23.04.

2020  
Bună  tuturor!  
 
În  primul  rând  Hristos  a  înviat!  
În  al  doilea  rând  La  mulți  ani!  tuturor  Georgetelor  si  Georgilor!  
 
Înainte   de   a   merge   mai   departe   spre   “stil”   aș   dori   să   vorbim   puțin   de   figurile  
simple.   Așa   cum   le   spune   și   numele   -­‐   figura  semplice   –   sunt   alcătuiri   simple   de  
sunete,  ceea  ce  noi  numim  astăzi  în  mod  uzual  motiv.  Ele  nu  țin  de  sfera  figurilor  
retorice,   ci   sunt   pietre   de   construcție   ce   au   legătură   mai   ales   cu   Inventio.   Ele   pot  
ajuta   în   formarea   (înveșmântarea)   unei   idei   muzicale,   pornind   de   la   scheme  
extrem  de  simple  ce  nu  necesită  neapărat  o  mare  inspirație.  
Întâi  să  le  enumerăm  și  apoi  să  vedem  ce  rol  au  în  alcătuirea  discursului  muzical.  
1.   Cea   mai  “simplă”  dintre   figurile  simple  este   figura  corta   sau  simplu   corta.   Ea  
este   descrisă   ca   fiind   figura   de   trei   sunete   în   care   unul   are   valoarea   (durata)  
celorlalte   două.   Practic   e   vorba   de   două   șaisprezecimi   urmate   de   o   optime   sau  
invers,  iar  accentuarea  poate  fi  anacruzică  sau  cruzică.    
2.  Tirata  este  o  succesiune  de  sunete  în  mers  treptat  ascendent  sau  descendent  
3.  Circulo  este  un  motiv  care  se  întoarce  la  sunetul  inițial  (se  sfârșește  pe  sunetul  
cu  care  începe,  adică  prima  și  ultima  notă  sunt  identice)  
4.  Mesanza  este  o  figură  care  conține  și  mers  treptat  și  salturi  
5.  Bombus  sau  figura  bombilans  constă  într-­‐o  repetare  a  aceluiași  sunet  
6.  Groppo  este  un  motiv  în  jurul  unui  sunet  (ca  grupetul)  
7.  Saltus  (sau  salti)  este  un  motiv  cu  salturi  
Deși,   după   cum   am   spus,   nu   sunt   legate   în   mod   direct   de   figurile   retorice,   uneori  
se   pot   întâlni   anumite   asocieri   de   ex.   figura   corta   cu   sentimentul   bucuriei,   sau  
tirata   cu   ascensio   sau   descensio   dar   și   cu   ideea   de   grabă,   rapiditate,   fugă;  
bombus  –  insistență,  tremurat,  suspine;  circulo  –  frământare  interioară,  etc.  
Dar   rolul   lor   esențial   este,   să   spunem,   de   înveșmântare   melodică.   Se   vorbește  
despre  Ars   combinatoria  adică  un  mod  de  a  crea  prin  combinarea  unor  pattern-­‐
uri.  (Foarte  vulgar  ar  fi  să  ne  gândim  la  Lego  unde  cu  câteva  feluri  de  piese  se  pot  
crea   obiecte   cu   forme   foarte   diferite).   Ceea   ce   ne   duce   cu   gândul   la   improvizație!  
Desigur  că  depinde  de  talentul  compozitorului  ca  rezultatul  să  nu  fie  unul  banal,  
de  simplă  combinare  anostă.  
Din   păcate   bariera   asta   a   virtualului   nu   ne   permite   să   experimentăm   împreună  
diferite  alcătuiri  cu  aceste  figuri  simple.  Dar  vă  propun  să  vă  amuzați,  pornind  de  
la  câteva  sunete,  să  încercați  să  le  înveșmântați  cu  aceste  figuri,  observând  care  
se  potrivesc  în  funcție  de  mers  treptat/salt  sau  ascendent/descendent,  etc.  
Am   atașat   o   pagină   cu   figurile   împreună   cu   câteva   exemple.   De   asemenea   dacă  
vreți   să   aprofundați   puteți   să   vă   uitați   peste   celelalte   Concerte   Brandenburgice  
sau   alte   Concerti   Grossi   (Corelli)   sau   chiar   repertoriul   vostru.   De   fapt  
identificarea   acestor   figuri   simple   ne   permite   să   dez-­‐ornamentăm   discursul  
muzical   pentru   a   ajunge   la   straturi   mai   profunde.   Acest   demers   este   foarte  
utilizat   în   analiza   schenker-­‐iană   (Heinrich   Schenker)   care   se   bazează   chiar   pe  
această  dez-­‐ornamentare  (din  păcate  nu  putem  intra  în  acest  tip  de  analiză  însă  
v-­‐o  recomand  cu  căldură  dacă  puteți  căuta  singuri).    
   
