Capitolul 1.

INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL

1. Instrumente pentru incizia (secţionarea) ţesuturilor

1.1. Instrumente pentru incizia (secţionarea) simplă a ţesuturilor

Bisturiul este compus din lamă şi mâner. După forma lamei se distinge: bisturiul drept
sau ascuţit (folosit cu predilecţie în puncţii şi debridări), bisturiul curb sau convex (care se
foloseşte în efectuarea inciziilor lungi). Dacă la unele tipuri de bisturie, lama face corp comun cu
mânerul, la alte tipuri, lama se poate schimba, fiind destinată unei utilizări unice. La rândul lor,
lamele au dimensiuni şi forme variate, în raport cu destinaţia lor. Astfel, unele sunt mai late, cu
vârful semioval şi se folosesc pentru incizii cutanate, altele, mai îngroşate, cu vârful ascuţit,
folosite pentru incizia unor orificii sau traiecte fistuloase scurte, altele, cu vârful îndoit etc.
Montarea lamei la mâner se face cu ajutorul unei pense Pean: se prinde porţiunea lată, la
nivelul muchiei şi se fixează în locaşul de pe mâner, prin alunecare dinainte spre înapoi.
Scoaterea lamei se face prin prinderea ei cu pensa la nivelul opus vârfului, ridicarea din locaşul
respectiv şi alunecarea în sens invers.
Bisturiul electric se foloseşte pentru secţionarea ţesuturilor. Partea activă (lama subţire
din metal sau bucla din fir subţire) se introduce într-un mâner prevăzut cu un întrerupător, care
se continuă cu un conductor montat la un transformator, ce se alimentează de la reţeaua electrică
şi care transformă curentul electric de la 220 V la 6 V şi 7,5 A. Datorită rezistenţelor electrice,
intensitatea curentului poate fi variabilă, servind la electrosecţiune sau la electrocoagulare.
Tenotomul este un instrument asemănător bisturiului, de care se deosebeşte prin lama
mai lungă şi vârful butonat. Tenotomul poate fi drept sau curb şi se foloseşte la secţionarea
tendoanelor. Atât tenotomul, cât şi bisturiul, pot avea lama detaşabilă.
Foarfeca chirurgicală. După direcţia braţelor există foarfeci drepte, curbe şi cudate,
fiecare dintre acestea putând avea vârfurile ascuţite sau boante. Foarfeca chirurgicală se
foloseşte la incizia ţesuturilor, excizia ţesuturilor bolnave şi a tumorilor etc.
Foaia de jales are un mâner şi o lamă curbată pe lat. Poate fi simplă, când lama are o
singură margine ascuţită (în acest caz este pentru mâna dreaptă sau stângă) sau dublă, când are
ambele margini ascuţite. Se foloseşte în operaţii pe copită şi ongloane.
Decolatorul de periost poate fi drept (model Farabeuf), curb (la stânga sau la dreapta), în
T, canelat, cudat şi respectiv decolatorul curb pentru coastă.
Fierăstrăul chirurgical se prezintă sub următoarele forme: fierăstrăul lamă (prevăzut cu
mâner sau cadru metalic), fierăstrăul în formă de lanţ şi fierăstrăul de sârmă (Gigli, Olivecrona).
Fierăstraiele chirurgicale sunt întrebuinţate în operaţii pe coarne şi în osteotomii.
Trepanul este un fierăstrău circular, cu ajutorul căruia se extrage din compacta oaselor
late o rondelă, pentru a se deschide cavitatea sinusurilor sau cavităţile nazale. Piesa sa principală
este coroana (fierăstrăul circular), în mijlocul căreia se află o tijă cu vârf piramidal (acest vârf
fixează instrumentul în locul de elecţie al trepanaţiei). Există trepan manual şi trepan electric.

1.2. Instrumente pentru secţionare şi strivire

Majoritatea acestor instrumente sunt reprezentate de pensele de castrare, care fac

hemostaza la închiderea braţelor, prin strivirea cordonului. Pensele de castrare (Reimers,
Verboczy, Haussman, Burdizzo, Serra, Hetzel, ecrasorul Chassaignac) au două braţe articulate,
prevăzute la extremitatea distală cu ramuri pentru strivirea cordonului.
Secţionarea cordonului se realizează fie prin marginea externă, tăioasă, a braţelor, fie
printr-un cuţit situat deasupra (exclusiv în cazul pensei Reimers). Pensele de castrare se aplică
pe cordon în aşa fel ca şurubul aflat pe articulaţia braţelor să rămână în afară, astfel ca
forcipresura să se producă în partea internă, iar secţionarea, în partea externă a cordonului.

1
 Pensa Burdizzo efectuează strivirea cordonului testicular prin traversul pielii. Se
întrebuinţează pentru castrarea nesângeroasă a taurilor şi a berbecilor şi are forma unui cleşte cu
extremităţile distale neascuţite, boante. Braţele sunt dublu articulate pentru a asigura stabilitatea
poziţiei care i se dă. Unele pense Burdizzo prezintă stopcordon, adică un dispozitiv care
împiedică alunecarea cordonului testicular dintre braţe în timpul strivirii lui.
Ecrasorul Chassaignac produce o secţionare lentă, prin strângerea unei anse în formă de
lanţ. Lanţul ecrasorului este adăpostit într-o teacă metalică şi poate fi strâns printr-un resort sau
prin mişcări de pendulare ale mânerului, aflat la extremitatea proximală a instrumentului.
Ecrasorul prezintă avantajul că lanţul său poate fi condus în profunzimea cavităţii abdominale,
însă pe timpul folosirii trebuie controlat dacă nu s-au angajat porţiuni de viscere în ansă. Se
foloseşte în ovariectomie la iapă şi vacă, precum şi în operaţia de criptorhidie la animalele mari.

1.3. Instrumente pentru raclarea şi îndepărtarea ţesuturilor

Lingura Volkmann prezintă la una sau la ambele extremităţi câte o escavaţie cu margini
tăioase şi rezistente. Se foloseşte la raclarea ţesuturilor moi, a celor mortificate din focarele
septice, precum şi a ţesuturilor osoase necrozate, ramolite.
Reneta se întrebuinţează în operaţii pe copită, ongloane şi coarne. Se compune din mâner
şi o lamă tăioasă, îndoită la vârf sub formă de buclă. Reneta simplă poate fi pentru mâna dreaptă
sau stângă, după orientarea părţii tăioase, iar cea dublă are ambele margini tăioase.
Chiureta în ansă are o ansă distală completă, cu o margine ascuţită şi un mâner. Se
foloseşte la raclarea ţesuturilor dure, cu modificări patologice.
Cuţitul Buss este asemănător chiuretei în ansă. Prezintă o întrerupere a buclei la locul de
unire cu tija mânerului şi serveşte îndeosebi la raclarea ţesuturilor dure mortificate.
Dalta, dreaptă sau curbă, este utilizată la îndepărtarea eschilelor osoase.
Cauterul se prezintă sub trei forme: ascuţit (conic), olivar şi în formă de secure.
Termocauterul Paquelin funcţionează cu benzină şi este compus din următoarele piese:
rezervor pentru benzină, dispozitiv de insuflare şi vaporizare, ace de platină de diferite forme şi
o lampă cu alcool. Acul de platină se încălzeşte până la incandescenţă în flacăra de alcool, după
care se menţine incandescent prin arderea vaporilor de benzină insuflaţi din rezervor.
Autocauterul (zoocauterul Dechery) funcţionează cu eter.
Cauterul electric are anse de platină în formă de cuţit, sferă şi buclă, care se aduc la
incandescenţă cu ajutorul curentului electric.
Cauterele sunt folosite în unele forme cronice de boală, pentru acutizarea proceselor, în
afecţiuni cronice ale membrelor, articulaţiilor, precum şi în hemostază şi deschiderea abceselor.

2. Instrumente pentru hemostază

Pensele hemostatice acţionează prin forcipresură, după aplicare pe extremităţile vaselor

secţionate. Cele mai utilizate în chirurgie sunt: pensa Pean (are vârful rotunjit şi mai multe
renuri pe feţele interne ale extremităţilor distale), pensa Kocher (este prevăzută la extremitatea
distală cu dinţi, ambele pense hemostatice pot fi curbe sau drepte), pensa Sthal (similară agrafei
Schadel de fixat câmpuri, dar cu extremităţile libere în formă de cioc de raţă).

3. Instrumente pentru fixarea şi protecţia ţesuturilor

Pensa anatomică este formată din două braţe unite la un capăt şi care la extremitatea
liberă sunt prevăzute cu renuri tranversale. Pensa se ţine în mâna stângă în poziţia tocului de
scris şi serveşte pentru fixarea vaselor, nervilor, viscerelor etc., dar şi la efectuarea suturilor.
Pensa chirurgicală este prevăzută cu dinţi de şoarece la extremităţile distale.
Depărtătoarele servesc la îndepărtarea marginilor rănii, cu scopul de a explora şi
secţiona straturile anatomice profunde.

2
 Depărtătorul simplu (Farabeuf) are forma unei lame îndoite la capete şi protejează
pielea, straturile musculare, peritoneul etc., după ce sunt secţionate.
Depărtătorul cu gheare se întrebuinţează la nivelul ţesuturilor indurate.
Depărtătorul automat (Williams), folosit în hiovertebrotomie etc., este prevăzut cu un
dispozitiv de fixare la distanţe variabile, prin strângerea braţelor pe o cremalieră.
Depărtătorul Cosset permite reglarea distanţei dintre cele două depărtătoare care îl
compun, prin intermediul unui dispozitiv constituit dintr-o tijă fixată la unul din braţe, pe care
alunecă celălalt braţ, solidar cu un cursor.
Blefarostatul este un depărtător special pentru pleoape.
Agrafele servesc la fixarea câmpurilor în jurul plăgii, pentru a proteja rana împotriva
infecţiei: agrafa Schadel (are un profil asemănător cifrei opt şi funcţionează ca un resort, se mai
numeşte impropriu „pensă cărăbuş”), agrafa Backhaus (este asemănătoare cu o pensă
hemostatică de dimensiuni mici, însă prezintă gheare la extremitatea distală).

4. Instrumente pentru sutură

Acele chirurgicale servesc la executarea suturii diferitelor ţesuturi şi pot fi drepte (ac
cojocăresc), curbe sau semicurbe. Acele chirurgicale traumatice au vârful ascuţit, de formă
conică sau cu muchii, iar pentru încărcarea firului la extremitatea opusă prezintă un orificiu, ca
la acele obişnuite sau o fantă. Acele chirurgicale atraumatice au firul fixat direct la ac.
Acul Hagedorn este turtit lateral şi are formă curbă. Este de diferite dimensiuni şi poate
fi cu vârful ascuţit sau rotunjit (ac atraumatic).
Acul Mooij are vârful turtit lateral, cu o fantă pe marginea inferioară, în timp ce cealaltă
extremitate este îndoită sub forma unui inel, pentru fixarea acului în mână. Acest ac se
întrebuinţează mai ales la sutura pielii.
Acul Gerlach are extremitatea proximală turtită de sus în jos, cu un orificiu pentru
introducerea firului. Extremitatea opusă serveşte drept mâner. Este un ac rezistent, folosit în
special pentru sutura pielii la bovine.
Acul Reverdin este un ac mecanic, reprezentând o combinaţie între ac şi portac. Vârful
acului este turtit de sus în jos şi are pe marginea stângă un orificiu pentru introducerea firului.
Orificiul se deschide şi se închide cu ajutorul unei lame acţionate prin intermediul unui buton,
aşezat pe mânerul acului. Acul poate fi de mărimi diferite, iar după formă poate să fie drept,
curb sau localizat într-un unghi drept (aşa numitul „ac cu pedală”).
Acul Deschamp are o extremitate curbată lateral şi vârful relativ bont. Curbura acului
poate să fie pe latura stângă sau pe cea dreaptă. El se foloseşte pentru sutura muşchilor şi în
ligatura cordoanelor vasculare mari.
Acul Emmet prezintă un profil asemănător unei seceri şi este turtit lateral. Se utilizează în
sutura aponevrozelor, a muşchilor etc.
Portacele servesc la încărcarea cu fir a acelor chirurgicale.
Portacul Mathieu este cel mai folosit în medicina veterinară, fiind alcătuit din două braţe
care se strâng printr-un sistem cremalieră în trei trepte. Extremitatea distală (activă) este
reprezentată de două braţe puternice, prevăzute cu renuri efectuate în două direcţii.
Portacul Mayo-Hegar este asemănător ca formă cu pensa hemostatică Pean, cu
deosebirea că braţele active sunt mai scurte şi netede, fără renuri.
Portacul Olsen-Hegar este un portac combinat cu foarfeca, astfel că în componenţa
braţelor active intră porţiunea de foarfecă, dispusă imediat lângă articulaţia braţelor, în timp ce
porţiunea de portac este dispusă distal.
Încărcarea acului cu ajutorul portacului se face astfel: se ţine cu mâna portacul cu ac şi
un capăt al firului de sutură, iar cu cealaltă mână se fixează firul de partea ascuţită a acului, se
trece în partea opusă întins şi se apasă pe fantă până ce pătrunde înăuntru. După afrontarea
marginilor pielii, acul de sutură se trece prin ţesut dirijat de portac până ce vârful a ieşit în partea
opusă. Se ridică portacul, se reaplică pe porţiunea care a străbătut ţesuturile şi printr-o tracţiune

3
scurtă se scoate. În lipsa portacului se pot folosi pensele hemostatice Pean. Prinderea acelor
direct cu mâna, deşi este compatibilă cu actul operator, constituie un gest chirurgical inestetic.

5. Instrumente pentru exploraţii şi puncţii

Sonda butonată este o tijă de metal nichelat, îngroşată la extremităţi.

Sonda canelată are pe linia mediană un şanţ. Capătul distal al sondei este rotunjit, iar cel
proximal, lăţit. Deoarece prin intermediul acestor instrumente se efectuează o palpare neprecisă,
se preferă explorarea rănilor şi a traiectelor fistuloase, atunci când este posibil, cu ajutorul
degetului arătător protejat de mănuşă. Utilizarea sondelor se reduce la examinarea fistulelor
adânci şi strâmte. În afară de exploraţii, sondele servesc la izolarea pachetelor vasculonervoase,
iar sonda canelată se întrebuinţează şi la executarea unor incizii dirijate.
Trocarul are două piese componente: canula şi stiletul. Stiletul are o tijă metalică
prevăzută proximal cu un mâner şi distal cu un vârf piramidal. Trocarele se întrebuinţează în
efectuarea puncţiilor toracelui, pericardului, abdomenului, cecumului la cal, rumenului etc., în
raport cu indicaţia de folosire variind şi mărimea lor. Atunci când un astfel de instrument nu este
la îndemână, trocarul poate fi înlocuit cu acul de injecţii i.v.

6. Instrumente pentru utilizări speciale

6.1. Instrumente utilizate în oftalmologie

Bisturiul De Grafee este asemănător celui obişnuit, însă de dimensiuni mai mici.
Alte instrumente: foarfeca oftalmologică (dreaptă, curbă sau cudată), pensa chirurgicală
(dreaptă sau cudată), chiureta pentru cataractă, croseta Aruga, pensa pentru iris (dreaptă sau
cudată), pensa pentru scos cilii, pensa Desmares (pentru operaţia în şalazion), spatula
oftalmologică, depărtătorul pentru pleoape (blefarostatul), portacul oftalmologic, acul
Dupuytren, chiureta oftalmologică, pensa Utrata.

6.2. Instrumente utilizate în stomatologie

Speculum bucal se foloseşte în scopul deschiderii cavităţii bucale.

Cleştele pentru extracţii dentare este articulat şi are extremităţile distale în formă de
cioc sau curbate, cu renuri pe faţa lor medială. Are mărimi diferite, necesare extracţiilor dentare
pentru animale mari şi animale mici, acestea din urmă fiind asemănătoare celor de uz uman.
Cleştele pentru animale mari are braţele lungi şi partea activă (distală) curbată pe o latură, la un
unghi de 180°, astfel că permite fixarea molarilor în bune condiţii.
Cleştele pentru tăiat colţii, destinat animalelor mari, are cele două braţe articulate:
mânerul este lung, iar distal, partea activă, cu marginile oblice şi tăioase. Este prevăzut proximal
cu un şurub, care are rolul ca după fixarea cleştelui pe dinte să se strângă şi să secţioneze
anomalia dentară. Pentru animalele mici, cleştele de tăiat colţii este de dimensiuni mai mici,
asemănător pensei Liston, cu braţele mai lungi, iar partea activă (distală) este ascuţită. Se
foloseşte pentru tăierea colţilor la purcei în primele luni de viaţă, dar şi mai târziu, în alte
anomalii, precum şi pentru tăierea unghiilor crescute excesiv la câine.
Pila de rabotaj este confecţionată dintr-un oţel rezistent şi are pe suprafaţa sa o serie de
denivelări ascuţite, care permit nivelarea colţilor. Este fixată într-o apărătoare, care ajută la
mânuirea ei de-a lungul tablei dentare, apărătoare care se continuă cu o bară, care are la capătul
opus un mâner. Este folosită pentru nivelarea neregularităţilor dentare la cabaline şi bovine.
Dalta de rabotaj, formată dintr-o bară metalică cilindrică, este bifurcată la un capăt şi are
fixată o daltă în braţele respective. Se foloseşte pentru îndepărtarea colţilor sau a molarilor
crescuţi în exces, la animalele mari.
Elevatorul este o bară de fier îndoită la o extremitate în unghi drept sau numai curbată,

4
care se foloseşte pentru decolarea gingiei de pe dinte, înainte de extracţie.
Oglinda dentară este fixată la capătul unei tije lungi, terminate printr-un mâner.
Pensele pentru fixarea limbii, de forme diferite, sunt destinate animalelor mici.

6.3. Instrumente utilizate în otorinolaringologie

Speculum auricular are două braţe articulate, care se termină distal printr-o îndoitură
laterală sub formă de con.
Clupa auriculară este alcătuită din două lame metalice, care sunt prevăzute la capete cu
două orificii, în care se introduc două şuruburi, cu rolul de a strânge clupa după aplicarea pe
pavilionul urechii. Prezintă forme şi modele diferite, în raport cu forma estetică a urechii,
conform cu standardul rasei (dreaptă, curbă şi în formă de S).
Pensa auriculară cudată este folosită în toaletă şi drenajul catarului auricular.
Chiureta auriculară, asemănătoare lingurei Wolkmann, dar de dimensiuni mai mici, este
menită să rezece eventualele vegetaţii sau ulcere situate pe faţa internă a conductului auditiv.
Canula traheală, de forme şi mărimi diferite, este confecţionată din metal sau material
sintetic. Poate fi mono- sau bivalvă şi se foloseşte în traheotomii, în caz de iminenţă de asfixie.

6.4. Instrumente utilizate în operaţii pe cavitatea abdominală

Speculum abdominal este un depărtător al marginilor rănii, în formă de valvă.

Speculum rectal poate fi tubular sau cu valve, care se îndepărtează printr-un mecanism
cu şurub sau prin apăsare pe mânere. Cu ajutorul acestui instrument se realizează explorarea
rectală, pentru depistarea unor afecţiuni (ex. deşirări, rupturi, polipi).
Bisturiul cu lamă ascunsă are o lamă ce se poate deplasa în interiorul unei teci metalice.
Pensa intestinală Pean are braţe articulate. Are partea activă cu braţe foarte lungi şi
prevăzute cu şanturi longitudinale, dar şi cu o cremalieră, prin care se asigură fixarea lor pe
organul digestiv (ex. stomac, intestin). Forma pensei poate fi dreaptă sau curbă. Aplicată pe
ţesut, pensa asigură o compresiune elastică. Este folosită în operaţiile pe intestine şi stomac, în
scopul opririi tranzitului intestinal, în enterotomii şi enteroanastomoze.

6.5. Instrumente utilizate în osteosinteză

Pensa Lambotte este formată din două piese articulate, fiecare având câte un mâner şi un
braţ. Pe unul din mânere are o cremalieră, iar pe celălalt braţ, un dispozitiv care prin închidere
fixează strâns braţele pensei, care au formă ovală şi prezintă renuri, pentru a evita alunecarea pe
os. Pensa Lambotte se foloseşte pentru imobilizarea temporară a capetelor fracturate şi afrontate
în cursul manoperei de pironire centromedulară sau a altor manopere (aplicarea cerclajelor,
perforarea osului pentru şuruburile folosite în cazul osteosintezei cu plăcuţe metalice).
Pensa Liston are forma unui cleşte, partea activă fiind formată din două lame foarte bine
ascuţite, în direcţie longitudinală faţă de mâner. Se foloseşte în osteotomii, ajustarea capetelor
osoase fracturate, exereza calusurilor anormale sau a exostozelor.
Pensa ciupitoare de os este un cleşte dublu articulat, ceea ce îi conferă o forţă mai mare
la nivelul extremităţii active. Extremitatea braţelor are forma unor cupe ogivale foarte bine
ascuţite. Pensa ciupitoare de os se foloseşte pentru osteotomie în operaţia de laminectomie, dar
şi pentru îndepărtarea calusurilor exuberante.
Cleştele delfin are profilul părţii active de forma unui cap de delfin, folosindu-se la
strângerea firelor de cerclaj şi la secţionarea capetelor de sârmă.
Pensa pentru strâns firul metalic prezintă partea activă de formă dreptunghiulară, care
facilitează prinderea şi răsucirea firului pentru cerclaj.
Cleştele pentru tăiat firul metalic are două braţe de oţel bine ascuţite, care realizează
secţionarea firului metalic.

5
 Conducătorul de tijă, confecţionat din oţel, este de forma unei tije lungi, cu un capăt
ascuţit, care pătrunde prin canalul medular şi străbate epifizele osoase. La capătul opus are un
braţ, care ajută la manevrarea sa. După ce conducătorul de tijă a fost introdus în os, pe el se bate
tija propriu-zisă, pentru imobilizarea capetelor osoase fracturate.
Materialele pentru osteosinteză sunt confecţionate din oţeluri speciale tratate cu nichel,
tanatal sau vanadiu, astfel încât organismul nu le consideră nonself.
Tijele de osteosinteză au un şanţ central, care uşurează direcţionarea lor în canalul
medular cu ajutorul unei baghete metalice (conducătorul de tijă). Profilul lor poate să fie de
formă diferită: treflă, U, V sau rotund. Tijele drepte (Kuntscher) sunt foarte des folosite în
osteosinteza veterinară. Tijele Rush sunt uşor curbate la extremitatea proximală şi se folosesc în
special la osteosintezele tibiale. Toate tijele sunt ascuţite la extremitatea distală, iar cea
proximală este prevăzută cu o fantă, care uşurează extragerea lor după ce fractura s-a consolidat.
Broşele de osteosinteză (Kirschner) sunt baghete compacte ascuţite la un capăt.
Diametrul lor variază de la 0,5-2 mm până la 6-8 mm. Există şi broşe filetate la un capăt, care
realizează o bună fixare la nivelul epifizei distale. Introducerea lor în canalul medular se face cu
ajutorul unei chei în T, prin rotire.
Plăcuţele metalice. Cele drepte se folosesc pentru imobilizarea fracturilor diafizare, în
timp ce plăcuţele în T se folosesc pentru imobilizarea fracturilor în zonele articulare.
Şuruburile pentru osteosinteză se folosesc pentru remedierea unor fracturi epifizare sau
pentru fixarea plăcuţelor. Şuruburile pentru ţesut osos compact sunt filetate pe toată lungimea
lor, iar renurile dintre spire sunt puţin adânci, în timp ce şuruburile pentru ţesut osos spongios
sunt filetate până la jumătate sau doar la vârf, iar renurile dintre spire sunt foarte adânci.
Capul şuruburilor variază foarte mult ca formă şi dimensiuni, unele prezentând o singură
renură, altele au două renuri în cruce (şuruburi stelate), în timp ce altele prezintă un hexagon
îngropat (pentru strângerea acestora sunt necesare chei speciale).
Firul metalic pentru osteosinteză are diametrul cuprins între 0,5-2 mm şi este fabricat
dintr-un aliaj special de oţel cu nichel, tanatal şi vanadiu. Se foloseşte pentru realizarea suturilor
osoase (osteorafii), pentru realizarea unor ligaturi, cerclaje sau demicerclaje sau în asociere cu
broşele şi şuruburile realizează benzi de tensiune.
Fixatorii externi sunt reprezentaţi de un ansamblu de broşe care traversează transversal
diafiza osoasă, fiind imobilizate lateral prin intermediul unor plăcuţe sau tije din duraluminiu,
care sunt fixate cu ajutorul unor şuruburi speciale.

Capitolul 2. PREGĂTIREA PENTRU OPERAŢIE, INJECŢIILE ŞI PUNCŢIILE

1. Pregătirea animalului pentru operaţie

Igiena corporală a animalului trebuie minuţios executată înainte de fiecare operaţie şi

constă, după caz, în ţesălare, periere, despotcovire şi chiar spălare, urmată de uscare.
Dieta preoperatorie se referă la reducerea raţiei până la suprimarea completă a acesteia,
cu 12-24 ore înainte de operaţie. Ea are scopul de a reduce plenitudinea tubului digestiv, ceea ce
va evita riscurile complicaţiilor cardiorespiratorii întâlnite în cazul imobilizărilor decubitale, ea
fiind foarte necesară în cazul operaţiilor pe tubul digestiv. Animalul supus dietei suportă mai
bine anestezia şi contenţia în diferite poziţii solicitate de diversele tehnici operatorii. La
animalele de talie mare, accidentele legate de trântirea lor sunt mult mai reduse, ştiut fiind faptul
că în cazul plenitudinii tubului digestiv se pot produce rupturi de viscere cu consecinţe extrem
de grave. Pe de altă parte, dietele prelungite au efecte nefavorabile asupra organismului, prin
scăderea rezistenţei organice dată de dezechilibrul leucocitar, de acidoză, de trecerea toxinelor şi
a microbilor din intestine în circulaţie etc. Dieta hidrică se referă în general la suprimarea
administrării apei în dimineaţa zilei programate pentru operaţie.
Medicaţia preoperatorie urmăreşte corectarea unor dezechilibre induse de starea de
boală, prevenirea complicaţiilor consecutive operaţiei şi în acelaşi timp ridicarea rezistenţei

6
generale a organismului. Medicaţia preoperatorie se face în funcţie de starea terenului biologic
al animalului, precum şi în funcţie de complexitatea intervenţiei. Dintre pregătirile speciale care
se aplică în funcţie de pacient, amintim: combaterea hipovolemiei prin transfuzii şi perfuzii,
administrarea de vitamine în cazul hipovitaminozelor, stimularea hemostazei prin medicaţie
hemostatică, reechilibrarea hidroelectrolitică, energetică şi proteică, antibioticoterapia,
oxigenoterapia, administrarea de diuretice, spasmolitice, analgezice, tonice generale, analeptice
cardiorespiratorii, mijloace stimulente nespecifice, sondaje gastrice, vezicale, clisme etc.

2. Prevenirea infecţiilor chirurgicale

2.1. Asepsia

Asepsia cuprinde toate acţiunile care previn pătrunderea microbilor în rană, prin
distrugerea lor de pe instrumentele şi obiectele ce vin în contact cu rana.
Pregătirea chirurgului pentru operaţie. Se începe prin aseptizarea mâinilor şi
îmbrăcarea echipamentului de protecţie (halat, şorţ, bonetă şi mască). Antiseptizarea mâinilor se
realizează prin spălare insistentă cu apă caldă şi săpun, folosind peria pentru unghii. Spălarea
începe de la degete şi se termină la coate. După spălare, mâinile se ţin în sus, astfel ca apa să se
scurgă pe coate. Pentru o primă spălare se poate folosi săpun şi apă obişnuită, iar pentru spălarea
definitivă, mai ales atunci când se practică operaţii laborioase pe cavităţi, se recomandă
utilizarea apei şi a săpunului lichid sterile sau a detergenţilor lichizi cu acţiune antiseptică.
Deoarece prin spălare nu se realizează o antisepsie totală, aceasta se completează cu antisepsia
chimică, putându-se folosi următoarele produse: alcool etilic de 80° timolat 5%, alcool etilic de
80° taninat 5%, bromocet 1%, dezinfectant cationic 0,3-0,5%, sublimat coroziv 1‰, tinctură de
iod diluată 1:1 cu alcool 70°, betadină 0,1-0,2%, clorhexidină 0,05% etc. După spălare, mâinile
se şterg cu un prosop steril şi apoi se introduc 5 minute într-o soluţie antiseptică. Există şi
produse tipizate sub formă de spray: hospisept, primasept, sterilifix, habitone etc.
Protecţia mâinilor chirurgului se realizează prin utilizarea mănuşilor de cauciuc sterile de
unică folosinţă, dar ele pot fi sterilizate prin fierbere, autoclavare cu vapori de formol sau prin
păstrarea lor în soluţii antiseptice. Când se recurge la sterilizarea prin fierbere sau autoclavare
este necesar ca mănuşile să fie protejate la interior şi la exterior cu un tifon tălcuit, în aşa fel
încât să nu se atingă una de alta, deoarece din cauza temperaturii ridicate se lipesc şi se rup. Ca
soluţii antiseptice, se pot folosi: sublimat coroziv 1‰, bromocet 2%, clorhexidină 0,5%. Pentru
creşterea aderenţei la ţesuturi, peste mănuşile de cauciuc se trag mănuşi sterile din bumbac.
Când operaţia este mai laborioasă, pe sub mănuşile de cauciuc se iau mănuşi de hârtie, care vor
absorbi transpiraţia. Acestea sunt nişte mănuşi incomplete, care lasă vârfurile degetelor libere. În
operaţiile în care riscul contaminării şi al infecţiei este mare, după antiseptizarea mâinilor,
chirurgul îmbracă masca, boneta şi halatul steril.
Asepsia instrumentarului, a materialelor textile şi de sutură. După fiecare întrebuinţare,
instrumentele se curăţă prin spălare cu peria, folosind detergenţi sau săpun. Pentru păstrare, se
supun uscării, iar cele demontabile se desfac în părţile componente. Petele de rugină se
îndepărtează prin frecare şi se ung cu vaselină în strat subţire. Instrumentele cu lame tăioase se
protejează prin înfăşurare cu tifon. După fiecare operaţie, materialele textile (câmpuri operatorii,
tampoane) se introduc în apă rece sau într-o soluţie antiseptică (bromocet 0,5% sau dezinfectant
cationic 0,5%) şi se spală de sânge, apoi se spală în apă caldă cu săpun sau detergent. După
uscare se verifică dacă sunt tivite, pentru a nu lăsa scame şi apoi se introduc ordonat în casolete
pentru sterilizare. Toate materialele care se supun aseptizării se vor aranja în casolete sau în
cuva sterilizatorului în ordinea inversă întrebuinţării.
Sterilizarea prin fierbere este frecvent folosită şi se realizează obişnuit în 30 minute,
utilizând sterilizatoarele electrice. Eficienţa creşte dacă se adaugă clorură de sodiu 2%, borat de
sodiu 4%, hidrat de sodiu 3‰ sau carbonat de sodiu 1-2%, prin creşterea temperaturii. Prin
adaosul de sodă 2% se realizează o sterilizare totală, distrugându-se şi germenii sporulaţi. Se

7
pretează la sterilizarea prin fierbere instrumentele metalice şi materialele textile din fibre
naturale. Fierberea se poate realiza în vase obişnuite de inox sau emailate sau în sterilizatoare
special construite în acest scop, cu sursă termică electrică sau flacără. Materialul trebuie să fie
acoperit în totalitate cu apă pe tot intervalul celor 30 minute. Protejarea instrumentelor se va face
cu tifon tivit, care nu lasă scame (nu se foloseşte vata). Acele se vor introduce în cutii metalice
cu orificii, iar lama instrumentelor tăioase se va proteja cu tifon.
Sterilizarea prin autoclavare (cu vapori de apă sub presiune) este mai eficientă şi se
pretează unei game largi de instrumente şi materiale chirurgicale. Eficienţa se datorează
posibilităţii creşterii temperaturii în raport direct cu creşterea presiunii. Astfel, la 0,5 atm,
temperatura ajunge la 112°C, la 1 atm, la 120°C, la 2 atm, la 140°C, iar la 3 atm, temperatura
ajunge la 144°C, scurtând astfel şi timpul necesar sterilizării. Pentru acest tip de sterilizare se
folosesc autoclave speciale, compuse dintr-un cazan cu pereţi dubli şi cu un capac, care asigură
o perfectă etanşeitate. În practică se preferă autoclavul Chamberland, care are forma unui
cilindru cu pereţii dubli, alcătuind două cazane distincte, care comunică între ele prin orificii.
Materialele pentru sterilizat se introduc în cutii metalice cu pereţii parţial dubli sau
glisanţi, din care cel interior, cu orificii pentru pătrunderea vaporilor calzi. În mod curent se
folosesc în acest scop casoletele metalice. Acestea se introduc în cazanul autoclavului, care apoi
se închide etanş. Se dă drumul la sursa termică, lăsându-se deschis robinetul de evacuare a
aerului din autoclav. Eliminarea totală a aerului este obligatorie, deoarece în masa de aer nu se
realizează temperatura de sterilizare. Evacuarea completă este atunci când prin robinet iese un
jet continuu de aburi. Se închide robinetul şi se urmăreşte pe manometru creşterea presiunii.
Când s-a ajuns la temperatura de sterilizare (1-2 atm), se verifică funcţionalitatea supapei de
siguranţă, care menţine constantă această presiune pe toata durata sterilizării (30 minute), după
care se opreşte sursa de căldură (generatorul de aburi) şi se deschide robinetul de evacuare. Prin
evacuarea vaporilor, presiunea scade sub zero, realizându-se un uşor vacuum, necesar uscării
materialelor. După 15-20 minute se deschide capacul autoclavului, se închid orificiile din pereţii
glisanţi ai casoletelor, care apoi sunt scoase, nedeschizându-se decât la întrebuinţarea
materialelor. Acestea se menţin sterile peste 48 ore dacă casoletele nu au fost deschise într-un
mediu cu aer puternic contaminat. Controlul sterilizării se face prin urmărirea manometrului şi a
termometrului autoclavului, prin introducerea în casolete a unor substanţe cu punct de topire
ridicat (ex. acidul benzoic, care are punctul de topire de 120oC) sau, cel mai bine, prin controale
bacteriologice periodice. În practica de teren sunt utile autoclavele de mică capacitate şi
fierbătoarele sub presiune de tipul Kuktei, de uz casnic.
Sterilizarea umedă cu fierul de călcat este aplicabilă pentru materialele textile din fibre
naturale (pânză de in, cânepă, bumbac), din care se confecţionează tampoanele şi câmpurile de
operaţie, halatele, şorturile, bonetele. Se execută prin treceri repetate ale fierului încins peste
ţesăturile umezite, insistându-se la cusături. Sterilizarea este eficientă dacă se evită contaminarea
ulterioară. Practic este foarte avantajoasă şi poate fi asociată cu sterilizarea chimică, astfel:
instrumentarul şi casoletele sau cutiile metalice şi materialele de sutură se sterilizează prin
introducerea lor în soluţii aseptizante, iar materialul textil se calcă şi se introduce imediat în
casolete sau pungi de plastic, aseptizate în prealabil prin metode chimice.
Sterilizarea prin căldură uscată se realizează la temperaturi ce depăşesc 180°C,
utilizându-se etuve sau cuptoare electrice, dar se pretează numai la sterilizarea sticlăriei.
Flambarea este şi ea rar utilizată, din aceleaşi motive. Constituie totuşi o metodă rapidă
şi utilă atunci când nu se dispune de alte mijloace. Se pot flamba la flacăra unei lămpi de spirt
baghetele de sticlă, acele sau sondele metalice pentru exploraţii, tăviţele metalice etc.
Sterilizarea prin radiaţii. Razele ultraviolete sunt produse de lămpi speciale de cuarţ, în
care arderea se face în vapori de mercur. Ele au o mare capacitate bactericidă şi se folosesc
pentru sterilizarea sălilor de operaţie, a pansamentelor, a sondelor, a cateterelor şi a apei. Razele
ultraviolete au o acţiune de suprafaţă, fără efecte în profunzime. Sterilizarea cu raze gama a
materialelor de cauciuc sau textile sintetice folosite în chirurgie este larg utilizată în prezent.
Aceste metode sunt impuse de necesitatea înlocuirii sterilizării la cald pentru materialele

8
care se degradează uşor sub acţiunea căldurii.
Formolul, sub formă de tablete, se introduce în cutii etanşe alături de materialul de
sterilizat. Se lasă 24 ore la temperatura camerei, 2 ore la 25°C sau 30 minute de 50°C.
Bromocetul este o soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpiridinium 10% sau 20% şi
are un spectru larg de acţiune, putând fi utilizat în soluţie de 1-2% pentru aseptizarea
instrumentarului metalic, din material plastic şi a materialelor textile din fibre naturale sau
sintetice. Aseptizarea se realizează după minimum 5-10 minute de la contactul cu soluţia.
Clorura de alkildimetilbenzilamoniu (dezinfectantul cationic) se utilizează în concentraţii
de 3-5‰ până la 1%, având acţiune mai eficientă decât bromocetul. Se pot steriliza, în general,
toate instrumentele şi materialele chirurgicale textile. Catgutul şi aţa chirurgicală de relon, după
un contact de peste 10 ore cu soluţia, pierd din rezistenţa la întindere.
Rivanolul soluţie 1/500 are efect aseptizant după 30-40 minute.
Verdele briliant soluţie alcoolică 1% are efect aseptizant după 15-20 minute.
Aldehida formică 2% este utilizată pentru instrumente şi materiale de cauciuc.
Glutaraldehida soluţie 10% este eficientă şi ea pentru aseptizarea instrumentelor.
Cloramina B (sulfonamida clorată) se găseşte sub formă de pulbere sau comprimate. Se
poate folosi în concentraţie de 3-5% pentru aseptizarea instrumentarului şi a utilajelor
chirurgicale şi pentru antisepsia mâinilor (0,5-1%).
Etilenoxidul, un gaz incolor cu miros specific, are o mare putere de penetrare. Acest gaz
are un puternic efect bactericid la temperatura de 40°C timp de 4 ore, nefiind toxic pentru om.
Uneori, datorită remanenţei în materialele sterilizate, poate produce uşoare iritaţii.
Etilenoxidul în amestec cu ozonul realizează sterilizarea la rece.
Pentru sterilizarea materialelor de sutură se foloseşte alcoolul simplu de 70-80°, alcoolul
iodat 2% sau benzina iodată 2%. Sterilizarea se realizează după 24 ore. De regulă, materialele se
menţin în soluţie până la întrebuinţare. Materialele de sutură şi instrumentele care vin în contact
nemijlocit cu ţesuturile vii nu pot fi sterilizate cu soluţii dezinfectante, din cauza remanenţei şi a
acţiunii neselective a acestora, cu persistenţa efectelor iritante postoperator. Circuitele
materialelor sterile şi nesterile trebuie să fie bine organizate, să nu se interfereze.

