucru care va cuprinde:
 cercetarea materialului documentar şi știin țific,
 modul de culegere a datelor, metodele și tehnicile aplicate,
 descrierea şi interpretarea rezultatelor prin prisma criteriilor de demonstrare şi validare a unei afirmaţii originale.
După studierea materialului, expertul va putea cere lămuriri suplimentare de la instanţa de judecată.
Fiind terminate activităţile premergătoare, expertul va proceda la efectuarea investigaţiilor de specialitate, avînd libertatea de a-şi alege metodele de
lucru cele mai adecvate. Este posibilă apelarea la ajutorul unor specialişti, însă în final, numai expertul este acela care va face o apreciere personală şi va da
instanţei de judecată un aviz care îi va purta amprenta.
Raportul de expertiză. Noțiunea de raport de expertiză
Raportul de expertiză reprezintă actul final al activităţii expertului. Întocmirea raportului de expertiză reprezintă concretizarea activităţii de documentare
şi analiza făcută de expert pentru a răspunde la obiectivele ce i-au fost încredinţate.
Raportul de expertiză, fiind un act procesual elaborat ştiinţific, constituie, în general, un mijloc de probă cu particularităţi şi caractere care îi conferă o
individualitate proprie şi o valoare probatorie deosebită. Raportul de expertiză trebuie să fie complet, convingător, însoţit pe cît posibil de materiale
ilustrative: fotografii, schiţe care uşurează aprecierea valorii concluziilor. Acest raport trebuie să fie clar pentru a putea fi înţeles şi de cei care nu au
cunoştinţe de specialitate.
După depunerea raportului de expertiză, instanţa sau părţile pot constata o serie de nelămuriri sau pot formula unele obiecţii. În aceste situaţii instanţa va
chema expertul pentru a da lămuriri suplimentare.
Se impune ca răspunsurile şi concluziile expertului să se întemeieze pe constatările făcute de el însuşi, în urma cercetărilor pe care le-a efectuat şi să fie
totodată motivate, arătînd procedeele ştiinţifice folosite şi rezultatele obţinute. Instanţa de judecată poate urmări raţionamentul şi aprecia valoarea raportului
expertului.
Dacă expertul va constata pe parcursul efectuării expertizei existenţa unor circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii referitor la care nu i-au fost
puse întrebări, este în drept să includă în raport deducţiile sale asupra lor (alin.(3) art.158 CPC).
De regulă, raportul este alcătuit din 3 părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi concluziile.
Partea descriptivă se referă amănunţit la operaţiile de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestora în lumina celor
constatate de expert. Concluziile, partea finală a raportului, cuprind răspunsurile la întrebările puse şi opinia expertului.
În cazul în care raportul nu trezeşte îndoieli, dar este insuficient de clar sau este incomplet ori cînd apar noi probleme referitor la circumstanţele examinate
ulterior, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea de către acelaşi expert sau de altul a unei expertize suplimentare (alin.(1) art.159 CPC). De ex., nu
au fost date răspunsuri la toate întrebările fără a argumenta acest fapt, iar lipsa concluziilor exacte creează confuzii.
Dacă expertul poate depune de îndată raportul de expertiză, el este ascultat chiar în şedinţa de judecată, raportul lui consemnîndu-se în proces-verbal
(art.150 CPC). !!! Expertizele pot fi efectuate şi în procedura delegării judecătore ști.
Expertiza poate fi efectuată şi de mai mulţi experţi, dispunîndu-se în acest sens, expertiza în cadrul comisiei sau complexă, după caz.
Expertiza în cadrul comisiei este expertiza care necesită investigaţii complicate, efectuate de către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau
specializări diferite (alin.(1) art.156 CPC). În general, sistemul şi forma expertizei singulare a fost criticată sub aspectul posibilităţii erorilor, inclusiv cu
privire la asigurarea obiectivităţii concluziilor. !!! Libertatea de apreciere a instanței şi existenţa expertizei de comisie suplimentare şi repetate reprezintă
garanţii împotriva inconveniențelor expertizei singulare.
Experții stabilesc în comun scopurile, succesiunea şi volumul investiga țiilor, în dependenţă de caracterul obiectului expertizei, evaluează colegial
rezultatele investigaţiilor şi, în cazul în care ajung la o concluzie unanimă, elaborează un singur raport de expertiză. În cazul în care unul sau mai mulţi
experţi fac opinie separată referitor la obiectul investigaţiei, aceasta se depune separat şi se motivează.
Încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei în cadrul comisiei este obligatorie atît pentru experţii desemnaţi cît şi pentru
conducătorul instituţiei de expertiză, dacă în aceasta se menţionează doar instituţia de expertiză.
Expertiza complexă se efectuează de mai mulţi experţi. Ea se dispune în cazul cînd la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii
sînt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu (art.157 CPC). De ex., expertiza tehnico-inginerească,
medico-psihologică, fizico-chimică. Fiecare expert participant efectuează cercetări în limitele competenţei sale. Expertul participă la formularea răspunsului
doar la acele întrebări, cuprinse în încheiere, care corespund domeniului său de activitate.
!!! În baza datelor obtinute din investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză. În acesta se vor indica felul cercetărilor efectuate de fiecare
expert, volumul lor, experţii care au formulat răspunsuri şi concluziile la care s-a ajuns.
Experţii care nu au participat la elaborarea raportului general ori nu sînt de acord cu el, semnează numai pentru partea din raport care conţine rezultatele
cercetării lor.
 94
Administrarea raportului de expertiză reprezintă un ansambu de acţiuni procesuale, întreprinse pentru a extrage informaţii cu privire la faptele
probatorii şi perceperea lor de către participanţii la proces. Instanţa este obligată, potrivit principiilor nemijlocirii şi oralităţii, să cerceteze personal raportul
respectiv. De regulă, expertul nu este prezent la această acţiune. Concluzia expertului se dă citire în şedinţa de judecată.
Pentru clarificarea sau completarea concluziei, expertului i se pot adresa întrebări. Prima care adresează întrebări expertului este persoana la a cărei
cerere a fost dispusă efectuarea expertizei şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă efectuarea expertizei a fost
dispusă din oficiul instanţei, primii care adresează întrebări expertului sînt reclamantul şi reprezentantul lui. !!! Judecătorii au dreptul să adreseze întrebări
expertului în orice moment al audierii lui (art.128 CPC).
În cazul în care nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui îndoielnice, cînd concluziile mai multor exper ți sînt
contradictorii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, ori atunci cînd, la efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate,
instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize repetate (alin.(2) art.129 CPC). !!! Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi.
Experţii care au efectuat expertiza anterioară pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să participe la efectuarea investiga țiilor (alin.(3) art.129 CPC).
Aprecierea raportului de expertiză
Potrivit Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico- știin țifice şi medico-legale (art.22) !!! concluzii din raportul de expertiză se apreciază în
conformitate cu legislația procesuală în vigoare, sub aspectul exactităţii, obiectivită ții şi plenitudinii cercetărilor, precum şi al eficienţei, al caracterului
fundamental al metodelor de cercetare, folosite la efectuarea expertizei.
O problemă actuală privind aprecierea acestor probe constă în raportul dintre fundamentarea ştiinţifică şi corespunderea metodelor folosite condiţiilor de
respectare a drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale (referitor la admisibilitatea probelor).
O altă problemă este că nivelul de complexitate al cercetărilor efectuate de expert a crescut şi continuă să crească vertiginos, astfel încît judecătorul nu
întotdeauna are posibilitatea de a aprecia critic concluziile, mai ales atunci cînd prin expertiza repetată, s-a ajuns la concluzii total contrare concluziilor
primei expertize. Unele legislaţii prevăd competenţa unei comisii de experţi cu autoritate de a se expune asupra acestor divergenţe în concluziile experţilor
(de ex., cea a Ungariei). Piramida experţilor reprezintă, de multe ori, nume cunoscute, somită ți universitare şi academicieni.
!!! Pentru că legea nu conferă valoare prestabilită probelor, convingerea judecătorului îşi păstrează, în principiu, autonomia. Expertiză se coroborează cu
celelalte probe.

Asigurarea probelor
Asigurarea probelor este o excepție de la principiul nemijlocirii, consacrat în art. 25 CPC, potrivit căruia instanţa trebuie să cerceteze direct şi
nemijlocit probele şi să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată. Instituţia dată
are ca scop obținerea în mod urgent a informaţiei utile pentru dovedirea circumstan țelor cauzei „prevenind dispariţia probei sau imposibilitatea administrării
ei ulterioare”. Procedura, temeiurile şi măsurile de asigurare a probelor sînt prevăzute în art.127-129 CPC.
!!! Asigurarea probei are loc, de ex., în cazurile în care proba materială e alterabilă şi examinarea ei în momentul prevăzut pentru această activitate ar face
imposibilă determinarea informaţiei necesare, în pofida pierderii unor calităţi ce ţin de forma şi conţinutul acesteia; martorul trebuie să plece, din motive
obiective, peste hotare pe termen lung şi audierea lui ulterior va fi complicată etc.
Persoanele interesate pot solicita asigurarea probelor atît după ce procesul a fost intentat cît şi pînă la intentare, dar în ambele cazuri se cere să fie
îndeplinită condiţia urgenţei administrării probei ce rezultă din pericolul dispariţiei sau din îngreunarea administrării ei.
!!! În cazul în care procesul este deja intentat, asigurarea probelor se face doar de către instanţa de judecată care judecă pricina, în temeiul cererii
depuse de către participantul interesat să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a probei. Cererea dată va cuprinde esenţa pricinii, datele
părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul
solicitării asigurării probelor. !!! Pentru a admite cererea de asigurare a probei, instanţa trebuie să determine preventiv obiectul probaţiunii, elucidînd
necesitatea administrării probei cerute spre asigurare prin examinarea cerinţei de pertinenţă a probelor. !!! În cazul în care judecătorul va considera că proba
cerută spre asigurare nu întruneşte cerinţele de admisibilitate şi pertinenţă, el va respinge cererea printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs în termen de
5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor, iar dacă încheierea a fost emisă
în timpul judecării pricinii ea nu poate fi atacată decît o dată cu fondul.
În caz de admitere a cererii, asigurarea probelor se efectuează de către judecător, conform prevederilor CPC, privind cercetarea probelor. Persoana
interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică luarea măsurilor de
asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de
cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.
Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se transmit instanţei care judecă cauza. Dacă asigurarea probelor se
efectuează la o altă instanţă judecătorească decît cea care examinează pricina, se aplică procedura de îndeplinire a delegaţiilor judecătoreşti. Documentele
executorii eliberate de instanţa de judecată, prin care s-a dispus asigurarea probelor, se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se efectuează de către:
 notari, în temeiul CPC şi lit.n) alin.(1) art.35 şi art.79 ale Legii cu privire la notariat din 2002. Potrivit legii persoana care desfă șoară activitate notarială
asigură dovezile necesare, dacă sînt motive de a crede că, ulterior, prezentarea dovezilor va deveni imposibilă sau dificilă. Însă, notarul nu asigură dovezi
asupra cauzelor care, la momentul adresării persoanelor interesate către notar, se află în curs de examinare în instanţa de judecată sau sînt transmise spre
examinare în autoritatea administrației publice;
 persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privinţa cetăţenilor RM . Lit.h) alin.(2) art.36 al Legii cu privire la notariat prevede că oficiile
consulare şi misiunile diplomatice ale RM desfăşoară activitate notarială în conformitate cu legislaţia RM şi cu acordurile interna ționale la care RM este
parte, ţinîndu-se cont de uzanţele internaţionale, inclusiv avînd competenţa de a asigura dovezi;
 executori judecătoreşti, în temeiul alin.(2) art.127 CPC şi art.25 Cod de executare.
În aceste cazuri, cererea de asigurare a probelor se depune la executorul judecătoresc ori la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea
asigurării probelor. !!! Procedura de asigurare a probelor este similară cu cea examinată mai sus. Asigurarea probelor de către notar, executor, persoanele
oficiale ale misiunii diplomatice nu este condiționată de necesitatea intentării unui proces judiciar , rezultatul asigurării fiind posibil de examinat atît în
instanţă cît şi în alte forme nejudiciare de soluţionare a conflictelor (spre ex., în judecata arbitrală).
Asigurarea probelor este efectuată de către instanţa de judecată înainte de intentarea procesului doar în cazul obiectelor de proprietate
intelectuală. Orice persoană căreia i s-au încălcat drepturile de proprietate intelectuală poate cere instanţei, pînă la intentarea procesului în instanţă
judecătorească, precum şi în timpul procesului, aplicarea de măsuri provizorii pentru asigurarea probelor, sub rezerva protecţiei informaţiilor care constituie
secret comercial sau a căror confidenţialitate necesită a fi asigurată conform prevederilor legislaţiei în vigoare şi cu condiţia depunerii unei cauţiuni.
!!! Depunerea cauţiunii se face cu scopul de a repara prejudiciul care ar putea fi cauzat prin asigurarea de probe. Cau țiunea se stabileşte în proporţie de
20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil, suma cauţiunii constituie pînă la 50.000 de lei.
!!! În cazul în care la examinarea cauzei va fi stabilit un prejudiciu care depăşeşte suma cauţiunii, suma neacoperită de cauţiune va fi pusă în seama
reclamantului conform prevederilor legislaţiei în vigoare. Cauţiunea depusă sau partea rămasă după recuperarea prejudiciilor cauzate pîrîtului se va restitui,
la cerere, după soluţionarea, prin hotărîre definitivă, a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea şi/sau după încetarea efectelor măsurii pentru care
aceasta s-a depus.
!!! Cauţiunea se restituie celui care a depus-o dacă cel îndreptăţit nu a depus cerere pentru plata despăgubirii cuvenite pînă la împlinirea termenului de 30
de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii prevăzute la alin.(4) art.127 2 CPC. !!! Cauţiunea se
restituie de îndată, în cazul în care partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.
 95
Măsurile de asigurare a probelor se anulează, la cerere:
a) ca urmare a oricărei acţiuni sau inacţiuni prejudiciabile a reclamantului;
b) în cazul în care se constată că nu există încălcare sau tentativă de încălcare a unui drept asupra obiectelor de proprietate intelectuală;
c) potrivit unei hotărîri judecătoreşti;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
!!! Asigurarea înainte de intentarea procesului este condiţionată prin obligativitatea ulterioară de a intenta procesul într-un termen stabilit de 20 de zile
lucrătoare. Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează în termen acţiunea privind încălcarea drepturilor.
Logica existenţei unui termen de intentare a procesului constă în disciplinarea reclamantului şi protejarea persoanelor care pot fi lezate prin măsurile de
asigurare, şi nu în ultimul rînd – în organizarea eficientă a activităţii instanţelor judecătoreşti.
!!! Redacţia actuală a legii reduce aplicarea modalităţii judiciare de asigurare a probelor pînă la intentarea procesului, numai la pricinile privind protecţia
proprietăţii intelectuale. Generalizarea instituţiei date, pentru orice tip de pricină civilă în cazurile prevăzute de legea specială ar fi benefică. Aceasta ar
asigura generalitatea CPC, excluzînd necesitatea modificărilor ori de cîte ori s-ar modifica o oarecare instituţie.
Generalizarea acestui act procesual pentru orice tip de procedură ar face posibilă, la etapa actuală, aplicarea lui în vederea protecţiei domeniilor speciale
ale proprietăţii intelectuale, după cum prevăd art.73-76 din Legea privind protecţia soiurilor de plante din 2008, art.63-66 din Legea privind protecţia
mărcilor din 2008, art.59 din Legea nr.161 din 2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale din 2007 etc. Legile nominalizate fiind legi organice
materiale pot conţine şi prevederi procesuale care vor fi aplicate în procesele civile în aceste tipuri de pricini.
În cazurile în care asigurarea probelor se face după intentarea procesului, cerinţa de pertinenţă a probelor este una esenţială, în cazurile de asigurare
pînă la iniţierea procesului – determinarea obiectului probaţiunii prezintă dificultă ți. Aici organul împuternicit cu asigurarea probei va putea doar prezuma că
anumite fapte ar fi importante pentru soluţionarea justă a unei posibile pricini viitoare. În aceste cazuri, se măre ște riscul ca proba asigurată să fie
impertinentă, deoarece e administrată înainte de a stabili obiectul probaţiunii.

