MICII PROFESORI

(„Little Professors”)
*Aspie=persoana cu sdr.Asperger

Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale unor forme de autism şi
sindrom Asperger este cunoscut sub numele de " Sindromul Micului
Profesor". Dintr-un motiv necunoscut, unii dintre ei cresc pentru a deveni
"mari profesori". Cine ar fi putut crede?
Una dintre ciudăţeniile tipice manifestate de ASPIES este abilitatea lor de a
goli o cameră cu prelegerile lor pe temele favorite.
Dacă cineva menţionează absolut întâmplător un cuvânt sau un concept care
atinge vag specializarea Aspie-lor , atunci acel cineva şi cei aproape de el
sunt susceptibili de a fi inundaţi de o descărcare completă a fişierului mental
al lui Aspie pe această temă.
Mulţi Aspie-s adulţi au învăţat într-o anumită măsură să păstreze pentru ei
aceste date sau cel puţin să evalueze interesul ascultătorului înainte de a da
drumul fluxului de informaţii. Unui « mic profesor », pe de altă parte, îi
lipseşte experienţa necesară sau abilitatea de a-i păsa , şi va continua să
vorbească după plecarea « victimei » din cameră, sau se va orienta spre cel
mai apropiat corp cald pentru a continua educaţia. Aceasta înseamnă că un
animal de companie va trebui să asculte restul prelegerii.
Acum , « micii profesori » nu sunt întotdeauna buni/pricepuţi la ceea ce ştiu,
nici nu sunt întotdeauna cu adevărat cunoscători despre ceea ce au memorat.
Unii dintre ei sunt mici experimentatori şi stăpânesc subiectul lor preferat, in
timp ce altii repetă doar ceea ce au auzit sau citit. Nu orice « mic profesor »
se angajează în cercetare. Unele extrapolează sau fantazează de la elemente
disparate pentru a forma corpul (conţinutul) expunerii lor. Rezultatul, totuşi,
nu este oun « bla bla » copilăresc tipic. Există un proces de logică, formă şi
gândire implicat, până la punctul în care un copil poate trasa, o diagramă
care nu numai că are sens, dar ar putea chiar pe jumătate convinge pe adulţii
cunoscători că au omis ceva.

Vă rugăm cereţi Pauză

Este adevărat că copiii normali sunt cunoscuţi că obişnuiesc să tot vorbească
despre ceea ce îi fascinează, fie că este vorba cel mai recent film Disney sau
un joc pe calculator sau doar de pantofii primiţi de Crăciun. În contrast, un
« mic profesor » funcţionează la un nivel superior de dicţie, discernământ şi
fidelitate, atât de mult încât s-a remarcat de către cercetători că deseori aceşti
copii par actori mimici sau roboţi.
În timp ce multe nuanţe din spectrul autist sunt marcate de întârziere în
dezvoltarea abilităţilor verbale, « micii profesori » de multe ori vorbesc în
propoziţii complete încă de când sunt în carucior.
Unii sună de parcă ar fi înregistrea în care ţin o prelegere pe tema preferată
de multe ori, care începe deseori cu exact aceleaşi cuvinte şi întregul curs
poate fi atât de bine memorat de copil, încât se poate angaja efectiv în alte
activităţi sau chiar în conversaţii fără a sari vreun fragment din recitarea lor.
Sunt de asemenea capabili să îşi înceapă prelegerea într-una din zile , să fie
separaţi de audienţă timp de câteva zile sau săptămâni, la un moment dat, şi
să îşi reia prelegerea exact din locul în care au rămas, atunci când se
întâlnesc din nou.

