Cursul 2

Contabilitatea operațiunilor interne de gestiune

2.1 Sistemul conturilor de gestiune

Contabilitatea de gestiune utilizează pentru înregistrarea operaţiunilor interne, clasa de conturi

nr. 9 din Planul General de Conturi, numită „Conturi de gestiune" care se prezintă astfel:
Grupa 90 „Decontări interne"
901 „Decontări interne privind cheltuielile" (P)
902 „Decontări interne privind producţia obţinută" (P)
903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ" (A)
Grupa 92 „Conturi de calculaţie"
921 „Cheltuielile activităţii de bază" (A)
922 „Cheltuielile activităţii auxiliare" (A)
923 „Cheltuieli indirecte de producţie" (A)
924 „Cheltuieli generale de administraţie" (A)
925 „Cheltuieli de desfacere" (A)
Grupa 93 „Costul producţiei"
931 „Costul producţiei obţinute" (A)
933 „Costul producţiei în curs de execuţie" (A)

Acestea au ”o funcţie contabilă elastică în ceea ce priveşte debitarea şi creditarea lor1”, întrucât
modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de
specificul activităţii şi necesităţile proprii de informare. Totodată, aceste conturi se caracterizează prin faptul
că funcţionează numai între ele, iar la sfârşitul exerciţiului financiar nu se regăsesc în bilanţul contabil
deoarece datele şi informaţiile pe care le reflectă au fost deja înregistrate în contabilitatea financiară (pe baza
căreia se întocmeşte bilanţul).
Conţinutul clasei a 9-a de conturi este sistematizat pe trei grupe, prezentate în continuare:
 grupa 90 ”Decontări interne” cuprinde conturi de reflectare care asigură, ”pe de o parte
independenţa contabilităţii de gestiune în raport cu contabilitatea financiară, iar pe de altă parte,
interdependenţa dintre cele două laturi ale sistemului contabil circumscrise la nivelul ciclului de exploatare2”.
Prin intermediul acestor conturi se preiau cheltuielile de exploatare din contabilitatea generală şi se transferă
în contabilitatea internă de gestiune, în conturile de calculaţie.
Din cadrul grupei 90 ”Decontări interne” fac parte conturile sintetice de gradul I: 901 ”Decontări
interne privind cheltuielile”, 902 ”Decontări interne privind producţia obţinută” şi 903 ”Decontări interne
privind diferenţele de preţ”.
Schema completă a preluării cheltuielilor de exploatare din contabilitatea financiară şi apoi,
transferarea producţiei obţinute din contabilitatea de gestiune în cea financiară, prin intermediul conturilor
din clasa 9, este redată în figura nr. 2:

1
Călin O. (coordonator), Contabilitatea de gestiune, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 235
2
Iacob Constanţa, Drăcea Raluca Mihaela, Contabilitate analitică şi de gestiune, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, p. 72
1
 CONTABILITATEA Prelucrarea CONTABILITATEA Decontarea CONTABILITATEA
FINANCIARĂ cheltuielilor INTERNĂ producţiei FINANCIARĂ

901 Decontări interne 92 Conturi de 902 Decontări interne

privind cheltuielile calculaţie privind producţia
93 Conturi de obţinută
producţie

