Planetă

O planetă este un corp astronomic care orbitează o stea sau o rămășiță stelară, care este suficient
de masivă pentru a fi rotunjită de propria sa gravitație, nu este suficient de masivă pentru a provoca
fuziunea termonucleară și și-a curățat regiunea vecină de planetezimale.[b][1][2]
Termenul de planetă este vechi, având legături cu istoria, astrologia, știința, mitologia și religia. Cinci
planete din Sistemul Solar sunt vizibile cu ochiul liber. În multe culturi timpurii, acestea erau
considerate zeițe. Pe măsură ce cunoștințele științifice avansau, percepția umană asupra planetelor
s-a schimbat, încorporând o serie de obiecte disparate. În 2006, Uniunea Astronomică
Internațională (IAU) a adoptat oficial o rezoluție care definește planetele din Sistemul Solar. Această
definiție este controversată, deoarece exclude multe obiecte ale masei planetare în funcție de unde
sau ce orbitează. Deși opt dintre corpurile planetare descoperite înainte de 1950 rămân „planete”
sub definiția actuală, unele corpuri cerești, cum ar fi Ceres, Pallas, Juno și Vesta (fiecare obiect din
centura de asteroizi solari) și Pluto (primul obiect trans-Neptunian descoperit), care au fost
considerate cândva planetele de către comunitatea științifică, nu mai sunt privite ca planete sub
definiția actuală.
Planetele din astrologie au o definiție diferită.
Ptolemeu a gândit un sistem în care planetele orbitează Pământul în mișcări deferente și epiciclice.
Deși ideea că planetele orbitau Soarele fusese sugerată de mai multe ori, abia în secolul al XVII-lea
această opinie a fost susținută de dovezi din primele observații astronomice cu telescopul, realizate
de Galileo Galilei. Cam în același timp, prin analiza atentă a datelor observaționale pre-telescopice
colectate de Tycho Brahe, Johannes Kepler a descoperit că orbitele planetelor erau eliptice și nu
circulare. Pe măsură ce instrumentele de observare s-au îmbunătățit, astronomia a observat că, la
fel ca Terra, fiecare dintre planete se rotea în jurul unei axe înclinate în raport cu polul său orbital, iar
unele aveau aceleași caracteristici precum calote glaciare și anotimpuri. Încă din zorii epocii
spațiale, observarea atentă a sondelor spațiale a constatat că Pământul și celelalte planete au
caracteristici precum vulcanismul, uraganele, plăcile tectonice și chiar hidrologia.
Planetele din Sistemul Solar sunt împărțite în două tipuri principale: planete mari gigantice cu
densitate mică și telurice stâncoase mai mici. Există opt planete în Sistemul Solar.[1] În ordinea
distanței față de Soare, sunt cele patru planete telurice: Mercur, Venus, Pământ și Marte, apoi cele
patru planete gigant: Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Șase dintre planete sunt orbitate de unul
sau mai mulți sateliți naturali.
În Calea Lactee au fost descoperite câteva mii de planete în jurul altor stele („planete extrasolare”
sau „exoplanete”). La 2 aprilie 2020 erau cunoscute 4.241 de exoplanete în 3.139 de sisteme
planetare, variind ca mărime de la dimensiunea Lunii până la giganți gazoși cam de două ori mai
mari decât Jupiter, din care peste 100 de planete au aceeași dimenisune ca Terra; dintre acestea
nouă se află la aceeași distanță relativă la steaua lor ca Terra de Soare, adică în zona locuibilă
circumstelară.[3][4] La 20 decembrie 2011, echipa telescopului spațial Kepler a raportat descoperirea
primelor planete extrasolare de dimensiuni terestre, Kepler-20e[5] și Kepler-20f,[6]orbitând o stea
asemănătoare Soarelui, Kepler-20.[7][8][9] Un studiu din 2012, care analizează datele de la microlentile
gravitaționale, estimează în medie cel puțin 1,6 planete legate de fiecare stea din Calea Lactee.
[10]
 Se crede că aproximativ una din cinci stele ca Soarele[c] are o planetă de dimensiunea
Pământului[c] în zona sa locuibilă

Etimologie
Cuvântul românesc planetă este un împrumut din franceză: planète și din latină: planeta.
[13]
 (Termenul francez planète are drept origine același termen latin planeta).[14] Termenul
latin planeta provine din greaca veche planêtês, care, în expresia πλανήτης αστήρης,
transliterat: planêtês astêrês, desemneză „astru în mișcare” (sau „astru rătăcitor”),[14] în opoziție
cu stelele care apar imobile pe bolta cerească.