Mergi şi întreabă pe Alice

« Micii profesori » diferă de autismul clasic Kanner prin aceea că sunt foarte
interesaţi de lumină, sunete, textură, culoare şi modele. Atât de mult, astfel
încât pot deveni deveni foarte iritaţi de oricare dintre aceste pe care le găsesc
copleşitoare sau pur şi simplu stupide. Insensibilitatea multor adulţi şi copii
neurotipici la astfel de stimuli conduce la multe incidente incomode. Pentru
un copil cu Asperger culorile pot avea textură şi sunet. Modelele şi ţesăturile
pot avea gust. Sunetele pot să le copleşească /umple conştiinţa până la
punctul în care se simt infinitezimali, pe cale de a fi zdrobiţi. Atunci când se
simt copleşiţi pot/au tendinţa să se angajeze în comportamente compulsive
sau pot avea descărcări impulsive, ceea ce duce ca mulţi copii să fie
diagnosticaţi cu tulburare obsesiv-compulsivă, sau tulburare de deficit de
atenţie, înainte de a primi diagnosticul cu adevărat corect.
Fascinaţiile unora dintre « micii profesori » îi consumă atât de mult, încât ei
trebuie să mănânce la cină asociat subiectului favorit, să consume alimente
în formă de.. sau care sunt numite ca şi obiectul fascinaţiei, şi să doarmă
ţinând în braţe modelul preferat sau o carte referitoare la acest subiect.
Acest nivel intens al interesului faţă de fapte, detalii precise şi accesorii se
găseşte de asemenea la fanaticii sportului şi la fanii lui Harry Potter, dar este
în esenţă un comportament normal şi nu trebuie interpretat întotdeauna ca un
semn al sindromului Asperger. Oamenii « normali » sau « neurotipici », cum
le spun aspergerienii, au supape de închidere atunci când timpul sau locul nu
sunt potrivite exprimării entuziasmului propriu. Micii profesori, pe de altă
parte, pot fi în incapacitate atunci când nu li se permite în activităţi şi în
expuneri privind proiectul lor. Profesorii, terapeuţii şi clericii sunt adesea
uimiţi de capacitatea acestor copii de a găsi conexiuni între domeniile lor, în
cadrul unor subiecte altfel normal disparate.
Un copil a cărui fascinaţie o constituie căile ferate şi modul specific de
transport poate fi extrem de interesat de salata verde şi de cerinţele sale
specifice de cules, de ambalare, încărcare şi transport pe distanţe lungi.
« Micii profesori » obţin scoruri mari la testele de inteligenţă, în cazul celor
a căror specialitate e aplicarea de teste, spulberând rezultatul cu un scor
perfect sau refuzând să facă testul pe motiv că prost formulat sau rău frazat.
Ei au exact abilitatea opusă când e vorba de deprinderile sociale. Unii pot
părea aproape în comă atunci când sunt expuţi la conversaţie sau materiale
care nu sunt legate de specializarea lor. Chiar şi atunci când îţi vorbesc, ei
nu menţin contactul vizual, nici cu tine nici cu altcineva.
Se pot angaja în mişcări repetitive ale mîinilor sau se balansează înainte şi
înapoi pe locul unde stau sau pe tocuri. Atunci când ajung la un cuvânt care
e pe gustul lor, ei îl repetă de nenumărate ori. De asemenea, pot ajunge să se
dezbrace în timp ce vorbesc, aşteptând până la penultimul moment să spună
că vor să facă pipi.
Alţii, aflaţi la un înalt nivel de funcţionare p escala autistă pot apărea ca
normali dar au o viziune extrem de naivă despre lume. Sindromul Asperger a
fost denumit şi sindromul « Ooops. Planeta greşită ! ». În timp ce « micul
profesor » poate avea o fascinaţiie pentru pielărie şi încălţăminte, el poate fi,
de asemenea, incapabil să realizeze că nu este o idee bună să se aşeze pe
podea şi să înceapă pentru săscoată încălţămintea unui străin în scopul de a
examina pielea din care e făcută.
Deconectarea lor de la realitate este în contrast cu hiperconectarea lor la
subiect. Un « mic profesor » ar putea fi capabil să vă spună cum să ajungeţi
pe lună, aşa cum îl pune mama să zică, dar să fie incapabil să-şi nimerească
dormitorul fără a utiliza o hartă.

