RECUPERAREA

POZIȚIILOR
VICIOASE

1
 ARGUMENT:
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt
legate celelalte segmente care alcătuiesc toracele și bazinul și tot pe ea se inseră membrele
superioare și inferioare. De aceea orice modificare structurală sau dezaliniere a unui segment
vertebral va atrage după sine o perturbare a simetriei corpului și direcției de mișcare cu
repercursiuni uneori grave și asupra organelor interne: plămâni și inimă.

De aici apare necesitatea tratării, atât preventiv cât și în cazul nostru terapeutic, a
dezalinierilor coloanei vertebrale, ce apar ca de exemplu în cazul cifozelor. Cifoza apare ca
rezultat al unor probleme de dezvoltare, a unei boli degenerative, cum ar fi artitra coloanei
vertebrale, a unei osteoporoze cu fractură de compresie a vertebrelor sau unui traumatism al
coloanei vertebrale. Poate să apară la orice vârstă. La rândul ei, cifoza ușoară implică puține
probleme medicale. Dar în cazurile severe pot fi afectați atât plămânii, nervii cât și alte țesuturi
sau organe determinând durere sau alte probleme medicale. Tratamentul cifozei depinde de
vârsta pacientului, de cauzele ei și de complicațiile pe care le produce.

Prin prezenta lucrare s-a încercat găsirea unor modalități de aplicare precoce și
sistematică a mijloacelor și procedeelor kinetoterapeutice prin care să oprim evoluția bolilor, nu
doar a cifozelor și să împiedicăm eventualele deformări.

2
 CAPITOLUL I
ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A COLOANEI VERTEBRALE

Insistențele privind studiul funcțiilor coloanei vertebrale se explică doar analizând

numărul bolnavilor cu suferințe ale coloanei, iar în zilele noastre, se descoperă tot mai multe
afecțiuni ale acesteia asupra cărora doar cunoștințe vaste de anatomie și fiziologie pot ajuta.

Coloana vertebrală este un segment complex cu o mare importanță funcțională.

Topografic ea se localizează în cavitatea posterioară a corpului formată prin suprapunerea a 33-
34 piese osoase numite vertebre. În interior de-a lungul ei, coloana vertebrală este străbătută de
un canal numit vertebral (neural) care adăpostește măduva spinării cu învelișurile sale.

Conform criteriului topografic o împărțim în:

 Coloana cervicală (7 vertebre);

 Coloana toracală (12 vertebre);
 Coloana lombară (5 vertebre);
 Coloana sacrală ( o vertebră sacrală și 1-2 coccigiene).

Conform criteriului osteologic distingem:

 Coloana presacrată;
 Coloana sacrococcigiană sau pelviană.

Caracterele generale ale vertebrelor adevărate:

O vertebră adevărată prezintă două părți legate prin pediculi vertebrali. Între cele două
părți se delimitează foramen vertebral. Cele două părți sunt:
 Partea anterioară ( corpul vertebral);
 Partea posterioară ( arcul vertebral).

Corpul vertebral este cea mai voluminoasă parte a vertebrei, având forma unui segment
de cilindru cu două fețe ( fața superioară și cea inferioară), formând o suprafață circumferențială
prin articularea sa prin intermediul discului intervertebral cu vertebrele asupra și subiacentă.

3
 Pediculii vertebrali sunt margini scobite, prezentând două fețe ( externă și cea internă) și
două margini concave (superioară și inferioară). Aceste margini delimitează foramenul vertebral.
Prin suprapunerea tuturor foramenelor vertebrale, ia naștere canalul vertebral.

Arcul vertebral formează peretele posterior al foramenului vertebral și este alcătuit din
următoarele:

 Două lame vertebrale;

 Un proces spinos (posterior);
 Două procese transverse ( lateral);
 Patru procese articulare ( 2 superioare și 2 inferioare).

Caractere regionale ale vertebrei cervicale

Corpul vertebral este mic și alungit transversal deoarece această regiune are o
greutate mult mai scăzută de suportat comparativ cu alte regiuni ale coloanei vertebrale.
Gaura vertebrală are formă triunghiulară. Apofizele prezintă câte un orificiu numit gaură
transversală care se termină cu doi tuberculi (unul anterior și unul posterior).

 Procesul spinos este scurt și are vârful bifid;

 Procesele articulare sunt orientate într-un plan aproape orizontal;
 Procesele transverse au următoarele caractere diferențiale:
a) Baza lor este străbătută de gaura transversală prin care trec artera și vena
vertebrală;
b) Vârful este împărțit ăntr-un tubercul anterior ( care este un rudiment de
coastă) și într-un tubercul posterior ( ce reprezintă transvers propiu-zis);
c) Pe fața superioară a procesului transvers se găsește șanțul nervului spinal.

4
Fig. Nr 1. Vertebra C4, Vedere superioară

Fig. Nr. 2, Vertebra C7, Vedere superioară

5
 Fig. Nr. 3

Prima vertebră cervicală este cunoscută sub denumirea de atlas, aceasta fiind o vertebră
atipică deosebindu-se de cele tipice prin lipsa corpului vertebral care s-a sudat cu cea de-a doua
vertebră cervicală.

