2.

TRACTOARE

Tractoarele sunt autovehicole folosite pentru tracţiune, tracţiune şi acţionare sau

pentru acţionarea maşinilor la staţionare.
2.1. CLASIFICAREA TRACTOARELOR

Tractoarele se clasifică dupa mai multe criterii: destinaţite, sistem de rulare, tipul
motorului, puterea motorului etc.[20]
După destinaţie, tractoarele se clasifică în: tractoare agricole, tractoare industriale şi
tractoare rutiere. Tractoarele agricole se clasifică la rândul lor, în patru subgrupe : tractoare
agricole de uz general, tractoare agricole universale, tractoare agricole specializate şi şasiuri
autopropulsante.
Tractoarele agricole de uz general sunt echipate cu roţi sau cu şenile şi se folosesc la
executarea principalelor lucrări agricole: arat, grăpat, tavalugit, semănat, recoltat etc. Ele se
caracterizează prin aceea ca au ecartament nereglabil şi lumina la sol de până la 350 mm
(exemple: U – 445 DT, U – 445 DTE, U – 800 DT, S – 650, A – 1800 A etc.)
Tractoare agricole universale sunt echipate cu roţi şi se folosesc atât la lucrările pe
care le execută tractoarele agricole de uz general, cât şi la lucrările de întreţinere a culturilor
prăşitoare şi la transporturi. Ele se caracterizează prin aceea că au lumina la sol marită până la
circa 750mm, au encartamentul reglabil şi au în general o gamă mai largă de viteze de
deplasare, faţă de tractoarele de uz general (exemple:U – 445, U – 800, U – 650M).
Tractoarele agricole specializate sunt echipate cu roţi sau şenile şi se folosesc pentru
executarea de lucrări la anumite culturi sau pentru executare de lucrări în condiţii speciale.
După culturile pentru care sunt destinate se deosebesc: tractoare pentru viticultură, tractoare
pentru pomicultură, tractoare pentru legumicultură etc.
Tractoarele pentru viticultură sunt construite pentru a se deplasa fie printre rândurile
de viţă de vie, fie încălecând aceste rânduri. Cele care se deplasează printre rânduri sunt
echipate cu roţi sau cu şenile şi se caracterizează, în principal, prin aceea că au laţimea de
gabărit redusă, cuprinsă, în general, între 800 – 1100 mm, lumina la sol mică şi centru de
greutate coborât, pentru a avea stabilitate bună şi atunci când lucrează pe pante (exemple: V –
445, SV – 445). Cele care încalecă rândurile de plante sunt destinate, în principal, pentru a

20
lucra în viile cu port jos, în şcolile de viţă de vie şi în pepiniere, ele caracterizându-se în
principal prin lumina mare la sol cuprinsă între 1200 – 1800 mm (exemplu: V – 445 HC.)
Tractoarele pentru pomicultură, echipate cu roţi sau cu şenile, au înălţime mică, pentru
a se putea deplasa pe sub coroanele pomilor şi centru de greutate coborât, pentru a avea
stabilitate bună şi la deplasarea pe terenuri înclinate (exemple: U – 445 DT, SM – 445.)
Tractoarele pentru legumicultură sunt echipate cu roţi, au lumina mare la sol de până
la 1200 mm, ecartament reglabil, lăţime redusă a balonajului la pneuri şi gama largă de viteze,
începând cu viteze mai mici de 1 km/h (exemplu: L – 445.)
Tractoarele pentru pante sunt echipate, în principal cu şenile.Ele sunt caracterizate prin
ecartament mare şi centru de greutate coborât, pentru a avea stabilitate bună ( exemple: SM –
445, SM – 800.)
Tractoarele pentru terenuri mlăştinoase sunt echipate cu şenile sau cu roţi cu pneuri,
cu suprafata mare de contact cu solul şi respectiv cu presiune specifică foarte mică (0,08 – 0,1
daN/cm²). Unele tractoare pentru terenuri mlăştinoase au carcasa etanşă şi mijloace de
propulsie pe apă (tractoare amfibii).
Şasiurule autopropulsate sunt tractoare speciale care au motorul şi transmisia amplasate
în partea din spate, cadrul fiind liber. Pe acest cadru liber se montează fie diferitele maşini
purtate din setul propriu fie bena sau platforma pentru transport. Ele pot lucra şi cu maşini
purtate în spate.
Tractoarele industriale se folosesc atât pentru executarea lucrărilor grele de nivelare,
terasamente, defrişări, scos prin tragere copacii tăiaţi din pădure, cât şi a unor lucrări grele de
stivuire, încărcare, descărcare etc. în depozitele industriale.
Tractoarele rutiere, echipate cu roţi, sunt destinate pentru transportul a diferite produse
şi materiale. Ele au suspensii înbunătăţite şi viteze ridicate de deplasare, care tind să ajungă la
circa 60 km/h.
După tipul sistemului de rulare, tractoarele se clasifică în: tractoare pe roţi, tractoare
pe şenile şi tractoare pe semişenile.
Tractoarele pe roţi, după numarul şi felul punţilor se grupează în: tractoare pe roţi cu
o singură punte, numite motocultoare şi tractoare pe roţi cu două punţi. Tractoarele cu două
punţi pot avea o singură punte motoare (două roţi motoare) sau ambele punţi motoare (patru
roţi motoare).
Tractoarele cu semişenile sunt susţinute în partea din faţă pe roţi iar în partea din spate
pe şenile. Ele rezultă în general din transformarea tractoarelor pe roţi.

21
 Dupa tipul motorului, tractoarele se clasifică în douaă grupe: tractoare cu motoare
termice şi tractoare cu motoare electrice.
Motoarele termice care echipează tractoarele sunt, în general, cu ardere internă, iar
dintre acestea, cele care au cea mai largă utilizare sunt cele cu aprindere prin compresie.
Tractoarele cu motoare electrice pot fii cu sursa proprie de energie, reprezentată prin
baterii de acumulatoare sau cu alimentare prin cablu de la reţeaua electrică.
După puterea motorului cu care sunt echipate, tractoarele se clasifică în: tractoare de
foarte mică putere (2,5 – 10 CP), tractoare de mică putere (10 – 30 CP), tractoare de putere
mijlocie (30 – 60 CP), tractoare de mare putere (60 – 120 CP) şi tractoare de foarte mare
putere (de peste 120 CP).
După valoarea forţei nominale de tracţiune dezvoltată de tractoarele pe roţi, la
viteza de deplasare de 6 km/h şi respectiv, de tractoarele pe şenile, la viteza de deplasare de 5
km/h, tractoarele se grupează în 10 clase cuprinse între 0,2 şi 8 tf (0,2; 0,6; 0,9; 1,4; 2; 3; 4; 5;
6; 8).

2.2. PĂRŢILE COMPONENTE ALE TRACTOARELOR

Părţile componente principale ale unui tractor sunt: motorul, transmisia, sistemul de
rulare, mecanismul de direcţie, sistemul de frânare, dispozitivele de tracţiune şi acţionare,
instalaţia electrică, corpul, suspensia şi echipamentul auxiliar.
2.2.1 MOTORUL
Motorul reprezintă sursa de energie a tractorului, el transformând energia termică
rezultată în urma arderii, combustibilului (în cazul motoarelor termice), respectiv energia
electrică (în cazul motoarelor electrice) în energie mecanică.
2.2.2 TRANSMISIA
Transmisia are rolul de a transmite mişcarea de la motor la organele de deplasare
reprezentate prin roţi sau şenile, cu posibilitatea de a se realiza cuplarea şi decuplarea
motorului la transmisie, schimbarea sensului şi vitezei de deplasare, luarea virajelor şi oprirea
tractorului fără oprirea motorului.[20]
După modul de transmitere a mişcării de la motor la roţile motoare, transmisiile care
echipează tractoarele se grupează în: transmisii mecanice; transmisii hidraulice şi transmisii
electrice.
După modul de variaţie a vitezei de deplasare, respectiv a raportului de transmitere a
mişcării de la motor la roţile motoare, transmisiile se împart în două grupe: transmisii în trepte

22
şi transmisii fără trepte. Transmisiile în trepte sunt transmisii mecanice prin care se realizează
un anumit număr de: rapoarte de transmitere a mişcării, corespunzător unui anumit număr de:
viteze de deplasare a tractorului.
Transmisiile fără trepte pot fi transmisii mecanice, hidraulice sau electrice. Cu aceste
transmisii se realizează orice raport de transmitere a mişcării, respectiv orice viteză de
deplasare a tractorului, cuprinsă între viteza minimă şi viteza maximă.
Transmisiile mecanice în trepte asigură transmiterea mişcării prin elemente mecanice,
reprezentate prin cuplaje, arbori, roţi dinţate etc. O astfel de transmisie se prezintă în figura
2.1.

a.

b.

c.
Fig.2.1. Transmisii mecanice în trepte:a-cu o punte motoare; b- cu două punţi motoare; c-
tractor pe şenile: 1-ambreiaj;2-cuplaj de legătură;3- cutie de viteză;4-reductor;5-transmisie
centrală;6-diferenţial;7-transmisie finală;8-cutie de distribuţie;9-transmisie cardanică;10-
transmisie centrală;11-diferenşial;12-roţile punţii faţă.

23
 Transmisiile mecanice fără trepte au în componenţă şi variatoare mecanice: de viteză
montate în general în locul cutiei de viteze în trepte, care fac posibilă modificarea continuă a
rapoartelor de transmitere a mişcării.
Transmisiile hidraulice asigură transmiterea mişcării (energiei) printr-un fluid de
lucru, uleiul hidraulic. O astfel de transmisie are, ca părţi principale, două maşini hidraulice:
pompa hidraulică şi motorul hidraulic. Schema de principiu a unei transmisii hidraulice se
prezintă în figura 2.2.

Fig.2.2. Schema de principiu a unei transmisii hidraulice:1-pompă hidraulică;2-motor

hidraulic 3-conductă de înaltă presiune; 4-conductă de joasă presiune; 5-pompă cu roţi
dinţate; 6-filtru; 7-supapă de trecere; 8-regulator de presiune.
Motorul termic cu ardere internă al tractorului pune în funcţiune pompa care trimite
fluidul sub presiune, prin conducte de înaltă presiune la motorul hidraulic (sau la motoarele
hidraulice), al cărui arbore este pus în mişcare, de unde lichidul se întoarce la pompă. Pentru
completarea pierderilor de ulei pe circuitul pompă – motor – pompă, transmisia cuprinde şi o
pompă cu roţi dinţate, care aspiră lichidul din rezervor şi-l refulează prin filtru, spre conducta
de joasă presiune, unde se menţine o presiune de 10 –12 daN/cm 2. Modificare raportului de
transmitere a mişcării, respectiv a vitezei de deplasare a tractorului, se face în cele mai dese
cazuri, prin modificare volumului de lucru al pompei, respectiv prin modificarea debitului
acesteia. Transmisia mai cuprinde: un distribuitor hidraulic, dispozitiv pentru blocarea
hidraulică a roţilor motoare, aparate pentru măsurarea temperaturii şi presiunii lichidului de
lucru, etc.

24
Fig. 2.3. Schema transmisiei hidraulice la un tractor cu două roţi motoare:A-ambreiaj;P-
pompă hidraulică;D-distribuitor; B-blocator;M-motor hidraulic; APP-arborele prizei de
putere independente.

Transmisiile hidraulice, la tractoare, sunt realizate după diferite scheme. În figura 2.3 se
prezintă schema transmisiei hidraulice la un tractor cu două roţi motoare. În acest caz, o
pompă cu debit variabil trimite uleiul subpresiune la două motoare hidraulice de la care
mişcarea se transmite, prin două transmisii finale, la cele două roţi motoare.
În figura 2.4 se prezintă schema transmisiei hidraulice la un tractor pe şenile. În acest
caz, de la motorul termic al tractorului, printr-un reductor, se transmite mişcarea la două
pompe hidraulice cu debit reglabil care sunt puse în legătură, fiecare separat cu câte un motor
hidraulic, amplasat la fiecare din şenile.

Fig. 2.4 Schema transmisiei hidraulice la un tractor pe şenile: A-ambreiaj;P-pompă

hidraulică;M-motor hidraulic; APP-arborele prizei de putere independente.
Acest sistem permite atât deplasarea în linie dreaptă a tractorului, cu viteze reglabile, cât
şi virajul cu rază diferită, inclusiv virajul în loc, prin antrenarea în sens invers a celor două
şenile.

25
 Sunt realizate şi transmisii combinate, hidromecanice, care au în componenţă atât
elemente mecanice, cît şi elemente hidraulice. În acest caz, între un motor şi transmisia
mecanică este amplasat un ambreiaj hidraulic sau un convertizor hidraulic. Ambreiajul
hidraulic este amplasat în faţa ambreiajului cu fricţiune, el fiind format din pompă şi motor
hidraulic. În timpul funcţionării motorul termic al tractorului, acţionează pompa hidraulică ce
trimite fluidul la motorul hidraulic, reprezentat printr-o turbină care antrenează ambreiajul cu
fricţiune. Ambreiajele hidraulice au ca avantaj principal faptul că protejează motorul şi
transmisia de suprasarcini şi asigură pornirea lină din loc a tractorului, indiferent de
îndemânarea tractoristului. Convertizorul hidraulic este amplasat între motorul tractorului şi
cutia de viteze şi prezintă ca avantaj faţă de ambreiajul hidraulic, faptul că asigură
modificarea automată a vitezelor de deplasare, respectiv a forţelor de tracţiune ale tractorului,
funcţie de condiţiile de lucru.
Transmisiile electrice sunt transmisii fără trepte, în componenţa cărora intră generatorul
sau generatoarele de curent electric şi motorul sau motoarele electrice. În timpul funcţionării,
generatorul sau generatoarele transformă energia mecanică a motorului termic al tractorului în
energie electrică, cu care se alimentează motorul sau motoarele electrice care transformă
aceasta energie electrică în energie mecanică; pe care o transmit roţilor motoare ale
tractorului. Sunt realizate transmisii total electrice, cu motoare electrice amplasate la fiecare
din roţile motoare şi transmisii combinate, electromecanice cu un singur electromotor care
înlocuieşte numai ambreiajul şi cutia de viteze în trepte, restul transmisiei fiind mecanică.
Schema unei astfel de transmisii se prezintă în figura 2.5.[20]

26
 Fig.2.5.Schema unei transmisii electrice fără trepte pentru tractor pe şenile:1-
motorul termic al tractorului;2 şi 3-generatoarele de curent electric; 4- reductorul de
distribuţie;5- motorul electric;6- transmisia centrală; 7- ambreiaje laterale;8- frâne; 9-
transmisie finală; steluţele motoare ale şenilelor.
Cele mai utilizate, dintre aceste tipuri de transmisii, sunt transmisiile mecanice în
trepte. Cu astfel de transmisii sunt echipate şi tractoarele care se construiesc în ţara noastră.
Transmisia mecanică în trepte a tractoarelor (fig.2.1.) este formată din: ambreiaj
principal, cutie de viteze şi puntea din spate, formată din transmisie centrală, diferenţial sau
ambreiaje laterale şi transmisii finale. La tractoarele pe şenile şi la unele tractoare pe roţi este
prevăzut un cuplaj, prin care se face legătura între arborele ambreiajului şi arborele principal
al cutiei de viteze. Tractoarele cu patru roti motoare sunt prevăzute şi cu o transmisie pentru
roţile motoare din faţă.
Ambreiajul principal este montat între arborele cotit al motorului şi cutia de
viteze şi foloseşte la decuplarea temporară şi la cuplarea lină a motorului cu transmisia.
Decuplarea este necesară la oprirea tractorului şi la schimbarea vitezelor, iar cuplarea lină este
necesară la pornirea tractorului din loc.El este format din trei părţi: partea conducătoare,
solidarizată cu arborele cotit al motorului; partea condusă solidarizată cu arborele principal al
cutiei de viteze şi dispozitivul de comandă prin care se realizează cuplarea şi decuplarea.
Ambreiajele se clasifică după mai multe criterii. Astfel, după modul de transmitere a
cuplulu motor de la arborele cotit al motorului la arborele principal al cutiei de viteze,
ambreiajele se clasifică în ambreiaje mecanice cu fricţiune, ambreiaje hidraulice, ambreiaje
electromagnetice şi ambreiaje combinate.[20]
Ambreiajele mecanice cu fricţiune transmit cuplul motor datorită forţelor de frecare, ce
apar între părţile conducătoare şi conduse ale ambreiajului. Ambreiajele hidraulice transmit
mişcarea de la partea conducătoare la partea condusa, prin intermediul unui lichid.
Ambreiajele electromagnetice transmit mişcarea datorită interacţiunii câmpurilor
electromagnetice a părţilor conducătoare şi conduse.
După modul de acţionare, ambreiajele se clasifică în ambreiaje neautomate şi ambreiaje
automate.
Ambreiajele mecanice cu fricţiune se clasifică după mai multe criterii. Astfel, din punct
de vedere constructiv, se clasifică în: ambreiaje cu con, ambreiaje cu saboţi şi ambreiaje cu
discuri.