Stil  
 
Motto:  “Le  style  c’est  l’homme  même”  (1753)  
 
Termenul  stil  provine  din  latinescul  stilus  care  însemna  un  intrument  ascuțit  (ca  
un  cuțitaș)  cu  care  se  puteau  face  semne,  adică  se  putea  scrie  pe  o  tăbliță.  
El   înseamnă   manieră,   mod   de   exprimare   sau   de   interpretare.   Este   un   termen  
destul   de   greu   de   definit   cu   precizie,   mai   ales   în   domeniul   muzicii   unde   se   referă  
atât   la   compozitor   cât   și   la   perioadă,   școală,   arie   culturală,   funcție   socială   și,   în  
cazul   Barocului,   la   gen.   Muzicologii   disting   perechea   stil   –   formă,   primul  
referindu-­‐se   la   detaliu,   iar   al   doilea   la   întreg.   Din   punct   de   vedere   estetic   se  
vorbește   despre   aparență   (stil)   și   esență   care   în   muzică   sunt   însă   inseparabile.  
Din   punct   de   vedere   istoric   analiza   stilului,   prin   similarități   și   deosebiri,   face  
posibilă   distincția   și   ordonarea   perioadelor   istorice.   În   muzică   stilul   este   prezent  
la   toate   nivelurile,   de   la   mare   la   mic:   mișcare,   secțiune,   frază,   temă,   motiv,   acord,  
etc.  dar  și  în  scriitură,  sintaxă,  melodică,  ritmică,  ethos,  etc.  
Noi   am   învățat   că   în   Baroc   nu   se   poate   vorbi   de   stil   personal   și   nici   de   școli  
naționale.   Desigur   că   ideea   de   națiune   apare   abia   în   sec.   XIX,   dar   totuși   stiluri  
caracteristice  anumitor  arii  culturale  precum  și  stilul  personal  al  compozitorilor  
sunt  foarte  bine  definite.  De  ex.  putem  distinge  o  muzică  franceză  de  una  italiană  
sau   putem   face   distincția   Bach   –   Haendel   (ca   să   luăm   doi   compozitori   în   fond  
foarte   apropiați   din   multe   puncte   de   vedere).   În   epocă,   stilul   se   referea   adesea   la  
gen  și  frecvent  se  scria  à  la  manière  (de  ex.  In  stylo  francese  –  în  Arta  Fugii  și  în  
alte  multe  locuri  la  Bach).  De  altfel,  după  cum  știm,  germanii  susțineau  că  nu  au  
un   stil   propriu,   ci   el   este   o   combinație   între   stilul   francez   și   stilul   italian  
(gemischter  Stil).  
În  preajma  lui  1600  au  loc  schimbări  majore  în  gândirea  muzicală,  se  poate  vorbi  
de   o   adevărată   avangardă:   Camerata   florentină,   impunerea   monodiei  
acompaniate,   apariția   basului   continuu,   apariția   operei,   etc.   Diferiți   muzicieni  
marchează   această   ruptură   (înainte   de   1600/după   1600).   G.   B.   Doni   opune  
termenii  de  stile   antico  –  stile   moderno,  Monteverdi  vorbește  de  prima   pratica  și  
seconda   pratica,   iar   Chr.   Bernhard   de   contrapunctus   gravis   –   contrapunctus  
luxurians.   E   interesant   că   în   afară   de   această   ruptură,   la   Monteverdi   se   reflectă  
faptul   că   el   a   fost   educat   în   vechea   școală   (prima   pratica)   dar   îmbrățisează   o  
nouă   viziune   estetică   (seconda   pratica),   iar   la   Bernhard   apare   clar   faptul   că  
maniera   contrapunctică   nu   este   abandonată   ci   “modernizată”.   Față   de  
contrapunctul   strict   al   Renașterii,   predominant   în   genul   vocal   (adică   cu   notație  
albă   -­‐   allabreve)   –   contrapunctus   gravis,   în   Baroc   această   tehnică   contrapunctică  
devine   mai   liberă,   mai   emancipată,   mai   instrumentalizată   și   concurată   de  
omofonie  –  contrapunctus  luxurians.  
 
Numeroși  autori  descriu  genurile  ca  stiluri,  cea  mai  completă  descriere  fiind  cea  
a  lui  Kircher.  Întâi,  Kircher  distinge  două  stiluri  în  funcție  de  cine  se  raportează  la  
ele:   stylus   impressus   (se   referă   la   ascultător   –   receptor)   și   stylus   expressus  
(intenția   compozitorului).   Primul   depinde   de   temperament,   nivel   social,   climă,  
rasă,  iar  al  doilea  este  dictat  de  metodă,  structură,  caracteristici  și  nu  în  ultimul  
rând   de   poetică   (teoria   afectelor).   Apoi   descrie   opt   stiluri   care   reprezintă   de   fapt  
genuri.  
 