Istorie
Pentru informații suplimentare, vezi Istoria astronomiei

Prezentare tipărită a unui model cosmologic geocentric din Cosmographia , Anvers, 1539

Ideea planetelor a evoluat de-a lungul istoriei sale, de la luminile divine ale antichității la obiectele
pământești ale epocii științifice. Conceptul s-a extins pentru a include lumi nu numai în Sistemul
Solar, ci și în sute de alte sisteme extrasolare. Ambiguitățile inerente definirii planetelor au dus la
multe controverse științifice.
Cele cinci planete clasice, fiind vizibile cu ochiul liber, sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri
și au avut un impact semnificativ asupra mitologiei, cosmologiei religioase și astronomiei antice. În
antichitate, astronomii au observat cum anumite lumini se deplasau pe cer, spre deosebire de
„stelele fixe”, care mențineau o poziție relativă constantă pe cer.[15] Grecii antici au numit aceste
lumini πλάνητες ἀστέρες (planētes asteres, „stele rătăcitoare”) sau pur și simplu πλανῆται (planētai,
„rătăcitor”),[16] din care a derivat cuvântul „planetă” de azi.[17][18][19]
În Grecia antică, China, Babilon și toate civilizațiile pre-moderne,[20][21] se credea că Pământul este
centrul Universului și că toate „planetele” înconjurau Pământul. Motivele acestei percepții au fost că
stelele și planetele păreau să se învârtă în jurul Pământului în fiecare zi [22] și aparenta percepție de
bun-simț că Pământul era solid și stabil și că nu se mișca, ci era în repaus.

Babilon
Prima civilizație cunoscută că a avut o teorie funcțională a planetelor au fost babilonienii, care au
trăit în Mesopotamia în primul și al doilea mileniu î.Hr. Cel mai vechi text astronomic care s-a păstrat
este Tăblița lui Venus a lui Ammisaduqa, o copie din secolul VII î.Hr. a unei liste de observații a
mișcărilor planetei Venus, care datează probabil încă din al doilea mileniu î.Hr.[23] Mul Apin este o
pereche de tăblițe cuneiforme care datează din secolul al VII-lea î.Hr. și care desenează mișcările
Soarelui, Lunii și planetelor pe parcursul anului.[24] Astrologii babilonieni au pus, de asemenea,
bazele pentru ceea ce ulterior a devenit astrologia occidentală.[25] Enuma anu enlil scrisă în perioada
neo-asiriană în secolul al VII-lea lea î.Hr.,[26] cuprinde o listă de semne și relațiile lor cu diverse
fenomene cerești, inclusiv mișcările planetelor.[27][28] Venus, Mercur, Marte, Jupiter și Saturn au fost
toate identificate de astronomii babilonieni. Acestea vor rămâne singurele planete cunoscute până la
inventarea telescopului, în timpurile moderne timpurii.[29]

Astronomie greco-romană
 Cele 7 sfere planetare ale lui Ptolemeu

1 2 3 4 5 6 7
Luna Mercur Venus Soare Marte Jupiter Saturn

Deoarece nu erau la fel de interesați de divinități ca babilonienii, inițial, grecii antici nu au acordau
prea multă semnificație planetelor. Pitagoreicii, în secolele VI și V î.Hr. par să fi dezvoltat propria lor
teorie planetară independentă, care a constat în Pământ, Soare, Lună, planete care se roteau în
jurul unui „Foc Central“, centrul Universului. Se spune că Pitagora sau Parmenide a fost primul care
a identificat steaua de seară (Hesperos) și steaua de dimineață (Phosphoros) ca fiind una și
aceeași,[30] deși acest lucru a fost cunoscut de mult timp de către babilonieni. În secolul al III-lea
î.Hr. Aristarh din Samos a propus un sistem heliocentric, conform căruia Pământul și planetele se
roteau în jurul Soarelui. Cu toate acestea, sistemul geocentric a rămas dominant până la Revoluția
științifică.[31]
Până în secolul I î.Hr., în perioada elenistică, grecii au început să dezvolte propriile scheme
matematice pentru a prezice pozițiile planetelor. Aceste scheme, care s-au bazat mai mult pe
geometrie decât pe aritmetica babilonienilor, au sfârșit prin a eclipsa teoriile babilonienilor deoarece
erau mai complexe și cuprinzătoare, conținând majoritatea mișcărilor astronomice observate de pe
Pământ cu ochiul liber. Aceste teorii au atins expresia lor maximă în Almagest, scrisă
de Ptolemeu în secolul al II-lea. Atât de completă a fost dominația modelului lui Ptolemeu încât a
înlocuit toate lucrările anterioare despre astronomie și a rămas textul astronomic definitiv în lumea
occidentală timp de 13 secole.[23][32] Pentru greci și romani existau șapte planete cunoscute, fiecare
înconjurând Pământul conform legilor complexe stabilite de Ptolemeu. Erau, în ordine crescătoare
de la Pământ (în ordinea lui Ptolemeu și folosind nume moderne): Luna, Mercur, Venus, Soarele,
Marte, Jupiter și Saturn.[19][32][33]