27
 Tractoarele care se construiesc în industria noastră sunt prevăzute cu ambreiaje de tipul
cu discuri. Ambreiajele cu discuri, după numărul discurilor de fricţiune, pot fi cu un disc, cu
două discuri şi cu mai multe discuri.
După sistemul de cuplare ambreiajele se clasifică în două grupe: ambreiaje normal
(permanent) cuplate şi ambreiaje facultativ cuplate. Ambreiajul este normal cuplat, dacă
atunci când nu este acţionat dispozitivul de comandă, cele două părţi principale, conducătoare
şi condusă, sunt solidarizate datorită forţelor de frecare ce apar între suprafeţele lor de contact,
sub acţiunea unui arc sau a mai multor arcuri elicoidale. Pentru decuplare, acţionând cu o
anumită forţă asupra manetei sau pedalei dispozitivului de comandă, suprafeţele de frecare ale
ambreiajului se depărtează arcul sau arcurile elicoidale de presiune fiind comprimate
suplimentar.
Ambreiajele facultativ cuplate pot rămâne cuplate sau necuplate după acţionarea
dispozitivului de comandă (datorită lipsei arcurilor elicoidale, care să preseze între ele partea
conducătoare şi partea condusă). La aceste ambreiaje, la cuplare, forţa de apăsare a
suprafeţelor de fricţiune este rezultatul deformării elastice a pieselor mecanismului de
presiune.
Ambreiajele normal cuplate, după rolul lor funcţional, se clasifică în două grupe:
ambreiaje simple şi ambreiaje duble. Ambreiajul este simplu dacă foloseşte pentru
transmiterea mişcării de la motor într-o singură direcţie, la transmisia tractorului.
Ambreiajul este dublu dacă foloseşte pentru transmiterea mişcării de la motor în două
direcţii şi anume la transmisia tractorului şi la transmisia prizei de putere.
Dintre tipurile de ambreiaje menţionate, mai utilizate la tractoare sunt cele mecanice cu
fricţiune, cu unu sau mai multe discuri, normal sau facultativ cuplate. Când cele două părţi
principale ale ambreiajului, cea conducătoare şi cea condusă, sunt solidarizate, datorită
forţelor de frecare ce apar între suprafeţele de contact, ambreiajul este cuplat, iar când sunt
desolidarizate, datorită dispariţiei acestor forţe de frecare, ambreiajul este decuplat.
Un ambreiaj simplu, mecanic cu fricţiune, monodisc, uscat, normal cuplat (fig. 2.6) are
părţile componente principale reprezentate prin: partea conducătoare formată din carcasa
ambreiajului (capacul volantului) şi discul de presiune, solidarizate cu volantul; partea
condusă reprezentată prin discul de fricţiune şi arborele ambreiajului, solidarizat cu acesta, de
la care se transmite mişcarea la arborele principal al cutiei de viteze; dispozitivul de comandă
format din pedala ambreiajului, sistemul de pârghii de legătură a acesteia cu discul de
presiune, manşonul de cuplare şi decuplare cu rulment de presiune, şi arcurile elicoidale de
apăsare.

28
 Discul de fricţiune, executat din oţel, tratat termic pentru a fi în acelaşi timp elastic şi
rezistent la uzură, este prevăzut pe părţile laterale cu garnituri de fricţiune, fixate prin nituire
sau lipire.
Aceste garnituri sunt realizate din materiale cu coeficient mare de frecare pe oţel (  =
0,25 - 0,45), rezistente la uzură şi la temperaturi ridicate, reprezentate prin ferodou, raibest
sau azbocauciuc.

Fig.2.6.Schema unui ambreiaj simplu, mecanic cu fricţiune, monodisc, uscat, normal

cuplat: 1-volant;2- carcasa ambreiajului; 3- discul de presiune; 4-discul de fricţiune; 5-
arcurile elicoidale de apăsare;6-pârghii de debreiere; 7-şuruburisau bolţuri de debreiere; 8-
pedală; 9-tijă de legătură;10- furcă de debreiere; 11-levierul furcii de debreiere;12-manşon
de debreiere şi rulmentul de presiune;13- arborele cotit al motorului;14- arborele
ambreiajului; 15- arc de readucere a pedalei ambreiajului.

Între carcasa ambreiajului şi discul de presiune sunt montate arcurile elicoidale de

apăsare (sau un arc central), în stare comprimată, astfel că discul de presiune presează discul
de fricţiune spre volant.
Ca urmare, între suprafeţele de contact ale discului de fricţiune cu volantul şi discul de
presiune, apar forţe de frecare, datorită cărora partea conducătoare şi cea condusă sunt
solidarizate, mişcarea transmiţându-se de la una la cealaltă. În momentul în care se apasă pe
pedala ambreiajului, aceasta, prin sistemul de pârghii al dispozitivului de comandă, acţionează
asupra discului de presiune care este depărtat de volant, comprimând suplimentar arcurile
elicoidale şi decuplând astfel ambreiajul.

29
 Când pedala ambreiajului este lăsata liberă, arcurile elicoidale se destind şi apasă discul
de presiune către discul de fricţiune şi volant, astfel încât ambreiajul se cuplează.
Un ambreiaj simplu, mecanic cu fricţiune, cu mai multe discuri, normal cuplat (fig.
2.7) are în componenţă un număr de discuri conducătoare, solidarizate cu volantul prin
intermediul unui tambur, exterior, prin canelurile interioare ale acestuia şi un număr de discuri
conduse, solidarizate cu arborele ambreiajului prin intermediul unui tambur interior, prin
canelurile exterioare ale acestuia.

Fig.2.7.Schema unui ambreiaj simplu, mecanic cu fricţiune, cu mai multe discuri,

normal cuplat: 1-volant; 2- tambur exterior; 3-discul de presiune; şuruburi sau bolţuri de
debreiere; 5-pârghii de debreiere; 6- manşon de debreiere; 7- pedală; 8-arborele
ambreiajului; 9- arcuri elicoidale de apăsare; 10- discuri conduse; discuri conducătoare; 12-
tambur interior.
Discurile conducătoare şi conduse sunt intercalate între ele, având posibilitatea de
deplasare axială pe cei doi tamburi pe care sunt montate. În stare cuplată, discul de presiune,
sub acţiunea arcurilor elicoidale, menţine solidarizate discurile conducătoare şi conduse. La
decuplare, prin acţionarea prin pedala dispozitivului de comandă, discul de presiune este
retras şi ca urmare discurile conducătoare şi conduse se desolidarizează.
Un ambreiaj dublu, mecanic cu fricţiune, normal cuplat (fig. 2.8) are în
componenţă două discuri de fricţiune şi două discuri de presiune. De la un disc de fricţiune
montat pe arborele ambreiajului se transmite mişcarea spre cutia de viteze, iar de la celălalt
disc de fricţiune, montat pe un arbore tubular, se transmite mişcarea spre priza de putere.

30
 Prin acţionarea dispozitivului de comandă, manşonul de debreiere poate fi deplasat
spre volant sau spre cutia de viteze. Prin deplasarea manşonului spre cutia de viteze, pârghiile
de debreiere, prin tije, trag discul de presiune al ambreiajului principal, care se decuplează.
Prin deplasarea spre volant a acestui manşon, pârghiile de debreiere prin şuruburile de
debreiere apasă discul de presiune al ambreiajului prizei de putere, care se decuplează.

Fig.2.8.Schema unui ambreiaj dublu, mecanic cu fricţiune, normal cuplat: 1-discul

de presiune al ambreiajului principal; 2- discul de fricţiune al ambreiajului principal;3-
volant; tijă de debreiere; 5- şurub de debreiere; 6- pârghie de debreiere; 7- manşon de
debreiere; 8-arborele tubular al transmisiei spre priza de putere; 9- arborele ambreiajului
principal; 10- arborele purtat al prizei de putere; 11- disc de presiune al ambreiajului prizei
de putere; 12- carcasa ambreiajului; 13- disc de fricţiune al ambreiajului prizei de
putere;14- arcuri elicoidale de presiune.

Un ambreiaj simplu, cu fricţiune, facultativ cuplat (fig. 2.9) are partea conducătoare
reprezentată printr-un disc de fricţiune, care prin dantura sa exterioară se solidarizează cu
volantul, care prezintă caneluri interioare.
Partea condusă este formată din două discuri de presiune, solidarizate cu arborele
ambreiajului, între care se află discul conducător. Discul de presiune posterior poate fi
deplasat axial, în sensul apropierii sau depărtării de discul anterior, în vederea cuplării sau
decuplării ambreiajului. Dispozitivul de comandă este acţionat prin manetă. Prin acţionarea

31
manetei spre înainte ambreiajul se decuplează, iar prin acţionarea spre înapoi, ambreiajul se
cuplează. Astfel de ambreiaje echipează în general tractoarele pe şenile.

Fig.2.9.Schema unui ambreiaj simplu, cu fricţiune, facultativ cuplat

Cuplajele de legătură intră în componenţa transmisiei unor tractoare şi folosesc

pentru transmiterea mişcării de la arborele ambreiajului la arborele principal al cutiei de viteze
asigurând atenuarea şocurilor şi preluarea dezaxărilor. Cuplajele de legătură folosesc şi
pentru transmiterea mişcării de la cutia de viteze la roţile motoare din faţă, în cazul
tractoarelor cu patru roţi motoare. Ele pot fi rigide, semirigide, elastice sau articulaţii
cardanice.
Cutia de viteze are rolul de a asigura transmiterea mişcării spre roţile motoare în
mai multe rapoarte de transmitere, cărora le corespund diferite viteze de deplasare înainte a
tractorului, inversarea sensului de rotaţie a roţilor motoare pentru mersul înapoi şi
funcţionarea motorului cu ambreiajul cuplat, fără ca tractorul să se deplaseze.[20]
Schimbarea vitezelor este dictată de necesitatea ca tractorul să dezvolte forţe
diferite de tracţiune, în funcţie de forţa de rezistenţă la tracţiune, opusă de maşinile de lucru
din agregat, având în vedere relaţia generală a puterii:
Pt  Ft  v; [N] (2.1.)

32
 în care Pt – este puterea de tracţiune a tractorului,în W; Ft – este forţa de tracţiune a
tractorului, în N; v – viteza de deplasare în m/s.
Cu cât forţa de rezistenţă la tracţiune a maşinilor din agregat este mai mare, forţa de
tracţiune pe care trebuie s-o dezvolte tractorul este mai mare şi ca urmare trebuie să se
deplaseze cu viteză mai mică.
Cutiile de viteze trebuie să fie simple, silenţioase, să necesite o deservire uşoară, să
realizeze un număr suficient de viteze cu rapoarte de transmitere alese raţional, asigurând
funcţionarea tractorului cu mare economicitate.
O cutie de viteze în trepte, în general, are ca părţi componente principale un carter,
în care pe un număr de arbori şi pe un ax sunt montate roţile dinţate, prin angrenarea cărora se
realizează vitezele de deplasare înainte şi mersul înapoi.
După poziţia arborilor în raport cu axa longitudinală a tractorului, cutiile de viteze
în trepte se clasifică în cutii de viteze cu arbori longitudinali şi cutii de viteze cu arbori
transversali.
După schema cinematică, cutiile de viteze în trepte se clasifică în cutii de viteze: cu
doi arbori, cu trei arbori, compuse şi speciale.
Cutiile de viteze cu doi arbori (fig. 2.10) au în componenţă doi arbori, primar si
secundar, şi un ax pentru mersul înapoi.

Fig.2.10. Schema unei cutii de viteze cu doi arbori:1-arbore primar; 2-arbore

secundar; 3- axul suplimentar pentru mersul înapoi.

Vitezele de mers înainte se realizează prin angrenarea directă a roţilor de pe

arborele primar, cu corespondentele lor de pe arborele secundar. Mersul înapoi se realizează,
prin transmiterea mişcării de la roata de pe arborele primar la roata de pe arborele secundar,
prin intermediul roţii de pe axul suplimentar. Arborele primar este arborele conducător al
cutiei de viteze. El primeşte mişcarea de la arborele ambreiajului. Arborele secundar este
arborele condus al cutiei de viteze, de la care mişcarea se transmite la transmisia centrală.

33
 Cutiile de viteze cu trei arbori (fig. 2.11) au în componenţă trei arbori-primar,
secundar, intermediar şi axul pentru mersul înapoi. Arborele primar şi cel secundar pot fi în
prelungire sau în paralel.

a.

b.
Fig.2.11. Schema unei cutii de viteze cu trei arbori:a- cu priză directă; b- fără
priză directă: 1- arborele primar; 2- arborele secundar; 3- arborele intermediar; 4- axul
pentru mersul înapoi.
Vitezele de mers înainte se realizează prin transmiterea mişcării de la arborele
primar la arborele secundar, prin intermediul arborelui intermediar. Mersul înapoi se
realizează prin transmiterea mişcării de la arborele primar la cel secundar, prin intermediul
roţilor de pe arborele intermediar şi axul suplimentar.
Cutiile de viteze compuse - (fig. 2.12) folosesc pentru realizarea unui număr mai
mare de trepte de viteză şi rezultă practic din legarea în serie a două cutii de viteze, din care
una este cutia de viteze principală, iar cealaltă este reprezentată prin reductor, cu ajutorul
căruia se obţin două sau trei game de viteze. Reductorul poate fi amplasat în afara cutiei de
viteze principale sau încorporat în aceasta, între arborii primar şi intermediar sau între arborii
intermediar şi secundar.

34
 Fig.2.12. Schema unei cutii de viteze compuse:A-reductorul; B- cutia de viteze; 1-
arborele primar; 2- arborele intermediar tubular; 3- arbore secundar; 4- axul suplimentar;
5- arborele prizei de putere.

Pentru a putea realiza treptele de viteză de mers înainte, mersul înapoi şi staţionarea
tractorului cu motorul în funcţiune, există posibilitatea prin construcţie ca pe unul din arborii
cutiei de viteze, roţile dinţate să fie deplasate axial, în vederea angrenării sau dezangrenării cu
roţile corespondente, cu poziţie fixă, de pe arborele la care se transmite sau de la care se
primeşte mişcarea. Roţile mobile sunt, în general, roţi duble şi au pe butucul lor câte un canal
circular, în care pătrunde o furcă a dispozitivului pentru schimbarea vitezelor (fig. 2.13).
Aceste furci sunt fixate pe axe în carterul cutiei de viteze, axe ce pot fi deplasate axial, cu
ajutorul manetei pentru schimbarea vitezelor.

35
 Fig.2.13. Schema mecanismului de fixare şi zăvorâre a cutiei de viteze: 1- manetă
pentru schimbarea vitezelor; 2- axul furcii;3- furcă: 4- siguranţă cu ştift şi arc; 5- arborele
cutiei de viteze; 6- roţi dinţate mobile.