 Masele laterale ( massa lateralis ) prezintă pe fața superioară câte o față articulară
concavă, eliptică numită cavitate glenoidală a axisului ( fovea articularis superior) pentru
articularea cu condi occipitali;
 Arcul anterior ( arcus posterior) unește înainte masele laterale fiind scurt și turtit. Aceasta
prezintă pe fața medicală un mic relief iar înapoi o fațetă eliptică pentru apofiza
odontoidă a axisului ( fovea dentis).
 Arcul posterior ( arcus posterior) este mai dezvoltat decât primul. Pe fața posterioară se
schițează ca un mic tubercul medial, rudimentul apofizei spinoase ( tuberculum
posterius). Superior, pe aceasta apare și șanțul arterei vertebrale ( sulcus arteriae
vertebralis).

Pe lângă aspectele prezentate anterior, acest tip de vertebră are orificiul vertebral larg, cu
o porțiune anterioară patrulateră ( în care se plasează apofiza odontoidă) și una posterioară
triunghiulară care participă la formarea canalului vertebral. Apofizele transverse sunt
perforate la rădăcină de gaura transversală. Pe fața lor superioară lipsește șanțul nervului
spinal iar la extremitatea liberă se termină cu un tubercul bine dezvoltat.

6
 A doua vertebră cervicală ( Axis) se caracterizează prin prezența unei apofize puternice,
numită apofiză odontoidă sau dintele axisului ( Dens) ce servește ca ax de mișcare al capului.

Ea are formă cilindrico conică, înaltă de circa 15 mm și se termină cu un vârf. Anterior, are o
fațetă ovalară convexă ( fascies articularis anterior) ce corespunde fațetei de pe arcul anteior al
altasului.

Posterior prezintă o mică arie netedă ( fascies articularis posterior) pentru ligamentul
transvers al atlasului. Apofizele articulare slab dezvoltate, apar sub forma unor fațete articulare
ovalare. Cele superioare ( fascies articularis lateralis) se află lateral de baza apofizei odontoide
fiind orientate în sus și înapoi. În rest, axisul împărtășește caracterele vertebrale cervicale tipice.

Vertebra C6 se diferențiază de celelalte prin prezența unui tubercul anterior mai voluminos,
de pe apofiza transversă care datorită relației strânse cu artera carotidă comună se numește
tubercul carotic sau tuberculul Chassaignac.

Vertebra C7 are apofiză spinoasă lungă, dirijată în jos și înapoi, terminându-se într-un singur
tubercul, vizibil și palpabil la omul viu, reper important în numărarea vertebrelor. Aceasta fiind o
vertebră de tranziție, are multe trăsături comune cu vertebrele toracale.

Vertebrele toracale

Vertebrele toracale tipice de la 2 până la 9 au un corp cu diametrul sagital și transversal

aproape egal fiind asemănător cu un segment de cilindru. Apofizele sale transverse sunt
îndreptate înapoi și ușor înafară prezentând în apropierea vârfului o fațetă articulară pentru
coaste ( fovea costalis transversalis). Apofizele articulare sunt situate aproape în plan frontal.
Fețișoarele lor articulare superioare privesc înapoi, ușor în afară și în sus, cele inferioare sunt mai
scurte, plane, orientate înainte, medial și în jos. Scobitura inferioară a pediculilor vertebrali este
foarte accentuată, lamele arcurilor sunt înguste și înalte, iar gaura vertebrală aproape circulară, cu
diamentrul transversal mai mare.

Pe fațetele articulare ale corpului, înaintea pediculilor, se remarcă simetric câte două
semifațete articulare, superioare și inferioare care împreună cu fețișoarele costale ale vertebrelor
învecinate formează mici cavități glenoide pentru articularea cu capul coastelor.

7
 Fig. Nr. 4,Vertebra toracală

 Prima vertebră toracală( de tranziție) are un corp alungit, asemănător vertebrelor

cervicale. Pe fața laterală a corpului, sus, distingem o fațetă articulară completă, pentru
capul primei coaste, iar în jos o semifațetă care întregită cu semnificația superioară a
vertebrei Th2 servește pentru articularea cu capul coastei a doua.
 Vertebra Th 10 pe fața laterală a corpului se găsește o singură semifațetă care vine în
completarea celei inferioare de pe vertebra 9. Fațeta de pe apofiza transversă lipsește.
 Vertebra Th 11, prezintă la nivelul corpului o singură fațetă articulară întreagă pentru
coasta a 11. Și la această vertebră lipsește suprafața articulară de pe apofiza transversală.
 Vertebra Th 12 este foarte asemănătoare vertebrelor lombare, mai ales sub raportul
apofizelor. Pe corp se distinge o fațetă costală întreagă pentru coasta a 12. Nici aici nu
este prezentă fețișoara articulară de pe apofiza transversală.

Vertebrele lombare tipice 2, 3, 4 au corp voluminos, reniform, cu concavitatea orientată

posterior. Pediculii arcului vertebral sunt foarte dezvoltați, iar lama arcului este înaltă și de
formă patrulateră. Gaura vertebrală are formă triunghiulară, cu unghiuri rotunjite. Apofiza
spinoasă patrulateră, turtită transversal, este dirijitată aproape orizontal, înapoi. Apofizele
transverse corespund defapt unor rudimente de coaste, motiv pentru care se numesc apofize

8
costiforme. Apar ca niște lame osoase plate, ascuțite orientate orizontal și ușor înapoi. La baza
lor se evidențiază tuberculul accesor, reprezentând vestigiul apofizei transverse adevărate.