Părinţii şi profesorii care se confruntă cu una dintre aceste minuni aparente

cred adesea că în cazul în care copilul poate fi abil redirecţionat către alte
subiecte, atunci inteligenta lui inerentă poate fi mai bine pusă în utilizare.
Ceea ce ei nu-şi dau seama de multe ori este că inteligenţa copilului poate fi
în întregime angajată în subiectul lui favorit, cu putine resurse disponibile
pentru a fi puse in uz in alte, eventual mai necesare, căi ale vieţii.
Nu este neobişnuit ca « micul profesor » să fie dispreţuitor faţă de alţi
oameni şi copii cărora nu le pasă de subiectul ales şi nu apreciază valoarea
informaţiilor oferite. Ei pot părea foarte cruzi cu cei care nu le împărtăşesc
fascinaţia sau care nu se prefac, cel puţin, că îi ascultă cu interes. O criză de
afect (acces de furie) pare să se profileze ori de câte ori este pusă o întrebare
nepotrivită ori ascultătorul manifestă superioritate ori se amuză pe seama
prelegerii « micului profesor ».
Explozia rezultată poate fi una fizică, de aroganţă şi extrem de deplasată în
situaţia dată. Toate acestea fac ca procesele normale de creşterea sau de
educare a unor asemenea copiii să pară aproape imposibile. O cameră plină
de « mici profesori » face ca o zi să fie descurajatoare pentru un profesor sau
un terapeut.
Intructori experimentaţi în ale pedagogiei (femei), formaţi să conducă
minţile tinere pe drumul către nivelurile « A », au ajuns pe coridorul şcolii
plângând şi alergând, după ce un copil în vârstă de 5 ani a început să spună
că sutienul le vine rău şi apoi a trecut la detalii privind procedura de
cumpărare din magazin, necesară pentru a evita asta, recomandând un
magazin anume şi o marcă de îmbrăcăminte. Aparent acest comportament nu
este propice pentru un mediu adecvat de învăţare pentru alţi copii. Pedeapsa
sau excluderea din şcoală apar deseori, cu un copil dezorientat, nişte părinţi
iritaţi şi cu administraţia şcolii întrebându-se la ce categorie să includă
apariţia acestei mici dezordine.
Formarea sau reeducarea « micului profesor » este îngreunată de faptul că
educaţia este în sine un obicei specific cultural prost înţeles. Este un dat în
cultul educaţional că ei (profesorii) ştiu ce trebuie să funcţioneze, ce a
funcţionat şi ceea ce aparent nu merge. Educaţia se bazează pe voinţa
elevilor de a imita comportamentul profesorului care, trebuie să se ţină
seama, este de asemenea, un produs al educaţiei. Această imitaţie este de
asemenea bazată pe ipoteza că elevii au fost instruiţi să fie asimilaţi într-un
corp de indivizi similari , care au învăţat să stea locului, să asculte atent şi să
efectueze diverse sarcini la comandă. « Micii profesori » trebuie învăţaţi, la
o vârstă mai avansată, cum să îndeplinească sarcini simple precum : să stea
locului, să stea pe scaunul lor, să nu-şi scoată hainele sau să nu demonteze
biroul. Profesorul mediu nu este pregătit pentru asta. Ei nu au timp să acorde
atenţie individuală « micilor profesori » şi, de altfel, nici să se descuce cu
mintea iscoditoare a acestora.
Antrenarea copiilor cu sdr.Asperger pentru a se preface că sunt normali a
devenit o specializare în sine, cu aspergerieni adulţi implicaţi adesea în
procesul de formare a curriculumului, şi cu dezvoltarea competenţelor
necesare pe care « micii profesorii » le necesită.
Sistemul şcolar tradiţional are un program de normalizare socială, în care
copiii de aceeaşi vârstă, indiferent de condiţia şi capacitatea mentală, sunt
puşi împreună cu speranţa că cei anormali vor merge împreună cu cei
normali, învăţând de la covârstnici prin imitaţie sau pur şi simplu prin faptul
că stau împreună. Acest program este muşcător, în sensul că obicei, copilul
este supus agresiunii, ostracizării şi izolării.
Părinţii, care sunt în esenţă normali, şi care au supravieţuit ei înşişi
sistemului şcolar, ajung să nu poată distinge cert faptul că nu doar copilul lor
este disfuncţional, ci şi şcoala în sine este nepotrivită. Un părinte prins în
această dilemă se confruntă fie cu izolarea, fie cu o panoplie de experţi care
îi vor recomanda educaţia specială , educaţie pentru supradotaţi, un regim
alimentar sever, sau, în unele cazuri extreme, o anchetă pentru a se vedea
situaţia copilului acasă , pentru a se vedea ce fel de monstru poate produce
aşa o creatură neglijată.