India antică
În anul 499 astronomul indian Aryabhata a propus un model planetar care a încorporat în mod
explicit rotația Pământului în jurul axei sale, pe care el o explică ca fiind cauza a ceea ce pare a fi o
mișcare a stelelor spre vest. De asemenea, a crezut că orbitele planetelor sunt eliptice.[34] Acest
model a fost acceptat pe scară largă de mulți astronomi indieni, în special în India de Sud, unde au
fost urmate principiile sale de rotație diurnă a Pământului, precum și o serie de lucrări secundare.[35]
În 1500, Nilakantha Somayaji de la școala Kerala de astronomie și matematică, în lucrarea
sa Tantrasangraha, a revizuit modelul lui Aryabhata.[36] În Aryabhatiyabhasya, un comentariu
despre Aryabhatiya lui Aryabhata, el a dezvoltat un model planetar în care Mercur, Venus, Marte,
Jupiter și Saturn orbitează Soarele, care la rândul lor orbitează Pământul, similar cu sistemul
tychonic care va fi propus mai târziu de Tycho Brahe la sfârșitul secolului al XVI-lea. Majoritatea
astronomilor de la școala Kerala care l-au urmat au acceptat modelul său planetar.[36][37]

Lumea islamică
În secolul al XI-lea, tranzitul lui Venus a fost observat de Avicenna, care a stabilit că Venus era, cel
puțin uneori, sub Soare în cosmologia tolemică.[38] În secolul al XII-lea, Ibn Bajjah a observat „două
planete ca puncte negre pe fața Soarelui“, care ulterior a fost identificat ca fiind tranzitul lui Mercur și
Venus de către astronomul Qotb al-Din Shirazi în secolul al XIII-lea.[39] Cu toate acestea, Ibn Bajjah
nu ar fi putut observa un tranzit al lui Venus, deoarece nu a avut loc nici unul în timpul vieții sale.[40]

Renașterea europeană
Planete renascentiste,
 c. 1543 to 1610 and c. 1680 to 1781

1 2 3 4 5 6
Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn

Vezi și: Heliocentrism.
Pe măsură ce cunoștințele științifice au progresat, înțelegerea termenului „planetă” s-a schimbat de
la ceva care se mișcă pe cer (în raport cu câmpul stelar) către un corp care orbitează Pământul (sau
despre care se credea că ar face acest lucru la vremea respectivă) și, în secolul al XVIII-lea la ceva
care orbita direct Soarele, când modelul heliocentric al lui Copernic, Galileo și Kepler a dobândit
influență.
Astfel, Pământul a fost inclus în lista planetelor,[41] în timp ce Soarele și Luna au fost excluse. La
început, când primii sateliți ai lui Jupiter și Saturn au fost descoperiți în secolul al XVII-lea, termenii
„planetă” și „satelit” au fost folosiți în mod interschimbabil, deși al doilea a obținut treptat prevalența
în secolul următor.[42] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, numărul de „planete” a crescut rapid
deoarece orice obiect recent descoperit care orbita direct Soarele a fost enumerat ca planetă de
către comunitatea științifică.

Secolul al XIX-lea
Unsprezece planete, 1807-1845

1 3 6 10
2 4 5 7 8 9 11
Mercu Pămân Jun Satur
Venus Marte Vesta Ceres Pallas Jupiter Uranus
r t o n

În secolul al XIX-lea, astronomii au început să conștientizeze că acele corpuri recent descoperite

care au fost clasificate ca planete timp de aproape o jumătate de secol (cum ar
fi Ceres, Pallas, Juno și Vesta) erau foarte diferite de cele tradiționale. Aceste corpuri au împărțit
aceeași regiune de spațiu între Marte și Jupiter (centura de asteroizi) și aveau o masă mult mai
mică; ca urmare au fost reclasificate ca „asteroizi”.
În absența unei definiții formale, o „planetă” a ajuns să fie înțeleasă ca orice corp „mare” care orbita
Soarele. Pentru că a existat un decalaj de dimensiuni dramatice între asteroizi și planete, iar valul
noilor descoperiri părea să se fi încheiat după descoperirea lui Neptun în 1846, nu era necesară o
definire formală.[43]

Secolul XX
Planete 1854–1930, Planete solare 2006 –
prezent

1 2 3 4 5 6 7 8
Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn Uranus Neptun

În secolul XX, a fost descoperită Pluto. Întrucât observațiile inițiale indicau că era mai mare decât
Pământul,[44] obiectul a fost imediat acceptat ca a noua planetă. Monitorizarea ulterioară a arătat că
de fapt era mult mai mică: în 1936, Ray Lyttleton a sugerat că Pluto ar putea fi un satelit scăpat de la
Neptun,[45] iar Fred Whipple a sugerat în 1964 că Pluto ar putea fi o cometă.[46] Întrucât era încă mult
mai mare decât toți asteroizii cunoscuți, [47] și-a păstrat acest statut până în 2006.