Apofizele articulare sunt dispuse în plan sagital. Cele superioare au fațetele articulare
concave, orientate medial și ușor înapoi, în timp ce cele inferioare convexe, privesc în afară și
ușor înainte. La nivelul marginii posterioare a apofizelor articulare superioare distingem un relief
caracteristic așa numit tuberculul mamilar.

Dintre vertebrele lombare de tranziție, vertebrele L1 au o apofiză costiformă scurtă pe când

L5 are un corp cuneiform, mai înalt în partea anterioară.

Fig. Nr. 5, Vertebra lombară (Vedere laterală A și superioară B)

Osul sacru
Rezultă din fuziunea celor 5 vertebre sacrale. Este angrenat ca o pană între oasele coxale cu
care delimitează cavitatea pelvină. Are forma unei piramide cu baza în sus și vârful în jos,
recurbat înainte. În raport cu axul coloanei vertebrale are o poziție oblică, fiind înclinat în jos și
înapoi. Astfel formând cu ultima vertebră lombară unghiul sacro-lombar sau Promotoriul în
medie de 118° la femei și 126° la barbați. În lungul său este străbătut de ultima porțiune a
canalului vertebral, numită canalul sacral.

9
 Fața anterioară concavă, privește înainte și în jos spre cavitatea pelviană. Pe această față se
schițează în zona mediană patru linii transversal produse de osificarea discurilo dintre corpii
vertebrelor sacrale.

Fața posterioară convexă, privește înapoi și în sus. Numeroasele accidente de relief de pe

această fată sunt determinate de fuziunea elementelor componente ale vertebrelor sacrale. Ca
rezultat al sudării apofizelor spinoase, pe linia medial apare o creastă crenelată.

Contopirea apofizelor articulare duce la formarea altor două perechi de creste simetrice
denumite și tuberculi sacrali posterior-interni, respective postero-externi.

Între aceste creste se deschid simetric câte 4 găuri sacrale posterioare pentru ramurile
posterioare ale nervilor sacrali. În continuarea crestelor intermedia se desprind în jos coarnele
sacrului cu traiect divergent, delimitând orificiul inferior al canalului sacral.

Fețele laterale, de forma unui triunghi cu baza în sus, diminuă în jos, reducându-se treptat la
o margine riguroasă. Baza sacrului privește în sus și înainte. Prezintă o platformă reniformă,
corespunzătoare corpului primei vertebre sacrale.

Vârful sacrului este reprezentat printr-o mică arie eliptică, care realizează legătura cu
coccisul. Canalul sacral străbate osul pe toată lungimea sa, venind în continuarea canalului
vertebral. Are formă triunghiulară în partea superioară, inferior se turtește și devine din ce în ce
mai îngust.

Fig. Nr. 6, Fața dorsală a osului sacru.

10
 Osul coccis

Este un mic os triunghiular format prin fuzionarea a 4-5 vertebre care, însă care nu pot fi
identificate. Se articulează cu sacrul printr-o suprafață de formă ovală și este menținut printr-o
capsulă și ligament. Această articulație este frecvent sudată. Prezintă două fețe, două margini o
bază și un vârf. Baza prezintă o fețișoară eliptică pentru unirea cu sacrul, înapoia căreia se înalță
coarnele coccisului unde se desprind formațiunile omonime ale sacrului.

Articulațiile coloanei vertebrale:

Articulațiile vertebrelor adevărate: articulațiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în

grupul de articulații numite simfize. Suprafețele articulare sunt reprezentate prin fețele superioare
și inferioare ale corpurilor vertebrale. Deoarece aceste fețe sunt ușor excavate, cele două
suprafețe adiacente interceptează între ele un spațiu eliptic. Depresiunea fețelor articulare este
atenuată prin prezența unei lame fine de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt: discurile
intervertebrale și ligamentele vertebrale longitudinale, anterior și posterior.

Porțiunea periferică, denumită și inelul fibros este alcătuită din lamele fibrocartilaginoase
dispuse concretic între țesuturi de fibre orientate oblic. Cu fiecare mișcare acestea se întind și se
opun îndepărtării corpurilor vertebrale. Întregul sistem de fibre se fixează de substanța compactă
a vertebrelor, acesta este mult mai solid legat de partea superioară anterioară decât de cea
posterioară, acest fapt explicând apariția frecventă a herniilor discale în această zonă.

Porțiunea centrală sau nucleul pulpos este elastică, de culoare albicioasă la tineri, gălbuie
și mai consistentă la bătrâni. Nucleul pulpos este capabil șă își modifice volumul, pe el
repauzează corpul vertebrei supraiacente într-un echilibru labil. Nucleul pulpos se deplasează
întotdeauna în direcția opusă aceleia pe care o ia coloanal. Inervația discurilor intervertebrale
provine din nervul sinu-vertebral.

Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică lungă fibroconjunctivă, albă-

sidefie ce se așterne pe fața anterioară a vertebrelor, de la tuberculul faringian al occipitatului
până la a doua vertebra sacrală. Lățimea acestei formațiuni este variabilă, în raport cu gradul de
amplitudine al mișcărilor de extensiune față de care ea are un rol frenator.

11
 Ligamentul vertebral longitudinal posterior se prezintă tot ca o formațiune
fibroconjunctivă, așezată pe fața posterioară a corpurilor vertebrale, în interioarul canalului
rahidian. Aderă mai puternic de discurile intervertebrale decât de corpurile vertebrelor, situație
care favorizează producerea herniilor discale.

Articulațiile proceselor articulare:

Iau naștere între suprafețele articulare care acoperă apofizele articulare ale vertebrelor
vecine, aceste suprafețe fiind acoperitede un strat subțire de cartilaj hialin. Ca mijloc de unire se
descrie o capsulă ce se inseră la periferia suprafețelor articulare, este mai groasă și rezistentă în
porțiunea lombară a coloanei vertebrale. Articulațiile din regiunea cervicală și toracală sunt
articulațiile plane, pe când cele din regiunea lombară, trohoide.

Unirea lamelor vertebrale (Sindesmoze):

Se reazlizează prin ligamente scurte și rezistente formate mai ales din fibre elastice ( de
culoare gălbuie). Aceste ligamente galbene au formă dreptunghiulară ocupând spațiul ce se
întinde de la procesul articular până la baza procesului spinos. Sunt formate din fibre elastice
anastomozate între ele. Rolul lor este de readucere a coloanei în poziția ei normală, după ce a
fost flectată de împiedicarea flexiunii exagerate sau bruscă a coloanei vertebrale, de asemena
contribuie și la menținerea în poziție verticală a coloanei vertebrale.

Unirea proceselor spinoase ( Sindesmoze):

Se realizează printr-o serie de ligamente scurte și lungi. Ligamentele interspinoase se

găsesc într-un număr egal cu acela al spațiilor interspinoase, iar prin marginile lor se inseră
procesele spinoase corespunzătoare. Cel de-al doilea ligament, ligamentul supraspinos, apare ca
un cordon fibros, puternic, întins în toată lungimea coloanei vertebrale. El unește vârful
proceselor spinoase.

Unirea proceselor transverse:

Acesta se realizează prin intermediul unor formațiuni fibroase numite ligament

intertransversale. Ele sunt de dimensiuni reduse în regiunea cervicală și toracală, dar ajung la
dezvoltare mai mare în regiunea lombară.

12
 Articulațiile vertebrelor false:

Articulația lombosacrală unește sacrul cu vertebra a 5 lombară. Această unire se face

după tipul articulațiilor vertebrelor adevărate. În această articulație vom întâlni:

1) un disc intervertebral;

2) partea inferioară a ligamentelor vertebrale longitudinale anterior și posterior;

3) o capsulă pentru articulația proceselor articulare;

4) ligamentele galbene;

5) ligamentele supraspinos și infraspinos.

Articulația sacrococcigiană: rezultă între ariile eliptice de pe vârful osului sacral și

fețișoara eliptică de la baza coccisului. Este o articulație constituită după tipul simfizelor. Ea
permite mobilizarea pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul nașterii. Prin aceasta se mărește
strâmtoarea inferioară a bazinului, fapt de mare importanță în timpul nașterii. Ligamentul
interosos are valoarea unui disc intervertebral. El se osifică după vârsta de 40 de ani. Mijloacele
de întărire ale acestei articulații sunt reprezentate prin:

 Ligamentul sacrococcigian anterior care vine în continuarea ligamentului

vertebral anterior;
 Fasciculul superficial al ligamentului sacrococcigian posterior, întins între
coarnele sacrului și obturând hiatul delimitat de acesta;
 Fasciculul profund al ligamentului sacrococcigian posterior corespunzând
prelungirii inferioare a ligamentului vertebral comun posterior;
 Ligamentele sacrococcigiene laterale intern și extern ce se situează pe părțile
laterale ale joncțiunii sacrococcgiene.

Articulația atlantooccipitală: atlasul este unit cu occipitalul prin două articulații

condiliene și prin două formațiuni numite membrane atlantooccipitale. Cele două articulații
constitue o unitate funcțională. Suprafețele articulare sunt reprezentate de condilii occipitali și de
cavitățile articulare ale atlasului. Cele două suprafețe se unesc prin intermediul unei capsule
articulare și a două membrane. Capsula articulară se prezintă ca o formațiune laxă constituită din
două straturi: unul extern, fibros și altul intern, stratul sinovial. Capsula are forma unui manșon

13
care contribuie la menținerea încontact a suprafețelor articulare. În partea superioară se inseră pe
periferia condililor occipitali, iar în cea inferioară pe marginile cavităților articulare superioare
ale atlasului.

Articulația inferioară a capului sau atlantoaxoidiană: atlasul se articulează cu axisul

prin: două articulații atlantoaxoidiene laterale și o articulație atlantoaxoidiană mediană.