Pentru ca roţile mobile să nu-şi schimbe poziţia decât atunci când se acţionează
asupra manetei pentru schimbarea vitezelor, într-un perete al cutiei de viteze, în dreptul
locaşurilor pentru axele furcilor, sunt prevăzute siguranţe cu arc şi ştift sau bilă, care pătrund
în locaşurile practicate în axele furcilor. Când nu este cuplată nici o viteză, la toate axele
furcilor, canalele în care pătrunde capătul inferior al manetei pentru schimbarea vitezelor sunt
pe aceeaşi linie.
Această poziţie a manetei poartă denumirea de "punctul mort". Trecerea de la o
treaptă de viteză la alta impune trecerea prin acest punct mort.
Pentru a putea face cuplarea oricărei viteze, trebuie ca roţile dinţate care se
angrenează să aibă aceeaşi viteză periferică. Aceasta se poate realiza uşor prin decuplarea
ambreiajului, tractorul fiind oprit, când roţile conducătoare şi conduse nu se mai rotesc.
Tractorul poate pleca din loc în orice treaptă de viteză.
Unele tractoare sunt prevăzute cu cutii de viteze sincronizate, care dau posibilitatea
să se schimbe din mers treptele de viteză, fără oprirea tractorului. În acest caz, rotile dinţate
care se angrenează, fără a se opri, ajung automat să aibă aceeaşi viteză periferică. La unele
tractoare, la cutia de viteze sunt prevăzute dispozitive de siguranţă, care nu permit schimbarea
vitezelor înainte de a se face decuplarea ambreiajului. De asemenea, la unele cutii de viteze
sunt prevăzute culise, care nu permit să fie acţionate concomitent doua axe ale furcilor, care ar
duce la cuplarea concomitentă a două viteze, când transmisia se blochează, situaţie cunoscută
sub denumirea de "încurcarea vitezelor".
Puntea din spate are rolul de a transmite mişcarea de rotaţie de la arborele
secundar al cutiei de viteze la organele de deplasare.
Puntea din spate la tractoarele pe roţi este formată din: transmisia centrală,
diferenţial şi transmisiile finale.[1];[9];[20]
Transmisia centrală are rolul de a transmite mişcarea de la arborele secundar al
cutiei de viteze la diferenţial, realizând în acelaşi timp şi o demultiplicare. Ea poate fi simplă,
atunci când este formată dintr-o singură pereche de roţi dinţate conice sau cilindrice sau
dublă, atunci când are în componenţă două perechi de roţi. Se utilizează mai mult transmisia
simplă, formată dintr-o pereche de roţi dinţate conice, cu dinţi drepţi, înclinaţi şi curbi, din
care roata mai mică este solidară cu arborele secundar al cutiei de viteze şi poartă denumirea

36
de pinionul de atac, iar roata mai mare este solidară cu caseta diferenţialului şi poartă
denumirea de coroana diferenţialului.
Diferenţialul are rolul de a transmite mişcarea spre roţile motoare în mod egal,
atunci când tractorul se deplasează în linie dreaptă pe drumuri sau terenuri fără neregularităţi,
sau de a transmite această mişcare în mod inegal (diferenţiat), atunci când tractorul se
deplasează în curbă sau pe drumuri şi terenuri cu neregularităţi sau cu aderenţă inegală la
roţile motoare. Diferenţialele pot fi: cu angrenaje conice, cilindrice, melcate sau cu came.
După modul de distribuire a momentului la cei doi arbori planetari, diferenţialele pot fi:
simetrice (momentul se distribuie în mod egal); asimetrice (momentul se distribuie în mod
inegal, într-un raport constant); autoblocabile (momentul se distribuie în mod inegal, în raport
variabil, în funcţie de condiţiile de deplasare).
Primele două categorii de diferenţiale, simetrice şi asimetrice poartă şi denumirea
de diferenţiale simple (fig. 2.14). Diferenţialele simple, simetrice , sunt cel mai utilizate.

a.

b.
Fig. 2.14. Diferenţialele simple, simetrice şi asimetrice: a – simetrice; b –
asimetrice; 1- pinion de atac; 2- coroana diferenţialului; 3- caseta diferenţialului; 4-
sateliţii; 5- roţi dinţate planetare; 6- arbori planetari;M- momentul primit de la coroana
diferenţialului; M1 şi M2 – momentele la cei doi arbori planetari.
Un diferenţial simplu simetric are în componenţă: caseta, diferenţialului, solidară
cu coroana diferenţialului; două. sau patru roţi dinţate satelite (sateliţii) montate liber pe axa
sau, crucea sateliţilor, solidară cu caseta diferenţialului; două roţi dinţate planetare, solidare cu
arborii planetari, de la care, prin transmisiile finale, mişcarea se transmite la roţile motoare
(roţile dinţate planetare sunt angrenate cu toate roţile dinţate satelite). La deplasarea
tractorului în linie dreaptă roţile dinţate satelite nu se rotesc pe axele lor ci au numai mişcarea
de revoluţie în jurul arborilor planetari, rotindu-se odată cu caseta diferenţialului.
37
 La deplasarea tractorului în curba, sau când aderenţa cu solul este inegală la cele
două roti motoare, roţile dinţate satelite au atât mişcare de revoluţie rotindu-se odată cu
caseta, cât şi mişcare de rotaţie în jurul axelor lor, dând posibilitatea ca roata din exteriorul
virajului să se rotească mai repede. În curbă, arborii planetari se rotesc cu viteze unghiulare
diferite, 12 numărul de rotaţii cu care se roteşte mai încet roata din interiorul curbei faţă
de deplasarea în linie dreaptă, este egal cu numărul de rotaţii cu care roteşte mai repede roata
din exteriorul curbei, respectându-se relaţia:
2n  n1  n 2 ; (2.2)
în care n – reprezintă turaţia coroanei diferenţialului; n1 – reprezintă turaţia
arborelui planetar din stânga; n2 – turaţia arborelui planetar din dreapta.
Dacă la una din roţile motoare, de exemplu la roata din dreapta, aderenţa este foarte
mică, roata respectivă patinează total, roata cu aderenţă bună nu mai primeşte mişcarea şi
tractorul se opreşte. În acest caz, turaţia arborelui planetar care corespunde roţii cu aderenţă
slabă, care se învârte pe loc, este de două ori mai mare decât turaţia coroanei diferenţialului :
n1 = 0 ; n2 = 2n (2.3)
Pentru evitarea situaţiei de oprire a tractorului din cauza aderenţei slabe la una din
roţi şi respectiv a patinării excesive a acesteia, transmisiile cu diferenţiale simple se prevăd cu
dispozitive de blocare facultativă a diferenţialului care au rolul de a solidariza cele două roţi
motoare ale tractorului, anulând pentru perioade scurte posibilitatea ca roţile motoare să se
rotească independent. Aceste dispozitive realizează blocarea la comandă, în diferite moduri,
funcţie de soluţia constructivă adoptată, prin: solidarizarea casetei diferenţialului cu unul din
arborii planetari; solidarizarea printr-un cuplaj a arborilor celor două roţi motoare (fig. 2.15);
solidarizarea printr-un cuplaj a doi arbori suplimentari, legaţi cinematic cu arborii planetari ai
diferenţialului.
Dispozitivele de blocare facultativă se comandă de tractorist, prin pedală, numai
atunci, când trebuie să se depăşească zona cu aderenţa mai slabă pentru una din roţi, după
care, prin eliberarea pedalei, diferenţialul se deblochează. Este interzisă luarea virajelor cu
diferenţialul blocat.

38
 Fig.2.15. Schema dispozitivului de blocare facultativă a diferenţialului cu
solidarizarea arborilor roţilor motoare: 1 şi 2 – arborii roţilor motoare; 3 şi 4 – arbori
planetari; 5 şi 6 – pinioanele transmisiei finale; M – manşonul dispozitivului de blocare.
Transmisiile finale au rolul de a transmite mişcarea de la arborii planetari ai
diferenţialului la arborii roţilor motoare, făcând ultima demultiplicare şi micşorând prin
aceasta solicitările din organele transmisiei care le preced. În cazul unor tractoare cu destinaţii
speciale transmisiile finale folosesc şi pentru mărirea luminii la sol a tractorului.
Transmisiile finale pot fi de tipul cu roţi dinţate (fig. 2.16) sau de tipul cu lanţ.

a. b. c.
Fig. 2.16.Schema unei transmisii finale cu roţi dinţate: a- transmisie finală dublă;
b- transmisie finală simplă cu roţi dinţate cu angrenare interioară; transmisie finală
planetară; 1- arbori planetari; 2- roţile transmisiei finale; 3- roţi motoare.
Dintre acestea cele mai răspândite sunt cele de tipul cu roţi dinţate cu arbori ficşi, în
a căror componenţă intră câte una (transmisii finale simple) sau două perechi de roţi dinţate
39
(transmisii finale duble). Cele mai utilizate sunt transmisiile simple cu angrenarea exterioară.
Aceste transmisii se amplasează, în general, lângă diferenţial, în acelaşi carter cu acesta,
asigurându-se o construcţie mai compactă. În unele situaţii, când este necesară o lumină mai
mare la sol a tractorului, transmisiile finale se amplasează lângă roţile motoare, în cartere
proprii, care se solidarizează prin şuruburi cu carterul punţii din spate. Transmisiile finale
duble sau cu mai multe trepte se folosesc atunci când sunt necesare rapoarte de transmitere
mari sau lumini la sol mari. Se folosesc şi transmisii finale cu roţi dinţate cu angrenarea
interioară, atunci când sunt necesare demultiplicări mari şi distanţe mici între arborii
transmisiei.
Transmisiile finale cu lanţ sunt mai complicate şi se utilizează numai la unele
tractoare care necesită lumină foarte mare la sol (ex. în cazul tractoarelor încălecătoare).
Puntea din spate la tractoarele pe şenile poate fi cu ambreiaje laterale sau cu
diferenţial.[1];[20]
a) Puntea din spate cu ambreiaje laterale (fig. 2.17) este formată din transmisia
centrală, ambreiajele laterale şi transmisiile finale.

Fig.2.17.Puntea din spate cu ambreiaje laterale:1- transmisia centrală; 2- arborele punţii din
spate; -3- ambreiaje laterale; 4- transmisia finală; 5- roţile motoare conducătoare ale
şenilelor; 6- frâne.
Transmisia centrală are rolul de a transmite mişcarea de la arborele secundar al cutiei
de viteze la ambreiajele laterale, realizând şi o demultiplicare. Aceasta este o transmise
simplă, formată dintr-o pereche de roţi dinţate conice, pinionul de atac si coroana dinţată
solidară cu arborele punţii din spate.

40
 Ambreiajele laterale sau de direcţie sunt amplasate între arborele punţii din spate şi
arborii roţilor conducătoare de la transmisiile finale. Aceste ambreiaje sunt de tip simplu,
mecanic, cu fricţiune, cu mai multe discuri, normal cuplate. Părţile conducătoare ale
ambreiajelor laterale sunt reprezentate prin tamburii interiori, care sunt montaţi fix pe capetele
canelate ale arborelui punţii din spate. Prin canelurilor exterioare, tamburii sunt solidarizaţi cu
discurile conducătoare. Părţile conduse ale acestor ambreiaje sunt reprezentate prin tamburii
exteriori, montaţi fix pe arborii roţilor conducătoare de la transmisiile finale. Prin canelurile
lor interioare, aceşti tamburi sunt solidarizaţi cu discurile conduse, amplasate intercalat printre
discurile conducătoare.
Dispozitivele comandă ale ambreiajelor laterale sunt acţionate prin manete. La unele
ambreiaje laterale, dispozitivele de comandă sunt prevăzute cu servomecanisme.
Dacă ambele ambreiaje laterale sunt cuplate, mişcarea se transmite în mod egal spre
ambele şenile şi tractorul se deplasează în linie dreaptă. Dacă unul din ambreiaje se
decuplează, transmiterea mişcării spre şenila din partea respectivă încetează şi tractorul îşi
schimbă direcţia de deplasare.
În exteriorul tamburilor conduşi de la ambreiajele laterale sunt montate frâne cu
bandă, comandate independent, prin pedale. Prin acţionarea uneia din frâne, după decuplarea
ambreiajului lateral din partea respectivă, se reduce mişcarea până la oprire la şenila din acea
parte, realizându-se viraje cu diferite raze inclusiv întoarcerea în loc, atunci când şenila este
oprită complet.
Transmisiile finale (fig. 2.18) au rolul de a transmite mişcarea de la tamburii
exteriori conduşi ai ambreiajelor laterale la roţile (stelele) conducătoare ale şenilelor făcând
ultima demultiplicare.
Acestea sunt transmisii cu roţi dinţate, simple, duble sau cu mai multe trepte şi se
montează în cartere separate, lingă roţile motoare.
Roata conducătoare a transmisiei finale este solidarizată cu tamburul condus al
ambreiajului lateral, iar roata condusă este solidară cu roata conducătoare a şenilei.

41
 a. b.
Fig. 2.18.Transmisiile finale: a- transmisie finală simplă,; b- transmisie finală
dublă; 1- tambur exterior al ambreiajului lateral; 2- roţile transmisiei finale simple sau
duble; 3- roata conducătoare a şenilei.
b) Puntea din spate cu diferenţial de la tractoarele pe şenile este formată din
transmisia centrală, diferenţial şi transmisie finală.
Transmisia centrală foloseşte pentru transmiterea mişcării, de la arborele secundar
al cutiei de viteze, la diferenţial.
Diferenţialul asigură transmiterea mişcării, de la transmisia centrală spre
transmisiile finale. Diferenţialul poate fi simplu sau dublu. Diferenţialul simplu (fig. 2.19) are
aceiaşi componenţă şi funcţionare ca la tractoarele pe roţi.
Diferenţialul dublu (fig. 2.20), faţă de cel simplu, se caracterizează prin prezenţa
sateliţilor dubli, principali şi suplimentari. Sateliţii principali sunt angrenaţi cu roţile dinţate
planetare, iar sateliţii suplimentari sunt angrenaţi cu roţile dinţate solidare cu tamburii
sistemului de frânare.

42
 Fig. 2.19.Schema punţii din spate cu diferenţial simplu la un tractor pe şenile: 1-
transmisia centrală; 2- diferenţialul simplu; 3- transmisie finală; 4- arborii planetari; 5-
roţile motoare ale şenilelor; f1 şi f2 – frâne; ω1 şi ω2- vitezele unghiulare ale celor doi arbori
planetari; ωd – viteza unghiulară a coroanei şi casetei diferenţialului.
Pe arborii planetari ai diferenţialului sunt prevăzut frâne cu bandă, prin a căror
acţionare se realizează luarea virajelor, respectiv conducerea tractorului. Puntea din spate cu
diferenţial simplu are o utilizare restrânsă, deoarece nu asigură o stabilitate bună la mersul în
linie dreaptă, iar luarea virajelor se realizează cu consum mare de energie.

43
 Fig. 2.20. Schema punţii din spate cu diferenţialul dublu la un tractor pe şenile: 1-
transmisie centrală; 2- diferenţialul; 3- sateliţii principali; 4- sateliţii suplimentari; 5- roţile
dinţate planetare; 6- roţile dinţate ale frânelor; 7- transmisiile finale; 8- roţile motoare ale
şenilelor; f1 şi f2 – frâne; ω1 şi ω2- vitezele unghiulare ale celor doi arbori planetari; ω d –
viteza unghiulară a coroanei şi casetei diferenţialului

În cazul deplasării în linie dreaptă, ambele frâne sunt neacţionate şi roţile motoare
ale şenilelor se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară, dacă rezistenţa la rulare a celor două şenile
este egală. Prin frânarea unui tambur de frânare, roata solidară cu acesta şi respectiv roata şi
arborele planetar din această parte îşi micşorează viteza unghiulară. Ca urmare sateliţii
suplimentari şi principali încep să se rotească în raport cu propria axă şi determină, conform
principiului diferenţialului, creşterea vitezei unghiulare a celuilalt arbore planetar, realizându-
se luarea virajului.
Transmisiile finale se aseamănă constructiv şi funcţional cu cele prezentate la
puntea din spate cu ambreiaje laterale.
Transmisia la puntea din faţă a tractorului cu patru roţi motoare.[3].
Tractoarele cu patru roţi motoare, egale sau inegale (cele din spate fiind mai mari), au un
randament de tracţiune mai ridicat decât cele cu două roţi motoare.

a.

b.

44
 c.
Fig. 2.21.Schema transmiterii mişcării la puntea din faţă: a-cu diferenţial
interaxial; b- printr-un reductor; c- printr-un cuplaj de mers liber: 1- roată dinţată
deplasabilă prin care se cuplează şi decuplează transmisia la puntea motoare din faţă; 2-
diferenţial interaxial; 3- cuplaj de mers liber.
Randamentul tractoarelor pe şenile, întreaga greutate a tractorului fiind greutate
aderentă. În acest caz tractorul are două punţi motoare, puntea din faţă şi puntea din spate.
Puntea din faţă are în componenţă o transmisie centrală, un diferenţial, iar uneori şi
transmisii finale.
Transmiterea mişcării la puntea din faţă se realizează tot de: la cutia de viteze (fig.
2.21). Legătura dintre cele două punţi motoare poate fi rigidă, situaţie în care între vitezele
unghiulare ale roţilor din faţă şi din spate este un raport constant, sau se face prin intermediul
unor mecanisme diferenţiale, situaţie în care între vitezele unghiulare ale roţilor din faţă şi din
spate este un raport variabil, în funcţie de condiţiile de lucru.
Dacă este legătură rigidă între cele două punţi motoare, de la cutia de viteze la puntea din
faţă, mişcarea se transmite printr-un reductor (fig. 2.21,a) care se cuplează şi decuplează prin
comandă manuală Şi o transmisie cardanică. În acest caz, ca urmare a patinării diferite a
roţilor motoare, pot apare solicitări suplimentare în transmisie.
În cazul transmiterii mişcării spre cele două punţi motoare, printr-un diferenţial
interaxial (fig. 2.21, b), roţile din faţă şi din spate pot lucra cu patinări diferite, fără a apare
solicitări suplimentare în transmisie. Efecte asemănătoare se obţin în cazul transmiterii
mişcării la puntea din faţă, printr-un cuplaj de mers liber (fig. 2.21, c).

2.2.3. SISTEMUL DE RULARE

Sistemul de rulare are rolul de a susţine tractorul şi de a asigura deplasarea lui prin
transformarea momentului transmis de la motor în forţă de tracţiune.[11];[20].
Sistemul de rulare la tractoarele pe roţi.
Tractoarele pe roţi sunt susţinute în general pe patru roţi din care, cele din spate sunt
roţi motoare, iar cele din faţă sunt roţi de direcţie sau atât roţi de direcţie cât şi motoare.
Sistemul de rulare la aceste tractoare este format din: osia din faţă, semiosiile din spate şi roţi.
Osia din faţă face legătura între corpul tractorului şi roţile de direcţie. Ea poate fi osie
simplă sau osie motoare. Osia simplă echipează tractoarele cu două roţi motoare şi poate fi, în
general, cu cale largă sau cu cale îngustă.