Planetele din 1930–2006

1 3 6
2 4 5 7 8 9
Mercu Pămân Satur
Venus Marte Jupiter Uranus Neptun Pluto
r t n

În 1992, astronomii Aleksander Wolszczan și Dale Frail au anunțat descoperirea planetelor în jurul
unui pulsar, PSR B1257+12.[48] Această descoperire este în general considerată a fi prima detectare
definitivă a unui sistem planetar în jurul altei stele. Apoi, la 6 octombrie 1995, Michel Mayor și Didier
Queloz de la Observatorul de la Geneva au anunțat prima detectare definitivă a unei exoplanete
orbitând o stea obișnuită cu secvență principală (51 Pegasi).[49]
Descoperirea planetelor extrasolare a dus la o altă ambiguitate în definirea unei planete: punctul în
care o planetă devine stea. Multe planete extrasolare cunoscute au o masă mai mare de câteva ori
masa lui Jupiter, apropiindu-se de cea a obiectelor stelare cunoscute sub numele de pitică cenușie.
Piticele cenușii sunt considerate în general stele datorită capacității lor de a fuziona deuteriu, un
izotop mai greu al hidrogenul. În timp ce stelele cu o masă mai mare de 75 de ori mai mare decât
cea a lui Jupiter fuzionează hidrogenul, stelele cu o masă de doar 13 ori mai mare decât cea a lui
Jupiter pot fuziona deuteriu. Deuteriu este destul de rar și majoritatea piticelor cenușii ar fi încetat să
mai fuzioneze deuteriu cu mult înainte de descoperirea lor, făcându-le efectiv să nu se distingă de
planetele supermasive.[50]

Secolul XXI

Telescopul spațial Hubble

Odată cu descoperirea din ultima jumătate a secolului XX a mai multor obiecte din Sistemul Solar și
a obiectelor mari din jurul altor stele, au apărut dispute despre ceea ce ar trebui să constituie o
planetă. Au existat dezacorduri deosebite cu privire la faptul că un obiect ar trebui să fie considerat o
planetă dacă a făcut parte dintr-o populație distinctă, cum ar fi o centură, sau dacă a fost suficient de
mare pentru a genera energie prin fuziunea termonucleară a deuteriului.
Un număr tot mai mare de astronomi au susținut că Pluto va fi declasificat ca planetă, deoarece
multe obiecte similare care se apropiau de dimensiunile sale au fost găsite în aceeași regiune a
Sistemului Solar (centura Kuiper) în anii 1990 și începutul anilor 2000. S-a descoperit că Pluto este
doar un singur corp mic într-o populație de mii.
Unele dintre ele, cum ar fi Quaoar, Sedna și Eris, au fost anunțate în presa populară ca a zecea
planetă, nereușind să primească recunoaștere științifică largă. În 2005, anunțul lui Eris, un obiect cu
o masă cu 27% mai mare decât Pluto, a creat necesitatea și dorința publică pentru o definiție oficială
a planetei.
Recunoscând problema, IAU a început procesul de creare a unei definiții a planetei și a produs una
în august 2006. Numărul planetelor a scăzut la opt corpuri semnificativ mai mari, care și-au curățat
orbita (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) și a fost creată o nouă
clasă de planete pitice, conținând inițial trei obiecte (Ceres, Pluto și Eris).[51]
Planete extrasolare
Nu există o definiție oficială a planetelor extrasolare. În 2003, Grupul de lucru al Uniunii Astronomice
Internaționale (IAU) pe Planetele Extrasolare a emis o declarație de poziție, dar această declarație
de poziție nu a fost propusă niciodată ca rezoluție oficială a IAU și niciodată nu a fost votată de
membrii IAU. Declarația de poziții include următoarele orientări, axate în mare parte pe granița dintre
planete și pitice cenușii:[2]