Delegațiile judecătorești
Delegaţia judecătorească reprezintă modalitatea de obţinere şi cercetare a probei aflate în afara circumscripţiei instanţei care soluţionează cauza.
Procedura de efectuare a delegaţiilor judecătoreşti reprezintă, ca şi asigurarea probelor, o excep ție de la principiul cercetării nemijlocite a probelor (art.25
CPC).
Delegaţiile pot fi date atît instanţelor naţionale cît şi celor străine. De regulă, chestiunea privind trimiterea delegaţiilor se decide în faza de pregătire a
pricinii pentru dezbateri judiciare (lit.к) alin.(1) art.185 CPC).
Delegaţiile judecătoreşti naţionale
În cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş, municipiu sau raion, instanţa care judecă cauza dă instanţei judecătore ști
respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură. Delegaţia judecătorească solicitată altei instanţe judecătore ști din
ţară poate duce la suspendarea procesului (lit.e) art.261 CPC).
!!! În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul cauzei, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele
ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi
este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform regulilor stabilite de CPC. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică executarea delegaţiei. Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit
imediat instanţei care judecă cauza. !!! În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus
concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei, se prezintă în faţa instanţei care judecă cauza, ei vor depune mărturii, vor da explicaţii, vor formula
concluzii conform regulilor generale.
Delegaţiile judecătoreşti străine
Instanţele judecătoreşti ale RM pot da delegaţii instan țelor judiciare străine. Din conţinutul alin.(1) art.465 CPC, reiese că delegaţiile judecătoreşti
reprezintă adresarea instanţei judecătoreşti a unui stat către instanţa judecătorească a altui stat cu cererea de a exercita un act sau mai multe acte de procedură
pe teritoriul acestui stat.
Obiectul delegaţiilor judecătoreşti străine îl constituie:
a) înmînarea actelor procedurale – citaţii, înştiinţări, informaţii şi alte acte juridice care, de regulă, se enumeră în convenţiile, tratatele şi acordurile
internaționale;
b) adunarea probelor peste hotarele ţării – obţinerea explicaţiilor părţilor, depoziţiilor martorilor, concluziilor experţilor, cercetarea la locul aflării a probelor
materiale şi alte acte în vederea obţinerii probelor;
c) informarea asupra dreptului străin – art.13 CPC şi Convenţia europeană în domeniul informaţiei cu privire la dreptul străin din 1968 de la Londra (în vigoare
pentru Moldova de la 2002), şi Protocolul adiţional la Convenţie, ratificată prin Legea nr.724/2001 (în vigoare pentru Moldova de la 2002).
Ordinea de executare a delegaţiilor judecătoreşti străine se stabileşte de fiecare stat în parte prin legislaţia internă, dar şi prin convenţiile, tratatele şi
acordurile interstatale. În prezent, sînt două modalităţi de contactare între instanţele judecătoreşti străine: calea diplomatică (consulară) şi calea
simplificată.
Procedura diplomatică se aplică între state europene participante la Conven ția privind procedura civilă de la Haga din 1954, dar care nu au aderat la
Convenţia de la Haga privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială din 1965, Convenţia
de la Haga privind obţinerea probelor din străinătate în materie civilă şi comercială din 1970, precum şi în cazul cînd procedura diplomatică (consulară) este
prevăzută de tratatul bilateral al părţilor: Instanţa de judecată a RM – Ministerul Justiţiei al RM – Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al RM
– Ambasada (Consulatul) RM în statul străin – Ministerul de Externe al statului străin – organul central al justiţiei statului străin – instanţa judecătorească
străină competentă în îndeplinirea delegaţiei judecătore ști.
Procedura simplificată constă în excluderea din lanţul menţionat a verigilor Ambasada (Consulatul) RM, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării
Europene al RM şi Ministerul de Externe al statului străin. Această procedură se aplică în relaţiile dintre instanţele judecătore ști ale statelor participante la
Convenţiile de la Haga din 1961, 1965, 1970, între instanţele judecătoreşti ale statelor participante la Convenţia de la Minsk (1993) şi între instanţele
judecătoreşti ale statelor participante la Convenţia de la Chişinău (2002) sau dacă acest procedeu este prevăzut de acordurile (tratatele) bilaterale ale statelor
respective.
În lipsa convenţiilor (tratatelor) internaţionale cu privire la acordarea asisten ței juridice în pricinile civile, executarea delegaţiei judecătoreşti străine pe
teritoriul RM este posibilă în baza principiului reciprocităţii (alin.(4) art.16 CPC) sau al principiului politeții internaţionale, care, însă nu prevede
obligaţiuni juridice internaţionale ale respectării acestui principiu, spre deosebire de principiul reciprocităţii.
La executarea delegaţiilor judecătoreşti se aplică legislaţia procedurală a instanţei care execută delegaţia (lex fori executionis), dacă, prin acorduri şi
convenţii internaţionale, nu se prevede altfel (alin.(3) art.465 CPC). !!! Instanţa judecătorească va suspenda obligatoriu procesul în cazul delegării către o
instanță judecătorească străină a efectuării actelor de procedură (lit.c) alin. (1) art.260 CPC).

Tema: ACTELE DE PROCEDURĂ

Definirea actelor de procedură. Sarcinile actelor de procedură
Aspecte definitorii. Procesul de înfăptuire a justiţiei reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale sferei sociale. În vederea realizării finalităţii pe
care o urmăreşte procesul civil, urmează a fi efectuate anumite acte de procedură, prin care se materializează atît drepturile, cît şi obligaţiile procedurale ale
părţilor, participanţilor la procesul civil, cît şi a altor subiecţi ai raportului procesual civil, dar nu în ultimul rînd şi prerogativele instanţei de judecată.
 96
Prin esenţa lor, actele de procedură reprezintă conţinutul procesului civil.
În literatura română, prin act de procedură este percepută atît operațiunea juridică, cît şi înscrisul care constată această operaţiune. Actul procedural
constituie o varietate a actului juridic.
Termenul act poate fi descris sub două aspecte:
1) ca manifestare de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice şi în scopul de a crea, de a modifica sau de a stinge o opera țiune juridică ( negotium sau
negotium iuris);
2) ca înscris necesar pentru validarea sau pentru probarea situaţiei juridice (instrumentum sau instrumentum probationis). De ex., potrivit art.212 CPC,
renunţarea reclamantului la acţiune şi recunoaşterea acţiunii de către pîrît nu urmează a fi perfectate în mod obligatoriu în formă scrisă (adică, sub formă de
instrumentum), pur şi simplu în acest caz (cînd nu sînt întocmite în formă scrisă), ele urmează a fi consemnate în procesul-verbal al şedinţei de judecată cu
semnarea acestuia de către reclamant sau pîrît. În cazul dat, manifestarea de voinţă ca negotium, este suficientă pentru realizarea actelor de dispoziţie ale
părţilor. Conform art.166 şi 172 CPC, cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconven țională urmează a fi întocmită în formă scrisă ( instrumentum), ca o
condiţie de valabilitate.
!!! Datorită caracterului formalist al procesului civil, de cele mai multe ori negotium este indispensabil de instrumentum. Deoarece, în procesul civil
manifestarea de voință pentru a produce careva efecte trebuie să îmbrace deseori forma unui act (înscris).
!!! Dacă actul juridic este delimitat de actul de procedură, se identifică o similitudine în conţinutul lor, în ideea că ambele reprezintă o manifestare de
voinţă a subiecţilor unui raport juridic în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor lor. Însă, se evidenţiază şi o deosebire între acestea, şi anume după
obiect, deoarece: actele juridice se referă la drepturile şi obligațiile materiale, iar actele de procedură se raportă la drepturile şi obligaţiile procedurale ale
părţilor.
!!! În acest context, se disting mai multe elemente de valabilitate a actului juridic: forma şi conţinutul. În anumite cazuri, prevăzute de lege, termenul poate
fi considerat o condiție de valabilitate a actului de procedură.
Sarcinile actelor de procedură. Actele de procedură îndeplinesc diferite funcţii în cadrul procesului civil. Pe de o parte, ele exprimă forma procesului în
corespundere cu principiul legalităţii, în vederea realizării sarcinilor procesului civil. !!! După modul în care sînt redactate actele de procedură, se poate
verifica respectarea legii în procesul civil, iar, pe de altă parte, acestea reprezintă o modalitate de realizare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale
subiecţilor raportului procesual civil.
Actele de procedură, exprimînd atît forma cît şi conţinutul procesului civil, întruchipează esenţa procesului de înfăptuire a justiţiei, motiv din care
acestea trebuie să se supună sarcinilor fundamentale ale procesului civil prevăzute la art.4 CPC. !!! Nu doar hotărîrile judecătoreşti se supun sarcinilor
enumerate la art.4 CPC, ci orice act de procedură trebuie să se conformeze acestor cerinţe. De ex., toate încheierile instanţei de judecată, indiferent de
conţinut, suplinesc funcţia preventiv-educativă a procesului civil, imprimînd un comportament părţilor şi participanţilor la proces, fără a avea în vedere
întotdeauna actul final de soluţionare a litigiului dedus judecăţii.
Or, prin impunerea condiţiilor de valabilitate ale actelor de procedură, se disciplinează nu doar părţile şi participanţii la proces, ci şi instanţa de judecată,
pentru a asigura respectarea formei şi conţinutului procesului civil.
Pot fi identificate şi sarcini sistemice ale actelor de procedură, care sînt condiţionate:
1) de faza procesului civil la care acestea se realizează (de ex., art.183-191 CPC reglementează faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare. La această
etapă a procesului civil, suplimentar sarcinilor prevăzute la art.4 CPC, se înaintează şi sarcini individuale specifice doar acestei faze a procesului civil,
potrivit art.183 CPC);
2) de instituţia particulară de drept procesual civil (de ex., art.82-99 CPC reglementează instituţia taxei de stat şi cheltuielile de judecată, iar din conţinutul
acestor reglementări legale, suplimentar sarcinilor prevăzute la art.4 CPC, poate fi dedusă funcţia compensatorie a taxei de stat);
3) chiar de voinţa părţilor şi a altor participanţi la proces (de ex., procedura în ordonanţă (simplificată), reglementată la art.345-354 CPC, constituie o procedură
neobligatorie şi alternativă procedurii contencioase, realizarea căreia depinde exclusiv de voinţa părţilor procesului civil).

Clasificarea actelor de procedură

Clasificarea actelor de procedură are nu doar o importanţă teoretică, dar şi una practică, deoarece permite în țelegerea corectă sistemică a esenţei actelor de
procedură. Pot fi identificate mai multe criterii de clasificare a actelor de procedură:
1) După subiectul prin care se realizează actele de procedură, se disting:
 acte de procedură ale instanţei de judecată (toate actele de dispoziţie ale instanţei de judecată reglementate la art.14 CPC);
 acte de procedură ale părţilor (actele de dispoziţie ale părţilor, care rezultă din realizarea drepturilor speciale ale părţilor stipulate la art.60 CPC);
 acte de procedură ale celorlalţi participanţi la proces (poate fi exemplificată ca model particular prin participarea la proces a autorităţilor publice pentru a
depune concluzii, potrivit art.74 CPC);
 acte de procedură ale subiecţilor care contribuie la procesul de înfăptuire a justiţiei pe cauzele civile (de ex., abţinerea expertului de a prezenta raportul,
potrivit art.160 CPC, se formulează în scris cu prezentarea motivelor şi are drept efect restituirea instanţei judecătoreşti a materialelor care i-au fost
prezentate pentru expertiză).
2) După forma pe care o îmbracă, se delimitează:
 acte de procedură scrise (forma scrisă a actelor procedurale poate fi obligatorie sau alternativă. În anumite cazuri, legea prevede în mod expres forma
scrisă a actelor de procedură, fie prin reglementarea cerinţelor de conţinut a actelor de procedură, de ex.: cererea de chemare în judecată (art.166 CPC),
cererea de apel (art.365 CPC) etc. sau prin imprimarea în textul legii a cerinţei imperative şi exprese de formulare scrisă a actului de procedură, de ex.:
cererea de recurs (art.437 CPC), cererea de revizuire (alin.(1) art.451 CPC) etc. În alte cazuri, aceasta este lăsată la discreţia subiectului titular, de ex.:
reieşind din interpretarea prevederilor alin.(3) art.212 CPC, renunţarea reclamantului la acţiune sau recunoaşterea acţiunii de către pîrît poate fi efectuată
doar la discreţie părţii în forma unei cereri scrise, ci nu în mod obligatoriu. Potrivit alin.(2) art.52 CPC propunerea de recuzare şi de abţinere de la
judecată se face oral sau în scris etc.);
 acte de procedură orale (în anumite cazuri legea reglementează în mod expres forma orală a actului de procedură, fie ca modalitate de realizare sau ca
condiţie de valabilitate a exercitării actului de procedură, de ex.: susţinerile orale, potrivit art.233 CPC, constau în luările de cuvînt ale participanţilor la
proces, respectiv – nu pot fi substituite prin forma scrisă, deşi în practica judiciară se acceptă în mod complementar prezentarea în formă scrisă a
acestora).
3) În funcţie de momentul efectuării actelor de procedură, se deosebesc:
 acte de procedură judiciare (momentul intentării procesului civil poate delimita cadrul normativ şi funcţional pentru realizarea majorităţii actelor de
procedură. De ex., cererea de chemare în judecată constituie un act de procedură exclusiv judiciar, reieşind din conţinutul reglementărilor alin.(1) art.166
CPC, deoarece, potrivit acestor prevederi legale, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau
inexistenței unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată. Potrivit alin.(1) art.127 CPC, participanţii la proces
interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor, pot cere instanţei judecătoreşti
asigurarea probei);
 acte de procedură extrajudiciare (există anumite acte, care fie în mod obligatorie sau facultativ, pot fi efectuate în mod extrajudiciar. De ex., procedura
prealabilă prevăzută de contract sau de lege urmează a fi efectuată doar în mod extrajudiciar, ca şi condiţie de valabilitate, deoarece aceasta constituie
drept condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, nerespectarea căreia are drept consecinţă restituirea cererii de chemare în judecată (lit.a) alin.(1)
art.170 CPC) sau scoaterea acesteia de pe rol (lit.a) art.267 CPC). Potrivit alin.(2) art.127 CPC, !!! asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în
instanţă judecătorească se efectuează de executorii judecătore ști, de notari, de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privinţa
cetăţenilor RM, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare, sau de judecători, în condiţiile prevăzute la art.127 1 CPC).
 97
4) După caracterul obligativităţii, se disting:
 acte de procedură obligatorii (instanţei de judecată, îi este atribuită sarcina realizării anumitor acte de procedură obligatorii. De ex., la primirea cererii de
chemare în judecată, judecătorul este obligat să emită unul din următoarele acte de dispoziţie: încheiere de primire a cererii de chemare în judecată şi
intentare a procesului civil (art.168 CPC), încheiere de refuz în primire a cererii de chemare în judecată (art.169 CPC), încheiere de restituire a cererii de
chemare în judecată (art.170 CPC), încheiere de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art.171 CPC). Potrivit alin.(2) art.186 CPC pîrîtul are
obligaţia de a depune referinţa. Iar în cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanţă, pricina este examinată în baza materialelor anexate la dosar);
 acte de procedură facultative (reieşind din conţinutul şi esenţa principiului disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces (art.27 CPC), părţile sînt
în drept să dispună liber de drepturile lor procedurale prevăzute la art.56 şi art.60 CPC prin actele de dispoziţie corespunzătoare).
5) După unii autori, actele de procedură pot fi delimitate şi în funcţie de faza procesului la care acestea se realizează:
 acte procedurale pregătitoare judecăţii (în ceea ce priveşte instanţa de judecată, potrivit art.185 CPC, judecătorul, prin încheierea de pregătire a pricinii
civile pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte o serie de acte de procedură, cum ar fi: soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor,
copîrîţilor şi intervenienţilor; expediază pîrîtului şi, după caz, intervenientului copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisurile anexate la
ea, întru confirmarea pretenţiilor reclamantului, şi stabileşte data pînă la care pîrîtul şi, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referinţă scrisă
privind acţiunea reclamantului şi toate probele necesare; remite reclamantului şi, după caz, intervenientului copiile de pe referinţă şi de pe înscrisurile
anexate la ea şi stabileşte data pînă la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare etc.);
 acte procedurale proprii dezbaterii sau judecăţii (de ex., instanţa de judecată administrează probele (art.213-231 CPC), prin cercetarea înscrisurilor şi a
probelor materiale, audierea martorilor, cercetarea concluziei expertului etc.);
 acte procedurale posterioare judecăţii sau post-procesuale (prezentarea documentului executoriu pentru executare potrivit art.15 Cod de executare).