45
 Osia simplă cu cale largă (fig.2.22) echipează majoritatea tractoarelor universale şi
specializate. Ea este o osie telescopică, formată dintr-o parte centrală tubulară, prinsă
articulat la suportul osiei din faţă şi din două semiosii laterale, la capetele cărora sunt montaţi
articulat pivoţii fuzetelor pe care se montează roţile de direcţie. Ecartamentul acestor roţi se
poate regla prin schimbarea poziţiei celor două semiosii faţă de partea centrală tubulară.

Fig. 2.22.Schema unei osii simple cu cale largă: 1- partea centrală a osiei; 2- semiosiile
laterale; 3- pivoţi; 4- fuzete; 5- roţi de direcţie.
Osia simplă cu cale îngustă (fig. 2.23.) echipează ca ansamblu de schimb unele
tractoare universale, atunci când trebuie să lucreze cu maşini construite special pentru
tractoare prevăzute cu astfel de osie. Ea are ca părţi principale, un suport vertical, care se
fixează pe corpul tractorului, în care este montat un pivot vertical, central, prevăzut cu două
fuzete pe care sunt montate două roţi apropiate. Sunt realizate şi osii simple cu cale unică (cu
o singură roată).

Fig.2 .23.Schema unei osii simple cu cale îngustă: 1- suport vertical; 2- pivot; 3- fuzete; 4-
roţi de direcţie.
Osia motoare este cu cale largă şi echipează tractoarele cu patru roţi motoare. În acest
caz echartamentul este fix sau se reglează numai prin schimbarea poziţiilor de montare a
discurilor roţilor din faţă.
Poziţia roţilor de direcţie este determinată de următoarele patru unghiuri (fig. 2.24.):

46
-unghiul de înclinare transversală a pivotului  care se măsoară în plan vertical- transversal,
fiind format de axa pivotului fuzetei cu verticala şi are valoarea de 2-8; are rolul de a uşura
luarea virajului şi de-a mări stabilitatea tractorului la deplasarea în linie dreaptă;
-unghiul de înclinare longitudinală a pivotului  care se măsoară în plan vertical-longitudinal
între axa pivotului şi verticală, având valoarea de până la 10; acest unghi îmbunătăţeşte
stabilitatea tractorului la mersul în linie dreaptă;
-unghiul de stabilitate  se măsoară în plan vertical-transversal între planul roţii şi verticală şi
are valoarea de 0,5-5; datorită acestui unghi, care face ca roţile să fie mai apropiate la
punctul de contact cu solul decât la partea superioară, se uşurează manevrarea tractorului şi se
îmbunătăţesc condiţiile de funcţionare a rulmenţilor prin care roţile sunt montate pe fuzete;
-unghiul de fugă (de convergenţă)  se măsoară în plan orizontal între roţi şi direcţia de
înaintare, roţile fiind mai apropiate cu 1-12mm, la partea din faţă, în raport cu partea din
spate; distanţele se măsoară la nivelul axelor fuzetelor în spatele şi în faţa anvelopelor.

a. b. c.
Fig. 2.24. Poziţia roţilor de direcţie: a- vedere în plan vertical-transversal; b- vedere în plan
vertical-longitudinal; c- vedere de sus; - unghiul de stabilitate; - unghiul de înclinare
transversală a pivotului;  -unghiul de înclinare longitudinală pivotului; L1 şi L2 – distanţele
măsurate între anvelopele roţilor de direcţie în partea din faţă şi din spate.
Semiosiile din spate, din punct de vedere constructiv pot fi semiosii care nu includ
transmisia finală, numite şi semiosii cu arbori liberi şi semiosii care includ şi transmisia finală
sau semiosii fără arbori liberi. Semiosiile cu arbori liberi sunt reprezentate prin doi suporţi
tubulari, de formă cilindrică sau conică, fixaţi pe carterul transmisiei, în interiorul lor fiind
montaţi arborii roţilor motoare. Roţile motoare, prin butucii lor se pot monta pe aceşti arbori
în diferite poziţii, atunci când se realizează reglarea ecartamentului. Semiosiile cu arborii
liberi echipează în principal, tractoarele universale şi de uz general. Semiosiile fără arbori
liberi sunt reprezentate prin doi suporţi de formă complexă, care sunt montaţi fix pe carterul
transmisiei, în dreptul diferenţialului. În interiorul acestor suporţi, sunt montaţi arborii
planetari ai diferenţialului şi transmisiile finale, roţile motoare fiind solidare cu roţile purtate

47
ale transmisiilor finale. În acest caz, reglarea ecartamentului se realizează numai prin
schimbarea poziţiilor de montare a discurilor pe butuci şi a jantelor pe discuri. Aceste
semiosii fără arbori liberi echipează, în principal, tractoarele la care se realizează şi o lumină
mărită la sol.
Roţile pot fi metalice, metalice cu bandaj de cauciuc masiv, sau roţi cu pneuri. Cele
mai utilzate sunt roţile cu pneuri. O roată cu pneu este formată din butuc, disc, jantă şi pneu.
Discul are formă plată, convexă sau concavă. El face legătura între butuc şi jantă. Janta este
partea pe care se montează pneul. La roţile din spate, în vederea reglării echartamentului,
janta poate fi demontabilă de pe disc, fiind prevăzută cu suporţi de fixare de diferite forme.
Prin schimbarea poziţiei jenţii faţă de disc, se poate realiza o reglare continuă sau în trepte a
ecartamentului roţilor din spate.
Pneul este partea de rulare a roţii, având rol atât de aderenţă cât şi de suspensie. El
este format din anvelopă şi cameră de aer. Sunt realizate şi construcţii la care pneurile sunt
fără camere, fiind reprezentate numai prin anvelope, dar au răspândire limitată. Pentru tractor,
se deosebesc două categorii de pneuri (fig. 2.25.): pneuri de tracţiune, la care banda de rulare
de la anvelopă are profil de aderenţă cu nervuri dispuse în V, la 45 0, şi pneuri de direcţie, la
care banda de rulare de la anvelopă are profil lis sau cu nervuri longitudinale.
Camera pneumatică este prevăzută cu valvă, care foloseşte atât pentru introducerea
aerului, cât şi pentru introducerea lichidului pentru testare în vederea îmbunătăţirii aderenţei.

a. b.
Fig. 2.25. Tipuri de pneuri utilizate la tractoare: a- de tracţiune ;b- de direcţie.

Sistemul de rulare la tractoarele pe şenile

48
 La tractoarele pe şenile, sistemul de rulare este format din două şenile, din dreapta şi
din stânga, cărucioare şi suspensie.[1];[20].
Suspensia tractorului poate fi rigidă, semirigidă sau elastică. În cazul suspensiei rigide,
rama tractorului se prinde prin suporturi rigide la ramele cărucioarelor şenilelor. În cazul
suspensiei semirigide (fig. 2.26.), rama tractorului se prinde articulat, în partea din spate, la
ramele cărucioarelor şenilelor, prin capetele osiei de montare, iar la partea din faţă se sprijină
pe ramele acestor cărucioare printr-un arc transversal. În cazul suspensiei elastice (fig. 2.27.),
elementele sistemului de rulare sunt montate direct pe rama tractorului prin pârghii şi arcuri,
cu posibilitatea de a se mişca în plan vertical.

Fig. 2.26. Schema unui tractor pe şenile cu suspensie semirigide: 1- roata motoare 2- roata
de întindere a şenilei; 3- căruciorul şenilei; 4- role de sprijin; 5- rolă de susţinere; 6- şenila
propriu-zisă; 7- osia de articulare a ramei căruciorului la rama tractorului; 8- dispozitivul
de întindere a şenilei; 9- arcul suspensiei prin care rama tractorului se sprijină pe rama
cărucuiorului şenilei.

Fig. 2.27. Schema unui tractor cu suspensie elastică: 1- roata motoare; 2- roata de întindire
a şenilei; 3- role de sprijin; 4- role de susţinere; 5- dispozitivul de întindere a şenilei.
Cărucioarele şenilelor sunt formate din câte o ramă, articulată în partea din spate la
rama tractorului prin capetele osiei de montare, iar spre partea anterioară, pe aceste rame se
sprijină capetele arcului suspensiei. Pe rama căruciorului, la partea inferioară, sunt montate 4-
6 role de sprijin, iar la partea superioară, în cazul şenilelor mai lungi, sunt prevăzute 1-2 role
de susţinere a şenilei. În partea din spate a căruciorului este amplasată roata sau steluţa
motoare, solidară cu partea purtată a transmisiei finale, iar în partea din faţă este prevăzută
roata de întindere cu dispozitivul de reglare a întinderii şenilei. Dispozitivul de reglare a
întinderii şenilei poate fi de tip mecanic, cu şurub şi piuliţă, sau de tip hidraulic, sub forma
49
unui cilindru de forţă. Dispozitivul de întindere este prevăzut cu unul sau două arcuri
elicoidale, care au rolul de a amortiza şocurile care apar în timpul deplasării.
Şenila propriu-zisă are în componenţă elemente sau zale, simple sau compuse,
articulate între ele astfel încât formează o bandă metalică fără sfârşit care se angrenează cu
roata motoare şi pe care rulează rolele de sprijin ale cărucioarelor şenilelor. Zalele sunt
prevăzute pe partea exterioară cu pinteni pentru mărirea aderenţei. Zalele compuse sunt
prevăzute cu papuci de şenilă, de diferite forme şi dimensiuni. La tractoarele viticole, care
trebuie să aibă lăţimea totală mai mică, lăţimea şenilei este de 200-250 mm, în timp ce la
tractoarele de uz general această lăţime este de 400-600 mm, iar la cele pentru terenuri
mlăştinoase ajunge la 800-1000 mm, pentru a se realiza o presiune pe sol cât mai mică. Au
fost realizate şi şenile cu bandă continuă, pneumatică, care însă nu sunt răspândite la
tractoarele agricole, respectiv horticole.
Sistemul de rulare pe şenile, faţă de sistemul de rulare pe roţi, prezintă o serie de
avantaje reprezentate prin aderenţă mai bună cu solul, patinare redusă şi presiune mică pe sol,
de 0,3-0,7 daN/cm2, faţă de 1-3 daN/cm2 la tractoarele pe roţi. Acest sistem de rulare
reprezintă însă o construcţie mai grea şi mai complicată, cu un cost mai ridicat, care este mai
dificil la efectuarea întreţinerilor tehnice şi la deservirea în exploatare.

2.2.4. MECANISMUL DE DIRECŢIE A TRACTOARELOR

Mecanismul de direcţie foloseşte pentru dirijarea tractorului în direcţia necesară de

mers, în linie dreaptă sau în curbă, prin acţionarea asupra sistemului de rulare. Schimbarea
direcţiei de deplasare, în cazul tractorului pe roţi, se realizează prin modificarea unghiurilor
roţilor de direcţie faţă de axa de simetrie a tractorului, iar în cazul tractorului pe şenile, prin
variaţia vitezei de mişcare a şenilelor.

Mecanismul de direcţie a tractoarelor pe roţi.

La tractoarele pe roţi, virajul se poate realiza, în principal (fig. 2.28.): prin modificarea
direcţiei de mişcare, faţă de corpul tractorului, a celor două sau patru roţi de direcţie; prin
modificarea poziţiei faţă de corpul tractorului a roţilor de direcţie, concomitent cu frânarea
roţii motoare din spate, din partea în care se execută virajul; prin modificarea unghiului dintre
cele două părţi ale cadrului, în cazul tractoarelor cu cadru ariculat; prin modificarea
momentului de torsiune transmis roţilor motoare.[1];[20].

50
 Raza de viraj tractorului reprezintă parametrul principal al virajului. Ea trebuie să fie
cât mai mică, pentru ca întoarcerea tractorului la capetele parcelelor să se facă pe zone cât mai
înguste. Virajul se realizează corect dacă prelungirile tuturor axelor roţilor se întâlnesc într-un
punct “O”, care poartă denumirea de centru de viraj. Pentru aceasta la tractoarele cu două sau
patru roţi de direcţie, aceste roţi trebuie să-şi modifice direcţia cu unghiuri diferite, situaţie
care se realizează datorită prezenţei în cadrul mecanismului de direcţie a trapezului de
direcţie.

a. b. c.
Fig. 2.28. Variante de realizare a virajului la tractoarelor pe roţi: a şi b- prin modificarea
faţă de corpul tractorului a poziţiei celor două sau patru roţi de direcţie; c- prin articularea
cadrului; C- centru de viraj; O’- punct de articulare a cadrului; R- rază de viraj.
La tractoarele cu patru roţi de direcţie şi cu cadru articulat, se realizează raze de viraj
mai mici.
Prezenţa diferenţialului în cadrul transmisiei tractoarelor pe roţi uşurează luarea
virajelor, roţile motoare având posibilitatea să se rotească cu viteze unghiulare diferite.
Mecanismul de direcţie la tractoarele pe roţi poate fi de tip mecanic sau de tip hidromecanic.
Mecanismul de direcţie de tip mecanic este un mecanism cu acţionare directă, care
echipează tractoarele cu putere de până la cca. 40 kW (50 CP). Un astfel de mecanism care
echipează tractoarele pe roţi, cu osia din faţă cu cale largă (fig. 2.29.), are ca părţi componente
principale: volanul de direcţie, caseta de direcţie, un sistem de pârghii articulate de legătură şi
trapezul de direcţie prin care se transmite mişcarea la fuzetele roţilor de direcţie în vederea
luării virajului.

51
 Fig. 2.29. Schema unui mecanism de direcţie de tip mecanic: 1- volan; 2- caseta de
direcţie; 3- levier de comandă; 4- bară longitudinală de direcţie; 5- pârghie de comandă; 6-
fuzetă; 7- pivot; 8- levierul fuzetei; 9- bară de conexiune; 10- osia din faţă.
Volanul reprezintă elementul de comandă al mecanismului de direcţie. El, prin axul
său, susţinut de un suport tubular numit coloana volanului, este pus în legătură cu caseta de
direcţie.
Caseta de direcţie are rolul de a transforma mişcarea de rotaţie a volanului în mişcare
pendulară a levierului de comandă şi respectiv în mişcare liniară a barei de direcţie
longitudinală. Ea este formată dintr-o carcasă prevăzută în interior cu un mecanism cu şurub
şi sector dinţat sau mecanism cu şurub melc şi roată melcată, sau mecanism cu şurub melc
globoidal şi rolă globoidală. În fiecare caz şurubul este solidarizat cu axul volanului, iar
sectorul dinţat, roata melcată sau roata globoidală sunt solidarizate cu axul leverului de
comandă, de care este articulată bara longitudinală de direcşie care, la rândul său, este prinsă
articulat la pârghia de comandă a trapezului de direcţie.
Trapezul de direcţie este format din levierele celor două fuzete, bara de legătură (de
conexiune) dintre cele două leviere şi osia din faţă.
La tractoarele cu cale în îngustă, la caseta de direcţie, mişcarea se transmite la un pivot
central, solidar cu cele două fuzete pe care sunt mondate roţile de direcţie.
În cauzl acestui mecanism, efortul necesar pentru schimbarea direcţiei de mişcare a
roţilor, în vederea luării virajului, se transmite de la conducător prin volan, axul volanului,
angrenajul din caseta de direcţie şi sistemul de pârghii articulate la fuzetele pe care sunt

52
montate roţile de direcţie. Sunt asigurate condiţii optine de conducere, dacă efortul depus la
volan de conducător este cuprins între 3-12d aN, iar jocul liber al volanului nu depăşeşte 150.
Mecanismul de direcţie de tip hidromecanic echipează tractoare cu putere de peste
40 kW (50 CP). Acest tip de mecanism (fig. 2.30.) este prevăzut cu servomecanism hidraulic,
intercalat în cadrul mecanismului de tip mecanic, în scopul reducerii efortului depus de
conducător la volanul tractorului şi amortifării şocurilor ce se trasmit de la roţi la volan.