1. Sunt „planete” indiferent cum s-au format obiectele cu masă reală sub masa limită de fuziune
termonucleară a deuteriului (calculată în prezent a fi de 13 ori mai mare decât masa lui
Jupiter pentru obiectele cu aceeași abundență izotopică ca Soarele[52]) și orbitând stele sau
resturi stelare. asa și dimensiunea minimă necesare pentru ca un obiect extrasolar să fie
considerat o planetă ar trebui să fie aceeași cu cea utilizată în Sistemul Solar.
2. Obiectele substelare cu o masă reală deasupra masei limită a fuziunii termonucleare a
deuteriului sunt „pitice cenușii”, indiferent de modul în care s-au format sau unde se află.
3. Obiectele plutitoare libere din grupele de stele tinere, a căror masă se află sub masa limită
de fuziune termonucleară a deuteriului nu sunt „planete”, ci sunt „sub-pitice cenușii” (sau un
alt nume mai potrivit care trebuie atribuit).
Această definiție de lucru este folosită pe scară largă de către astronomi atunci când publică
descoperiri ale exoplanetelor în reviste academice.[53] Deși este temporar, rămâne o definiție
eficientă a funcționării până la adoptarea formală a uneia permanente. Nu abordează disputa privind
limita de masă inferioară[54] și astfel a evitat controversa privind obiectele din Sistemul Solar. Această
definiție nu face nici un comentariu asupra stării planetare a obiectelor care orbitează pitice cenușii,
cum ar fi 2M1207b.
O definiție a unei sub-pitice cenușii este un obiect cu masă planetară, format prin colapsul
nebuloasei și nu prin acreție. Această distincție de formare între o sub-pitică cenușie și o planetă nu
este convenită în mod universal; astronomii sunt împărțiți în două tabere dacă procesul de formare a
unei planete este considerat ca parte a clasificării sale.[55] Unul din motive este că, adesea, nu se
poate determina procesul de formare. De exemplu, o planetă formată prin acreție în jurul unei stele
poate fi ejectată din sistem devenind o plutitoare liberă, și, de asemenea, o sub-pitică cenușie care
s-a format singură într-un grup de stele prin colapsul nebuloasei poate fi capturată pe orbita unei
stele.
Un studiu sugerează că obiectele de peste 10 MJup formate prin instabilitate gravitațională nu ar
trebui să fie încadrate ca planete.[56]
Cele 13 mase Jupiter reprezintă o masă medie mai degrabă decât o valoare de prag precisă.
Obiectele mari vor fuziona majoritatea deuteriului lor, iar cele mai mici vor fuziona doar puțin, iar
valoarea de 13 MJup este undeva între ele. De fapt, calculele arată că un obiect fuzionează 50% din
conținutul său de deuteriu inițial când masa totală este cuprinsă între 12 și 14 MJup.[57] Cantitatea de
deuteriu fuzionată depinde nu numai de masă, ci și de compoziția obiectului, de cantitatea
de heliu și deuteriu prezent.[58]
Definiția UAI din 2006 a planetei
Pozițiile tuturor obiectelor din centura Kuiper (verde), și cele ale planetelor (albastru)

Problema limitei inferioare a fost abordată în cadrul ședinței din 2006 a Adunării Generale a UAI.
După multe dezbateri adunarea a votat și a adoptat o rezoluție cu următoarea definiție a unei
planete din Sistemul Solar:[1]
„O „planetă”  [1] este un corp ceresc care (a) se află pe orbită în jurul Soarelui, (b) are suficientă masă
pentru a fi în echilibru hidrostatic  (aproape rotund) și (c) a curățat vecinătatea orbitei sale.
[1]
 Cele opt planete sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. ”

Conform acestei definiții, Sistemul Solar are opt planete. Corpurile care îndeplinesc primele două
condiții, dar nu și a treia (cum ar fi Ceres, Pluto și Eris) sunt clasificate drept planete pitice, cu
condiția să nu fie și sateliți naturali ai altor planete. Inițial, un comitet IAU a propus o definiție care ar
fi inclus un număr mult mai mare de planete, deoarece nu a inclus (c) drept criteriu.[59] După multe
discuții, s-a decis, prin vot, ca aceste corpuri să fie clasificate ca planete pitice.[60]
Această definiție se bazează pe teoriile formării planetare, în care embrionii planetari își curăță mai
întâi vecinătatea orbitală de alte obiecte mai mici. După cum descrie astronomul Steven Soter:[61]
„Produsul final al acumulării de discuri secundare este un număr mic de corpuri relativ mari (planete), fie
pe orbitele care nu se intersectează, fie în rezonanță, care împiedică coliziunile între ele. Planetele
minore și cometele, inclusiv obiectele din centura Kuiper, diferă de planete prin aceea că se pot ciocni
între ei și cu planetele.”
Definiția UAI din 2006 prezintă unele provocări pentru exoplanete, deoarece limbajul este specific
Sistemului Solar și pentru că criteriile de rotunjime și de curățare a zonei orbitale nu sunt în prezent
observabile. Astronomul Jean-Luc Margot a propus un criteriu matematic care să stabilească dacă
un obiect își poate curăța orbita în timpul vieții stelei gazdă, pe baza masei planetei, axa semimajoră
și masa stelei gazdă.[62][63] Această formulă produce o valoare π care este mai mare decât 1 pentru
planete. Cele opt planete cunoscute și toate exoplanetele cunoscute au valori π peste 100, în timp
ce Ceres, Pluto și Eris au valori π de 0,1 sau mai puțin. Obiecte cu valori π de 1 sau mai mult sunt
de asemenea așteptate să fie aproximativ sferice, astfel încât obiectele care îndeplinesc cerința de
curățare a zonei orbitale îndeplinesc automat cerința de rotunjire.[64]
Obiecte considerate anterior planete
Tabelul de mai jos prezintă corpurile Sistemului Solar care odată au fost considerate planete.