2.2. Antisepsia

Antisepsia cuprinde totalitatea mijloacelor folosite pentru distrugerea sau îndepărtarea

microbilor din câmpul operator, dintr-o plagă şi din vecinătatea acesteia. Se realizează prin
tunderea şi raderea părului, spălarea şi antiseptizarea pielii pe o suprafaţă ce depăşeşte cu 5-15
cm (în raport cu talia animalului) distanţa de la locul unde se practică plaga operatorie.
Antisepsia pielii se efectuează prin pensulaţii de la centru spre periferie, cu unul din
următoarele produse: tinctură de iod (iod metalic 2, iodură de potasiu 3, alcool 50° până la 100
ml), benzină iodată 2%, sublimat coroziv 0,3-0,5%, alcool iodat 2-5%, alcool formolat 2-5%,
bromocet 1-2%, dezinfectant cationic 0,5-1%, betadină 1%, clorhexidină, alcool izopropilic 70°,
septosol, metosept etc. Înainte de începerea operaţiei se repetă asepsia şi apoi se aplică câmpul
operator din pânză sterilă şi se fixează fie cu agrafe speciale, fie prin sutură.
Antisepsia mucoaselor se face diferenţiat, după cum urmează.
Pentru mucoasa bucofaringiană: acid boric 3-4%, glicerină + acid boric 10%, acid lactic
1%, clorhexidină 2,5%, permanganat de potasiu 1:3.000, glicerină iodată 1%.
Pentru mucoasa conjunctivală: acid boric 2-3%, coralgol 1%, stilargol 1%, argirol 1%.
Pentru mucoasa vaginală şi prepuţială: permanganat de potasiu 1:3.000, apă oxigenată
1:4, cloramină 4‰, sulfat dublu de oxiquinoleină 1:2.000, nitrofuran 2%, soluţie Lugol (iod 1,
iodură de potasiu 2, apă distilată până la 100 ml), dezinfectant cationic 1-2‰, clorhexidină
2,5%, lotagen 1,4-1,8%, racilin 1-2%, embriosol (acid poliacrilic), acriflavină 1% etc.
Pentru antisepsia glandei mamare: clorhexidină 1,5-2%, fenoxietanol, nitrofuran.
Pentru căile urinare: acid boric 3%, permanganat de potasiu 0,5%, nitrat de argint l‰.
Decontaminarea şi antisepsia plăgilor se poate realiza prin spălături cu următoarele

9
soluţii antiseptice: hipoclorit de sodiu 0,5-1,5% (este eficace în plăgile de rea natură, candidate
la gangrenare), soluţie Dakin (este o soluţie neutră de hipoclorit de sodiu, cu efect puternic
antiseptic şi favorizant al proceselor de autocurăţire, care se utilizează sub formă de irigaţii mai
ales în focarele flegmonoase), tinctură de iod diluată 1:1 (se foloseşte mai ales pentru plăgile de
suprafaţă şi în cele profunde produse prin împunsătură), iodoform (antiseptic, excelent
dezodorizant, analgezic, sicativ şi astringent, se aplică sub formă de pulbere sau în eter 10%, iar
sub formă de unguent 5-10% se poate folosi şi în oftalmologie), apă oxigenată (are efect
antiseptizant energic şi favorizează procesele de autocurăţire şi cicatrizare mai ales în cazul
plăgilor cu necroze tisulare, supuraţii cronice, gangrenate), permanganat de potasiu 1:500 sau
1:1.000 (recomandat pentru spălături în plăgile cu ţesuturi putride, deoarece pe lângă acţiunea
antiseptică are şi efect dezodorizant), sulfat de cupru 0,5-1% (are efect bactericid, dar este şi un
bun astringent pentru răni şi mucoase, soluţiile glicerinate de sulfat de cupru sunt cicatrizante
mai ales în plăgile de vară, iar unguentele 5-10% dau rezultate bune în tratamentul afecţiunilor
podale – necrobaciloză, panariţiu), oxid de zinc (pulbere, are acţiune uşor antiseptică, absorbantă
şi astringentă, se foloseşte în plăgile eczematoase şi intră în compoziţia unor formule
medicamentoase – jecozinc, jecolan, zoodermin), oxid galben de mercur (antiseptic puternic în
focarele cu stafilococi, streptococi şi colibacili, se utilizează în soluţie 2-5% pentru spălarea
cavităţilor în abcesele şi flegmoanele drenate şi pentru prevenirea infecţiilor secundare),
oxicianură de mercur (antiseptic puternic şi bine tolerat pe plăgi, se utilizează în soluţie 1‰
pentru spălături, instilaţii sau comprese umede), mercurocrom 2% (cu efecte importante în
stimularea cicatrizării), nitrat de argint (are efect antiseptic şi cauterizant şi este utilizat sub
forma creioanelor în tratamentul plăgilor cu tendinţă de hiperproliferare a ţesutului de granulaţie,
iar sub formă de soluţie 2-5% are efect astringent şi favorizează epidermizarea), violet de
genţiana 1% (în pomadă sau soluţie, are efect antiseptic şi epidermizant, fiind recomandat în
plăgile superficiale ale pielii şi mucoaselor), cristal violet soluţie alcoolică 1‰ şi albastru de
metil 1-2% (au aceleaşi efecte şi indicaţii ca şi violetul de genţiana), acid boric (utilizat în plăgi
sub formă de pulbere fină sau în pomadă, are acţiune antiseptică şi cicatrizantă), acid picric
(antiseptic, astringent, sicativ şi analgezic, se utilizează sub pansament în rosăturile de ham, iar
în arsuri, soluţia 1% calmează durerea şi favorizează regenerarea epidermului), gomenol soluţie
10-30% (eficient în arsuri), lotagen (are efect antiseptic şi hemostatic, se recomandă mai ales în
plăgile podale cu ţesuturi necrozate, putride şi în prima fază a cicatrizării, când favorizează
procesul de autocurăţire, se utilizează în soluţie 1-4% prin spălături sau pansament umed),
dezinfectant cationic 2-5%, clorhexidină 2%. Pentru terapia plăgilor se folosesc în scop
antiseptic o serie de chimioterapice (sulfamide, nitrofurani) şi antibiotice, local şi general.

2.3. Dezinfecţia sălii de operaţie şi a anexelor ei

Sala de operaţie trebuie să fie construită în aşa fel încât să faciliteze o dezinfecţie sigură
şi cu minimum de manoperă. Aceasta se execută parţial înainte de fiecare operaţie, cât şi după
aceasta, atunci când prin operaţie se deschid focare septice, prin al căror conţinut se
contaminează mediul şi general, cel puţin o dată pe lună, când se dezinfectează întregul spaţiu
(sala de operaţie, sala de pregătire, spaţiul de spitalizare, culoarele etc.) în care se lucrează şi
circulă animale, precum şi utilajele, aparatele şi materialele de contenţie. Acţiunea de dezinfecţie
cuprinde trei etape: de curăţire mecanică, de curăţire sanitară şi de dezinfecţie propriu-zisă.
În practica curentă se recurge la dezinfecţia cu mijloace chimice, dintre care cele mai
eficiente sunt: aldehida formică 2%, septosolul 3-5%, bromocetul 2%, singur sau în asociere cu
aldehida formică 2% şi clorura de alkildimetilbenzilamoniu (dezinfectant cationic) 2-3‰ pentru
suprafeţe netede şi 2% pentru suprafeţe rugoase, glutaraldehida 2,4%, cidexul. Pentru
decontaminarea aerului se recurge la dezinfecţia cu aerosoli, folosind unul din produsele sus
menţionate. Dintre mijloacele fizice, dezinfecţia prin radiaţii ultraviolete cu lungimi de undă
între 240-270 µm se poate utiliza mai ales pentru decontaminarea utilajelor cu suprafeţe netede
şi pentru reducerea încărcăturii de germeni din aer. În sălile moderne de operaţii există instalaţii

10
pentru radiaţii ultraviolete care se pun în funcţiune zilnic după terminarea programului,
asigurându-se astfel o eficientă decontaminare a aerului şi a tuturor suprafeţelor.

3. Injecţiile

Injecţiile sunt manopere prin care se introduc în organism soluţii medicamentoase,

anestezice sau preparate biologice (vaccinuri) în scop preventiv, curativ sau de diagnostic.
Injecţiile permit administrarea completă a dozei, cu costuri reduse, efectul este rapid şi uşor de
realizat fără dotări speciale. Acele de injecţie prezintă o parte cu care se adaptează la seringă
(ambou), o tijă cu lungime şi diametru variabil şi vârful (bizoul), care poate fi lung, semilung şi
scurt. La acele de unică folosinţă, amboul este din material plastic, transparent pentru injecţii i.v.
Pentru administrări i.v. se folosesc fluturaşii, care au adaptat la ac un tub de plastic, iar pentru
administrări repetate i.v. sau pentru perfuzii există ace prevăzute cu o teacă din material plastic
(branule), asemănătoare trocarelor, la care, după introducerea în venă, partea metalică (rigidă) se
retrage şi rămâne canula flexibilă, ce se poate introduce şi menţine în lumenul vasului fără riscul
lezării acestuia sau al injectării perivasculare. Branulele (cateterele venoase) au grosimi şi
lungimi diferite, codificarea calibrelor pe culori care corespund unui anumit flux maxim care
poate străbate lumenul cateterului în unitate de timp fiind notată cu G (gauge): 24 G galben (0,6
mm diametru interior), 22 G albastru (0,8 mm), 20 G roz (1 mm), 18 G verde (1,2 mm), 17 G
alb (1,4 mm), 16 G gri (1,6 mm), 14 G portocaliu (2 mm). Lichidele care se administrează pe
cale injectabilă trebuie să fie sterile şi compatibile cu ţesuturile în care se injectează. Majoritatea
formulelor medicamentoase sunt gata preparate şi prezentate în fiole sau flacoane. Cele sub
formă de pulberi se dizolvă extemporaneu, respectându-se cu stricteţe condiţiile de solubilizare,
respectiv raportul dintre solvent şi substanţa activă. Se va evita în toate cazurile sprijinirea acului
de fundul fiolei sau al flaconului. Pentru solubilizarea produselor sub formă de pulbere se
încarcă seringa cu soluţia necesară, se perforează dopul de cauciuc al flaconului şi se introduce
acul astfel ca vârful acestuia să nu depăşească 2-3 mm partea interioară a dopului. După ce s-a
realizat solubilizarea completă se adaptează seringa cu pistonul puţin tras, pentru a se introduce
în flacon aer, creându-se astfel o presiune sub care soluţia va fi uşor aspirată în seringă. Seringa
încărcată şi cu acul adaptat se va ţine în mână în aşa fel ca pistonul să nu se deplaseze şi să nu
cadă brusc. La locul de injecţie se va efectua antisepsia prin pensulaţie cu tinctură de iod sau
alcool sanitar, iar la nevoie se va tunde. Se va respecta cantitatea maximă de soluţie care se
administrează într-un singur loc şi alternanţa locurilor de elecţie în cazul repetării injecţiilor,
pentru a permite absorbţia completă şi refacerea ţesuturilor după administrarea precedentă.

3.1. Injecţiile intradermice

Se practică pentru inocularea unor cantităţi mici de lichid (0,1-0,5 ml) în grosimea
dermului, îndeosebi cu scop de diagnostic (tuberculinare, maleinare, reacţia Cassoni, teste
alergice) sau anestezie locală. Se folosesc seringi de 0,5-1-2 ml, divizate în zecimi de mililitru şi
ace scurte şi subţiri sau seringi automate. Se formează un pliu cutanat, în grosimea căruia se
introduce acul şi se injectează conţinutul. Injecţia s-a făcut corect când în timpul injectării şi
câteva minute după aceea la locul respectiv apare o mică umflătură circumscrisă (buton dermic),
care nu dispare la presiunea digitală, fiind deplasabilă odată cu pielea. Când soluţia ajunge sub
piele se repetă administrarea. Alegerea locului de elecţie este determinată de scopul urmărit:
intradermopalpebral, pleoapa inferioară (pentru maleinare), pe faţa laterală a gâtului (pentru
tuberculinare), în pliul cozii (pentru reacţia Cassoni), la baza pavilionului urechii (la porc).

3.2. Injecţiile subcutanate

Se pretează pentru administrarea unor cantităţi mici sau mari de soluţii medicamentoase
izotone, neiritante şi uşor resorbabile (lichide rehidratante, vaccinuri, seruri, anestezice,

11
antiinflamatoare). Nu se indică pentru soluţiile iritante ale compuşilor metalici (iod, mercur,
bismut) şi pentru unele soluţii uleioase. Cu degetul mare şi cu cel arătător se formează un pliu
cutanat, la baza căruia se introduce acul de sus în jos. Poziţia acului în spaţiul subcutanat se
verifică prin mişcări de lateralitate, iar soluţia se injectează cu uşurinţă. Cantităţile mari se
injectează lent, pentru a evita dilacerarea brutală a ţesuturilor şi rupturile vasculare, iar cantităţile
mici se pot injecta rapid. Se folosesc ace de mărimi adecvate în raport cu talia animalului.
După injectare, acul se scoate sub un tampon îmbibat în antiseptic, iar locul se masează
uşor pentru a împiedica refularea lichidului pe traiectul lăsat de ac şi pentru a favoriza difuzarea
soluţiei în ţesutul subcutanat. Atunci când cantitatea de lichid este mare, se recomandă să se
injecteze în mai multe locuri. De regulă, într-un singur loc se vor injecta maximum 5-20 ml la
animalele mici, 30-100 ml la cele mijlocii şi 150-250 ml la animalele mari.
Injecţiile s.c. se fac în locurile cu piele mobilă şi ţesut conjunctiv lax abundent, evitându-
se locurile cu vase şi nervi: la animalele mari (în regiunea cervicală superioară şi prescapulară),
la ovine şi caprine (în regiunea toracoabdominală laterală, a iei sau pe faţa medială a gambei), la
porcine (la baza urechii, în regiunea latero-ventrală inghinoabdominală, a iei şi pe faţa medială a
coapsei), la carnasiere (în regiunea cervicală, toracoabdominală laterală şi a iei).
Accidente şi complicaţii: (1) înţeparea şi traumatizarea unui nerv; (2) puncţionarea unui
vas (arteră, venă) şi consecutiv formarea hematomului (se schimbă locul, se aplică pansament
compresiv); (3) dislocarea masivă de ţesut subcutanat, cu ruperea capilarelor sanguine şi
limfatice (atunci când injectarea se execută brutal sau când se administrează cantităţi prea mari
de lichid într-un singur loc); (4) necroza sau gangrena cutanată (atunci când se injectează
cantităţi mari de lichide greu resorbabile, care prin compresiune împiedică circulaţia sanguină
normală sau când soluţiile conţin substanţe vasoconstrictoare – adrenalină); (5) complicaţii
septice (ex. abces, flegmon, atunci când nu se respectă regulile de asepsie şi antisepsie).

3.3. Injecţiile intramusculare

Se pretează pentru administrarea unei game largi de soluţii sau suspensii

medicamentoase şi în general pentru soluţiile uleioase, care nu se pot administra i.v. Faţă de
administrarea s.c., are şi avantajul unei resorbţii mai rapide (3-15 minute), în funcţie de
caracteristicile lichidului injectat şi se pot administra concentraţii mai mari. Se folosesc ace de
diferite dimensiuni, în funcţie de talia animalului. Se palpează musculatura, pentru a se repera
cât mai exact locul de elecţie, apoi se antiseptizează şi se introduce acul 1-3 cm la animalele
mici, 3-5 cm la cele mijlocii şi 5-10 cm la cele mari. Introducerea acului se poate face adaptat la
seringă, în cazul animalelor cu pielea subţire şi separat de seringă, prin lovire, în cazul
animalelor mari, cu pielea groasă şi greu abordabile. Înainte de injectare se aspiră, pentru a evita
injectarea intravasculară, iar apoi se apasă pistonul moderat, după adaptarea corectă la ac, fixând
amboul între degete, regiunea musculară fiind relaxată. Se recomandă să se injecteze într-un loc
maximum 3-5 ml soluţie la animalele mici, 5-15 ml la cele mijlocii şi 20-30 ml la cele mari.
Acul se extrage sub compresiunea unui tampon antiseptic, iar locul se masează uşor.
Ca locuri de elecţie, se preferă regiunile cu mase musculare bogate, cu inervaţie şi
vascularizaţie în profunzime: la animalele mari (în musculatura crupei, a fesei şi a gâtului), la
animalele mijlocii şi mici (în musculatura fesei, a coapsei şi a anconaţilor).
Ca accidente şi complicaţii, sunt posibile cele descrise în cazul injecţiilor s.c., însă de o
gravitate mai mare. Ruperea acului este un accident posibil atunci când contenţia nu este
corespunzătoare. Acest accident poate fi prevenit prin interpunerea unui cateter între seringă şi
ac, iar în situaţia în care totuşi acul se rupe, fragmentul rămas se va extrage chirurgical.

3.4. Injecţiile intravenoase

Se utilizează frecvent în practică, deoarece prezintă o serie de avantaje faţă de căile

precedente: (1) se pretează pentru soluţii care pe cale s.c sau i.m. sunt foarte iritante şi care au

12
indicaţia de ,,strict intravenos” (clorură de calciu, suzotril, sulfatiazol, formol, clorhidrat, sulfat
de magneziu etc.); (2) efectul este rapid şi pot fi administrate cantităţi mari de lichide; (3) dozele
sunt mai reduse, iar medicamentele nu se cantonează la locul de administrare; (4) injecţia este
puţin dureroasă şi permite menţinerea locului de elecţie timp îndelungat.
Locurile de elecţie sunt practic toate regiunile cu vene superficiale abordabile: la cal
(vena jugulară şi în cazuri excepţionale vena cefalică antebrahială, vena subcutanată toracală şi
venele safene, externă sau internă), la rumegătoare (vena jugulară superficială, cefalică
antebrahială, safenă, mamară), la porc şi iepure (vena auriculară externă), la carnivore (vena
cefalică antebrahială, safenă, jugulară şi la nevoie vena sublinguală).
Se identifică vena, se antiseptizează local, se realizează staza venoasă, fie manual, fie cu
garoul şi apoi se face flebopuncţia. Acele pentru injecţie i.v. trebuie să fie bine ascuţite, dar cu
bizou scurt. Introducerea acului se face liber sau adaptat la seringă în unghi de 45°. După ce acul
a pătruns în venă, unghiul se reduce, introducându-se încă 1-3-5 cm în lumenul venos, pentru ca
în timpul administrării să se evite riscul injectării perivenoase. Se ridică staza şi apoi se
injectează lent soluţia, la o temperatură cât mai apropiată de cea a corpului. Pentru injectarea
unor cantităţi mari de lichide este bine să se realizeze un montaj cu racord elastic între seringă şi
ac, acul tip fluture fiind foarte practic şi eficient. Acesta se amorsează cu fluid înainte de
începerea perfuziei sau cu sânge în momentul penetrării venei. Umplerea tubului cu sânge venos
este riscantă deoarece coagulează dacă fluxul intravenos al lichidului de perfuzat nu se stabileşte
rapid şi cu atât mai mult în caz de hemoconcentraţie. În cazuri excepţionale (hipovolemie,
colaps venos), când flebopuncţia este greu de realizat, se recurge la descoperirea şi cateterizarea
venei.
După terminarea injecţiei, extragerea acului se face apăsând concomitent cu un tampon
pe locul puncţiei. Dacă s-a injectat soluţie iritantă, se lasă înainte de extragerea acului să se
scurgă câteva picături de sânge sau resturile de soluţie de pe ac se vor aspira cu seringa, pentru a
preveni complicaţiile locale. Acele speciale Mitchel sau branulele de plastic pot fi menţinute mai
mult timp în venă, capătul rămânând amorsat cu soluţie de injectat, care la reluarea injecţiei se
elimină împreună cu câteva picături de sânge. Cateterele venoase permit perfuzii timp de mai
multe ore, lumenul vasului fiind protejat datorită flexibilităţii tijei cateterului.
Imposibilitatea de a puncţiona vena survine frecvent la animalele de talie mică şi în
general la animalele hipovolemice şi la cele cu stări vasoplegice. De asemenea, injectarea
perivenoasă este frecventă, mai ales atunci când contenţia animalului este necorespunzătoare.
Dacă este observat la timp, incidentul nu are urmări. Se opreşte imediat injectarea şi se caută altă
venă. Când s-au injectat perivenos soluţii iritante, pentru a se preveni flebita şi tromboflebita, se
vor efectua imediat infiltraţii cu procaină 0,5%. Hematomul perivenos apare ca o complicaţie
atunci când se lucrează cu ace proaste, când nu se face staza corespunzătoare şi mai ales atunci
când se puncţionează de mai multe ori vasul cu ace mari şi când extragerea lor nu se face sub
presiunea unui tampon. Flebita şi periflebita posttraumatică au în general aceleaşi cauze.
Se pot înregistra accidente grave, date de injectarea unor soluţii incompatibile cu calea
i.v., a soluţiilor foarte reci sau foarte calde, a unor cantităţi mari de aer, care pot duce la tulburări
grave ale funcţiei cardiace şi la embolii în mica circulaţie, cu evoluţie mortală.
Şocul, hemoliza şi edemul pulmonar sunt complicaţii care apar când se administrează
cantităţi mari de soluţii hipotone, la temperaturi scăzute şi cu o viteză prea mare de perfuzie.

3.5. Injecţiile intraarteriale

Sunt mai dificil de executat, din cauza topografiei acestor vase, a lumenului mai redus şi
a elasticităţii crescute. Se practică rar, pentru angiografii, în terapia unor focare septice
periferice, în anestezii sau experimental. Materialul şi tehnica de lucru sunt asemănătoare cu cele
de la injecţiile i.v. Locul de elecţie se identifică prin palparea arterelor superficiale (mediană,
metacarpiană, femurală, carotidă etc.). După antisepsia riguroasă, se face arterocenteza fără stază
şi se injectează în direcţie centrifugă, cu o presiune suficientă pentru a depăşi presiunea arterială.

13
Extragerea acului se face rapid şi sub compresiune, care se menţine mai multe minute, pentru a
preveni formarea hematomului periarterial.

3.6. Injecţiile intracardiace

Se practică în stările de urgenţă date de stopul, sincopa sau fibrilaţia cardiacă, atunci
când se urmăreşte introducerea unor medicamente direct în cord, pentru a se obţine un efect de
maximă rapiditate (adrenalină, clorură de calciu etc.). În practică se mai recurge la injecţia i.c.
mai ales la animalele mici, pentru eutanasie şi la simpla puncţie pentru recoltarea de sânge de la
animalele de experienţă. Acul se introduce intraventricular şi se confirmă faptul că acul se
găseşte în cord (ventriculul stâng) prin scurgerea sângelui în jeturi sincrone cu sistola şi prin
mişcările acului. Se recomandă ca seringa să nu se adapteze direct la ac, ci prin intermediul unui
cateter, pentru a se evita traumatismul miocardic.

Cal Vacă Oaie Porc Câine Pisică Iepure

Nr. de 18 13 13 14-15 13 13 12
coaste
Aria
cardiacă 3-6 3-5-6 3-5 2-6 3-7 4-7 3-6
(între
coastele)
Locul de s.i.c. s.i.c. s.i.c. s.i.c. s.i.c. s.i.c. s.i.c.
elecţie 5-6, 4, 4, 4, 6 6 4
6-8 6-8 4-5 4-5 2-5 1,5-2 0,5
cm cm cm cm cm cm cm
deasupra deasupra deasupra deasupra deasupra deasupra deasupra
sternului sternului sternului sternului sternului sternului sternului

@ Locurile de elecţie pentru puncţia cardiacă

3.7. Injecţiile intraperitoneale

Sunt folosite frecvent la animale pentru administrarea unor medicamente cu acţiune

locală sau generală, peritoneul având o mare capacitate de absorbţie şi mai ales pentru
tratamentul peritonitelor. Se pretează în general pentru aceleaşi soluţii care se administrează şi
pe cale i.v., însă în concentraţii mai reduse. De altfel, la utilizarea lor se recurge atunci când
calea i.v. nu poate fi abordată (animale retive sau de talie mică). Locuri de elecţie: la animalele
mari (flancul stâng la cabaline sau drept la bovine, în mijlocul fosei paralombare), la animalele
mici (pe linia albă, între ombilic şi pubis sau paramedian, cu trenul posterior mai ridicat).
După antisepsie se introduce acul perpendicular prin peretele abdominal, până ce se
constată senzaţia de gol (lipsa de rezistenţă), apoi se lasă liber pentru a urmări mişcările, care
trebuie să fie sincrone cu cele ale peretelui. Dacă apar mişcări sincrone cu cele peristaltice
înseamnă ca s-a puncţionat un organ cavitar. Acest lucru se simte şi prin emisiunea de gaze sau
de conţinut cu miros caracteristic (intestin, rumen etc.). Înainte de injectare, se controlează încă
o dată poziţia acului prin aspiraţie şi prin mica rezistenţă la injectare.
Accidentele şi complicaţiile apar când nu se respectă tehnica de lucru. Se pot înregistra
perforaţii viscerale şi consecutiv peritonită localizată sau generalizată.

3.8. Alte injecţii

Injecţiile intrapleurale se practică în pleurite şi pleurezii, prin spaţiile intercostale 5-8.

Injecţiile intratraheale se folosesc pentru tratamentul unor parazitoze traheobronhice. Se
reperează o porţiune de trahee cervicală ventrală în plan median, mai puţin acoperită de muşchi,

14
unde se introduce acul prin spaţiul dintre două inele. Gâtul animalului se ţine în extensie în
momentul în care se traversează ligamentul interinelar. Injectarea se face lent, pentru a nu
declanşa reacţii de tuse şi bronhospasm reflex sau obstrucţii bronhice cu lichid.
Injecţiile intrasinoviale se fac cu scop anestezic, de diagnostic şi terapeutic. Locurile de
elecţie se stabilesc având în vedere topografia fundurilor de sac ale sinovialelor articulare şi
tendinoase la fiecare specie. Se antiseptizează riguros locul (se tunde şi se rade), acul se
introduce prin piele, se transpoziţionează locul cu 3-10 mm şi apoi se traversează peretele
sacului sinovial. Se adaptează la ac cateterul şi apoi la acesta seringa, iar în funcţie de scopul
urmărit, se aspiră conţinut sinovial sau se administrează medicaţia necesară. În general, se
recomandă să se injecteze un volum egal cu cel sinovial extras, pentru a nu produce modificări
de barostază intrasinovială. Pentru lavaje articulare se pot efectua concomitent puncţii
contralaterale şi se pot folosi branule flexibile din material plastic. Acul se scoate brusc, sub
presiunea unui tampon steril, după care se masează uşor locul, pentru a favoriza închiderea
traiectului lăsat de ac. Se recomandă aplicarea pansamentului steril pentru 24-48 ore.
Accidente şi complicaţii: ruperea acului, traumatizarea componentelor articulare,
complicaţii septice, fistule etc.
Injecţiile intraosoase se folosesc în scop terapeutic, pentru perfuzii lente, în stările de
hipovolemie, atunci când calea i.v. este inaccesibilă.
Se puncţionează epifizele oaselor lungi cu ajutorul unor ace prevăzute cu mandren.

4. Puncţiile

Puncţiile (centezele) sunt intervenţii operatorii simple, prin care se creează o comunicare
între o cavitate naturală sau neoformată şi exterior, cu scopul de a evacua conţinutul sau de a
introduce medicamente la acel nivel. Puncţiile se execută cu ajutorul acelor de injecţie prevăzute
cu mandren sau cu ajutorul acelor înarmate cu stilet.
Puncţiile exploratoare urmăresc depistarea produselor patologice existente în diferite
cavităţi, organe sau colecţii (cavitatea pleurală, peritoneală, articulară, subarahnoidiană,
hematoame, chişti, abcese). Prin această metodă, cu instrumente speciale, se recoltează
fragmente de ţesut din organele parenchimatoase pentru examen histologic (biopuncţie). Ultimul
procedeu este de un real folos în diagnosticarea unor boli ale limfonodulilor, splinei, ficatului,
rinichiului, măduvei osoase etc. Produsele obţinute prin puncţie se examinează din punct de
vedere chimic, bacteriologic etc., rezultatele servind la precizarea diagnosticului.
Puncţiile evacuatoare servesc la evacuarea lichidelor sau a gazelor.
Puncţiile terapeutice se fac după evacuarea conţinutului din interiorului cavităţii sau al
colecţiei, nivel la care se introduc medicamente, pentru a preîntâmpina infectarea şi pentru a
stimula forţele de apărare ale organismului (ex. antibiotice).
În executarea oricărei puncţii, după ce se stabileşte precis locul de elecţie, se efectuează
toaleta riguroasă a regiunii (tundere, radere, spălare şi dezinfectare).
Accidente şi complicaţii: (1) puncţia albă (apare fie din cauza conţinutului prea redus, fie
din cauza consistenţei exagerate); (2) puncţia hemoragică (indică perforarea unui vas sanguin,
fiind în general consecinţa unei elecţii greşite, caz în care se repetă puncţia, schimbând locul de
elecţie, iar în anumite cazuri şi direcţia de pătrundere); (3) infecţia (nu s-a lucrat aseptic).

4.1. Puncţia rahidiană (rahicenteza)

Indicată în bolile sistemului nervos sau în anestezie, nu este periculoasă pentru animal
dacă se execută corect. În cazul înţepării măduvei sau a bulbului apare o ataxie care durează
câteva ore sau zile. Locul de elecţie poate să fie la nivele diferite: rahicenteza occipitoatloidiană
sau suboocipitală, atloaxoidiană sau cervicală, lombară şi sacrocodală.
Rahicenteza atloaxoidiană este mai recomandabilă decât cea occipitoatloidiană
deoarece se execută mai uşor şi pericolul atingerii centrilor bulbari este mai mic. Animalul se

15
ţine în decubit lateral, cu capul încapuşonat, iar locul de elecţie se află la intersecţia liniei
mediane cu linia transversală ce trece prin marginile posterioare ale aripilor atlasului.
Rahicenteza lombară are următoarele locuri de elecţie: (1) la cabaline (intersecţia liniei
mediane cu linia ce uneşte marginile anterioare ale unghiurilor interne ale iliumurilor sau un
deget înapoia apofizei spinoase a ultimei vertebre lombare); (2) la bovine (două degete înapoia
intersecţiei liniei mediane cu linia ce uneşte unghiurile externe ale iliumurilor); (3) la câine
(spaţiul dintre vertebrele lombare 6 şi 7, respectiv intersecţia liniei mediane cu linia care uneşte
unghiurile iliace anterioare). Se introduce în direcţie verticală acul cu mandrenul (la animalele
de talie mare 8-10 cm), până ce străpunge ligamentul intervertebral şi ajunge în spaţiul
subaranhoidian, după care se extrage cu seringa lichid cefalorahidian.
Rahicenteza sacrocodală se foloseşte rar, din cauza cantităţii mici de lichid recoltat.

4.2. Puncţia venei (flebocenteza)

Flebocenteza serveşte pentru recoltarea de sânge din vasele superficiale. La rumegătoare,

recoltarea se face din vena jugulară superficială (externă), la limita dintre treimea superioară şi
mijlocie a gâtului, după efectuarea stazei. Acul se introduce oblic, pentru a pătrunde în lumenul
vasului, manopera executându-se fără brutalitate, doarece se poate risca strangularea peretelui
opus al venei, cu consecinţele respective (endo- şi tromboflebite). După recoltare se ridică staza,
se scoate acul brusc şi se face masajul regiunii cu un tampon îmbibat în alcool sau tinctură de
iod. La rumegătoarele mari se mai poate puncţiona vena mamară în treimea ei anterioară, iar la
cele mici, vena safenă externă, la faţa externă a gambei, deasupra articulaţiei jaretului. La
cabaline, recoltarea se face în acelaşi mod, din vena jugulară. La suine se puncţionează fie
venele jugulare (internă sau externă), fie confluentul jugular. Se contenţionează animalul cu
lonja bucală şi se determină locul de elecţie, situat înaintea apendicelui traheal cu 1-3 cm şi la
aceeaşi distanţă faţă de linia mediană a feţei inferioare a gâtului. Acul se introduce în direcţie
dorso-caudală şi cu o uşoară înclinare spre linia mediană, pe o distanţă de 3-10 cm, în funcţie de
talia animalului. La carnasiere şi la iepure, sângele se recoltează din vena safenă externă, luând
ca loc de elecţie faţa externă a gambei, deasupra jaretului, unde vena se sprijină pe tibie.

4.3. Puncţia toracelui (toracocenteza)

Permite precizarea existenţei unor colecţii lichide pleurale şi nu prezintă nici un pericol
pentru animal dacă se respectă tehnica execuţiei. Ca instrumentar, se poate folosi trocarul lui
Billroth, prevăzut cu robinet de închidere sau cu un ac de seringă. Se indică contenţia animalului
în poziţie patrupodală. Locul de elecţie este dat de partea inferioară a toracelui, deasupra venei
toracice externe (vena pintenului): (1) la cal (spaţiul intercostal 7 în stânga sau 6 în dreapta); (2)
la rumegătoare şi la porcine (spaţiul intercostal 8 în stânga, 6 şi 7 în dreapta); (3) la câine
(spaţiile intercostale 7 şi 8 în stânga şi 7 în dreapta). Puncţia se face brusc, pe la marginea
anterioară a coastei, pentru a nu răni cordonul vasculonervos. Se introduce acul cu mandren 3-4
cm la animalele mari şi 1-2 cm la animalele mici (până ce se observă o scădere a rezistenţei la
înaintare). După terminarea puncţiei, acul se retrage brusc şi se pensulează cu tinctură de iod.
Când acul pătrunde în pulmoni, el execută mişcări sincrone cu cele respiratorii şi apare o
spumozitate roşiatică. Dacă puncţia este albă, se verifică întâi permeabilitatea acului, după care
acesta se retrage sub piele şi i se dă o nouă direcţie.

4.4. Puncţia pericardului (pericardocenteza)

Se recomandă ca metodă ajutătoare în diagnosticarea colecţiei sacului pericardic. Se

execută în pericardita traumatică a bovinelor (pentru a evita deprecierea cărnii), în hidropericard
(pentru a degaja mişcările cordului) sau în scop terapeutic (se introduc in situ medicamente).
Se duce o linie bisectoare în unghiul format de linia albă cu marginea posterioară a

16
ultimei coaste. Pe această linie bisectoare se face incizia, începând-o la 20 cm de apendicele
xifoidian şi continuând-o până la intersecţia cu perpendiculara ce coboară de la locul de intrare a
venei subcutanate abdominale („fântâna laptelui”). După incizia pielii se dilacerează ţesuturile şi
depozitul grăsos al pericardului cu degetul. Când şocul cardiac se simte bine, se introduce
trocarul (lung de 20-25 cm) pe lângă deget, oblic, din afară spre înăuntru şi înainte. În acest
procedeu se abordează cordul prin sinusul sternodiafragmatic, deci ocolind sacul pleural,
evitându-se astfel infecţia acestuia în caz de acumulări pericardice purulente sau putride.
Un alt procedeu care ocoleşte sacul pleural indică puncţia la nivelul spaţiului intercostal
6 stâng, în punctul cel mai decliv, imediat lângă stern, prin musculatura pectorală.

4.5. Puncţia abdomenului (paracenteza)

Este necesară în depistarea colecţiilor lichide peritoneale, evacuarea lor şi executarea

tratamentului in situ. Contenţia la animalele mari se face în poziţie patrupodală, iar la cele mai
mici, în decubit lateral. Se folosesc trocare speciale (Salmon, Kafletz), cu o canulă având bizoul
scurt şi un disc de oprire. În interiorul ei se află un ac bont, cu orificii laterale şi mandren. În
lipsa trocarului se poate întrebuinţa un ac de seringă cu bizou scurt.
Locuri de elecţie: (1) la cal (la jumătatea distanţei dintre apendicele xifoidian şi ombilic);
(2) la bovine (în treimea inferioară a flancului drept sau mai jos, pentru a evita sacul ventral al
rumenului, uneori se poate face şi pe linia albă); (3) la câine (la jumătatea distanţei dintre graset
şi ombilic, cu 1-3 cm lateral de furou sau mamelă, însă se poate face şi la nivelul flancurilor); (4)
la porc (în punctul cel mai decliv al abdomenului). Nu se extrage o dată o cantitate mai mare de
10% din masa corporală a animalului, pentru a evita colapsul circulator sau sincopa cardiacă.

4.6. Puncţia rumenului (rumenocenteza)

Este de mare folos în caz de timpanism şi utilizează un trocar pentru rumenocenteză sau,
la nevoie, un ac de venisecţie. Locul de elecţie este dat de centrul scobiturii flancului stâng
(mijlocul liniei orizontale ce uneşte unghiul extern al iliumului cu ultima coastă). Trocarul se
introduce oblic dinapoi spre înainte şi cu vârful în direcţia olecranului opus. Se poate face în
prealabil incizia pielii. Se scoate stiletul, care se reintroduce la scoaterea trocarului.

4.7. Puncţia cecumului (cecocenteza)

Este indicată la cabaline în caz de acumulări de gaze la nivelul cecumului. Locul de

elecţie este dat de centrul scobiturii flancului drept, la jumătatea distanţei dintre mijlocul
protuberanţei externe a iliumului şi ultima coastă. Direcţia este înainte şi în jos, cu vârful
trocarului sau al acului îndreptat spre apendicele xifoidian. Acul sau trocarul vor fi înarmate cu
mandren (stilet) şi nu se vor ţine mai mult de o oră. Scoaterea lor se face brusc.

4.8. Puncţia articulaţiilor (artrocenteza)

Este indicată în scop de diagnostic, pentru introducerea unor soluţii anestezice sau pentru
îndepărtarea din cavitate a unui conţinut patologic, urmată de tratamentul medicamentos in situ.
Se folosesc ace lungi, rezistente, cu mandren. Se face toaleta regiunii şi se deplasează
pielea, pentru a reduce pericolul infectării secundare şi al formării de fistule, din cauza
corespondenţei orificiului cutanat cu cel al capsulei articulare.
Acul se introduce orizontal, nu prea adânc, pentru a nu traumatiza cartilajul sau osul. Ca
loc de elecţie, se va folosi întotdeauna punctul cel mai proeminent al articulaţiei afectate.

4.9. Sinovicenteza

17
 Prin sinovicenteză se înţelege puncţia tecilor sinoviale ale tendoanelor, efectuată cu
scopul de a evacua conţinutul acumulat în exces în aceste cavităţi şi de a introduce apoi
medicamente. Locul de elecţie este reprezentat de punctul cel mai decliv al tecii sinoviale.
Tehnica puncţiei este asemănătoare cu cea a artrocentezei. Şi în acest caz se va proceda în aşa fel
ca locul puncţiei pielii să nu corespundă cu cel de la nivelul tecii tendinoase.

Capitolul 3. ANESTEZIOLOGIA

1. Analgezia locală şi regională

Este larg utilizată în medicina veterinară, prezentând faţă de anestezia generală

următoarele avantaje: (1) este uşor de executat, nu necesită instrumentar şi aparatură specială;
(2) este mai uşor suportată de animal, deoarece de cele mai multe ori nu afectează starea
generală; (3) poate substitui anestezia generală la animalele la care aceasta este contraindicată;
(4) nu influenţează semnificativ tulburările fiziologice preexistente; (5) permite executarea
intervenţiilor pe animale în poziţie patrupodală şi acestea se pot deplasa imediat după operaţie,
nefiind necesară supravegherea postanestezică; (6) este mai economică şi poate fi aplicată în
orice condiţii de teren. În afara scopului pur chirurgical, analgezia locoregională se utilizează
pentru tratarea unor afecţiuni inflamatorii aseptice, mai ales ale membrelor (pododermatita,
osteita falangei, naviculartrita etc.), influenţând favorabil troficitatea ţesuturilor. De asemenea,
blocajul troncular are valoare deosebită ca metodă de diagnostic în şchiopături la cabaline.
Cu toate avantajele arătate, analgezia locoregională singură este deseori insuficientă sau
chiar inaplicabilă la animalele retive, deoarece nu rezolvă problema calmării, a imobilizării şi a
relaxării, nu asigură condiţii de securitate pentru efectuarea operaţiilor laborioase, este mai puţin
eficientă şi chiar contraindicată în focarele septice şi în fine, se pot înregistra, în cazul dozării
necontrolate, accidente toxice, manifestate prin tulburări nervoase şi cardiovasculare.

1.1. Mijloace de realizare

Analgezia locoregională se poate realiza prin mijloace chimice (analgezice sau

anestezice locale), electrice (electroanalgezia, electroacupunctura) şi fizice (refrigeraţia).
Xilina (lidocaina, lignocaina, xilocaina) este superioară procainei şi nu influenţează
acţiunea sulfamidelor. Pentru infiltraţii şi blocaj perineural se foloseşte în concentraţie de 0,5-
2%, iar pentru mucoase, în concentraţie de 1-3%. Efectul analgezic apare după 2-5 minute şi
durează 60-80 minute. Dozele maxime admise sunt de 0,3-0,5 g/100 kg m.c. în cazul
infiltraţiilor şi de 0,1 g/100 kg m.c. în cazul rahianesteziei.
Procaina (novocaina, alocaina, scurocaina), derivat al acidului paraaminobenzoic, are
efect analgezic de suprafaţă mai redus şi mai intens în infiltraţia tisulară sau blocajul troncular
nervos. Analgezia apare după 8-10 minute şi durează 30-60 minute, în funcţie de concentraţie.
Pentru prelungirea analgeziei se poate adăuga la soluţia de procaină adrenalină (25 picături din
soluţia 1% la 100 ml), iar pentru creşterea puterii de difuziune, hialuronidază 1,6%. Pe lângă
analgezie, procaina are efect simpaticolitic, ganglioplegic şi vasoplegic. După administrarea i.v.
are efect uşor analgezic central. Supradozările pot duce la reacţii toxice, manifestate prin
convulsii, colaps şi comă. Doza toxică este de 1,8 g/100 kg m.c. la cal şi la vacă, 0,25 g/kc la
câine, 0,43 g/kc la iepure în cazul infiltraţiilor, 0,04 g/kc la câine şi la pisică şi 0,05 g/kc la
iepure în cazul administrării i.v. Pentru infiltraţii se foloseşte clorhidratul de procaină, soluţie
0,5-2%, pentru blocajul troncular 2-4% şi pentru suprafaţa mucoaselor 3-5%.
Cocaina are efect analgezic pe suprafaţa mucoaselor şi este folosită cu precădere în
oftalmologie (soluţie 0,25-1%) şi otorinolaringologie (soluţie 3-5%). Analgezia apare după 6-8
minute şi durează aproximativ 20-40 minute.
Etoformul (anestezina, benzocaina) este o substanţă insolubilă în apă şi se foloseşte sub
formă de pudră sau soluţii uleioase şi unguente 5-10%, pentru combaterea durerii în plăgile

18
cutanate, arsuri, degerături şi afecţiuni puriginoase.