Articulațiile atlantoaxoidiene laterale sunt articulații plane. Pe atlas, ele ocupă fața
inferioară a maselor laterale, pe axis, sunt reprezentate prin fețișoarele de pe procesele articulare
superioare. Suprafețele articulare sunt ușor convexe și acoperite de un cartilaj hialin, mai gros, în
partea central decât la periferie. Această particularitate își are importanța sa în mecanica
articulară, deoarece suprafețele articulare vor veni în contact mai intim numai în porțiunea lor
mijlocie, rămânând mai îndepărtate înainte și înapoi.

Mijloacele de unire

Formațiunile care îndeplinesc acest rol sunt:

 Capsula articulară, care unește suprafețele articulare. Este foarte laxă și tapetată
pe suprafața interioară de un strat synovial;
 Membranele atlantoaxoidiene sunt două formațiuni fibroconjuctive întinse de la
atlas la axis;

Deosebim:

a) Membrana atlantoaxoidiană anterioară ;

b) membrana atlantoaxidiană posterioară.

Prima este o membrană fibroasă ce se întinde de la marginea inferioară a arcului anterior

al atlasului, la fața anterioară a corpului axisului, înaintea acesteia se află ligamentul vertebral
longitudinal anterior. Cea de-a doua membrană se întinde între arcul posterior al atlasului și cel
similar al axisului.

Articulația atlantoaxoidiană mediană sau atlantoodontoidiană

Este încadrată în grupul articulațiilor atrohoide. Suprafețele articulare sunt reprezentate

de un inel osteofibros atlantoidian și de o proeminenșă vertical a axisului numită dinte.

14
 1) Inelul atlantoidian este constituit din două părți:
a) Inelul atlantoidian al atlasului prevăzut pe fața lui posterioară cu o fețișoară
articulară circular și mediană;
b) o bandelă fibroasă întinsă transversal între două mase laterale ale atlasului numită
transvers al atlasului;
2) Dintele axisului: prezintă o fețișoară articulară anterioară pentru arcul anterior al
atlasului și alta posterioară, pentru ligamentul transvers.
3) Mijloacele de unire snt reprezentate de:
 Ligamentul apical al dintelui;
 Ligamentele alare;
 Membrana tectoria.

Ligamentul apical al dintelui se află între membrana occipital dispusă anterior și

fasciculul superior al ligamentului cruciform, dispus posterior. Acest ligament este asemănător
cu un disc intervertebral care unște porțiunea posterioară a osului occipital cu prima vertebra
cervicală.

Ligamentele alare sunt două formațiuni fibroconjuctive scurte, groase și puternice cu

direcția ușor oblică ascendentă. Acestea se inseră pe laturile dintelui axisului și pe fața mediană a
condililor.

Membrana tectoria formațiune patrulateră, fibroasă, ce acoperă întreg ligamentul

precedent se găsește între occipital și axis, ocupând o poziție anterioară de ligamentul vertebral
longitudinal posterior. Membrana tectoria împreună cu dura mater au rolul de a proteja bulbul
prin separarea acestuia de articulație.

Dinspre anterior spre posterior dispoziția ligamentelor este următoarea:

1. Ligamentul vertebral longitudinal anterior;

2. Membranele anterioare atlantooccipitală și atlantoaxoidiană;
3. Ligamentul apical al dintelui și ligamentele alare;
4. Ligamentul cruciform;
5. Membrana tectoria;
6. Ligamentul vertebral longitudinal posterior;

15
 7. Membranele posterioare atlantooccipitală și atlantoaxoidiană.

Mișcările capului și ale coloanei vertebrale

Mișcările capului în articulațiile proprii cranio-vertebrale sunt associate cu mișcările

părții cervicale a coloanei vertebrale, ce au rolul de a amplifica mobilitatea capului.

Biomecanic, articulația occipito-atlantoidiană este de tip elipsoidal ( condilar), bixială și

permite mișcări de flexie-extensie și înclinare lateră a capului. În acest timp de articulație au loc
mișcări de rotire a capului ce sunt asociate cu mișcări de alunecare fiind deci o articulație plană
și o trohoidă uniaxială.

 Flexia și extensia ( retroflexia) se desfpșoară în jurul unui ax transversal ce

trece prin condilii occipitali ( flexia este de 20  ° iar retroflexia este de 30 ° iar
aceste mișcări își măresc unghiul odată cu participarea coloanei vertebrale);
 Înclinarea lateral are loc în plan sagital. Mișcările sunt limitate de circa 15 °
dar participarea colonei vertebrale la această mișcare îi mărește unghiul până
la 70 °-80 °.
 Rotația atlasului se produce în jurul apofizei odontoide a axisului care
servește ca punct fix în această mișcare. Concomitent fațetele articulare ale
atlasului alunecă pe cele ale axisului în articulația atlantoaxoidiană propiu-
zisă. Datorită poziției oblice a suprafețelor articulare, răsucirea atlasului pe
axis este urmată de o ușoară coborâre a capului. Mișcările de rotație ( circa
30 °) sunt limitate de ligamentele alare ale axisului. Prin contribuția coloanei
cervicale, amplitudinea lor poate să crească până la 70 °-80 °.

Mișcările coloanei vertebrale rezultă din suma deplasărilor mici ce se produc între mai
multe vertebre. Din punct de vedere biomecanic, articulațiile corpurilor vertebrale sunt
amfiartroze, iar cele dintre apofizele articulare diartroze planiforme. În executarea mișcărilor,
discul intervertebral joacă un rol essential, grație posibilității de comprimare a țesutului
fibrocartilaginos din care este format.