Clasificar
Corp ea Note
actuală

Soare Stea Clasificată ca

planetă clasică
(din
grecescul πλανῆ
ται, rătăcitor) în
Antichitatea
Satelit clasică și Europa
Luna medievală, în
natural
conformitate
cu modelul
geocentric.[65]

Cei mai mari

sateliți ai lui
Jupiter,
cunoscuți sub
numele
de sateliții
galileeni după
descoperitorul
lor Galileo
Galilei. El s-a
Sateliți referit la acești
Io, Europa, Ganymede și Callisto
naturali sateliți drept
„planetele
Mediciani” în
cinstea
protectorului
său, familia
Medici. Erau
cunoscute sub
numele de
planete
secundare.[66]

Titan,[e] Iapetus,[f] Rhea,[f] Tethys,[g] șid Dione[g] Sateliți Cinci dintre

naturali sateliții mai mari
ai lui Saturn,
descoperiți
de Christiaan
 Huygens și Giov
anni Domenico
Cassini. La fel
ca sateliții majori
ai lui Jupiter,
erau cunoscuți
sub numele de
planete
secundare.[66]

Pallas, Juno și Vesta Asteroizi Considerate

planete de la
descoperirea lor
între 1801 și
1807 până când
au fost
reclasificate ca
Planetă asteroizi în anii
Ceres pitică și 1850.[68]
asteroid
Ceres a fost
clasificat ulterior
drept planetă
pitică în 2006.

Mai mulți
asteroizi,
descoperiți între
1845 și 1851.
Lista corpurilor
dintre Marte și
Jupiter, listă
Astraea, Hebe, Iris, Flora, Metis, Hygiea, Parthenope, Victoria, Egeria
Asteroizi care s-a extins
, Irene, Eunomia
rapid, a
determinat
reclasificarea lor
ca asteroizi,
lucru acceptat
pe scară largă
până în 1854.[69]
Pluto Planetă Primul obiect
pitică și trans-neptunian
obiect din cunoscut (adică
centura planeta minoră
Kuiper cu o axă semi-
majoră dincolo
de Neptun).
Considerată
planetă de la
descoperirea sa
 în 1930 până
când a fost
reclasificată ca
planetă pitică în
2006.

Dincolo de comunitatea științifică, Pluto are încă o importanță culturală pentru mulți din publicul larg
datorită clasificării sale istorice ca planetă din 1930 până în 2006.[70]