Figura nr. 2. Utilizarea conturilor – oglindă în reflectarea

independenţei contabilităţii de gestiune în raport cu contabilitatea financiară

Contul 901 ”Decontări interne privind cheltuielile” asigură interfaţa dintre contabilitatea
financiară şi cea de gestiune, utilizându-se pentru evidenţa decontărilor interne privind cheltuielile
activităţilor de bază şi auxiliare, cheltuielile comune ale secţiei, cheltuielile generale de administraţie,
precum şi a cheltuielilor de desfacere şi stabileşte diferenţa între preţurile de înregistrare (prestabilite) şi
costul efectiv al producţiei finite, semifabricatelor din producţie destinate vânzării, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate, care formează producţia marfă a întreprinderii. Acest cont este bifuncţional: se creditează
în cursul lunii cu ocazia decontării cheltuielilor de exploatare pe destinaţii (prin debitul conturilor din grupa
92 ”Conturi de calculaţie”) şi se debitează la sfârşitul lunii cu costul efectiv al producţiei finite şi al celei în
curs de execuţie (prin creditul conturilor 931 ”Costul producţiei obţinute” şi 903 ”Decontări interne privind
diferenţele de preţ”), după care se soldează.
Contul 902 ”Decontări interne privind producţia obţinută3” este un cont bifuncţional cu ajutorul
căruia se ţine evidenţa decontărilor interne privind costul producţiei obţinute în cursul lunii la preţ de
înregistrare (prestabilit sau cu ridicata), asigurând, totodată, interfaţa cost-producţie.
Se creditează în cursul lunii, pe măsura obţinerii producţiei (prin debitul contului 931 ”Costul
producţiei obţinute”), iar la sfârşitul lunii se debitează prin creditul conturilor din grupa 92 ”Conturi de
calculaţie” la nivelul cheltuielilor aferente producţiei finite şi prin creditul contului 933 ”Costul producţiei în
curs de execuţie” cu costul efectiv al producţiei neterminate. Soldul creditor semnifică diferenţele favorabile
(abaterile pozitive, deci economiile), iar soldul debitor este reprezentat de diferenţele nefavorabile (abaterile
negative, deci depăşirile). Indiferent de soldul său, acest cont se închide la sfârşitul lunii prin intermediul
contului 903 ”Decontări interne privind diferenţele de preţ”.
Contul 903 ”Decontări interne privind diferenţele de preţ4” este un cont de activ care are rolul de
a ţine evidenţa diferenţelor de preţ calculate la sfârşitul lunii între costul efectiv şi preţul de înregistrare
(prestabilit sau cu ridicata) al producţiei obţinute5. Acesta funcţionează numai la sfârşitul lunii, când se
debitează cu diferenţele de preţ stabilite (în corespondenţă cu creditul contului 902 ”Decontări interne

3
*** Contul 902 ”Decontări interne privind producţia obţinută” se poate desfăşura pe analitice prin dezvoltarea pe obiecte de
calculaţie (produse, lucrări, servicii, comenzi etc.)
4
*** Contul 903 ”Decontări interne privind diferenţele de preţ” se dezvoltă, în analitic, după aceeaşi metodologie ca şi în cazul
contului 902 ”Decontări interne privind producţia obţinută”
*** Diferenţele de preţ pot fi favorabile (atunci când costul efectiv este mai mic decât preţul sau costul de
5

înregistrare) şi se înregistrează cu sumele înscrise în roşu sau nefavorabile (când costul efectiv este mai mare decât
preţul de înregistrare) şi se înregistrează cu sumele înscrise în negru