1.2. Analgezia locală

Analgezia locală întrerupe temporar sensibilitatea dureroasă la nivelul câmpului

operator, datorită acţiunii analgezicului asupra terminaţiunilor nervoase.
Analgezia locală prin contact se produce atunci când soluţia analgezică este depusă pe
suprafaţa mucoasei sau a pielii. Se poate realiza prin refrigeraţie, folosindu-se aspersarea
suprafeţei cu lichide rapid evaporabile (criofluran, clorură de etil, eter) sau acoperirea lor cu
gheaţă. Efectul analgezic este slab şi de scurtă durată. Clorura de etil (kelen) şi eterul sunt
inflamabile şi nu permit utilizarea termocauterelor. Analgezia locală prin contact se mai poate
realiza prin instilaţie (mucoasa conjunctivală), prin pulverizare (mucoasa respiratorie şi cea
vaginală) sau prin badijonare (mucoasa bucală).
Analgezia locală prin infiltraţie se instalează atunci când soluţia anestezică este
infiltrată fie direct în ţesuturile sau în planurile anatomice pe care se va opera, fie în jurul
acestora. Infiltraţia se poate efectua, după cerinţe, intradermic (în buton sau liniar), subcutanat şi
în planurile profunde, care pot fi infiltrate în bloc sau plan cu plan, înainte sau în timpul
operaţiei. Iniţial se recomandă executarea câtorva butoane intradermice cu analgezicul care
urmează a se infiltra în profunzime. Benzile de analgezie au forme diferite: liniară, în unghi,
circumferenţială, circulară, romboidală, piramidală, în evantai. Infiltraţiile sunt contraindicate în
focarele inflamate, edemaţiate, ischemiate şi în mod deosebit în cele septice, deoarece se
favorizează diseminarea infecţiei. În cazul analgeziei sinovialelor articulare şi tendinoase,
recomandată şi pentru diagnosticul de şchiopătură, se foloseşte procaina 3-5%, respectându-se
cu stricteţe tehnica injecţiilor intraarticulare şi locurile de elecţie. În practică se mai utilizează
analgezia prin infiltraţie a cordonului testicular, intravaginală şi intratesticulară, pentru castrare,
folosindu-se procaina 2-4% sau xilina 2% (10-15 ml la armăsar şi la vierul adult).

1.3. Analgezia regională

Analgezia intravenoasă este utilizată puţin în practică şi se limitează de regulă la

extremităţile membrelor. Se reperează venele superficiale, se aplică garoul şi se practică distal
injecţia i.v., folosind procaină sau xilină 1-2%. Imediat după injecţie se slăbeşte garoul pentru
scurt timp şi se strânge din nou. Efectul analgezic se instalează rapid şi durează până la o oră.
Acest tip de analgezie prezintă avantajul unei difuzibilităţi mai mari a soluţiei şi consecutiv un
efect analgezic bun. Se poate asocia cu un antibiotic, favorizând astfel vindecarea.
Analgezia intraarterială se face prin injectarea de soluţii analgezice mai diluate (0,5-
1%), în cantităţi de până la 50-60 ml, la animalele mari. După injectare se aplică imediat garoul.
Analgezia intraosoasă se realizează prin introducerea soluţiei în spongioasa osului, de
unde difuzează pe cale venoasă în ţesuturile din jur. Are utilizare de regulă în traumatologie.
Blocajul troncular periferic constă în infiltrarea perineurală, putându-se realiza practic
în diferite puncte pe traiectul nervilor senzitivi sau motori. Metoda este aplicată cu succes mai
ales la cabaline şi la bovine. Pentru reuşita blocajului se vor parcurge următorii timpi operatori:
 reperarea prin palpaţie a nervului, în cazul nervilor periferici şi prin identificarea
reperelor anatomotopografice, în cazul celor profunzi.
 introducerea acului, după ce în prealabil locul a fost antiseptizat, astfel încât vârful
acestuia să fie cât mai aproape de nerv. La atingerea sau la înţeparea nervului, animalul
reacţionează. Dacă curge sânge, acul se retrage sau se redirijează puţin.
 adaptarea seringii şi injectarea lentă a soluţiei. Este recomandat, mai ales pentru blocajul
nervilor ochiului, ca adaptarea seringii să se facă prin intermediul unui cateter de 15-20 cm,
evitându-se astfel eventualele accidente în caz de mişcare a animalului.
 scoaterea bruscă a acului sub un tampon îmbibat cu soluţie antiseptică. Locul se masează
uşor, pentru a grăbi difuzarea soluţiei. Pentru nervii mai subţiri şi la animalele mici şi mijlocii se

19
folosesc 5-10 ml soluţie de procaină 4% sau xilină 1%, pentru trunchiurile mari 10-20 ml,
respectiv 20-80 ml pentru plexurile nervoase mari.
 analgezia se instalează după 8-15 minute şi durează 40-80 minute. Când sunt blocaţi
nervii micşti se instalează întâi paralizia şi abia apoi dispare sensibilitatea dureroasă tactilă.
Blocajul nervului frontal
Indicaţii: în operaţii pe pleoapa superioară şi pe regiunea frunţii.
Loc de elecţie: (1) la cabaline (în gaura supraorbitară, care se sesizează prin palpaţie); (2)
la bovine (la mijlocul bazei pleoapei superioare, sub conturul orbitei); (3) la câine şi la pisică (se
infiltrează analgezicul la baza pleoapei superioare).
Tehnică: după contenţia animalului şi pregătirea locului de elecţie, se introduce acul 2-3
cm şi se injectează 10 ml procaină 4%. Apare uneori un edem al pleoapei superioare, care se
resoarbe în câteva ore. Anestezia se instalează în 10 minute şi durează circa 60 minute.
Blocajul nervului cornual.
Indicaţii: în ecornare şi decornare la bovine.
Loc de elecţie: jumătatea distanţei dintre orbită şi baza cornului.
Tehnică: după contenţia capului şi asepsia regiunii, se introduce acul orizontal, până la os
şi se injectează 10 ml anestezic.
Blocajul retrobulbar (nervul oftalmic)
Indicaţii: în operaţii pe ochi şi anexele globului ocular. Prin blocajul retrobulbar al
nervului oftalmic se obţine analgezia globului ocular şi a anexelor sale, cu excepţia pleoapei
inferioare. Blocajul afectează şi ceilalţi nervi care se distribuie la ochi, precum şi ramurile
parasimpatice, având ca efect akinezia globului ocular, midriaza şi hipotonia intraoculară.
La cabaline: pe la nivelul unghiului temporal al fantei palpebrale, unde se introduce acul
pe lângă globul ocular, în direcţie cranio-caudală şi latero-medială, orientat spre articulaţia
temporomandibulară din partea opusă, până când atinge planul osos, după care se retrage 3-5
mm, se verifică pentru a nu fi intravascular şi apoi se injectează la animalele adulte 10-15 ml
procaină 2% sau xilină 1% şi respectiv 5-10 ml la mânz.
Prin unghiul nazal, acul se introduce la 0,5-1 cm superior de unghiul palpebral, orientat
posterior şi uşor dorso-ventral, între globul ocular şi orbită, la 10-12 cm profunzime.
Prin fosa temporală, înapoia marginii posterioare a arcadei orbitare, unde acul se
introduce 6-8 cm, orientat caudo-ventro-median (accesul cel mai puţin riscant).
La bovine: prin baza pleoapei inferioare, la jumătatea distanţei dintre unghiul intern şi cel
extern al fantei palpebrale. Acul se introduce pe sub globul ocular, spre fundul orbitei, 5-10 cm
în profunzime, injectându-se 10-15 ml soluţie analgezică.
Prin fosa temporală, în unghiul anterior, acul se introduce 8-10 cm în profunzime, spre
articulaţia temporomandibulară opusă, până când atinge osul.
Prin grosimea pleoapei şi a conjunctivei palpebrale, în unghiul nazal sau temporal, după
tehnica descrisă la cabaline. Analizând comparativ procedeele descrise, rezultă că cel mai puţin
riscant este accesul prin unghiul extern al fantei palpebrale.
La oaie, la capră şi la porc: se pot folosi aceleaşi procedee ca şi la bovine, cantitatea de
analgezic fiind însă mai mică (3-6 ml).
La câine şi la pisică: blocajul retrobular se poate realiza prin grosimea pleoapei
inferioare sau la 0,5 cm lateral de unghiul palpebral temporal, după tehnica descrisă la cabaline.
Accesul prin fosa temporală, la 2-4 cm posterior de mijlocul marginii pleoapei superioare, unde
acul se introduce 1,5-5 cm (în funcţie de talie), orientat dorso-ventral şi uşor latero-medial, este
uşor de realizat. Cantitatea de analgezic injectată este de 1-5 ml.
Indiferent de specie, blocajul retrobulbar trebuie făcut cu multă atenţie, deoarece pot să
apară accidente şi complicaţii grave: traumatizarea nervului optic, perforarea globului ocular,
producerea hematomului retrobulbar şi consecutiv, a exoftalmiei, iar atunci când nu se lucrează
aseptic, abcesul sau flegmonul retrobulbar. Pentru prevenirea accidentelor se impun următoarele
măsuri: (1) contenţia sigură a capului şi analgezia de suprafaţă (când este cazul); (2)
introducerea acului (se vor utiliza ace cu bizou scurt) neadaptat la seringă şi manevrarea lui cât

20
mai atentă, în aşa fel ca la eventualele mişcări ale capului să poate fi rapid eliberat; (3) seringa se
adaptează la ac prin intermediul unui tub flexibil; (4) se va verifica prin aspiraţie ca acul să nu
fie intravascular, iar injectarea se face lent, respectându-se volumele de soluţie corespunzătoare
fiecărei specii şi vârste (injectarea rapidă provoacă iniţial durere şi creşterea presiunii
intraorbitare, iar consecutiv se poate produce exoftalmie, mai ales la câinii cu orbita largă); (5)
în caz de hemoragie sau de dislocare a globului ocular, intervenţia chirurgicală se va amâna.
Blocajul nervului auriculopalpebral
Indicaţii: în toate intervenţiile pe pleoape şi pe ochi, precum şi în tratamentul
entropionului spastic (blocajul nervului auriculopalpebral are efect relaxant al muşchiului
orbicular palpebral, ceea ce permite explorarea ochiului în condiţii de securitate).
La cabaline: akinezia palpebrală se poate obţine prin infiltraţie sau blocaj troncular.
Pentru infiltraţie se reperează marginea laterală a orbitei, se introduce acul subcutanat, la 1-2 cm
lateral de unghiul extern palpebral şi se orientează spre mijlocul bazei pleoapei superioare, unde
prin retragere se infiltrează 5 ml analgezic, după care acul este orientat spre baza pleoapei
inferioare, unde de asemenea se infiltrează 5 ml. Blocajul troncular se realizează în depresiunea
dintre osul temporal şi zigomatic, la 2-3 cm anterior de baza conchiei auriculare.
La bovine: anterior de muşchiul auricular, unde se introduce acul în direcţie dorsală, uşor
oblic spre posterior, până când atinge osul.
La câine: la 1-2 cm lateral de unghiul palpebral temporal.
Blocajul nervului infraorbitar
Indicaţii: în operaţii pe cavitatea nazală, incisivi şi primii doi premolari superiori.
Loc de elecţie: gaura infraorbitară. La cal se află mai jos şi puţin înaintea intersecţiei
liniei paralele cu creasta zigomatică, care pleacă din unghiul intern al ochiului, cu linia care
pleacă din vârful spinei maxilare, perpendicular pe prima. La bovine, gaura suborbitară se află la
intersecţia liniei paralele cu faţa dorsală a nasului, care pleacă din unghiul extern al ochiului, cu
linia perpendiculară pe aceasta, ridicată de la marginea anterioară a primului premolar anterior.
Tehnică: după imobilizarea capului şi asepsia regiunii, se introduce acul oblic dinapoi
spre înainte, până la periost şi se injectează anestezicul la ieşirea nervului din gaura suborbitară.
Blocajul nervului maxilar (la nivelul traiectului intraosos)
Indicaţii: în operaţii pe nas, buza superioară, incisivi şi premolari.
Loc de elecţie: gaura suborbitară.
Tehnică: acul se introduce dinainte spre înapoi, pe o lungime de 3-4 cm în conductul
dentar superior, unde se injectează anestezicul.
Blocajul nervului mentonier
Indicaţii: în intervenţii pe buza inferioară şi pe incisivi.
Loc de elecţie: gaura mentonieră. La cal se află la jumătatea distanţei dintre canini
(incisivi) şi primul premolar, iar la bovine, la un deget sub comisura buzei.
Tehnică: se introduce acul în direcţia găurii, până la periost şi se injectează anestezicul.
Blocajul nervului alveolomandibular (la nivelul traiectului intraosos)
Indicaţii: în operaţii pe maxilarul inferior.
Loc de elecţie: gaura mandibulară a conductului dentar inferior (la faţa internă a ramurii
recurbate a mandibulei). La cal, gaura mandibulară se află la intersecţia liniei ce prelungeşte
suprafaţa dentară superioară cu linia perpendiculară coborâtă din unghiul extern al ochiului.
Blocajul mai poate fi realizat prin introducerea unui ac lung pe la nivelul găurii mentoniere, în
conductul intraosos. La bovine, gaura se află la intersecţia liniei ce prelungeşte suprafaţa dentară
superioară cu perpendiculara coborâtă de la marginea anterioară a apofizei orbitare a frontalului.
Tehnică: după contenţia şi pregătirea locului de elecţie, acul se introduce tangenţial pe
faţa internă a osului, la locul unde perpendiculara atinge conturul inferior al mandibulei, pe o
lungime egală cu distanţa dintre intersecţia celor două linii şi conturul mandibulei.
Blocajul nervilor limbii
Indicaţii: în intervenţii chirurgicale pe limbă.
Loc de elecţie: pe linia mediană a spaţiului submandibular, 3-4 cm cranial de glosohial.

21
 Tehnică: se introduce acul 4-5 cm în profunzimea limbii şi se injectează 10 ml anestezic,
apoi acul se retrage sub piele şi se dirijează oblic până pe faţa internă a mandibulei, de o parte şi
de alta, injectându-se o cantitate similară de anestezic.
Blocajul nervilor cervicali superiori
Indicaţii: în operaţii pe regiunea cefei şi a urechii.
Loc de elecţie: la 2-3 cm înapoia unghiului antero-superior al aripilor atlasului.
Tehnică: după imobilizarea capului şi pregătirea locului de elecţie se introduce acul,
dirijat de sus în jos şi dinapoi spre înainte, pe o distanţă de 2-3 cm, cu vârful în direcţia
pavilionului urechii opuse. Soluţia anestezică se depune la nivelul şanţului alar. Pentru blocarea
perechii a II-a de nervi cervicali, injecţia se va face la 5-6 cm înapoia aripii atlasului, iar pentru
perechea a III-a, 2 cm mai posterior. La câine, din prima pereche de nervi cervicali se distribuie
ramuri pentru baza şi faţa externă a pavilionului auricular. Blocajul se face prin injectarea a 2-5
ml procaină 2-4% la extremitatea inferioară a aripii atlasului şi la baza pavilionului, în partea
postero-laterală, unde de asemenea se injectează 2-5 ml analgezic.
Blocajul nervilor intercostali
Indicaţii: în operaţii pe coaste şi fracturi ale coastelor.
Loc de elecţie: la marginea posterioară a coastei, sub muşchiului iliospinal.
Tehnică: se introduce acul perpendicular, până la marginea posterioară a coastei, unde se
injectează soluţia analgezică.
Blocajul nervului toracoventral
Loc de elecţie şi tehnică: se injectează 10-15 ml analgezic la câţiva centimetri înapoia
cotului, în apropierea venei pintenului.
Blocajul paravertebral
Este tot o anestezie tronculară, care se adresează nervilor rahidieni după ieşirea lor din
canalul vertebral, la nivelul găurilor de conjugare, în orice segment al coloanei vertebrale.
Indicaţii: în intervenţii chirurgicale pe regiunile inervate de nervii rahidieni blocaţi prin
această metodă (anestezia paravertebrală cervicală în operaţii pe esofag, anestezia paravertebrală
lombară în operaţii pe abdomen etc).
Loc de elecţie: spaţiul dintre apofizele transverse, în apropirea găurilor de conjugare.
Blocajul paravertebral lombar (proximal) se efectuează la nivelul ultimului nerv toracic
şi a primilor doi nervi lombari, prin injectarea anestezicului la nivelul găurilor de conjugare. Se
indică în laparatomii efectuate în regiunea flancului (rumenotomie, criptorhidie la armăsar etc.).
Injecţia se execută înaintea bazei apofizelor transverse lombare I, II şi III. Se utilizează ace lungi
de 12-14 cm. Acul se introduce vertical, până la baza apofizei şi apoi se dirijează spre înainte
până ce depăşeşte cu circa 0,5 cm marginea anterioară a apofizei transverse, după care se
verifică dacă nu s-a pătruns într-un vas de sânge şi se injectează 10-15 ml anestezic.
Blocajul paralombar (distal) se indică în laparatomii. Locul de elecţie este dat de
unghiul posterior al extremităţii apofizelor transverse lombare I, II şi III la cabaline, respectiv I,
II şi IV la bovine. Anestezia se execută pe animalul contenţionat în poziţie patrupodală. Acul se
introduce perpendicular, până ce se opreşte pe extremitatea apofizei transverse respective, după
care se plasează lateral, pentru a o depăşi cu aproximativ 1 cm şi se injectează 10 ml anestezic,
pentru a bloca şi ramura dorsală a nervului rahidian respectiv. Deoarece traiectul fiecărui nerv
prezintă mici variaţii, este indicat ca injecţia să se realizeze prin infiltrarea unei zone largi.
Blocajul nervului median
Indicaţii: în diagnosticul şchiopăturilor determinate de leziuni cronice ale tendoanelor
flexorului profund, superficial şi bridele lor sau leziuni localizate în regiunea carpiană şi
metacarpiană, precum şi în intervenţii chirurgicale pe aceste regiuni.
Loc de elecţie: pe faţa internă a articulaţiei cotului, înapoia epifizei superioare a
radiusului, în spaţiul dintre os şi muşchiul flexor carporadial.
Tehnică: după pregătirea animalului, contenţionat în poziţie patrupodală, se introduce
acul perpendicular 1-2 cm, se străbate aponevroza muşchiului pectoral transvers şi fascia
antebrahială şi se injectează anestezicul cu atenţie, pentru a nu perfora vena radială.

22
 Blocajul nervului musculocutanat
Indicaţii: în şchiopături cu sediul în regiunea antebrahială, carpiană şi metacarpiană, în
straturile superficiale ale acestor regiuni.
Loc de elecţie: faţa internă a antebraţului, în lungul marginii mediale a muşchiului
extensor carporadial, între vena subcutanată accesorie şi vena radială subcutanată.
Tehnică: după o pregătire asemănătoare cu cea pentru nervul median, se va introduce
acul subcutanat, în apropierea venei subcutanate accesorii, sub locul de unire cu vena radială
subcutanată şi se va injecta anestezicul.
Blocajul nervului ulnar
Indicaţii: în şchiopăturile cu sediul la faţa externă a genunchiului sau a metacarpului.
Loc de elecţie: pe faţa posterioară a antebraţului, la un lat de palmă deasupra osului
pisiform, în spaţiul dintre muşchii flexor şi extensor carpoulnar.
Tehnică: după pregătirea preoperatorie obişnuită, se introduce acul perpendicular 2-3 cm
şi se injectează 10 ml analgezic.
Blocajul nervului radial
Indicaţii: în operaţii pe regiunile care cuprind muşchii inervaţi de nervul radial.
Loc de elecţie: pe faţa externă a treimii inferioare a braţului sau treimea superioară a
antebraţului, de-a lungul marginii externe a muşchiului extensor digital comun.
Tehnică: după contenţie şi pregătirea locului se injectează 10 ml analgezic.
Blocajul nervului tibial
Indicaţii: în diagnosticul şchiopăturilor determinate de leziuni cronice ale tendoanelor
fluierului, buletului, falangei şi copitei. În eparven trebuie efectuată şi anestezia nervului fibular.
La bovine se indică şi în operaţii pe membrul posterior.
Loc de elecţie: (1) la cabaline (pe faţa internă a treimii inferioare a gambei, la un lat de
palmă deasupra tuberozităţii calcaneului şi cu 1-2 cm înaintea corzii jaretului); (2) la bovine (la
intersecţia liniei oblice care pleacă de la punctul inferior al ischiumului la graset, cu linia
orizontală ce trece la un lat de palmă deasupra grasetului).
Tehnică: la cabaline se introduce acul de sus în jos şi dinapoi spre înainte, sub fascia
gambieră şi se administrează anestezicul. La bovine se introduce perpendicular un ac lung în
spaţiul dintre bicepsul femural şi semitendinos, 15-18 cm (până la faţa posterioară a femurului)
şi se injectează 40-100 ml procaină 4%.
Blocajul nervului fibular
Indicaţii: în diagnosticul eparvenului (caz în care se blochează şi nervul tibial) şi în cel al
şchiopăturilor localizate la nivelul jaretului.
Blocajul superior: locul de elecţie este dat de faţa externă a tuberozităţii laterale a tibiei
(la extremitatea proximală a fibulei). Acul se introduce de sus în jos, la nivelul extremităţii
proximale a fibulei, până la os şi se administrează anestezicul.
Blocajul inferior realizează anestezia nervului fibular profund. Locul de elecţie este faţa
cranio-laterală a gambei, la limita dintre treimea mijlocie şi cea inferioară. Se ridică membrul ca
la potcovit şi se introduce acul de sus în jos, sub fascia gambieră, circa 2 cm. Dacă se retrage
acul subcutanat şi se infiltrează regiunea, atunci va fi blocat şi nervul fibular superficial.
Blocajul nervilor palmari şi plantari la cabaline
Indicaţii: în şchiopăturile cu sediul în copită sau în operaţii pe aceeaşi regiune.
Loc de elecţie: deasupra buletului sau puţin sub mijlocul metacarpului, aproape de
marginea anterioară a flexorului profund.
Tehnică: începe întotdeauna cu nervul median, la membrul anterior, după încrucişarea
prin faţa celui în sprijin, iar la cel posterior, ca la potcovit. Acul se introduce oblic în pliul
format prin împingerea pielii în sus, cu grijă, pentru a nu perfora vasele satelite.
Blocajul nervilor fluierului, buletului şi degetelor la bovine
Indicaţii: în diagnosticul şchiopăturilor şi în operaţii pe degete.
Loc de elecţie: pentru nervii regiunii metacarpiene şi metatarsiene (la jumătatea regiunii),
pentru nervii regiunii buletului (regiunea buletului), pentru nervii degetelor (spaţiul interdigital).

23
 Tehnică: în regiunea metacarpiană se efectuează patru injecţii (la faţa dorso-medială,
laterală şi pe laturile tendonului), iar în regiunea metatarsiană, trei injecţii (la faţa dorso-laterală
şi pe laturile tendonului). În fiecare punct se injectează câte 5 ml analgezic. În regiunea buletului
se fac patru injecţii (pe feţele dorsală, laterală, medială şi palmară sau plantară).
Nervii degetelor se blochează astfel: pentru concentricii dorsali (se introduce acul oblic,
de sus în jos, în spaţiul interdigital 2 cm şi se injectează 10 ml anestezic), pentru concentricii
palmari sau plantari (se introduce acul în spaţiul interdigital posterior, oblic, de sus în jos, 3 cm).
Anestezia epidurală
Deşi blocajul epidural este realizabil pe toată lungimea canalului vertebral, în practica
curentă este folosit mai ales blocajul lombar şi sacral.
Blocajul lombar este practicabil la bovine în spaţiul interarcual intervertebral dintre L1 şi
L2, iar la câine, între L6 şi L7. La bovine poate fi bilateral şi se injectează 8-12 ml analgezic, iar
anestezia se instalează după 5-15 minute şi durează până la 3 ore, interesând întregul perete
abdominal. De asemenea, la câine se aplică cu succes blocajul lombosacral (L7-S1).
Blocajul sacral este practicabil la toate speciile. Injectarea soluţiei se face prin spaţiul
vertebral sacrococcidian sau între prima şi a doua vertebră coccigiană. Soluţia difuzează în
spaţiul epidural, iar în funcţie de cantitatea injectată pot fi afectaţi numai nervii coccigieni şi
ultimele trei perechi sacrale (anestezia epidurală posterioară sau joasă) sau întregul plex
lombosacral (anestezia epidurală anterioară sau înaltă, exprimată prin paraplegie reversibilă).
Se identifică depresiunea dintre sacrum şi prima vertebră coccigiană sau dintre primele
două vertebre coccigiene, prin palparea cu degetul pe linia mediană şi mişcarea cozii. Acul se
introduce pe linia mediană, uşor înclinat cranial. După penetrarea pielii şi a ligamentului
intervertebral se simte intrarea în canalul vertebral (senzaţie de gol). Profunzimea variază între
2-7 cm la bovine. Se adaptează seringa şi se injectează 5-10 ml anestezic, în funcţie de talie.
Anestezia rahidiană
Se abordează de regulă spaţiul lombosacral. La câine, acul se introduce pe linia mediană,
la 1-2 cm de linia care uneşte marginea anterioară a paletelor iliace, în direcţie uşor oblică spre
înainte şi în jos, la o adâncime de 2-5 cm, în funcţie de animal. După ce s-a pătruns în spaţiul
subarahnoidian se aspiră 2-3 ml lichid şi se injectează aceeaşi cantitate de analgezic. La bovine
şi la cabaline, acul se introduce 6-12 cm şi se injectează 5-15 ml. Efectul apare după 4-5 minute
şi se exprimă prin paralizia şi analgezia trenului posterior. Concomitent sunt afectaţi şi nervii
simpatici, fapt care duce la hipotensiune şi tulburări ale viscerelor abdominale.
Accidentele care pot surveni sunt reprezentate de imposibilitatea realizării blocajului (din
cauza poziţiei şi a locului de elecţie greşit sau din cauza obturării acului), traumatizarea măduvei
spinării (puncţia sau secţionarea acesteia şi consecutiv paralizie), precum şi meningita septică
(atunci când nu se respectă foarte riguros asepsia şi antisepsia).

2. Anestezia generală

În prezent, prin metodele de anestezie generală se urmăreşte realizarea următoarelor

deziderate: analgezia, neuroplegia, relaxarea şi hipnoza. Odată cu descoperirea miorelaxantelor
şi apoi a unor neuroleptice şi analgezice eficiente, s-a generat posibilitatea realizării în mod
selectiv a fiecărei componente şi s-a făcut saltul de la narcoza profundă, cu riscuri deseori
inerente, la anestezia generală selectivă, cu care, în funcţie de cerinţe, se pot obţine predominant
numai componentele esenţiale, analgezia (suprimarea durerii) şi neuroplegia (protecţia şi
stabilitatea neuropsihică şi neurovegetativă), narcoza şi miorelaxarea rămânând facultative.

2.1. Neuroplegia şi tranchilizarea

Este starea indusă de substanţele neuroleptice şi tranchilizante, care acţionează depresiv

asupra structurilor subcorticale (îndeosebi asupra substanţei reticulate – neurolepticele şi
îndeosebi asupra sistemului limbic – tranchilizantele), având ca efect calmarea animalului,

24
reducerea stărilor de hiperexcitabilitate, de agitaţie psihomotorie şi înlăturarea agresivităţii, fără
a influenţa în mod deosebit starea de vigilenţă şi fără a produce narcoză. Neurolepticele
stabilizează sistemul neurovegetativ faţă de acţiunea factorilor agresivi interni şi externi,
realizând o protecţie neurovegetativă, în timp ce tranchilizantele nu influenţează semnificativ
sistemul nervos vegetativ, mai ales teritoriul simpaticoadrenergic. Clinic, animalele devin
indiferente, hipokinezice şi somnolente, putând fi uşor abordate, contenţionate şi manevrate. În
prezent, neuroplegia şi tranchilizarea se pot realiza şi la animale cu mai multe tipuri de
substanţe, care se diferenţiază în trei mari grupe: neuroleptice (tranchilizante majore) şi
tranchilizante (minore sau tranchilizante propriu-zise), respectiv sedative şi analgezice.
În medicina veterinară şi mai ales în scop anestezic se folosesc neurolepticele
fenotiazinice şi butirofenonice, precum şi tranchilizantele benzodiazepinice.
Neuroleptice fenotiazinice: clorpromazină (plegomazin, clordelazin, largactil,
megaphen), propionilpromazină (combelen), acepromazină (vetranquil, plegicil, calmivet,
neurotranq), levomepromazină (nozinan), piperacetazină (psychovet), triflupromazină (psyquil)
şi promazină (romtiazin, spurina, prozine).
Neuroleptice butirofenonice: haloperidol, droperidol (droleptan), fluanisonă, stresnil
(azaperon, eucalnyl).
Tranchilizante benzodiazepinice: diazepam (valium), midazolam (dormicum, versed),
zolazepam (zoletil), oxazepam, nitrazepam, medazepam (rudotel), lorazepam, climazolam.
Sedative şi analgezice: prothipendil (dominal).
Neurolepticele fenotiazinice şi butirofenonice acţionează în principal asupra substanţei
reticulate a trunchiului cerebral, unde blochează căile aferente şi eferente plurisinaptice,
producând deconectarea corticosubcorticală şi deprimarea interrelaţiei dintre hipotalamus,
hipofiză şi glandele suprarenale. Are loc deprimarea mecanismelor adrenergice intrareticulate şi
inhibarea eliberării de acetilcolină. Farmacologic, efectul neurolepticelor are la bază interferarea
neurotransmisiei adrenergice, care este realizată de către catecolamine, sintetizate în neuronii
SNC şi în sistemul nervos simpatic periferic. Ele acţionează pe receptori specifici, iar în cazul
neurotransmisiei se realizează o joncţiune neuronală adrenergică. Receptorii adrenergici au fost
clasificaţi în alfa şi beta, cu subtipurile alfa 1 şi 2 şi beta 1 şi 2. Răspunsul unui efector celular la
un stimul adrenergic este dependent de tipul şi numărul de adrenoreceptori. Neurolepticele sunt
adrenergic antagoniste, acţionează asupra receptorilor alfa 1 şi produc efecte centrale şi
periferice specifice. La nivel celular inhibă procesul de fosforilare oxidativă şi acţiunea ATP-
azei. Nucleul fenotiazinic, fiind asemănător cu cel flavinic, intră în competiţie cu acesta în
procesul de inhibare a aminoacidoxidazei. Metaboliţii intermediari conţin radicali care intervin
favorabil în raportul NADPH2/NADP şi favorizează calea oxidativă directă, cu acumulare de
energie intracelulară. Acumularea ATP-ului duce la hiperpolarizare şi consecutiv la creşterea
potasiului intracelular, fenomen care stă la baza plegiei celulare generale. Neurolepticele
butirofenonice acţionează şi prin blocarea receptorilor GABA, făcându-i inaccesibili acidului
glutamic, ceea ce are ca efect reducerea permeabilităţii membranelor neuronale.
Tranchilizantele benzodiazepinice exercită o acţiune deprimantă în principal asupra
sistemului limbic, hipotalamusului şi talamusului, dar în acelaşi timp acţionează şi asupra
sistemului extrapiramidal şi a motoneuronilor medulari, fapt care explică efectul miorelaxant.
Frânează producţia de dopamină, însă contrar neurolepticelor, nu modifică efectele vasopresoare
ale catecolaminelor. Efectele produse de benzodiazepinice au la bază afinitatea lor pentru
receptorii specifici, cerebrali şi medulari. Acţiunea se realizează pe două căi, prin modificarea
porozităţii ionofore în conjuncţie cu GABA şi prin inhibiţie neuronală centrală.
În concluzie, neuroplegia şi tranchilizarea sunt considerate mijloace de dirijare a
răspunsului animalelor la factorii de agresiune, deoarece prin ele se acţionează favorabil asupra
principalelor structuri funcţionale centrale şi periferice implicate în desfăşurarea acestui răspuns.
Trebuie avute însă în vedere particularităţile de acţiune ale fiecărui tip de substanţă. Astfel,
neurolepticele fenotiazinice şi butirofenonice vizează în primul rând teritoriul
simpatoadrenergic, înlăturând hipertonia acestuia şi consecutiv efectele neuroendocrine,

25
vasculare şi metabolice negative, caracteristice fazei iniţiale a răspunsului postagresiv. Prin
acţiunea psiholitică se realizează calmarea şi implicit se evită suprasolicitarea fizică a animalelor
supuse unor manevre tehnologice (contenţie, operaţie, transport etc.), iar prin acţiunea
simpaticolitică se previne hipertonia funcţională a substanţei reticulate în ansamblu, de care
depinde buna funcţionare a celorlalte formaţiuni ale SNC, realizându-se o eficientă stabilizare şi
stabilitate funcţională a acestora în condiţii de agresiune. Utilizate prenarcotic, creează un teren
favorabil instalării narcozei şi diminuează semnificativ efectele secundare periferice ale acesteia,
asigurând o bună protecţie cardiorespiratorie. Diazepamul îşi exercită acţiunea antistres doar
prin efectul anxiolitic şi hipnorelaxant, prin deprimarea sistemului limbic şi a axului
hipotalamohipofizocorticosuprarenal, fără a influenţa protectiv sistemul simpatic.
Efectele neurolepticelor. Mecanismul complex şi importanţa funcţională a formaţiunilor
nervoase centrale asupra cărora acţionează substanţele neuroleptice explică polivalenţa
consecinţelor funcţionale, manifestate prin următoarele efecte: (1) neuroleptic şi neuroplegic
(protecţie şi stabilitate psihică şi neurovegetativă, tradusă clinic prin indiferenţă faţă de factorii
excitanţi din mediul extern, calmarea, liniştirea animalului, scăderea şi modificarea răspunsului
intra- şi postagresiv); (2) potenţializant al acţiunii altor substanţe neurodepresive (analgezice,
narcotice, hipnotice şi miorelaxante); (3) simpaticolitic, parasimpaticolitic, spasmolitic şi
ganglioplegic (în raport de doză şi diferit de la un produs la altul); (4) hipometabolizant (prin
scăderea reflexivităţii SNC şi ca urmare prin reducerea necesarului de oxigen); (5) hipotermizant
(prin reducerea capacităţii de termoreglare, ceea ce necesită asigurarea unei temperaturi de 18-
22°C); (6) antihistaminic şi antiinflamator (prin antagonizarea bradikininei, a serotoninei şi a
altor hormoni tisulari periferici); (7) antiemetic şi hiposecretor (reducerea secreţiilor salivară,
bronhică şi lactată, efecte care nu se manifestă în cazul tranchilizantelor).
Indicaţii şi contraindicaţii. Neuroplegia şi tranchilizarea sunt larg utilizate în medicina
veterinară, indicaţiile fiind următoarele: (1) calmarea animalelor retive sau agresive în vederea
efectuării contenţiei; (2) prevenirea stresului de transport, de regrupare, de contenţie şi operator;
(3) crearea condiţiilor necesare pregătirii animalelor pentru anestezia locoregională şi
generală, pentru creşterea eficienţei (potenţializare) şi înlăturarea unor efecte secundare ale
acestora; (4) capturarea animalelor sălbatice, prevenirea şi combaterea stresului de limitare a
spaţiului şi de transport; (5) sedarea animalelor în unele stări algice. Contraindicaţiile au în
vedere efectele secundare ale fiecărui produs şi particularităţile legate de specie, vârstă şi se
referă în general la animalele anemice, hipovolemice, febrile, la cele cu insuficienţe majore,
cardiopulmonare şi hepatorenale şi la cele şocate sau aflate sub acţiunea altor droguri şi toxice
neurodepresive. Neurolepticele fenotiazinice sunt contraindicate în colici.
Tehnica neuroplegiei şi a tranchilizării este simplă, produsele existente pretându-se
pentru a fi administrate în general pe cale injectabilă (i.m., s.c. sau i.v.) şi pe cale enterală.
Dozele şi calea de administrare variază de la un produs la altul, în funcţie de specie, scopul
urmărit şi condiţiile de lucru. Injecţia i.v. se va efectua lent, deoarece se pot produce accidente
cardiovasculare (hipotensiune, colaps, stop cardiac) şi efecte paradoxale (mai ales la cal),
manifestate prin stări de excitaţie, sindrom ataxic etc. La masculi se pot înregistra accidente şi
complicaţii consecutive relaxării penisului, cu prolabarea acestuia.