Mitologie și nume

Zeii olimpici, după care au fost numite planetele din Sistemul Solar

Numele planetelor din lumea occidentală sunt derivate din practicile de numire ale romanilor, care în
cele din urmă derivă din cele ale grecilor și ale babilonienilor. În Grecia antică, cele două mari stele
Soarele și Luna erau numite Helios și Selene. Cea mai îndepărtată planetă (Saturn) se
numea Phainon, „strălucitorul”, urmată de Phaethon (Jupiter), „luminosul”; planeta roșie (Marte) era
cunoscută sub numele de Pyroeis, „cea de culoarea focului”. Cea mai strălucitoare (Venus) era
cunoscută sub numele de Phosphorus, „cea aducătoare de lumină” iar planeta finală (Mercur) a
fost numită Stilbon, „cea a strălucirii trecătoare”.
De asemenea, grecii au consacrat fiecare planetă unuia dintre zeii din panteonul lor: Helios și
Selene erau nume atât de planete cât și de zei, Phainon a fost consacrat lui Cronos, titanul care a
fost tatăl olimpicilor, Phaethon a fost consacrat lui Zeus, fiul lui Cronos care l-a detronat ca rege.
Pyroeis a fost consacrat lui Ares, fiul lui Zeus și zeul războiului, Phosphoros era controlat
de Afrodita, zeița iubirii iar Hermes, mesagerul zeilor și zeul învățării și al spiritului, a stăpânit asupra
lui Stilbon.[23]
Practica greacă de a transplanta numele zeilor planetelor a fost aproape sigur împrumutată de la
babilonieni. Babilonienii au numit-o pe Phosphoros după zeița iubirii Ishtar, Pyroeis după zeul
războiului Nergal, Stilbon după zeul înțelepciunii Nabu și pe Phaethon după zeul lor
principal, Marduk.[71] Există prea multe concordanțe între convențiile de denumire grecești și
babiloniene pentru ca acestea să fi apărut separat.[23] Traducerea nu a fost perfectă. De exemplu,
zeul babilonian Nergal a fost un zeu al războiului și astfel grecii l-au identificat cu Ares. Spre
deosebire de Ares, Nergal era și zeul bolilor și al infernului.[72]
Astăzi, majoritatea oamenilor din lumea occidentală cunosc planetele după nume derivate din
panteonul olimpic al zeilor. Deși grecii moderni încă își folosesc numele străvechi pentru planete,
alte limbi europene, din cauza influenței Imperiului Roman și, mai târziu, a Bisericii Catolice, folosesc
mai degrabă numele latine decât cele grecești. Romanii, care, la fel ca grecii erau indo-europeni,
împărtășeau cu ei un panteon comun sub diferite denumiri, însă nu aveau bogate tradiții narative pe
care cultura poetică greacă le-a dat zeilor lor. În perioada finală a Republicii Romane, scriitorii
romani au împrumutat o mare parte din narațiunile grecești și le-au aplicat propriului panteon, până
la punctul în care au devenit practic nu se mai puteau distinge.[73]
Când romanii au studiat astronomia greacă, au dat planetelor propriile nume ale
zeilor: Mercurius (pentru Hermes), Venus (Afrodita), Marte (Ares), Jupiter (Zeus)
și Saturnus (Cronus). Când au fost descoperite planetele ulterioare în secolele al XVIII-lea și al XIX-
lea, practica de numire a fost păstrată cu Neptūnus (Poseidon). Uranus este unic prin faptul că este
numit mai degrabă după o zeitate greacă decât pentru omologul său roman (Caelus).

Personificarea lui Marte (miniatură din codul astrologic De Sphaera al Bibliotecii Estense, Modena).

Unii romani, după o credință originară din Mesopotamia, dar care s-a dezvoltat în Egiptul elenistic,
credeau că cei șapte zei după care au fost numite planetele petreceau ore pe rând în fiecare zi
având grijă de problemele de pe Pământ. Ordinea schimburilor era: Saturn, Jupiter, Marte, Soare,
Venus, Mercur, Luna (de la cea mai îndepărtată până la cea mai apropiată planetă).[74] Prin urmare,
prima zi era începută de Saturn (ora 1), a doua zi de Soare (ora 25), urmată de Lună (ora 49),
Marte, Mercur, Jupiter și Venus. Deoarece fiecare zi a fost numită de zeul care a început-o, aceasta
este și ordinea zilelor săptămânii în calendarul roman după ciclul Nundinae fost respins.[75]
Întrucât Pământul a fost acceptat în general ca planetă în secolul al XVII-lea,[41] nu există o tradiție
de a-l numi după un zeu.
Culturile non-europene folosesc alte sisteme de denumire planetară. India folosește un sistem bazat
pe Navagraha, care include cele șapte planete tradiționale (Surya pentru Soare, Chandra pentru
Lună, Budha pentru Mercur, Shukra pentru Venus, Mangala pentru Marte, Bṛhaspati pentru Jupiter
și Shani pentru Saturn) și nodurile lunare ascendente și descendente (puncte în care orbita Lunii
traversează ecliptica) Rahu și Ketu.
China și țările din estul Asiei supuse istoric influenței culturale chinezești (cum ar fi Japonia, Coreea
și Vietnam) folosesc un sistem de denumire bazat pe cele cinci elemente chinezești: apă (Mercur),
metal (Venus), foc (Marte), lemn (Jupiter) și pământ (Saturn).[75]
În astronomia tradițională ebraică, cele șapte planete tradiționale au (în cea mai mare parte)
denumiri descriptive - Soarele este ‫חמה‬ Ḥammah sau „cel fierbinte”, Luna este ‫לבנה‬ Levanah sau
„cea alb‫”ד‬, Venus este ‫כוכב נוגה‬ Kokhav Nogah sau „planeta str‫ד‬lucitoare”, Mercur este
‫כוכב‬ Kokhav sau „planeta” (av‫ג‬nd ‫מ‬n vedere lipsa ei de caracteristici distincte), Marte este
‫מאדים‬ Ma'adim sau „cea roșie”, iar Saturn este ‫שבתאי‬ Shabbatai sau „cel care se odihnește” (‫מ‬n
referire la mișcarea sa lent‫ד מ‬n comparație cu celelalte planete vizibile).[76] Cel mai ciudat este
Jupiter, numit ‫צדק‬ Tzedeq sau „dreptate”. Steiglitz sugereaz‫ ד‬c‫ ד‬ar putea fi un eufemism pentru
numele original al ‫כוכב בעל‬ Kokhav Ba'alsau „planeta lui Baal“.[76]
‫־‬n arab‫ד‬, Mercur este ‫ارد‬ َ ‫( ع‬ʿUṭārid, este asociat cu Ishtar/Astarte), Venus este ‫( الزهرة‬az-Zuhara,
ِ ‫ُط‬
"cea str‫ד‬lucitoare",  un epitet al zeiței Al-'Uzz]78[‫)ב‬, P‫ד‬m‫ג‬ntul este ‫( األرض‬al-ʾArḍ, de la aceeași r‫ד‬d
[77]