2
privind producţia obţinută”) şi se creditează cu aceleaşi diferenţe (în corespondenţă cu debitul contului 901
”Decontări interne privind cheltuielile”), motiv pentru care nu prezintă sold.
 grupa 92 ”Conturi de calculaţie” cuprinde conturi cu ajutorul cărora se realizează gruparea
cheltuielilor în raport de destinaţia lor, cum ar fi: cheltuieli aferente realizării de produse finite,
semifabricate, executări de lucrări sau prestări de servicii; cheltuieli generate de activităţile auxiliare care au
ca obiect servirea activităţii de bază (livrarea de energie electrică, apă, abur, scule, ambalaje sau efectuarea
de întreţineri şi reparaţii); cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor din cadrul secţiilor de producţie;
cheltuieli ocazionate de administrarea şi conducerea întreprinderii; cheltuieli de stocare şi distribuţie a
producţiei marfă fabricate.
În acest context, din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I: 921
”Cheltuielile activităţii de bază”, 922 ”Cheltuielile activităţilor auxiliare”, 923 ”Cheltuieli indirecte de
producţie”, 924 ”Cheltuieli generale de administraţie” şi 925 ”Cheltuieli de desfacere”. Toate aceste
conturi au funcţie contabilă de activ; se debitează în cursul lunii prin creditul contului 901 ”Decontări interne
privind cheltuielile” în raport identificarea cheltuielilor pe locuri şi purtători de costuri, iar la sfârşitul lunii se
creditează prin debitul contului 902 ”Decontări interne privind producţia obţinută” cu partea de cheltuieli
efective aferente producţiei obţinute, precum şi prin debitul contului 933 ”Costul producţiei în curs de
execuţie” pentru cheltuielile aferente producţiei neterminate, ocazie cu care toate conturile din grupa 92
”Conturi de calculaţie” se soldează.
 grupa 93 ”Costul producţiei” cuprinde conturi cu ajutorul cărora se ţine evidenţa analitică a
costului producţiei obţinute sau a costului producţiei neterminate (în curs de execuţie), suplinind astfel lipsa
conturilor de stocuri.
Aceste conturi sintetice de gradul I sunt 931 ”Costul producţiei obţinute” şi 933 ”Costul producţiei în
curs de execuţie” care se desfăşoară pe analitice, pe obiecte de calculaţie, asemănător contului 902
”Decontări interne privind producţia obţinută”.
Contul 931 ”Costul producţiei obţinute” este utilizat pentru evidenţa producţiei finite obţinute
(produse finite sau semifabricate destinate vânzării, piese, lucrări executate şi servicii prestate pentru terţi,
investiţii proprii sau alte activităţi). După funcţia contabilă este un cont de bifuncţional care se debitează în
cursul lunii cu preţul sau costul de înregistrare aferent producţiei finite obţinute (prin creditul contului 902
”Decontări interne privind producţia obţinută”) şi se creditează la sfârşitul lunii cu costul efectiv al producţiei
respective. Indiferent de soldul său, acest cont se închide la sfârşitul lunii prin intermediul contului 903
”Decontări interne privind diferenţele de preţ”, soldându-se chiar dacă diferenţele sunt favorabile sau
nefavorabile.
Contul 933 ”Costul producţiei în curs de execuţie” are rolul de a facilita înregistrarea costului
efectiv al producţiei în curs de execuţie, indiferent dacă provine din activitatea de bază sau cea auxiliară.
După funcţia contabilă, acesta este un cont de activ care se debitează la sfârşitul lunii cu costul efectiv al
producţiei în curs de execuţie (prin creditul conturilor din grupa 92 ”Conturi de calculaţie”) şi se creditează
cu costul efectiv al aceleiaşi producţii decontate pe seama cheltuielilor efectuate (prin debitul contului 902
”Decontări interne privind producţia obţinută”), operaţiune cu ocazia căreia contul 933 ”Costul producţiei în
curs de execuţie” se soldează.

Schematic, ţinând cont de cele prezentate, monografia contabilă a operaţiunilor interne de gestiune este
următoarea:
1) în timpul lunii, se înregistrează preluarea cheltuielilor din contabilitatea financiară, aferente producţiei
realizate în timpul lunii (finite şi în curs de execuţie).
Utilizăm conturile de calculaţie 921÷925 (activ) şi contul colector 901 „Decontări interne privind cheltuielile"
(pasiv):

3
 % = 901 Total cheltuieli efectuate aferente producţiei finite şi neterminate (clasa 6
din contabilitatea financiară)
921 directe în secţii de bază
922 cheltuieli în secțiile auxiliare
923 indirecte la nivel de secţii de bază
924 generale la nivel de societate comercială
925 de desfacere

2) în timpul lunii, se înregistrează obţinerea produselor finite la preţ standard (prestabilit).

Utilizăm conturile 931 „Costul producţiei obţinute" (activ) şi 902 „Decontări interne privind
producţia obţinută" (pasiv):
931 = 902 valoarea producţiei finite la preţ standard

3) La sfârşitul lunii se înregistrează repartizarea cheltuielilor auxiliare,

indirecte, generale şi de desfacere asupra produselor (cheltuielilor directe).
Utilizăm conturile 921 „Cheltuielile activităţii de bază" (activ) şi respectiv conturile 922, 923, 924, 925
„Cheltuielile auxiliare, indirecte, generale şi de desfacere" (activ).

