Sunteți pe pagina 1din 3

Liliana Ionescu – Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare.

Elemente de pragmatică lingvistică,


Ed. All Educational, Bucureşti, 2003

Presupoziţii pragmatice

În semantica logică, există două tipuri de implicaţii: implicaţia logică şi


presupoziţia. În timp ce implicaţia logica desemnează consecinţa logică a ceea ce este
asertat printr-un enunţ, presupoziţia desemnează o precondiţie a enunţării cu succes a
unei propoziţii. O propoziţie ca: Ion regretă plecarea Mariei implică logic propoziţia
„Ion regretă ceva” şi presupune presupoziţia „Maria a plecat”. Diferenţa dintre cele două
tipuri de implicaţie este dată de comportamentul lor în raport cu testul negaţiei şi al
interogaţiei: numai presupoziţiile se conservă în cazul variantei negative sau interogative
a propoziţiilor, pe când implicaţiile logice sunt anulate.
Ex: pentru variantele Ion nu regretă plecarea Mariei şi Ion regretă plecarea
Mariei?, implicaţia logică nu mai este valabilă (forma interogativă reprezentând
incertitudinea în privinţa prezenţei/ absenţei regretului), dar presupoziţia romane aceeaşi:
„Maria a plecat”.
Presupoziţiile nu aparţin propoziţiilor (adică unor obiecte lingvistice), ci
indivizilor care enunţă propoziţiile ţinând seama de fondul de informaţii deţinut în comun
cu ceilalţi. Presupoziţiile pragmatice exprimă intuiţiile noastre despre ceea ce este luat
drept sigur (de la sine înţeles) când vorbim. Alte cercetări privesc presupoziţiile ca
manifestare a unei relaţii tripartite, incluzând emiţătorul, cadrul enunţării şi receptorul iar
funcţionarea acestora în discurs necesită reînnoirea constantă în cursul interacţiunii a
acordului tacit între participanţi asupra limitelor „teritoriului” comun. Includerea de către
emiţător între aceste limite a unui element nerecunoscut ca atare de alt participant poate
declanşa o renegociere a contractului sau o polemică la cărei rezultat poate fi, într-o
situaţie extremă, blocarea comunicării.

Declanşatori de presupoziţii:
1. descrierile definite: nume proprii sau nume comune însoţite de articol definit ori
de determinări atributive:
Ioana/Profesoara de română a lipsit astăzi. („exista o fată numita Ioana/ o
profesoară de română”).
2. a. verbele şi predicativele factitive (subordonate adevărate): a şti, a-şi da seama,
a regreta, a se bucura, a-i părea bine/ rău, a se întrista că, a fi bucuros/ trist/ mândru
etc.
Îmi dau seama că am greşit. („am greşit”)
b. verbele nonfactive (subordonate false): a visa, a-şi închipui, a-şi imagina, a
pretinde (că)
Îşi imaginează că e director. („nu e director”)
3. verbele şi predicativele implicative: a reuşi, a evita, a uita, a se întâmpla (să)
S-a întâmplat sa-l întâlnesc pe strada. („nu am stabilit/ nu am intenţionat să”)
4. verbele ce exprimă modificarea unei stări: a începe, a termina, a sfârşi, a încheia,
a înceta, a pleca, a sosi, a ajunge
A încetat să plângă. („până acum a plâns”)
5. cuvintele cu semnificaţie iterativă (verbe, adverbe, numerale adverbiale):

1
A recitit cartea cu plăcere. („o citise şi mai înainte”)
Iar a telefonat colegul tău. („colegul tău a telefonat şi mai înainte”)
6. verbele de opinie: a acuza, a critica, a certa, a lăuda
Profesorul l-a lăudat pentru fapta lui. („profesorul consideră fapta lui drept
bună”)
7. subordonatele temporale
Pe când vorbeam la telefon, a sunat poştaşul. („eu vorbeam la telefon”)
8. construcţiile comparative
Ion este un student mai bun decât soţia lui. („soţia lui Ion este studentă”)
9. atributele explicative
Ion, care a terminat facultatea în 1999, este acum profesor la Iaşi. („Ion a
terminat facultatea în 1999”)
10. condiţionalele ireale
Dacă aş fi avut 250.000 de lei, cumpăram dicţionarul. („nu am avut 250.000 lei”)
11. întrebările de diverse tipuri
Unde a plecat Maria? („Maria a plecat undeva”)
12. indici prozodici de tipul emfazei
Ion i-a dat o carte lui Gheorghe. („nu altcineva”)

În raport cu anumite clase de declanşatori, G. Yule distinge următoarele tipuri de


presupoziţii:
a. existenţiale – recunoaşterea de către emiţător a existenţei entităţilor numite
prin declanşatorii de presupoziţii (corelate cu clasa (1) de declanşatori)
b. factive – presupoziţii totdeauna adevărate (2a)
c. nonfactive – presupoziţii totdeauna false (2b)
d. lexicale – sensul unităţii lexicale care declanşează presupoziţia trimite
totdeauna la un alt sens (3), (4), (5), (6)
e. structurale – anumite structuri ale propoziţiei presupun existenţa unei părţi
considerate sistematic drept adevărată (11)
f. contrafactuale – sensul presupus nu este numai fals, ci şi contrat realităţii (10)

Presupoziţii vs. implicaturile conversaţionale


Distincţia are în vedere diferenţele de rol în determinarea de adevăr a enunţurilor:
implicaturile conversaţionale sunt irelevante pentru caracterizarea unui enunţ ca adevărat
sau fals, pe când presupoziţiile condiţionează însăşi posibilitatea de atribuire a unor astfel
de valori.
De asemenea, presupoziţiile au un caracter mai convenţional şi o validitate mai
largă decât implicaturile, acestea din urmă manifestând o dependenţă mult mai accentuată
de o situaţie de comunicare dată. Dacă orientarea presupoziţiilor este retroactivă, spre un
fond de cunoaştere preexistent şi împărtăşit de colocutori, cea a implicaturilor
conversaţionale este proactivă, spre o cunoaştere care trebuie construită prin cooperare si
a cărei valabilitate poate fi limitată la schimbul verbal în curs.
Presupoziţiile nu constituie un obiect al comunicării şi pot rămâne neactualizate
fără ca procesul comunicativ să sufere, pe când fără calcularea implicaturilor de către
receptor, comunicarea nu poate continua în sensul dorit de emiţător. Numai dacă
receptorul interpretează corect intenţiile emiţătorului, informaţia dedusă se adaugă

2
fondului de informaţii împărtăşit de aceştia, oferind baza necesară pentru mişcările
conversaţionale următoare.