Când un părinte se aventurează pe mările neexplorate ale sistemelor

educaţionale, medicale, guvernamentale sau ale sistemului serviciilor
sociale, se pun tot felul de întrebări, se dau tot felul de soluţii şi răspunsuri,
însă acestea nu sunt suficiente.Astfel, situaţia « micilor profesori » nu
afectează doar copilul, ci şi părinţii precum şi familia extinsă, dacă mai e
prin preajmă. Un adult sigur pe sine, care credea că se cunoaşte şi că a
înţeles cel puţin la jumătate cum funcţionează lumea, poate descoperi că
atitudinea sa faţă de lume este foarte apropiată de cea a copilului său ciudat.
Mentalitatea de tipul « Noi şi Ei » nu este greu de achiziţionat. Pe de altă
parte unii dintre părinţi ajung să treacă de partea « profesioniştilor », aliindu-
se cu aceştia împotriva propriului copil. Aici de-abia începe distracţia. În
arena profesională, ideea că Aspie-s ar putea avea un simţ al
comuniunii/comunităţii sau că ei iau decizii pentru ei înşişi ca grup a condus
la apariţia unei reacţii împotriva sensibilităţilor la care se presupune că
profesioniştii sunt sensibili.
În timp ce părinţii încep să meargă la micile lor întâlniri şi să urmeze
seminarii, iar persoanele care îngrijesc autişti au propriile convenţii şi
societăţi, « suferinzii » de Asperger înşişi ar trebui să rămână calmi şi
convinşi de statutul lor de « pacienţi ». Când « Aspies » se întâlnesc unii cu
alţii, în persoană sau online, şi încearcă să ia decizii despre cum ar dori să fie
trataţi, « vindecaţi » sau priviţi în comunităţile de suport sau profesionale, ei
sunt văzuţi ca o ameninţare pentru propria « bunăstare ». De vreme ce este
ceva în neregulă cu ei, « neregula » se agravează odată cu compararea lor.
« Micii profesori » sunt conştienţi deseori de această controversă, dar sunt
incapabili să participe sau chiar să reacţioneze deoarece aceşti oameni mari,
care încearcă să le controleze vieţile nu-i vor lăsa să aibă acces la oamenii
care au crescut având exact aceleaşi experienţe pe care le au ei. Adulţii care
au supravieţuit « micului profesorat » rareori obţin accesul la « micii
profesori », cu excepţia cazului în care au unul în propria familie, sau dacă
au ajuns să facă parte profesional dintr-un serviciu educaţional sau social.

AVEŢI ÎNCREDERE ÎN NOI !