Condițiile pentru îndeplinirea actelor de procedură. Sancțiunea nerespectării condi țiilor privitoare la actele de procedură
Pentru a produce efecte juridice, actele de procedură trebuie să respecte anumite condiţii de valabilitate, cum ar fi: forma, conţinutul, termenul.
În general, prin condiţii ale actelor de procedură se înţeleg acele elemente de fapt, existenţa sau inexistenţa cărora va duce la apariţia, modificarea sau
încetarea unui act de procedură.
Legea poate prevede, în afară de condiţiile generale de valabilitate (forma, conţinutul şi termenul), şi condiţii particulare pentru anumite cazuri.
Forma actului de procedură reprezintă materializarea voinţei subiecţilor raportului procesual civil în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor
procesuale.
!!! În anumite cazuri, legea procesual civilă prevede forma drept o condiţie esenţială de valabilitate a actului de procedură.
Legea procesual civilă prevede doar forma simplă scrisă, ca şi condiție de valabilitate a actului de procedură. Or, forma autentică nici nu este specifică
procesului civil, întrucît ar putea îngrădi accesul liber la justiţie. Potrivit art.166, 172 şi 186 CPC, cererea de chemare în judecată, acţiunea reconveţională şi
referinţa urmează a fi depuse în scris în instanţa de judecată.
În anumite circumstanţe, legiuitorul a prevăzut cerinţe speciale şi pentru forma scrisă a actului de procedură civilă, cum ar fi obligativitatea
dactilografierii. De ex., potrivit alin.(7) art.166 CPC, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, care este asistat în judecată de un reprezentant,
trebuie să fie dactilografiată. Sau, în cazul cererii de recurs, împotriva actelor de dispoziţie ale instanţei de apel (recurs secţiunea 2), potrivit art.437 CPC,
aceasta trebuie să fie dactilografiată.
Deşi relaţiile sociale impun formatul electronic în multe sfere ale vieţii, acesta devenind chiar un imperativ al realităţii, !!! legislaţia procesual civilă nu
reglementează forma electronică a actelor procesual civile, ceea ce impune ideea imposibilităţii depunerii acţiunii în format electronic.
Faptul nereglementării formei electronice a actelor de procedură în procesul civil nu exclude, însă, interferenţele acesteia cu procesul civil. Spre ex.,
petiţiile pot fi depuse şi în formă electronică, iar autorităţile publice sînt în drept să răspundă la aceste petiţii în formă electronică. Prin prisma prevederilor
lit.a) art.170 şi lit.a) art.267 CPC, instanţa de judecată este obligată să examineze inclusiv documentul în format electronic, în vederea aprecierii respectării
procedurii prealabile prevăzute de contract sau de lege.
Documentul electronic urmează să respecte exigenţele impuse de Legea RM nr.264/2004 cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală.
Pentru unele cazuri, legea procesual civilă prevede în mod imperativ doar forma verbală pentru realizarea anumitor acte de procedură valabile,
excluzînd forma scrisă. De ex., conform art.213 CPC audierea martorului se face doar în formă verbală (excepţie este cazul audierii martorului cu handicap
fizic, potrivit art.219 CPC).
Pentru alte acţiuni procesuale părţile sînt îndreptăţite să opteze fie pentru forma scrisă a actului de procedură, fie pentru cea orală. La realizarea
drepturilor generale, prevăzute la art.56 CPC, părţile pot să depună cereri în formă scrisă sau să formuleze adresări verbale în faţa instanţei de judecată.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor de formă ale actelor de procedură. În general, orice nerespectare a prescripţiilor legale, în temeiul art.10 CPC,
poate atrage aplicarea sancţiunilor procedurale. Iar în cazul nerespectării cerin țelor de formă ale actelor procedurale legea prescrie efecte particulare.
Nerespectarea formei scrise, în cazurile în care ea constituie o condiţie de valabilitate, aceasta va duce la nulitatea actului de procedură. De ex., sistemul de
drept al RM nu prevede posibilitatea formulării cererii de chemare în judecată în formă orală. Chiar dacă se va admite, în mod ipotetic, faptul că un justiţiabil
s-ar adresa în instanţa de judecată cu o pretenţie în formă orală, aceasta nu va avea nici un efect juridic şi se va considera că nici nu există şi nici nu a fost
înaintată sau depusă.
Nerespectarea formei orale poate atrage aplicarea sancţiunilor procesuale. În cazul nerespectării cerinţelor art.213 CPC privind audierea martorului, acest
act de procedură, poate fi apreciat ca o încălcare esenţială de procedură care va duce la casarea actului judecătoresc (faptul va constitui şi o încălcare a
prevederilor art.25 CPC, care edictează principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare).
Conţinutul reprezintă o premisă de valabilitate a actului de procedură. De fapt, aceasta exprimă esenţa actelor procesuale săvîrşite sau care se
intenţionează a fi săvîrşite. Or, anume din conţinutul acestuia se exprimă acţiunea sau inacţiunea de realizare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale.
Privitor la conţinutul actelor de procedură, pentru anumite cazuri, legiuitorul a prevăzut cerinţe mai stricte, stipulînd chiar rechizitele pe care urmează să le
conţină acestea, de ex.: cererea de chemare în judecată (alin.(2) art.166 CPC), cererea de apel (alin.(1) art.365 CPC), cererea de recurs (alin.(1) art.437
CPC), etc. Însă pentru alte cazuri, legea prevede doar condiţii generice, fără a solicita o listă exhaustivă a rechizitelor actelor de procedură întocmite în formă
scrisă, de ex., potrivit alin.(3) art.186 CPC, în referin ță se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi revendicările lui,
răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei revendicări, alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi
demersurile pîrîtului.
Alin.(2) art.166 CPC reglementează, cu titlu de normă imperativă, conţinutul cererii de chemare în judecată. !!! În cazul nerespectării acestei condiții de
conţinut, instanţa de judecată, în temeiul art.171 CPC nu va da curs cererii de chemare în judecată, stabilind un termen pentru înlăturarea acestui neajuns. În
cazul în care nu se va respecta prescripţia dată, cererea de chemare în judecată se va restitui. Nerespectarea cerinţelor de conţinut este sancţionată dur de
legiuitor, or, restituirea cererii de chemare în judecată va fi apreciată ca şi cum aceasta nici nu a fost depusă.
Termenul constituie o condiţie de valabilitate a actului de procedură doar în cazurile prevăzute de lege. Pentru anumite acte de procedură legea prevede
condiţia realizării actului de procedură în termenul prevăzut de lege. În caz contrar, sub prescripţia dispozitivului normei imperative, acesta este lovit de
nulitate absolută. Spre ex., în cazul recursului împotriva actelor de dispoziţie ale instanţei de apel (recurs secţiunea 2), potrivit art.434 CPC, recursul se
declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale. Acest termen este unul de decădere şi nu poate fi restabilit. Nerespectarea
acestui termen de 2 luni, atrage o sancțiune absolută. Deoarece potrivit lit.b) art.433 CPC, dacă recursul este depus cu omiterea termenului de declarare
prevăzut la art.434 CPC, aceasta va duce la declararea recursului ca fiind inadmisibil.
Deopotrivă cu termenele legale, au importanţă, ca şi condiţie de valabilitate a actelor de procedură, inclusiv termenele judecătoreşti. Spre ex., potrivit
alin.(2) art.92 CPC, neplata în termenul stabilit de instanţă a sumelor specificate la alin.(1) art.92 CPC are ca efect decăderea din dreptul de a cita în judecată
martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză.
 98
Alte condiţii particulare de valabilitate a actului de procedură. Dat fiind faptul diversităţii actelor de procedură, legiuitorul prevede în anumite cazuri
cerinţe speciale pentru valabilitatea actului de procedură. De ex., exigenţa achitării taxei de stat în vederea depunerii cererii de chemare în judecată şi primirii
acesteia. Potrivit art.84 CPC se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată. Potrivit alin.(1) art.171 CPC, după ce constată că cererea a fost
depusă în judecată, fără a se respecta condiţiile lit.b) alin.(1) art.167 CPC (dovada de plată a taxei de stat), judecătorul emite, în cel mult 5 zile de la
repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen
rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor.