2.2. Analgezia generală

Analgezia reprezintă componenta esenţială şi obligatorie a oricărui tip de anestezie, dar

şi un complex de mijloace prin care se previne sau se combate temporar durerea pe cale
generală. În prezent se utilizează cu precădere mijloacele chimice, reprezentate de substanţele
analgezice, care după provenienţa lor se clasifică după cum urmează.
Analgezice opioide sau morfinice: (1) naturale – morfina, codeina; (2) semisintetice –
hidromorfona (dilandid), codetilina, oximorfona (numorfan); (3) sintetice – petidina (dolosal,
dolantin, mialgin, dolargan), metadona (dolophine, heptadona, polamidon, mecodin, sintalgon),
fentanyl (sublimaze), etorfina (M-99), pentazocina (talwin, fortral), butorfanol (torbutrol,

26
torbugesic, stadol, beforal), buprenorfina (buprenex, temgesic), pirinitradina (dipidolor),
naloxona (nalorfina, naltrexon), meperidina (demerol), fenoperidina, dextromoramida (palfium,
piralamidon), nelbufina (nubain).
Analgezice nonopioide: (1) agonişti α2-adrenergici – xilazina (anased, rompun, rometar,
sedalin, xylavet), medetomidina (domitor), detomidina (domosedan); (2) analgezice
ciclohexaminice de tip disociativ – ketamina (vetalar, ketalar, ketajet, calypsovet, imalgene,
ketamidor), tiletamina (tilest, telazol), fenciclidina (sernilan); (3) analgezice cu efect
antiinflamator (algocalmin, amidopirina, acalor); (4) analgezice de natură biologică (endorfine).
Analgezicele morfinice acţionează selectiv, prin intermediul unor receptori
stereospecifici, asupra tuturor formaţiunilor SNC implicate în transmiterea, modularea şi
integrarea mesajelor nociceptive. La nivel medular acţionează depresiv asupra neuronilor din
stratul V, care modulează stimulii periferici sosiţi pe calea fibrelor cu prag ridicat de
excitabilitate, blocând astfel transmiterea mesajelor pe calea spinoreticulotalamică. În substanţa
reticulată bulbară măresc controlul inhibitor descendent, iar în substanţa reticulată a trunchiului
cerebral deprimă sistemul polisimpatic implicat în transmiterea mesajelor spre nucleul
intralaminar din talamus, care este legat sinaptic de cortex prin fasciculul talamocortical difuz.
Morfinicele deprimă conexiunile corticosubcorticale şi întrerup legăturile interneuronale dintre
lobii frontali şi diencefal şi activitatea reverberantă, esenţială pentru transformarea mesajului
nociceptiv în senzaţii de durere. Analgezicele morfinice ridică pragul percepţiei dureroase,
modifică modalităţile de reacţie la durere şi suprimă riposta provocată de stimulii mecanici,
termici şi electrici. Durerea, deşi percepută, nu declanşează reacţii, iar cele existente se
normalizează. Din punct de vedere clinic, se modifică atitudinea, dispar tulburările afective şi de
dezorganizare a comportamentului. Puterea analgezică, debutul şi durata efectului variază în
funcţie de afinitatea fiecărui drog faţă de receptorii morfinici şi gradul liposolubilităţii lor.
Acţiunea psihomotorie este rezultanta a două efecte, depresiv (sedativ, asupra zonelor
superioare bulbului) şi excitant (asupra celor inferioare), remarcându-se diferenţe importante de
la un produs la altul şi de la o specie la alta. Cel mai intens efect sedativ îl are hidromorfina,
urmată de petidină, fenoperidină, morfină şi fentanyl. Efectul excitant este mai intens la codeină,
apoi la morfină, destromoramidă, fenoperidină şi fentanyl. În raport de specie, excitaţia este
foarte pronunţată la pisică, apoi la rumegătoare şi la suine, slabă la cabaline şi aproape absentă la
câine. SNV este diferit influenţat. Astfel, morfinicele au iniţial acţiune parasimpaticotonă,
evidenţiată prin bradicardie, hipersecreţie salivară, hipertonie digestivă şi contracţia musculaturii
netede şi a sfincterului Oddi. Efectul emetizant se datorează excitării chemoreceptorilor bulbari,
spasmului piloric şi hipersecreţiei gastrice. Aparatul cardiovascular este puţin afectat la doze
terapeutice, însă asupra celui respirator acţionează depresiv prin creşterea pragului de toleranţă a
concentraţiilor crescute de CO2 şi prin inhibarea centrilor respiratori bulbari. În ansamblu, reduc
funcţia hipotalamică şi consecutiv toate structurile dependente de aceasta. Intervin favorabil în
desfăşurarea răspunsului intra- şi postagresiv, îndeosebi prin anularea durerii, însă nu
influenţează efectele periferice ale adrenalinei şi pilocarpinei.
Morfinicile trec bariera placentară şi pot produce tulburări respiratorii la făt.
Analgezicele nonopioide de tipul xilazinei, detomidinei şi medetomidinei acţionează prin
stimularea pre- şi postsinaptică a α2-adrenoreceptorilor şi consecutiv reducerea eliberării de
norepinefrină. Antagoniştii acestora (yohimbina, talazolina, atipamazole) blochează α 2-
adrenoreceptorii şi consecutiv cresc eliberarea de noradrenalină. Stimularea α 2-
adrenoreceptorilor este în legătură cu o descreştere a ratei descărcărilor de noradrenalină şi
dopamină în neuronii centrali şi periferici, rezultând sedaţia, analgezia şi relaxarea musculară.
De asemenea, se reduce tonusul simpatic şi consecutiv creşte tonusul vagal.
Efectele centrale şi periferice ale agoniştilor α 2-adrenoreceptorilor sunt independente de
interferenţele funcţionale ale receptorilor afectaţi. Cele centrale sunt caracterizate prin
neurosedare, analgezie şi relaxare musculară, efecte remarcabil de constante în special la
rumegătoare, la care profunzimea (intensitatea) şi durata lor variază cu doza. Aceste substanţe
mai induc bradicardie şi bradipnee, iniţial amplifică motilitatea digestivă şi reduc secreţia de

27
insulină. Influenţează puţin parametrii hemodinamici, uneori la doze mari şi la cal apar blocări
atrioventriculare. Induc contracţii uterine, cu posibil avort la vacă.
Substanţele din grupa ciclohexaminelor au un efect analgezic intens şi la doze ridicate
produc imobilizare (catalepsie), fără hipnoză sau narcoză. Acţiunea se realizează prin blocarea
selectivă a sistemului talamocortical şi a structurilor subcorticale, fără a influenţa evident
celelalte structuri ale SNC, fapt ce stă la baza denumirii de anestezie disociativă. Prezintă
avantajul simplităţii şi al stabilităţii cardiorespiratorii, al reversibilităţii rapide, cu păstrarea
analgeziei postoperatorii. La om, ca şi la animale, anylciclohexanonele nu produc o anestezie
generală în sensul obişnuit al termenului. Din punct de vedere medical, anestezia este definită ca
o combinaţie a următoarelor stării: hipnoză, analgezie, miorelaxare şi protecţie neurovegetativă.
Anestezia generală produsă de analgezicele ciclohexaminice nu corespunde acestor patru
condiţii. Într-adevăr, calificate ca anestezice „disociative”, ele sunt psihodisleptice, perturbă
psihismul, dar nu produc hipnoză. Acţiunea lor centrală este complexă, reţinându-li-se
următoarele proprietăţi: (1) ca şi la om, sunt halucinogene şi provoacă o stare de amnezie
tranzitorie; (2) pot produce tulburări musculare de tip convulsiv (trezirea decurge adesea cu
agitaţii, pacienţii sunt hiperestezici, cazuri de delir fiind observate); (3) miorelaxarea este de
slabă calitate, utilizate fără premedicaţie produc o stare de catalepsie care se traduce printr-o
rigiditate maleabilă a membrelor. Prin combinarea cu benzodiazepinele se ameliorează
miorelaxarea şi se limitează amploarea efectelor psihice indezirabile.
Ketamina reprezintă una dintre substanţele analgezice cu largă utilizare şi stă la baza
anesteziei de tip disociativ. Are efect analgezic intens, însoţit de catalepsie, fără a influenţa
reflexele şi fără a avea efect hipnosedativ. Sub aspect funcţional, se diferenţiază prin efect
simpaticoton, cu creşterea tensiunii arteriale, a frecvenţei şi a debitului cardiac. Ea produce o
bună analgezie superficială şi o slabă analgezie viscerală. Ketamina diminuă contractilitatea
miocardului, dar în paralel stimulează sistemul simpatic, acesta compensând depresia exercitată
direct asupra miocardului. În general, debitul cardiac este uşor crescut. Clinic, stimularea
simpatică se traduce prin tahicardie, vasoconstricţie periferică şi hipertensiune. Ketamina
produce uneori o respiraţie apneustică, iar această respiraţie dezvoltă adesea o hipercapnee.
Indicaţiile şi contraindicaţiile analgeziei generale. Principala indicaţie a analgeziei
generale vizează prevenirea şi combaterea durerii provocată prin actul chirurgical. Analgezicele
morfinice, din cauza unor efecte secundare, se utilizează de regulă în asociere cu neuroleptice
pentru realizarea neuroleptanalgeziei şi în premedicaţia narcotică. În scop terapeutic, analgezia
generală se utilizează în combaterea colicilor la cal (se preferă mialginul, care are şi efect
spasmolitic), a durerilor postoperatorii şi a celor provocate de arsuri, neoplasme, afecţiuni
reumatismale etc. Indicaţiile xilazinei şi ale detomidinei vizează în primul rând domeniul
anestezic şi chirurgical, respectiv neurosedare în vederea abordării şi imobilizării animalelor,
realizării condiţiilor necesare efectuării altor intervenţii şi/sau manopere exploratorii şi pentru
intervenţii chirurgicale minore, efectuate pe animalul în picioare. În prezent sunt larg utilizate în
asociere cu alte analgezice, neurosedative şi narcotice, iar la bovine, în asociere cu analgezia
locoregională. Rompunul se dovedeşte a fi deosebit de util la bovine în prevenirea stresului de
transport şi de regrupare, putându-se administra fără risc pe loturi mari de animale.
Ciclohexaminele sunt indicate la toate speciile. Sunt indicate în asociere cu
neurolepticele şi tranchilizantele în toate intervenţiile chirurgicale.
Contraindicaţiile sunt specifice fiecărui produs. În general, analgezicele morfinice se vor
evita la animalele foarte tinere şi bătrâne, la cele cu afecţiuni hepatice şi pulmonare şi la
femelele parturiente. Nu se recomandă, de asemenea, la animalele sătule, precum şi la cazurile
cu indigestie prin supraîncărcare. În colici se vor asocia cu sulfatul de magneziu, cu atropina sau
cu un neuroleptic, pentru a se preveni complicaţiile produse de efectul distonic asupra tubului
digestiv. Trebuie prudenţă, deoarece tratamentul este simptomatic, ameliorarea putând fi doar
aparentă. Pentru combaterea accidentelor respiratorii consecutive supradozărilor se folosesc
substanţele antimorfinice (nalorfina, diprenorfina, pentazocina, butorfanolul, naloxona). În cazul
agoniştilor α2-adrenoreceptorilor se folosesc ca antagonişti yohimbina, talazolina, atipamazole.

28
 Tehnica analgeziei generale. Analgezicele pot fi administrate pe cale orală (sintalgon
comprimate, în doză de 1-1,5 mg/kc la câine) şi injectabilă (sintalgon 0,8-1,2 mg/kc la câine,
0,2-0,5 mg/kc la cal, mialgin 2-5 mg/kc la câine, 0,5-1,5 mg/kc la cal, fentanyl 0,03-0,05 mg/kc
la câine, ketamină 5-20 mg/kc la câine). Injecţiile i.v. se vor face lent, sub controlul permanent
al respiraţiei. În toate cazurile se recomandă dietă de 12-14 ore. Când se folosesc în prenarcoză
se recomandă a fi administrate după un neuroleptic.

2.3. Neuroleptanalgezia

Este o formă particulară de anestezie generală, rezultantă a interacţiunii favorabile dintre

un neuroleptic şi un analgezic central. Trăsătura distinctivă a acestui tip de anestezie constă într-
un control eficient al durerii şi al echilibrului neurovegetativ, cu modificări minime ale
homeostaziei. Farmacodinamic, prin NLA se realizează cele două componente esenţiale –
analgezia şi deconectarea neurovegetativă – printr-o deprimare selectivă şi reversibilă a
talamusului, a hipotalamusului şi a substanţei reticulate, fără pierderea stării de conştienţă
(vigilitate). Narcoza sau hipnoza şi relaxarea rămân componente facultative, la care se poate
apela la nevoie, evitându-se astfel deprimarea masivă a SNC, care în toate cazurile este greu de
controlat şi prezintă riscuri inerente. Iniţial, prin NLA s-a înţeles tipul de anestezie obţinut prin
asocierea haloperidol-fenoperidină (NLA tip I) şi prin asocierea droperidol-fentanyl (NLA tip
II), dar în prezent, termenul este acceptat şi pentru alte asociaţii de tip neuroleptanalgezie, al
căror efect este asemănător cu cel dat de asocierile anterioare.
Interacţiunea dintre neuroleptice şi analgezice. Coroborând aspectele anesteziologice,
clinice şi funcţionale, se poate afirma că prin NLA se realizează potenţializarea şi sumarea
efectelor anestezice centrale utile şi diminuarea celor secundare periferice, caracteristice celor
două grupe de substanţe. Astfel, neurolepticele accentuează analgezia şi hipnoza, în condiţiile
diminuării efectului depresiv respirator şi a distoniei neurovegetative (parasimpaticotonia,
distonia motorie şi secretorie, digestivă, voma, tulburările psihomotorii) caracteristice tuturor
analgezicelor de tip morfinic. Acestea, la rândul lor, întăresc neuroplegia şi hipnolepsia şi
diminuă hipotensiunea şi vasoplegia, înlăturându-se în acelaşi timp unele răspunsuri paradoxale,
date mai ales de neurolepticele fenotiazinice. În concluzie, prin NLA se realizează o eficientă
stabilizare (echilibrare) şi stabilitate psihomotorie, neurovegetativă şi funcţională, exprimată
clinic printr-o indiferenţă faţă de mediu, imobilizarea în poziţia patrupodală la animalele mari şi
decubitală la cele mici, cu păstrarea reflexelor oculare, cutanate şi musculare. Animalele pot fi
uşor manevrate şi suportă, fără măsuri speciale de contenţie, intervenţii medicale şi chirurgicale
curente (explorarea cavităţii bucale, extragerea corpilor străini din esofag şi trahee, amputaţii de
urechi şi coadă, deschideri de abcese şi flegmoane, operaţii de hernie etc.).
Tehnica neuroleptanalgeziei. S-au încercat numeroase asociaţii folosindu-se de regula
un neuroleptic fenotiazinic sau butirofenonic şi un analgezic morfinic sau de tipul ketaminei:
droperidol-fentanyl (talamonal, inovarvet), fluanisonă-fentanyl (hypnorm), acepromazină-
etorfină (immobilon), combelen-fentanyl, combelen-sintalgon, combelen-ketamină, stresnil-
sintalgon, stresnil-ketamină. Se recomandă ca analgezicul să se administreze după neuroleptic,
la un interval de 5-15 minute, atunci când efectul acestuia s-a instalat, creându-se astfel un teren
favorabil de interacţiune, când efectele secundare ale analgezicului sunt complet anihilate, în
condiţiile intensificării neuroplegiei şi a analgeziei. Pentru cazuri de urgenţă se poate administra
neurolepticul i.v. şi analgezicul i.m. sau concomitent pe aceeaşi cale, amestecând cele două
soluţii (dacă sunt compatibile). Există produse comerciale (ex. talamonal, inovarvet, hypnorm,
immobilon) care conţin în aceeaşi soluţie cele două substanţe. Raportul de asociere între ele
variază, la stabilirea lui avându-se în vedere puterea, rapiditatea de acţiune şi efectele secundare.
Avantaje, indicaţii şi contraindicaţii. În rezumat, pot fi atribuite NLA următoarele
avantaje: (1) tehnică simplă, cu posibilitate de aplicare în condiţii de teren, nu necesită calificare
specială şi nici aparatură deosebită; (2) recurge la droguri cu toxicitate redusă, are limite mari de
securitate şi există antidoturi pentru majoritatea asociaţiilor; (3) dă cele două componente

29
esenţiale, analgezia şi neuroplegia, la care se adaugă imobilizarea animalului (deosebit de
importantă pentru medicul veterinar); (4) previne stresul şi şocul operator şi asigură o bună
stabilitate funcţională cardiorespiratorie; (5) permite un control eficient al analgeziei şi
psihosedării intra- şi postoperatorii, care se pot dirija ca intensitate şi durată prin dozare
adecvată; (6) animalele mari pot părăsi locul operaţiei imediat după terminarea acesteia,
deplasându-se pe propriile picioare; (7) nu necesită supraveghere deosebită şi datorită
reversibilităţii comportamentului, animalele pot fi introduse la scurt timp în lot, fără a perturba
fluxul tehnologic; (8) la nevoie se poate asocia sau completa cu hipnoza sau narcoza pe cale i.v.
sau inhalatorie, cu sau fără miorelaxare. NLA poate fi aplicată pentru toate intervenţiile
chirurgicale, indiferent de regiune şi mai ales la animalele cu risc anestezic şi operator, la vârste
extreme şi în intervenţii de urgenţă, executate în condiţii de teren. Îşi găseşte o largă utilizare în
complexele de bovine şi în herghelii, unde pe lângă scopul pur anestezic, este necesar să se
realizeze şi contenţia medicamentoasă, prin care să se reducă forţa de muncă necesară efectuării
unor intervenţii chirurgicale în masă (castrări, ecornări, rumenotomii, intervenţii chirurgicale la
nivelul membrelor etc.). NLA nu prezintă dezavantaje sau contraindicaţii specifice, cele
existente fiind în legătură cu efectele secundare ale fiecărui produs. Trebuie aplicată cu prudenţă
la animalele cu insuficienţe respiratorii, cardiovasculare şi hepatorenale grave, la cele
hipovolemice, aflate în stare de şoc evoluat şi la parturiente.

2.4. Narcoza

Este anestezia generală profundă caracterizată prin pierderea reversibilă a sensibilităţii

generale, a motilităţii voluntare şi reflexe, a vigilităţii şi a stării de conştienţă, cu păstrarea
funcţiilor vitale esenţiale. Narcoza apare în urma acţiunii deprimante, exercitată de mijloacele
narcotice asupra SNC. Inhibiţia, obţinută prin mijloace chimice în cazul narcozei, se instalează
progresiv şi într-o ordine descendentă, afectând în primul rând segmentele SNC mai recent
apărute filogenetic, respectiv cortexul, centrii subcorticali, măduva şi excepţional bulbul. În
raport de doză, profunzimea inhibiţiei variază de la sedaţie la hipnoză şi narcoză. În prezent,
narcoza se poate realiza prin mijloace chimice, respectiv cu substanţe stabile care pot fi
administrate pe cale enterală şi parenterală, prin injecţii şi cu substanţe narcotice nestabile,
lichide volatile sau gaze, care se administrează obişnuit pe cale inhalatorie şi prin mijloace
fizice, care se rezumă la acţiunea hipnonarcotică a curentului electric şi a hipotermiei.

A. Narcoza pe cale digestivă

Narcoza pe cale digestivă (orală sau rectală) este greu realizabilă, deoarece sunt necesare
doze mari, efectul se instalează lent şi este greu controlabil ca profunzime şi durată. De regulă,
se recurge la această cale pentru sedare şi hipnoză.

B. Narcoza injectabilă
Administrarea injectabilă a narcoticelor este preferabilă, fiind simplă, economică şi uşor
de realizat în condiţii de teren, deoarece nu necesită aparatură specială sau o pregătire deosebită.
Prezintă însă câteva dezavantaje specifice: (1) este riscantă, deoarece doza de anestezic odată
administrată, efectul acesteia este necontrolabil şi accidentele sunt greu de combătut; (2) trezirea
este lentă şi dependentă de rata metabolizării şi a eliminării, respectiv de starea funcţională
hepatorenală; (3) durata şi profunzimea narcozei este greu de dirijat, deoarece dozele narcotice
sunt apropiate de cele toxice. Se recurge frecvent la calea i.v. şi mult mai rar sau excepţional la
calea intraperitoneală, intrapleurală, intratesticulară şi intramusculară. Calea i.v. este uşor
abordabilă la majoritatea animalelor. Efectul narcotic se instalează rapid şi la doze minime. Pe
această cale se pot administra majoritatea substanţelor narcotice hidrosolubile (barbituricele,
cloralhidratul, cloraloza, alcoolul etilic etc.). Din cauza acţiunii rapide şi brutale, injectarea
trebuie făcută cu prudenţă, sub controlul permanent al respiraţiei şi circulaţiei, deoarece pot
surveni accidente grave (stop cardiorespirator). Se impune prepararea soluţiilor în condiţii

30
sterile, folosind lichide izotone şi apirogene şi respectarea cu stricteţe a concentraţiei optime
prevăzută pentru fiecare substanţă. În general, nu se recomandă concentraţii mai mari de 5-10%,
deoarece majoritatea produselor au efect hemolitic şi sunt iritante vasculare. Este necesar să se
respecte tehnica injectării i.v., avându-se în vedere debitul şi timpul de injectare,
compatibilităţile şi incompatibilităţile posibile, atunci când se folosesc asociaţii anestezice. În
cazul injectării perivasculare, flebita şi periflebita se previn prin infiltraţii cu procaină 0,5-1%.
Cloralhidratul (hidratul tricloracetaldehidei) rămâne şi în prezent aproape cel mai
preferat produs, fiind uşor de administrat şi fără riscuri majore. Efectul se instalează progresiv,
fără perioadă de excitaţie, în câteva minute după administrarea i.v. şi în 30-60 minute după cea
enterală. Predomină hipnoza şi numai la doze maxime se obţine narcoza. Relaxarea şi analgezia
sunt reduse, fapt pentru care se asociază cu anestezia locoregională sau cu neuroleptanalgezia.
Se administrează obişnuit pe cale i.v., în soluţie 10%, preparată cu apă distilată sau cu ser
fiziologic steril, la care se poate adăuga glucoză 10-25%. Soluţiile mai concentrate au efect
hemolitic. Injecţia i.v. trebuie executată corect, deoarece soluţia este iritantă pentru ţesuturi.
Pentru a se preveni tulburările de coagulare se poate asocia cu citrat de sodiu 1%, iar pentru
potenţializarea efectului narcotic şi miorelaxant, cu sulfat de magneziu (cloralhidrat 8 g + sulfat
de magneziu 10 g/100 kg m.c. în soluţie 10%). Cloralhidratul are efect hipotensiv, vasodilatator
şi la doze ridicate produce depresie miocardică şi respiratorie. Accentuează efectele vasoplegice
şi adrenolitice ale neurolepticelor şi contribuie la scăderea hematocritului şi a hemoglobinei. Nu
are contraindicaţii specifice. Dintre specii, numai pisica are o sensibilitate pronunţată faţă de
cloralhidrat. Se va administra cu prudenţă la bovine, la care produce atonie rumenală de lungă
durată, regurgitare pasivă şi timpanism. Deoarece trece bariera placentară, sunt posibile
intoxicaţii ale fătului, atunci când se utilizează în operaţiile de cezariană.
Cloraloza (glucocloraloza) are proprietăţi anestezice asemănătoare cu cele ale
cloralhidratului, fiind însă mai puţin toxică şi mai puţin iritantă. Se recomandă pentru narcoză la
câine, la pisică şi la oaie. Se administrează i.v., în soluţie 1%, preparată la 100°C şi injectată
imediat după răcire la 37oC. Din cauza volumului mare de injectat, deseori pot surveni accidente
cauzate de cristalizarea substanţei în timpul administrării.
Alcoolul etilic are utilizare restrânsă, fiind necesare doze relativ mari pentru a se realiza
un efect hipnonarcotic util. Nu are riscuri deosebite. Administrat i.v. are efect rapid, precedat de
o scurtă perioadă de excitaţie. Efectul narcotic este între 1-3 ore. Analgezia este slabă, de aceea
se recomandă a se asocia cu anestezia locoregională. Se foloseşte în concentraţie de 30% pe cale
i.v., recomandându-se autodozarea. Administrarea lui se poate face în asociere cu glucoza. În
caz de supradozare se administrează cafeină.
Uretanul rămâne un narcotic actual şi util pentru medicina şi fiziologia experimentală
(ca narcotic la animalele de laborator – şoarece, cobai, iepure), având calitatea de a influenţa
puţin reactivitatea SNV şi de a nu fi toxic, având un efect stimulator al respiraţiei. Pentru a se
obţine un efect narcotic sunt necesare doze de 1-1,5 g/kc, putând fi administrat enteral sau
injectabil (i.v. sau i.p.), în soluţie 10-20%. Narcoza durează 6-10 ore.
Barbituricele se utilizează în general pentru realizarea contenţiei şi a unor intervenţii
chirurgicale de scurtă durată (ex. castrare la armăsari) şi pentru inducţie în narcoza pe cale
inhalatorie şi în diferite asocieri de tip narconeuroleptanalgezie.
Barbiturice de durată lungă (mai mult de 10 ore): barbital (veronal, medinal, barbitone),
fenobarbital (luminal, gardenal), metilfenobarbital (priminal).
Barbiturice de durată medie (6-8 ore): butalilonal (pernocton, perneston), numal,
pentobarbital (nembutal, narcoren), etobutil (narcosol), butobarbital (soneril, neonal), rectidon,
amobarbital (amytal, dormital), cyclobarbital (phanodorm).
Barbiturice de durată scurtă (sub 6 ore): hexobarbital (evipan, privenal, narcovet =
hexobarbital + fenobarbital), enebomal (eunarcon, narcodorm), enalilpropilmal (narcomunal),
rapfdorm, metohexital (seconal, brevital).
Barbiturice de durată foarte scurtă (sub o oră): thiopental (pemhotal, trapanal, nesdonal,
intraval), tiamital (surital), inactin, metitural (thiogenal, brevinarcon), tetrathiobarbital

31
(thionarcex), tialbutal (baytinal), tialbarbital (kemital), butalital (thransital, ulbreval).
Ca tehnică de administrare, se recurge la calea i.v. Dozele sunt variabile, încadrându-se
în general la toate speciile între 5-40 mg/kc (autodozare). Calea enterală se foloseşte pentru
barbituricele cu acţiune de durată lungă, recomandate pentru sedare şi/sau hipnoză. Afecţiunile
hepatice, precum şi substanţele care sunt metabolizate în ficat, prelungesc timpul de acţiune şi
de eliminare a barbituricelor din organism. Astfel, uremia, starea de acidoză la rumegătoare,
precum şi unele antibiotice (ex. cloramfenicol), perturbă evoluţia narcozei cu barbiturice, mărind
considerabil timpul de acţiune. La utilizarea narcozei cu barbiturice se va mai avea în vedere
faptul că la animalele grase nu este o corelaţie precisă între doză şi efect, deoarece o parte din
narcotic se stochează în ţesutul adipos, iar la animalele tinere şi bătrâne, metabolizarea se face
greu, fapt care face ca narcoza să fie mai puţin controlabilă. Spre exemplu, la viţeii sub 3 luni,
efectul ataxic dispare abia după 18-24 ore, comparativ cu 1-2 ore la bovinele adulte.
Epontolul (propanidilul) este un narcotic de scurtă durată (5-20 minute). La bovine
prezintă avantajul că nu influenţează motilitatea rumenală. Se administrează i.v. în doze de 20-
40 mg/kc la iepure şi la câine şi de 10-20 mg/kc la animalele mari. S-au obţinut rezultate bune
pentru inducţie în narcoza inhalatorie şi la armăsari pentru contenţie în vederea castrării. Trebuie
injectat rapid şi strict i.v. Injecţiile lente şi dozarea incorectă pot declanşa, îndeosebi la cal,
excitaţii violente, iar la câine, hipotensiune şi depresie respiratorie severă.
Althensinul (saffanul) este un anestezic steroid cu acţiune rapidă şi de scurtă durată.
Rezultate foarte bune se obţin îndeosebi la păsări. Poate fi administrat i.m. sau i.v. Este
contraindicat la câine, deoarece produce reacţie de tip anafilactic.
Hidroxidiona (viadrilul, presurenul) este un compus steroid cu acţiune hipnonarcotică
asemănătoare cu cea a barbituricelor, este însă mai toxic şi nu lipsit de efecte depresive
cardiorespiratorii. Administrarea trebuie făcută strict i.v., folosindu-se soluţia 5-10%. La câine,
doza este de 50-100 mg/kc şi asigură narcoză şi o analgezie bună timp de 30-60 minute.
Hypnodilul (metomidatul) este un hipnotic excelent pentru porc, la care, în doze de 3-6
mg/kc, administrate i.v. sau i.p., induce un somn profund, cu o bună relaxare musculară şi
analgezie. Are toxicitate redusă şi nu modifică principalii parametri fiziologici. Produsul poate fi
utilizat în asociere cu stresnilul, combelenul, diazepamul sau rompunul.

C. Narcoza inhalatorie
Prezintă următoarele avantaje specifice: (1) asigură realizarea unei narcoze cu durată şi
profunzime variabilă, putându-se adapta la amploarea şi durata operaţiei; (2) respiraţia poate fi
controlată şi complet asistată manual sau mecanic, atunci când se foloseşte circuitul închis, fapt
ce permite folosirea miorelaxării generale şi creează condiţii pentru executarea intervenţiilor
chirurgicale pe cavitatea toracică deschisă; (3) se pot preveni şi combate complicaţiile
cardiorespiratorii; (4) trezirea este rapidă şi de regulă fără stări de excitaţie.
Narcoza inhalatorie are totuşi şi unele dezavantaje: (1) aplicarea este condiţionată de
aparatura adecvată; (2) se impune o supraveghere continuă, calificare şi experienţă; (3) este
complexă, putându-se realiza, de regulă, numai după o eficientă premedicaţie, inducţie narcotică
şi uneori relaxare, deoarece majoritatea narcoticelor sunt iritante pentru căile respiratorii,
declanşând reacţii de apărare (laringospasm, apnee, vomă etc.) şi fără o imobilizare
corespunzătoare nu este posibil să se efectueze intubaţia endotraheală; (4) nu permite efectuarea
de intervenţii chirurgicale pe cavitatea bucală şi laringe; (5) este mai puţin economică.
În afară de aceste dezavantaje generale, există şi unele dezavantaje specifice substanţelor
utilizate. Astfel, eterul şi cloroformul lasă miros cărnii şi laptelui, în timp ce ciclopropanul şi
eterul în amestec cu oxigenul sunt inflamabile şi explozibile, ceea ce împiedică sau face riscantă
utilizarea aparaturii electrice (ex. bisturiul electric).
Modalităţi de realizare a narcozei inhalatorii. Narcoza prin inhalaţie se bazează pe
pătrunderea anestezicului volatil sau gazos în alveolele pulmonare şi de aici, trecerea lui în
circulaţia sistemică. După modul cum se realizează amestecul între anestezic şi aer sau oxigen şi
schimbul respirator pulmonar, se disting patru circuite anestezice.

32
 Circuitul deschis se realizează atunci când inhalarea anestezicului se face de la o sursă
deschisă şi amestecul lui cu aerul atmosferic are loc pe traiectul căilor respiratorii, iar aerul este
expirat din nou în mediu deschis. Este simplu şi aplicabil la animalele mici şi mijlocii. Se
pretează pentru narcoticele lichide volatile (cloroform, eter, halotan). Prezintă dezavantaje
majore, date de dozarea puţin controlabilă a narcoticului, imposibilitatea asigurării ventilaţiei
artificiale şi stânjenirea celei spontane. De asemenea, se pierde narcotic în mediul înconjurător,
fiind afectate şi persoanele din jur. Tehnica de realizare constă în acoperirea nărilor animalului
cu tampoane îmbibate cu lichid anestezic sau aplicarea unei măşti adecvate în care sunt
introduse tampoanele. Animalele mici pot fi introduse în spaţii limitate, în care inhalează
amestec de aer cu anestezic gazos sau volatil.
Circuitul semideschis se realizează prin inhalarea amestecului de anestezic şi oxigen sau
aer comprimat dintr-o sursă controlabilă şi prin eliminarea gazelor expirate în atmosferă.
Inhalarea se face prin intermediul unei sonde endotraheale, în circuit gazele fiind dirijate prin
intermediul unei supape. Prezintă avantajul dozării anestezicului şi posibilităţii de a controla
ventilaţia pulmonară, având însă dezavantajul unui consum ridicat de anestezic, deoarece
expiraţia se face în atmosferă. Se pretează în special pentru animalele mici.
Circuitul semiînchis se poate realizeaza prin inhalarea amestecului de anestezic şi oxigen
dintr-o sursă controlabilă, în timp ce o parte din gazele eliminate sunt reluate în circuitul
anestezic, după ce au fost purificate de CO 2 prin trecerea lor printr-un filtru cu calce sodată,
împreună cu o nouă cantitate de amestec proaspăt.
Circuitul închis se deosebeşte de precedentele prin aceea că spaţiul respirator al
animalului este complet izolat de spaţiul exterior atmosferic. Anestezicul în amestec cu oxigen
sau aer comprimat este inhalat la o presiune controlabilă, iar gazele expirate sunt reluate în
circuit şi purificate de CO2 prin trecerea lor prin filtrul cu calce sodată. După sensul de circulaţie
al conţinutului gazos se disting două sisteme de aparate, un sistem de circuit dus-întors şi un
sistem de circuit propriu-zis. Primul este simplu şi uşor de construit, prezintă însă dezavantajul
că are un spaţiu respirator pasiv sau mort mare, respectiv spaţiul cu gaze care se mişcă înainte şi
înapoi, fără a participa direct la schimbul gazos alveolar. La al doilea sistem, gazele sunt dirijate
într-un singur sens, parcurgând următorul circuit: sursă de oxigen – vaporizator – balon de
respiraţie (de amestec) – tub gonflat – filtru cu calce sodată – balon de respiraţie, de unde
amestecul este reluat din nou în circuit. Spre deosebire de celelalte, circuitul închis prezintă
următoarele avantaje: (1) sunt necesare cantităţi reduse de anestezic; (2) există posibilitatea unui
control eficient al ventilaţiei pulmonare; (3) se poate folosi fără pericol miorelaxarea şi se poate
opera pe toracele deschis. Sursa de oxigen sau aer comprimat este asigurată prin butelii
prevăzute cu reductoare de presiune şi debitmetre. Sursa de anestezic, în cazul lichidelor
volatile, este asigurată prin rezervoare simple, racordate la circuitul de oxigen sau prin sisteme
de vaporizare speciale, care prin construcţie sunt prevăzute şi cu rezervor pentru anestezic. În
cazul anestezicelor gazoase se folosesc butelii metalice. Vaporizatoarele actuale sunt prevăzute
cu supapă termocompensatoare, care asigură o concentraţie constantă indiferent de temperatură
şi cu un dispozitiv pentru reglarea debitului. Filtrul cu fixatorul de CO 2 este format dintr-o
canistră de metal sau sticlă, de dimensiuni variabile (3-5 litri pentru animalele mici şi mijlocii,
10-15 litri pentru cele mari), în care se introduce calce sodată granulată (hidroxid de calciu 90%,
sodă caustică 5%, la care se adaugă 5% silicaţi şi apă). Tuburile conectoare sunt din cauciuc
inelat (gonflat), cu diametrul intern egal cu diametrul traheal. Balonul de respiraţie şi de
amestec, de asemenea, din cauciuc, este de mărime variabilă, care se calculează după debitul
respirator (volumul respirator flux-reflux). Inhalarea se poate face prin intermediul unor măşti de
cauciuc, adaptate conformaţiei faciale a fiecărei specii, care se aplică etanş pe botul animalului
şi apoi se racordează la circuitul anestezic sau prin intermediul unor sonde endotraheale.
Tehnica intubaţiei endotraheale. Intubaţia la animale se poate efectua de regulă numai
sub neuroplegie sau neuroleptanalgezie şi narcoză de scurtă durată, cu sau fără miorelaxare. Se
aşează animalul în decubit lateral sau dorsal, se deschide cavitatea bucală şi se exteriorizează
limba. Direct (la pisică şi la câinii de talie mică) sau cu ajutorul laringoscopului plasat la baza

33
limbii, se vizualizează deschiderea laringiană şi se introduce sonda. Pentru ca sonda să pătrundă
cât mai uşor prin laringe în trahee, poziţia capului trebuie să fie în extensie. Atunci când nu se
realizează o anestezie şi o relaxare corespunzătoare, se poate recurge şi la anestezia locală a
mucoasei laringiene sau la inhalarea iniţială prin mască. După plasarea sondei în lumenul traheal
(la 5-15 cm de laringe) se umple manşonul de etanşeizare şi se racordează la circuitul anestezic.
Faţă de inhalarea prin mască, intubaţia endotraheală prezintă următoarele avantaje: (1) se evită
pătrunderea secreţiilor sau a conţinutului alimentar regurgitat în pulmon; (2) permite menţinerea
unei presiuni pozitive în circuit şi se înlătură pneumotoraxul în operaţiile pe toracele deschis; (3)
se asigură un control eficient al ventilaţiei, aceasta putând fi complet asistată prin ventilaţie
manuală (comprimarea ritmică a balonului de respiraţie) sau mecanică. Când se foloseşte masca
există şi posibilitatea insuflării de gaze în stomac şi nu se pot înlătura secreţiile bucale.
Narcotice volatile. Halotanul (fluotanul, narcotanul) se remarcă prin calităţi narcotice
superioare altor molecule. Este uşor manevrabil şi neiritant. Are acţiune rapidă, constantă şi fără
perioadă de excitaţie evidentă. Trezirea are loc la 10-20 minute după sistarea inhalării, fără stări
de excitaţie. În condiţii de supradozare are acţiune depresivă cardiorespiratorie şi hepatotoxică.
Are slabă acţiune analgezică, de aceea se asociază cu anestezia locoregională şi cu analgezia
generală. Narcoza cu halotan, fără premedicaţia cu neuroleptice, poate induce hipertermia
malignă şi modificări ale metabolismului fibrei musculare la porcii susceptibili la stres. Pentru a
se evita efectele secundare şi pentru a face mai economică narcoza cu halotan, se recomandă a se
utiliza în asociere cu N2O după premedicaţia cu neuroleptice.
Isofluranul este un izomer al enfluranului. Isofluranul are efect analgezic, creşte mai
puţin decât oricare alt narcotic volatil presiunea intracraniană, fiind de elecţie pentru
neurochirurgie. Puternic depresor respirator, asemănător halotanului, nu sensibilizează
miocardul la catecolamine şi produce vasodilataţie coronariană. Miorelaxarea este excelentă. În
acelaşi timp, compensarea simpatică tinde să menţină debitul cardiac. Stabilitatea hemodinamică
este remarcabilă. Inducţia se realizează într-un amestec 2,5-4,5%, iar întreţinerea este la 1-3%.
Enfluranul (forane) este un produs stabil, depresor puternic al respiraţiei, deprimând
chiar ventilaţia spontană. Nu sensibilizează miocardul la acţiunea catecolaminelor, induce
hipotensiune şi realizează o stabilitate remarcabilă a frecvenţei şi a ritmului cardiac, aritmiile
fiind rare. Este un analgezic şi un miorelaxant excelent, fiind cel mai puternic miorelaxant dintre
narcoticele volatile, acţionând la nivelul postsinaptic al plăcii neuromusculare. O bună
premedicaţie este necesară pentru limitarea excitaţiilor din perioada de inducţie şi de la trezire.
Inducţia se realizează într-un amestec de 4-6%, iar menţinerea, cu 1-3%.
Sevofluranul (ultane) este un anestezic volatil cu miros plăcut, neînţepător. Produce
depresia contracţiei cordului, sensibilizează miocardul la catecolamine, creşte uşor frecvenţa
cardiacă, este slab coronarodilatator şi depresor respirator asemănător isofluranului.
Sevofluranul pare a fi anestezicul volatil cel mai potrivit pentru inducţia rapidă, fără mişcări de
pedalare în timpul inducţiei, iar trezirea se face fără excitaţii.
Desfluranul (suprane) este un narcotic volatil recent licenţiat pentru uzul în anestezia
generală la om. Prezintă marele avantaj că este foarte puţin solubil în sânge şi grăsimi. Efectele
cardiovasculare ale desfluranului sunt similare isofluranului şi ar consta în creşterea frecvenţei
pulsului, descreşterea presiunii arteriale şi a rezistenţei vasculare sistemice. S-au citat şi cazuri
de depresie cardiovasculară. Nu este iritant al căilor respiratorii.
Metoxifluranul (pentran) se diferenţiază de halotan printr-un efect analgezic mai puternic
şi relaxant mai redus. Inducţia se realizează lent (10-20 minute), fiind necesare concentraţii de 3-
5%, greu realizabile, deoarece viteza de evaporare este redusă. Pentru realizarea unei narcoze
echilibrate se poate asocia, de asemenea, cu N2O şi cu halotan.
Cloroformul este tot mai puţin utilizat, deoarece este iritant pentru căile respiratorii şi ca
urmare, pe cale reflexă, produce hipersalivaţie, laringospasm, tahipnee şi tahicardie. În timpul
narcozei deprimă respiraţia, favorizând hipercapneea, care antrenează alte tulburări metabolice
şi hepatice (acidoză, glucozurie, acetonurie etc.). Toxicitatea este de 25-30 de ori mai mare faţă
de eter, influenţând negativ activitatea cardiovasculară. Scade puterea fagocitară,

34
coagulabilitatea şi hemoglobina, creşte acidoza şi favorizează apariţia icterului hemolitic, iar la
narcozele de lungă durată produce necroză hepatică şi favorizează complicaţiile septice. Este
contraindicat la animalele bolnave şi îndeosebi la cele de abataj, la care pe lângă riscurile
anestezice arătate, lasă miros cărnii, care persistă 7-8 zile. Dintre specii, sunt mai sensibile
bovinele, pisica şi iepurele.
Eterul etilic îşi păstrează actualitatea datorită toxicităţii destul de reduse. Este însă iritant
pentru căile respiratorii, fapt pentru care inducţia fără o preanestezie corespunzătoare este
dificilă. În prima fază a narcozei produce hipertensiune şi hemoconcentraţie, generând condiţii
favorabile instalării stării de şoc. Provoacă tahipnee prin mecanism reflex, fiind implicaţi
receptorii periferici şi centrali. Modificările cardiovasculare şi metabolice sunt consecinţa
hipercatecolaminemiei şi se manifestă periferic prin constricţie la nivelul vaselor capilare şi
consecutiv scăderea perfuziei tisulare, creşterea glicemiei, a lactacidemiei şi a piruvicemiei. Are
acţiune stresantă, evidenţiată prin creşterea hormonilor corticosuprarenali, ca urmare a stimulării
secreţiei de ACTH. În narcoza de durată pot să apară tulburări de coagulabilitate şi hemoliză.
Are în principiu aceleaşi contraindicaţii ca şi cele ale cloroformului.
Narcotice gazoase. Ciclopropanul este recomandat mai ales pentru bovine, remarcându-
se printr-o bună stabilitate cardiorespiratorie. La doze ridicate apar constant tulburări
consecutive hipercatecolaminemiei. Se recomandă a se asocia cu barbiturice sau cu eter. Se
găseşte sub formă de gaz îmbuteliat şi are calităţi anestezice bune, dar este puternic explozibil.
Protoxidul de azot (N2O) este un gaz incolor, mai greu decât aerul, cu miros de zahăr ars,
neiritant. Se livrează în butelii de oţel şi este un analgezic puternic, cu efect hipnonarcotic redus.
Se utilizează cu succes în asociere cu halotanul sau cu barbiturice. Nu este explozibil şi nici
inflamabil. Toxicitatea este redusă, neinfluenţând semnificativ principalele funcţii. Poate fi
utilizat la toate speciile de animale, pretându-se pentru narconeuroleptanalgezie.
Stadiile narcozei. Narcoza, ca rezultat al interacţiunii dintre organism şi substanţa
narcotică, este un proces complex, care afectează într-o anumită ordine funcţiile SNC, putându-
se distinge, după manifestările clinice mai mult sau mai puţin evidente, următoarele stadii.
Stadiul I (iniţial, de analgezie şi hipnoză, prenarcoza) sau stadiul cortical corespunde
perioadei imediate administrării narcoticului şi se manifestă prin sedaţie, indiferenţă şi o uşoară
analgezie. Acesta are două faze: faza I (în care poate fi observată o stare de agitaţie, tuse,
salivaţie, micţiuni repetate, defecări, uneori chiar vomă şi care corespunde primului contact al
narcoticului cu celulele cortexului), faza a II-a (progresiv, datorită inhibiţiei corticale, animalul
pierde controlul asupra mediului înconjurător şi rămâne pentru scurt timp imobil în poziţie
patrupodală sau execută mişcări necoordonate, după care cade în decubit lateral).
La narcoticele actuale, acest stadiu este în general scurt, iar manifestările clinice pot fi
mult estompate de premedicaţia narcotică (neuroleptice şi atropină). Această fază poate fi
folosită pentru intervenţii chirurgicale puţin dureroase şi de scurtă durată.
Stadiul al II-lea (al narcozei cu reflexe), considerat stadiul răspunsurilor necontrolate
(neinhibate), se caracterizează clinic prin hipnoză şi imobilizare în decubit, cu păstrarea
reflexivităţii cutanate, musculare şi oculare. Adâncirea inhibiţiei corticale determină exaltarea şi
necoordonarea activităţii centrilor subcorticali şi ca urmare, dezechilibre neurovegetative
manifestate de regulă prin tulburări cardiorespiratorii (tahipnee, bradipnee, apnee, tahicardie,
aritmii cardiace), midriază şi nistagmus rotator. Toate reflexele sunt prezente (poate lipsi cel
palpebral şi cutanat). Este considerat stadiul de risc anestezic incipient, fapt pentru care se
impune o supraveghere atentă şi evitarea unor manopere de contenţie sau chirurgicale care pot
constitui stimuli suplimentari cu potenţial de dezorganizare neurovegetativă. De asemenea, se
contraindică în această perioadă administrarea i.v. a altor medicamente, cu excepţia situaţiilor
critice, când s-au produs accidente care impun măsuri de resuscitare şi reechilibrare funcţională.
Stadiul al III-lea (al narcozei fără reflexe) corespunde cu inhibiţia generalizată a SNC,
exceptând bulbul. Clinic, se constată stabilizarea cardiorespiratorie, dispariţia nistagmusului,
mioza şi absenţa sau reducerea reflexului cornean şi palpebral, a reflexelor senzitive şi motorii
medulare. Pentru o atenţionare sporită, acest stadiu este divizat în mai multe planuri, care

35
reflectă profunzimea narcozei. Planul 1 se caracterizează prin analgezie şi narcoză cu persistenţa
reflexului palpebral, cornean şi anal, planul 2, prin abolirea reflexului palpebral, diminuarea
celui cornean şi anal, nistagmus convergent şi evidenţierea pleoapei a treia (mai evident la câine
şi porc), respiraţie amplă şi ritmică, iar planul 3, prin abolirea reflexului cornean şi anal, relaxare
musculară, respiraţie greoaie, cu efort şi uneori cu participarea musculaturii abdominale, iar
globii oculari îşi reiau poziţia centrală şi apare o uşoară midriază. Planul 4 se caracterizează prin
scăderea volumului respirator (respiraţii aritmice, superficiale), accelerarea pulsului,
hipotensiune, cianoza mucoaselor (hipoxie), relaxarea sfincterului anal şi vezical (pierderi
pasive de urină). Pupilele sunt dilatate şi nu mai răspund la stimulii luminoşi. Este planul în care
s-a produs supradozarea narcotică şi din care se trece rapid în ultimul stadiu al narcozei.
Stadiul al IV-lea (toxic, al paraliziei bulbare) este cel în care survine stopul respirator şi
apoi cel cardiac. Trezirea se realizează, de asemenea, progresiv, într-un timp variabil de la un
narcotic la altul, mai lung în cazul narcoticelor injectabile. Dezinhibiţia se realizează în ordine
inversă, putându-se înregistra manifestări clinice asemănătoare celor întâlnite în stadiile I şi II.
În cazul unor barbiturice, trezirea poate fi însoţită de stări de excitaţie, cu dezechilibre
funcţionale. În toate cazurile se impune supravegherea animalului până la trezirea completă.
Accelerarea trezirii se realizează prin administrarea de cafeină, efortil, pentetrazol etc.