921 = % Total cheltuieli auxiliare, indirecte, generale şi de desfacere repartizate pe

produse sau activități
922 cheltuieli auxiliare repartizate pe produse
923 cheltuieli indirecte repartizate pe produse
924 cheltuieli generale repartizate pe produse
925 cheltuieli de desfacere repartizate pe produse

4) La fârşitul lunii se înregistrează separarea cheltuielilor aferente producţiei

neterminate de cele aferente producţiei finite (decontarea costului efectiv al
producţiei neterminate).
Utilizăm conturile 933 „Costul producţiei în curs de execuţie" (activ) şi 921 „Cheltuielile
activităţii de bază" (activ).
933 = 921 costul efectiv al producţiei neterminate

5) La sfârşitul lunii se înregistrează decontarea costului efectiv aferent producţiei finite

(cheltuielile aferente acesteia).
Utilizăm conturile 902 „Decontări interne privind producţia obţinută" (pasiv) şi 921
„Cheltuielile activităţii de bază" (activ).
902 = 921 costul efectiv al producţiei finite
Lunar determinăm costul unitar al produsului realizat, raportând costul efectiv al producţiei
finite (din contul 921) la producţia fizică obţinută:
Cef
Costul unitar = -----------------
Q

6) La sfârşitul lunii se înregistrează diferenţele de preţ (abaterile)

favorabile/nefavorabile aferente producţiei finite (prin compararea preţului standard
cu costul efectiv).
Utilizăm conturile 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ" (activ) şi 902 „Decontări
interne privind producţia obţinută" (pasiv):

4
 - favorabile în roşu
903 = 902 diferenţele de preţ - nefavorabile în negru

7) La sfârşitul lunii se înregistrează decontarea producţiei finite la preţ

standard şi a diferenţelor de preţ aferente.
Utilizăm conturile 901 „Decontări interne privind cheltuielile" (pasiv) şi respectiv 931 „Costul
producţiei obţinute" (activ) şi 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ" (activ):
901 = % costul efectiv al producţiei finit
931 valoarea producţiei finite la preţ standard
903 diferenţele de preţ aferente (în roşu sau negru)
Luna se închide cu două conturi nesoldate: contul 901 (Sfc) şi 933 (Sfo) din operaţiunile 1) şi
respectiv 4) la valoarea producţiei neterminate.

8) La începutul lunii următoare, vom avea reluarea producţiei neterminate.

Utilizăm conturile 921 .,Cheltuielile activităţii de bază" (activ) şi 933 „Costul producţiei în
curs de execuţie" (activ).
921 = 933 costul efectiv al producţiei neterminate
Contul 933 se soldează.
În continuare, se înregistrează cheltuielile şi producţia aferente lunii curente, conform etapelor
prezentate, ceea ce determină la sfârşitul lunii soldarea contului 901.
Observaţie: întrucât contabilitatea de gestiune are un pronunţat caracter analitic, conturile
prezentate se detaliază pe analitice, cu excepţia contului colector de cheltuieli 901. Detalierea pe analitice a
fiecărui cont se face pe secţii, faze de fabricaţie, comenzi şi produse, după caz, aşa cum vom vedea la
metodele de calculaţie.

2.2 Metode de calculație a costurilor

Metoda de calculaţie a costurilor de producţie poate fi definită ca reprezentând un ansamblu de

procedee logice, tehnici şi instrumente prin care se realizează un sistem de lucrări privind procesul de
prelucrare a informaţiilor generate de cunoaşterea laturii cantitative şi valorice a procesului de producţie.

Caracteristicile metodelor de calculaţie a costurilor

În funcţie de specificul activităţii desfăşurate de fiecare întreprindere, ”contabilitatea de gestiune va
asigura, în principal, înregistrarea operaţiunilor privind colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe destinaţii,
respectiv pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de profit, după caz, precum şi
calculul costului de achiziţie, de producţie, de prelucrare a bunurilor intrate, obţinute, lucrărilor executate,
serviciilor prestate, producţiei în curs de execuţie, imobilizărilor în curs etc.”6. În acest sens, pentru
determinarea exactă şi la timp a tuturor costurilor efectuate cu producţia fabricată şi calcularea costului
aferent întregii producţii finite şi pe unitate de produs, se pot utiliza mai multe metode de organizare a
contabilităţii costurilor.
Potrivit legislaţiei în vigoare în România, ”calculaţia costurilor de producţie poate fi efectuată după
metoda costurilor standard sau normate, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda
costurilor directe sau alte metode adoptate de unitatea patrimonială în funcţie de organizarea procesului de
producţie, specificul activităţii şi necesităţile proprii”. Dar, în literatura de specialitate sunt prevăzute şi alte