Comunicarea actelor de procedură. Citația. Înștiințarea judiciară. Citarea publică a pîrîtului. Căutarea pîrîtului
Comunicarea actelor de procedură reprezintă chezășia unui proces contradictoriu şi echitabil. Pentru procesul civil, aceasta prezintă o importanţă
semnificativă ca şi cererea de chemare în judecată, dar şi ca actele judecătore ști de dispoziţie. Iar nerespectarea regulilor de comunicare a actelor de
procedură poate duce la încălcarea prevederilor art.6 CEDO. !!! Art.100 CPC reglementează în mod imperativ obligaţia comunicării actelor de procedură.
Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participan ților la proces şi persoanelor interesate contra semnătură, prin intermediul
persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace
care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară.
Nu este suficientă simpla transmitere a actelor de procedură, dar, ca garanţie procesuală, instanţa de judecată trebuie să se asigure asupra faptului că
actul de procedură a fost înmînat destinatarului, ceea ce se poate realiza doar prin dovada semnăturii destinatarului.
Legea procesual civilă operează cu noţiunile de citaţie şi înştiinţare judiciară, ca modalităţi de comunicare a actelor de procedură civilă, fără a defini
aceste două concepte. Urmează a nu fi confundate accepţiunile: citaţie, citare şi înştiinţare judiciară.
În literatura de specialitate s-a convenit că citaţia este actul de procedură emis de instanţă, cuprinzînd elementele prevăzute de lege, transmis
participantului la proces pentru ca acesta să ia cunoştinţă în scris despre proces, locul şi data desfăşurării lui. !!! Citaţia este un înscris cu conţinut legal
predeterminat, care are funcţia de document în plan probator, act autentic, act solemn, act întocmit ad validatem.
Citarea este un act de procedură, reprezentînd procedeul sau mijlocul prevăzut de lege prin care se asigură rezultatul cunoaşterii de către participantul la
procesul civil despre proces, locul şi data desfăşurării acestuia.
!!! Accepţiunea de citaţie include un înscris ca act de procedură emis în condiţiile legii, care trebuie să corespundă anumitor exigen țe de formă, conţinut şi
cerinţe de respectare a termenului de procedură. Iar citarea, nu se exprimă în toate cazurile în/prin actul scris al citaţiei, ci poate fi realizată prin luarea de
cunoştinţă despre judecată pe altă cale, de ex. – prin publicarea informaţiei oficiale pe pagina web a instanţei de judecată.
Urmează a fi delimitată noţiunea de citaţie de cea de citare. Or, citarea este actul de procedură prin care se realizează transmiterea către destinatarii
prevăzuţi de lege a înscrisului care cuprinde informaţiile asupra termenului şi locului unde va avea loc şedinţa de judecată.
Art.103 CPC reglementează conţinutul citaţiei şi înştiinţării judiciare. Conţinutul acestei prevederi legale reglementează rechizitele obligatorii în ideea
asigurării garanţiilor procesuale minimale pentru a nu încălca dreptul la apărare al participanţilor la proces.
Reieșind din analiza prevederilor alin.(1) art.103 CPC, !!! legiuitorul suprapune conţinutul citaţiei şi al înştiinţării judiciare, nedelimitîndu-le, potrivit
acestui criteriu esențial (adică, potrivit fondului actului de procedură). Această remarcă este semnificativă, deoarece, din punct de vedere teoretic, aceasta
prezintă importanţă. Înştiinţarea judiciară ar trebui să cuprindă alt domeniu decît cel al citaţiei şi anume – circumstanţele care nu sînt acoperite de conţinutul
citaţiei. Or, citaţia se referă la informaţia ce cuprinde date despre proces, locul şi data desfăşurării lui. Iar prin înştiinţare judiciară ar urma să se reglementeze
celelalte acţiuni procesuale, care nu au interferenţă cu comunicarea informaţiei privitor la proces, locul şi data desfăşurării lui, acţiuni care au importanţă,
după efectele juridice pe care le generează, nu mai puţin importante ca citaţia. De ex., alin.(8) art.236 CPC stabileşte obligaţia instanţei de judecată de a
trimite hotărîrea integrală participanţilor la proces în termen de 5 zile. Alin.(6) art.389 CPC prevede că !!! decizia integrală se remite părţilor în termen de 5
zile de la semnare. !!! Aceste acţiuni procesuale se vor efectua în mod evident anume prin înştiinţare judiciară, ci nu prin citaţie.
Deşi legiuitorul a prevăzut modalitatea de comunicare a actelor judecătore ști de dispoziţie, !!! o novaţie o constituie aducerea la cunoştinţă a actelor
judecătorești prin publicitate. De ex., hotărîrile judecătoriilor, ale curţilor de apel şi ale CSJ se publică pe pagina web din internet. !!! Această reglementare
prezintă importanţă esenţială atît în vederea realizării accesului liber la justiţie, asigurării transparenţei activităţii instan țelor de judecată, cît şi în vederea
realizării sarcinii preventiv-educative a procesului civil. !!! Accesul la hotărîrile judecătoreşti publicate pe pagina web este gratuit. Textul hotărîrii
judecătoreşti publicate pe pagina web se face într-un format care asigură protejarea informaţiilor de distrugere sau modificare nesancţionată.
Pe pagina web nu se publică hotărîrile judecătoreşti emise în cauzele în care sînt implicaţi minorii, în care se conţin informaţii ce constituie secret de stat,
taină comercială sau informaţii ale căror divulgare este interzisă prin lege, hotărîrile privind adopţia. Instanţa de judecată, reieşind din caracterul
informaţiei din textul hotărîrii ce vizează patrimoniul părţilor, dreptul succesoral, viaţa intimă şi alte informaţii care necesită a fi protejate poate
redacta hotărîrile în sensul:
 înlocuirii numelor complete a părţilor şi altor participanţi la proces cu iniţialele numelui şi prenumelui;
 excluderii informaţiilor despre părţi şi alţi participanţi la proces privind: data, luna şi anul naşterii, locul de muncă şi funcţiile deţinute, adresa domiciliului,
adresa juridică, date despre patrimoniu, numărul de înmatriculare a mijlocului de transport etc.
Legiuitorul a prevăzut reguli stricte de înmînare a citaţiei: citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării. În pricinile urgente,
acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei. Iar participanţii la proces înştiinţaţi în mod legal o dată, nu pot invoca necitarea lor pentru efectuarea
actelor de procedură la o dată ulterioară. Prezentarea părţii în instan ță, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citaţiei. Partea
însă este în drept să ceară amînarea procesului, dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen.
Ca regulă, citaţia trebuie înmînată personal. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie sau înştiinţare în partea care se înmînează
destinatarului, precum şi pe cotor, care se restituie instanţei. Potrivit alin.(6) art.105 CPC, dacă destinatarul nu este la domiciliu sau la locul de muncă,
persoana împuternicită să înmîneze citaţia sau înştiinţarea o va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei, care locuieşte împreună cu destinatarul şi care
şi-a dat acordul să o primească, iar în lipsa acestora – o va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului (comunei) ori administraţiei de la
locul lui de muncă. Persoana care a primit citaţia sau în știin țarea este obligată să indice pe cotor numele şi raporturile sale de rudenie cu destinatarul sau
funcţia sa. Ea este obligată să o înmîneze destinatarului cît mai curînd posibil.
!!! În cazul absenţei temporare a destinatarului, persoana care urmează să înmîneze citaţia sau înştiinţarea notează pe cotor locul în care acesta s-a deplasat
şi ziua cînd urmează să revină. Dacă locul de aflare a destinatarului nu este cunoscut, faptul se consemnează în citaţie sau înştiinţare, precum şi sursa de
informaţie, data şi ora.
!!! Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea, persoana împuternicită să o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie sau înştiinţare şi o
restituie instanţei judecătoreşti.
Potrivit alin.(2) art.106 CPC, persoana care refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată despre locul, data şi ora şedinţei de judecată
sau despre locul, data şi ora efectuării unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică judecarea pricinii sau efectuarea actului procedural.
!!! Chiar dacă un participant îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin
cerere, noua adresă, iar părţii adverse – prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se depune la dosar o dată cu cererea. În lipsa unei astfel de comunicări,
citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se consideră înmînată, chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte acolo.
Citarea publică a pîrîtului constituie o formă de citare care se aplică ca excepţie de la regula generală. Citarea publică operează doar dacă locul de aflare
a pîrîtului nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune
citarea acestuia prin publicitate.
 99
!!! Simplu fapt că instanţa de judecată nu cunoaşte locul de aflare al pîrîtului nu constituie temei pentru dispunerea citării publice a pîrîtului. Or,
reclamantul urmează să probeze că a făcut tot posibilul, dar nu a reuşit să afle domiciliul acestuia (ex.: a fost interpelată informaţia de la autoritatea publică
de resort cu privire la ultimul domiciliu al pîrîtului din Registrul de stat de evidenţă a populaţiei; răspunsul de la autoritatea publică locală sau organizaţia
care gestionează fondul locativ cu privire la faptul unde pîrîtul îşi are domiciliul sau unde este locul lui de aflare etc.). Există păreri potrivit cărora citarea
publică şi „refuzul tacit” al pîrîtului de a participa în proces, exprimat prin neprezentarea la şedinţă, la data anunţată în ziar, şi consecinţele acestui refuz,
constituie o soluţie artificială şi, în mare măsură, inechitabilă. Or, soluţia mai eficientă ar fi desemnarea avocatului din oficiu pentru apărarea pîrîtului al
cărui domiciliu nu este cunoscut. Această părere îşi are motivaţia în prevederile lit.a) art.77 CPC, care impune obligaţia instanţei de judecată să solicite
oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient, dacă partea
sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali sau dacă domiciliul pîrîtului nu este cunoscut.
!!! Numirea avocatului din oficiu pentru pîrîtul al cărui domiciliu nu este cunoscut, nu exclude dispunerea citării publice a pîrîtului. Per a contrario,
această exigenţă procesuală are drept scop fortificarea sistemului de garanţii procesuale pentru a minimiza încălcarea dreptului la apărare al pîrîtului al cărui
domiciliu nu este cunoscut şi a statornici prezumţia de citare legală în situaţia vizată.
!!! Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit, în cazul în care instanţa consideră că o astfel de măsură este necesară. Legiuitorul nu
acordă careva preferinţe în alegerea mijlocului mass-media în care va fi publicată citaţia, unica cerinţă este ca citaţia să se publice într-un ziar republican sau
local mai răspîndit. Este greu de apreciat cerinţa acestei condiţii, or, ea se lasă la aprecierea factorului subiectiv şi poate crea premise pentru abuz de drept. O
garanţie viabilă pentru excluderea acestui subiectivism ar fi cel puţin realizabilă, din punct de vedere obiectiv, prin obligarea publicării citaţiei publice într-un
izvor oficial, de ex. – Monitorul Oficial al RM.
Publicarea în presă se consideră citare legală. Această prezumţie, însă, poate fi răsturnată potrivit regulilor generale ale probaţiunii (de ex.: în cazul cînd
instanţa a admis citarea publică în mod abuziv şi nu au fost respectate regulile generale ale citării sau cînd reclamantul, prin inducerea în eroare a instanţei de
judecată, a determinat instanţa de judecată să dispună citarea publică a pîrîtului).
!!! Publicarea citaţiei în ziar se face cu cel puţin cu 15 zile înainte de data şedinţei de judecată. Această regulă fiind una imperativă, care, după natura
juridică, poate fi apreciată drept garanție procesuală, nerespectarea căreia duce la nulitatea citării publice. Prin excepţie de la regula enunţată, în cazuri de
urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.
!!! În cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă cheltuielile de citare
prin publicitate, chiar dacă este în cîştig de cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări se anulează. Dacă locul de aflare a
pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după expirarea termenului de publicitate.
Căutarea pîrîtului constituie o garanţie procesuală, de rînd cu citarea publică a pîrîtului, în vederea neadmiterii încălcării contradictorilităţii procesului
civil. Căutarea pîrîtului constituie prin esenţă o activitate cu mult mai complexă decît citarea şi citarea publică, care are menirea de a garanta respectarea
dreptului la un proces echitabil şi dreptul la apărare al pîrîtului, dar şi a suplini incapacităţile pe care nu le poate realiza simpla citare în vederea comunicării
actelor de procedură şi înştiinţare a părţilor şi participanţilor la procesul civil despre derularea unei proceduri judiciare.
Legiuitorul a prevăzut cazurile obligatorii şi facultative cînd se dispune căutarea pîrîtului.
Potrivit alin.(1) art.109 CPC, dacă în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de reparaţie a
prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se cunoaşte locul de aflare a pîrîtului, instanţa
judecătorească este obligată să ordone căutarea lui. Cazurile de dispunere în mod obligatoriu a căutării pîrîtului sînt enumerate în mod exhaustiv. Iar reieşind
din textul prevederilor alin.(1) art.109 CPC, aceste situaţii nu sînt lăsate la discreţia instanţei de judecată, ci impun în sarcina instanţei de judecată suplinirea
acestei acţiuni procesuale.
!!! În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele de la alin.(1) art.109 CPC, locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate
ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.
Căutarea pîrîtului se face de organele poliţiei sau de organele fiscale în temeiul unei încheieri judecătoreşti. Cheltuielile de căutare a pîrîtului în
condiţiile alin.(1) art.109 CPC se încasează de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei sau organelor fiscale, prin ordonanţă judecătorească.

Tema: TERMENELE PROCEDURALE

Conceptul și importanța instituției termenelor procedurale
Stabilitatea relaţiilor sociale necesită o soluţionare rapidă şi eficientă a conflictelor care apar în mod firesc între subiecţii circuitului civil şi economic,
conflicte care adesea îmbracă forma litigiilor judiciare. Sarcina procedurii civile este de a oferi certitudine unei situaţii incerte. Or, pentru soluţionarea
acestei probleme, drept imperioasă, apare necesitatea stabilirii în legislaţie a unor termene procesuale concrete. Scopul stabilirii termenelor procedurale
este de a asigura coraportul optim dintre eficienţa şi calitatea activităţii judiciare.
Mişcarea oricăror entităţi materiale (la care poate fi atribuită şi o cauză civilă) se desfăşoară în limita unor unităţi de timp şi spaţiu. !!! Timpul şi spațiul
sînt indisolubil legate de propagarea materiei. Spaţiul determină ordinea amplasării obiectelor ce coexistă simultan, or, timpul coordonează existen ța unei
succesiuni de evenimente în continuă schimbare. Universalitatea unităţii temporale se manifestă şi prin aceea că, datorită ei şi prin intermediul ei, societatea
în continuu evoluează. Coraportat conceptului de societate, timpul devine o formă de existenţă socială. Timpul este o componentă integrantă a procesului
complex de funcţionare a autorităţilor publice, a subdiviziunilor acestora, a funcţionarilor şi angajaţilor de rînd, precum şi a persoanelor fizice per ansamblu.
Curgerea timpului, fiind un proces ireversibil, este un eveniment independent de conştiinţa şi voinţa indivizilor. Timpul presupune diverse modificări în
viaţa persoanelor, în structura fenomenelor şi relaţiilor sociale, ceea ce implică importante consecinţe faptice. În contextul reglementării juridice a relaţiilor
sociale, statul, în mod inevitabil, trebuie să-şi coroboreze activitatea legislativă cu realităţile timpului în care aceste relaţii se dezvoltă. Or, nu există nici o
ramură de drept, nici o normă, care, la expirarea sau debutul anumitor momente temporale, în dependenţă de întinderea efectivă a timpului, să nu unească,
direct sau indirect, consecinţe juridice, să nu limiteze existenţa anumitor drepturi şi obligaţii subiective. Timpul reprezintă o unitate obiectivă, iar cursul lui
este ireversibil, fapt pentru care nu este supus reglementării juridice. Fiind un mijloc de influenţare a comportamentului indivizilor, noţiunea timpului, în
funcţie de scurgerea de facto a lui, este obscurizată de categoria „termenului” care combină în sine fundamente atît obiective cît şi subiective.
Pe de o parte, termenul poate fi privit ca o perioadă de timp sau din perspectiva unui moment dat, or, în acest sens, termenului îi sînt aplicabile
proprietăţile de bază ale timpului, cum ar fi durata şi succesiunea de stări, precum şi caracteristici speciale precum unidimensionalitatea, asimetria,
ireversibilitatea şi altele. !!! Timpul este universal şi infinit. Pe de altă parte, termenul – este un fenomen subiectiv, pentru că el este determinat de oameni şi
serveşte drept o modalitate de a ordona relaţiile sociale în dependenţă de raţiunile obiective de măsurare ale prezentului.
Coraportul dintre timp şi termen trebuie evaluat ca fiind relaţia dintre realitatea obiectivă şi, în limita posibilităţilor, cea subiectivă. Termenul, privit sub
forma modalităţii de măsurare a timpului, produce efecte nu pentru sine, ci asupra comportamentului uman şi fiind o unitate subiectivă de măsurare a
scurgerii obiective a timpului, el poate fi suspendat, renovat etc.
!!! Individul foloseşte în mod activ timpul, coroborînd oricare din activită țile sale la un anumit moment sau la o anumită perioadă de timp, or, anume din
aceste considerente omul stabileşte termene speciale şi le aplică sau nu, le întrerupe, le suspendă sau le restabileşte.
Din conţinutul noţiunilor de „timp” şi „termen” se deduce concluzia că !!! anume termenul este relevant pentru ştiinţa juridică.
Definiţia noţiunii de „termen” se conţine în diverse surse care, în mare parte, enunţă acelaşi cuprins al sintagmei:
 termenul reprezintă o perioadă determinată de timp, precum şi limita extremă a acestui interval;
 un termen este o perioadă de timp determinată;
 termenul este momentul de debut sau executare a unui anumit fapt.
În ştiinţa dreptului, termenul este un anumit moment sau o anumită perioadă de timp, fie apariţia sau expirarea unei perioade, caracterizate, în domeniul
dreptului, ca fapte juridice sau elemente de ansamblu ale faptelor juridice (conținutul real).
Pentru determinarea juridică a înţelesului noţiunii de termen, legiuitorul a folosit o varietate de moduri:
 100
 indicarea unei date calendaristice exacte;
 determinarea unei perioade de timp în care o acţiune poate fi comisă;
 indicarea evenimentului care ar putea (sau inevitabil trebuie) să apară.
Natura juridică a termenelor determină posibilitatea efectuării de diverse manipulări cu acestea:
 suspendarea sau extinderea termenului (în limita în care suspendarea sau prelungirea cursului general al timpului sînt imposibile: proprietatea de
ireversibilitate a timpului);
 restabilirea pentru motive întemeiate a termenului; stabilirea începutului şi sfîrşitului intervalului de timp, în special – prin deplasarea momentului de
expirare a acestuia la cea mai apropiată zi lucrătoare, în contextul în care respectivul moment coincide cu o zi nelucrătoare (alin.(2) art.112 CPC).
O varietate a termenelor juridice sînt termenele de procedură civilă care stabilesc limitele temporale ale cercetării şi soluţionării cauzelor civile, limitele
etapelor individuale ale unei cauze sau ale anumitor acţiuni procesual-civile individuale. Conform art.110 CPC, termen de procedură este intervalul, stabilit
de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să
îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte.
În contextul definirii conceptului de termene procedurale civile, se impun a fi reflectate următoarele referinţe:
 legătura indisolubilă a termenelor cu fluxul generic temporal, în cadrul căruia fiecare termen este un moment sau o perioadă (interval);
 originea termenelor procedurale civile (legea sau dispoziţia organului judiciar);
 unităţile de măsurare a termenelor procedurale civile (ani, luni şi zile);
 metodele de determinare a acestora (perioadă de timp, o dată calendaristică concretă sau referinţa la un anumit eveniment care va surveni în mod
obligatoriu);
 destinatarul termenelor procedurale (organul judiciar sau alţi participan ți la proces).
Reţinînd ca obligatorii punctele sus-numite, în lucrările ştiinţifice recente este identificată următoarea definiţie exhaustivă: în dreptul procesual
civil, termenul procedural este determinat ca fiind stabilit de lege sau de instanţa de judecată (judecător) şi evaluat în ani, luni sau zile, perioade de timp
sau momente, individualizat printr-o dată calendaristică concretă sau prin referinţa la un anumit eveniment, ale cărui efecte urmează, în mod obligatoriu, a se
produce şi în interiorul sau la expirarea căruia organul judiciar (judecătorul) sau alţi participanţi la proces sînt în drept sau obligaţi de a efectua anumite
acţiuni procesuale sau un cumul de asemenea activităţi.
Importanţa termenelor procedurale este dictată de faptul că ele determină regimul temporal optimal pentru realizarea justiţiei: pe de o parte,
mobilizează cercetarea cauzei, iar pe de alta – contracarează urgentarea nejustificată a realizării drepturilor şi obligaţiilor procesuale. Termenele procedurale
sînt o modalitate de ordonare a realizării acţiunilor procesuale şi de asigurare a rapidităţii înfăptuirii justiţiei. Ele reprezintă instrumentul prevenirii încetinirii
cercetării cauzei, precum şi uzării de către participanţii la proces cu rea-credinţă de drepturile lor procesuale întru tergiversarea examinării pricinii. Dintr-o
perspectivă opusă, !!! termenele procedurale anihilează tendințele de urgentare a înfăptuirii justiţiei, astfel că acţiunile subiecţilor procesuali urmează a fi
efectuate într-un mod calculat şi fundamentate logic, ceea ce presupune o necesitate de timp. În conformitate cu prevederile art.4 CPC, sarcinile procedurii
civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor civile şi în nici într-un caz rapiditatea cercetării şi soluţionării lor.
Importanţa instituţiei termenelor procedurale rezidă şi în necesitatea asigurării stabilităţii relaţiilor material-juridice dintre părţi şi redarea unui aspect
durabil circuitului civil, prin intermediul introducerii de termene procedurale ce ar limita temporal posibilitatea revizuirii hotărîrilor irevocabile (art.450
CPC).