NOI ŞTIM MAI BINE DECÂT CREDEŢI VOI CĂ ŞTIM !
Există grupuri de suport dar părinţii nu sunt întotdeauna calificaţi să
determine cine este de partea lor şi când este vorba doar de o scuză pentru a
da agenda mai departe.
Unul dintre hobby-urile magnifice în care ne putem lăsa prinşi este
dezbaterea privind cauzele autismului şi motivul pentru care nu există
vindecare. Acest aspect special din lumea adulţilor înrăutăţeşte lucrurile,
nefiind de folos părinţilor, care au nevoie de informaţii, dar există puţine, de
discuţii inteligente, un pic de lumină în întuneric, şi eventual de
medicamente, din care există o grămadă, dar aceasta este o situaţie specifică
iar « micul profesor » nu are nevoie de un părinte nepriceput din moment ce
în mintea lui oricum oamenii sunt un pic cam « prostuţi ». În ceea ce îi
priveşte pe profesionişti, atunci când este vorba de « support » neoficial,
părinţii trebuie să aibă grijă să păstreze în inimă interesul lor superior, în
faţa criticismului brutal la adresa copilului lor, la adresa familiei lor şi la
adresa stării lor mentale.
Vino încoace ! vino încoace ! Du-te de aici ! Lasă-mă, dă-mi pace !
« Micii profesori » sunt adesea foarte afectuoşi şi adesea într-un mod
necorespunzător. Alte fiinţe umane sunt parte a lumii de imagini, sunete,
texturi şi zgomot iar copilul Aspie le ia la explorat ca şi cum ar fi o jucărie,
un animal de companie sau un gazon proaspăt-cosit. Comportamentul
natural de refuz al părinţilor, al fraţilor sau al străinilor (vis-a-vis de
explorarea lor de către copil) provoacă în copil confuzia, iar acesta poate
dezvolta o aversiune faţă de persoanele noi deoarece fiecare nouă situaţie
aduce şi un motiv de jenă nou. Această stinghereală poate dura ore sau zile şi
poate fi chiar retrăit în orice moment când apare o situaţie similară, o haină
similară, o persoană asemănătoare, şi chiar acelaşi moment al zilei. Nivelul
de anxietate al unui copil cu sdr.Asperger poate fi constant ridicat sau
funcţionează în salturi, uneori fără motiv aparent.
Când cineva, să zicem o nouă învăţătoare, îl îmbrăţişează şi îl felicită cu
efuziune, iar apoi nu mai repetă niciodată acest comportament, ci în mod
constant îl respinge pe copil atunci când acesta doreşte să re-experimenteze
senzaţia de alinare, apropiere şi miros plăcut, acest comportament al
învăţătoarei poate bloca orice viitoare îmbrăţişări sau felicitări (pe care să le
mai accepte copilul). Copilul se va retrage din faţa contactului fizic oferit
deoarece anticiparea viitoarei umiliri depăşeşte nevoia de contact fizic.
Sau, un copil care a suferit din cauza îmbrăţişărilor, va refuza să sărute sau
să fie sărutat. Aşa cum acest lucru este confuz pentru cel care oferă
îmbrăţişarea, pentru copil este o diferenţă imensă între un contact cald , plin
de alinare şi să fie « ţucăit » de cineva care habar nu are ce bogăţie de culori
se găseşte în spectrul respiraţiei ei. S-ar putea ca copilul să refuze să o sărute
la rândul lui pe învăţătoare din cauza experienţei negative de a fi simţit
cosmeticele unei femei în gura lui în timp ce aceasta îi spunea « Dă-i un pup
mătuşii Martha, dragă ! » cu ceva timp în urmă.

E ceva în neregulă cu băiatul ăsta !

Pubertatea şi ceea ce este dincolo de ea este o provocare pentru « micii
profesori » , care face ca experienţa normală să pară ca un simplu clipit pe
radarul uman. Din cauza nevoii lor intense de contact, dar şi din cauza nevoii
egal intense de a evita jena/ruşinea şi umilirea, pre-adolescenţii Aspie sunt
desori ţinuţi foarte izolaţi de riturile de trecere, de propriile probleme, dar şi
deoarece părinţii lor sau gardienii sociali vor « să-i ţină departe de necazuri »
.
Ritualurile pre-adulte de găsire a perechii sunt un mister pentru « micul
profesor » , deoarece acestea implică reguli nescrise , comunicare non-
verbală, şi « jocuri » complicate de cuvinte, vestimentaţie, comportament şi
sincronizare. Ele îi şi irită pe Aspie-s cu scopul lor aparent unic de a face în
aşa fel încât natura să îşi urmeze cursul. În cazul în care « micul profesor »
este interesat de sexul opus, el este foarte interesat de perspectiva găsirii unei
perechi. Sau dacă « micul profesor » este interesat să vorbească cu un
membru de sex opus, atunci el este foarte interesat să converseze, fără ca să
intervină şi perspectiva intimităţii sexuale. Confuz, el vrea să îndepărteze din
calea sa toată ciudăţenia sexului, astfel încât să poată progresa în a fi intim
mental cu celălalt, fără a fi distras.
Faptul că fiecare pre-adolescent îşi găseşte propriul drum in cursa cu
obstacole a intimităţii umane şi convieţuirii sociale, şi că este confuz ,
urmărit şi înţeles greşit –poate fi cunoscut « micului profesor » , dar doar ca
observaţie antropologică. Atunci când un Aspie devine interesat fizic şi
emoţional de cineva şi trebuie să se confrunte cu faptul că e nevoie ca şi acel
cineva să fie interesat în el, pentru ca potenţiala « complicitate » să fie
socialmente admisibilă, abia atunci încep adevăratele probleme. « Micii
profesori » sunt conştienţi de schimbările fizice din organele lor şi ale altor
persoane, până la punctul de obsesie dureroasă. Dacă găsesc un subiect
disponibil (dispus) pentru curiozitatea lor , destinatarul atenţiei lor va fi
îngrozit de nivelul acestei curiozitati. Adolescenţii Aspie care se descoperă
unii pe alţii , se găsesc respingători între ei , deoarece nimic nu intensifică
mai mult dezgustul de sine decât constatarea că nu eşti singurul de acest tip.
Acesta este evident un comportament paradoxal.