Cu cât discul este mai înalt cu atât este mai accentuat și mobilitatea vertebrelor
respective. Elementul primar în mecanica coloanei vertebrale, este nucleul pulpos, care
acționează ca un adevărat rulment, micșorând rezistența la frecare. Fiind mobil, elastic, dar

16
totodată și incompatibil, se deplasează în sensul opus mișcării, ușurând astfel deplasarea
vertebrelor îmtre ele. Forma și orientarea apofizelor articulare imprimă mișcări intervertebrale o
direcție bine determinată, limitată împreunaă cu aparatul ligamentar mișcările excesive ale
coloanei.

Mișcarea de extensie a coloanei vertebrale:

Corpurile vertebrale se apropie în partea posterioară, comprimând discurile

intervertebrale. Ligamentul longitudinal anterior este pus în tensiune, iar ligamentele din partea
posterioară a coloanei vertebrale se relaxează. Procesele articulare alunecă în jos pe cele
superioare ale vertebrei subiacente. Mișcarea este limitată de ligamentul vertebral comun
anterior, și de apofizele spinoase, care se apropie reciproc și vin în contact. Prezintă o
amplitudine mai redusă ca anteflexia, atingând în regiunea lombară circa 30 ° iar cea totală 45 °-
50 °.

Mișcarea de flexie a coloanei vertebrale (anteflexia):

Corpurile vertebrale se apropie în partea anterioară, comprimând discurile intervertebrale.

Ligamentele galbene, inter și supraspinoase, longitudinal posterior și musculature spatelui sunt
tensionate. Procesele articulare inferioare ale vertebrelor alunecă în sus, pe fața anterioară a celor
superioare de la vertebra subiacentă. Amplitudinea maximă a flexiei este în regiunea cervicală
unde coloanal vertebrală descrie o curbură cu raza mai mica decât în segmental toracic. Coloana
lombară are o mișcare medie. Odată cu începerea flexiei intră în contracție și mușchii erector
care gradează mișcarea. Prin fixarea sacrului, coloana vertebrală poate executa în întregime
flexia de amploare maximă, degetele mâinii atingând astfel podeaua.

Mișcarea de rotație a coloanei vertebrale:

Fața anterioară a triunchiului tinde să se orienteze perpendicular pe diametrul

bitrohanterian ( răsucirea feței anterioare a părții superioare a coloanei vertebrale spre dreapta
sau stânga, având un ax vertical care trece prin centrul discului intervertebral), mișcarea este
combinată cu un grad de flexie lateral. Amplitudinea maximă se realizează în partea superioară a
regiunii toracice.

Înclinarea lateral (lateroflexia):

17
 Se execute în jurul unui ax sagital, la dreapta sau la stânga. Discurile intervertebrale sunt
comprimate în partea corespunzătoare înclinației, iar nucleul pulpos se deplasează în direcția
opusă mișcării. Amplitudinea maximă este de 30 °-40 °.

Circumducția:

Rezultă din succesiunea mișcărilor precedente, rahisul înscriind în acest caz aria unui con
cu vârful la articulația sacrovertebrală.

Amploarea și caracterul mișcărilor de ansamblu ale coloanei vertebrale diferă de la o

regiune la alta.

Partea cervicală este segmental cel mai mobil al coloanei. Datorită înălțimii relative mari
a discurilor intervertebrale și orientării în jos și înapoi a fețișoarelor de pe apofizele articulare.
Coloana cervicală amplifică considerabil în toate direcțiile mișcările capului.

În porțiunea toracală, mișcările coloanei vertebrale sunt mai reduse. Apofizele articulare
orientate în plan frontal, limitează și extensia, în schimb favorizând de mișcările de lateralitate.
Rotația este destul de amplă, și contribuie la mărirea gradului de înclinare laterală.

În porțiunea lombară mișcările sunt relative ample (flexie-extensie) datorită așezării în

plan sagital a apofizelor articulare. Mișcările de lateralitate și de rotație sunt însă mai reduse.

Articulația sacrovertebrală, este sediul unor mișcări relativ mari, în toate direcțiile,
permițând mobilitatea întregii coloane lombare față de sacru. Acest fapt se explică prin
dimensiunile mari ale ultimului disc, și prin orientare în plan frontal, a apofizelor articulare
aparținând ultimei vertebre lombare.

Articulația sacrococcogiană pemite mișcări de înclinare a coccigelui în toate direcțiile.

Mia important este însă deplasarea vârfului coccigian înapoi ( cu circa 2 cm) în timpul nașterii,
cee ace determină creșterea strâmtorii inferioare a bazinului.

18
 CAPITOLUL II

FIZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală nu este rectilinie. Prezintă două feluri de curburi: în plan sagital și în
plan frontal.

1.Curburile în plan sagital:

Sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se numesc lordoze, fie cu convexitatea
înapoi, când se numesc cifoze. La coloana vertebrală, aceste curburi sunt în număr de patru:

a) curbura cervicală cu convexitatea înainte;

b) curbura toracală cu convexitatea înapoi;
c) curbura lombară cu convexitatea înainte;
d) curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi.