6
*** Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1826/22 decembrie 2003 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri referitoare
la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, Monitorul Oficial al României nr.23/12 ianuarie 2004
5
metode de calculaţie a costurilor, cum ar fi: metoda pe locuri (centre) de cheltuieli, metoda tarif – oră –
maşină (THM), metoda Georges Perrin (GP), metoda PERT – cost, metoda ABC etc.
O metodă de calculaţie a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor care conduc la cuantificarea
cifrică a corelaţiei existente între cheltuielile de producţie şi de desfacere ale întreprinderii şi producţia care
le-a ocazionat, în calitatea lor de mărimi economice determinabile prin măsurare şi calcul. Totuşi, orice
metodă de calculaţie a costurilor nu se poate reduce doar la calcule matematice, ea trebuie să fie un mijloc
eficient în controlul operativ al tuturor costurilor determinate de obţinerea şi desfacerea produselor, vizând
realizarea unui sistem informaţional al costurilor care să asigure operativitate, relevanţă, simplitate şi
exactitate.
Fiecare dintre metodele de calculaţie enumerate îşi are particularităţile ei care necesită o abordare
sub aspect metodologic – aplicativ în vederea stabilirii principiilor generale şi condiţiilor concrete de
aplicare7. În acest context, între metodele de calculaţie există deosebiri determinate de purtătorii de cost în
raport de care se stabilesc costurile, de sfera de includere a cheltuielilor în costul produsului, de scopul
urmărit prin calculaţie, de modul de organizare a locurilor generatoare de costuri şi alţi factori ce
influenţează calculaţia costurilor.
Pe de altă parte, este evident faptul că metodele de calculaţie a costurilor au şi caracteristici comune
expuse în cele ce urmează:
 calculează costul plecând de la două elemente: totalitatea cheltuielilor încorporabile de
producţie şi distribuţie în expresie valorică şi producţia care le-a ocazionat, într-o perioadă de gestiune;
 în cadrul fiecărei etape se utilizează pentru calculul costurilor anumite etape succesive de
desfăşurare a lucrărilor de calculaţie;
 în cadrul fiecărei etape se utilizează mai multe procedee concrete de lucru;
 scopul final îl constituie calcularea costului de producţie.
Concluzionând, conţinutul fiecărei metode de calculaţie a costurilor de producţie, deşi are o esenţă
obiectivă, se particularizează îmbrăcând diferite forme de calculaţie care sunt determinate de specificul
procesului de producţie.
Organizarea şi conducerea unei activităţi economice prin intermediul costurilor de producţie
presupune utilizarea unei calculaţii al cărei conţinut şi importanţă diferă în funcţie de anumiţi factori,
ajungându-se la o clasificare a metodelor de calculaţie în raport de anumite criterii. Astfel, sub aspect practic,
clasificarea uşurează alegerea tipului sau a modalităţilor de conducere a mai multor tipuri de calculaţii,
adecvate specificului fiecărei întreprinderi.
Metodele de calculaţie a costurilor au strânsă legătura cu contabilitatea care furnizează datele
necesare calculării costurilor în condiţiile cerute de metoda respectivă, iar la rândul ei, metoda de calculaţie
aleasă impune o anumită colectare şi înregistrare în contabilitate a costurilor.
Modelul general de calculaţie a costurilor produselor, lucrărilor executate sau a serviciilor prestate se
poate exprima prin relaţia următoare, după cum urmează:
 Cd   Ci
cu =
Q
în care: cu – costul unitar al produsului;
 Cd – costuri directe încorporabile;
 Ci – costuri indirecte încorporabile repartizate asupra produsului respectiv;
Q – cantitatea de produse