D. Electronarcoza
Fiind o metodă particulară de narcoză, obţinută prin acţiunea curentului electric asupra
SNC, prezintă avantaje şi dezavantaje specifice, diferite de cele ale altor metode.
Avantaje: (1) efectul analgezic şi imobilizant se instalează rapid şi se menţine constant
pe toată durata de acţiune a curentului; (2) metoda nu este toxică şi nu are efect cumulativ; (3)
nu are contraindicaţii la cazurile cu afecţiuni hepatice, renale şi respiratorii; (4) poate fi folosită
în intervenţii obstetricale, deoarece nu deprimă fătul; (5) este mai uşor de aplicat decât anestezia
prin inhalaţie sau intravenoasă, fiind mult mai economică; (6) se poate, la nevoie, întrerupe sau
aprofunda; (7) trezirea survine rapid (după întreruperea curentului); (8) aparatele pot fi portabile,
cu surse proprii de curent (baterii); (9) este aplicabilă în condiţii de teren, iar contenţia şi
imobilizarea (mai ales la bovine) se pot realiza fără ajutoare.
Dezavantaje: (1) în perioada de inducţie şi în timpul schimbării parametrilor electrici se
produc spasme musculare, stare de agitaţie şi consecutiv dispnee, brahi- şi tahicardie; (2) este
stresantă, induce descărcări mari de catecolamine şi consecutiv hipertensiune arterială,
hiperglicemie, hipertermie etc. O parte din efectele secundare pot fi controlate şi înlăturate
printr-o premedicaţie adecvată. Spasmul muscular poate fi eliminat prin premedicaţia cu
tranchilizante (diazepam) sau miorelaxante. Excitaţia şi efectul stresant pot fi atenuate prin
premedicaţie cu neuroleptice, dispneea şi anoxia, prin intubaţie şi respiraţie asistată, iar
brahicardia şi hipersalivaţia, prin premedicaţie cu atropină.
Mecanismul de acţiune al electronarcozei este încă neelucidat, dar se aduce în discuţie
sincronizarea sau desincronizarea activităţii bioelectrice encefalice. Excitaţiile intermitente date
de curenţii de joasă frecvenţă se suprapun peste cele fiziologice, având ca efect tulburarea
integraţiei, fie prin excitarea centrilor de inhibiţie, fie prin modificări bioelectrice sau metabolice
celulare. Recent, în mecanismul de acţiune au fost implicate şi endorfinele, ale căror valori cresc
semnificativ în timpul şi după acţiunea excitantă a curentului electric. Efectul electroanalgezic
poate fi datorat şi epuizării transmiterii stimulilor algici printr-o consumare mai rapidă a
mediatorilor chimici şi consecutiv instalarea blocului simpatic sau modificarea polarizării
membranare (depolarizare sau hiperpolarizare), având ca rezultat întreruperea conducerii şi a
integrării excitaţiei algice. Sub electronarcoză se realizează o eficientă imobilizare şi analgezie,
în timp ce relaxarea este absentă sau foarte redusă şi neuniformă. Clinic, după conectarea
circuitului, animalele manifestă o scurtă fază de excitaţie (contracţii, tremurături musculare,
uneori defecare, micţiune), care dispare odată cu reglarea şi stabilirea parametrilor electrici
optimi. Efectul narcotic şi analgezic se menţine constant dacă electrozii îşi păstrează contactul şi
asigură conductibilitatea electrică. Revenirea completă, sub aspect clinic, are loc în mod obişnuit

36
după 3-10 minute de la întreruperea circuitului, când animalul îşi reia comportamentul normal.
Modificările cardiovasculare (tulburările de ritm, creşterea presiunii arteriale) apar consecutiv
descărcărilor de catecolamine. Asupra SNV, modificările sunt, de asemenea, date de
hipercatecolaminemie şi excitarea hipotalamică, consecutiv căreia creşte secreţia de ACTH şi se
intensifică funcţia corticosuprarenală. În concluzie, electronarcoza are contraindicaţii doar la
animalele grav bolnave, rămânând un mijloc de anestezie şi de contenţie eficient şi fără riscuri la
animalele sănătoase. Tehnica simplă şi economică, rapiditatea contenţiei şi eficienţa analgeziei
sunt calităţi care obligă să se acorde o atenţie cuvenită electronarcozei.
Tehnica electronarcozei. Se foloseşte curent alternativ cu unde sinusoidale sau
dreptunghiulare şi curent prin impulsuri, cu frecvenţe cuprinse între 100-10.000 Hz, la tensiuni
de 25-60 V şi intensităţi cuprinse între 3-110 mA, în funcţie de specie şi de talia animalului.
Distribuirea curentului se face prin intermediul electrozilor de suprafaţă sau subcutanaţi, plasaţi
bitemporal sau frontooccipital. După aplicarea electrozilor se conectează circuitul şi se reglează
aparatul la parametrii corespunzători speciei, avându-se în vedere că pentru început sunt necesari
curenţi mai puternici, astfel ca animalul să cadă, iar apoi se fac ajustările necesare până se obţine
narcoza şi eventual relaxarea. Se vor avea în vedere câteva principii de bază: (1) dozarea
curentului se va face în aşa fel încât respiraţia să rămână aproape de cea normală; (2) la
animalele mari, frecvenţele mai joase sunt mai adecvate; (3) după căderea animalului se vor face
ajustările necesare, până la dispariţia sensibilităţii dureroase şi instalarea unei narcoze
corespunzătoare; (4) folosirea combinaţiilor de curent alternativ şi continuu elimină faza de
excitaţie din perioada de inducţie; (5) premedicaţia cu neuroleptice şi tranchilizante favorizează
instalarea electronarcozei. La câine se obţine o electronarcoză utilă chirurgical folosind curent
prin impulsuri rectangulare (1.500-1.800 Hz, 50-60 mA, 0,3 ms) şi curent alternativ rectangular
(500 Hz, 50-60 mA şi 30V), iar la bovine şi la ovine, curent alternativ sinusoidal (55-70 V, 60-
100 mA şi 1.600-2.000 Hz la bovine şi 22-25 V, 25-35 mA şi 1.800-2.000 Hz la ovine).

E. Metode şi tehnici de realizare a narcozei

Narcoza simplă se realizează într-un singur timp anestezic. Mononarcoza (narcoza pură)
se obţine cu o singură substanţă narcotică şi este în prezent puţin utilizată, deoarece cu
majoritatea produselor nu se pot realiza în mod echilibrat componentele anestezice esenţiale
(analgezia, protecţia neurovegetativă, hipnoza, relaxarea), dar pentru realizarea lor sunt necesare
doze crescute. Polinarcoza (narcoza prin asociaţie, mixtă, combinată) se realizează cu mai multe
substanţe administrate concomitent, pe aceeaşi cale sau pe căi diferite. Este net superioară
precedentei şi se bazează pe acţiunea sinergică a mai multor substanţe. Orientarea actuală şi de
viitor este îndreptată spre găsirea unor formule de asociere cu efecte multiple şi selective,
obţinute cu produse unice. Prima asociere dintre cloralhidrat şi sulfatul de magneziu a fost
preluată de medicii veterinari englezi şi îmbunătăţită prin adăugarea pentobarbitalului, după
următoarea formulă: cloralhidrat 20 g, MgSO 4 14g, pentobarbital 6,5 g şi solvent până la 1.000
ml (solventul = apă distilată apirogenă 55,5%, propilenglicol 35% şi alcool etilic 9,5%).
Narcoza complexă grupează tehnicile de narcoză care se realizează de cele mai multe ori
în etape distinctive: preanestezia, inducţia narcotică şi narcoza propriu-zisă. Preanestezia constă
în administrarea unor substanţe anestezice şi medicamentoase, urmărindu-se sedarea şi
imobilizarea animalului, stabilizarea şi stabilitatea neurovegetativă, antagonizarea sau
diminuarea unor efecte secundare ale substanţelor narcotice şi potenţializarea celor utile, pentru
a se reduce doza şi a se mări tolerabilitatea. Pentru a se realiza obiectivele urmărite, se folosesc
în mod curent următoarele grupe de substanţe: neuroleptice şi tranchilizante, anticolinergice
(atropină, scopolamină), analgezice şi sedative. Inducţia narcotică este timpul anestezic în care
se realizează imobilizarea printr-o narcoză de scurtă durată, sub care se pot efectua manoperele
(perfuzia i.v. sau intubaţia) necesare realizării narcozei propriu-zise. Se folosesc în mod obişnuit
barbituricele sau doze fracţionate de cloralhidrat şi miorelaxante. Prin inducţia narcotică se
urmăreşte depăşirea stadiilor I şi II, care în cazul unor narcotice de bază sunt lungi şi însoţite de
stări de excitaţie şi dezechilibre funcţionale. Narcoza propriu-zisă este timpul anestezic cel mai

37
important, în care se urmăreşte realizarea şi menţinerea unei narcoze în stadiul III, prin
administrarea de narcotic pe cale inhalatorie sau parenterală.
Narcomiorelaxarea, în condiţii de teren are utilizare restrânsă, deoarece se impune
asigurarea ventilaţiei pulmonare prin mijloace artificiale, care necesită aparatură şi experienţă.
Narcomiorelaxarea oferă avantaje care decurg din relaxarea musculară: (1) asigură imobilizarea
rapidă şi condiţii de perfectă linişte intraoperatorie, indispensabile în unele operaţii (ex.
osteosinteză); (2) permite intubaţia endotraheală şi aplicarea ventilaţiei controlate,
indispensabilă pentru intervenţii pe cavitatea toracică deschisă şi în operaţii laborioase, de lungă
durată. Între miorelaxante şi narcotice sunt interacţiuni care duc la potenţializarea efectelor
neurodepresive, ceea ce permite reducerea generală a dozelor. La aplicarea miorelaxării se vor
avea în vedere particularităţile legate de specie şi complicaţiile specifice fiecărui tip de
miorelaxant: depolarizante (succinilcolină), antidepolarizante (D-tubocurarină, galamină,
pancuronium, flaxedil) şi blocante interneuronale (glicerilguaiacol, guaiafenezină).
Succinilcolina (myorelaxin, suxametoniu) are acţiune de 3-8 minute şi se administrează
i.v. în doze de 0,3 mg/kc la câine, 1 mg/kc la pisică, 0,02-0,03 mg/kc la oaie şi la vacă, 0,01-0,07
mg/kc la cabaline şi 1,5-2,5 mg/kc la suine. Nu are antidot specific şi poate prezenta interacţiuni
cu unele antibiotice (ex. streptomicină, kanamicină, tetraciclină) sau antiparazitare (ex.
organofosforice), care prelungesc efectul miorelaxant prin scăderea colinesterazei.
D-turbocuranina se administrează i.v. în doze de 0,1-0,15 mg/kc la câine, 0,25 mg/kc la
porc şi 0,05 mg/kc la rumegătoare. Are ca antidot neostigmina. Atropina, sărurile de potasiu şi
antihistaminicele îi diminuează efectul.
Galamina este bine tolerată de toate speciile. Se administrează i.v. sau i.m. în doze de
0,5-1 mg/kc la câine, 1-2 mg/kc la porc, 0,3-0,5 mg/kc la vacă şi 0,5-1 mg/kc la cai. Efectul
durează 20-30 minute şi se poate repeta. Nu se recomandă pentru operaţi de cezariană, deoarece
trece bariera placentară. Ca antidot se foloseşte neostigmina.
Glicerilguaiacolul (guaiafenezina) are acţiune miorelaxantă selectivă, care nu afectează
decât într-o mică măsură musculatura respiratorie. La doze mici, suficiente pentru imobilizare,
nu produce apnee şi nici modificări cardiovasculare importante. Se ulilizează în soluţie 5-15%,
în doză de 80-110 mg/kc la cai, 150-200 mg/kc la câine şi 75-80 mg/kc la vacă. Când se
asociază cu neuroleptice sau cu barbiturice, dozele se reduc la jumătate.
Narcoza potenţializată se bazează pe potenţializarea acţiunii substanţelor narcotice şi
diminuarea unor efecte secundare ale acestora. Potenţializarea se realizează printr-o
premedicaţie complexă, bazată pe asociaţii de neuroleptice, ganglioplegice, antihistaminice şi
analgezice, cunoscute sub denumirea de „amestecuri litice”, care produc inhibiţie multifocală în
SNC şi consecutiv stabilizarea neurovegetativă şi scăderea generală a metabolismului. În
consecinţă, efectul narcotic se obţine cu doze semnificativ reduse, în condiţiile unei eficiente
protecţii faţă de stres şi şoc. Treptat, din cauza unor efecte secundare (simpaticoliză, vasoplegie)
greu controlabile ale amestecurilor litice, s-au elaborat, păstrând principiul potenţializării,
tehnici simple, bazate numai pe asocierea neuroleptic cu narcotic sau neuroleptic cu analgezic şi
narcotic, denumite mai concis după componentele anestezice fundamentale realizate.
Narconeuroplegia se realizează prin administrarea narcoticului la 10-20 minute după
neuroleptic. Pe fondul neuroplegiei, narcoza se instalează rapid, stadiile I şi II sunt mult
estompate, iar durata stadiului III creşte. Dozele se pot reduce cu 20-40%, iar sub aspect
anestezic predomină componenta neuroplegică şi hipnonarcotică, analgezia şi relaxarea fiind
satisfăcătoare. Avantajele practice ale metodei sunt date de terenul neuroplegic, care facilitează
abordarea animalului şi executarea narcozei, precum şi de folosirea unor doze reduse de
narcotic, care măresc securitatea, reducându-se efectul toxic. Nu trebuie pierdute din vedere şi
multe dezavantaje: accentuarea efectelor hipotensive, trezirea tardivă, hipotermia etc. Tehnica,
dozele şi particularităţile de realizare diferă în raport de substanţele folosite şi de specie.
Narconeuroleptanalgezia se realizează prin completarea NLA cu narcoza i.v. sau
inhalatorie. În general, sunt necesare doze de narcotic semnificativ reduse (cu 30-60%), ceea ce
îi conferă securitate, având efect toxic redus. Sub aspect anestezic, se realizează în mod

38
echilibrat trei componente fundamentale ale anesteziei generale (analgezia, neuroplegia şi
hipnoza), asigurându-se o bună stabilitate cardiovasculară şi respiratorie.
Narcoza cu toxicitate dispersată sau balansată se bazează pe principiul potenţializării şi
al sumării efectelor utile ale mai multor substanţe (neuroleptic, narcotic, hipnotic, analgezic,
eventual şi miorelaxant). Unii autori descriu la câine o astfel de anestezie, folosind romtiazin,
cloraloză, heptadon sau sintalgon, caracterizată printr-o eficientă analgezie, hipnoză şi
stabilizare funcţională, fiind recomandată mai ales pentru operaţii laborioase şi de lungă durată.
La cal se poate folosi formula de narcoză balansată şi pivotată pe cloralhidrat cu sulfat de
magneziu şi cu premedicaţie neuroleptică (combelen sau acepromazină), care după cerinţe, se
completează cu un analgezic (mialgin sau sintalgon) şi cu un barbituric (pentobarbital), prin
autodozare. Narcoticele injectabile pot fi înlocuite cu cele inhalatorii, după acelaşi principiu.

Capitolul 4. MANOPERE CHIRURGICALE DE BAZĂ

1. Dierezele

Reprezintă actul operator de separare a planurilor anatomice, pentru a se realiza accesul

la focarul patologic sau la organul pe care urmează a se efectua operaţia propriu-zisă.
Incizia este manopera de tăiere a ţesuturilor cu ajutorul bisturiului sau a altor instrumente
cu lama tăioasă („tomie”). Bisturiele prezintă un mâner şi o lamă tăioasă, de mărime şi formă
diferită, care poate fi fixă, demontabilă sau articulată. Un tip particular de bisturiu este cel
electric, care se utilizează pentru incizia ţesuturilor tumorale puternic vascularizate, deoarece
realizează concomitent electroincizia şi electrocoagularea. Manevrarea bisturiului se face în mai
multe feluri: ca un toc de scris (pentru inciziile delicate şi precise ale pielii, ale mucoaselor sau
ale organelor interne), ca un cuţit de masă (pentru incizia planurilor anatomice mai rezistente),
ca un arcuş de vioară (în cazul unor incizii lungi şi de diferite forme), ca un cuţit de tăiat pâine
(pentru incizia unor suprafeţe convexe), ca un cuţit de tăiat foile unei cărţi (pentru incizii scurte,
pentru deschiderea unor colecţii sau pentru incizia peritoneului), ca mânerul unei săbii (pentru
drenarea unor colecţii). Clasificarea inciziilor se face după mai multe criterii: după formă
(drepte, curbe), după direcţie (dinafară spre înăuntru, dinăuntru spre înafară – când se deschid
cavităţi, subcutanate – în teno- şi desmotomii), după număr (unice, multiple – felie de pepene,
cruce, H, V, Y etc.), după profunzime (superficiale, profunde – plan cu plan sau în bloc).
Reguli necesare efectuării unei incizii corecte:
 pregătirea locală trebuie să fie riguroasă (asepsie, antisepsie, analgezie).
 incizia se face în ţesut perfect sănătos.
 lama bisturiului trebuie să fie bine ascuţită şi perpendiculară pe ţesuturi. Când incizia se
execută cu mâna dreaptă, tegumentele se fixează între police şi indexul mâinii stângi, într-o
tensiune uniformă, respectiv cu ajutorul pensei anatomice sau chirurgicale.
 locul de elecţie trebuie să fie bine ales, cu acces direct la topografia organului abordat.
 incizia ţesuturilor se recomandă să se facă progresiv, plan cu plan, iar concomitent să se
facă hemostaza (eventual se acţionează sub hemostază preventivă).
 marginile plăgii trebuie să fie regulate, fără franjuri, ondulaţii sau funduri de sac, iar
plaga trebuie să fie mai largă la suprafaţă decât în profunzime (aspect de trunchi de con).
 incizia pleurei şi a peritoneului se va executa din interior spre exterior, pe o sondă
canelată sau sub protecţia degetelor, preferându-se folosirea foarfecelor chirurgicale.
 incizia trebuie să fie suficient de lungă şi la nevoie să poată fi prelungită.
 incizia trebuie să ţină cont de liniile de forţă ale ţesuturilor (ceea ce va preveni apariţia
cicatricilor vicioase, inestetice) şi să asigure un drenaj gravitaţional prin declivitate.
Scarificaţia constă în incizia multiplă a pielii şi a mucoaselor, pentru combaterea unor
edeme de stază sau în scop proflogistic. Inciziile, de obicei paralele între ele, sunt superficiale şi
nu depăşesc stratul vascular superficial al ţesutului respectiv.
Secţionarea este o diereză a ţesuturilor (oase, tendoane, coarne etc.), realizată cu diferite

39
instrumente ca foarfeca, cuţitul de amputaţie, tenotomul, dalta, fierăstrăul, osteotomul, foaia de
jales etc., acţionate manual sau electric. Foarfeca se fixează cu degetul mare şi inelar, iar indexul
se sprijină pe partea articulată, conferind astfel o mai mare precizie în acţionare. Se foloseşte
pentru secţionarea ţesuturilor moi şi a materialelor de sutură. Cuţitul de amputaţie se
manipulează ca un cuţit obişnuit, recomandându-se ca secţionarea să se efectueze printr-o
singură mişcare, într-un singur sens. Tenotomul este asemănător cu bisturiul, având însă lama
butonată la vârf. Acesta se introduce pe lat sub tendonul care va fi secţionat şi apoi se orientează
cu partea tăioasă spre acesta, secţionându-se dinăuntru spre înafară. Secţionarea ţesuturilor dure
se face cu dalta, cu fierăstrăul (cu lamă, Gigli sau circular) şi cu osteotomul.
Dilacerarea este manopera de diereză a ţesuturilor prin ruperea elementelor de legătură,
în special a ţesutului conjunctiv, cu ajutorul unor instrumente boante (foarfecă, pensă, sondă
butonată), cu degetele sau cu un tampon mânuit cu indexul sau prins cu o pensă hemostatică.
Dilacerarea cu instrumentar se execută prin pătrunderea în planul dintre ţesuturi în poziţie
închisă, după care se deschid braţele şi se face disocierea planurilor anatomice. Sondele butonate
servesc la individualizarea unor elemente anatomice de ţesuturile din jur. Dilacerarea se poate
realiza şi prin metode hidraulice, care constau în injectarea sub presiune a unor soluţii izotone
(ser fiziologic) între planurile anatomice. În general, dilacerarea se practică pentru izolarea unor
formaţiuni anatomice: testiculele, tumorile, sacul herniar etc.
Decolarea constă în ridicarea unui plan tisular de pe altul (periostul, peritoneul, mucoasa
gingivală etc.) şi se realizează cu decolatoare speciale în cazul periostului, respectiv cu
instrumentele folosite la dilacerare pentru ţesuturile moi.
Centeza (puncţia) reprezintă disocierea ţesuturilor prin pătrunderea cu instrumente
ascuţite (ace de seringă, trocare, bisturie etc.) într-un organ, cavitate naturală sau neoformată. Se
realizează în scop explorator, anestezic sau terapeutic, pentru evacuarea unor colecţii de gaze
sau materiale patologice fluide, urmată de introducerea unor medicamente. Puncţia poate fi
simplă (când colecţia lichidă are o vâscozitate şi o densitate redusă şi ea se evacuează
gravitaţional) sau aspiratoare (când se recurge la absorbirea lichidelor colectate sau a
fragmentelor de ţesut cu ajutorul seringii, a aspiratorului chirurgical sau a pompei de vid). În
cazul puncţiilor biopsice, aspiraţia menţine fragmentul de ţesut prelevat în lumenul acului.
Reguli practicate în puncţii:
 asepsie şi antisepsie riguroasă, anestezie adecvată.
 respectarea locului de elecţie şi evitarea lezării trunchiurilor vasculonervoase.
 puncţia exploratoare se practică în partea antedeclivă a tumefacţiei sau a cavităţii.
 puncţia evacuatoare se execută în punctul cel mai decliv al colecţiei.
 calibrul trocarului sau al acului trebuie să fie adecvat densităţii şi vâscozităţii lichidului,
iar între trocar sau ac şi dispozitivul de aspiraţie se va interpune un cateter.
 traversarea straturilor subcutanate (după puncţionarea pielii) se va face lateral, la câţiva
milimetri, pentru a evita crearea unei comunicări directe cu exteriorul.
 puncţiile evacuatoare pe organele tubului digestiv se vor face sub protecţia unei suturi în
bursă, care la sfârşit va oblitera orificiul puncţiei.
 în cazul puncţiilor evacuatoare cu cantităţi mari de lichid, evacuarea se va face gradat,
pentru a nu perturba echilibrul umoral şi barostatic.

2. Exerezele

Reprezintă actul operator prin care se extirpă, se îndepărtează sau se distrug porţiuni de
organe, organe în totalitate sau formaţiuni patologice („ectomie”).
Excizia este exereza unei porţiuni dintr-un ţesut sau organ, realizată prin două sau mai
multe incizii cu bisturiul sau cu foarfeca.
Rezecţia este exereza completă a unei porţiuni dintr-un ţesut sau organ, realizată printr-
un complex de excizii (ex. rezecţie apicală, dentară, costală, de stomac, de intestin).
Fenestraţia este exereza unei porţiuni de os sau cartilaj, cu pătrunderea într-o cavitate

40
osoasă (ex. cutia craniană, canalul medular) sau într-o articulaţie: trepanaţie (când se foloseşte
trepanul), extruzie (exereza unui cartilaj articular – menisc, disc intervertebral), frezare (exereza
prin aşchiere a ţesutului osos, mai ales dentar, cu ajutorul frezelor acţionate electric sau
pneumatic), laminectomie (îndepărtarea parţială a apofizelor spinoase şi a a arcului vertebral,
pentru a pătrunde la nivelul canalului neural).
Ablaţia este exereza în totalitate a unui organ (ex. glanda mamară, ovarele, testiculele)
sau a unei formaţiuni patologice (tumoră) prin manopere multiple (excizie, dilacerare, decolare).
Amputaţia este exereza unei porţiuni distale dintr-o extremitate corporală (ex. urechi,
coarne, coadă, membre), iar dezarticulaţia este îndepărtarea de la nivelul unei articulaţii.
Raclajul (chiuretajul) reprezintă exereza parţială de suprafaţă a unor ţesuturi, realizată
cu ajutorul chiuretei, a cuţitului Buss sau a renetei, prin care se îndepărtează ţesuturile
devitalizate, necrozate sau neoformate, de la suprafaţă sau din cavităţi. Rabotajul este exereza
prin răzuire a excrescenţelor dentare cu ajutorul unor pile speciale sau a frezelor electrice.
Trimajul este îndepărtarea cornului copitei sau a onglonului crescut în exces, respectiv
îndepărtarea surplusului de păr, cu ajutorul instrumentarului special.
Avulsia este exereza ţesuturilor realizată prin desprindere şi smulgere (copită, onglon).
Extracţia este îndepărtarea unui organ dur (dintele), fragment de os sau corp străin (ex.
calculi urinari, eschile, alice) din planurile tisulare, cu ajutorul unor pense speciale.
Torsiunea este exereza unor formaţiuni anatomice (ex. testicul, ovar) sau patologice
pediculate, concomitent cu ruperea pediculului realizându-se şi hemostaza. Ea se poate realiza
prin două procedee, în funcţie de care este: nelimitată (cu ajutorul unei singure pense) şi limitată
(cu două pense dispuse pe pedicul la distanţă de 1-1,5 cm una de cealaltă, din care una rămâne
fixă, iar cealaltă se răsuceşte împreună cu pediculul până la ruperea acestuia).
Strivirea liniară se practică pentru exereza organelor pediculate (ex. ovar, tonsile,
testicule) plasate în cavităţi profunde, greu abordabile sau pentru castrare la masculi şi femele.
Odată cu exereza, pensele de castrare realizează şi hemostaza prin angiotripsie.
Ligatura este exereza unor formaţiuni pediculate (ex. papiloame, cordon testicular,
pedicul ovarian), bazată pe necroza lentă consecutiv întreruperii circulaţiei sanguine prin
ligatură cu fire elastice, metalice sau de cauciuc. Ligatura poate fi directă, indirectă şi
transfixică.
Cauterizarea este de asemenea un mijloc de separare sau de exereză, prin distrugerea
termică, electrică sau chimică a ţesuturilor. Se foloseşte pentru distrugerea unor tumori cutanate
(ex. papiloame), a ţesuturilor hipertrofiate de la nivelul plăgilor, precum şi pentru deschiderea
unor colecţii patologice situate superficial (ex. abcese). După caz, se poate recurge la fierul
înroşit, termocautere speciale sau electrocautere, iar pentru distrugerea formaţiunilor tumorale,
la criocauterizare, folosind anhidrida carbonică şi azotul lichid. Dintre mijloacele chimice, sunt
accesibile pentru practică următoarele: acidul azotic, fenic, lactic şi tricloracetic şi sărurilor unor
metale (nitrat de argint, clorură de zinc, permanganat de potasiu etc.).
Crioterapia este metoda chirurgicală de distrugere controlată şi nesângeroasă a
ţesuturilor, prin răcire sub punctul crioscopic (congelare). Reducerea rapidă a temperaturii (până
la -20oC) produce distrugerea celulelor componente ale ţesuturilor congelate, prin formarea de
gheaţă intra- şi extracelular, prin stază, tromboză şi infarctizare vasculară.
Efectele crioterapiei sunt proporţionale cu temperatura agentului criogen, cu durata
aplicării şi cu tipul de ţesut congelat. Efectul maxim se obţine printr-o viteză mare de congelare,
urmată de o decongelare lentă. De obicei, distrucţia tisulară necesită unul sau două cicluri de
congelare-decongelare. Congelarea acţionează cu atât mai puternic cu cât cantitatea de apă din
ţesuturi este mai mare şi cu cât vascularizaţia este mai redusă.
Indicaţii: tumori cutanate ale cavităţii bucale, adenoame şi fistule perianale, cheloide etc.
Contraindicaţii: tumori osoase (risc de fracturare), boli vasculare (risc de embolie).
Mod de lucru: se tunde larg părul din regiune, în timp ce antisepsia locală este
facultativă. Anestezia generală, cel puţin neuroleptanalgezie şi cea locală, cu anestezice locale în
combinaţie cu adrenalină, facilitează congelarea rapidă şi decongelarea lentă prin vasoconstricţia

41
indusă. Mai departe, biopsia ţesutului precizează extinderea proceselor neoplazice şi implicit
limitele criodistrucţiei. Controlul ariei congelate se face prin inspecţie, palpaţie şi măsurarea
temperaturii intratisulare cu sonde termisor. Temperatura de -20 oC indică distrugerea ţesutului,
în timp ce temperatura de 0oC, care apare la marginile emisferei congelate, nu produce distrugeri
tisulare. Congelarea se realizează prin aplicarea sondelor criochirurgicale pe suprafaţa
ţesuturilor, care produc o congelare sub formă de sferă, iar prin apăsare asupra sondelor creşte
diametrul emisferei congelate în adâncime şi ca suprafaţă.
Agenţi criogeni: cel mai frecvent agent criogen este azotul lichid, folosit pentru răcirea
sondelor (până la -190oC) sau sub formă de spray. Zăpada carbonică răceşte până la -96 oC şi este
folosită pentru tratamentul leziunilor cutanate mici. Kelenul (clorura de etil) realizează doar
refrigerarea ţesuturilor, fără a produce criodistrucţie şi se foloseşte pentru obţinerea unei
anestezii superficiale de contact. Freonul este utilizat ca adjuvant în extracţia cristalinului.

3. Hemostaza

Hemostaza se poate realiza prin mecanismele fiziologice ale organismului, care sunt
eficiente în hemoragiile capilare şi vasculare reduse (hemostaza spontană sau fiziologică) şi
printr-o serie de procedee terapeutice, medicamentoase sau chirurgicale (hemostaza terapeutică).
Hemostaza spontană are loc prin vasoconstricţie, care diminuă pierderea de sânge, apoi prin
cheagul plachetar şi eritrocitar aderent la peretele vascular lezionat, formând trombusul
hemostatic. Hemostaza fiziologică se realizează în 2-5 minute posttraumatic.

3.1. Hemostaza medicamentoasă

Se poate realiza pre, intra- şi postoperator, apelând la medicaţia care stimulează factorii
hemostazei generale şi locale.
Medicaţia hemostatică generală se referă la următoarele substanţe: clorură de calciu,
gluconat de calciu, vitamina K3 (menadiona), vitamina K1 (fitomenadiona), venostat, ser
gelatinat 5% (gelatină 5 g, clorură de sodiu 0,8 g şi apă distilată 100 ml), ser de cal (hemostyl),
extracte tisulare bogate în trombokinază (clauden, coagulen, haemastop), gelatina,
autohemoterapia (150 ml sânge injectat s.c. la cal şi la vacă, respectiv 20-30 ml la câine).
Medicaţia vasoconstrictoare este utilă în oprirea hemoragiilor pe suprafeţe întinse sau în
cavităţi (ex. adrenostazin, ergomet, noratrinal).
Medicaţia hemostatică locală favorizează hemostaza prin precipitarea proteinelor
sanguine sau prin rolul de matrice a coagulului şi prin vasoconstricţie: adrenalină (noratrinal –
aspersiuni pe plagă pentru oprirea hemoragiilor capilare), gelaspon (bureţi de trombină – se
aplică pe suprafeţele sau în cavităţile sângerânde), pulbere de fibrină (se aplică, de asemenea, pe
suprafaţa sângerândă sub pansament), foiţe de geloform (se aplică pe hemoragiile
parenchimatoase), trombină sub formă de pulbere uscată (idem), perclorură de fier 4%,
aluminiu, cupru (se aplică sub formă de tampoane umezite şi uşor compresive, îndeosebi pentru
hemostaza în intervenţiile pe cavităţile nazale), apă oxigenată 12 volume, fenazonă 10-25% (are
acţiune hemostatică locală mai ales în epistaxis).

3.2. Hemostaza chirurgicală

A. Hemostaza chirurgicală preventivă

Se bazează în principal pe întreruperea temporară a circulaţiei sanguine în teritoriul pe
care se operează, timp de maximum o oră.
Garoul se aplică pentru hemostaza preventivă în intervenţii pe extremităţi (membre,
coadă, penis) şi constă într-o compresiune circulară proximală, realizată cu ajutorul unui cordon
elastic (tub de cauciuc) înfăşurat o dată sau de două ori şi fixat fie prin nod, fie cu ajutorul unei
pense. Pentru reuşită, înainte de strângerea garoului, se recomandă evacuarea sângelui venos din

42
partea distală, prin comprimarea acesteia fie manual, fie prin înfăşurare cu ajutorul unei benzi
elastice. Garotajul este corect atunci când în plagă nu se scurge sânge şi când nu se produce
stază venoasă. Pentru a se realiza o compresiune a marilor vase din profunzime se folosesc
rulouri de faşe sau tampoane plasate sub garou. În toate cazurile, menţinerea garoului nu trebuie
să depăşească 50-60 minute, pentru a se evita consecinţele locale şi generale ale ischemiei.
Desfacerea se face progresiv, pentru ca produşii de metabolism anaerob să intre gradat în
circulaţie. Altfel se pot produce consecinţe lezionale grave, cu apariţia şocului de garou. Atunci
când operaţia durează mai mult, periodic garoul se slăbeşte, după care se strânge din nou.
Banda Esmarch are avantajul că permite evacuarea sângelui şi a limfei din regiunea pe
care se aplică, permiţând repararea formaţiunilor anatomice şi efectuarea unor operaţii delicate.
Materialul este reprezentat printr-o bandă din material textil sau cauciuc, lată de 5-7 cm şi lungă
de 2-5 m. Se aplică începând din partea distală şi se termină în cea proximală. Aplicarea benzii
este contraindicată la cazurile care în regiunea compresată prezintă leziuni supurative, deoarece
favorizează diseminarea în sânge a germenilor piogeni, existând riscul piemiei.
Pensarea vasculară, directă sau indirectă, permite o hemostază preventivă eficientă mai
ales pentru chirurgia vasculară şi intestinală. Pentru pensarea directă se folosesc pense vasculare
speciale, Dieffenbach sau Satinski, care prin construcţie realizează o compresiune moderată şi
netraumatică pe vas. Pentru pensarea indirectă se folosesc pensele intestinale de baraj Pean.
Firul de aşteptare este trecut în jurul vasului sanguin şi la nevoie se înnoadă, iar la
terminarea operaţiei firul se îndepărtează.
Hemostaza preventivă prin compresiune cu clupe se practică în operaţia de amputaţie a
urechilor la câine sau în castrare la armăsar.

B. Hemostaza chirurgicală curativă

Este indispensabilă în toate intervenţiile operatorii sângeroase şi se aplică în toate
cazurile cu leziuni traumatice accidentale hemoragice.
Hemostaza provizorie se rezumă la oprirea temporară a hemoragiei, până când este
posibilă aplicarea hemostazei definitive.
Compresiunea directă se realizează fie prin folosirea garoului, fie prin comprimarea
directă sau indirectă a vasului lezat. La animalele mici, aceasta se poate face manual, prin
comprimarea regiunii cu ajutorul degetelor, iar la animalele mari, fie prin plasarea lor în decubit
pe obiecte care comprimă regiunea, fie prin garou, combinat cu tampoane compresive.
Tamponamentul se utilizează în hemoragiile capilare şi constă în comprimarea succesivă
a plăgii cu tampoane de tifon sterile (nu vată), iar pentru animalele mari se pot folosi şi
câmpurile de operaţie sterile. Se aplică tamponul, se menţine câteva secunde (10-30) şi se ridică
(nu se trage sau şterge). Tampoanele se pot îmbiba cu medicamente ce favorizează hemostaza şi
la nevoie se reaplică. Prin tamponament se vizualizează formaţiunile anatomice din câmpul
operator şi se dă posibilitatea reperării vaselor lezionate, care apoi sunt pensate şi ligaturate.
Pansamentul şi tamponamentul compresiv se aplică în plăgile profunde sau în cavităţile
hemoragice (nazală, vaginală) şi în hemoragiile capilare ale ţesuturilor vii de la copită, ongloane
sau coarne. Tehnica este simplă şi constă în strângerea feşei mai mult decât în mod obişnuit,
astfel ca presarea ţesuturilor sângerânde să depăşească presiunea sanguină, fără a se stânjeni
circulaţia în segmentul distal. Pentru cavităţi se aplică cu succes sacul Mickulicz, după
următoarea tehnică. Se confecţionează un tampon de tifon de formă rotundă, de centrul căruia se
fixează capătul unei meşe de tifon. Se tapetează pereţii cavităţii cu tamponul, astfel ca meşa să
rămână spre exterior, care apoi se introduce progresiv în cavitate, până când aceasta se umple.
Acest tip de pansament prezintă avantajul că asigură în acelaşi timp şi o bună drenare.
Pansamentul compresiv se menţine 24 ore, după care se înlocuieşte cu un pansament normal.
Forcipresura constă în comprimarea directă sau indirectă a vaselor lezionate. Se
realizează cu ajutorul penselor hemostatice, care prin compresiune produc angiotripsia, respectiv
lezionarea endoteliului vascular, favorizând astfel formarea trombusului hemostatic.
Este eficientă numai în cazul hemoragiilor vaselor mici şi trebuie urmată de o hemostază

43
definitivă în cazul vaselor de calibru mare. Atunci când nu se poate identifica şi izola vasul
lezionat, se aplică pensa pe masa tisulară în care este înglobat vasul, iar după sistarea hemoragiei
se trece la izolarea acestuia şi la hemostaza prin ligatură.
Hemostaza definitivă se realizează prin următoarele procedee.
Ligatura vasculară se execută cu fire resorbabile (catgut, vicril, dexon, PDS) sau
neresorbabile (aţă chirurgicală, relon), mai ales în cazul vaselor mari. Tehnica ligaturilor este
simplă şi constă în aplicarea pensei pe capătul vasului secţionat, după o prealabilă izolare a lui şi
apoi efectuarea ligaturii circulare direct pe peretele vascular (ligatură imediată). După primul
nod, pensa se ridică şi apoi se efectuează şi al doilea. În cazul vaselor mari (cu un diametru de
peste 2 mm), se recomandă izolarea capătului pe o porţiune de 2-3 cm şi aplicarea a două
ligaturi la o distanţă de 0,5-2 cm. Ligatura dinspre capătul vasului secţionat sau când se aplică pe
pedicule se recomandă a fi transfixică. Atunci când hemoragia este provocată de necroza
vasculară septică, ligatura vasului afectat se va face la distanţă şi întotdeauna pe porţiunea
sănătoasă. În situaţiile în care nu se poate identifica vasul lezionat sau hemoragia este mare, cu
potenţial de gravitate, se recurge la ligatura indirectă (mediată), când în bucla firului se prind şi
ţesuturile în care este inclus vasul lezionat. În toate cazurile, se va evita traumatizarea vaselor şi
a ţesuturilor şi mai ales ligaturile mediate (indirecte), din cauza faptului că predispun la necroză.
Cauterizarea asigură hemostaza vaselor mici şi se poate realiza prin termo- sau
electrocauterizare, electrocoagulare şi prin cauterizarea chimică (permanganat de potasiu
pulbere, nitrat de argint, perclorură de fier, aplicate local pe suprafaţa hemoragică). Cauterizarea
are dezavantajul că întârzie evoluţia proceselor de vindecare.
Sutura vasculară (angiorafia) se practică în cazul vaselor mari, după o prealabilă
pensare, pentru hemostaza provizorie. Se utilizează fire neresorbabile şi ace atraumatice fine. De
regulă, se practică sutura în fir continuu în surjet, după o prealabilă ancorare în 2-3 puncte a
capetelor vasculare care se anastomozează. Când porţiuni de vas sunt distruse, acestea se elimină
şi se recurge la grefa vasculară, înlocuindu-se segmentul respectiv cu o venă recoltată din altă
parte sau cu un tub special din material plastic.
Sutura plăgii poate contribui la realizarea hemostazei prin limitarea spaţiului de
exsangvinare şi prin obstruarea vaselor în buclele firului de sutură. Sutura se poate efectua în
bloc sau plan cu plan. Deseori se recurge la combinarea procedeelor, respectiv la aplicarea
pansamentului compresiv în plăgile cavitare şi apoi, pentru menţinerea acestuia, se aplică sutura
plăgii, care se va desface după 24-48 ore, când se scoate pansamentul compresiv.