Fig.2.30. Schema unui mecanism de direcţie de tip hidromecanic:1- pompă hidraulică; 2-

distribuitor; 3- motorul hidraulic; 4-piston cu cremalieră;5- roată dinţată; 6- volan;7-
pârghii ale trapezului de direcţie; 8- roţi de direcţie.
Servomecanismul hidraulic are ca părţi componente principale o pompă hidraulică de
tipul cu roţi dinţate, un distribuitor, un motor hidraulic reprezentat printr-un cilindru de forţă
cu dublu efect.
Motorul hidraulic include în el şi angrenajul casetei de direcţie, format dintr-o
cremalieră, practicată în zona mediană laterală a pistonului cilindrului de forţă şi dintr-o roată
dinţată, solidară cu axul levierului de comandă care, prin barele trapezului de direcţie,
acţionează asupra levierelor fuzetelor.
În cazul mecanismului de direcţie de tip hidromecanic, prin acţionarea volanului se
schimbă poziţia sertăraşului distribuitorului servomecanismului, prin care se dirijează uleiul
sub presiune în cilindrul de forţă, în partea în care asigură luarea virajului în direcţia necesară
de mers. Ajuns în cilindru, uleiul sub presiune deplasează pistonul cu cremalieră, în timp ce
roata dinţată, angrenată cu cremaliera, prin levierul de comandă şi trapezul de direcţie,
schimbă poziţia roţilor de direcţie faţă de rama tractorului, asigurându-se astfel luarea
virajului.
Mecanismul de tip hidromecanic, în caz de defectare a servomecanismului, poate
funcţiona şi ca mecanism de tip mecanic. Pentru aceasta, pistonul motorului hidraulic are
înglobat în el o piuliţă, în care este înşurubat şurubul de comandă care este pus în legătură cu
volanul.
53
 Prin acţionarea volanului se asigură rotirea şurubului de comandă care, neputându-se
deplasa axial faţă de cilindru (decât atât, cât să comande schimbarea poziţiei sertăraşului
distribuitorului) forţează, prin piuliţă, deplasarea pistonului şi acesta, prin cremalieră,
antrenează roata dinţată care, prin sistemul de pârghii de legătură, schimbă poziţia roţilor de
direcţie faţă de direcţia de înaintare.
Acest mod de folosire a mecanismului de tip hidromecanic nu este permis, decât
pentru conducerea tractorului până la cel mai apropiat punct, unde se poate remedia
defecţiunea la servomecanism.

Mecanismul de direcţie la tractoarele pe şenile

La tractoarele pe şenile şi alte vehicule pe şenile, virajul se realizează prin modificarea

valorii momentelor şi vitezelor la roţile motoare ale şenilelor. În viraj roţile (stelele) motoare
ale şenilelor se rotesc cu viteze unghhiulare diferite, din care cauză cele două şenile au viteze
diferite. Şenila cu viteză mai mare, deplasându-se în avans, asigură virarea tractorului în
partea şenilei întârziate, care se deplasează cu viteză mai mică.
Mecanismul de direcţie la tractoarele pe şenile nu are părţi specifice, ca în cazul
tractoarelor pe roţi.
La aceste tractoare, rolul mecanismului de direcţie este îndeplinit de unele părţi ale
punţii din spate (ambreiaje laterale, diferenţiale, mecanisme planetare) şi de frâne.
Astfel, dacă puntea din spate este cu ambreiaje laterale, prin decuplarea unuia din
aceste ambreiaje se realizează viraje cu raze mai mari de viraj, iar dacă după debreiere se
acţionează şi frâna, atunci raza de viraj se micşorează până la întoarcerea în loc, la oprirea
completă a unei şenile.
În cazul punţii din spate cu diferenţial, conducerea tractorului se realizează prin
frânarea arborelui planetar, din partea în care trebuie luat virajul.

2.2.5. SISTEMUL DE FRÂNARE AL TRACTOARELOR

Sistemul de frânare foloseşte pentru micşorarea vitezei de deplasare a tractorului,

pentru oprirea lui, pentru imobilizarea lui în stare oprită şi pentru frânarea parţială sau totală a
unei singure roţi sau şenile, în vederea realizării de raze mici de viraj.
Sistemul de frânare trebuie să asigure o frânare rapidă şi în acelaşi timp lină, fără
şocuri în momentul acţionării, să asigure defrânarea odată cu încetarea acţionării şi să prezinte

54
posibilitatea de a fi blocat în stare acţionată, astfel ca tractorul să rămână imobilizat, atunci
când este oprit pe teren orizontal sau înclinat.[1];[4];[20].
Un sistem de frânare cuprinde două părţi distincte: frânele şi dispozitivul de comandă.
Din punct de vedere constructiv, frânele se clasifică în frâne cu saboţi, frâne cu bandă
şi frâne cu discuri.
După dispozitivul de comandă, respectiv după modul de acţionare, frânele se clasifică
în frâne cu acţionare mecanică, frâne cu acţionare hidraulică şi frâne cu servoacţionare
hidraulică, pneumatică, electrică, hidropneumatică, etc.
La tractoare frânele se amplasează de regulă pe arborii transmisiei, iar la remorci şi
automobile, la roţi.
La tractoare, indiferent de tipul de frână, pentru frânele amplasate pe arborii
transmisiei spre roţile conducătoare din dreapta şi respectiv din stânga, dispozitivele de
comandă a frânării sunt separate, frânarea putându-se efectua numai pentru o singură parte,
când se pune problema realizării unei anumite raze de viraj, sau concomitent pentru ambele
părţi, atunci când se pune problema micşorării vitezei de deplasare sau opririi tractorului.
Frâna cu saboţi (fig. 2.31.) este formată dintr-o parte mobilă, ce trebuie frânată,
reprezentată printr-un tambur de frânare care este solidar cu arborele transmisiei (la tractoare)
sau cu roata sistemului de rulare (la remorci şi automobile) şi dintr-o parte fixă reprezentată
printr-un disc, solidar cu cadrul, pe care sunt articulaţi doi saboţi, prevăzuţi cu ferodou pe
suprafaţă exterioară activă, amplasaţi în interiorul tamburului. Între capatele saboţilor este
prevăzută o camă sau un cilindru hidraulic, prin care saboţii, la acţionarea dispozitivului de
comandă, pot fi presaţi către tambur, situaţie în care mişcarea poate fi încenită sau oprită.
Saboţii, când nu este acţionat dispozitivul de comandă, se menţin depărtaţi de suprafaţa
interioară a tamburului, datorită arcurilor elicoidale în stare tensionată, care, fiind prinse de ei,
în trag spre interior.

Fig. 2.31. Frâna cu saboţi: 1- tambur; 2- disc; 3- saboţi; 4- arc; 5- cilinndru receptor; Forţa
de comandă hidraulică;  - viteza unghiulară a tamburului.

55
 Frâna cu bandă (fig. 2.32.) are în componenţă un tambur de frânare, solidar cu
arborele transmisiei, care reprezintă partea în mişcare ce trebuie frânată şi o bandă de oţel,
căptuşită cu ferodou, montată în exteriorul acestui tambur, cu care se realizează frânarea.
După modul de prindere a capetelor benzii, frânele cu bandă se clasifică în frâne cu
bandă simplă fără servoacţiune, frâne cu bandă simplă cu servoacţiune, frâne cu bandă dublă
şi frâne cu bandă flotantă.
Frâna cu bandă simplă fără servoacţiune (fig.2.32.,a) se caracterizează prin aceea că
banda are ambele capete prinse la pârghia de acţionare. La acţionarea pârghiei ambele capete
ale benzii sunt strânse concomitent pe tambur, producându-se frânarea. Această frână, în afară
de faptul că realizează o frânare mai liniştită, prezintă şi avantajul că valoarea forţei aplicată
pârghiei, respectiv eficacitatea frânării, nu depinde de sensul de rotaţie al tamburului de
frânare, dacă braţele pârghiei de acţionare sunt egale. Frâna necesită însă o forţă relativ mare
de apăsare pe pârghia de acţionare, din care cauză se utilizează mai rar, ea echipând unele
tractoare pe roţi de putere mică şi mijlocie.
Frâna cu bandă simplă cu servoacţiune (fig.2.32., b) se caracterizează prin aceea că
un capăt al benzii este prins articulat în poziţie fixă la cadrul tractorului iar celălalt capăt este
mobil, fiind prins articulat la pârghia dispozitivului de acţionare. În acest caz, forţa aplicată la
pârghia de acţionare este mai mică, decât în cazul frânelor fără servoacţiune. Aceste frâne
sunt recomandate pentru tractoarele pe şenile, care folosesc mai puţin mersul înapoi. La
mersul înapoi, când se schimbă sensul de rotaţie al tamburului, pentru a se obţine acelaşi
moment de frânare, trebuie aplicată o forţă de circa 5,63 ori mai mare.
Frânele cu bandă simplă, fără şi cu servoacţiune, au unele dezavantaje comune. Astfel,
presiunea specifică se repartizează neuniform pe lungimea benzii de frânare, din care cauză
aceasta se uzează neuniform, iar în momentul frânării apar forţe radiale, de valori ridicate,
care încarcă suplimentar arborii.
Frână cu bandă dublă (fig. 2.32,c) se caracterizează prin aceea că, ambele capete ale
benzii sunt prinse articulat la pârghia dispozitivului de acţionare, iar mijlocul benzii este fixat
rigid de un suport, asemănându-se cu două frâne cu bandă simplă, cu servoacţiune, reunite. La
această frână, eficacitatea frânării nu depinde de sensul de rotaţie al tamburului de frânare. La
mersul înainte însă eficacitatea frânării este mai mică decât la frâna cu banda simplă cu
servoacţiune, la aceeaşi forţă de apăsare pe pârghia de acţionare obţinându-se un moment de
frânare de circa 2,4 ori mai mic, deşi la mersul înapoi se obţine o eficacitate mai bună a
frânării. Această frână se uzează mai încet şi mai uniform, deoarece presiunea specifică la
acţionare este mai uniformă. Deoarece, eficacitatea frânării nu depinde de sensul de învârtire a

56
tamburului de frânare, frâna cu bandă dublă echipează tractoarele cu şenile de putere mică şi
mijlocie, care în timpul exploatării trebuie să se deplaseze în aceeaşi măsură atât înainte cât şi
înapoi.
Frâna cu bandă flotantă (fig. 2.32,d) se caracterizează prin aceea că are ambele capete
ale benzii prinse prin articulaţii la pârghia dispozitivului de comandă iar prin modul prin care
se realizează constructiv, la acţionare se transformă în frână cu bandă simplă cu servoacţiune,
unul din capetele benzii, funcţie de sensul de rotire al tamburului de frânare devenind fix.
Astfel, eficacitatea frânării este ridicată şi nu depinde de sensul de învârtire al tamburului.
Acest tip de frână echipează în special, tractoarele de mare putere.

a. b. c. d.
Fig. 2.32. Frâna cu bandă: a- frână cu bandă simplă fără servoacţiune; b- frână cu bandă
simplă cu servoacţiune; c- frână cu bandă dublă; d- frână cu bandă flotantă; 1- tambur de
frânare; 2- bandă; 3- pârghia dispozitivului de comandă;  - viteza unghiulară a tamburului;
F- forţa de apăsare pe pârghia dispozitivului de comandă.

Frâna cu discuri (fig. 2.33.) echipează în special unele tractoare pe roţi. Ea are, ca
parte fixă, o carcasă solidară cu corpul tractorului şi două discuri de presiune, iar ca parte
mobilă, ce trebuie frânată, două discuri de fricţiune, prevăzute pe ambele feţe cu ferodou,
solidare cu arborele transmisiei.

Fig. 2.33. Frâna cu discuri: 1-carcasă; 2- discuri de presiune; 3- discuri de fricţiune; 4- bile;
5- arcuri; 6- arborele transmisiei;7-carterul transmisiei  - viteza unghiulară a arborelui
transmisiei.

57
 Discurile de presiune, amplasate în partea centrală a carcasei, au prevăzute, pe feţele
lor interioare, locaşuri echidistante cu adâncime variabilă, în care sunt introduse bile.
Discurile de fricţiune sunt amplasate de o parte şi de alta a discurilor de presiune, între acestea
şi carcasă. Când nu este acţionată pedala dispozitivului de comandă sub acţiunea unor arcuri
elicoidale, discurile de presiune se menţin apropiate, bilele aflându-se în partea mai adâncă a
locaşurilor, astfel încât discurile de fricţiune şi respectiv arborele transmisiei pe care sunt
montate aceste discuri pot să se rotească. Prin apăsarea pe pedala dispozitivului de comandă
se acţionează asupra celor două discuri de presiune care, fiind rotite în sens invers antrenează
bilele pe planurile înclinate ale locaşurilor. Ca urmare bilele îndepărtează discurile de
presiune, care apasă discurile de fricţiune către carcasă, producându-se frânarea.
Frâna cu discuri, deşi produce o frânare mai puţin lină, prezintă o serie de avantaje:
eficacitatea frânării nu depinde de sensul de rotaţie al arborelui ce se frânează, frâna nu
încarcă suplimentar arborele, presiunea specifică de contact este distribuită uniform şi ca
urmare uzura fiind uniformă, creşte durabilitatea frânei.
Dispozitive de comandă a frânelor mai des utilizate, sunt cele acţionate mecanic,
hidraulic şi pneumatic.
În cazul frânelor acţionate mecanic, legătura între pedala dispozitivului de comandă şi părţile
frânelor ce trebuie acţionate în vederea frânării se realizează printr-un sistem de pârghii.
Astfel, dacă frâna este cu saboţi, prin sistemul de pârgii se acţionează asupra camelor, prin
care saboţii sunt presaţi către tamburi.
În cazul frânelor acţionate hidraulic, la fiecare roată (de ex.) este amplasat câte un
cilindru de frână, pus în legătură cu pompa centrală de frână. La frânare, prin pedala
dispozitivului de comandă, se acţionează asupra pompei centrale care trimite lichidul în
cilindrii de frână de la roţi făcând ca saboţii să fie presaţi către tambur.
Frânele acţionate pneumatic sunt în general frâne cu aer comprimat. În cazul frânei
simple cu aer comprimat, aerul comprimat acţionează prin cilindrii de frână cu aer comprimat
asupra pârghiilor prin care se comandă organele de frânare. Dacă frâna cu aer comprimat este
combinată cu o frână hidraulică, ea are în componenţă un cilindru de aer comprimat central,
care acţionează asupra unui sistem de frânare hidraulică.
Un sistem de frânare cu aer comprimat are ca părţi principale: un compresor, regulator
de presiune, rezervor de aer comprimat, robinete, cilindrii de frână. Frânele autovehiculelor
poartă denumirea de frâne de admisie, deoarece, atunci când se comandă frânarea, aerul
comprimat din rezervorul de aer comprimat este trimis în cilindrii de frână. Frânele remorcilor
poartă denumirea de frâne de evacuare, deoarece, atunci când se comandă frânarea, se

58
evacuează aerul comprimat din conducta de legătură dintre tractor şi remorcă, moment în care
automat,din rezervorul de aer comprimat al remorcii, aerul sub presiune ajunge în cilindrii de
frână ai remorcii. Acest mod de producere a frânării are mare importanţă, deoarece, la
desprinderea accidentală a remorcii de sursa de energie, o dată cu evacuarea aerului sub
presiune din conducta de legătură, remorca se frânează automat, evitându-se producerea de
accidente şi avarierea acesteia.

2.2.6. DISPOZITIVELE DE TRACŢIUNE ŞI ACŢIONARE

Dispozitivele de tracţiune folosesc pentru tractarea maşinilor agricole, respectiv

horticole, pentru tractarea remorcilor sau pentru remorcarea tractorului. Dispozitivele de
acţionare folosesc pentru acţionarea maşinilor în timpul deplasării sau la staţionar, pentru
trecerea maşinilor din poziţia de lucru în poziţie de transport şi pentru bascularea remorcilor.
[3].
Dispozitive de tracţiune sânt montate în partea posterioară a tractorului. Ele sânt
reprezentate, în principal, prin bare de tracţiune şi cuple de remorcare.
Barele de tracţiune sânt realizate, fie ca bare transversale, montate pe suporţi proprii
sau pe tiranţii laterali de la ridicătorul hidraulic al tractorului, fie ca bare longitudinale de
tracţiune, prinse de tractor prin suporţi proprii. Barele de tracţiune reprezintă posibilitatea de
cuplare în plan vertical şi orizontal a punctului de cuplare la tractor. Pentru cuplarea
maşinilor, barele longitudinale sânt prevăzute cu câte o furcă proprie de cuplare. În cazul
barelor transversale, cuplarea maşinilor se realizează prin furci de cuplare, ce se montează pe
acestea, în poziţie reglabilă.
Cuplele de remorcare folosesc pentru tractarea remorcilor. Ele pot fi rigide sau cu
elemente elastice, pentru a amortiza şocurile. Din punctul de vedere al cuplări remorci la
tractor ele pot fi cu cuplare manuală, semiautomată şi automată. Unele tractoare sânt
prevăzute şi cu dispozitive speciale de cuplare, pentru tractarea remorcilor monoaxe.
Dispozitivul de remorcare a tractorului, de către o altă sursă de energie, atunci când
acesta nu se mai poate autodeplasa, este amplasat în partea anterioară. El este reprezentat
printr-o furcă cu cui de agăţare şi clichet de asigurare.
Dispozitive de acţionare sânt reprezentate prin: priza de putere, transmisia pentru
curea, instalaţia şi ridicătorul hidraulic.