Clasificarea (tipologia) termenelor procedurale civile

O importanţă practică deosebită o deţine clasificarea termenelor procedurale civile, dat fiind faptul că permite disocierea grupurilor separate de termene
procedurale şi determină posibilitatea înţelegerii şi utilizării lor conform subtilităţilor ce le descriu. Esenţa clasificării termenelor procedurale, văzută din
perspectiva unei operaţiuni logice, rezidă în divizarea acestora în categorii (clase) în baza unor criterii de rigoare (bazele divizării). Or, fiecare categorie îşi
are locul şi valoarea sa determinată. Orice clasificare este una relativă. O mare parte a fenomenelor naturii şi convieţuirii sociale (inclusiv termenele
procedurale) nu pot fi atribuite incontestabil la o anumită grupă. Odată cu evoluţia ştiinţei, clasificarea, de regulă, este modificată, completată, iar uneori –
înlocuită de una mai nouă şi mai corectă.
Luînd în calcul faptul că manifestarea proprietăţilor obiectului cunoaşterii (în caz particular – termenele procedurale) este infinit de variată, în funcţie de
sarcinile şi scopurile cercetării, criteriile de clasificare pot fi la fel de diverse.
La determinarea clasificării termenelor procedurale civile pot fi utilizate diferite criterii, precum:
 modalitatea de reglementare a termenelor în norma de drept,
 subiecţii ce le stabilesc,
 modul de determinare a duratei lor etc.
Valorificînd importanţa rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în domeniul dreptului procesual civil, devine posibilă sintetizarea următoarelor tipuri
de clasificare:
1) După modalitatea de reglementare a termenelor procedurale în normele de drept, acestea se subdivid în:
 Imperative – drept exemple ale termenelor procedurale imperative pot servi cele vizate de alin.(4) art.168, alin.(2) art.169, alin.(3) art.170, alin.(1)
art.171 CPC. Ele sînt stabilite de norma de drept şi nu pot fi modificate în baza acordului părţilor sau de către instanţa de judecată.
 Dispozitive – în caz de necesitate, pot fi modificate prin efectuarea de acţiuni procesuale. De ex., judecătorul, la cererea reclamantului, poate prelungi
termenul stabilit de el însăşi întru înlăturarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată şi termenul acordat de instanţa de judecată, pentru prezentarea
probelor necesare şi a referinţei (alin.(1) art.186 CPC, alin.(1) art.191 CPC) etc.
2) După modul de determinare a duratei termenelor, acestea se subdivid în:
 Determinate – sînt termenele pentru care legea a priori stabileşte volumul temporal, volum care, în rezultatul unei asemenea detalieri, poate fi utilizat
sub forma unui etalon al acţiunilor efectuate în timp de către subiecţii relaţiilor procesuale. CPC prevede următoarele durate ale termenelor procedurale
civile: o zi (alin.(2) art.177 CPC), 3 zile (alin.(4) art.102 CPC), 5 zile (alin.(3) art.170 CPC), 10 zile (alin.(9) art.80 CPC), 15 zile (alin.(2) art.164 CPC),
2 luni (art.165 CPC), 3 luni (lit.d) alin.(2) art.321 CPC) şi altele
 Nedeterminate – le este caracteristică lipsa prevederilor privind durata lor concretă. Ele nu pot fi tratate ca fiind infinite. Or, ele îşi au definite limitele
lor prin referirea la anumite acţiuni sau evenimente certe, în prezenţa cărora debutează sau se epuizează respectivele termene. !!! În cazul termenelor
nedeterminate, se concretizează acţiunea pînă la care sau după care este admisibilă realizarea unui anumit drept. În esenţă, sînt aceleaşi perioade de timp,
prestabilite de lege, însă definite sub auspiciile unui alt sistem de măsurare. De ex., o ac țiune reconvenţională poate fi intentată de către reclamant pînă la
stabilirea termenului de judecare a pricinii (art.172 CPC), problema privind pronunţarea unei hotărîri suplimentare poate fi înaintată în limitele
termenului de executare silită a hotărîrii (alin.(2) art.250 CPC) etc.
3) După durata lor, termenele pot fi subdivizate în:
 Termene-perioade – le este caracteristică o anumită durată, în limitele căreia subiectele relaţiilor procesuale deţin libertatea de acţiune procesuală.
Acţiunea procesuală permisă sau necesară poate fi executată la începutul, în interiorul sau la finele respectivului termen, dar cu menţiunea că realizarea
acesteia să fie cuprinsă în cadrul respectivului timp. De ex., judecătorul urmează să emită o încheiere despre refuzul primirii cererii de chemare în
judecată în decurs de 5 zile de la data repartizării acesteia (alin.(2) art.169 CPC), recursul împotriva încheierii judecătoreşti poate fi depus într-un termen
de 15 de zile de la data pronunţării ei (art.425 CPC RM).
 101
 Termene-momente – de regulă, sînt instituite atunci cînd, în interesele justiţiei, precum şi ale participanţilor la proces, se solicită fie rapiditatea
efectuării de acţiuni procesuale concrete, fie asigurarea continuită ții acestora, succesiunea lor fiind ab initio (adică, de la început) determinată. De ex.,
deschiderea ședinței de judecată (art.197 CPC), timpul prezentării martorilor (alin.(2) art.136 CPC).
!!! Termenele-momente pot fi determinate şi prin referirea la efectuarea de anumite acţiuni. De ex., ele indică asupra realizării unei activităţi procesuale
determinate, care trebuie precedată de o altă acţiune sau eveniment prescris de lege (după primirea cererii de declarare a nulităţii documentului pierdut,
judecătorul emite o încheiere prin care interzice institu ției (persoanei) care a eliberat documentul să efectueze în baza lui plăţi sau livrări – art.321 CPC).
!!! Prin intermediul unui termen-moment poate fi identificat timpul efectuării acţiunii procesuale, care nemijlocit precede o altă activitate de acest gen.
Cazul dat poate fi exemplificat prin art.215 CPC, care prevede că identitatea martorului este stabilită de preşedintele şedinţei înainte de audierea acestuia.
!!! În baza termenelor-momente, poate fi determinat timpul ac țiunii procesuale, realizată concomitent cu derularea altei acţiuni de acest tip. De ex., în
cazul amînării procesului, instanța de judecată stabileşte o zi pentru o nouă şedinţă de judecată (art.208 CPC).
4) După modalitatea stabilirii, se disting două tipuri de termene procesuale:
În conformitate cu art.110 CPC, termenul de procedură, în interiorul căruia urmează a fi îndeplinite anumite acte de procedură sau încheiate un ansamblu
de acte, este stabilit de lege sau de judecată (judecător). Se deosebesc:
Termene legale – sînt acele termene referirea la care este conţinută în normele legislaţiei procesual civile şi care nu pot fi modificate prin voinţa
subiecţilor relaţiilor procesuale. În acest şir sînt incluse:
 termenul de recuzare şi autorecuzare (art.52 CPC),
 termenul pentru asigurarea acţiunii (art.177 CPC),
 termenul pentru emiterea încheierii privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.184 CPC),
 termenul pentru întocmirea hotărîrii integrale (art.236 CPC),
 termenul pentru întocmirea şi semnarea procesului verbal (art.275 CPC) etc.
Termene judiciare – sînt termenele stabilite la discreţia instanţei de judecată (judecătorului). La tipul dat urmează a fi atribuite următoarele termene:
 nereglementate de lege;
 stabilite de instanţa de judecată (judecător), reieşind din circumstanţele concrete ale cauzei.
!!! Termenele judiciare urmează a fi suficient de extinse, pentru a permite realizarea actelor procesuale şi, concomitent, suficient de reduse, întru
neadmiterea tergiversării soluţiei pe fondul cauzei. În lista termenelor judiciare pot fi incluse:
 termenul pentru lichidarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată (art.171 CPC),
 termenul pentru prezentarea probelor (art.119 CPC),
 termenul pentru realizarea actelor procesuale necesare pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (art.184 CPC),
 termenul amînării procesului (art.208 CPC) etc.
5) În funcţie de subiectul căruia îi sînt adresate anumite termene procedurale concrete, acestea pot fi subdivizate în:
Termene destinate instanţei de judecată (judecătorului). Asemenea termene, în mod obligatoriu, sînt stabilite de lege şi înglobează toată complexitatea
actelor procesuale, realizate de instanţa de judecată (judecător) la diferite etape ale procesului. Şirului dat îi pot fi atribuite:
 executarea încheierii privind amenda judiciară poate fi amînată sau eşalonată pe un termen de pînă la două luni (art.165 CPC);
 judecătorul urmează să soluţioneze chestiunea privind primirea cererii de chemare în judecată în decurs de 5 zile de la repartizarea acesteia (art.168
CPC);
 emiterea încheierii privind restituirea cererii de chemare în judecată urmează a se efectua în decurs de 5 zile de la repartizarea acesteia (art.170 CPC).
Termene destinate părţilor şi altor participanţi la proces. Aceste termene pot fi stabilite de lege sau de instanţa de judecată (judecător). De ex.:
 pîrîtul, pînă la începutul dezbaterilor judiciare a pricinii, este în drept să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională (art.172 CPC);
 judecătorul stabileşte termenul de judecare a pricinii, notificînd părţile şi alţi participanţi la proces despre locul, data şi ora şedinţei (art.190 CPC);
 în decursul a 10 zile de la primirea copiei ordonanţei, debitorul este în drept să înainteze în instanţa care a eliberat ordonanţa obiecţiile sale motivate
împotriva pretenţiilor admise (art.352 CPC).
Termene destinate terţelor persoane (care nu pot fi incluse în şirul participanţilor la proces obligaţi de a îndeplini dispoziţiile instanţei de judecată
(judecătorului). Asemenea termene pot fi stabilite de lege sau de instanţa de judecată (judecător). De ex.:
 persoanele care nu deţin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanţei
faptul dat în decursul a 5 zile de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării (art.119 CPC);
 persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti la data şi la ora stabilită (art.136 CPC).
6) După modul de calcul, termenele procedurale se subdivid în:
Termene evaluate în ani, luni, zile şi ore. Exemple:
 problema pronunţării unei hotărîri suplimentare poate fi soluţionată în termenul executării silite a hotărîrii (art.250 CPC, conform alin.(1) art.18 din
Codul de Executare, hotărîrea judecătorească poate fi prezentată spre executare în decurs de 3 ani de la rămînerea ei definitivă, dacă legea nu prevede
altfel);
 deţinătorul de document a cărui pierdere a fost declarată în judecată este obligat să depună, pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, în
instanţa care a pronunţat încheierea, o cerere în care să-şi formuleze drepturile asupra documentului şi să-l prezinte în judecată în original (art.322 CPC);
 judecătorul soluţionează, în decursul a 5 zile de la repartizare, primirea cererii de chemare în judecată (art.168 CPC);
 cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie, fără liberul consimţămînt al persoanei, se depune în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai tîrziu de 72
de ore din momentul internării ei în staţionar (art.314 CPC).
Termene determinate de survenirea unor anumite evenimente obligatorii. De ex., conform lit.a) art.262 CPC, procesul urmează a fi suspendat pînă la
determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces sau pînă la numirea tutorelui sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de
capacitatea de exerciţiu în cazurile prevăzute de lit.a) şi b) art.260 CPC.
7) După caracterul survenirii lor, termenele procedurale se subdivid în:
 Termene ce expiră – sînt determinate de sintagmele „nu mai devreme şi nu mai tîrziu” sau „în decursul a ... zile” (de ex., alin.(6) art.275 CPC).
 Termene ce debutează – sînt exprimate cu ajutorul sintagmelor „nu mai tîrziu” (alin.(1) art.314 CPC) sau „pînă la...” (art.262 CPC RM).
8) După reţinerea unor elemente, care creează întregul procesului civil pe o cauză anumită, termenele procedurale se subdivid în:
 Termene necesare săvîrşirii unor acte procesuale concrete.
 Termene necesare cercetării şi soluţionării cauzelor civile.
 Termene ce determină posibilitatea persoanelor interesate de a declara apel sau recurs, de a depune o cerere de revizuire a hotărîrilor irevocabile.
 Termene de executare a hotărîrii.
E posibilă divizarea mult mai detailată a termenelor procedurale în interiorul fiecărui grup. De ex., termenele examinării şi soluţionării cauzelor civile pot
fi împărţite, în funcţie de categoria pricinii, în generale şi speciale. De ex., termenele generale de cercetare a cauzelor civile în primă instanţă sînt stabilite de
legiuitor în următoarea formulă: majoritatea cauzelor civile sînt cercetate în primă instanţă în decursul unui termen rezonabil.
Categoria „termen rezonabil” este interpretată de cei ce înfăptuiesc justi ția în RM în baza alin.(1) art.6 din CEDO. Acest conţinut este reprodus în alin.(1)
art.192 CPC. Noţiunea de „termen rezonabil” se prezintă a fi una evaluabilă şi este determinată în fiecare caz particular în lumina circumstanţelor cauzei
civile şi în dependenţă de criteriile enunţate în art.192 CPC.
 102
!!! CtEDO, soluţionînd problema privind încălcarea termenului rezonabil de către instanţele judiciare naţionale, în mod constant, îşi focalizează vizorul
asupra faptului că rezonabilitatea termenului de cercetare a pricinii trebuie evaluată în limitele circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii:
complexitatea cauzei, acţiunile părţii petiționare şi ale autorităţilor respective , precum şi importanţa soluţionării cauzei pentru partea petiţionară.
!!! Pricinile privind încasarea pensiei de întreţinere, apărarea drepturilor şi intereselor minorului, precum şi alte categorii de cauze indicate în alin.(2)
art.192 CPC se judecă de urgenţă şi în mod prioritar. Termene speciale sînt instituite în raport cu anumite categorii de cauze:
 instanţa judecătorească examinează, în 3 zile de la data depunerii, cererea de spitalizare forţată şi tratament for țat a persoanei (art.310 CPC);
 cererea de efectuare a examenului psihiatric sau de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consim țămînt se examinează de judecător în
decursul a 5 zile de la data pornirii procesului (art.315 CPC);
 în conformitate cu art.67 Cod Electoral, contesta țiile privind acţiunile şi hotărîrile Comisiei Electorale Centrale în perioada electorală se examinează în
termen de 5 zile calendaristice de la depunere, dar nu mai tîrziu de ziua alegerilor;
 contestaţiile privind acţiunile şi hotărîrile consiliilor electorale de circumscrip ție şi ale birourilor secţiilor de votare se examinează de organele electorale
sau de instanţele de judecată în termen de 3 zile calendaristice de la depunere, dar nu mai tîrziu de ziua alegerilor;
 instanţele de judecată, în termen de 10 zile de la data primirii rapoartelor consiliilor electorale de circumscripţie, confirmă sau infirmă printr-o hotărîre
legalitatea alegerilor din fiecare circumscripţie electorală (alin.(2) art.135 Cod Electoral).
În domeniul ştiinţei este redată și clasificarea în baza procedeelor numite, precum şi cu reţinerea altor criterii, care contribuie la:
 extinderea şi aprofundarea cunoştinţelor privind esenţa termenelor procedurale;
 cunoaşterea legităţilor manifestării proprietăţilor lor particulare;
 determinarea rolului consecinţelor juridice a respectării şi nerespectării termenelor procedurale;
 determinarea importanţei şi esenţei justiţiei civile per ansamblu din punct de vedere a evoluţiei cauzei în timp.
Calcularea termenelor procedurale, începutul și expirarea cursului lor
Pentru aplicarea corectă a termenelor procedurale, acestea urmează a fi corect calculate. Evaluarea corectă a termenului procedural semnifică efectuarea
unui calcul obiectiv a datei calendaristice concrete, a momentului de timp sau a începutului (expirării) evenimentului, ceea ce permite efectuarea sau
determină abţinerea de la realizarea anumitor acţiuni procesuale. Calculul greşit al termenului procedural duce la încălcarea (nerespectarea) sau omiterea
acestuia, ceea ce determină survenirea unor consecinţe juridice nefaste.
Regulile generale privind calculul termenelor în injustiţia procesual civilă sînt consemnate în art.111 CPC. Algoritmul evaluării acestora poate fi
determinat, în mod separat, şi de alte acte normative.
Conform Recomandării nr.2 privind termenul de depunere a cererii de chemare în judecată despre reparare prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la
judecarea în termen rezonabil, a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătore ști, care, reieşind din jurisprudenţa CSJ,
stipulează că termenul de depunere a cererii de chemare în cauză este reglementat de art.3 al Legii nr.87/2011. În Recomandarea nr.2, de asemenea explică
că, pentru cererile restituite de CtEDO, avînd în vedere restituirea tardivă a acestora de către Curte, termenul stipulat la art.7 al Legii men ționate nu poate fi
luat în calcul şi toate aceste cereri urmează să fie examinate de instanţele naţionale, dacă reclamanţii cer examinarea lor. Se menţionează şi faptul că
instanţele naţionale urmează să primească spre examinare şi să examineze cererile similare, care n-au fost depuse la CEDO, dar se încadrează în termenul
stipulat la art.267 CC.
!!! Pentru calcularea corectă a termenului procedural, urmează de ţinut cont de începutul şi expirarea curgerii cursului acestuia. !!! Stabilirea ambelor
extreme ale curgerii termenului procedural are o importanţă practică deosebită pentru calcularea acestuia. Cînd subiecţii relaţiilor procesuale civile urmează
să uzeze termenele, atunci acţiunile procesuale respective pot fi efectuate în orice moment al cursului timpului, calculat de la debutul şi pînă la epuizarea
acestuia.
Conform regulii generale, termenele procedurale, avînd forma de perioade de timp în procesul civil al RM, sînt evaluate în ani, luni sau zile. În aceeaşi
ordine de idei, termenele pot fi determinate de o dată calendaristică, de data comunicării unui act procedural, precum şi prin intermediul referinţei la un
eveniment anumit, care, în mod cert, urmează să se producă (art.111 CPC).
Calcularea termenelor procedurale, determinate de o dată calendaristică sau de data comunicării actului de procedură, se efectuează cu referire la
respectivul moment (zi). Ziua concretă are importanţă şi pentru calculul termenelor procedurale determinate de referinţa la un eveniment viitor şi cert.
Debutul cursului termenului procedural, în conformitate cu reglementările CPC, se realizează la ora 00:00 a zilei ce urmează după ziua începutului
curgerii acestuia. Or, acest fapt semnifică că momentul de care este condiţionată curgerea termenului nu coincide cu debutul lui şi nu este reţinut ca viabil şi
nici nu este consemnat cursul lui. Regula dată poate fi dedusă din prevederile alin.(3) art.111 CPC, în limitele căruia este reglementat că termenul
procedural, calculat în ani, luni sau zile, începe să curgă în ziua imediat următoare datei calendaristice stabilite. !!! Dacă instanţa de judecată a emis o
hotărîre definitivă la data de 31 decembrie, termenul de 30 de zile (art.362 CPC) pentru depunerea cererii de apel începe la ora 00:00 a zilei de 1 ianuarie şi
expiră la 30 ianuarie.
Calcularea corectă a începutului termenului procedural influenţează şi momentul expirării acestuia. !!! Or, termenele procedurale expiră în funcţie
de epuizarea lor sau în limitele exercitării ac țiunii procesuale, în contextul în care o atare acţiune este efectuată la o dată anterioară momentului expirării
termenului. Regula determinării expirării termenului procedural este indisolubil legată de unitatea de evaluare a acestuia – ani, luni sau zile.
!!! Dacă un eventual termen procedural este calculat în ani, atunci acesta expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului (alin.(2) art.112
CPC). Termenul procedural evaluat în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului (alin.(2) art.112 CPC). În cazul regulii finale, legiuitorul a
prevăzut în mod expres următoarea excepţie: dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii. Termenul de o lună necesar
transmiterii imobilului şi stabilit de instanţa de judecată la data de 31 ianuarie expiră la 28 sau 29 februarie.
În alin.(1) art.112 CPC, legiuitorul în mod repetat face uz de sintagma „în ziua respectivă a ultimului an/a ultimei luni a termenului”. Or, în cazul noţiunii
de zi al ultimului an sau a ultimei luni a termenului procedural urmează, conform regulii generale, să fie identificată acea zi care coincide cu data
calendaristică concretă a lunii de referinţă sau ziua survenirii evenimentului, în funcţie de care este stabilit începutul termenului.
Termenul procedural calculat în zile expiră în ultima zi a termenului stabilit . CPC din 2003 nu a reglementat expres o asemenea regulă, însă o atare
interpretare derivă din conţinutul regulilor sus-enunţate.
Termenul procedural, de la începutul său, curge în mod continuu pînă la expirarea sa, înglobînd zilele nelucrătoare şi cele de sărbătoare . !!! Dacă
începutul curgerii termenului coincide cu o zi nelucrătoare, atunci, spre deosebire de cazul expirării lui, acesta curge din ziua nelucrătoare şi nu din ziua
imediat următoare acesteia. Atributul continuităţii presupune că din cursul termenului procedural nu sînt excluse zilele nelucrătoare, exceptînd cazul
particular cînd ziua nelucrătoare este ultima zi a termenului (alin.(2) art.112 CPC). În cazul în care epuizarea termenului procedural revine unei zile
nelucrătoare, atunci ultima zi a termenului urmează a fi considerată următoarea zi lucrătoare. De ex., în cazul în care ultima zi a termenului coincide cu 8
martie, atunci respectiva lui epuizare survine la 9 martie. În situaţia cînd şi ultima dată calendaristică este o zi lucrătoare, finalul intervalului de timp va fi
stabilit pentru 10 martie.
Legislaţia procesual civilă în vigoare uzează de sintagma „zi nelucrătoare”, referindu-se atît la zilele de sărbătoare, cît şi cele de odihnă. Conform regulii
generale, zile de odihnă sînt sîmbătă şi duminică. Zilele de sărbătoare sînt prevăzute de legislaţia muncii. În raport cu zilele de sărbătoare, prin Hotărîre de
Guvern pot fi operate modificări la capitolul zilele nelucrătoare, în sensul declarării lor drept lucrătoare şi viceversa.
Acţiunile procesuale, pentru care este stabilit un anumit termen, pot fi efectuate pînă la ora 24:00 a ultimei zile a termenului. !!! Termenul
procedural nu se consideră a fi omis în cazul în care cererea de apel, recurs sau revizuire, documentele sau sumele de bani au fost transmise prin poştă,
telegraf sau oricare alt mijloc de comunicare pînă la ora 24:00 a ultimei zile a termenului. În asemenea situaţii, acţiunea procesuală se consideră a fi realizată
în termen. Predarea documentului către structurile de comunicaţie se egalează cu săvîrşirea acţiunii în instanţa de judecată. Dacă, în limitele art.362 CPC,
termenul de 30 de zile pentru depunerea cererii de apel se finalizează la 10 iunie, atunci respectiva poate fi predată oficiului poştal pînă la ora 24:00 a zilei de
10 iunie.
 103
Drept dovadă a efectuării în timp a actului procedural o constituie sigila de pe plic, chitanţa poştală sau telegrafică. Or, anume din aceste
considerente plicul şi chitanţele respective urmează a fi anexate la materialele dosarului.
!!! Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instan ța judecătorească ori în altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie
programul lor sau la care încetează operaţiunile respective (alin.(4) art.112 CPC).