În timpul vieții intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea

înapoi. La nou-născut coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacral ce separă cifoza
sacrococcigeană de lordoza lombară. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5, este rezultatul
ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 1 an și se datorează
stațiunii verticale și locomoție.

Cu toate acestea, curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieții postnatale.

2. Curburile în plan frontal:

Sunt mai puțin pronunțate ca cele în plan sagital. În mod obișnuit, întâlnim:

a) curbura cervicală cu convexitatea la stânga;

b) curbura toracală cu convexitatea la dreapta;
c) curbura lombară cu convexitatea la stânga.
Ele nu sunt obligatorii, iar unii autori le contestă.

19
 3. Conformația exterioară:
Coloana vertebrală, considerată în totalitatea ei, prezintă o față anterioară, o față
posterioară și două fețe laterale.
a) Fața anterioară: este formată o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea
corpurilor vertebrale.
b) Fața posterioară prezintă pe linia mediana procesele spinoase, care formează
împreună creasta spinală. Procesele spinoase, se pot explora cu multă ușurință, mai
ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală și toracală se
vizualizează foarte net procesul spinos al vertebrei C7 ( vertebra proeminentă),
pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră. În continuarea
proceselor spinoase se explorează creasta mediană, iar în plica interfesieră se pot
palpa coloanele sacrale, coarnele coccigelui și hiatul sacral.

De fiecare parte a crestei spinale, se găsesc șanțuri profunde, numite șanțuri vertebrale,
ele adăpostesc mușchi ce acționează asupra coloanei vertebrale.

c) Fețele laterale: prezintă vârful proceselor transversale, pediculii vertebrali, găurile

intervertebrale și porțiunile laterale ale corpurilor vertebrali. Vârful procesului
transversal al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.

4.Canalul vertebral: este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral
se continuă în sus cu cavitatea neurocranianului, iar în jos se deschide prin hiatul sacral. Canalul
vertebral urmărește toate inflexiunile coloanei vertebrale.

Diametrele canalului vertebral variază, ele sunt mai mari în regiunea cervicală și lombară,
în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. În regiunea toracală,
unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai
mici.

Funcțiile coloanei vertebrale

Există două funcții foarte importante ale măduvei spinării, datorită structurii deosebite de
complexe a coloanei vertebrale, și anume:

20
 1. Funcția de protecție a măduvei spinării în canalul vertebral se găsește măduva
spinării învelită în meninge. Este evident rolul protector al coloanei vertebrale,
formată anterior de către puternicele corpuri vertebrale, iar posterior de arcurile
vertebrale suprapuse.

În unele cazuri, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva sau și meningele.

2. Funcția statică în stațiunea verticală ( ortostatism) coloana vertebrală reprezintă un

ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele superioare, ea transmite apoi
greutatea la pelvis și la membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare
se explică astfel prin greutatea pe care trebuie să o susțină.

Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărimea rezistenței.

Coloana vertebrală poate prezenta și curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor

normale. Cifoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexității anterioare.

Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare sau dobândite. Dezvoltarea și
funcționarea unor viscere pot fi influențate în sens negativ de către curburile patologice ale
coloanei vertebrale.

3. Funcția dinamic coloana este antrenată în mișcări numeroase și ample, grație

acestora, corpul are o mare mobilitate.

21
 CAPITOLUL III

PATOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE ȘI POZIȚIILE

VICIOASE.

Funcția statică, de susținere a corpului și a segmentelor sale din partea superioară,

precum și cea dinamică de asigurare a mobilității trunchiului, capului și gâtului, conferă coloanei
vertebrale o importanță deosebită printre segmentele aparatului locomotor.

Poziția coloanei vertebrale normale în ortostatism nu este rectilinie, ci sinoasă, ea

prezentând în plan antero-posterior o serie de curburi care favorizează menținerea echilibrului
acesteia pe bazin și atenuează șocurile pe verticală.

Atitudinea coloanei vertebrale nu este aceeași la toți indivizii normali. Ea depinde de

vârsta, sexul, profesiunea și starea de oboseală a subiectului.

Până la vârsta de un an, coloana vertebrală a copilului în poziția șezând este cifotică, în
jurul vârstei de un an, odata cu ridicarea în ortostatism, apare curbarea lordotică, iar la vârsta de
7 ani, coloana vertebrală a copilului devine asemănătoare cu cea a adultului.

La nivelul fiecărei interlinii articulare, de la nivelul coloanei vertebrale, acțiunea verticală

a forței gravitației este descompusă într-o forță de apăsare perpendiculară și o forță care
determină alunecarea vertebrei superioare pe cea inferioară. Pentru fiecare vertebră această
tendință se execută în sensul accentuării curburilor fiziologice.

Curburile își păstrează însă forma și mărimea grație jocului și tonicității musculare,
elasticității ligamentare și discurilor intervertebrale , precum și datorită îmbinării anatomice a
celor 34 de segmente osoase.

Deviațiile coloanei vertebrale în sens antero-posterior pot fi:

22
  De tip cifotic când deviația vertebrală realizează o curbură cu convexitatea
îndreptată posterior;

Fig. Nr. 7

 De tip lordotic când convexitatea curburii este orientată anterior;

Fig. nr. 8

 De tip cifo-lordotic când există o combinație între primele două tipuri.