1.  Stylus  ecclesiasticus  –  este  de  fapt  genul  sacru.  Este  solemn,  grav,  majestuos.  
Poate  fi  ligatus  (adică  legat  de  un  cantus  firmus)  sau  solutus  (fără  c.f.).  Există  și  
stylus  motecticus  (e  vorba  de  motet  bineînțeles)  care  e  mai  variat  și  mai  florid.    
Este  muzica  lui  Palestrina,  Lassus,  Allegri,  etc.  Vă  pot  da  un  link  cu  celebrul  motet  
de  Allegri  pe  care  Mozart  se  spune  că  l-­‐ar  fi  rescris  din  memorie,  partitura  fiind  
ținută  sub  cheie  la  Vatican  
https://www.youtube.com/watch?v=H3v9unphfi0  
 
2.  Stylus  canonicus  –  este  o  muzică  imitativă  strictă,  pe  f.  multe  voci  și  presupune  
o   mare   abilitate   și   virtuozitate   componistică.   Este   vorba   despre   muzica   vocală  
renascentistă  pe  12,  24,  36  sau  chiar  40  voci.  Se  menționează  un  canon  rebus  a  
cărui  rezolvare  ar  implica  96  de  voci  și  ar  dura  232  de  zile!    
Vă   trimit   un   link   cu   un   motet   la   40   de   voci   de   Tallis   (ar   trebui   ascultat   pe   un  
sistem  Hi-­‐Fi  f.  bun  sau  mai  ales  pe  viu  cu  ansamblul  Huelgas).  Este  o  experiență  
extraordinară,   ai   impresia   că   se   aud   alămuri   sau   corzi   datorită   interferențelor  
vocilor  care  sunt  în  poziții  atît  strânse,  dense!    
https://www.youtube.com/watch?v=14t79DP00n4  
 
3.   Stylus   phantasticus   –   este   stilul   liber,   improvizatoric   prin   excelență.   Este  
descris   ca   fiind   extrem   de   liber   și   neîngrădit   și   fără   a   ține   cont   de   măsură.   De  
multe  ori  de  fapt  nici  nu  e  notată  măsura!  Se  regăsește  mai  ales  în  muzica  pentru  
claviatură   pentru   că   e   mai   greu   sau   chiar   imposibil   să   fie   mai   mulți   muzicieni  
care  să  cânte  împreună  fără  să  țină  cont  de  măsură!  Ne  putem  gîndi  la  Fantezia  
cromatică   de   Bach   dar   foarte   mulți   compozitori   practică   acest   gen   înainte   de  
Bach   (Frescobaldi,   Froberger,   etc.).   Vă   trimit   un   Praeambulum   (un   mic   preludiu)  
pentru  orgă  de  un  anonim  (pe  la  1650),  scris  în  acest  stylus  phantasticus.  
https://www.youtube.com/watch?v=pkJqAaAfFn0&list=OLAK5uy_mQxGlw5P7s
tkK8RbjiA17PRbpsC02Erto  
 
4.  Stylus  madrigalescus  –  este  vorba,  bineînțeles  de  madrigal  –  stilul  italian  prin  
excelență.   Este   vesel,   mișcat   și   cu   diminuții   (cu   ornamentări).   Este   reprezentat  
de   Lassus,   Monteverdi,   Marenzio,   Gesualdo.   Ex.   Monteverdi   -­‐   O   viva   fiamma,   o  
miei  sospiri  ardenti,  de  la  minutul  25  
https://www.youtube.com/watch?v=R5sIGgBuHtc&list=RDR5sIGgBuHtc&start_
radio=1  
 
5.  Stylus  melismaticus  este  folosit  în  cazul  versurilor,  cu  structură  strofică,  și  este  
un  stil  măsurat  și  fără  disonanțe.  De  ex.  ariette,  villanelle,  etc.  
 
6.   Stylus   hyporchematicus   (muzică   pentru   festivități)   sau   choraicus   (dansuri,  
balete).   Este   muzica   de   dans   care   exprimă   veselie,   exaltare,   etc.   Galliarde,  
courrante,  passamezzi,  allemande  etc.  dar  și  muzică  de  scenă  pentru  balete.  
 
7.   Stylus   symphoniacus   este   muzica   ansamblurilor   instrumentale   ce   presupune  
diferite  combinații  de  instrumente.  Este  ceea  ce  numim  astăzi  genul  cameral.  La  
alți  autori  acest  gen  este  numit  stylus  cubicularis.  
 
8.   Stylus   dramaticus   sau   stylus   recitativus   este   genul   operei.   Se   observă   ce  
important  este  recitativul,  e  sinonim  cu  opera  în  Barocul  timpuriu.  Este  cel  mai  
potrivit   stil   pentru   reprezentarea   afectelor   prin   figuri   retorice,   schimbări  
abrupte,   disonanțe,   modulații,   de   aceea   uneori   mai   poartă   numele   de   stylus  
metabolicus.  Ne  vom  ocupa  mai  amănunțit  despre  aces  stil  recitativic  în  lecțiile  
următoare.    
 
Cred   că   v-­‐au   ajuns   stilurile!   De   fapt   nu   e   greu   să   asociați   denumirile   cu   ceva  
cunoscut.  În  afară  de  stylus  hyporchematicus  celelalte  denumiri  pot  fi  deduse.  
 
Toate  cele  bune,  
Dan