Omiterea termenului procedural și consecințele acesteia

În ştiinţa şi practica juridică omiterea termenului procedural civil este calificată ca fiind un fapt juridic, ce survine în momentul expirării lui, în rezultatul
inacţiunii, pe temeiuri întemeiate sau nu, a subiectului împuternicit sau obligat la realizarea de acte procesuale şi care generează efectele juridico-procesuale
respective.
Rezultatul omiterii termenului procedural îl constituie anumite consecințe juridice. Alin.(1) art.113 CPC prevede că dreptul de a efectua actul de
procedură încetează odată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească (judecător).
Din interpretarea legislaţiei procesual-civile privind omiterea termenelor procedurale, e de reţinut ca fiind obligatorii următoarele momente:
 expirarea termenului stinge dreptul la efectuarea anumitor acţiuni procesuale;
 expirarea termenului procedural nu eliberează subiectul de executarea obligaţiei procedurale.
Omiterea de către participanţii la proces a termenului procedural legal epuizează dreptul lor de a efectua anumite acţiuni procedurale: de a depune cerere
de anulare a amenzii judiciare (alin.(2) art.164 CPC), de a depune obiecţii pe marginea procesului-verbal (art.275 CPC), de a depune o cerere de revizuire
(art.450 CPC) etc.
!!! Documentele şi cererile procesuale depuse la expirarea termenelor respective, în contextul în care nu este solicitată prelungirea sau restabilirea lor, nu
sînt examinate de instanţa de judecată şi sînt restituite persoanelor ce le-au depus. De ex., dacă reclamantul căruia nu i s-a dat curs la cererea de chemare în
judecată nu a îndeplinit în termen toate cerinţele judecătorului privind lichidarea neajunsurilor acesteia sau nu a achitat la timp taxa de stat şi nu a solicitat
prelungirea termenului respectiv suferă consecinţa considerării cererii sale ca nefiind depusă cu restituirea acesteia (art.171 CPC).
!!! La omiterea termenului de către persoanele interesate în soluţionarea pricinii survine consecinţa stingerii dreptului lor de a efectua acţiuni procesuale,
însă e posibilă producerea unor efecte secundare. !!! În cazul omiterii termenului pentru declararea recursului (art.434 CPC), hotărîrea judecătorească devine
irevocabilă din momentul expirării termenului de atac (alin.(2) art.254 CPC).
În cazul în care instanţa de judecată a încălcat termenele de judecare a cauzei civile, ea îşi menţine obligaţia de a soluţiona litigiul dedus judecă ții în fond.
Încălcarea (omiterea) termenelor procedurale stabilite pentru instanţa de judecată întru realizarea anumitor acţiuni procedurale nu absolvă
respectivii subiecţi de obligația dată . Acţiunile procesuale inevitabil vor fi înfăptuite, dat fiind necesitatea de a soluţiona pricina concretă. Consecinţele
neonorării de către instanţa de judecată a termenelor procedurale sînt definite în contextul Legii nr.544/1995 cu privire la statutul judecătorului (lit.f 1 şi h1)
art.22), prin prisma abaterilor disciplinare din partea magistratului. Deoarece acestea sînt măsuri de influenţă disciplinară asupra judecătorului, precum şi de
înfăptuire a unui şir de măsuri organizaţionale pentru neadmiterea încălcării termenelor procedurale ce ar tergiversa nejustificat soluţionarea cauzei, ar
denatura însăşi esenţa dreptului pentru a cărui apărare subiectul apelează la concursul justiţiei.
Omiterea termenului procedural se poate înregistra şi în cazul inacţiunii unor terţi subiecţi ai relaţiilor procesuale . În conformitate cu legislaţia în
vigoare, orice autoritate statală sau publică, persoană juridică sau cetăţean, la demersul instanţei de judecată, este obligat, în termenul stabilit, să prezinte
documentele sau înscrisurile ce le deţine. Nereprezentarea de către persoanele care nu sînt participanţi la proces a înscrisurilor solicitate în termenul
stabilit nu le scuteşte pe acestea de obligaţia de a efectua respectivele acţiuni procedurale. În aceeaşi ordine de idei faţă de aceşti indivizi pot fi aplicate
anumite măsuri de răspundere procesual-civilă (alin.(3) art.119 CPC).