4. Suturile

4.1. Clasificare

După momentul aplicării: sutură primară (când se aplică în plăgile operatorii sau în
cazul plăgilor accidentale într-un interval de până la 6 ore de la producerea lor) şi secundară
(când se aplică mai târziu de 6 ore).
După gradul de afrontare: sutură de afrontare (când buzele plăgii ajung în contact), de
apropiere (când între buzele plăgii există o oarecare distanţă) şi de rezistenţă (când se prind în
sutură planuri anatomice mai îndepărtate).
După gradul de închidere a plăgii: sutură completă (când se închide în totalitate plaga)
şi incompletă (când rămân spaţii pentru drenaj).
După numărul straturilor anatomice suturate: sutură plan cu plan şi în bloc.
După ţesutul sau organul suturat: sutură cutanată, musculară, vasculară etc.
După materialul folosit: sutură cu fir resorbabil, cu fir neresorbabil şi mediată (sau
uscată, când se folosesc adezivii tisulari).
După tehnica folosirii firului: sutură în puncte separate şi în fir continuu.

4.2. Tehnica efectuării suturii

44
 Trecerea firului prin planurile anatomice. Când se foloseşte acul Hagedorn traumatic,
acesta este fixat la mijlocul său de portac, fiind interzis să se prindă de zona triunghiulară şi
ascuţită. În momentul armării, pentru a preveni contaminarea capătului lung al firului, acesta se
prinde în mâna cu care se manevrează portacul. Pătrunderea cu acul se face la distanţe egale de
marginile plăgii, în general între 0,5-1,5 cm, în funcţie de ţesut şi de specie.
Când se foloseşte acul Hagedorn atraumatic, nu este necesară încărcarea acului cu fir,
deoarece firul este legat de ac de către fabricant.
Când se folosesc acele Mooij, Gerlach, Reverdin, Emmet, Deschamp etc., se trec întâi
acestea prin buzele plăgii (fixate cu pensa), după care se execută încărcarea lor cu firul de
sutură, iar implantarea firului se face prin retragerea acului.
Afrontarea marginilor plăgii se realizează concomitent cu strângerea şi înnodarea firului
atunci când acesta s-a implantat corect şi când plaga nu se află sub tensiune, respectiv prin
apropierea buzelor plăgii cu pensa sau cu degetele.
Înnodarea firului se poate face în mai multe moduri: nod chirurgical simplu, nod
chirurgical dublu (se realizează prin înnodarea celor două capete ale firului de două ori pe
aceeaşi buclă şi se aplică atunci când tensiunea buzelor plăgii este mare şi când materialul de
sutură este alunecos), nod cheie (aplicat când nu este tensiune la buzele plăgii, putându-se
desface uşor), nod marinăresc (nod de rezistenţă, care se strânge cu atât mai tare cu cât tensiunea
creşte şi se realizează prin înnodarea celor două capete ale firului de două ori, în două bucle
succesive). În general, nodul trebuie să fie constituit din cel puţin trei bucle: de afrontare, de
fixare şi de siguranţă. În cazul suturilor cutanate în zonele expuse gratajului, nodurile trebuie să
aibă 4-5 bucle. La suturile din zonele iritabile, pe tubul digestiv sau pe aparatul urinar, nodurile
nu vor avea mai mult de trei bucle, deoarece devin spine iritative şi dau reacţii de corp străin.
Este bine ca nodurile să fie plasate lateral de linia inciziei. Strângerea nodurilor trebuie să se
facă moderat, până la limita afrontării, deoarece ulterior procesul inflamator duce la tumefacţia
ţesuturilor, iar strivirea ţesuturilor poate duce la necroză şi supuraţie.

4.3. Indicaţii, contraindicaţii şi reguli generale

Indicaţii: refacerea planurilor anatomice întrerupte prin act operator sau accidental şi
asigurarea unor condiţii optime pentru realizarea vindecării.
Contraindicaţii: plăgile cu distrucţii tisulare masive, susceptibile infecţiilor anaerobe,
plăgile puternic supurative. Toate plăgile vor beneficia de sutură, indiferent de vechimea lor, cu
condiţia asigurării unui drenaj eficient şi a măsurilor de asepsie şi antisepsie.
Reguli generale pentru efectuarea suturilor:
 antisepsia regiunii (tuns, ras, antisepsie chimică).
 izolarea regiunii prin câmpuri sterile.
 manoperele se execută sub o anestezie corespunzătoare.
 antisepsia chirurgicală a plăgii (când este cazul), prin care se înlătură corpii străini,
ţesuturile devitalizate, coagulii sanguini şi se vivifiază prin excizie marginile plăgii, care trebuie
să fie drepte şi vascularizate corespunzător.
 evitarea contaminării şi a infecţiei.
 să se folosească instrumentar şi material aseptic, iar acele şi firele de sutură să fie
adaptate ţesuturilor ce urmează să fie suturate.
 întotdeauna sutura se începe cu straturile profunde.
 la afrontarea planurilor anatomice să se respecte topografia regiunii.
 întotdeauna se afrontează ţesuturi cu structură asemănătoare.
 în timpul suturii, ţesuturile trebuie manevrate fără brutalitate.
 se pun în contact porţiuni de suturat de lungimi egale.
 sutura se face între suprafeţe libere, neaderente la planurile din vecinătate (orice sutură
executată pe un ţesut sub tensiune va fistuliza în 3-4 zile, din cauza eliminării zonei ischemiate).

45
  se realizează concomitent hemostaza, evitând crearea spaţiilor de clivaj, care să permită
formarea de colecţii serosanguinolente.
 acul de sutură trebuie să străpungă perpendicular cele două margini ale plăgii.
 firele de sutură se aplică la distanţă egală unul faţă de celălalt, strângerea nodului fiind
bine dozată, nici ischemiantă, dar nici lejeră.
 să se evite prin sutură supratensionarea, strangularea şi ischemizarea ţesuturilor, care duc
la dehiscenţa suturii prin necroză.
 sutura trebuie să asigure o integritate funcţională minimală (tranzit etc.).

4.4. Îngrijirile postoperatorii ale suturilor

Îngrijirile se rezumă la examinarea zilnică, urmărindu-se reacţia inflamatoare, drenajul,

caracterul secreţiilor, toleranţa şi comportamentul local al firelor, precum şi starea generală a
animalului (temperatură, puls, respiraţie, apetit etc.). Este bine ca plăgile suturate să fie protejate
prin pansamente, mai ales în cazul celor plasate în regiunile în care animalul se poate scărpina
sau linge sau ajung în contact cu pardoseala. Se vor asigura condiţii de igienă, protecţie şi
alimentaţie corespunzătoare. Dacă este cazul, se vor efectua tratamente pe cale generală
(antibiotice, vitamine, minerale, energizante etc.).
La apariţia colecţiilor sau a supuraţiei, se va asigura drenajul prin ridicarea a 1-2 fire din
partea cea mai declivă şi se va aplica un tratament adecvat. În cazul proceselor supurative
extinse se vor îndepărta toate firele de sutură, pentru a putea efectua un tratament antiseptic şi un
drenaj eficient. Eventual, sutura se va reface odată cu apariţia ţesutului de granulaţie. Dacă firele
de sutură se desfac înainte de apariţia cicatricei, sutura se va reaplica.
Scoaterea firelor de sutură cutanate se va face după 7-8 zile la câine, la cal şi la porc şi
după 8-10 zile la rumegătoare. Se vor scoate mai repede firele din regiunile bine vascularizate şi
cu pielea fină (pleoape, urechi) şi mai târziu cele din regiunile cu pielea mobilă (articulaţii) sau
cele efectuate în urma laparatomiilor şi la animalele bătrâne sau cu deficienţe metabolice. La
scoaterea firului se va urmări ca partea de la exterior a acestuia să nu fie trasă prin ţesuturi,
motiv pentru care firul se secţionează într-o parte cât mai aproape de piele.

4.5. Instrumentar şi materiale pentru sutură

Instrumentar: ace, portace, pense anatomice, chirurgicale şi hemostatice, foarfeci

chirurgicale, pense mecanice pentru firele de sutură metalice (Mitchel), patent etc.
Firele de sutură trebuie să aibă parametri bine definiţi.
Proprietăţile fizice ale materialului de sutură ideal sunt:
 rezistenţă la locul de aplicare, până la consolidarea biologică a cicatricei.
 rezistenţă la tracţionare, grosime ideală pe toată lungimea şi structură uniformă, fără a
stânjeni procesul de cicatrizare.
 fineţe, supleţe (elasticitate), maleabilitate (să alunece uşor prin ţesuturi, fără a le
secţiona), manevrabilitate (atât uscate, cât şi umede), siguranţă la înnodare.
 să nu îşi modifice nici dimensiunile şi nici calităţile mecanice în contact cu mediile
fluide ale organismului.
 să prezinte posibilităţi de conservare şi păstrare îndelungată şi să fie economice.
Proprietăţile biologice ale materialului de sutură ideal sunt:
 să dea o reacţie tisulară redusă sau aceasta să fie absentă.
 să nu favorizeze apariţia şi/sau cantonarea infecţiei.
 să fie sterile, să se preteze la antiseptizare, să aibă perioada de resorbţie cunoscută şi
aceasta să demareze numai după ce vindecarea plăgii este completă.
 să nu aibă acţiune toxică, alergizantă, mutagenică şi cancerigenă.
Alegerea materialului de sutură se face în funcţie de caracteristicile lui biologice şi
fizice, ţinându-se cont şi de plagă. Rezistenţa firului de sutură nu trebuie să fie mai mare decât

46
cea a ţesutului care este suturat. La ora actuală nu există un material de sutură care să nu dea
reacţie locală, intensitatea şi durata reacţiei tisulare fiind dependentă şi de natura ţesutului
suturat.
După grosime, firele de sutură pot avea diametrul de 0,02 (10-0) _ 0,03 (9-0) _ 0,04 (8-0)
_ 0,05 (7-0) _ 0,07 (6-0) _ 0,100 (5-0) _ 0,150 (4-0) _ 0,200 (3-0) _ 0,300 (2-0) _ 0,350 (1-0) _
0,400 (1) _ 0,500 (2) _ 0,600 (3 şi 4) _ 0,700 (5) _ 0,800 (6).
După remanenţa în ţesuturi, firele de sutură pot fi resorbabile (după 12-120 zile se
dizolvă progresiv în organism, până la dispariţia lor completă) şi neresorbabile (îşi menţin
structura, fiind înglobate într-un ţesut conjunctiv fibros şi se folosesc pentru sutura plăgilor care
iau contact cu exteriorul şi a celor care se deschid în tubul digestiv).

A. Materiale de sutură resorbabile naturale

Catgutul se prepară din submucoasa intestinului de oaie sau seroasa intestinului de
bovine, prin procese de curăţire, degresare, uscare, întindere şi împletire. Catgutul se sterilizează
prin tindalizare sau prin radiaţii gama, găsindu-se în comerţ bobinat şi înfoliat în soluţie de oxid
de etilenă sau în plicuri duble vacuumate. Este folosit de regulă pentru rafia ţesuturilor care nu
vin în contact cu exteriorul, musculatură, seroase etc. Grosimea firului de catgut variază de la 5-
0 cel mai subţire, până la 5 cel mai gros. Resorbţia catgutului simplu se face în medie în 7-16
zile, în funcţie de grosime, pH-ul plăgii, vascularizaţie, specie etc. Pentru a mări rezistenţa şi
timpul de resorbţie, firele de catgut pot fi tratate cu diferite soluţii de iod, tanin sau ale acidului
cromic. În general, tratarea catgutului cu aceste substanţe nu-i influenţează grosimea,
modificând doar timpul de absorbţie şi intensitatea sau natura reacţiei tisulare. Rezistenţa firului
de catgut şi mai ales a nodurilor este negativ influenţată de elasticitatea firului şi de capacitatea
lui de a absorbi lichid, ceea ce face ca el să se umfle în ţesuturi. De aceea, este necesar să fie
înnodat prin mai multe noduri. Suturilor cu catgut le scade progresiv rezistenţa mecanică. La cel
simplu, în primele 5 zile, rezistenţa scade cu 1/3-1/2, în timp ce la catgutul cromat, înjumătăţirea
rezistenţei se produce în 7-11 zile. Prin cromare, iodare şi taninare, timpul de resorbţie se
prelungeşte până la 16-20 zile. După unii autori, utilizarea catgutului iodat a fost considerată
mult timp responsabilă de apariţia la nivelul tranşelor de sutură a tumorilor maligne. Recent, se
recomandă utilizarea catgutului iodat pentru anastomozele intestinului gros, după rezecţii de
formaţiuni neoplazice, subliniindu-se faptul că acest material ar împiedica reimplantarea
tumorilor la nivelul suturilor. Catgutul, fiind un material de sutură de natură proteică (albumină),
dă reacţii tisulare locale (leucocitoză locală), fiind dezagregat de către macrofage. Din punct de
vedere histologic, firele de catgut nu sunt omogene, deoarece conţin şi resturi de glande
digestive, fibre musculare şi lipoizi. Absorbţia catgutului poate produce o sensibilizare a
organismului, iar la o nouă sutură cu catgut pot să apară fenomene anafilactice. Cercetări
experimentale au dovedit posibilitatea apariţiei unor reacţii tisulare (leucocitoză, necroză,
abcese) din cauza lichidului folosit pentru conservarea catgutului, ceea ce ar impune spălarea
fibrelor cu ser fiziologic steril înainte de întrebuinţare.
Colagenul. Firele de sutură de colagen se obţin din tendoane, aponevroze sau piele şi au
proprietăţi asemănătoare catgutului. Se utilizează în special în microchirurgie şi oftalmologie.
Colagenul prezintă unele calităţi superioare catgutului: (1) este un material omogen din punct de
vedere histologic; (2) induce o reacţie inflamatoare locală redusă; (3) datorită orientării
pluridirecţionale a fibrelor constituente, are o rezistenţă de 4 ori mai mare decât cea a catgutului;
(4) are proprietăţi germicide; (5) nu dă reacţii imunitare sau acestea sunt minime; (6) prezintă
rezistenţă mecanică mai mare, se resoarbe mai târziu, în 15-20 zile, iar prin cromare, timpul de
resorbţie se prelungeşte până la 60 zile; (7) firele sunt elastice şi au o bună manevrabilitate.

B. Materiale de sutură resorbabile sintetice

De dată mai recentă sunt firele de sutură sintetice resorbabile, obţinute mai ales prin
polimerizarea derivaţilor glucidici. În organism, ele se resorb prin hidroliză şi depolimerizare
lentă, iar prin faptul că nu sunt proteine, nu dau reacţii adverse de tip anafilactic, granular, iar

47
reacţia inflamatoare este discretă.
Acidul poliglicolic (PGA) se comercializează sub denumirea de dexon, dexorit sau
ercedex. Se găseşte ambalat în pungi de staniol sau plastic sub formă de jurubiţe, montate uneori
la acele de sutură (traumatice sau atraumatice). Au o structură polifilamentoasă prin împletire şi
se înnoadă uşor şi sigur. Rezistenţa firelor de PGA este aproximativ de 2 ori mai mare decât cea
a catgutului cromat şi au o elasticitate bună, iar forţa de tensiune se menţine şi în prezenţa
lichidelor normale sau infectate. Îşi păstrează rezistenţa mecanică utilă timp de 15-20 zile, iar
resorbţia completă se realizează în 40-80 zile. Dintre tipurile de materiale de sutură resorbabile
PGA, se pare că produsul comercial dexon-plus realizează parametrii cei mai buni.
Acidul poliglactic (PLA) mai poartă numele de poliglactin 910 şi se comercializează sub
denumirea de vicril sau polysorb. Acest polimer sintetic este un lactomer format dintr-un
glicolid şi un lactid, în proporţie de 9:1, colorat în violet, pentru a putea fi identificat mai uşor.
Rezistenţa mecanică a poliglactinului 910 este superioară firelor PGA şi catgutului şi chiar unor
materiale sintetice neresorbabile. Mediul alcalin şi temperaturile ridicate îi grăbesc pierderea
rezistenţei. Resorbţia firului de PLA începe aproximativ după 21 zile şi se încheie cam la 90
zile. PLA 910 se comportă bine la înnodare, în timp ce reacţia locală este minimă şi de scurtă
durată.
Polidioxanonul (PDS) la ora actuală este materialul sintetic resorbabil monofil,
considerat firul de sutură cel mai bun, având caracteristici apropiate materialului de sinteză
chirurgicală ideal. Firele de PDS îşi pierd încet rezistenţa mecanică şi fiind monofil, elastic, cu
suprafaţa netedă, are penetrabilitate foarte bună şi produce distrucţii tisulare minime. Nu
prezintă capilaritate şi ca atare nu difuzează infecţia. Resorbţia totală se produce după 180 zile.
Polidioxanonul este bine tolerat de către ţesuturi, producând reacţii minime, iar prin examene
histologice nu s-au pus în evidenţă macrofage, granulocite sau celule gigant la locul suturii.

C. Materiale de sutură neresorbabile naturale

Mătasea naturală se prepară din produsul viermilor de mătase, prin ţesere sau răsucire
în şiret sau tresă, de grosimi diferite. În vederea reducerii capilarităţii şi pentru a le creşte
rezistenţa şi consistenţa, firele de mătase se tratează cu silicon, vaselină sau ceară, iar pentru a le
spori vizibilitatea, cu iod sau albastru de metilen. Firul de mătase este rezistent la tracţiune, se
manipulează uşor, se înnoadă bine, în schimb prezintă dezavantajul că are un înalt grad de
capilaritate, ceea ce determină cantonarea şi perpetuarea proceselor septice pe linia de sutură.
Mătasea se recomandă pentru sutura pielii şi a corneei, în suturile vasculare şi ale nervilor,
precum şi în rafiile mucomucoase ale tubului digestiv, cu poziţionarea nodurilor în lumen.
Prezintă o rezistenţă mecanică bună, iar reacţia tisulară este redusă.
Firul de in este un material de sutură vegetal suplu, rezistent la un diametru foarte mic,
uşor de manevrat şi care se înnoadă bine (noduri stabile), datorită caracteristicilor aderenţiale ale
structurii sale, fiind în general bine tolerat de către ţesuturi. Poate fi folosit la sutura seroaselor, a
peritoneului, în ligatura vaselor şi în rafiile gastrointestinale. Nu se recomandă la suturile
musculare, unde nu este tolerat. Calităţile firului de in se ameliorează considerabil prin tratarea
cu inovax. Cu toate că firul de in este considerat neresorbabil, acesta se resoarbe treptat în
aproximativ 2 ani, fiind înlocuit de organism cu un ţesut fibros. Se poate folosi pentru sutură şi
firul preparat din cânepă, care are calităţi asemănătoare inului.
Firul de bumbac se obţine prin împletirea sub formă de fir a mai multor fibre de bumbac
şi este unul dintre cele mai fine materiale de sutură neresorbabile naturale. Firul de bumbac este
rezistent şi se înnoadă sigur. Manevrabilitatea firelor de bumbac nu este cea mai bună, lipindu-se
uşor de mănuşi. Uneori, în timp, la locul suturii se formează granuloame de corp străin. Se
utilizează cu succes pentru suturile vaselor sanguine cu calibru mic, unde este foarte bine tolerat.
Crinul de Florenţa (setolina) se obţine prin tratarea cu diferite substanţe a lichidului
secretat de glandele sericigene ale viermilor de mătase. Sunt fire rezistente, nu se umflă prin
imbibiţie în ţesuturi şi sunt bine tolerate, cu toate că favorizează drenajul prin capilaritate.
Firul de păr de cal se recoltează din coama sau coada cabalinelor, fiind un material de

48
sutură rezistent, bine suportat de ţesuturi şi care nu se umflă în contact cu lichidele. Prezintă o
rigiditate crescută, alunecă uşor, nodurile sunt nesigure, iar sterilizarea acestor fire se face prin
fierbere, după care se conservă în alcool. Firul de păr de cal se pretează pentru suturile estetice
ale pleoapelor, precum şi în suturile stomatologice.
Firele ordinare de lână. Rezistenţa şi manevrabilitatea acestor fire este comparabilă cu a
celor din bumbac, însă prezintă o capilaritate accentuată şi dau reacţii tisulare.

D. Materiale de sutură neresorbabile sintetice

Aţa chirurgicală se prepară din relon polifil şi are cea mai largă utilizare în medicina
veterinară. Are diferite dimensiuni în grosime şi se numerotează de la numărul 10 cea mai
subţire până la numărul 5 cea mai groasă. În comerţ se află sub formă de jurubiţe sau papiote,
care înainte de utilizare se sterilizează prin fierbere sau prin autoclavare. Pentru că nodul se
desface relativ uşor, este recomandat ca înnodarea să înceapă cu un nod chirurgical dublu. Se
foloseşte la sutura pielii la toate speciile de animale.
Nylonul este un polimer poliamidic mono- sau polifil, rezistent la tensionare, de calibru
uniform şi cu suprafaţa netedă, fir necapilar şi nehigroscopic. Prezintă o elasticitate evidentă,
care necesită o înnodare cu noduri multe şi strânse. Pentru a realiza un nod stabil sunt necesare
3-4 bucle. Nylonul monofil este puţin flexibil, înnodându-se mult mai greu, iar nodurile rezultate
sunt dure şi capetele firelor produc iritaţia ţesuturilor din vecinătate. Nylonul polifil este tratat
pentru reducerea capilarităţii, firul este flexibil, uşor de manevrat şi produce un nod relativ
stabil, riscul derapării şi al desfacerii nodurilor fiind mai redus decât la nylonul monofil. Uneori,
nylonul poate provoca reacţii de corp străin sau chiar fenomene alergice. Reacţii tisulare minime
au fost observate în cazul utilizării firelor de nylon împletit tratat cu silicon (surgilon).
Tergalul (dacron, mersilen, dacrilen) este preparat din poliester, un material de
polimerizare sintetică rezultat în urma împletirii (dacron), a ţeserii (relon), a siliconării (tiornon,
ticron), a teflonării (tevdek, poydek) sau a sulfactării (ethibond, sigolenc). Materialele
poliesterice prezintă o rezistenţă mecanică remarcabilă, o capilaritate redusă şi o reactivitate
tisulară minimă. Tergalul poate fi utilizat pentru sutură în toate planurile anatomice, este mai
puţin elastic ca nylonul, dar foarte rezistent. Datorită elasticităţii există riscul alunecării şi al
desfacerii nodurilor, impediment ce poate fi evitat prin utilizarea constantă a nodului dublu
pătrat şi a buclei a treia de siguranţă. Materialele de sutură poliesterice se folosesc mai ales
pentru închiderea inelelor herniare, prin împletirea lor sub formă de plasă. Nu se resorb, ci
rămân ca un corp străin în ţesuturi, se închistează, dar fără reacţii locale apreciabile.
Teflonul şi prolenul se prepară din polietilene şi polipropilene (fire monofilamentoase
rezultate în urma polimerizării liniare a hidrocarburilor). Au o rezistenţă ridicată, capilaritate
asemănătoare nylonului, se manevrează uşor şi înnodarea se face cu minimum trei bucle.
Firele de carbon se folosesc cu succes pentru sutura ligamentelor şi a tendoanelor.

E. Materiale de sutură metalice

Se prepară din oţel inoxidabil, nichel, bronz, aluminiu, tantal, vitalium, vanadiu, argint,
magneziu etc. şi se folosesc în special pentru suturile osoase (osteosinteză), dar sunt utile şi în
rafiile pielii, în ligatura vaselor şi a trompelor uterine, în histerectomii etc. În ultimul timp, o
largă răspândire în practica chirurgicală au câştigat clipsurile (agrafele) metalice, amplasate cu
diferite tipuri de pense mecanice. Cele mai folosite sunt agrafele confecţionate din oţel
inoxidabil, care sunt apirogene, electrostatice, necorozive, nu sunt resorbabile, nu dau reacţii de
corp străin şi se pretează la sterilizarea prin fierbere. Clipsurile sunt nedeformabile, rezistente,
iar reacţia locală este mai redusă decât la firele de sutură clasice.

F. Adezivi tisulari
Cianoacrilaţii, prin polimerizare anionică (mediu alcalin), au acţiune adezivă asupra
ţesuturilor. Pentru aceasta, ei au nevoie de un factor termic, care este reprezentat de apă sau
alcool. Reacţia de polimerizare este rapidă şi exotermă. În cazul suturilor, inducerea

49
polimelizării este asigurată de lichidele organismului, care au un pH suficient de alcalin. În
ultima vreme, cianoacrilaţii s-au folosit mai ales pentru sutura oaselor fracturate şi a plăgilor
organelor interne, precum ficatul şi rinichii. Produsele comerciale sunt lichide transparente sau
colorate, autosterilizabile, vâscoase, care degajă în timpul polimerizării căldură. Polimerizarea
are loc în 10-60 secunde după aplicarea lor pe ţesuturi. Aplicarea cianoacrilaţilor pe ţesuturi se
face cu aparate din teflon sau plastic siliconat, iar mai nou se utilizează produsele tip spray.

4.6. Suturile în puncte separate

Au avantajul că desfacerea unui nod sau secţionarea buzelor plăgii de către unul din fire
nu compromite restul suturii şi de asemenea sunt puţin ischemiante. În schimb, se realizează
într-un timp mai lung decât sutura în fir continuu.
Sutura simplă se face cu precădere la piele, cu fire neresorbabile. Se execută prin
implantarea acului într-o margine a plăgii dinafară înăuntru şi apoi în cealaltă dinăuntru înafară,
după care se face afrontarea ţesuturilor şi se execută nodul, care trebuie plasat lateral, pentru a
nu se suprapune pe linia de incizie. Firele trebuie plasate suficient de aproape unul de altul
pentru a împiedica deschiderea plăgii. Sutura interesează un singur plan anatomic sau mai multe
(în bloc). Sutura pe straturi anatomice permite mobilizarea acestora.
Sutura simplă cu fire de rezistenţă se utilizează când tensiunea marginilor plăgii este
mare şi constă în aplicarea unui fir la distanţă mai mare de marginile plăgii (2-3 cm), după
fiecare 2-3 fire implantate normal.
Sutura în U orizontal este o sutură de rezistenţă. Firul trece prin piele de la exterior spre
interior într-o margine a plăgii, pătrunde în sens invers pe marginea opusă, apoi urmează o buclă
paralelă cu plaga, care trece prin piele dinafară înăuntru şi iese pe marginea de început a suturii.
Odată cu strângerea şi înnodarea firului se produce o uşoară eversare a buzelor plăgii. Suturile în
U orizontal pot fi utilizate şi pentru reducerea tensiunii la nivelul suturii primare de afrontare.
Datorită modelului lor geometric, aceste suturi pot reduce aportul sanguin la marginile plăgii,
efect care apare dacă nodurile sunt prea strânse sau dacă ţesutul se edemaţiază excesiv după
aplicarea firelor. Sutura în U orizontal modificată se aplică pentru a afronta vârful plăgilor în
formă de V. Firul trece prin piele, prin dermul apexului, în unghiul de deschidere al plăgii şi iese
pe marginea cealaltă a plăgii, tot la nivelul vârfului, unde este înnodat. De asemenea, prin
trecerea celor două capete ale firului (care ies din dermul pielii) prin marginile laterale externe
ale plăgii, dinăuntru înafară, se poate obţine o închidere în Y a unei plăgi în formă de V.
Sutura în U vertical se execută prin efectuarea a patru împunsături. Acul trece prin piele
la distanţă de buzele plăgii, dinafară înăuntru, pătrunde în profunzime, traversând ambii pereţi,
iese prin piele pe versantul opus, urmează o buclă perpendiculară pe direcţia plăgii (pătrunzând
în piele pe aceeaşi parte) şi un traiect intradermic, cu ieşirea pe cealaltă margine, înaintea (în
raport cu plaga, deci mai aproape de ea) locului de implantare iniţială. Această sutură asigură o
afrontare precisă a marginilor plăgii, cu o uşoară răsfrângere spre înafară după înnodarea firelor.
Ea poate fi folosită şi ca sutură de anihilare a spaţiilor moarte (buzunare, pe care le cuprinde în
bucla de la nivelul ţesutului conjunctiv subcutanat) sau de detensionare la locul suturilor primare
simple, pe care le poate dubla (la exteriorul acestora) sau cu care poate alterna.
Sutura în X este o sutură de rezistenţă. Pentru a încrucişa în X bucla din profunzime, se
pătrunde dinafară înăuntru într-o margine a plăgii, urmează apoi un traiect oblic (faţă de plagă)
al firului în profunzime, ieşirea pe marginea cealaltă, un traiect perpendicular al firului la
suprafaţă, intrarea pe prima margine tot dinafară înăuntru şi un al doilea traiect oblic al firului în
profunzime, traiect care îl intersectează pe primul în X şi iese la suprafaţă pe marginea opusă
celei de pe care s-a plecat iniţial. Pentru a încrucişa în X bucla de la suprafaţă, se pătrunde
dinafară înăuntru într-o margine a plăgii, urmează apoi în profunzime un traiect perpendicular pe
plagă, ieşirea pe marginea cealaltă a plăgii, un traiect oblic la suprafaţă, intrarea pe prima
margine tot dinafară înăuntru, un traiect în profunzime paralel cu primul de acest gen, ieşirea pe
marginea opusă celei de pe care s-a început şi un al doilea traiect oblic la suprafaţă, care îl

50
intersectează pe primul în X, nodul făcându-se cu firul rămas de la intrarea iniţială (lateral de
buzele plăgii). Sutura în X se foloseşte cu succes la închiderea inelelor herniare.
Sutura Gillies abordează marginile plăgii după tehnica departe-aproape-aproape-departe:
se intră departe de plagă, se iese aproape pe marginea cealaltă, se intră aproape pe prima
margine, se încrucişează în profunzime cele două fire provenite din ieşirea şi intrarea aproape de
plagă, după care se iese pe marginea opusă celei de pe care s-a început, departe de plagă şi se
face înnodarea lateral de linia de sutură. Firul de la distanţă reduce tensiunea, în timp ce firul din
vecinătatea marginilor plăgii le apropie pe acestea.
Sutura Lecene se aplică la plăgile profunde, firul pătrunzând într-o margine a plăgii
dinafară înăuntru, trece pe partea opusă, formează o buclă care prinde ambii versanţi din
profunzimea plăgii şi iese apoi pe cealaltă margine a plăgii. Sutura Lecene se aseamănă cu
sutura Gillies, cu excepţia faptului că bucla centrală este situată numai în profunzime şi nu este
vizibilă la suprafaţa plăgii. O variantă modificată a suturii Lecene se execută în plăgile peretelui
cutiei de corn, cu material de sutură metalic. Aceasta nu slăbeşte peretele copitei, deoarece
orificiile sunt situate la diferite nivele şi adâncimi în grosimea peretelui.
Sutura Moser (în opt) se pretează pentru plăgile profunde care necesită o închidere
concomitentă a planurilor profunde şi a pielii. Firul de sutură trece prin piele, apoi pătrunde în
planul profund pe versantul opus al plăgii, trece pe partea opusă tot în profunzime, iese pe
aceeaşi parte tot în profunzime, intersectează firul iniţial situat în profunzime, pătrunde în piele
dinăuntru înafară pe partea opusă celei de pe care s-a început şi se înnoadă lateral de buzele
plăgii. Înnodarea capetelor, ca de altfel şi în cazul suturilor Lecene şi Gillies, se face după ce
toate firele au fost implantate în ţesuturi. Se folosesc fire de sutură neresorbabile.
Sutura Lambert (seroseroasă) se foloseşte ca sutură de înfundare, de acoperire a altor
suturi. Se intră şi se iese la fiecare margine a plăgii, după care se face nodul (în cazul suturii
simple) sau se intră şi se iese pe o margine a plăgii, în direcţie perpendiculară pe plagă, apoi se
intră pe marginea opusă, se parcurge un traseu în profunzime, paralel cu linia plăgii, după care
se iese pe aceeaşi margine, se trece peste plagă şi perpendicular pe aceasta, se intră şi se iese pe
marginea iniţială a plăgii, după care se face nodul (în cazul suturii în U).
Sutura laţ se face după tehnica suturii în U orizontal, numai că, înainte de înnodarea
firelor, unul dintre capetele libere se trece prin bucla formată pe cealaltă margine a plăgii, la
suprafaţa pielii. Sutura în laţ se practică în cazul utilizării unor fire prea subţiri faţă de grosimea
pielii sau când tensiunea ţesuturilor este mare.
Sutura cu burdoneţi este utilizată ca mijloc ajutător în rafiile pielii, în situaţiile în care
există o tensiune mare şi permanentă asupra marginilor şi deci riscul dehiscenţei plăgii. Firele de
sutură sunt amplasate în U orizontal sau vertical, buclele fiind sprijinite pe diferite protecţii
(nasturi, tuburi de cauciuc, catetere, tampoane din tifon etc.), care împiedică secţionarea plăgii.
Sutura de rezistenţă cu burdoneţi se pretează a fi utilizată şi în asociere cu alte tipuri de suturi.

4.7. Suturile în fir continuu

Sunt expeditive, însă prezintă dezavantajul că ruperea firului într-un loc produce
dehiscenţa întregii suturi. Firul de sutură trebuie să fie de aproximativ 3-4 ori mai lung decât
lungimea plăgii suturate, fiind necesară fixarea iniţială a firului prin nodul de început.
Surjetul simplu (sutura croitorească) se efectuează cu un fir ale cărui bucle, amplasate
oblic, unesc marginile plăgii, fiind vizibile pe linia de sutură. Nodul de început poate fi amplasat
la suprafaţă sau în profunzime. Ultimul nod se face cu ajutorul unei bucle, care se realizează pe
una din marginile plăgii (firul buclei fiind paralel cu linia de sutură), după care firul se introduce
din nou în marginea opusă, se scoate la suprafaţă şi se înnoadă la bucla deja existentă.
Surjetul întretăiat (sutura cojocărească) se execută ca şi cel simplu, cu deosebirea că
ieşirea firului trecut prin marginile plăgii se face prin interiorul buclei precedente, astfel că firele
de suprafaţă nu vor mai fi oblice, ci perpendiculare pe linia de sutură, iar pe una din marginile
plăgii, punctele de sutură vor fi legate între ele prin fire cu dispoziţie paralelă faţă de linia de

51
sutură. Întretăierea firului se poate face după fiecare buclă sau din loc în loc. Acest tip de sutură
se aplică la ţesuturile aflate sub tensiune, mai ales la animalele mari.
Sutura în U orizontal sau vertical este o sutură de afrontare, în care firul este trecut
succesiv „dus” şi apoi „întors” prin buzele plăgii. Când se aplică la organele cavitare, această
sutură are variantele Connell (sutură totală, care prinde toate straturile anatomice) şi Cushing
(sutură extramucoasă). La sutura în U orizontal, după ce s-a făcut primul nod la suprafaţă, se
intră prin aceeaşi margine a plăgii dinafară înăuntru, bucla formată fiind paralelă cu plaga, apoi
se trece pe marginea opusă dinăuntru înafară, se face şi aici o buclă paralelă cu plaga, situată la
suprafaţă, iar apoi se trece oblic prin profunzime şi se scoate firul pe marginea iniţială, în dreptul
celui de-al doilea orificiu existent în marginea opusă acesteia. De aici, sutura se continuă prin
realizarea celei de-a treia bucle, paralelă cu axul plăgii, iar apoi se repetă tehnica, începând cu
trecerea pe marginea opusă. La sutura în U vertical, după ce s-a făcut primul nod în profunzime,
se intră prin aceeaşi margine dinăuntru înafară, se face o buclă perpendiculară pe plagă (prin
îndepărtarea firului de aceasta), apoi se pătrunde pe marginea opusă, tot dinăuntru înafară şi tot
aproape de plagă, se face şi aici o buclă la suprafaţă şi se continuă similar, alternativ de pe o
margine pe alta, având grijă ca de fiecare dată când trecem la marginea opusă să implantăm mai
întâi firul dinăuntru înafară şi aproape de plagă, iar apoi dinafară înăuntru şi departe de ea.
Sutura intradermică constă în trecerea unui fir alternativ prin marginile plăgii, strict
intradermic, buclele fiind perpendiculare pe axul plăgii. Imobilizarea firului se face prin turtirea
unei plăcuţe de plumb pe capetele firului sau prin noduri făcute la piele la început şi la sfârşit. În
timpul suturii, tensiunea firului trebuie să fie moderată pentru a nu încreţi plaga.
Sutura în bursă (în pungă de tutun) se foloseşte la închiderea unor orificii naturale sau
provocate, de formă circulară: prolaps anal, centeze, enteroanastomoze. Firul este implantat prin
pasuri egale de jur împrejurul plăgii, trecând prin seroasă, musculoasă şi submucoasă.
Sutura în fir dublu (cizmărească) se practică în prolapsul uterin, pentru histerectomie.
Fiecare capăt al firului este introdus prin câte un ac, acele sunt trecute concomitent prin acelaşi
orificiu, însă în direcţii contrare, dând o sutură în zig-zag dublă, care asigură o afrontare
rezistentă şi o hemostază sigură. Prima buclă este perpendiculară pe axul plăgii şi se realizează
în profunzime, apoi fiecare capăt al firului, de o parte şi de alta a plăgii, este trecut prin aceeaşi
margine dinafară înăuntru, formând două bucle opuse, situate la suprafaţă şi paralele cu axul
plăgii. Sutura se continuă prin trecerea alternativă a celor două capete ale firului de pe o margine
pe cealaltă, prin aceleaşi orificii şi realizarea buclelor ca mai sus.
Sutura Schmieden se aplică pentru entero-, gastro-, rumeno- şi histerorafie, când de
regulă interesează toate straturile sau numai mucoasa. Asigură o afrontare şi o hemostază bună,
fiind şi expeditivă. Nodul de început se face la suprafaţă, iar apoi inserarea firului pentru fiecare
pas se face dinăuntru înafară, puncţionând la fiecare pas o singură dată fiecare margine a plăgii.
Sutura Bell este asemănătoare cu precedenta, cu singura deosebire că firul este trecut la
fiecare pas în sens invers, dinafară înăuntru.
Sutura Lambert este o sutură de înfundare efectuată extramucos, tehnica implantării
fiind asemănătoare cu cea în fir simplu, adică seromusculoseros în fiecare margine, cu traversare
perpendicular pe linia de incizie. Nodul iniţial se face în profunzime, apoi se iese pe aceeaşi
margine printr-o buclă profundă şi paralelă cu axul plăgii, după care se începe sutura Lambert
propriu-zisă. Spre deosebire de cea în puncte separate, aceasta va avea buclele din profunzime
(musculatură) dispuse paralel cu axul plăgii, nu perpendicular pe acesta.
Sutura Bledinger este tot un tip de sutură endoversat şi extramucos, realizată invers ca
cea cizmărească, firul aparent trecând perpendicular peste buzele plăgii. Spre deosebire de
sutura în zig-zag, în sutura Bledinger se face primul nod, care este situat în profunzime, apoi se
intră dinăuntru înafară pe aceeaşi margine, bucla fiind paralelă cu plaga, se trece perpendicular
peste plagă, se intră pe marginea opusă în sens invers şi tehnica se repetă.
Sutura încolăcită (cu ace) este expeditivă şi lasă cicatrici estetice, fiind utilizată mai ales
în plăgile pleoapelor. Se folosesc acele de gămălie sau de siguranţă, care se introduc cu portacul
prin ambele margini ale plăgii, iar pe aceste ace se aplică firul de sutură neresorbabil, sub formă

52
încolăcită. După definitivarea vindecării, acele se scot, iar firele vor cădea de la sine.