59
 Priza de putere foloseşte pentru transmiterea mişcării de rotaţie la maşinile agricole,
respectiv horticole, în vederea acţionării organelor active ale acestora, în general în timpul
deplasării.[1];[20].
Arborele final al prizei de putere, de la care se transmite mişcarea prin transmisie
cardanică la maşinile acţionate, este amplasat de regulă în partea posterioară a tractorului.
Unele tractoare (de ex. şasiurile autopropulsate) se prevăd cu arbori finali ai prizei de putere şi
în partea anterioară. Transmiterea mişcării la arborele final se realizează prin arbori, roţi
dinţate şi dispozitive de cuplare, de la carcasa ambreiajului, de la unul din discurile de putere
ale ambreiajului sau de la unul din arborii cutiei de viteze.
Prizele de putere pot fi clasificate în principal, după felul turaţiei şi după modul de
comandă.
După felul turaţiei prizele se clasifică în: prize de putere cu turaţie constantă şi prize
de putere cu turaţie variabilă. Priza cu turaţie constantă este priza la care arborele final se
roteşte cu turaţie constantă şi în acelaşi sens, indiferent de viteza şi sensul de deplasare al
tractorului. Ea primeşte mişcarea de la carcasa ambreiajului, de la un disc sau de la arborele
ambreiajului. Această priză poartă numele şi de: priză asincronă sau priză normală. Turaţia
acestei prize este standardizată fiind de 540 sau 1.000 rot/min, la turaţia nominală a motorului
tractorului. În general, tractoarele cu putere minimă de până la 50 kW (70 CP) au la priza
asincronă turaţia de 540 rot/min, cele cu puterea de 50–70 kW (cca. 70 –100 CP) sânt
echipate cu prize atât de turaţia 540 cât şi cu turaţia de 1 000 rot/min, iar cele cu puterea de
peste circa 70 kW (100 CP) au prize cu turaţia de 1 000 rot/min. Priza de putere cu turaţie
variabilă, denumită ţi priză sincronă, este priza la care turaţia arborelui final este proporţională
cu viteza de deplasare a tractorului, iar sensul de rotaţie se schimbă odată cu schimbarea
sensului de deplasare. Ea primeşte mişcarea de la arborele secundar al cutiei de viteze.

a. b.

c. d.
60
 e. f.
Fig. 2.34. Scheme cimematice ale tipurilor reprezentative de transmisii la priza de putere:
a şi b – prize cu turaţie constantă şi comandă independentă, prevăzute cu ambreiaje proprii,
acţionate de la carcasa ambreiajului principal şi respectiv de la flanşa arborelui cotit al
motorului; c – priză cu turaţie constantă şi comandă semiindependentă, acţionată de la
carcasa ambreiajului, dar care la pornire până la demararea organelor active ale maşini
acţionate funcţionează ca priză dependentă, primind mişcarea de la arborele ambreiajului
după care, fără debraiere, se transformă în priză semiindependentă (prin angrenarea roţii
dinţate mobile de pe arborele prizei cu roata solidară cu carcasa ambreiajului);d – priză de
putere cu turaţie constantă, acţionată prin ambreiaj dublu care poate fi cu comandă
independentă dacă cele două ambreiaje reunite se decuplează paralel prin două pedale
separate sau poate fi comandă semiindependentă dacă cele două ambreiaje se decuplează
consecutiv, folosind aceeaşi pedală; e – priza de putere cu comandă dependentă ce poate fi
cu turaţie constantă, dacă primeşte mişcarea de la arborele ambreiajului, sau cu turaţie
variabilă dacă primeşte mişcarea de la arborele secundar al cutiei de viteze; f – priza de
putere combinată ce poate fi cu turaţie constantă când primeşte mişcarea de la carcasa
ambreiajului sau cu turaţie variabilă, când primeşte mişcarea de la arborele secundar al
cutiei de viteze, cu comandă independentă printr-un reductor planetar; 1 – ambreiajul
principal; 2 – cutia de viteze; 3 – ambreiajul prizei de putere; 4 – reductorul planetar; 5 –
arborele final al prizei de putere.
După modul de comandă prizele de putere se clasifică în: prize cu comandă
independentă, semiindependentă şi prize cu comandă dependentă. Priza este cu comandă
independentă sau priză independentă, dacă atât cuplarea cât şi decuplarea transmisiei la
arborele final al prizei, cât şi schimbarea vitezelor tractorului se face independent fără a se
influenţa reciproc. Priza este cu comandă semiindependentă sau priză semiindependentă, dacă
permite cuplarea şi decuplarea transmisiei la arborele final numai dacă tractorul este oprit,
însă în acest caz schimbarea vitezelor se face fără întreruperea mişcării la priză. Priza este cu
comandă dependentă sau priză dependentă, dacă decuplarea şi cuplarea transmisiei la arborele

61
final se face numai când tractorul este oprit, iar la schimbarea vitezelor se întrerupe şi
mişcarea la priză
În general prizele independente şi semiindependente echipează tractoarele pe roţi, iar
cele dependente echipează tractoarele pe şenile. Datorită avantajelor pe care le prezintă, priza
de putere independentă are perspective de generalizare atât pe tractoarele cu roţi cât şi pe cele
cu şenile.
Transmiterea mişcării la arborele final al prizei de putere se realizează după diferite scheme
(fig 2.34).
Pentru ca tractoarele să poată acţiona orice maşină de la priza de putere, parametrii
constructivi şi funcţionali ai prizelor (dimensiunile arborelui final, numărul de caneluri,
poziţia prizei pe tractor în funcţie de axa de simetrie, de bara de tracţiune, de suprafaţa solului,
turaţia, sensul de rotaţie) sânt standardizate. Astfel, privind din spatele tractorului, sensul de
rotaţie al arborelui final al prizelor de putere corespunde cu sensul de mişcare al acelor de
ceasornic.
Transmisia pentru curea foloseşte pentru acţionarea la staţionar prin curea de
transmisie, a unor maşini ca: batoze, vânturători, etc. Această transmisie reprezintă un
ansamblu demontabil, în a cărei componenţă intră o carcasă suport prevăzută în interior cu
angrenajele de roţi dinţate, prin care se transmite mişcarea la şaiba pentru curea, montată la
exterior. Montarea pe tractor a transmisiei pentru curea se face fie din partea laterală a
acestuia şi primeşte mişcarea de la cutia de viteze, fie în partea din spate şi primeşte mişcarea
prin transmisia prizei de putere. Cuplarea şi decuplarea mişcării la şaibă se realizează printr-
un dispozitiv de comandă, care intră în componenţa acestei transmisii dacă se montează
lateral, sau intră în componenţa transmisiei la priza de putere dacă montarea se face în partea
din spate.În momentul de faţă transmisiile pentru curea au o utilizare mai restrânsă,
acţionările la staţionar făcându-se în principal de la priza de putere.
Instalaţia hidraulică are rolul de a alimenta cu ulei sub presiune cilindrii de forţă, care
acţionează mecanismul de suspendare a maşinilor purtate al ridicătorului hidraulic,
mecanismele cu acţionare hidraulică (de trecere din lucru în transport, de inversare a poziţiei
organelor active, de ocolire a pomilor sau butucilor de viţă de vie) ale maşinilor cu care
tractorul lucrează în agregat, mecanismele de basculare a remorcilor etc. şi de a trimite ulei
sub presiune la motoarele hidraulice, care acţionează roţile motoare ale tractorului sau diferite
organe active ale maşinilor de agregat.
Părţile componente principale ale unei instalaţii hidraulice (fig. 2.35) sânt reprezentate
prin: rezervorul de ulei, pompa hidraulică, distribuitorul hidraulic şi cilindri de forţă.

62
 Rezervorul de ulei, la unele tractoare, este parte componentă proprie a instalaţiei, iar la
altele, caracterul transmisiei îndeplineşte şi rol de rezervor de ulei al instalaţiei hidraulice.

Fig. 2.35. Schema generală a unei instalaţii hidraulice cu elemente separate:1 – rezervor de
ulei; 2 – filtru; 3 – pompă hidraulică; 4 – distribuitor; 5 – prize hidraulice; 6 – cilindru de
forţă.
Pompa hidraulică are rolul de a aspira uleiul din rezervor, printr-un filtru şi de al
trimite sub presiune la distribuitorul hidraulic. Ea poate fi cu roţi dinţate, cu pistonaşe sau cu
rotor excentric cu palete. Cele mai utilizate sânt pompele cu roţi dinţate. Distribuitorul are în
componenţă până la trei sertăraşe comandate prin manete. În funcţie de poziţie: ridicare,
coborâre, neutru, flotant, în care sânt aduse sertăraşele cu ajutorul manetei de comandă se
stabileşte se inversează sau se întrerupe circuitul uleiului sub presiune către cilindri de forţă.
Cilindri de forţă sânt motoare hidraulice lineare care folosesc pentru acţionarea
diferitelor mecanisme. Ei se racordează la prizele hidraulice ale distribuitorului hidraulic.
Cilindrul de forţă poate fi cu simplu efect deoarece pistonul său este deplasat intr-un singur
sens datorită uleiului sosit sub presiune de la pompă prin distribuitor, sau poate fi cu dublu
efect deoarece deplasarea pistonului se realizează în ambele sensuri datorită uleiului sub
presiune în cilindru, într-o parte sau alta a acestui piston.
După modul de grupare a părţilor lor componente, instalaţiile hidraulice pot fi de tip :
monobloc, semibloc, sau cu elemente separate. Instalaţiile de tip monobloc au toate părţile
componente montate într-un ansamblu comun : distribuitorul hidraulic,cilindrul de forţă cu
arborele şi braţele de ridicare ale ridicătorului hidraulic şi uneori rezervorul. Cele de tip cu
elemente separate au părţile componente montate separat.
După posibilităţile de utilizare, instalaţiile hidraulice pot fi fără reglaje automate sau
cu reglare automată. Cu instalaţiile fără reglaje automate realizează numai ridicarea maşinilor
în poziţia de transport şi coborârea în poziţia de lucru. Instalaţiile cu reglaje automate, în afară
de operaţiile de ridicare şi coborâre menţionate, asigură şi reglarea automată a poziţiei în plan
vertical a maşini purtate, stabilită iniţial, menţinând aproximativ constantă poziţia maşinii faţă
63
de suprafaţa solului sau forţa de rezistenţă la tracţiune a acesteia, în funcţie de felul reglării
automate în care se stabileşte să se lucreze : pe reglaj automat de poziţie, pe reglaj automat de
forţă sau pe reglaj automat combinat de forţă şi poziţie.
a) – La instalaţia hidraulică fără reglaje automate, corespunzător poziţiei manetei de
acţionare a sertăraşului distribuitorului hidraulic, se realizează cele patru regimuri de
funcţionare a ridicătorului hidraulic, se realizează cele patru regimuri de funcţionare a
ridicătorului hidraulic, echipat cu cilindru de forţă cu dublu efect (fig.2.35)
– poziţia de ridicare : uleiul sub presiune este dirijat de distribuitor în faţa pistonului
(în partea inferioară), care ridicându-se evacuează uleiul din partea superioară prin distribuitor
spre rezervor;
– poziţia de coborâre: uleiul sub presiune este dirijat în partea din spate (superioară) a
pistonului, care coborât evacuează uleiul din partea opusă prin distribuitor spre rezervor;
– poziţia neutru: ambele comunicări ale cilindrului de forţă cu distribuitorul sânt
închise de către sertăraş, astfel că pistonul rămâne blocat în poziţie fixă în cilindru, în timp ce
uleiul trimis de pompă la distribuitor se întoarce în rezervor;
– poziţia flotant: ambele comunicări ale cilindrului de forţă cu spaţiul din interiorul
cartelului distribuitorului sânt deschise şi pistonul se poate mişca liber în interiorul cilindrului,
astfel încât maşina cu care lucrează tractorul angrenat poate să copieze denivelările solului, cu
ajutorul roţilor sau patinelor limitatoare de adâncime; în acest timp, uleiul transmis de pompă
la distribuitor se întoarce prin carterul acestuia în rezervor.
Distribuitorul hidraulic este astfel realizat, încât atunci când pistonul cilindrului de
forţă ajunge la limita superioară sau inferioară a cursei, datorită suprapresiunii ce se crează,
sertăraşul trece automat din poziţia de ridicare sau coborâre în poziţie neutră.
Instalaţiile hidraulice cu reglaje automate mai des utilizate la tractoare suntcele de tip
semibloc. La aceste instalaţii cilindrul de forţă al ridicătorului hidraulic este cu simplu efect,
iar sertăraşul de tip rotativ, al distribuitorului hidraulic, printr-un sistem de pârghii poate fi
pus în legătură fie cu arborele cu braţe al ridicătorului, fie cu palpatorul de forţă, care este
reprezentat printr-un arc de care este prins tirantul central.
Distribuitorul şi ridicătorul hidraulic la această instalaţie pot funcţiona atât comandat,
prin schimbarea manuală a poziţiei sertăraşului cu ajutorul manetei de comandă, cât şi
automat, realizându-se trei regimuri de lucru : cu reglaj automat al poziţiei maşinilor purtate
faţă de suprafaţa solului, cu reglaj automat al forţei de rezistenţă la tracţiune a maşini sau cu
agregarea flotantă a maşini. Manual se comandă ridicarea maşinii la trecerea în transport şi
coborârea până la punctul care asigură adâncimea de lucru sau poziţia maşini faţă de suprafaţa

64
solului. Cursa de ridicare sau de coborâre a maşini este proporţională cu cursa manetei de
comandă a sertăraşului distribuitorului.La regimul de lucru cu reglaj automat al poziţiei
maşini faţă de suprafaţa solului (fig. 2.36,a), cu ajutorul unei manete numită “de selecţie”,
sertăraşul distribuitorului se pune în legătură cu arborele cu braţe al ridicătorului hidraulic,
prin sistemul de pârghii menţionat.

Fig. 2.36. Schema de principiu a instalaţiei hidraulice de tip semibloc cu reglaje automate
a – cu reglaj de poziţie; b – cu reglaj de forţă; 1 – rezervor de ulei; 2 – pompă hidraulică; 3
– distribuitor hidraulic; 4 – maneta distribuitorului hidraulic; 5 – cilindrul de forţă; 6 –
arborele cu braţe de ridicare, prevăzut cu disc profilat pentru transmiterea mişcării la
sertăraş; 7 – tiranţi laterali; 8 – tirant central; 9 – arcul palpatorului de forţă; 10 – sistemul
de pârghii de comandă automată a sertăraşului pus în legătură cu discul profilat al arborelui
cu braţe; 11 – sistemul de pârghii de comandă automată a sertăraşului pus în legătură cu
palpatorul de forţă.
Pentru ridicarea maşinii, maneta se ridică cu o anumită cursă, care face ca sertăraşul să
se rotească astfel încât uleiul sub presiune, sosit de la pompă pătrunde în cilindrul de forţă şi
apasă asupra pistonului, care acţionează asupra arborelui cu braţe în sensul ridicării maşinii.
În timpul ridicării arborele cu braţe comandă automat rotirea sertăraşului, până este adus în
poziţia neutră. Dacă se mai ridică manetă, sertăraşul este adus iarăşi în poziţia de ridicare şi
maşina se ridică în continuare până ce iarăşi, prin sistemul cu pârghii, arborele cu braţe
readuce sertăraşul este readus în poziţia neutră. Pentru coborâre, prin deplasarea în jos a
manetei de comandă, distribuitorul ,fiind rotit, comandă deschiderea supapei de descărcare,
astfel că pistonul,sub acţiunea maşinii care coboară, evacuează uleiul din cilindru. Acest ulei,

65
împreună cu cel trimis de pompă, se întoarce în rezervor.Coborârea continuă până ce prin
acelaşi sistem de pârghii, sertăraşul este readus în poziţia neutră.