După localizare aceste deviații pot fi:

23
 a) Exagerări ale curburilor fiziologice ( denumite și deviații tipice):
-cifozele dorsale;
-lordozele ombare;
-cifolordozele.
b) inversări ale curburilor fiziologice ( deviații atipice) :

-spatele plan;

-cifoza lombară;

-cifoza regiunii de trecere dorso-lombară;

-cifolordoza inversă.

c) modificări ale întinderii curburilor:

-cifozele totale;

-lordozele totale.

Deviațiile coloanei vertebrale apar și evoluează la toate vârstele, dar cele mai numeroase
se observă în perioada de creștere. După sex, s-a constatat că cifozele sunt mai frecvente la băieți
și lordozele mai frecvente la fete.

Cauzele acestor deviații sunt foarte numeroase: ele pot fi predispoznate ( tipul
morfologic, sexul, imaturitatea), favorizante ( condițiile de viață, muncă, defecte de auz, văz, boli
cronice, intervenții chirurgicale) și determinate ( malformații, congenitale, traumatisme, boli).

Aprecierea formei clinice, a tipului și gravității deviațiilor coloanei vertebrale se face cu

ajutorul examenului medical al subiectului. Examinarea clinică atentă, completată cu o serie de
măsurători, ajută nu numai la stabilirea cu precizie a diagnosticului, ci și la urmărirea și
aprecierea pe criterii obiective a evoluției și rezultatelor tratamentului.

Deviațiile coloanei vertebrale în plan frontal

Din numeroasele statistici effectuate, rezultă că 2% din copii de vârstă școlară prezintă
deviații ale rahisului, dar numai aproximativ 0,5% scolioze.

24
 Sexul feminin, după părerea mai multor autori, este cel mai frecvent atins. Raportul este
de 3 fete față de 1 băiat, raport care în timpul pubertății poate ajunge la 9 lai.

Deviația scoliotică trebuie considerată drept o alterație static-dinamică, de natură școlară

sau profesională, și care apare numai la anumiți indivizi, datorită unor factori multiplii
favorizanți, predispoziționați sau determinați.

Din grupa factorilor favorizanți, o importanță deosebită în apariția scoliozelor o au:

-unele maladii lungi și extenuante, cum ar fi rahitismul precoce și tardiv, osteomalacia și

altele;

-maladii infecțioase febrile sau eruptive insuficient tratate ca: reumatismul, difteria,
scalraltina;

-stări de subnutriție, privațiuni de aer, lumină, soare, exerciții fizice;

- o serie de afecțiuni neurologice generale: neurofibromatoza Recklighausen, miopatiile,

siringomielina.

Examinarea corectă a unei deviații scoliotice este deosebit de important pentru stabilirea
formei clinic de scolioză.

Clasificarea scoliozelor se face astfel:

A.Scolioze funcționale: sunt deviații ale coloanei vertebrale, ușoare și mobile, care se
corectează și hipercorectează la proba funcțională.

B.Scolioze structurale: aceste deviații antrenează modificări ale structurii vertebrelor și

pot avea cause multiple. În această grupă se conturează două subgrupe:

B.1. Scolioze structurale a căror etiologie este cunoscută. Și aici amintim:

-scoliozele congenitale;

-scoliozele rahitice;

-scoliozele paralitice;

-scoliozele pleuretice;

25
 -scoliozele reumatice;

-scoliozele traumatice.

B.2. Scolioze cu etiologie necunoscută, numite și ideopatice.

Scoliozele ideopatice prezintă numeroase forme clinice, determinate de gravitatea

curburilor, localizarea lor, vârsta la care debutează și tulburările pe care le produc la nivelul altor
funcțiuni.

Gradele se stabilesc după reductibilitate. După gravitatea curburilor se disting

următoarele grade:

Ușoare- curbura principală przintă un unghi sub 30 ° gratația vertebrală este mică, iar
curburile compensatorii foarte suple.

Grave- curbura principală este cuprinsă între 30 °-60° trsiunea vertebrală se află între 10°
-20°, curburile secundare se prezintă încă suple.

Foarte grave- curbura principal este peste 90° rotația vertebrală este mare de
30°,curburile secundare sunt fixe.

Cea mai folosită clasificare a scoliozelor ideopatice este aceea a lui PONSETTI,
clasificare care ține seama de forma anatomo-radiologică a curburilor. Aici amintim:

-scoliozele dorsale;

-scoliozele combinate;

-scoliozele lombare;

-scoliozele toracolombare;

-scoliozele cervitoracale.

Formele intermediare. Aceste scolioze nu se încadrează în nici una din categoriile

amintite.

O importanță deosebită în evoluția și pronosticul scoliozelor o are vârsta la care au

apărut. Din acest punct de vedere COTREL distingem 4 forme:

26
 -scoliozele noului născut (apar imediat după naștere);

-scoliozele infantile (debutează înaintea de 3 ani);

-scolioze juvenile ( apar de la 3 ani);

-scolioză juvenilă I( între 4-7 ani (21%));

-scolioză juvenilă II între (7-11 ani (41%));

-scoliozele adolescenței (apar în preajma pubertății și sunt localizate de regulă în regiunea

lombară).

27