4.8. Tenorafiile

Tenorafia se recomandă în plăgile accidentale şi operatorii, cu secţionări totale sau

parţiale ale tendoanelor, respectându-se câteva condiţii şi principii:
 respectarea riguroasă a regulilor de asepsie şi antisepsie.
 nu se vor sutura decât plăgile recente, neinfectate, fără distrucţii vasculare, nervoase şi
sinoviale. Plăgile infectate se tratează şi apoi se suturează.
 evidenţierea capetelor tendinoase se face prin manevre de flexie forţată şi la nevoie prin
mărirea inciziei de la nivelul pielii.
 sutura nu trebuie să fie traumatizantă sau să împiedice circulaţia sanguină.
 sutura trebuie să realizeze o bună afrontare şi să fie rezistentă la tracţiune.
 se vor folosi cât mai puţine fire de sutură şi din materiale tolerate, ele trebuind să fie
rezistente (monomeri carbonici, fire metalice) şi montate în ace netraumatice.
 înainte de suturare se va realiza o hemostază riguroasă şi prepararea capetelor tendonului
prin excizia ţesuturilor devitalizate. Dacă ulterior nu se reuşeşte o bună afrontare, se apelează la
practicarea inciziilor de alungire a tendonului.
 postoperator este obligatorie imobilizarea membrului prin bandaje sau ortozom (3
săptămâni la animalele mici şi 4-5 săptămâni la animalele mari).
Sutura Le Dentu se realizează pe două direcţii perpendiculare una pe alta. Două fire
separate se plasează între capetele tendonului şi perpendicular pe acestea, iar la distanţă mai
mare de capetele tendonului se trece un fir de întărire. Sutura se aplică atunci când porţiunea
suturată nu culisează prin teci sinoviale, iar tensiunea la care este supusă nu este mare.
Sutura Schwartz previne deşirarea de către fire a capetelor tendinoase, în cazul unei
tensiuni crescute şi se realizează prin ligaturarea transfixică a capetelor tendonului, apoi se trece
transversal cu două fire deasupra ligaturii fiecărui capăt tendinos şi se fac două noduri
independente, lateral de capetele tendonului.
Sutura Tihonin se execută cu trei fire de sutură, care se aplică la trei nivele şi în planuri
diferite: primul trece prin ambele capete la 0,5 cm de margine, paralel cu fibrele tendinoase, al
doilea trece transversal, la 1 cm de capete, iar al treilea trece la 1,5 cm, tot transversal,
perpendicular pe al doilea. Cele trei fire se înnoadă fiecare cu corespondentul său pe partea
laterală a tendonului, la nivele diferite, la capătul proximal sau la cel distal.
Sutura Cuneo se realizează cu un fir ce are la ambele capete câte un ac. Firul trece
transversal prin toată grosimea tendonului, la distanţă de 2-4 cm de secţiune. Ambele capete ale
firului urmează apoi un traseu cu minimum două încrucişări în X în fiecare capăt de tendon, iar
la sfârşit, capetele firului se înnoadă de o parte a tendonului. La nivelul liniei de alipire a celor
două capete tendinoase, firele sunt situate pe părţile laterale ale acesteia, perpendicular pe ea,
vizibile la suprafaţă. Se pot folosi şi două fire, câte unul de fiecare capăt al tendonului.
Sutura Bunnell-Mayer este o variantă a precedentei, în care firele ies la unul din
capetele tendonului prin mijlocul lui (nu la margine) şi tot prin mijloc intră şi în celălalt capăt.
Sutura Magda se realizează prin trecerea transfixică a unui fir de sutură prin câte un
sfert din grosimea tendonului, la 0,5 cm distanţă de capăt. Se plasează astfel patru fire, de o parte
şi de alta a tendonului, câte două pentru fiecare capăt, făcându-se apoi înnodarea fiecărui fir în
parte, pe părţile laterale ale capetelor tendinoase. De fiecare parte a tendonului rezultă câte patru
fire, care se leagă şi se înnoadă între ele, două la capătul proximal şi două la cel distal, având
grijă ca nodurile de pe aceeaşi parte să nu se suprapună.
Sutura Sterling-Bunnell (în cască) se execută cu un singur fir de sutură, care
traversează de două ori fiecare capăt de tendon, urmând direcţii perpendiculare una pe cealaltă.
Firul se trece transversal printr-un capăt al tendonului (prin toată grosimea acestuia), la distanţă
de linia de secţionare, apoi prin celălalt capăt tot transversal şi tot la distanţă, se revine în capătul
iniţial şi se trece perpendicular pe planul firului implantat anterior (prin toată grosimea, dar într-

53
un alt plan), se iese şi se trece în mod similar şi prin celălalt capăt, se iese şi se face nodul cu
capătul firului care a rămas de la prima trecere prin tendon.
Sutura în U recurge la o buclă în U în grosimea capătului proximal (cu laturile buclei
paralele cu laturile tendonului), capetele firului fiind exteriorizate după trecerea prin grosimea
capătului distal. Se aplică mai multe astfel de puncte de sutură, iar cele două capete libere ale
firului, rămase după ce s-a realizat bucla în U, se pot trece prin capătul proximal al tendonului
fie aplicându-le două ace, fie cu un singur ac, care este montat succesiv pe cele două capete.
Sutura Decker-Vredan (în cravată) se realizează prin trecerea firului prin grosimea
capătului de secţiune, în direcţie paralelă cu laturile tendonului, apoi firul iese şi face o buclă
laterală, traversează transversal toată grosimea tendonului şi face o buclă la cealaltă margine,
după care iese prin acelaşi capăt de secţiune prin care a intrat.
Firul pătrunde ulterior în celălalt capăt de secţiune al tendonului şi urmează un traseu
similar, iese prin capătul respectiv şi se înnoadă cu firul rămas.
Sutura Sandwich se execută după ce un capăt al tendonului se secţionează în cioc de
clarinet şi se introduce în el celălalt capăt prelucrat invers. Firul se aplică în U transfixic, prin
ambele capete ale tendonului şi se completează cu o sutură în fire simple pe margini.
Sutura în Z se pretează pentru refacerea tendoanelor secţionate oblic.
Se prelucrează în L fiecare capăt al tendonului şi se suturează în fire separate sau în U
transfixic, plaga suturată având forma literei Z.
Sutura latero-laterală se realizează după secţionarea oblică a capetelor tendonului, iar
sutura se face în fire simple separate. Când tendoanele sunt subţiri, se face sutura în U transfixic
prin capetele suprapuse ale tendonului.

4.9. Suturile osoase (osteosinteza)

În unele situaţii, osteosinteza se asociază cu bandajul până la vindecare sau numai o

anumită perioadă, pentru protecţia montajului metalic. Acesta se menţine până la vindecare (45-
120 zile), după care se îndepărtează printr-o nouă intervenţie chirurgicală.
Indicaţii: în fracturi închise sau deschise, recente, ireductibile, cu deplasare mare a
capetelor osoase, acoperite de mase musculare mari, care împiedică remedierea prin mijloace
ortopedice, precum şi în caz de pseudoartroze, fracturi cominutive sau consolidate vicios etc.
Contraindicaţii: la animalele cu stare generală gravă, şocate sau cu focarul de fractură
infectat. Uneori se renunţă la avantajele unei intervenţii chirurgicale precoce, fiind recomandabil
să se aştepte câteva zile până la echilibrarea stării generale, asigurându-se primul ajutor şi un
tratament corectiv şi antiinfecţios adecvat. Osteosinteza este o intervenţie chirurgicală
traumatizantă, laborioasă, care se realizează numai sub o anestezie generală în care
componentele analgezice şi miorelaxante sunt bine reprezentate.
Instrumentar special: freze, cleşti fixatori de os (Lambotte), cleşti ciupitori de os
(Liston), ciocan, daltă, patent, decolator de periost, bormaşină, bomfaier, burghie, şurubelniţe,
fierăstrău, cleşte delfin, materiale de osteosinteză (fire metalice, broşe Kirschner, tije Kuntscher,
Ender, Rush sau Steimann, plăcuţe şi şuruburi).
Sutura osoasă (osteorafia) se execută cu fire metalice şi se aplică în fracturile oaselor
late (craniu, bazin, ramura recurbată a mandibulei), după ce în prealabil s-au făcut orificii cu
freza sau burghiul, prin care trecerea firului se face în puncte separate (simplu, în U, în X).
Ligatura osoasă este o metodă care se aplică mai des în unele fracturi de simfiză
mandibulară. De obicei, firul este trecut în jurul caninilor, dar poate fi trecut şi printre incisivi,
realizându-se o ligatură în opt sau în U. Un alt procedeu este cel în care se trece o broşă prin osul
incisiv şi ligatura în opt se face având ca suport broşa.
Cerclajul este o formă de ligatură osoasă, de încercuire a fragmentelor fracturate. Se
execută în fracturile oblice, în cioc de clarinet, în vârf de peniţă şi spiroide ale oaselor lungi, de
obicei ca metodă complementară de fixare în osteosinteza centromedulară sau cu plăci şi mai rar
ca metodă de sine stătătoare. O altă indicaţie este reprezentată de fracturile cominutive. Din

54
punct de vedere mecanic, rezultatele sunt cu atât mai bune cu cât linia de fractură este mai
oblică. Pentru ca cerclajul să fie eficient, lungimea liniei de fractură trebuie să fie dublă sau
triplă faţă de diametrul osului. Aplicarea cerclajului este condiţionată şi de forma osului. Oasele
cu format tronconic facilitează alunecarea cerclajelor, de aceea la locul aplicării cerclajului este
indicat a se face în prealabil o mică renură. Pentru ca cerclajul să fie eficient, se recomandă
plasarea a 2-3 fire. După înnodarea capetelor sârmei cu ajutorul unui cleşte, acestea se taie la 3-4
mm şi apoi se întorc spre os pentru a nu leza ţesuturile moi.
Demicerclajul este procedeul în care firul metalic nu face turul complet al osului, el fiind
introdus transversal prin os, după ce s-a efectuat un orificiu (bucla prinde doar o porţiune din
grosimea osului). Demicerclajul nu alunecă şi evită rotaţia fragmentelor ligaturate.
Înşurubarea constă în implantarea directă în capetele osoase fracturate a unor şuruburi şi
se pretează pentru fixarea unor fragmente osoase (eschile mari, fracturi ale marelui trohanter,
calcaneu, olecran, gât femural, fracturi cu extindere în articulaţii), după ce s-au făcut orificii în
os cu ajutorul burghielor. Orificiul care se face cu burghiul trebuie să aibă un diametru mai mic
decât cel al şurubului. Şuruburile folosite sunt de două tipuri: pentru compactă (cu filet mai
strâns, folosite pentru fixarea fragmentelor osoase diafizare şi pentru osteosinteza cu placă) şi
pentru spongioasă (cu filet mai larg şi prezent pe toată lungimea sau doar pe o porţiune a
şurubului, folosite pentru fixarea fragmentelor epifizare şi metafizare).
Osteosinteza prin scoabe. Scoabele sunt confecţionate din oţeluri speciale şi au forma
literei U deschis, cu capetele ascuţite. După afrontarea capetelor osoase fracturate se aplică prin
strângere cu o pensă sau se execută în prealabil orificii, după care sunt bătute cu ciocanul. Pentru
a împiedica ieşirea lor, se pot aplica cerclaje, care să le fixeze pe os.
Osteosinteza cu plăci metalice este aplicabilă atât în fracturile oaselor lungi, cât şi în
cele ale oaselor late. Se folosesc plăci prevăzute cu orificii, prin care se vor introduce şuruburi.
Plăcile se clasifică după rolul pe care îl îndeplinesc: plăci de compresiune (folosite în fracturile
stabile ale femurului, tibiei, humerusului sau radiusului, pentru a contracara forţele de tensiune
la care este supus osul respectiv, realizând compresiune în focarul de fractură), de neutralizare
(însoţesc alte procedee de osteosinteză, pentru a contracara forţele de tracţiune, torsiune şi
îndoire din focarul de fractură) şi de sprijin (se utilizează pentru a păstra lungimea osului, în
fracturile cu pierdere de substanţă sau pentru a preveni deplasările laterale). După afrontarea
capetelor osoase fracturate se aplică placa metalică pe suprafaţa osoasă şi se fixează cu pensa
Lambotte. Placa se aplică astfel încât să fie cu numărul de găuri egale de o parte şi de alta a
liniei de fractură. Se execută orificii cu ajutorul burghiului, după care se aplică şuruburile, care
se înfiletează astfel ca ele să străbată canalul medular şi să ajungă în compacta cealaltă.
Osteosinteza cu fixatori externi se utilizează în fracturile închise sau deschise, unice sau
cominutive, ale oaselor lungi (femur, tibie, radius). Fixatorul extern reprezintă un ansamblu de
broşe, plăcuţe şi şuruburi, de diferite forme şi dimensiuni, utilizate pentru imobilizarea unor
fracturi fără deschiderea focarului. Implantarea broşelor şi coaptarea capetelor osoase se
realizează prin palpaţie şi control radiologic. Osteosinteza externă se pretează mai ales la
animalele de talie mică, barele de susţinere ale broşelor putând fi: tije metalice (cu dispozitive de
fixare şi reglare a broşelor), plăci metalice (din aluminiu, care prezintă orificii la nivelul cărora
se vor fixa broşele) sau paste autopolimerizabile. Broşele sunt implantate transcutanat (se
respectă riguros asepsia şi antisepsia), după ce fractura a fost redusă şi menţinută în poziţie
anatomică, iar locurile de elecţie au fost reperate prin palpaţie şi control radiologic, pentru a
evita traumatizarea inutilă a ţesuturilor moi. Pielea şi ţesuturile moi vor fi străbătute de un trocar,
prin orificiul căruia se introduce broşa. Implantarea broşelor se face cu o bormaşină cu turaţie
redusă, în ordinea 1, 6, 3, 4, 2 şi 5. În fiecare fragment mai mare de os se vor insera 2-4 broşe,
care indiferent de tehnica de fixare utilizată, vor fi trecute prin corticala osului. După aplicarea
broşelor 1 şi 6, le reunim prin două bare (plăci) paralele, câte una de fiecare parte. Broşele
următoare sunt implantate în ordinea descrisă şi vor glisa între bare. Barele se vor strânge cu
şuruburi şi piuliţe, rezultând un angrenaj asemănător cu o scară. Pentru a evita glisarea osului pe
broşe, unele broşe intermediare vor fi plasate sub un unghi de 45 o. În locul barelor laterale se pot

55
folosi inelele Ilizarov. Montajul fixatorilor externi poate fi: unilateral (broşele sunt montate pe o
singură faţă a osului şi conectate la o singură bară de susţinere), bilateral (broşele sunt
implantate transfixic şi conectate pe ambele feţe ale osului cu bare de susţinere) şi biplanar
(format din două montaje unilaterale, plasate unul faţă de celălalt într-un unghi de 90o). Barele se
pot acoperi în totalitate cu substanţe întăritoare (paste autopolimerizante), ceea ce le măreşte
rezistenţa şi evită eventualele leziuni ce le pot produce capetele broşelor la membrul congener.
Osteosinteza cu fixatori interni este metoda care asigură o imobilizare bună, fiind
procedeul cel mai des aplicat în osteosinteza veterinară, mai ales la animalele mici, în fracturile
diafizare şi metafizare, oblice sau transversale, ale oaselor lungi. Procedeul constă în afrontarea
şi imobilizarea capetelor osoase fracturate, prin introducerea în canalul medular a tijelor sau a
broşelor, care rămân în canalul medular până la formarea calusului osos. În secţiune
transversală, tijele au formă de V, U sau treflă, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare şi dacă
sunt calibrate cu dimensiunea canalului medular, imobilizează capetele fracturate şi împiedică
mişcarea de rotaţie la locul fracturii. Când se folosesc broşe, care sunt rotunde pe secţiune,
acestea pot fi introduse pe canalul medular în număr mai mare şi îl pot ocupa în întregime.
Metoda directă (fără deschiderea focarului de fractură) se pretează la fracturile fără
deplasare sau la cele la care se poate face coaptarea prin manopere ortopedice. Se poate practica
sub control radiologic sau fără control, mai ales la oasele neacoperite de mase musculare bogate
(tibie, radius). Se incizează pielea şi structurile subcutanate deasupra epifizei proximale
(humerus, femur, tibie) sau distal de epifiză (radius), până la epifiză, în care se realizează un
orificiu cu burghiul, până în canalul medular. Se introduce apoi tija prin orificiul creat, se
coaptează anatomic capetele osoase fracturate şi se bate tija până când aceasta ajunge în epifiza
distală, trecând prin focarul de fractură. Dacă tija este prea lungă, aceasta se scurtează şi se
aplică puncte de sutură la piele. Când există riscul rotaţiei se aplică osteosinteza centromedulară
cu tija zăvorâtă. În acest scop se folosesc tije Kuntscher, care au secţiunea în formă de treflă şi la
cele două extremităţi prezintă câte un orificiu. După introducerea tijei, sub control radioscopic,
se forează orificii transosoase în dreptul perforaţiilor tijei, prin care se vor introduce şuruburile
de zăvorâre, care prind ambele corticale. Osteosinteza centromedulară elastică se realizează cu
2-4 tije elastice Ender, care se introduc sub control radioscopic în canalul medular.
Osteosinteza centromedulară cu fixare multiplă se realizează prin umplerea până la refuz
a canalului medular cu tije subţiri Ender sau broşe Kirschner.
Metoda indirectă (cu deschiderea focarului de fractură) este utilizată mai frecvent decât
precedenta şi se recomandă în fracturile cominutive, cu hematoame, cu distrugeri de ţesuturi şi
în cele cu deplasare. Se incizează straturile anatomice până la nivelul osului, în lungime
adecvată încât să depăşească proximal şi distal capetele osului fracturat. Se drenează
hematoamele, se face hemostaza, se îndepărtează eschilele (cele care nu se pot repoziţiona şi
fixa) şi se evidenţiază în plagă capetele osului fracturat, îndepărtându-se eventualul calus format
(când fractura este mai veche). Se fixează apoi cu cleştele Lambotte capătul proximal al osului
fracturat şi se introduce conducătorul de tijă pe canal. Prin lovituri cu ciocanul, acesta
penetrează epifiza proximală, lateral de articulaţie, până sub piele. Se incizează pielea la capătul
conducătorului de tijă şi se bate conducătorul până când acesta mai iese câţiva cm. Orificiul în
epifiză se poate realiza mai uşor cu ajutorul unui burghiu sau bormaşină.
Se fixează tija pe conducător şi se bate de sus în jos (excepţie radius), până când ajunge
la nivelul fracturii. Se coaptează capetele osoase fracturate şi se fixează cu cleştele Lambotte,
după care se bate tija până când aceasta ajunge în epifiza distală. Tija metalică sau broşele se pot
introduce şi fără conducător. Plaga şi focarul de fractură se dializează cu ser fiziologic steril şi
călduţ, după care se refac planurile anatomice prin suturi etajate.

5. Drenajul

Drenajul asigură evacuarea la exterior a lichidelor patologice din cavităţile naturale

şi/sau neoformate, apărute ca urmare a unor procese inflamatorii sau traumatice. Drenajul

56
previne şi combate complicaţiile septice, favorizând vindecarea plăgilor, ştiut fiind faptul că
orice colecţie de lichide formează un spaţiu cu un mediu favorabil infecţiei. De aceea, în toate
cazurile cu plăgi însoţite de distrucţii tisulare, se recomandă aplicarea drenajului. În raport cu
momentul şi scopul aplicării, drenajul poate fi profilactic, când se aplică intraoperator sau
imediat după producerea plăgilor accidentale care sunt predispuse infecţiei şi acumulărilor de
colecţii patologice, dar şi curativ, când realizează evacuarea colecţiilor deja formate.
După modul de realizare a evacuării colecţiilor, drenajul poate fi pasiv (gravitaţional,
asigură evacuarea lichidelor prin declivitate, printr-o incizie plasată în punctul cel mai de jos al
colecţiei, prin fixarea drenurilor tubulare în poziţia cea mai declivă sau chiar prin poziţionarea
animalului în aşa fel încât să fie favorizată scurgerea), pasiv capilar (se realizează cu drenuri
textile, care formează un sistem capilar în care lichidele progresează independent de gravitaţie)
şi activ (asigură evacuarea lichidelor prin aspirarea lor cu seringa sau cu aparate speciale).
Materiale şi aparatură de drenaj: tubul simplu (din cauciuc desulfurizat, polietilenă,
latex sau silastic, de diferite diametre şi prevăzut cu unul sau mai multe orificii laterale), tubul
Penrose (din cauciuc subţire, cu diametrul de 1-2 cm), tubul cu lumen dublu (realizează
evacuarea prin lumenul mai gros, iar prin celălalt intră aerul sau permite spălarea cavităţii cu
lichide), tubul ţigaretă (din cauciuc, având în lumen o meşă de tifon), tubul Redon (din material
plastic, având multiple orificii laterale), tifonul sub formă de meşă (realizează un drenaj capilar
de scurtă durată, deoarece se îmbibă cu fibrină şi devine nepermeabil – ex. drenajul cavităţilor
orbitară, vaginală şi nu numai se face şi prin drenul Mickulicz amintit la hemostază), firele de
setolină şi de nylon (se folosesc pentru drenajul subcutanat în mănunchiuri şi asigură o bună
scurgere a lichidelor, pentru că nu se înmoaie şi nu aderă la plagă). Deşi tuburile asigură o bună
drenare, prezintă şi unele inconveniente: traumatizează şi irită, mai ales cele de consistenţă
rigidă, permit contaminarea din afară, dau reacţii de corp străin, produc fistule când se menţin
mai mult timp şi uneori se pot colmata. Aparatura pentru aspiraţie realizează drenajul activ şi
este reprezentată de aspiratoarele chirurgicale portabile cu presiune reglabilă şi de pompele de
vid cu acţionare hidraulică sau prin staţii centrale de aspiraţie. Colectarea secreţiilor se face în
recipiente unice sau multiple, prin tuburi de cauciuc sau plastic, sterilizate în prealabil.
Tehnica drenajului. Poziţionarea drenului se face în funcţie de localizarea colecţiei şi de
tipul de realizare a drenajului. În colecţiile superficiale (abcese, chisturi serosanguinolente,
hematoame etc.), drenarea se va face printr-o incizie în partea cea mai declivă sau dacă este
vorba de o plagă suturată, se vor îndepărta unul sau două puncte de sutură din partea cea mai de
jos. În cazul colecţiilor din cavităţile naturale, care nu pot fi drenate decât prin aspiraţie, tubul de
dren se va poziţiona astfel încât capătul interior să ajungă până în partea cea mai declivă a
colecţiei. Traiectul tubului de dren trebuie să fie cât mai direct la exterior (pe traseul cel mai
scurt) şi întotdeauna cu capătul exterior mai decliv decât cel interior. În colecţiile superficiale
complicate cu plăgi şi uneori în cazul unor plăgi operatorii, se recomandă ca tubul sau meşa de
dren să fie scoasă printr-o contraincizie declivă, evitându-se complicaţiile de tipul scurgerii
lichidelor în plagă. Imobilizarea drenului la piele se realizează printr-un punct de sutură care se
trece prin meşă sau lateral, prin peretele tubului. Drenajul va fi supravegheat, pentru a evita
sistarea lui prin smulgerea drenurilor de către animal sau prin înfundarea tuburilor. Aprecierea
funcţionalităţii drenului se face prin urmărirea cantităţii şi a aspectului lichidelor evacuate. În
cazul colmatării tubului de dren, dezobstruarea se face prin spălare şi aspiraţie sau prin
mobilizarea spre exterior a tubului cu 1-2 cm. Suprimarea drenajului se face diferit, în funcţie de
tipul, profunzimea şi natura cavităţii, precum şi în funcţie de producţia de lichide. Drenajul
profilactic se suprimă de obicei după 24 ore (maximum 48 ore), dacă durează mai mult şi dacă
este cazul, drenul schimbându-se cu altul nou. Drenajul curativ se suprimă când se constată
diminuarea până la absenţă a lichidului de drenaj, cu dezinfiltrarea plăgii şi a ţesuturilor din jur.
Incidente şi complicaţii: (1) poziţionarea greşită; (2) colmatarea drenului, obturarea
acestuia cu cheaguri de sânge, dopuri de fibrină, detritusuri tisulare; (3) ieşirea sau intrarea în
cavitate, atunci când nu a fost fixat corespunzător; (4) fistule, ulceraţii şi infecţii, în cazul
prelungirii nejustificate a drenului; (5) abcese reziduale, când drenajul este ineficient.

57
 6. Pansamente şi bandaje

6.1. Pansamentul

Pansamentul este mijlocul terapeutic care asigură protecţia plăgilor operatorii şi

accidentale de acţiunea nocivă a factorilor externi. Prin componentele sale, pansamentul izolează
plaga de mediul extern, asigurând condiţiile necesare pentru prevenirea unor complicaţii
provocate de agenţii externi, muşcături, grataj, dehiscenţa plăgilor suturate, contaminare, variaţii
termice etc., favorizând vindecarea prin stimularea absorbţiei exsudatelor, menţinerea
medicamentelor şi o uşoară imobilizare a regiunii. Atunci când este cazul, pansamentul trebuie
să realizeze şi hemostaza, dar să nu stânjenească circulaţia sanguină locală.
Indicaţii: în toate plăgile operatorii şi chirurgicale, în toate afecţiunile deschise ale
extremităţilor, mai ales ale copitelor şi ongloanelor, regiuni expuse poluării cu material septic şi
autotraumatizării (pansamentul previne infecţia, asigură repausul necesar şi favorizează
circulaţia prin creşterea temperaturii locale, asigurând astfel condiţii pentru o vindecare rapidă).
Contraindicaţii: în toate plăgile cu distrucţii mari de ţesuturi, care necesită asigurarea
unui drenaj masiv şi prezenţa unui mediu aerob.
Materiale necesare: comprese sterile, comprese absorbante neaderente, comprese
absorbante coloidale (care formează o peliculă ce permite evaporarea umidităţii de la suprafaţa
plăgii), tampoane, vată hidrofilă şi feşe de tifon sterile, benzi elastice pentru pansamente
compresive, pânză obişnuită din in, bumbac, cânepă etc., pânză impermeabilă pentru
pansamente umede, pânză de iută pentru pansamente pe ongloane şi copită, bureţi de poliuretan
pentru protecţia mecanică, benzi adezive permeabile sau impermeabile, impregnate sau nu cu
substanţe medicamentoase, substanţe adezive (ex. mastisol, colodiu).
După scopul urmărit:
 pansamentul protector are în componenţă trei straturi: intern (format din comprese sterile
de tifon şi substanţe care să împiedice aderenţa compreselor), mijlociu (format din vată
hidrofilă), extern (cu rol de fixare a primelor straturi, format din feşe de tifon).
 pansamentul compresiv, aplicat mai ales pe extremităţile membrelor, utilizat cu scop
hemostatic în hemoragii tisulare, când se aplică imediat după operaţie şi se menţine maximum
24 ore, după care se înlocuieşte cu unul de protecţie, compresiunea fiind realizată dinspre partea
distală spre cea proximală, în aşa fel încât să nu stânjenească circulaţia de întoarcere.
 pansamentul antiseptic, folosit de regulă în tratamentul plăgilor accidentale, dar şi
operatorii, cu rol de protecţie faţă de contaminarea septică de la exterior, de a menţine pe plagă
medicaţia antiseptică, de a absorbi exsudatele şi de a asigura repausul şi temperatura.
Pansamentele antiseptice pot fi uscate, când medicaţia folosită este sub formă de pulberi sau
umede, când se folosesc soluţii sau unguente cu antiseptice şi antibiotice sau combinaţii de
antiseptice cu tripsină. Când se folosesc soluţii, acestea obligatoriu trebuie să fie hipotone,
pentru a favoriza trecerea exsudatelor din plagă în pansament.
 pansamentul absorbant, aplicat în plăgile cavitare purulente. Pe lângă medicaţia
antibacteriană, acest pansament conţine materiale puternic absorbante (vată hidrofilă, comprese
hidrofile din bumbac, amestec de cărbune şi gips) şi se schimbă mai des, aproximativ la 24-48
ore, în raport cu cantitatea de secreţii ce se acumulează în plagă.
 pansamentul antiflogistic este un pansament umed, aplicat în regiunile cu leziuni închise,
cu scopul de a îndepărta sau limita un proces inflamator puternic. Înainte de aplicarea
pansamentului, pe regiunea afectată se depune o substanţă grasă (vaselină, osmatin etc.), pentru
a proteja pielea de acţiunea iritantă a soluţiilor. Pansamentul este format din straturi groase de
vată sau pânză, care se umezesc la intervale de 3-4 ore cu soluţii antiflogistice (sulfat de
magneziu, acetat bazic de plumb, burowin, acid acetic etc.). Pentru a împiedica evaporarea
rapidă, stratul extern se confecţionează din pânză cauciucată, folie de polietilenă etc. Durata
menţinerii pansamentului umed nu trebuie să depăşească 5 zile.

58
  pansamentul proflogistic intensifică reacţia locală, în vederea creşterii capacităţii de
apărare şi de circumscriere a focarului inflamator. Aceste pansamente conţin substanţe iritante
sub formă de soluţii sau unguente (tinctură de iod, ihtiol, camfor, alcool etc.) sau vată
termogenă, ulei de terebentină, pulbere din seminţe de muştar. Pansamentul se schimbă în
funcţie de evoluţia procesului inflamator.
 pansamentul sicativ conţine pulberi absorbante.
După componenţă: simple (cu rol protector şi izolator), medicamentoase (care conţin
medicamente sub formă de soluţii, unguente sau pulberi).
Tehnica aplicării pansamentului variază în funcţie de regiunea afectată şi de scopul
urmărit. Întâi se aplică stratul antibacterian, apoi cel absorbant, antiflogistic sau proflogistic şi la
sfârşit se aplică stratul extern, de fixare. Fixarea se poate face prin sutură la piele, prin lipire cu
benzi adezive, prin înfăşare sau îmbrăcare. Schimbarea pansamentului se face după un timp
variabil, atunci când nu îşi mai îndeplineşte rolul pentru care a fost aplicat, atunci când se
îmbibă cu secreţii purulente, se murdăreşte, produce stază etc.

6.2. Bandajul

Bandajul este mijlocul ortopedic utilizat pentru imobilizarea temporară a unei regiuni
corporale. Se recomandă în tratamentul luxaţiilor şi al entorselor, după tenorafii, în fracturi
(eventual în asociere cu alte procedee) sau pentru corectarea unor tulburări de creştere ale
oaselor. Faţă de pansamente, bandajele au în componenţă şi materiale rigide şi/sau întăritoare,
care asigură limitarea mişcării regiunii respective, imobilizând cel puţin două articulaţii vecine.
Bandajele se aplică mai ales în afecţiunile membrelor, iar la animalele de talie mică şi mijlocie,
bandajul se pretează a fi aplicat şi peste regiunea dorsală sau lombară.
Bandajul amovibil (provizoriu) se recomandă în luxaţiile şi fracturile însoţite de
tumefacţii, edeme imflamatorii mari, ca tratament provizoriu în fracturi, până la luarea deciziei
operatorii sau ortopedice, la animalele în creştere sau care prezintă plăgi multiple, care necesită
tratament zilnic. El se poate ridica şi schimba cu uşurinţă la anumite intervale de timp, pe
măsură ce tumefacţia sau edemul se reduc în volum. Pentru confecţionarea lui se folosesc: vată,
feşe de tifon şi atele. Vata constituie stratul de protecţie, care vine în contact direct cu pielea
(când focarul traumatic este închis). Este indicată vata hidrofugă, care nu absoarbe transpiraţia.
Înainte de aplicare se fac rulouri pregătite pentru înfăşurare sau există benzi de vată de diferite
lăţimi, gata pregătite de către producător şi uşor de aplicat pe regiune. Feşele pot fi confecţionate
din tifon sau pânză. Sunt preferate cele din tifon, pentru că sunt mai subţiri şi mai maleabile, se
aplică şi se mulează mai bine pe diferitele regiuni ale corpului. Lăţimea variază între 5-20 cm.
Atelele reprezintă partea rigidă a bandajului amovibil, asigurând rezistenţa acestuia. Sunt
confecţionate din lemn, plastic sau metal, care se mulează pe forma regiunii pe care se aplică.
Dacă nu sunt plăgi, întâi se aplică stratul de vată, care se va fixa cu feşe de tifon în aşa
fel încât la capetele bandajului să rămână guleraşe din vată. Se fixează apoi atelele, cel puţin
două, pe părţile de flexie şi extensie ale articulaţiilor. Lungimea atelelor va fi mai mică decât cea
a straturilor iniţiale, iar capetele lor vor fi înfăşurate cu vată pentru o protecţie mai bună a
ţesuturilor din zonă. Atelele vor fi fixate cu ture de tifon. Dacă există plăgi, acestea se tratează
corespunzător, iar fixarea atelelor se va face lateral faţă de plagă. Dacă este cazul, la locul de
proiecţie al plăgii se creează o fereastră de comunicare cu exteriorul.
Bandajul inamovibil (definitiv) este mai rigid, mai rezistent decât cel amovibil şi se
păstrează până la vindecare. Odată fixat nu se mai poate desface şi reface cu acelaşi material. De
aceea se aplică numai când se cere o imobilizare de lungă durată, iar regiunile nu sunt tumefiate.
Pentru confecţionarea lui se folosesc, pe lângă materialele menţionate la bandajul amovibil,
substanţe întăritoare, cu care se impregnează straturile superficiale şi care se întăresc după
aplicare, prin uscare sau polimerizare. Substanţele întăritoare pot fi reprezentate de gips, silicat
de potasiu, amidon, dextrină, colodiu etc. În practică, curent se foloseşte gipsul medicinal,
aplicat sub formă de benzi gipsate sau lapte de gips preparat extemporaneu din ipsos medical.

59
Acesta se prezintă sub formă de pulbere albă, fină şi faţă de cel din construcţii este mai uşor şi se
întăreşte mai repede. Chimic, este un sulfat de calciu anhidru, care amestecat în părţi egale cu
apa, formează o pastă ce se întăreşte în 5-7 minute. Mai nou, tot mai des se folosesc preparate pe
bază de componente acrilice (deltacast, deltalite, scotchast), care în contact cu aerul suferă un
proces de polimerizare (reacţie exotermă) şi în câteva minute se întăresc foarte tare.
Sub anestezia adecvată, se reduce fractura prin metode de extensie, contraextensie şi
coaptare, după care se aplică prin înfăşurare stratul de vată, uniform şi suficient de gros, care
trebuie să cuprindă cel puţin o articulaţie superioară şi una inferioară, acoperind uniform
regiunea, fără a face cute. Se fixează apoi vata cu 2-3 ture de tifon, păstrându-se guleraşe la cele
două extremităţi. Se fixează atelele, care au capetele rotunjite şi învelite în vată, în număr de
patru, câte una pentru fiecare latură. Ele trebuie să depăşească în lungime cele două articulaţii
adiacente şi se fixează prin 2-3 ture de tifon. Stratul superficial este format din feşe impregnate
cu substanţa întăritoare. Feşa de tifon gipsată se introduce în apă călduţă, unde se lasă 1-2
minute (până nu mai ies bule de aer), după care se scoate şi se storc moderat cu mâna cele două
capete, pentru a îndepărta excesul de apă. Se aplică mai multe straturi de feşă gipsată (6-8 la
animalele mari, respectiv 4-5 la animalele mici) astfel pregătită, iar dacă este cazul, se mai poate
adăuga lapte de gips, care a fost în prealabil pregătit într-o tăviţă.
Se poate aplica feşa neimpregnată, iar după rularea ei se îmbibă cu lapte gipsat (după
fiecare strat sau după ce s-au aplicat toate straturile). Se lasă apoi în repaus 30 minute, interval în
care se realizează întărirea completă. În cazul existenţei unei plăgi, în locul respectiv se
decupează o porţiune pătrată sau dreptunghiulară (fereastră), care nu va diminua rezistenţa
bandajului, dar va permite tratarea şi supravegherea evoluţiei plăgii spre vindecare.
Un bandaj aplicat corect trebuie să fie rezistent, bine fixat şi să imobilizeze perfect zona
afectată, poziţionarea articulaţiilor imobilizate să fie făcută în extensie, cuprinzând cel puţin
două articulaţii învecinate, să exercite o compresiune moderată şi uniformă pe toată suprafaţa pe
care s-a aplicat, dar să nu producă stază, să fie uşor şi estetic.
După aplicare este necesar un control radiologic şi unul clinic al bandajului. Controlul
radiologic se face imediat după întărirea bandajului, pentru a vedea dacă razele osoase sunt în
poziţie anatomică. Dacă se constată deplasări, se îndepărtează şi se reface imediat bandajul.
Controlul clinic se face de obicei după 24 ore, când se va vedea modul în care animalul suportă
bandajul şi dacă nu au apărut tulburări în circulaţia de întoarcere, care duc la tumefacţia
extremităţii, existând pericolul gangrenei umede. Bandajul poate fi prea lejer, situaţie în care
joacă pe regiunea aplicată sau capetele lui pot provoca rănirea ţesuturilor învecinate, cu apariţia
complicaţiilor septice. În toate aceste situaţii vor fi luate măsuri de remediere.
Îndepărtarea bandajului se face după vindecarea leziunii, constatată prin examen clinic şi
radiologic. Când totul decurge normal, bandajul se ridică după 3-4 săptămâni în luxaţii şi după
6-8 săptămâni în fracturi. Secţionarea bandajului se va face cu fierăstrăul manual sau electric, cu
cleşti speciali sau prin alte metode. După îndepărtarea lui se vor aprecia efectele imobilizării şi
compresiunii îndelungate (escoriaţii, amiotrofii, calus vicios, artroze etc.) şi vor fi stabilite
procedee de recuperare funcţională adecvate fiecărui caz în parte.

Capitolul 5. TERAPIA INTENSIVĂ

1. Resuscitarea şi reechilibrarea respiraţiei

Are ca obiectiv restabilirea şi reechilibrarea funcţiei respiratorii în stările de insuficienţă

respiratorie acută. Aceasta poate fi produsă de agresiuni multiple, care pot să afecteze ventilaţia,
perfuzia şi difuzia sau schimbul de gaze la nivel alveolar.
Hipoventilaţia şi apneea (stopul respirator) pot fi cauzate de afecţiuni directe ale centrilor
respiratori (traumatisme, infecţii, hipoxie), de supradozarea drogurilor deprimante ale SNC
(narcotice, analgezice), de paralizia sau spasmul muşchilor respiratori, de limitarea expansiunii
pulmonare (traumatisme toracice, pneumotorax, hemotorax, hernie transdiafragmatică, obezitate

60
excesivă) şi de durerile toracale. În afară de aceste cauze, care pot fi depistate la examenul clinic
preoperator, hipoventilaţia poate fi dată şi de timpanism sau alte distensii abdominale (ascită,
obezitate), precum şi de poziţia decubitală laterală sau dorsală la cal şi la vacă. Atenţie sporită
trebuie acordată şi accidentelor induse de anestezia generală.
Insuficienţa hipoxiemică apare ca urmare a schimbului necorespunzător de O2 şi CO2 la
nivelul capilarelor alveolare, dat de scăderea difuziunii alveolocapilare (edem pulmonar, fibroză
pulmonară, afecţiuni vasculare pulmonare, emfizem, bronşită cronică, atelectazie etc.) şi de
reducerea perfuziei sanguine pulmonare (hipotensiune, hipovolemie, şoc). Prin examenul
preanestezic trebuie descoperite afecţiunile cronice care pot favoriza şi/sau determina
insuficienţa respiratorie acută în condiţiile decubitului, narcozei şi operaţiei.
Indiferent de etiologie, este de reţinut că moartea în accidentele respiratorii survine în
primul rând din cauza hipercapneei. Acumularea de CO2, consecutiv neeliminării la nivel
pulmonar, determină reacţii cardiace după câteva secunde, iar stopul apare aproximativ după 2
minute. Dacă se asigură însă ventilaţia în condiţii de lipsă de O2, dar cu realizarea eliminării
CO2, atunci răspunsul cardiac apare după 5-10 minute. Se desprinde concluzia că numai prin
aport pasiv de O2, fără o ventilaţie minimă, nu se poate restabili funcţia respiratorie.

1.1. Asigurarea eliberării căilor aeriene pentru realizarea ventilaţiei

Se realizează prin:
 extensia capului, exteriorizarea şi fixarea limbii.
 îndepărtarea oricărui material străin care obstrucţionează laringele şi traheea (aspirarea
secreţiilor cu ajutorul unor seringi mari sau cu aspiratorul chirurgical).
 poziţionarea declivă a capului şi a corpului animalelor, iar în cazul celor mici şi mijlocii
se recurge la suspendarea lor de membrele posterioare.
 declanşarea reflexului de tuse şi strănut.
 efectuarea intubaţiei oro- sau nazotraheale, iar dacă obstrucţia persistă se recurge la
traheotomia de urgenţă. Indicaţiile acesteia sunt: (1) strâmtarea sau închiderea lumenului
laringian din cauza edemului inflamator sau alergic, respectiv a laringospasmului; (2) corp străin
fixat în laringe; (3) edeme inflamatorii sau tumori faringiene şi postlaringofaringiene; (4)
imposibilitatea deschiderii gurii (artrită temporomandibulară, fracturi, tumori, miozita
eozinofilică cu atrofia muşchilor, traumatisme faciale cu complicaţii obstructive etc.).
În situaţii de necesitate, ulterior se recurge şi la dezobstrucţia medicamentoasă, putându-
se folosi aerosoli cu simpaticomimetice betastimulante (ex. izopropilnoradrenalină),
parasimpaticolitice (ex. atropină, scopolamină), antispumigene (ex. alcool 96%), expectorante şi
antihistaminice. Pentru lichefierea secreţiilor se poate folosi terapia cu aerosoli – cu apă, cu
soluţii izotone de NaCl, cu agenţi mucolitici (ex. dornavac, mucomyst), cu tripsină (125 mg la 5
ml solvent) sau cu streptokinază şi hialuronidază. Un rol important îl joacă medicaţia cu
bronhodilatatoare şi decongestionante (ex. izoproterenol).