În timpul dacă datorită scurgerii uleiului din cilindrul de forţă ca urmare a unor
neetanşeităţi maşina coboară, atunci prin sistemul de pârghii, sertăraşul este adus în poziţia de
ridicare şi uleiul sub presiune pătrunde în cilindru, asigurând ridicarea maşinii până la poziţia
reglată, când, prin acelaşi sistem de pârghii, sertăraşul este readus automat în poziţia neutră.
– La regimul de lucru cu reglaj automat al forţei de tracţiune (fig. 2.36,b) cu ajutorul
manetei de selecţie, sertăraşul distribuitorului hidraulic se pune în legătură cu palpatorul de
forţă, prin intermediul sistemului de pârghii. Coborârea maşinii, până se realizează adâncimea
necesară de lucru, se realizează tot prin comandă manuală. La adâncimea reglată datorită
rezistenţei opusă de sol, maşina purtată, prin tirantul central al ridicătorului hidraulic, apasă
asupra arcului palpatorului de forţă, pe care–l comprimă în raport cu valoarea acestei
rezistenţe.
În timpul lucrului, datorită variaţiilor forţei transmise prin tirantul central la arcul
palpatorului, acesta este comprimat în continuare sau se destinde parţial, acţionând prin
sistemul de pârghii asupra sertăraşului, ce comandă în ultimă instanţă ridicarea sau coborârea
maşinii şi respectiv modificarea adâncimii de lucru. Astfel, dacă forţa de rezistenţă la
tracţiune creşte tirantul central comprimă în continuare arcul palpatorului sertăraşul fiind adus
în poziţia de ridicare. În timpul ridicării maşinii, adâncimea de lucru se micşorează, forţa de
rezistenţă la tracţiune scade, arcul palpatorului se destinde până la poziţia de la reglajul iniţial
când sertăraşul este readus în poziţia iniţială neutră. La scăderea în continuare a forţei de
rezistenţă la tracţiune arcul destinzându-se face ca sertăraşul să ajungă în poziţia de coborâre
astfel că adâncimea creşte până ce forţa de rezistenţă la tracţiune ajunge la valoarea reglată,
arcul fiind comprimat până comandă trecerea sertăraşului în poziţia neutră.
– La regimul de lucru cu agregare flotantă, maneta de selecţie se aduce corespunzător
regimului de lucru cu reglajul cu reglaj automat a poziţiei maşinii iar maneta de comandă a
sertăraşului se deplasează în poziţia limită interioară, de coborâre. În acest caz arborele cu
braţe de ridicare nu mai reuşeşte prin sistemul de pârghii de legătură să aducă sertăraşul în
poziţia neutră cilindrul de forţă rămâne în permanenţă destins şi maşina copiază denivelările
solului.
Ridicătorul hidraulic este montat în partea posterioară a tractorului. El este format din
cilindru de forţă şi mecanismul de suspendare care are ca părţi principale : doi tiranţi laterali

66
şi un tirant central. Cilindrul de forţă acţionează asupra tiranţilor laterali în vederea ridicării şi
coborârii, prin arborele cu braţe de ridicare şi barele reglabile de legătură.
Ridicătorul foloseşte pentru montarea pe el a maşinilor purtate. Acestea se prind în trei
puncte prin articulaţiile sferice, prevăzute la capetele posterioare ale tiranţilor laterali şi
central. Pe tiranţii laterali se poate monta bara transversală de tracţiune.

2.2.7.INSTALAŢIA ELECTRICĂ A TRACTORULUI

Instalaţia electrică se foloseşte pentru pornirea tractoarelor, pentru iluminat şi semnalizare.

Părţile ei componente pot fi grupate în consumatori de curent; dispozitive de reglare, control şi
protecţie.[1];[4];[20].

Surse de curent sunt reprezentate prin bateria de acumulatoare şi generatorul de

curent.
Bateria de acumulatoare reprezintă sursa de curent electric continuu necesară pentru
alimentarea consumatorilor de pe tractor cu energie electrică, atunci când motorul nu
funcţionează şi la pornirea acestuia. La tractoare ca şi la maşini agricole autopropulsate se
folosesc baterii cu plăci de plumb care în general au tensiunea nominală de 12V sau 14V.
Generatorul de curent foloseşte pentru producerea curentului electric necesar pentru
încărcarea bateriei şi pentru alimentarea consumatorilor în timpul funcţionării motorului.
Generatorul de curent este reprezentat prin dinam sau prin alternator.
Dinamul (fig. 2.37) este un generator de curent continuu care are în componenţă:
statorul, rotorul şi colectorul cu perii.

Fig. 2.37. Schema unui generator de curent continuu:1 – carcasă; 2 – magnet; 3 – bobinele
statorului; 4 – rotor; 5 – fulie; 6– colector; 7 – perie.
Statorul reprezintă inductorul, rotorul reprezintă indusul, iar colectorul cu perii
reprezintă dispozitivul prin care curentul electric alternativ ce se produce în înfăşurările
rotorului, se colectează şi se transmite pe circuitul exterior, de la perii cu caracteristici de
curent continuu.

67
Generatoarele de curent continuu, utilizate la tractoare şi automobile, sânt în general de tip cu
autoexcitaţie legată în paralel. Dacă instalaţia este prevăzută cu dinam, atunci cuprinde şi un
sistem de trei relee electromagnetice (regulatorul de tensiune, limitatorul de curent şi
conjunctorul – disjunctor). Regulatorul de tensiune menţine tensiunea curentului produs de
dinam la valoarea reglată (de circa 14V dacă tensiunea nominală a bateriei este de 12V).
Limitatorul de curent limitează intensitatea curentului produs de dinam, pentru a proteja
instalaţia electrică. Conjunctorul – disjunctor, amplasat între dinam şi baterie, are rolul de a
conecta dinamul la baterie numai atunci când tensiunea lui este mai mare decât tensiunea din
baterie, evitând astfel descărcarea bateriei pe generator.
Alternatorul (fig. 2.38) este un generator care produce curent electric alternativ
trifazat, pe care îl transformă în curent continuu, cu ajutorul unui redresor cu diode cu siliciu,
înglobat în construcţia sa. Părţile principale ale unui alternator sânt reprezentate de stator,
rotor şi redresor.
Statorul reprezintă indusul şi este prevăzut cu trei înfăşurări, decalate la 120, legate în
stea.

Fig. 2.38. Schema unui alternator:1 – stator; 2 – înfăşurările statorului; 3 – rotor; 4 –

înfăşurarea rotorului; 5 – colector; 6 – perii; 7 – diode pozitive; 8 – diode negative; 9 –
ventilator; 10 – fulie.
Rotorul reprezintă inductorul. El este prevăzut cu două piese polarizate cu câte şase
poli, care se întrepătrund şi cu o înfăşurare de excitaţie, ale cărei capete sunt prinse la două
inele aflate în contact cu două perii de alimentare cu curent de la bateria de acumulatoare.

68
 Redresorul are în componenţă şase diode cu siliciu. legate în punte fazică. cele trei
diode pozitive sânt conectate la borna lui negativă legată la masă. În timpul funcţionării,
rotorul alternatorului este în mişcare de rotaţie, având înfăşurarea de excitaţie alimentată cu
curent continuu de la baterie. Ca urmare câmpul magnetic al rotorului întretăind înfăşurările
statorului, generează în acesta curent alternativ trifazat, care este transformat de redresorul cu
diode în curent continuu, necesar pentru încărcarea bateriei şi alimentarea consumatorilor de
curent. Reglarea tensiunii la borna alternatorului este realizată de un regulator de tensiune,
prin variaţia curentului cu care este alimentată înfăşurarea de excitaţie a rotorului.
În cazul instalaţiei electrice cu alternator, nu mai este necesar conjunctorul-disjunctor,
deoarece deoarece diodele redresoare împiedică circulaţia curenţilor inverşi de descărcare a
bateriei pe generator. De asemenea, nu este necesar nici limitatorul de curent, funcţia lui fiind
preluată de reactanţa inductivă a statorului.
Dintre cele două generatoare de curent, alternatorul, faţă de dinam este mai mic şi mai
uşor pentru o putere mai mare şi începe să debiteze curent la turaţia mai mică. Ca urmare, în
ultima perioadă tractoarele se echipează numai cu alternatoare.
Consumatorii de curent sânt reprezentaţi de: motorul electric de pornire; lămpile
electrice; claxonul; ştergătorul de parbriz; etc.
Motorul electric de pornire (demarorul) (fig.2.39), de curent continuu, foloseşte
pentru pornirea motorului termic cu ardere internă al tractorului. Acesta prin roata dinţată
montată pe arborele său, se cuplează la pornire cu coroana dinţată montată pe volantul
motorului termic. După modul de cuplare, motoarele electrice pot fi : cu cuplare mecanică,
prin manetă sau pedală; cu cuplare electromagnetică.
Motorul electric are puterea proporţională cu puterea motorului termic pe care îl
porneşte, fiind în general de până la 2,5% din puterea motorului termic cu aprindere prin
scânteie şi de până la 10% din puterea motorului termic cu aprindere prin compresie.
Un motor electric de pornire, cu cuplare electromagnetică, are ca părţi principale:
statorul, rotorul, colectorul cu perii, releul de anclanşare, care reprezintă dispozitivul de
comandă de la distanţă, mecanismul de cuplare cu coroana dinţată a volantului şi mecanismul
de decuplare. La pornire, prin cheile de contact, pârghie sau buton de pornire se închide
circuitul de alimentare a releului de anclanşare, prin care se comandă alimentarea cu curent a
înfăşurărilor statorului şi rotorului şi apariţia câmpurilor magnetice ale acestora. Ca urmare a
interacţiunii celor două câmpuri magnetice ale acestora. Ca urmare a interacţiunii celor două
câmpuri magnetice rotorul este pus în mişcare de rotaţie, concomitent cu cuplarea roţii dinţate
de pe arborele său cu coroana dinţată a volantului. Întreruperea alimentării cu curent a releului

69
de anclanşare are drept urmare întreruperea alimentării cu curent a înfăşurărilor statorului şi
rotorului, oprirea rotorului şi dezangrenarea automată a roţii de pe arborele rotorului de
coroana dinţată a volantului.

Fig. 2.39. Schema unui motor electric de pornire (demaror):1 – stator; 2 – rotor; 3 –
arborele rotorului; 4 – roata dinţată motoare de pe arborele rotorului;5 – coroana dinţată de
pe volantul motorului termic; 6 – releul de anclanşare; 7 – puntea mobilă cu contacte; 8 şi 9
– contacte fixe; 10 – butonul de pornire; 11 – baterie de acumulatoare; 12 – clichetul de
blocare a punţii mobile cu contacte; 13 – disc solidar cu rotorul care deblochează puntea
mobilă cu contacte prin ridicarea clichetului.

Lămpile electrice folosesc pentru iluminarea drumurilor şi a maşinilor de lucru, pentru

iluminarea bordului şi numărului de circulaţie, pentru semnalizatoare etc. Ele sânt
reprezentate prin faruri şi alte diferite lămpi pentru iluminare.
Ştergătorul de parbriz are în componenţă motorul electric de curent continuu, mecanismul
pentru transformarea mişcării de rotaţie a arborelui rotorului în mişcare pendulară şi
ştergătorul propriu-zis, prevăzut cu garnitură din cauciuc, care asigură curăţirea parbrizului pe
vreme umedă şi ploioasă.
Dispozitive de control sânt reprezentate în general prin releu indicator sau ampermetru
pentru controlul încărcării bateriei; termometru pentru indicarea temperaturii apei din sistemul
de răcire; aparat pentru măsurarea presiunii uleiului din sistemul de ungere; aparat pentru
indicarea nivelului combustibilului din rezervor.
Dispozitive de reglare sânt reprezentate prin regulatorul de tensiune, limitatorul de
curent şi conjunctorul-disjunctor.

70
 Dispozitive de protecţie sânt reprezentate, în principal, prin siguranţe fuzibile care
protejează electric fiecare consumator sau grupuri de consumatori. Unele tractoare sânt
prevăzute la cutia de viteze, cu dispozitive pentru blocarea electrică a pornirii motorului,
atunci când este cuplată una din viteze.

2.2.8.CORPUL, SUSPENSIA ŞI ECHIPAMENTUL AUXILIAR

Corpul tractorului reprezintă suportul pe care sânt montate celelalte părţi

componente ale tractorului. După construcţia corpului, tractoarele se grupează în tractoare cu
ramă, cu semiramă şi fără ramă.
La tractorul cu ramă corpul este reprezentat printr-o ramă separată pe care sânt
montate celelalte părţi ale lui.
La tractorul cu semiramă, corpul este format dintr-o ramă anterioară mai scurtă
(semiramă) şi din carterul transmisiei, cele două părţi fiind solidarizate între ele.[18];[20].
La tractorul fără ramă corpul este reprezentat prin ansamblul carterelor motorului şi
transmisiei solidarizate între ele.
Suspensia reprezintă partea de legătură dintre corpul tractorului şi organele lui de
deplasare, care are rolul de a amortiza şocurile şi vibraţiile care apar datorită denivelărilor
terenului sau a drumurilor pe care se deplasează.
La tractoarele pe roţi suspensia este în general rigidă, iar uneori semirigidă. În cazul
suspensiei rigide osiile din faţă şi din spate sânt legate rigid cu corpul tractorului. În cazul
suspensiei semirigide, suspensia este rigidă în partea din spate şi elastică în partea din faţă.
La tractoarele pe şenile suspensia poate fi rigidă, semirigidă şi elastică. Caracterizarea
acestor suspensii s-a făcu la sistemul de rulare.
Echipamentul auxiliar este format din: scaunul tractorului, cabină, capotajele de
protecţie, cutia cu scule, etc.
Scaunul este amplasat pe carterul transmisiei în locul unde tractoristul are o bună
vizibilitate şi acces uşor la dispozitivele de comandă şi control de la postul de comandă. El
trebuie să asigure condiţii bune de securitate şi confort pentru tractorist : poziţie comodă,
amortizarea şocurilor şi vibraţiilor, posibilitate de reglare în funcţie de talia şi greutatea
tractoristului, etc. Suspensia scaunului poate fi rigidă sau elastică. Scaunele sânt de mai multe
feluri : tip banchetă, tip cupă, tip fotoliu.
Cabina este locul în care este amplasat postul de comandă unde îşi desfăşoară
activitatea tractoristul în timpul conducerii tractorului. În cabină se află atât aparatura de

71
control cât şi dispozitivele de comandă, prin care tractoristul urmăreşte modul de funcţionare
şi asigură comanda tractorului sau agregatului.
Cabinele în funcţie de condiţiile pe care le asigură pot fi : de confort, de securitate (de
rezistenţă) şi mixte. De asemenea ele pot fi grupate în cabine de tip deschis şi cabine de tip
închis.
Cabinele de confort sânt de tip închis, au tapiţerie interioară, au prevăzute instalaţii de
încălzire şi ventilaţie sau instalaţie de condiţionare a aerului.
Cabinele de securitate sânt prevăzute cu cadre de rezistenţă, care asigură securitatea
tractoristului în caz de răsturnare a tractorului.
Capotajele de protecţie protejează tractorul şi tractoristul şi asigură forma estetică
exterioară a tractorului. Ele sânt reprezentate prin capotajele motorului şi aripile roţilor.
În categoria echipamentului auxiliar intră şi compresorul de aer, care echipează o parte
din tractoare, el fiind destinat pentru introducerea aerului sub presiune în pneuri. Unele
tractoare sânt prevăzute cu instalaţii pneumatice de frânare destinate frânării remorcilor
ataşate la tractor.

2.3. BILANŢUL DE PUTERE ŞI CARACTERISTICA DE TRACŢIUNE A

TRACTOARELOR

2.3.1.BILANŢUL DE PUTERE AL TRACTORULUI

Arată legătura dintre puterea efectivă dezvoltată de motor şi puterile consumate pentru
învingerea forţelor de rezistenţă, care apar în timpul deplasării agregatului. Acest bilanţ se
exprimă prin relaţia:[1];[20].