În literatura de specialitate unii autori grupează metodele privind calculaţia costurilor, după perioada
de apariţie, în: metode clasice (metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi şi metoda coeficienţilor

7
Călin O. (coordonator), Contabilitatea de gestiune, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 252
6
de echivalenţă) şi metode moderne (metoda costului normal, metoda normativă, metoda standard - cost,
metoda direct – costing, metoda PERT - cost, metoda T.H.M., metoda G.P.). La rândul lor, metodele moderne
au fost împărţite astfel:
 metode bazate pe proiectarea tehnico-economică a unor costuri normate (metoda costurilor
normate sau metoda standard – cost);
 metode de grupare şi analiză a costurilor directe (metoda direct – costing);
 metode care utilizează coeficienţi de echivalenţă (metoda G.P., metoda coeficienţilor de
echivalenţă agregaţi);
 metode care grupează costurile pe sectoare de responsabilitate;
 metode matematice utilizabile la determinarea şi analiza costului (metoda corelaţiei, metoda
PERT - cost etc.).
Pe de altă parte, metodele de calculaţie a costurilor au fost clasificate şi după alte criterii, sintetizate în
cele ce urmează:
 după legătura cu obiectul de calcul, distingem: metode de calculaţie pe purtători, care stabilesc
costul pe produs, comandă, lucrare etc. (metoda T.H.M., metoda PERT - cost, metoda G.P.), metode de
calculaţie pe sectoare (locuri) de cheltuieli, care stabilesc totalul costurilor privind producţia într-o perioadă
de gestiune aferente fiecărui sector, secţie, atelier, fază etc., urmărindu-se creşterea responsabilităţii în
gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti aferente fiecărui sector şi metode de calculaţie mixte (metoda
globală, metoda pe faze), care determină costurile atât pe sectoare de cheltuieli (faze, secţii), cât şi pe purtător
de costuri, adică semifabricatul obţinut în fiecare fază, respectiv produsul finit (metoda globală, metoda pe
faze).
 după obiectivele urmărite, metodele de calculaţie pot fi grupate în: metode de calculaţie care au
un singur obiectiv – calcularea costului produselor, lucrărilor sau serviciilor prestate (metoda globală, metoda
pe comenzi, metoda pe faze, metoda G.P. etc.) ori metode de calculaţie care urmăresc şi alte obiective –
necesare conducerii operative a activităţii productive (metoda costurilor normate, metoda standard – cost,
metoda T.H.M., metoda direct – costing).
 după sfera de cuprindere a cheltuielilor de producţie în costul unitar, metodele de calculaţie se
divid astfel: metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi de calculaţie a costurilor totale
sau integrale (absorbante), care includ în costul unitar toate costurile de producţie ori de desfacere a
produselor şi din a căror categorie fac parte metodele de calculaţie fundamentale (metoda globală, metoda pe
comenzi, metoda pe faze), metodele derivate evoluate (metoda T.H.M., metoda G.P., metoda PERT – cost),
metodele de evidenţă complexă şi control operativ (metoda standard-cost, metoda normativă) şi metode de
evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi de calculaţie a costurilor parţiale, care calculează un cost
incomplet, luând în considerare numai anumite costuri ocazionate de procesul de producţie şi de desfacere ale
produselor, lucrărilor executate sau serviciilor prestate (metoda direct – costing şi metoda costurilor directe).
Metodele de calculaţie a costului complet preconizează un calcul al costurilor pe stadii de fabricaţie
care trebuie să respecte realitatea procesului de producţie din fiecare întreprindere.

Din aspectele prezentate, putem concluziona că metodele de evidenţă analitică a cheltuielilor de

producţie şi de calculaţie a costurilor totale presupun parcurgerea a două rânduri de calculaţie: pe de o
parte, postcalculaţia sau determinarea efectivă a costurilor pe unitatea de produs, iar pe de altă parte,
antecalculaţia, respectiv stabilirea cu anticipaţie a nivelului cheltuielilor şi costurilor în scopul urmăririi /
controlului acestora şi asigurării posibilităţii de reflectare pe parcurs a produselor, lucrărilor sau serviciilor
obţinute în procesul de producţie.

***