‫ד‬cin‫ ד‬ca eretz), Marte este ‫( اَ ْلمِرِّ يخ‬al-Mirrīkh, ‫מ‬nsemn‫ג‬nd „s‫ד‬geata f‫ד‬r‫ ד‬pene” datorit‫ ד‬mișc‫ד‬rii sale
retrograde[79]), Jupiter este ‫( المشتري‬al-Muštarī, „cel de ‫מ‬ncredere”, din Akkadian[80]) și Saturn este ‫ُزحَ ل‬
(Zuḥal, „cel care abandoneaz]81[”‫)م‬.[82][83]

Formare

Disc protoplanetar (concept artistic)

Nu se cunoaște cu certitudine cum se formează planetele. Teoria predominantă este aceea că

acestea sunt formate în timpul colapsării unei nebuloase într-un disc subțire de gaz și praf. În nucleu
se formează o protostea, înconjurat de un disc protoplanetar rotativ. Prin acreție (un proces de
aglutinare de coliziune) particulele de praf din disc acumulează constant masă formând corpuri tot
mai mari. Se formează concentrații locale de masă cunoscute sub numele de planetezimale care
accelerează procesul de acreție prin atragerea de material suplimentar cu forța sa gravitațională.
Aceste concentrații devin din ce în ce mai dense până se prăbușesc spre interior
datorită gravitației formând protoplanete.[84] După ce o planetă atinge o masă ceva mai mare decât
masa lui Marte, aceasta începe să acumuleze o atmosferă extinsă,[85] crescând mult rata de captare
a planetezimalelor.[86][87] În funcție de istoricul acumulărilor de solide și gaze, poate rezulta o planetă
uriașă, un gigant de gheață sau o planetă telurică.[88][89][90]
Coliziune asteroidă - o construcție de planete (concept artistic).

Când protosteaua a crescut până la punctul de aprindere pentru a forma o stea, discul rămas este
îndepărtat din interior spre exterior prin fotoevaporare, vânt solar și alte efecte.[91][92]
După aceea, pot exista numeroase protoplanete care orbitează steaua sau una pe cealaltă, dar în
timp, multe se vor ciocni, fie pentru a forma o singură planetă mai mare, fie eliberând material care
va fi absorbit de alte protoplanete sau planete.[93] Acele obiecte care au devenit suficient de masive,
vor capta cea mai mare parte din vecinătatea lor orbitală devenind planete. Protoplanetele care au
evitat coliziunile pot deveni sateliți naturali ai planetelor printr-un proces de captare gravitațională
sau rămân în centurile altor obiecte pentru a deveni planete pitice sau corpuri mici.
Impactul energetic al planetelor mai mici (precum și dezintegrarea radioactivă) vor încălzi planeta în
creștere, determinând să se topească cel puțin parțial. Interiorul planetei începe să se diferențieze în
funcție de masă, dezvoltând un nucleu mai dens.[94] Planetele telurice mai mici își pierd cea mai
mare parte a atmosferei din cauza acestei acreții, dar gazele pierdute pot fi înlocuite prin pierderea
gazelor din manta și a impactelor ulteriore cu cometele.[95] (Planetele mai mici vor pierde orice
atmosferă pe care o vor câștiga prin diferite mecanisme de evadare.)
Odată cu descoperirea și observarea sistemelor planetare din jurul altor stele, devine posibilă
elaborarea, revizuirea sau chiar înlocuirea acestui proces. În prezent, se crede că nivelul de
metalicitate - termen astronomic care descrie abundența elementelor chimice cu un număr atomic
mai mare de 2 (heliu) - determină probabilitatea ca o stea să aibă planete.[96] Prin urmare, se crede
că o stea de populație I bogată în metale va avea probabil un sistem planetar mai substanțial decât
o stea de populație II, săracă în metale.