Oare de ce face ea asta ?

« Sindromul micului profesor” predomină în rândul băieţilor. Există şi cazuri
de fete Aspie care manifestă trăsături de „mic profesor” dar majoritatea
fetelor Aspie sunt mult mai adaptabile social şi mult mai capabile să îşi
restrângă abilităţile pedante la un nivel acceptabil social. Având menţionat
mai sus ideile paradoxale ale Aspie-s privind găsirea perechii, pare straniu
să menţionăm că statistic vorbind, Aspie-s sunt mult mai înclinaţi să se
căsătorească cu alţi Aspie-s, dacă totuşi se căsătoresc. Căsătoriile între
„neurotipici” şi Aspie-s sunt experienţe interesante de ambele părţi.
Căsătoriile între Aspie-s au nevoie de mai mult efort decât îşi poate imagina
fiecare dintre parteneri. Dificultăţile pe care le au Aspie-s cu regulile
„nescrise” îi conduc pe aceştia spre o adevărată fascinaţie faţă de regulile
scrise, listele detaliate, programe/scheme rigide şi comportamente rituale
care fac ca un ritual de iniţiere masonică să pălească.

Sensul vieţii – lumea muncii

Un alt paradox în viaţa „micilor profesori” este contrastul, având în vedere
înaltul lor Q.I., între cei care găsesc o nişă să exceleze şi să profite de pe
urma abilităţilor lor - şi – cei care rătăcesc prin lume fără rădăcini, de la un
serviciu plătit cu salariul minim la persoană fără adăpost.
Aşa cum am menţionat la începutul acestui articol, „micii profesori” cresc
pentru deveni „Mari Profesori”. Unii dintre ei devin chiar celebri şi pot crea
un câmp (de studiu/cercetare/artă) care nu exista înainte, permiţându-le să
strălucească în unicitatea lor. Alţii îşi petrec viaţa trăind de la o zi la alta, sau
de la o pomană la alta , în timp ce devin, spre exemplu, cei mai mari experţi
în uşi de alamă , în istoria acestora, manufactura şi valoarea lor.
Poate dura zeci de ani până ce un „mic profesor” neajutorat sau neştiutor să
înveţe să imite comportamentul socialmente util până la punctul în care să
păşească în viaţa de zi cu zi „normală”. Chiar şi cei care primesc ajutor
ajung desori să fie blocaţi, având nevoie de ajutor întreaga viaţă, părinţii şi
profesorii confruntându-se cu decade de protejare a creaturii inadaptabile
(aici autorul îi ironbizează pe cei care nu înţeleg specificul condiţiei
aspergeriene). Deşi este adevărat că „şcoala loviturilor puternice” îi oferă
unui Aspie suficientă experienţă pentru a învăţa să mai coboare tonul , astfel
încât nu va merge la locul de muncă urlând, foarte puţin se poate face pentru
a îndepărta anxietatea reziduală care însoţeşte schimbarea, circumstanţele
neobişnuite, şi tendinţa generală a oamenilor obişnuiţi („normali”) de a se
simţi disconfortabil în prezenţa oamenilor pe care nu îi înţeleg. Unii dintre
„micii profesori” dezvoltă un comportament defensiv gen „carcasă dură”
astfel încât să îndepărteze toate neplăcerile din calea lor imediat. Alţii îşi cer
scuze tot timpul şi vor trece peste ei înşişi încercând să evite conflictul şi
stânjeneala , desori contrariindu-i pe „neurotipicii” care se întreabă de ce tot
atâta tam-tam.
Acest articol a fost preluat de pe
http://www.bbc.co.uk/dna/h2g2/A10450694
Autism and Asperger's Syndrome: The 'Little Professors'
Created: 19th April 2006