Pe  Ptr  Pf  P  Pp  Pi  Pa  Ppr  Pt ; [ kW] (2.4)

în care:
Pe - puterea efectivă a motorului;
Ptr – puterea consumată în transmisia tractorului;
Pf – puterea consumată pentru învingerea rezistenţei la rulare pe sol a roţilor
sau şenilelor tractorului;
P - puterea consumată datorită patinării organelor de rulare ale tractorului;
Pp – puterea necesară pentru învingerea forţelor de rezistenţă datorită
pantei;

72
 Pi – puterea necesară pentru învingerea forţelor de inerţie;
Pa – puterea necesară pentru învingerea forţelor de rezistenţă datorită
aerului;
Ppr – puterea necesară pentru acţionarea maşinilor prin priza de putere;
Pt – puterea de tracţiune disponibilă pentru tractarea diferitelor maşini.
Dacă deplasarea agregatului se face pe teren orizontal cu viteză constantă şi dacă se
neglijează puterea necesară pentru învingerea forţelor de rezistenţă datorită aerului (P p = 0; Pi
= 0; Pa = 0), relaţia bilanţului de putere devine:
Pe  Ptr  Pf  P  Ppr  Pt ; [kW] (2.5)
Dacă agregatul se deplasează în condiţiile menţionate anterior fără însă ca maşina să
fie acţionată de la priza de putere, relaţia bilanţului devine:
Pe  Ptr  Pf  P  Pt ; [kW] (2.6)
Din această relaţie rezultă că:
Pt  Pe  ( Ptr  Pf  P ); [kW] (2.7)

Deci valoarea puterii de tracţiune a tractorului va fi cu atât mai mare, apropiindu-se de

valoarea puterii efective a motorului, cu cât suma puterilor ( Ptr  Pf  P ) are valoare mai

mică.
Aprecierea modului în care este folosită puterea efectivă a motorului se face cu
ajutorul randamentului de tracţiune al tractorului ηtr, care se exprimă prin relaţia:
Pt
 tr  ; (2.8)
Pe

Randamentul de tracţiune are în general valori de 0,60 - 0,70 în cazul tractoarelor pe

roţi şi de 0,70 – 0,80 în cazul tractoarelor pe şenile. Cu cât valoarea randamentului de
tracţiune este mai mare, cu atât folosirea tractorului cu maşină sau maşinile de agregat este
mai eficientă.
Puterea consumată în transmisia tractorului Ptr este puterea necesară pentru
învingerea forţelor de frecare dintre organele prin care se realizează transmiterea mişcării de
la motor la roţile motoare ale tractoarelor. Ea se exprimă prin relaţia:
Ptr  Pe (1   mt ); [kW] (2.9)
în care:
mt - randamentul mecanic al transmisiei.
Ca urmare, puterea transmisă roţilor motoare Pm este dată de relaţia:
Pm   mt Pe ; [kW] (2.10)
73
 Valoarea randamentului mecanic al transmisiei depinde de numărul de perechi de roţi
dinţate angrenate, de felul acestor roţi, de gradul de prelucrare al roţilor, de viteza lor de
rotaţie şi de momentul transmis, fiind egală cu produsul valorilor randamentelor tuturor
angrenajelor prin care se transmite mişcarea. Se exprimă prin relaţia:
 mt  1   2   3  ....   m ; (2.11)
în care:
1.2.3…..m;- randamentele parţiale ale fiecărei perechi de roţi prin care se transmite
mişcarea.
Valoarea randamentelor parţiale este de 0,97-0,98 în cazul angrenajelor cu roţi dinţate
cilindrice şi de 0,95-0,96 în cazul angrenajelor cu roţi dinţate conice.
Puterea consumată pentru învingerea rezistenţei la rulare Pf are valori diferite, în
funcţie de greutatea de exploatare a tractorului, de coeficientul de rezistenţă la rulare şi de
viteza de deplasare. În cazul deplasării pe teren orizontal, această putere reprezintă puterea
consumată pentru autodeplasarea tractorului şi se exprimă prin relaţia:
f  Gtr  v
Pf  ; [kW] (2.12)
10 3
în care:
Gtr - greutatea de exploatare a tractorului în [N];
f - coeficientul de rezistenţă la rulare; acest coeficient are valori cuprinse între 0,02 (la
deplasarea pe asfalt) şi 0,25 (la deplasarea pe mlaştină), în cazul tractoarelor pe roţi şi între
0,06 şi 0,12 în cazul tractoarelor pe şenile;
v – viteza de deplasare a tractorului în [m/s].
Valorile mai mici ale coeficientului de rezistenţă la rulare în cazul tractoarelor pe şenile se
datoresc presiunii mai scăzute pe sol, ca urmare a suprafeţelor mai mari de sprijin a şenilelor.
În cazul deplasării tractorului pe terenuri înclinate (fig. 2.40.), puterea consumată pentru
învingerea rezistenţei la rulare se determină cu relaţia:
f  Gtr  cos 
Pf  ; [kW] (2.13)
10 3
în care:
- panta terenului în grade.

74
 Fig. 2.40. Deplasarea tractorului pe terenuri înclinate: Gtr – greutatea de exploatarea
tractorului;  - panta terenului.

Puterea consumată datorită patinării roţilor motoare sau şenilelor tractorului P

se exprimă prin relaţia:
P   mt  Pe    Pm   ; [kW] (2.14)
în care:
- patinarea roţilor motoare sau şenilelor tractorului.
Valoarea acestuia consum de putere este determinată de valoarea patinării, care este
influenţată de un mare număr de factori: natura solului, forma şi tipul organelor de rulare,
corectitudinea alcătuirii agregatelor etc. Ea se exprimă prin relaţia:
ns  n g
  ; (2.15)
ns

în care:
ns – turaţia roţilor motoare ale tractorului la mersul în sarcină;
ng – turaţia roţilor motoare ale tractorului la mersul în gol.
În cazul unui tractor de 65 CP, la o patinare admisibilă pe mirişte de 15%, aceste pierderi
de putere reprezintă circa 10 CP. Pentru reducerea patinării roţilor motoare la tractoarele pe
pneuri se folosesc diferite metode:
1 – ataşarea de mase suplimentare;
2 – introducerea de apă în pneurile motoare;
3 – reglarea judicioasă a presiunii aerului în pneurile roţilor motoare;
4 – folosirea de roţi cu zăbrele, care au ca efect micşorarea presiunii pe sol şi ca urmare
reducerea coeficientului de rezistenţă la rulare şi a patinării.
75
 Puterea necesară pentru învingerea forţelor de rezistenţă datorată pantei Pp. La
deplasarea tractorului pe terenuri înclinate (fig. 2.40), o parte din putere se consumă pentru
urcarea pantei. Această putere se exprimă prin relaţia:
Gtr  sin   v
Pp ; [kW] (2.16)
10 3

Creşterea pantei are drept urmare creşterea puterii consumate suplimentar la oricare şi
respectiv scăderea puterii de tracţiune. Acest consum suplimentar de putere se elimină dacă
deplasarea agregatului se face pe direcţia curbelor de nivel.
Ca urmare, la urcarea pantei, puterea consumată pentru autodeplsarea tractorului
rezultă din însumarea puterilor consumate pentru învingerea rezistenţei la rulare Pf şi pentru
învingerea forţelor de rezistenţă datorită pantei Pp.
Puterea de tracţiune a tractorului Pt este puterea rămasă disponibilă pentru
tractarea diferitelor maşini cu care lucrează în agregat.
Dacă forţa de tracţiune se exprimă în N, iar viteza de deplasare în m/s, relaţia puterii
de tracţiune devine:
Ft  v
Pt ; [kW] (2.17)
10 3
de unde rezultă:
10 3  Pt
Ft  ; [N] (2.18)
v
Forţa de tracţiune a tractorului Ft reprezintă forţa rămasă disponibilă care trebuie să
asigure învingerea forţei de rezistenţă la tracţiune a maşinilor din agregat. Ea este dată de
relaţia:
Ft  Ftg  Fad ; [N] (2.19)
în care:
Ftg – forţa tangenţială sau forţa de mişcare ce es transmite de la arborele motor, prin
transmisie, la roţile motoare;
Fad – forţa pentru autodeplasarea tractorului.
Forţa tangenţială (fig. 2.41.) poate fi determinată din relaţia:
Mr
Ftg  ; [N] (2.20)
r
în care:
Mr – momentul roţilor motoare, transmis de la motor, în Nm;
r – raza roţii motoare în m.
76
 Din figura 2.41. rezultă că pentru a fi asigurată deplasarea agregatului este necesar ca
reacţiunea orizontală a solului F să fie capabilă să opună pintenilor de la roţi sau nervurilor de
la anvelope o rezistenţă mai mare decât forţa tangenţială, corespunzătoare încărcării
tractorului. Această reacţiune orizontală a solului, corespunzătoare unei patinări maxime
admise, poartă denumirea de forţă maximă de aderenţă, Fmax şi se exprimă prin relaţia:
Fmax    Gad ; [N] (2.21)
în care:
 - coeficientul de aderenţă;
Gad – partea din greutatea tractorului repartizată pe roţile motoare în N.

Fig. 2.41. Schema forţelor care acţionează asupra roţilor motoare ale tractorului: M r –
momentul roţilor motoare transmis de la motor; Ftg – forţa tangenţială; F - reacţiunea
(rezistenţa) orizontală a solului; Gr – greutatea tractorului aferentă roţii motoare; R -
reacţiunea verticală a solului; r – raza roţii motoare.

Fig. 2.42. Variaţia Ftg, Fmax, Fad, Ft, în funcţie de coeficienul 

Suma forţelor de rezistenţă corespunzătoare deplasării tractorului şi tractării maşinilor

de agregat trebuie să aibă o valoare mai mică decât valoarea forţei tangenţiale
corespunzătoare regimului normal de lucru.
Din figura 2.42. rezultă că: într-o anumită treaptă de viteză, tractorul poate să dezvolte
o anumită forţă tangenţială; pe măsura îmbunăţirii aderenţei, adică a creşterii coeficientului de
aderenţă, creşte forţa maximă de aderenţă şi scade forţa necesară pentru autodeplasarea
tractorului.
77
 Dacă forţa maximă de aderenţă este mai mică decât forţa tangenţială (cazul deplasării
pe ogor), atunci în calculele de exploatare, la alcătuirea agregatelor, valoarea forţei tangenţiale
se consideră egală cu forţa maximă de aderenţă.

2.3.2. CARACTERISTICA DE TRACŢIUNE A TRACTORULUI

Cuprinde curbele de variaţie a indicilor de tracţiune ai tractorului (puterea de tracţiune,

viteza de deplasare, patinarea roţilor motoare, consumul orar şi consumul specific de
combustibil), în funcţie de încărcarea tractorului, caracterizată prin forţa de tracţiune. [1];[20].
Caracteristica de tracţiune, dacă este ridicată experimental, poartă denumirea de
caracteristică reală de tracţiune, iar dacă este trasată pe bază de calcul grafo-analitic poartă
denumirea de caracteristică teoretică de tracţiune.
Pentru tratarea pe caracteristica reală de tracţiune a curbelor de variaţie a indicilor
menţionaţi, valorile lor se calculează pe baza datelor obţinute la experimentările organizate în
acest scop. Experimentările se efectuează în diferite condiţii de lucru pe câte o parcelă, pe
care se delimitează o suprafaţă cu lungimea de 100 m, pe care pentru fiecare viteză de
deplasare se fac normal 12 probe, o probă cuprinzând un dus-întors. La aceste probe, se
variază treptat forţa de tracţiune a tractorului, începând de la mersul în gol şi terminând cu
sarcina maximă, fie utilizând un plug căruia i se măreşte treptat adâncimea de lucru (între
plug şi tractor fiind montat un dinamometru pentru măsurarea forţei de tracţiune sau un
dinamograf pentru înregistrarea acestei forţe), fie utilizând un car de frânare.

Fig. 2.43. Tractorul în agregat cu carul de frânare: 1- tractor; 2- carul de frânare; 3-

dinamograf; 4- cabină; 5- cutie de lest.

Carul de frânare (fig. 2.43.) este un utilaj care foloseşte pentru a încărca tractorul ce
este supus încercărilor, cu diferite torţe de rezistenţă la tracţiune prin frânarea progresivă a
organelor lui de rulare (ale carului). Carul este prevăzut şi cu aparatura necesară pentu
înregistrarea datelor. Legătura între tractorul ce se încearcă şi carul de fânare se face printr-o
ramă orizontală, pe care se montează dinamometrul sau dinamograful.
78
 La fiecare probă se determină: forţa de tracţiune, numărul de ture al roţilor motoare ale
tractorului, durata probei şi volumul de combustibil consumat de motor în timpul probei.
Pentru determinarea consumului de combustibil, pe circuitul de joasă presiune al sistemului
de alimentare al motorului, între rezervor şi pompa de alimentare (fig. 2.44.), se racordează
printr-un robinet cu trei căi, un aparat pentru măsurarea consumului de combustibil. La
robinetul cu trei căi se pot realiza trei poziţii prin care se asigură fie numai alimentarea
motorului cu combustibil din rezervor, fie alimentarea motorului cu combustibil din rezervor
concomitent cu umplerea aparatului de consum, fie alimentarea motorului numai din aparatul
de consum şi respectiv măsurarea consumului de combustibil în timpul fiecărei probe.

a.

b.
Fig. 2.44. Măsurarea consumului de combustibil: a- montarea aparatului de consum pe
motor; b- poziţiile robinetului cu trei căi; 1- robinetul cu trei căi; 2- aparatul de consum.
Utilizând datele obţinute la fiecare probă se calculează: patinarea roţilor motoare,
viteza de deplasare, puterea de tracţiune, consumul orar şi consumul specific de combustibil.
Rezultatele obţinute se reprezintă grafic şi se trasează curbele de variaţie a indicilor
din caracteristica de tracţiune pentru o treaptă sau mai multe trepte de viteză.
Fiecare tip de tractor dezvoltă indici de tracţiune diferiţi în funcţie de masa sa, de tipul
şi mărimea organelor de rulare, de starea terenului pe care se deplasează (ex. la deplasarea pe
ogor faţă de deplasarea pe mirişte se obţin indicii de tracţiune cu valoare mai redusă, forţe de
tracţiune mai mici şi consumuri specifice mai ridicate) ca urmare a pierderilor mai mari de
putere la autodeplasarea tractorului. Pentru exemplificare, în figura 2.45. se prezintă
caracteristica de tracţiune a tractorului L- 445, la deplasarea pe mirişte, pentru vitezele uzuale
de lucru I – IV. Părţile îngroşate de pe curbele de variaţie arată care sunt vitezele cele mai
economice (III şi IV) şi zonele în care se realizează încărcarea optimă a tractorului pentru
fiecare viteză, cu respectarea unei rezerve pentru învingerea suprasarcinilor momentane.
79
Pentru aceste viteze şi respectiv zone, se realizează puteri de tracţiune şi respectiv randamente
de tracţiune ridicate.

Fig. 2.45. Caracteristica de tracţiune a tractorului L- 445 la deplasarea pe mirişte.

În exploatare, caracteristicile reale de tracţiune folosesc pentru stabilirea vitezei de
lucru a agregatului sau pentru determinarea numărului de maşini cu care tractorul poate lucra
în agregat.
Dacă agregatul este format cu ajutorul caracteristicii de tracţiune se poate stabili viteza
de lucru cea mai economică, dacă nu este limitată din punct de vedere tehnologic,
cunoscându-se forţa de rezistenţă la tracţiune a maşinilor de lucru din agregat.
Pentru aceasta, de pe axa absciselor, din punctul corespunzător forţei de rezistenţă la
tracţiune a maşinilor din agregat, se duce o paralelă, la ordonată, care intersectează mai multe
curbe de variaţie a puterii de tracţiune; se alege acea treaptă de viteză la care punctul de
intersecţie se află pe ramura stângă, de urcare a curbei puterii, mai aproape de regimul
nominal de funcţionare, cu respectarea rezervei pentru învingerea suprasarcinilor momentane.
Dacă viteza de lucru este limitată de cerinţele agrotehnice la care trebuie să răspundă lucrările
ce se execută, pornindu-se de la limitele de viteză se găseşte, pe axa absciselor, forţa de

80
tracţiune pe baza căreia se calculează numărul de maşini de lucru din agregat sau numărul de
organe active cu care poate fi echipată maşina de lucru.

Normele de protecţia muncii la întreţinerea tractoarelor şi la executarea

lucrărilor prin folosirea tractoarelor.
Întreţinerea tractorului se face numai atunci când acesta este oprit şi asigurat împotriva
deplasărilor accidentale. Dacă tractorul este în agregat cu o maşină purtată, întreţinerea
ridicătorului hidraulic se face numai după coborârea maşinii pe sol şi asigurarea ei împotriva
răsturnării. La întreţinerea şi manipularea bateriei de acumulatoare se va evita stropirea cu
electrolit. Se va evita prezenţa focului deschis pe lângă vasele de alimentare sau rezervoarele
de combustibil.
Înainte de începerea lucrului şi în timpul folosirii tractoarelor se vor urmării cu o deosebită
atenţie următoarele:
- amplasarea corectă a maşinii la tractor şi evitarea producerii de accidente la cuplare;
- funcţionarea sistemelor de frânare de la tractor şi remorci;
- verificarea dacă tractorul este scos din viteză înainte de pornirea motorului;
- avertizarea muncitorilor de pe maşini şi a persoanelor din jur în momentele în care este
pericol de producere de accidente (la punerea în funcţiune a maşinilor acţionate prin priza de
putere sau şaiba de curea, la pornirea şi oprirea agregatelor etc.);
- interzicerea urcării şi coborârii de pe tractor în timpul mersului;
- interzicerea urcării şi transportării pe tractor a persoanelor străine;
- respectarea vitezelor legale de lucru;
- interzicerea conducerii tractorului de către persoane fără calificare sau care se află sub
influenţa alcoolului;
- interzicerea scoaterii buşonului radiatorului dacă motorul este supraîncălzit;
- interzicerea folosirii de echipament de protecţie necorespunzător (halate sau haine prea
largi care pot fi prinse de organele în mişcare sau care se pot agăţa de manetele sau pedalele
de la postul de comandă, haine incomode care îngreunează efectuarea comenzilor etc.).
La executarea lucrărilor pe terenuri înclinate se impun măsuri suplimentare pentru evitarea
producerii de accidente:
- folosirea de tractoare cu bună stabilitate, prevăzute cu cabine sau cadre rezistente la
răsturnare;

81
- îmbunătăţirea stabilităţii tractorului prin mărirea ecartamentului până la limita maximă
permisă de cerinţele lucrării ce se execută;
- verificarea atentă a îmbinărilor elementelor mecanismului de direcţie, verificarea stării
pneurilor şi a strângerii şuruburilor de fixare a roţilor;
- recunoaşterea terenului şi marcarea locurilor periculoase, efectuarea de întoarceri fără
pericol de răsturnare.

82