Repunerea în termenul procedural, prelungirea și suspendarea cursului acestuia

CPC al RM conţine două articole independente, care reglementează conţinutul normativ al repunerii (art.116 CPC) şi prelungirii termenului procedural
(art.115 CPC). În contextul legislaţiei procesual-civile în vigoare, prevederile art.115 şi 116 CPC reglementează în mod ambiguu diferenţierea termenelor
procedurale, la omiterea cărora persoana interesată, în baza unui demers, poate invoca motive întemeiate de repunere sau prelungire a acestora.
Legislaţia procesual-civilă contemporană a RM, în partea reglementării chestiunilor privind repunerea şi prelungirea termenelor procedurale, nu
condiţionează aplicabilitatea respectivelor instituţii de tipurile acestora – legale şi judiciare.
!!! Lipsa în legea procesuală a unor formulări exprese, ce ar permite interpretarea strictă a instituţiilor repunerii şi prelungirii termenelor procedurale
omise, inevitabil face ca respectivele instituţii să fie diferenţiat interpretate şi aplicate sau, viceversa, să fie în imposibilitate de a fi aplicate. În anumite
situaţii, persoana va fi repusă în termen, în altele – acelaşi termen va fi prelungit. Repunerea şi prelungirea termenelor reprezintă categorii procesuale
distincte.
Practica judiciară şi ştiinţa dreptului procesual civil la aplicarea reglementărilor privind termenele omise operează potrivit regulii: în contextul existenţei
unor motive întemeiate, persoana este repusă în termenul legal, iar în cazul termenului judiciar acesta este prelungit.
În CPC din 2003, în privinţa termenelor procedurale omise, coexistă noţiunile de „prelungire” şi „repunere”. Legislaţia procesual-civilă nu conţine o
definiţie oficială pentru fiecare dintre conceptele de „repunere în termen” şi de „prelungire a termenului”. Se propun următoarele definiţii:
Repunerea în termenul procedural reprezintă recunoaşterea de către organul judiciar (judecător) a viabilităţii dreptului de a efectua acţiunea procesuală
concretă, care a fost pierdut în rezultatul omiterii de către persoana interesată a termenului procedural legal, în circumstanţa în care respectiva omitere este
condiţionată de anumite motive întemeiate.
Prelungirea termenului procedural reprezintă stabilirea de către organul judiciar (judecător) a unui nou termen necesar efectuării acţiunii procesuale, în
contextul în care termenul stabilit a fost omis sau se impune mărirea intervalului acestuia, dat fiind prezenţa pericolului omiterii lui în baza unor motive,
considerate a fi întemeiate de către instanţa de judecată. !!! Prelungirea termenului procedural este posibilă pe toată perioada derulării lui, nu doar după
omiterea lui.
Legea procesuală nu reglementează, dar nici nu interzice instanţei de judecată sau judecătorului care a stabilit termenul procedural, eventual, să-1
reducă. Reducerea termenului procedural, stabilit de către instanţa de judecată pentru efectuarea actelor procesuale, reprezintă micşorarea intervalului
acestuia, realizată sub rezerva prezenţei unor circumstanţe întemeiate. !!! Reducerea termenului procedural e motivată de variate situaţii, precum: acţiunea
procesuală a fost realizată cu o dată anterioară stabilirii termenului procedural.
Prelungirea şi repunerea în termenul procedural pot fi efectuate doar în baza unor motive viabile şi întemeiate. Recunoaşterea motivelor omiterii
termenelor procedurale ca fiind întemeiate este în strictă dependenţă de aprecierea instanţei de judecată (judecătorului). În şirul motivelor întemeiate
practica judiciară atribuie: concursul de circumstanţe dificile, neînştiinţarea în timp util a persoanei despre necesitatea efectuării unei acţiuni procesuale,
activitatea defectuoasă a oficiului poştal, locul de trai îndepărtat al persoanei, starea materială precară a participantului la proces, caracterul neajunsurilor ce
urmează a fi lichidate de către participantul la proces, starea sănătăţii membrilor familiei sau alte circumstanţe de ordin familial, decesul persoanelor
apropiate participantului la proces, realizarea unor însărcinări profesionale urgente, condiţionate de anumite deplasări (transfer, detaşare) etc.
!!! Caracterul întemeiat al motivelor omiterii termenului procedural reprezintă o condiţie sine qua non pentru repunerea sau prelungirea acestuia. Obliga ția
probării existenţei circumstanţelor, care au făcut imposibilă efectuarea de către persoană a anumitor acţiuni procesuale în termenul stabilit este pusă în
sarcina persoanei ce s-a adresat instanţei de judecată cu o cerere de repunere sau prelungire a termenului procedural. Motivele omiterii termenelor
procedurale pot fi recunoscute de instanţa de judecată ca fiind neîntemeiate. În acest caz, persoanei îi va fi refuzată repunerea sau prelungirea termenului
procedural.
!!! Înaintarea cererii privind repunerea sau prelungirea termenului procedural, în limitele art.115 şi 116 CPC, poate fi realizată de către participanţii la
proces. Or, în mod prioritar, acestea sînt persoanele juridic interesate în solu ționarea pricinii (părţi, intervenienţi, petiţionari, persoane interesate).
 104
În conformitate cu art.115 şi 116 CPC, dreptul persoanelor privind înaintarea cererii de prelungire a termenului nu este limitat în timp. în aspectul repunerii
în termenul procedural omis, dimpotrivă, înaintarea cererii este restric ționată de o anumită perioadă de timp. În corespundere cu alin.(4) art.116 CPC, cererea
privind repunerea în termen nu poate fi înaintată mai tîrziu de 30 de zile, calculate din ziua în care persoana a cunoscut sau trebuia să cunoască despre
încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de procedură. Or, norma dată este una imperativă şi nu poate fi modificată la discreţia instanţei de
judecată (judecătorului).
Cererea privind repunerea sau prelungirea termenului se înaintează instan ței de judecată, în limitele căreia urmează a fi efectuată acţiunea procesuală.
!!! Concomitent cu înaintarea cererii, trebuie efectuată acţiunea procesuală în raport cu care a fost omis termenul (înaintarea obiecţiilor asupra procesului-
verbal, înaintarea obiecţiilor contra ordonanţei judecătoreşti, depunerea cererii de apel sau recurs, prezentarea de înscrisuri etc.).
Ordinea procesuală a examinării cererilor privind repunerea sau prelungirea termenului procedural omis diferă. Chestiunea vizînd repunerea în termenul
procedural sau refuzul repunerii este examinată în şedinţa instanţei de judecată cu citarea obligatorie a persoanelor cointeresate în soluţionarea pricinii.
!!! Participanţii la proces sînt informaţi asupra locului, orei şi datei desfă șurării şedinţei de judecată. Însă, neprezentarea respectivelor persoane, în contextul
citării lor legale, nu constituie un impediment pentru desfăşurarea şedinţei.
Legea nu prevede un termen în limita căruia urmează a fi cercetat demersul privind repunerea în termenul procedural omis. Or, acest termen urmează a fi
unul rezonabil. Alin.(5) art.116 CPC determină ordinea soluţionării cererii de repunere în termen, precum şi de atac a respectivei încheieri, care, în subsidiar,
trebuie să descrie un conţinut motivat. Încheierea privind repunerea în termen nu se supune recursului, or, încheierea vizînd refuzul repunerii în
termen poate fi atacată cu recurs.
Procedura şi soluţionarea cererii privind prelungirea termenului, precum şi posibilitatea atacării încheierii instanţei de judecată nu sînt reglementate. La
acest capitol, art.115 CPC nu prevede nimic. Procedura, soluţionarea precum şi ordinea atacării încheierilor judecătoreşti vizînd prelungirea sau refuzul
prelungirii termenului procedural ar urma să parcurgă aceleaşi formalităţi ce vizează cercetarea demersului privind repunerea în termen.
Împreună cu cererea privind repunerea sau prelungirea termenului procedural omis, participanţii la proces sînt în drept să se adreseze instanţei de judecată
cu un demers despre amînarea şedinţei de judecată, dacă pricina nu a fost cercetată în fond (art.208 CPC). Instanţa de judecată, cu reţinerea circumstanţelor
cauzei, poate să admită demersul şi să dispună amînarea procesului. Termenul pentru care urmează a fi amînat procesul trebuie să fie unul rezonabil şi să nu
depăşească intervalul de timp necesar soluţionării cererii de repunere în termen. !!! Drept bază pentru admiterea demersului pot servi asemenea circumstanţe
precum boala solicitantului, starea maladivă a apropiaţilor săi, care necesită grija solicitantului, deplasările de serviciu, temeinicia solicitărilor privind
repunerea în termen. Admiterea sau respingerea demersului este consemnată în încheiere judecătoreasă.
Legea procesual-civilă poate stabili termene nesusceptibile de a fi obiectul repunerii. La categoria respectivelor termene urmează a fi atribuite, în mod
special, termenele de declarare a recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel (art.434 CPC). Cererea de repunere în termenul dat este inadmisibilă.
Termenul de 2 luni, necesar atacării deciziilor vizate de alin.(1) art.434 CPC, se prezintă a fi unul de decădere, în consecinţă, acesta nu poate fi restabilit.
Judecarea pricinii este suspendată în cazurile prevăzute de art.260 şi 261 CPC. Concomitent cu suspendarea procesului, este suspendat şi cursul termenelor
procedurale. Respectiva reglementare vizează acele termene care la momentul suspendării cauzei nu au expirat. Curgerea termenelor procedurale este stopată
temporar pe tot parcursul suspendării procesului. Cursul lor este reactivat odată cu reluarea judecării pricinii, fiind supus regulilor prevăzute de alin.(2)
art.114 CPC şi alin.(3) art.111 CPC. Din ziua imediat următoare emiterii încheierii despre reluarea procesului. !!! Acțiunile procesuale urmează a fi efectuate
în intervalul rămas după reluarea procesului.
Cele menţionate permit identificarea anumitor particularităţi ale suspendării cursului termenelor procedurale, care pot fi sintetizate în
următoarele:
 Suspendarea cursului termenelor procedurale este condiţionată de întreruperea ordinii normale a curgerii lor, în contextul căreia toate termenele procedurale
descriu un itinerar continuu, precum şi de faptul că ea este o consecinţă directă suspendării procesului per ansamblu.
 Sînt suspendate doar acele termene procedurale care nu au expirat la momentul cînd a survenit circumstanţa ce a servit drept bază pentru suspendarea
procesului (art.260 şi 261 CPC).
 Momentul de debut al suspendării termenelor procedurale coincide cu momentul apariţiei circumstanţelor ce au condiţionat suspendarea procesului;
 Momentul epuizării suspendării termenelor procedurale se identifică cu momentul emiterii actului respectiv şi nu coincide cu momentul înlăturării faptice a
circumstanţelor ce au servit drept bază pentru suspendarea lor. Instanţa de judecată suspendă procesul pînă la data emiterii, pe o altă cauză, a hotărîrii civile,
administrative sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale. Cursul termenelor procedurale va continua din data reluării cercetării pricinii, şi nu din data emiterii
hotărîrii pe cauza respectivă.
 În ceea ce priveşte suspendarea, reluarea sau refuzul reluării procesului, instanţa de judecată emite o încheiere (art.263 CPC);
 Unele încheieri, pronunţate în chestiunile privind suspendarea procesului (încheierea privind suspendarea procesului, încheierea privind respingerea cererii
de repunere pe rol a pricinii) pot fi atacate cu recurs (art.263 CPC).
 Termenul procedural de atacare a încheierilor, conexe chestiunilor de suspendare a procesului, este determinat de intervalul suspendării dispuse.
 Procesul suspendat poate fi reluat, fie la iniţiativa persoanelor interesate în soluţionarea pricinii, fie a instanţei de judecată.
 Din momentul pronunţării încheierii privind reluarea procesului, cursul termenului procedural continuă, dar nu este reiniţiat. Timpul scurs pînă la
suspendarea procesului este inclus în calculul general al termenului. Odată cu reluarea procesului acţiunile, procedurale urmează a fi efectuate în intervalul
de timp rămas.
 Despre reluarea cercetării pricinii instanţa de judecată informează participanţii la proces în ordine generală (art.264 CPC).
Prin noţiunea de suspendare a cursului termenelor procedurale se înţelege stoparea temporară a curgerii lor, în condiţiile existenţei unor circumstanţe
independente de voinţa instanţei de judecată sau a participanţilor la proces, în virtutea cărora este împiedicată examinarea ulterioară a pricinii şi în legătură
cu care procesul este suspendat, continuarea cursului respectivelor termene fiind reactivată din ziua reluării procesului.

Tema: SANCȚIUNILE PROCEDURALE

Noțiunea, funcțiile și temeiurile aplicării sancțiunilor procedurale
A. Noţiunea şi temeiurile aplicării sancţiunilor procedurale.
Caracterul reglementar al dreptului procesual civil impune subiecţilor acestuia realizarea drepturilor şi obligaţiilor ce le sînt proprii în limitele dispoziţiilor
stabilite de lege. Lipsa unui mecanism de constrîngere, care ar sancţiona ignorarea prescrierilor legale ar lipsi de eficienţă procedura civilă şi ar desconsidera
încrederea în efectele actului de justiţie. !!! Instituirea în procesul civil a instituţiei sancţiunilor procedurale, are drept scop stabilirea unei ordini de drept ce
nu ar admite valorificarea abuzivă a drepturilor de către subiec ții implicaţi. Dacă nu ar exista măsuri de constrîngere sau de restabilire a unor situaţii juridice
încălcate, enumerarea în conţinutul legii a unor drepturi şi obligaţii pentru participanţii la proces ar rămîne doar formală şi declarativă.
Sancţiunile procedurale sînt de o importanţă iminentă în ansamblul de garanţii juridice instituite de lege, fiind destinate asigurării unei bune administrări a
justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni proprii dreptului procesual civil, activitatea de înfăptuire a justiţiei nu ar putea fi definită în condiţii eficiente.
Noţiunea de sancţiune semnifică acea măsură de constrîngere aplicată ca urmare a nerespectării unei obligaţii asumate. Raportată la procedura civilă,
sancţiunea poate fi caracterizată ca o măsură de constrîngere aplicată participanţilor la proces, ca urmare a încălcării obligaţiei de folosire cu bună-credinţă a
drepturilor procedurale, în cazul abuzului de aceste drepturi, precum şi a nerespectării obligaţiilor procedurale (art.56 CPC).
În opinia unor autor, noţiunea de „sancţiuni” este asimilată noţiunii de „urmări” sau „urmări negative”, acestea survenind în cazul neexecutării obliga țiilor
procesuale, în special în urma abuzului de drept. Termenul de sanc țiuni procedurale fiind propriu atît pentru răspunderea procesuală cît şi pentru aplicarea
măsurilor procesuale de constrîngere.
Alin.(1) art.10 CPC defineşte termenul de sancţiuni procedurale ca urmări nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural civil, care survin pentru
subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a
unui drept procedural.
 105
Din esenţa definiţiei expuse de legiuitor, se desprind 3 temeiuri pentru aplicarea sancţiunilor procedurale, şi anume:
 Neîndeplinirea unui act de procedură. Obligativitatea respectării actelor de dispoziţie ale instanţei de judecată impune participanţilor la proces sarcina
executării corespunzătoare a conținutului acestor acte. Neexecutarea dispoziţiilor judecătoreşti determină aplicarea sancţiunilor procedurale cu survenirea
efectelor negative prevăzute de lege. Efectele negative survenite se raportează la scopul procesului civil şi nicidecum la disponibilitatea părţii. Conform alin.
(2) art.171 CPC, !!! dacă persoana care a depus cererea nu îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea nu se
consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu recurs. În acest caz,
restituirea cererii de chemare în judecată survine ca consecinţa a neîndeplinirii de către reclamant a actului de procedură emis de judecător. Neîndeplinirea
poate fi şi intenţionată, ca şi consecinţă a abandonării intenţiei de a depune o cerere de chemare în judecată de către reclamant sau obţinerea dreptului de a
contesta încheierea de restituire a cererii de chemare în judecată, emisă ca consecinţă a neexecutării încheierii de a nu da curs cererii de chemare în judecată.
 Îndeplinirea defectuoasă a unui act de procedură. Realizarea procesului civil impune participanţilor la proces obligaţia îndeplinirii corespunzătoare cu
diligenţă a obligaţiilor ce le incumbă. Î!!! ndeplinirea defectuoasă a actului de procedură se referă atît la nerespectarea condiţiilor de formă şi de conţinut al
actului procedural cît şi la executarea tardivă a acestuia. În situaţiile evidenţiate sancţiunile procedurale pentru îndeplinirea defectuoasă a actului de
procedură sînt: obligarea îndeplinirii repetate a actului, nulitatea sau decăderea. De ex., conform alin.(1) art.171 CPC, după ce se constată că cererea a fost
depusă în judecată fără a se respecta condiţiile de chemare în judecată, fără a se indica numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul sau sediul lui, judecătorul
emite, în cel mult 5 zile de la repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare
şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor. În situaţia expusă, ca şi consecinţă a îndeplnirii defectuoase a cererii de chemare în
judecată, intervine emiterea unei încheieri de a nu da curs cererii de chemare în judecată din motiv, astfel reclamantul fiind obligat să înlăture neajunsurile
constatate.
 Exercitarea abuzivă a unui drept procesual. Exercitarea abuzivă a unui drept procesual este constatată în situaţia cînd partea la proces exercită un drept
procesual neprevăzut de lege (de ex., contrar alin.(5) art.152 CPC, a fost depusă cerere de recuzare a judecătorului căruia i s-a încredinţat verificarea
temeiniciei recuzării declarate unui alt judecător). Acest caz evidenţiază în mod elocvent situaţia realizării abuzive a unui drept procesual prin înaintarea unei
cereri contrar dispozițiilor legii, ca efect survenind respingerea cererii înaintate prin încheiere protocolară fixată în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
!!! Exercitarea abuzivă a unui drept procesual poate fi realizată în situaţia cînd partea depune în mod repetat cereri asupra cărora instanţa de judecată deja
s-a expus. De ex., conform lit.f) art.433 CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul se depune în mod repetat, după ce a fost
examinat. În acest caz, prin depunerea cererii de recurs, recurentul abuzează în mod vădit de dreptul de a se folosi de calea de atac. În cazul dat, sancţiunea
aplicată se referă la emiterea de către instanţa de recurs a unei încheieri privind inadmisibilitatea recursului.
B. Funcţiile sancţiunilor procedurale.
Funcţiile sancţiunilor procedurale rezumă scopul instituirii acestora, şi anume:
 Funcţia preventiv-educativă – se manifestă prin stabilirea anticipată a consecinţelor ce reies din nerespectarea legii, asigurînd o previzibilitate în acţiunile
realizate de către subiecţii procesului civil. Ultimii, în temeiul principiului disponibilităţii, sînt în drept să manifeste o conduită conformă circumstanţelor ce
se doresc a fi survenite, stimulaţi să se conformeze dispoziţiilor imperative ale procesului civil. Survenirea sancţiunilor pentru anumite situaţii concrete
stimulează participanţii la proces să se conformeze exigenţelor stabilite de lege, determinînd un comportament corespunzător, în vederea evitării pe viitor a
unor consecinţe nefavorabile.
 Funcţia represiv-intimidantă – este realizată prin aplicarea directă a consecin ței procesuale nefavorabile specifice încălcării comise şi anume – survenirea
măsurilor cu caracter represiv pentru încălcarea unei prescrieri legale concrete (de ex., conform lit.a) alin.(1) art.170 CPC, judecătorul restituie cererea de
chemare în judecată dacă reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria
respectivă de pricini sau de contractul părţilor).
 Funcţia reparatorie – este instituită în scopul asigurării unei compensări a prejudiciului material pentru partea în a cărei defavoare au fost exercitate abuziv
drepturile procesuale ale celeilalte părți (de ex., conform alin.(1) art.94 CPC, instan ța judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la
cerere, părții care a avut cîștig de cauză, cheltuielile de judecată sau, conform alin.(2) art.182 CPC, dacă hotărîrea de respingere a ac țiunii reclamantului a
devenit irevocabilă, pîrîtul este în drept să intenteze împotriva lui acţiune în reparaţie a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acţiunii, luate la
cererea acestuia, indiferent de vinovăţia reclamantului).

Sistemul sancțiunilor procedurale

Identificarea sancţiunilor procesuale poate fi realizată direct din con ținutul legii procesuale. Legiuitorul nu indică în mod expres termenul „sanc țiune” ori
de cîte ori reglementează consecinţele nefavorabile ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a drepturilor de către subiecţii procesului civil.
!!! !!! Sancţiunile procedurale urmează a fi individualizate după natura și urmările pe care le comportă , şi anume – consecinţa ce survine pentru
neîndeplinire, îndeplinirea defectuoasă a unui act de procedură sau exercitare abuzivă a unui drept procedural.
Dintre principalele sancţiuni procedurale sînt evidenţiate:
 nulitatea actului actului de procedură;
 decăderea din drepturi pentru neîndeplinirea în termen a acestuia;
 perimarea procesului civil;
 amenda judiciară;
 anularea hotărîrii.
Nulitatea – sancţiune pentru nerespectarea condiţiilor legale de formă şi de conţinut a actului procedural
În conformitate cu alin.(1) art.14 CPC, la judecarea pricinilor civile în primă instanţă, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere și ordonanță.
Conform alin.(5) art.14 CPC, dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului şi recursului se emite în formă de decizie. Termenul
de „act” este raportat de legiuitor limitativ, cu referire la înscrisurile instan ței.
În dreptul procesual civil, noţiunea de „act de procedură” are o semnificaţie mai largă şi urmează a fi înţeleasă atît ca înscris cît şi ca operaţiune juridică.
Deşi, potrivit alin.(1) art.14 CPC, legiuitorul stabileşte că, la judecarea pricinilor civile în primă instanţă, actele judiciare se emit în formă de hotărîre,
încheiere şi ordonanţă, raportînd limitativ conceptul de „act judiciar” doar la înscrisurile eliberate de către instanţa de judecată, actul judiciar urmează a fi
privit, în sens larg, drept manifestare de voinţă a subiecţilor procesului civil, care are ca scop apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor procesual civile.
Actul de procedură este orice manifestare de voinţă şi orice operaţiune juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţă, părţi sau
ceilalţi participanţi la proces, în legătura cu exercitarea prerogativelor şi îndeplinirii obligaţiunilor procedurale.
Nulitatea actului de procedură reprezintă acea sancţiune care, din oficiu sau la cererea oricărei dintre părţi, atrage nevalabilitatea acestuia şi el încetează
să producă efecte pentru care a fost făcut, din cauza neobservării sau încălcării condiţiilor stabilite de lege pentru realizarea lui.
!!! Nulitatea este o sancţiune pasibilă de a fi aplicată actelor întocmite cu nerespectarea condiţiilor de formă şi de conţinut stabilite de lege.
Forma actului juridic procedural civil este modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil. Nerespectarea condițiilor de formă, impuse de lege pentru realizarea unui anumit act procedural are ca efect direct nulitatea acestuia, nulitate
care, în mod obligatoriu, urmează a fi declarată de către instanţa de judecată sau de către instanţa care va realiza controlul judiciar asupra actelor instanţei de
judecată ierarhic inferioare. În consecinţă, actele procedurale urmează a fi realizate de către subiecţi, cu respectarea condiţiilor stabilite de lege.
Pentru cele mai importante acte procedurale care se referă la obiectul acţiunii (cererea de chemare în judecată, acţiunea reconvenţională, referin ța),
legea indică expres respectarea formei scrise la realizarea acestora. !!! În aceste condiţii, nerespectarea formei stabilite de lege ar avea ca efect direct
nulitatea actelor enumerate. Drept consecin ță a realizării principiului oralităţii, alte acte pot fi realizate atît în formă verbală cît şi în formă scrisă, în func ție
de discreția părţilor, respectarea sau nu a formei scrise fiind la latitudinea participanţilor (ex.: formularea cererilor sau demersurilor în şedinţă de judecată).
 106
În situaţia în care legea nu stabileşte expres realizarea unui anumit act în formă scrisă, acest fapt urmează interpretat ca dreptul discreţionar al subiectului
procesual civil de a alege forma actului emis.
Exigenţele de formă a actului juridic au caracter imperativ, iar nerespectarea acestora au ca efect direct nulitatea actului.
Conţinutul actului de procedură este constituit din toate elementele obligatorii impuse de lege. Termenul de „conţinut” se referă la elementele
constitutive ale actului de procedură civilă, care obligă emitentul să includă în structura actului elementele esenţiale manifestării voinţei sale juridice.
În scopul accelerării şi eficientizării procesului civil, legiuitorul a stabilit situaţii în care insuficienţa elementelor actului de procedură civilă nu are ca
consecinţă directă nulitatea sa (de ex., conform alin.(1) art.171 CPC, după ce constată că cererea a fost depusă în judecată, fără a se respecta condiţiile
art.166 şi lit.a), b), c) şi e) alin.(1) art.167 CPC, judecătorul emite, în cel mult 5 zile de la repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii,
comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor sau conform alin.(1)
art.250 CPC. !!! Instanţa care a pronunţat hotărîrea poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită o hotărîre suplimentară, dacă nu s-a
pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la proces au prezentat probe şi au dat explicaţii).
!!! Nulitatea nu intervine ca o consecință a actelor neîntemeiate ale subiecţilor procesului civil, întrucît aprecierea temeiniciei este un atribut indispensabil
al instanţei de judecată care examinează cauza civilă sau a instanţei de judecată care realizează controlul judiciar.
Decăderea – sancțiune pentru nerespectarea termenelor procedurale
Principiul securtităţii raporturilor juridice obligă participanţii la proces să-şi realizeze drepturile ce le incumbă, în interiorul termenelor stabilite imperativ
de legea procedural civilă. Expirarea termenului procedural are ca efect decăderea părţii din dreptul de a-l realiza.
Decăderea este definită în doctrina juridică drept pierderea unui drept sau privarea de un anumit drept privitor la îndeplinirea unui act de procedură din
cauza nerespectării termenului, a etapei procesuale, a ordinii procesuale stabilite de lege pentru exercitarea sau conservarea lui.
Decăderea urmează a fi înţeleasă drept imposibilitatea subiecţilor procesului civil de a exercita un drept procesual, întrucît termenul stabilit de lege sau de
către instanţa de judecată pentru realizarea dreptului a expirat.
În aceste circumstanţe, se observă o legătură dintre decădere, ca sancţiune procedurală, şi nerespectarea termenelor de către subiecţii procesului civil.
Decăderea intervine în următoarele situaţii:
 cînd legea sau instanţa de judecată stabileşte un termen fix pentru exercitarea dreptului sau pentru îndeplinirea actului procedural (de ex., conform alin.(1)
art.186 CPC, pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta probe suplimentare după expirarea termenului stabilit de instanţa de judecată, la faza pregătirii
pricinii pentru dezbateri judiciare);
 cînd legea stabileşte un anumit moment procesual pentru exercitarea dreptului sau îndeplinirea actului procedural, iar partea nu l-a realizat pînă la acel
moment (de ex., în conformitate cu alin.(3) art.372 CPC, părţile sînt decăzute din dreptul de a cere schimbarea calită ții procesuale a păr ților, temeiul sau
obiectul acţiunii şi nici înaintarea de noi pretenţii);
 cînd legea procedurală stabileşte o anumită ordine în îndeplinirea actelor de procedură, iar partea nu a executat-o (de ex., conform lit.f) art.267 CPC, pîrîtul
este decăzut din dreptul de a cere soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, dacă pînă la examinarea pricinii în fond, ultimul nu a ridicat obiecţii împotriva
soluţionării litigiului în judecată).
Decăderea este o sancţiunea aplicată exclusiv de către instanţa de judecată, expirarea termenului fiind posibil a fi invocată atît de către ceilalţi
participanţi cît şi din oficiu de către instanţa de judecată. !!! Partea care a omis realizarea unui act procedural în interiorul termenului stabilit de lege sau de
către instanţa de judecată din motive justificate are posibilitatea, în calitate de remediu eficient, să ceară repunerea în termenul de realizare a actului. În
vederea repunerii în termen, este necesară, în mod obligatoriu, cererea persoanei susţinută de motive justificate, care ar demonstra că ezitarea realizării
dreptului în interiorul termenului stabilit nu-i este imputabilă şi a avut loc din motivul survenirii unor circumstanţe independente de voinţa sa. Repunerea nu
poate fi dispusă de către instanţa de judecată, în afara cererii părţii, chiar şi atunci cînd din materialele dosarului reies evident circumstanţe justificative a
omiterii termenului, iar subiectul nu solicită acest fapt.
Perimarea – sancțiune a pasivității participanților la proces
Perimarea este o sancţiune procedurală determinată de neglijenţa păr ților în îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, precum şi de intenţia acestora de
abandonare a procesului civil. În mod direct este sancţionată pasivitatea participanţilor la proces şi anume – acţiunile ce au determinat o starea de
incertitudine să planeze asupra cauzei. Perimarea este o consecin ță a lipsei de străduinţă şi insistenţă a părţilor în desfă șurarea procesului civil, ceea ce
presupune lipsirea de efect a tuturor actelor procesuale realizate anterior prin finalizarea procesului în afara unei hotărîri sau a unei încheieri de încetare.
!!! Perimarea nu poate fi suprapusă şi nici asimilată renunţării la acţiune, ultima distingîndu-se prin faptul că reprezintă un act de dispoziţie materializat şi
conştientizat al reclamantului adresat instanţei de judecată. Perimarea este posibil a fi aplicată doar în cazul constatării faptului că părţile nu întreprind careva
acţiuni în vederea realizării scopului procesului civil.
!!! Aplicarea perimării este determinată de stabilirea anumitor limite ale desfă șurării procesului civil, or, în afara realizării unor acţiuni procesuale,
procesul civil nu poate dura veşnic. Perimarea ordonează activitatea instanţei de judecată prin excluderea din procedură a respectivelor cauze.
Perimarea nu se raportează doar la un act de procedură concret, ci se referă la întreaga activitate procesuală realizată, afectînd toate actele
procesuale realizate din momentul intentării procesului civil.
Cu toate că doctrina juridică evidenţiază perimarea ca varietate a sanc țiunilor procedurale, legislaţia naţională nu conţine un atare concept legal, lipsa
interesului părţilor pentru proces fiind sancţionată, conform lit.f) art.267 CPC, prin scoaterea cererii de pe rol.
Amenda judiciară – varietate a sancțiunilor procedurale
Amenda judiciară este sancţiunea aplicată de către instanţa de judecată persoanei, inclusiv cu funcţie de răspundere, pentru încălcarea obligaţiilor privind
desfăşurarea procesului. Amenda se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea sau organizaţia în care activează cei sanc ționa ți participă
sau nu în procesul respectiv.
Aplicarea amenzii judiciare poate fi dispusă doar de către instanţa de judecată exclusiv în şedinţă de judecată – pînă la pronunţarea hotărîrii.
Faptele, consecinţă a cărora intervine amenda judiciară urmează a fi constatate în mod obligatoriu în şedinţa de judecată, deşi survenirea lor poate avea loc şi
în intervalul de timp în care şedinţă de judecată a fost amînată sau întreruptă.
Prin noţiunea de persoană în privinţa căreia poate fi aplicată amenda judiciară urmează a fi înţeles toţi participanţii la proces, inclusiv persoanele care
contribuie la înfăptuirea justiţiei, precum şi altă persoană terţă care nu deţine calitate procesuală. Terţii pot fi sancţionaţi exlcusiv pentru încălcarea ordinii,
solemnităţii, precum şi pentru încălcarea dispoziţiilor instanţei de judecată privind desfă șurarea procesului (de ex., pentru înregistrarea video, fotografierea,
utilizarea altor mijloace tehnice decît cele permise de lege se sancţionează cu amendă de pînă la 20 unităţi convenţionale şi cu confiscarea înregistrărilor
(peliculei, pozelor, casetelor etc.).
!!! Amenda se stabileşte în unităţi convenționale, iar o unitate convenţională este egală cu 20 de lei.
Printre trăsăturile amenzii pot fi reținute următoarele:
 Amenda judiciară este sancţiunea care se aplică cumulativ sau separat cu obligaţia de a executa actul procedural (de ex., conform alin.(3) art.119 CPC, în caz
de neînștiințare, precum şi de declarare de către instanţă a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiată, persoanele vinovate care nu sînt
participanţi la proces se sancţionează cu amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale. Aplicarea amenzii nu scuteşte persoanele care deţin proba reclamată de
obligaţia prezentării ei în instanţă).
 Amenda judiciară se aplică pentru faptele prevăzute expres de lege. Cazurile expres stabilite de lege sînt:
 alin.(3) art.18 CPC: încălcarea prevederilor alin.(2) se sancţionează cu amendă de pînă la 20 u.c. şi cu confiscarea înregistrărilor (peliculei, pozelor,
casetelor etc.);
 alin.(9) art.105 CPC: dacă citaţia sau înştiinţarea nu este înmînată din vina lucrătorului poştal sau a unei alte persoane împuternicite să o înmîneze,
acestora li se aplică o amendă de pînă la 10 u.c.;
 107
 alin.(3) art.119 CPC: în caz de neînştiinţare, precum şi de declarare de către instanţă a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiată,
persoanele vinovate care nu sînt participanţi la proces se sancţionează cu amendă de pînă la 10 u.c.;
 alin.(3) art.136 CPC: martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care instanţa le consideră neîntemeiate i se aplică o amendă de
pînă la 5 u.c.;
 alin.(4) art.154 CPC: în cazul neprezentării nejustificate a expertului în faţa instanţei judecătoreşti, al modificării raportului de expertiză în ședin ță de
judecată faţă de cel scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al neprezentării materialelor din dosar ori a altor
materiale utilizate, acestuia i se poate aplica amendă de 15 u.c.;
 alin.(3) art.175 CPC: în cazul încălcării interdicţiilor specificate la lit.b) şi c) alin.(1), vinovaţilor li se aplică o amendă de la 10 la 20 u.c., pe lîngă
aceasta, reclamantul poate cere vinovaţilor reparaţia prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătore ști de asigurare a acţiunii;
 alin.(4) art.199 CPC: interpretului care se sustrage de a se prezenta în instanţa de judecată sau de a îndeplini obligaţiile sale i se poate aplica o amendă de
pînă la 10 u.c.
 Amenda se stabileşte printr-o încheiere executorie, care se comunică persoanei sancţionate, chiar dacă a fost examinată şi aplicată în lipsa persoanei
vinovate.
 Instanţa de judecată poate să revină asupra amenzii aplicate la cererea persoanei interesate în vederea anulării sau reducerii ei.
 La cererea persoanelor interesate, instanţa de judecată este în drept să decidă amînarea său eşalonarea executării acestei sancţiuni pe termen de pînă la 2 luni .
Încheierea prin care instanta de judecată s-a expus asupra acestei cereri nu poate fi contestată separat cu recurs.
 Încheierea prin care instanţa de judecată a aplicat amenda judiciară nu poate fi atacată separat cu recurs . Timp de 15 zile de la data emiterii încheierii de
sancţionare, persoana în privinţa căreia a fost aplicată poate formula o cerere instanţei de judecată pentru a reexamina încheierea de aplicare a amenzii, în
vederea anulării ori reducerii ei. Încheierea prin care instanţa de judecată s-a expus asupra anulării sau reducerii amenzii se pronunţă separat în camera de
deliberare şi poate fi atacată cu recurs. Partea care este de acord cu aplicarea amenzii judecătoreşti poate cere amînarea sau e șalonarea executării încheierii
prin care s-a aplicat amenda. !!! Încheierea prin care instanţa de judecată s-a expus asupra amînării sau eşalonării executării încheierii de aplicare a amenzii
judecătoreşti nu se supune nici unei căi de atac.
Amenda judiciară, fiind o sancţiune procedurală pecuniară veritabilă, reprezintă un instrument pus la dispoziţia instanţei de judecată în vederea organizării
procesului civil şi asigurării bunului mers al acestuia. !!! Aplicarea acestei sancțiuni survine ca consecinţă a nerespectării obligaţiilor procesuale stabilite de
lege sau de către instanţa de judecată, asigurînd disciplina participan ților la proces şi contribuind eficient la realizarea principiilor solemnităţii şi celerităţii
procesului civil.