1.2. Instituirea ventilaţiei artificiale

Ventilaţia artificială se instituie în următoarele situaţii: hipoxie şi hipercapnee, operaţii

pe torace deschis, narcoză cu miorelaxante, stop cardiac, stop respirator (apnee prin supradozare
narcotică, apneea noilor născuţi) şi edem pulmonar. Pentru practicarea ventilaţiei artificiale se
vor avea în vedere elasticitatea, rezistenţa şi volumul respirator. Elasticitatea reprezintă raportul
între volumul de aer şi presiunea din alveole. Se exprimă în litri/cm H2O şi are două
componente: elasticitatea toracelui şi elasticitatea pulmonului. În operaţii pe torace deschis,
prima scade foarte mult. La animale pot exista variaţii legate de poziţie, iar în anumite situaţii,
elasticitatea poate fi redusă prin creşterea presiunii intraabdominale sau atunci când chirurgul se
sprijină pe toracele animalului. Rezistenţa respiratorie este dată de raportul dintre diferenţa de
presiune în căile aerofore şi volumul fluxului respirator. Se exprimă în cm/litri/minut H 2O.

61
Narcoza creşte rezistenţa din cauza tubului endotraheal şi a reducerii spaţiului bronhiolelor.
Rezistenţa creşte în diferite stări patologice obstructive, iar în cazul respiraţiei asistate, ea este
crescută şi de circuitul respirator (spaţiul mort). În respiraţia asistată, presiunea de inspiraţie va
fi mai ridicată. Pentru a învinge rezistenţa de pornire se recomandă să se recurgă iniţial la o
frecvenţă scăzută şi la un volum respirator crescut, prin insuflare prelungită. Volumul respirator
este dependent de greutatea animalului şi de frecvenţa respiratorie. În general, atunci când se
recurge la mască, se vor insufla volume mai mari de oxigen sau aer.
Ventilaţia manuală, aplicabilă la animalele mici, se rezumă la comprimarea ritmică a
cutiei toracice. Animalul este aşezat în decubit lateral sau dorsal, cu capul decliv şi gura
deschisă. Se comprimă cutia toracică cu podul palmelor, efectuându-se astfel expiraţia, iar prin
elasticitate, cutia toracică revine la poziţia iniţială, realizându-se inspiraţia. Concomitent, se va
tracţiona ritmic limba. Este necesar să se execute aceste manevre cu o frecvenţă dublă faţă de
mişcările respiratorii spontane. Procedeul poate fi aplicat şi la animalele mari, însă este puţin
eficient. Metoda este aplicabilă în stopul respirator de sub anestezie, fiind contraindicată în
insuficienţele respiratorii consecutive leziunilor traumatice ale toracelui.
Ventilaţia artificială, gură la gură sau gură la sonda endotraheală sau tubul de la mască,
este simplă şi foarte eficientă la animalele mici şi mijlocii, mai ales la nou născuţi (purcei, viţei).
În lipsă de alte posibilităţi, se recurge la formarea unui simplu tunel cu ajutorul palmelor, prin
care se va insufla aerul în gură şi nas. Aerul expirat de om conţine aproximativ 16% oxigen,
cantitate suficientă pentru menţinerea vieţii în caz de extremă urgenţă, până la reluarea
respiraţiei spontane sau instituirea celorlalte măsuri.
Ventilaţia artificială controlată prin mijloace mecanice este cea mai eficientă.
Racordarea animalului la aparat se face prin mască, prin sonda oro- sau nazotraheală. Aceasta
din urmă este mai eficientă şi exclude posibilitatea umplerii stomacului cu aer sau cu gaz.
Aparatele simple sunt alcătuite dintr-un balon sau burduf racordat la o sursă de oxigen sau aer,
care prin comprimare va realiza umplerea pulmonului, expirarea realizându-se pasiv. Circulaţia
gazelor este dirijată prin valve de inspir-expir de tip Ruben sau Ambu. În mod obişnuit, se pot
folosi piesele cu care sunt echipate aparatele de anestezie în circuit închis.
Complicaţiile cardiovasculare induse de ventilaţia artificială (ex. tamponada cardiacă,
dereglarea hemodinamică cardiopulmonară) au determinat introducerea şi în medicina veterinară
a aparatelor de respiraţie, care pot fi: cu presiune dirijată (se autoreglează în raport de presiune,
inspiraţia se opreşte când se atinge o anumită presiune în circuit şi reîncepe la sfârşitul
expiraţiei, când aceasta scade, de asemenea, la o anumită limită, volumul inspirator şi frecvenţa
respiraţiei depinzând de rezistenţa respiratorie a pulmonilor), cu volum dirijat (durata inspiraţiei
este dependentă de volumul reglat, respiraţia se menţine constantă indiferent de modificările
survenite în rezistenţă şi elasticitate, aceste aparate de respiraţie având avantajul că nu trebuie
reglate, însă se impune controlul presiunii în pulmon). Pentru reglarea aparaturii şi pentru
realizarea unei ventilaţii cât mai apropiate de valorile fiziologice, se impune şi în medicina
veterinară introducerea de standarde pentru respiraţia controlată. Raportul de timp între
inspiraţie şi expiraţie este de 1:2. Volumul inspirator, presiunea şi frecvenţa trebuie să fie
aproape de cele ale animalului vigil. În practica ventilaţiei controlate se ridică două momente
dificile şi anume, momentul trecerii de la respiraţia spontană (dacă ea există) la respiraţia
controlată, respectiv momentul trecerii de la respiraţia controlată la cea spontană. Primul este
greu de apreciat în unele cazuri. Decizia de trecere are la bază valorile scăzute sau anulate ale
parametrilor respiratori (volum în litri/minut, pCO 2). Când resuscitarea nu se face sub anestezie,
este necesară miorelaxarea. Trecerea de la respiraţia asistată la respiraţia spontană se decide
atunci când efectul miorelaxant şi narcotic sunt superficiale şi când apar respiraţii spontane.
Frecvenţa se reduce treptat la 2-3 pe minut, pentru a da posibilitatea creşterii pCO2 şi consecutiv,
a excitării centrilor respiratori. În general, mişcările spontane apar în 3-4 minute.

1.3. Suprimarea cauzelor care împiedică expansiunea pulmonară

62
 În funcţie de situaţie, se va aduce animalul într-o poziţie convenabilă, prin care să se
înlăture timpanismul şi să se reducă presiunea intraabdominală. La nevoie se va recurge la
puncţia rumenală (în cazul rumegătoarelor), respectiv evacuarea lichidelor şi a gazelor din
cavitatea pleurală (pleurocenteză, drenare şi aspiraţie). La cazurile cu stări de excitaţie şi cu
spasme musculare asociate cu respiraţie superficială, se vor administra miorelaxante şi sedative.

1.4. Stimularea centrilor respiratori

Se realizează cu ajutorul analepticelor respiratorii. Cu privire la utilizarea lor, trebuie să

se facă precizarea că sunt eficiente numai atunci când se realizează şi schimbul de gaze la nivel
pulmonar şi că acţiunea lor apare tardiv în raport cu urgenţa situaţiei, ca atare ele sunt numai
mijloace ajutătoare. Indicaţia utilizării lor vizează insuficienţele respiratorii acute cauzate de
supradozarea substanţelor narcotice şi alte intoxicaţii care afectează centrii respiratori.
Doxapramul produce hiperventilaţie şi normalizează presiunea arterială. Doze: la câine 1
mg/kc pentru stimulare, 5 mg/kc ca antidot în supradozarea narcoticelor, la cal 0,5 mg/kc.
Pentetrazolul stimulează SNC (centrii subcorticali şi bulbari), ameliorează respiraţia,
presiunea arterială şi activitatea cardiacă. Se utilizează în tulburările respiratorii provocate de
narcotice (contraindicat când s-au administrat morfinice). Soluţia 10% se injectează i.v. lent sau
s.c. în doză de 5-20 ml la animalele mari, 2-5 ml la cele mijlocii şi 0,2-0,5 ml la câine.
Nicetamida (cordiamina, coraminul) are acţiune asemănătoare cu pentetrazolul. Doze:
15-20 ml soluţie 25% la cal şi la vacă, 3-6 ml la viţel şi 0,5-3 ml la câine.
Cafeina are acţiune stimulantă a SNC şi consecutiv a activităţii cardiorespiratorii,
diminuând efectele depresive ale morfinelor şi barbituricelor asupra centrilor respiratori. Doze:
2-5 g la animalele mari şi 0,1-0,3 g la cele mici, în soluţie 10% şi 25%, pe cale i.v. sau s.c.
Lobelina este un excitant puternic al centrilor respiratori bulbari. Efectul analeptic apare
rapid şi durează 8-10 minute. Doze: 0,1 g la animalele mari şi 0,005-0,1 g la câine.
Bermegridul (ahypnonul) este stimulant al centrilor bulbari, producând creşterea
amplitudinii respiraţiei. După administrarea i.v., acţiunea durează 20-30 minute. Este eficient în
insuficienţa respiratorie dată de barbiturice. Doze: 20 mg/kc.
Pimeclonul are o acţiune asemănătoare cu cea a lobelinei, dar mai puţin intensă.
Micorenul (pretramina) are efect stimulant asupra centrului respirator şi creşte ventilaţia
pulmonară, fără a influenţa activitatea cardiovasculară. Este puţin toxic şi eficient în
supradozările morfinice şi barbiturice. Doze: 1-2 mg/kc.
Nalorfina este un antimorfinic eficient, de durată, antagonist al analgezicelor morfinice.
Camforul are efect excitant general al SNC, fiind recomandat ca analeptic în tulburările
circulatorii şi respiratorii postoperatorii. Se administrează s.c. soluţia 20%, în doze de 10-20 ml
la animalele mari, 1-3 ml la câine şi 0,5-1 ml la pisică. Nu se dă la animalele pentru abatorizare.

1.5. Oxigenoterapia

Are ca scop creşterea concentraţiei de O2 (presiuni parţiale) în aerul inspirat şi în sânge.

Situaţiile care necesită oxigenoterapie sunt: stările sincopale, stările de şoc traumatic, obstetrical
sau septic, accidentele anestezice, intoxicaţiile, afecţiunile pulmonare (ex. emfizem acut, edem,
bronhopneumonie, obstrucţii de diversă etiologie, stările hipoxice ale noilor născuţi).
Modalităţile de realizare sunt multiple. În practica veterinară ne rezumăm la oxigenoterapia
simplă, realizată prin administrarea de O2 pe cale inhalatorie, fie prin intermediul unor catetere
sau sonde, fie prin intermediul unei măşti şi în mod excepţional, spaţii cu concentraţii crescute
de O2 (clopot, cort sau cameră de oxigenoterapie, hiperbarie). Se recomandă a se folosi
concentraţii de 30-40%. Debitul pe minut se stabileşte în funcţie de debitul respirator al
animalului. Spre exemplu, la volumul respirator de 60 litri/minut al unui cal de 500 kg, se vor
administra 25-35 litri/minut O2. Durata administrării este dependentă de gradul şi menţinerea
hipoxiei. În general, se recomandă administrarea în reprize de 5 minute la interval de 5-10

63
minute. Umezirea O2 este obligatorie şi se realizează prin trecerea lui printr-un recipient cu apă,
realizându-se astfel o umiditate relativă ce nu depăşeste 40%. În afară de calea inhalatorie, s-a
încercat oxigenoterapia pe cale i.v., s.c., i.p. şi rectală, fără a se obţine rezultate de interes
practic, mai ales în stările de extremă urgenţă, prezentând însă alte valenţe terapeutice care
merită luate în considerare (acţiune antitoxică, stimulantă, sedativă, reduce acidoza şi creşte
rezerva alcalină). La aceste căi se poate recurge în terapia şocului, în anaerobioze şi peritonite.
Unele observaţii arată efectul favorabil asupra cicatrizării plăgilor abdominale atone şi asupra
vindecării peritonitelor la bovine. Riscurile toxice ale oxigenoterapiei nu pot fi neglijate,
deoarece ele apar întotdeauna când se folosesc concentraţii mari, pe timp mai îndelungat. Astfel,
administrarea experimentală de O2 timp de 30-50 ore este urmată de asfixie şi moarte.

2. Resuscitarea şi reechilibrarea cardiocirculatorie

Complicaţiile cardiopulmonare în general şi stopul cardiopulmonar în special sunt de

gravitate extremă şi aceasta pentru că sunt greu de resuscitat şi au caracter de maximă urgenţă,
ceea ce presupune un tratament aplicat foarte rapid şi o echipă experimentată şi cu temeinice
cunoştinţe în domeniul fiziologiei şi al farmacologiei cardiopulmonare. Gravitatea stopului
cardiopulmonar este dată şi de faptul că procentul de supravieţuire şi de revenire la normal se
limitează la 25-30%. Stopul cardiac este o asistolie ventriculară, care poate surveni accidental în
timpul anesteziei generale şi a intervenţiilor chirurgicale traumatizante. Este un accident evitabil
dacă se instituie măsuri de resuscitare în timp util. O întârziere de 3-4 minute de la instalarea
stopului cardiac produce leziuni cerebrale ireversibile. Sunt întâlnite trei modalităţi de stop
cardiac: asistolie, fibrilaţie ventriculară şi cord ineficace. În etiologia stopului cardiac sunt
implicaţi numeroşi factori, dintre care rolul cel mai important îl are hipoxia miocardică apărută
consecutiv insuficienţei respiratorii acute sau reducerii debitului coronarian. Insuficienţa
cardiacă acută sau stopul cardiac poate să apară în următoarele condiţii: supradozare anestezică,
modificări importante ale volumului şi patului vascular (hemoragie, vasoplegie), mecanisme
reflexe declanşate în timpul intubaţiei, compresiuni pe sinusul carotidian, presiune oculară,
tracţionarea viscerelor, hipoxie (ventilaţie pulmonară inadecvată), boli toracice preexistente
(miocardită, edem pulmonar, pneumo- sau hemotorax, hernie transdiafragmatică), tamponadă
cardiacă (sânge sau puroi în sacul pericardic), embolie aerogenă, dezechilibre electrolitice severe
(de potasiu, sodiu şi calciu), hipotermie, efecte secundare ale medicaţiei anestezice sau de altă
natură. Fibrilaţia ventriculară rezultă de regulă ca urmare a anoxiei sau hipercapneei. Unele
anestezice generale, după cum s-a arătat, sensibilizează cordul la acţiunea adrenalinei şi
favorizează apariţia fibrilaţiei. Diagnosticul clinic al stopului cardiac se bazează pe dispariţia
pulsului, oprirea respiraţiei voluntare, midriază, nedetectarea bătăilor cardiace şi cianoză.
Sunt puţine referiri concrete la animale cu privire la conduita terapeutică cea mai
eficientă în stopul cardiac. Succesul se bazează pe rapiditatea aplicării masajului cardiac, care nu
trebuie să întârzie peste 1-2 minute. Unii autori propun următoarea conduită terapeutică:
 aşezarea animalului cu capul şi corpul într-o poziţie adecvată pentru a se favoriza
umplerea diastolică şi ulterior instituirea ventilaţiei artificiale şi a oxigenării, măsuri de
importanţă esenţială pentru reuşita masajului cardiac.
 aplicarea masajului cardiac extern, prin tranversul toracelui sau prin tranversul
diafragmei, iar când acesta nu dă rezultate se recurge la masajul direct, după toracotomie.
 dacă contracţiile nu apar, se va administra intraventricular clorură de calciu 10% (1-2 ml
la animalele mici şi 5-10 ml la cele mari), după care urmează administrarea rapidă de lichide
i.v., pentru a realiza reîntoarcerea venoasă şi umplerea diastolică, respectiv administrarea i.v. de
substanţe vasopresoare, pentru a mări returul venos şi a creşte rezistenţa periferică.
 dacă apare fibrilaţia se va administra clorhidrat de procaină l% (1-2 mg/kc) sau xilină 2%
intraventricular şi se va recurge la defibrilarea electrică.
 se va administra bicarbonat de sodiu i.v. sau trihidroximetilamonouretan în doză de 1-2
mEq/kc, tot i.v., pentru a se contracara acidoza metabolică. Doza se va repeta după 5 minute,

64
până la reluarea circulaţiei, iar ulterior se aplică tratamentul de susţinere (energetic şi vitaminic).
Tehnica masajului cardiac extern la câine, la purcel şi la pisică este relativ simplă. Se
execută prin comprimări ritmice (60-80/minut) pe peretele toracic stâng, în dreptul joncţiunilor
condrocostale. Eficienţa se verifică prin aprecierea pulsului pe artera femurală sau
electrocardiografic. Atunci când nu se obţin rezultate, se trece la masajul cardiac direct, după
toracotomie. La animalele mari, masajul cardiac extern este greu de realizat. Se poate recurge la
lovituri puternice asupra peretelui toracic stâng, în zona cardiacă, putându-se obţine rezultate în
primele momente ale instalării stopului cardiac. Masajul direct este posibil şi se execută cu
ambele mâini, prin presiuni ritmice (40-60/minut) cu podul palmelor pe ventricule, în direcţia
septului interventricular. Pentru a suplimenta circulaţia coronariană şi cerebrală, se poate recurge
pentru câteva minute la clamparea aortei abdominale sau toracice. După reluarea bătăilor, se
urmăreşte cordul încă 2-3 minute, după care, dacă este nevoie, se reia masajul sau se închide
toracele. Adrenalina şi noradrenalina nu se vor administra decât dacă se asigură o circulaţie
coronariană şi o oxigenare corespunzătoare. În cazul apariţiei fibrilaţiei, se recurge la xilină 2%
sau procaină, putându-se repeta la nevoie aceste doze. Xilina este mai bună decât procaina,
deoarece produce hipertensiune mai redusă. Defibrilarea electrică este mai eficientă, folosindu-
se în acest scop aparate speciale. Pentru menţinerea unui ritm cardiac normal se poate folosi un
pacemaker electric, care acţionează asupra cordului prin serii de impulsuri de voltaj, care vor
declanşa contracţii ritmice. După reluarea activităţii cardiace, se va continua supravegherea şi
terapia intensivă, menţinându-se o ventilaţie cât mai puternică şi mai eficientă şi se vor trata
consecinţele anoxiei prin administrare de glucoză, manitol şi vitamine. Se obţin rezultate în
peste 50% din cazuri cu stop cardiac dacă masajul este aplicat insistent încă din primul minut.
Dacă în timp de 10 minute nu se reia activitatea cardiacă, continuarea masajului este inutilă.

3. Resuscitarea şi reechilibrarea acidobazică, hidroelectrolitică, volemică

şi nutritivenergetică

3.1. Manifestările clinice în stările cu deficit hidric, dezechilibru ionic şi acidobazic

Pentru practică este important să se stabilească diagnosticul etiologic, astfel că pierderile

de fluide din organism se produc prin: pierderi de sânge integral, pierderi de apă şi electroliţi
prin diaree, vomă, poliurie, transpiraţie, ocluzii intestinale etc. şi pierderi prin privaţiune de apă,
de furaje suculente, mai ales în sezoanele călduroase. Manifestările clinice în stările cu deficit de
fluid sunt evidente, mai ales la animalele tinere şi se exprimă prin simptome relativ caracteristice
în raport de etiologie şi de tipul deficitului. În deficitele volemice consecutive hemoragiilor,
clinic se constată paloarea mucoaselor, tahicardie, puls accelerat şi filiform, hipotensiune
arterială, oligurie şi hipotermie. Sindromul acut de deshidratare se manifestă clinic în funcţie de
gradul şi tipul deshidratării, astfel: deshidratare uşoară (pierderi de 5% – oglinda botului sau
trufa şi mucoasa bucală sunt cu tentă uscată şi lipicioasă, sete, pielea şi părul fără luciu, uşoară
tahicardie, desen vascular periferic puţin evident), deshidratare moderată (pierderi de 5-10% –
ochii fără luciu şi uşor endoftalmici, oglinda botului sau trufa uscată, mucoase uscate şi
lipicioase, timp de reumplere capilară crescut, pliu cutanat persistent, elasticitate cutanată
redusă, tahicardie, puls filiform cu volum evident redus, hipotermie periferică, oligurie, venele
periferice reduse şi puţin evidente), deshidratare gravă (pierderi de peste 10% – semnele clinice
se înscriu în starea de şoc şi hipovolemie şi se caracterizează în principal prin ochi endoftalmici,
fără luciu, absenţi, adinamie, facies trist, bot sau trufă uscată, mucoase livide şi uscate, timp de
reumplere capilară peste 4 secunde, turgou absent, vene periferice colorate, puls greu
perceptibil, presiune venoasă şi arterială scăzută, pliu cutanat persistent, extremităţi reci).
Pierderea de sodiu se exprimă clinic prin alterarea accentuată a stării generale, adinamie,
slăbire musculară şi oboseală în mers (animalul preferă decubitul). Este asociată cu pierderea
fluidului subcutanat, fapt evident prin pierderea elasticităţii pielii sau prin persistenţa pliului
cutanat şi endoftalmie, fără ca mucoasele să devină uscate. Animalul respiră pe gură, mucoasa

65
bucală este umedă, dar saliva este filantă şi vâscoasă.
Pierderea de potasiu se exprimă prin slăbire musculară, atonie intestinală şi consecutiv
distensiei, când valorile scad sub 3,5 mmol/litru, apar tulburări cardiace. Hipokalemia este
asociată cu pierderea sau sechestrarea de fluide în intestine şi cu transpiraţii intense.
Hipocalcemia devine clinic evidentă când scăderea este determinată de un consum mare
de calciu (gestaţie) sau când creşte brusc pH-ul sângelui, situaţii în care se asociază şi cu
hipokalemie. Calciul şi magneziul nu au implicaţii majore în reglarea fluidelor în organism. Ionii
de calciu joacă însă un rol crucial pentru menţinerea automatismului cardiac şi pentru conducţia
electrică în diferite ţesuturi. Cazurile la care prin examenul de laborator s-a constatat
hipocalcemie vor fi obligatoriu tratate preanestezic. Magneziul joacă un rol esenţial în transferul
de energie în funcţia neuromusculară, termoreglare şi sinteza proteică. Clinic, hipomagneziemia
se manifestă prin incoordonare, hiperestezie, tremurături, depresie şi convulsii.
Dezechilibrul acidobazic se manifestă clinic prin dispnee. În acidoza metabolică,
respiraţia devine profundă, iar stările grave, cu respiraţie de tip Kussmaul, semnifică o încercare
de eliberare de CO2 şi de resuscitare a pH-ului. În acidoza respiratorie domină semnele
insuficienţei respiratorii acute. Indiferent de tipul acidozei, prezenţa ei constituie una din buclele
fiziopatologice importante ale stărilor de şoc, deoarece ea întreţine şi amplifică în lanţ alte
tulburări: (1) reduce saturaţia în oxigen a hemoglobinei; (2) iniţial stimulează centrii respiratori,
iar apoi îi deprimă; (3) induce depresie miocardică; (4) reduce plasticitatea eritrocitelor; (5)
declanşează descărcări excesive de catecolamine şi consecutiv vasoconstricţie periferică, ceea ce
limitează efectele benefice ale fluidoterapiei intravenoase; (6) interferează coagularea, inducând
CID; (7) reduce glucoza şi alterează activitatea enzimatică şi sinteza proteică.

3.2. Fluidoterapia

Fluidele se împart după originea lor în naturale şi artificiale sau după compoziţie, locul
de acţiune şi efectul lor terapeutic în fluide pentru refacerea deficitului extracelular, pentru
suport plasmatic, pentru alcalinizarea, acidifierea sau diluarea fluidului extracelular şi fluide
nutritive. O clasificare uzuală, în care se are în vedere numai compoziţia fluidului, este
următoarea: fluide electrolitice, alcalinizante, macromoleculare, nutritive şi mixte.
Soluţiile electrolitice sunt cele mai accesibile medicinii veterinare, deoarece sunt ieftine
şi puţin riscante, asigurând o refacere rapidă a volumului circulant şi o perfuzie tisulară cu
restabilirea capitalului hidric şi electrolitic. La alegerea lor se va avea în vedere tipul de
deshidratare, pentru a se evita disioniile. În practică se folosesc următoarele soluţii.
Soluţia de clorură de sodiu 0,9% se prezintă în fiole sau pungi de plastic a 250, 500 şi
1.000 ml. Deşi este cel mai simplu substituent volemic, folosirea în exces duce la hipernatremie
şi acidoză hipercloremică. Se indică în deshidratările extracelulare ca înlocuitor volemic de
scurtă durată. Doza, în raport cu gradul deshidratării, poate ajunge la 80-120 ml/kc în 24 ore.
Soluţia Ringer este o soluţie cristaloidă, având următoarea compoziţie: NaCl 8,6 _ KCl
0,3 _ CaCl2 0,33 _ apă distilată până la 1.000 ml.
Soluţia Ringer lactat are următoarea compoziţie: NaCl 6 _ KCl 0,3 _ CaCl 2 0,2 _ lactat
de sodiu 3 _ apă distilată până la 1.000 ml.
Soluţia Hartman este identică cu serul Ringer, cu deosebirea că lactatul este înlocuit cu
acetat. Soluţiile Ringer sunt indicate în rehidratare şi hipovolemie, având o compoziţie
echilibrată în electroliţi. Ringerul lactat are indicaţii deosebite în acidozele metabolice.
Soluţiile alcalinizante sunt frecvent utilizate pentru corectarea acidozei sanguine, care
însoţeşte cu regularitate toate stările de insuficienţă respiratorie şi circulatorie: lactat de sodiu
(18,6%, 4-6 ml/kc/zi), bicarbonat dc sodiu (1,5%, 2-4 ml/kc/oră, în funcţie de gravitatea acidozei
sau 1 g/10 kg m.c.), trihidroxiaminometan (3,6%, 5-8 ml/kc/zi).
Pentru corectarea alcalozei se poate folosi clorura de amoniu 1%, 2-4 ml/kc/zi.
Soluţiile macromoleculare sunt indicate în stările hipovolemice cu pierderi de sânge şi
plasmă, pe care le substituie mai multe ore, datorită remanenţei lor în patul vascular.

66
 Oxipoligelatina (gelifudol), soluţie de gelatină 5,6% cu greutate moleculară 30.000.
Plasmagel, soluţie 3,5% cu greutate moleculară 35.000 şi 45.000.
Marisang este o soluţie de gelatină hidrolizată, cu greutatea moleculară de 30.000.
Aceste soluţii de gelatină hidrolizată sunt hemodinamic active, rămân în patul vascular peste 6-8
ore, nu dau reacţii anafilactice, sunt diuretice şi nu prezintă riscul supraîncărcării. Dozele
necesare, în raport cu gradul hipovolemiei, sunt de 10-20 ml/kc, repetate după 8-10 ore.
Dextranul este un polimer al glucozei. În soluţie 6% are presiune osmotică egală cu cea a
sângelui, nu este toxic şi nici antigenic şi se elimină din organism după 3 zile. Se folosesc
preparatele: Dextran 40 (cu greutate moleculară medie de 40.000, soluţie izotonă 10% în clorură
de sodiu 0,9% sau în glucoză 5%) şi Dextran 70 (cu greutate moleculară de 70.000). Ambele
produse se perfuzează i.v. în doză de până la 20 ml/kc în primele 24 ore, apoi câte 5-10 ml în
următoarele 4-5 zile. Uneori pot să apară accidente alergice, iar supradozele scad
coagulabilitatea. În cazurile cu deshidratări extracelulare, perfuzia cu dextrani trebuie asociată
cu soluţii electrolitice, pentru a compensa apa interstiţială.
Soluţiile nutritive sunt indispensabile în terapia stărilor de urgenţă, fiind utilizate imediat
după resuscitarea respiratorie şi cardiovasculară.
Soluţia izotonă de glucoză 5, 10, 20, 33, 40 şi 50% se prezintă sub formă de fiole sau în
saci de plastic de 250 şi 500 ml.
Soluţia de sorbitol este energogenă şi hepatoprotectoare şi se livrează în concentraţie de
5%, în saci de plastic de 250 şi 500 ml.
Soluţia de fructoză 5% este disponibilă în pungi de plastic de 250 şi 500 ml.
Soluţiile mixte sunt cele mai frecvent utilizate la ora actuală. Există formule
comercializate sau executabile după reţete speciale, după cum urmează: ionoserul (soluţie mixtă
hipertonă de uz veterinar, cu următoarea compoziţie: NaCl 9 _ KCl 0,6 _ CaCl 2 0,4 _ MgCl2 2 _
glucoză 47 _ citrat trisodic 2 _ cafeină natriubenzoică 0,9 _ apă distilată până la 1.000 ml, se
recomandă a fi administrată diluată 1:1, pentru a reduce riscul toxicităţii cu citrat, fiind indicată
mai ales în deshidratarea hipotonă extracelulară), soluţia perfuzabilă cu thiosulfat şi glucoză
(NaCl 6 _ KCl 0,075 _ bicarbonat de sodiu 0,1 _ gluconat de calciu 0,1 _ thiosulfat de sodiu 1 _
glucoză 2 _ apă distilată până la 1.000 ml).

3.3. Tehnica perfuziei

Caracterul de urgenţă al dezechilibrelor volemice, hidroelectrolitice şi acidobazice

impune administrarea unor cantităţi mari de fluide pe cale i.v., scop în care trebuie avute în
vedere următoarele: alegerea fluidului pentru perfuzie, stabilirea cantităţii şi a ritmului de
perfuzie. Alegerea fluidului se face în raport cu starea de dezechilibru, astfel: (1) sânge în
hipovolemiile posthemoragice însoţite de scăderea accentuată a hematocritului; (2) sânge,
plasmă sau soluţii macromoleculare în toate cazurile cu hipovolemie accentuată, însoţită de
hematocrit normal sau crescut şi în deshidratările globale însoţite de hipotensiune; (3) soluţii
electrolitice simple sau mixte în toate stările hipovolemice şi de deshidratare pre-, intra- şi
postoperatorie; (4) soluţii alcalinizante în insuficienţele respiratorii şi cardiovasculare şi în toate
stările de şoc. Cantitatea şi ritmul perfuziei sunt probleme deosebit de importante în realizarea
reechilibrării funcţionale. La stabilirea lor se au în vedere următoarele: (1) deficitul volemic din
momentul perfuziei; (2) gradul şi tipul deshidratării; (3) necesarul hidric, electrolitic şi caloric al
animalului în 24 ore, avându-se în vedere necesarul maxim şi curent, toleranţa maximă, bilanţul
curent şi cumulat şi pierderile curente. Trebuie reţinut că menţinerea funcţiilor celulare
presupune un mediu exact. Temperatura, osmolaritatea, concentraţia electroliţilor, nutrienţii şi
oxigenul trebuie să fie la valori menţinute între limitele care asigură desfăşurarea normală a
funcţiilor metabolice. Este bine de cunoscut faptul că cel mai important factor în acest mediu
este concentraţia ionilor de hidrogen, derivaţi din metabolismul normal.
Substanţele care cedează ionii sunt acizii, iar cele care îi primesc sunt bazele. Menţinerea
constantă a interacţiunii dintre acizi şi baze stă la baza homeostaziei. Substanţele care

67
neutralizează excesul de ioni de hidrogen sunt substanţele tampon. Deoarece echilibrul
acidobazic este extrem de important, se impune pe de o parte monitorizarea lui şi pe de altă parte
calcularea cât mai exactă a necesarului de bicarbonat pentru combaterea acidozei.
O modalitate simplă şi practică de apreciere a pierderilor de fluide la animalele mici şi
tinere este cântărirea şi calcularea necesarului hidric pe 24 ore: animale adulte talie mare (30-35
ml/kc), animale adulte talie mijlocie (35-40 ml/kc), animale adulte talie mică (40-45 ml/kc),
animale tinere (40-60 ml/kc), animale în primele săptămâni de viaţă (80-150 ml/kc). La aceste
valori, în cazul perfuziei, se adaugă pierderile patologice cauzate de vomă, febră, transpiraţii. La
cal şi la vacă, cantităţile de lichid de perfuzie se ridică obişnuit la 15-30 litri în 24 ore. Calculul
se poate face, de asemenea, ţinând cont de nevoile bazale şi pierderile patologice.
Ritmul perfuziei este mai mare în primele 3-4 ore, fiind considerate fază de corecţie,
când se pot administra 8-12 ml/kc/oră, reducându-se apoi treptat la 2-6 ml/kc/oră. Depăşirea
acestor cantităţi poate provoca hiperhidratarea, cu consecinţe uneori grave. În timpul operaţiei,
în raport cu amploarea ei, se recomandă să se administreze la animalele mici 15-20 ml/kc/oră,
iar la animalele mari 12-16 ml/kc pentru prima oră şi apoi 8-10 ml/kc pentru fiecare oră în plus.
Calea de administrare a fluidelor în cazul stărilor de urgenţă este cea intravenoasă,
folosind tehnica perfuziei prin cădere gravitaţională. Perfuzia presupune cateterizarea unei vene
periferice, alegându-se catetere cu diametru adecvat debitului de perfuzie. Monitorizarea
efectelor terapeutice se va face prin examenul clinic şi paraclinic, urmărind aceeaşi parametri
utilizaţi la evaluarea gradului de deficit de fluid. În timpul perfuziei, cel mai practic şi simplu
sistem este cel al măsurării presiunii venoase centrale.
Accidentele mecanice sunt evitabile prin supravegherea continuă a animalului şi prin
montarea corectă a sistemului de perfuzie. Complicaţiile posibile sunt: embolia gazoasă sau cu
particule, febra de perfuzie, flebita, piemia sau septicemia. Embolia gazoasă se evită prin
evacuarea completă a aerului din sistem, iar cea cu particule, prin evitarea folosirii soluţiilor
vechi sau a unor asociaţii de medicamente care pot da precipitări în timpul perfuziei. Febra de
perfuzie se previne prin utilizarea soluţiilor apirogene, preparate în condiţii speciale de puritate
chimică. Complicaţiile septice se previn prin respectarea cu stricteţe a regulilor de asepsie şi
antisepsie şi evitarea oricărei contaminări a lichidului sau a trusei de perfuzie.

4. Transfuzia

Se practică mai rar în medicina veterinară, din cauza problemelor ridicate de

incompatibilitatea de grup, de manipulare, de conservare şi de riscul transmiterii unor boli
infecţioase. Indicaţiile majore sunt următoarele: hemoragii masive (şoc hemoragic), anemii
severe, cu fenomene hipoxice caracterizate prin hipohemoglobinemie (hemoglobina sub 7-8%)
sau hemodiluţie (hematocrit sub 25%), stările toxice cu afectarea hemostazei (deficit
trombocitar, deficit în fibrinogen). Transfuzia executată corect este metoda cea mai eficientă
pentru reechilibrarea cantitativă şi calitativă a stărilor hipovolemice, deoarece se asigură
concomitent echilibrul hemodinamic şi hemoreologic, oxigenarea ţesuturilor şi aportul necesar
de substanţe nutritive (proteine, electroliţi, enzime, hormoni, vitamine) şi se stimulează
mecanismele hemostatice şi imunobiologice.
Autotransfuzia foloseşte sânge recoltat de la acelaşi animal înainte de operaţie cu câteva
zile şi conservat până în momentul utilizării sau recoltat în timpul operaţiei sângeroase, prin
colectarea lui direct din plagă, pe anticoagulant şi apoi, după filtrare, se transfuzează animalului.
Procedeul este aplicabil deoarece nu ridică probleme de compatibilitate de grup.
Transfuzia directă are loc atunci când sângele de la donator se transfuzează direct la
primitor, după ce în prealabil s-a testat compatibilitatea de grup. Procedeul, aparent simplu, este
limitat în practică, deoarece coincidenţa de a găsi un donator şi de a-l putea utiliza este foarte
puţin probabilă. În acest sens, merită acordată atenţie determinării grupelor sanguine la efectivul
de animale din fermă, mai ales în fermele cu animale de mare valoare biologică şi identificării
donatorilor universali, care la nevoie să poată fi utilizaţi.

68
 Transfuzia cu sânge conservat, extinsă în medicina umană, are utilizare limitată în cea
veterinară, din cauza cheltuielilor de conservare. Recoltarea sângelui se execută în condiţii
aseptice, pe anticoagulant sau substanţe stabilizatoare (soluţie de citrat-fosfat-dextroză, citrat de
sodiu 3,8%, sulfat de magneziu 8%, clorură de calciu 10% sau sulfatiazol 2%). Conservarea se
face la 4oC, temperatură la care proprietăţile sângelui integral se păstrează circa 10-12 zile.
Teste de compatibilitate de grup. La animale sunt mai multe grupe sanguine, în funcţie
de specie (câine 8 grupe, cal 30 grupe, bovine 11 grupe), de aceea testul de compatibilitate este
mai dificil, mai ales în practica de teren, unde se poate recurge la următoarele procedee.
Proba compatibilităţii directe se face pe o lamă degresată, pe care se depun două picături
de ser sau plasmă de la animalul primitor şi câte o picătură de sânge de la donator, care în
prealabil a fost diluată cu ser fiziologic 1:5. Picăturile se omogenizează, iar lama se aşează într-o
placă Petri şi se ţine la termostat timp de 30 minute, după care se citeşte reacţia. Aglutinarea
eritrocitelor sub formă de grunji indică incompatibilitatea. Când picătura apare omogenă, clară,
sângele poate fi în principiu transfuzat, recomandându-se verificarea şi prin testul biologic.
Testul încrucişat constă în punerea pe o lamă de sticlă, bine degresată şi uscată, a 2-3
picături de ser de la primitor, peste care se pune o picătură de sânge diluat de la donator şi pe
aceeaşi lamă, la celălalt capăt, se pun 2-3 picături de ser de la donator şi o picătură de sânge
diluat de la receptor. Se omogenizează separat fiecare şi se citeşte după 10-15 minute. Dacă
apare izohemaglutinarea, respectiv formarea de grunji, înseamnă că sângele donatorului nu este
compatibil cu cel al receptorului. Acest test se poate folosi pentru alegerea donatorului universal.
Spre exemplu, se aleg 10-15 cai sănătoşi şi se recoltează de la fiecare sânge în câte două
eprubete, în una simplu şi în cealaltă pe anticoagulant (citrat de sodiu 1%, în părţi egale cu
sânge). Se foloseşte serul şi plasma rezultată pentru testul încrucişat, efectuat pe rând la toate
animalele din fermă, notându-se donatorii universali aflaţi în grupul celor 10-15 cai.
Testul de compatibilitate biologică (Oehlecker) completează cele două teste precedente
şi constă în injectarea i.v. la receptor, a 30-60 ml sânge în cazul animalelor mari şi a 3-6 ml în
cazul animalelor mici şi mijlocii, de la donator şi se urmăreşte reacţia în următoarele 10-20
minute. În caz de incompatibilitate se declanşează reacţii vasomotorii caracteristice celor din
şocul anafilactic (tahicardie, puls filiform, cianoza mucoaselor, stare de agitaţie etc.).
Tehnica transfuziei. În cazul transfuziei directe se poate folosi seringa de transfuzie
modelul Marin Popescu, care permite recoltarea şi reinjectarea directă a sângelui sau simpla
racordare a venelor celor două animale prin intermediul unui cateter.
Pentru transfuzie, donatorul este ridicat cu 35-50 cm mai sus decât punctul zero al
presiunii venoase centrale a receptorului. În cazul transfuziei indirecte se recurge la aceeaşi
tehnică ca şi în perfuzie, folosind trusa de transfuzie prevăzută cu o sită (filtru pentru a reţine
eventualele bule de aer sau coaguli). Flacoanele cu sânge conservat se examinează, verificând
data conservării şi calitatea sângelui. Nu se foloseşte sângele hemolizat sau cu coaguli.
Transfuzia cu plasmă este, de asemenea, indicată pentru refacerea echilibrului
hemodinamic şi pentru stimularea hemostazei, a procesului de hematopoeză şi cicatrizare. Şi în
cazul plasmotransfuziei sunt necesare testele de compatibilitate, dintre care testul biologic este
de preferat. Atât la om, cât şi la animale, s-a pus la punct tehnica liofilizării plasmei, ceea ce
permite o conservare îndelungată. Recent se folosesc fracţiunile plasmatice, dintre care prezintă
interes fibrinogenul injectabil, gamaglobulinele şi soluţiile de albumină.

Capitolul 6. FENOMENE LOCALE ŞI GENERALE POSTOPERATORII

1. Hemoragia

Hemoragia este inevitabilă în majoritatea traumatismelor şi ridică probleme de gravitate

deosebită numai atunci când debitul este mare şi mecanismele fiziologice ale hemostazei
spontane şi ale compensării volumului de sânge pierdut nu sunt suficiente. În aceste cazuri se
impune de urgenţă stabilirea diagnosticului de hemoragie gravă, evaluarea aproximativă a

69
sângelui pierdut şi instituirea măsurilor terapeutice. Clasificarea hemoragiilor se face după
următoarele criterii: sediul sângerării (externe, interne), vasul afectat (arteriale, venoase,
capilare), debitul sângerării (fatală, când sângerarea depăşeste 40% din volumul de sânge,
gravă, când volumul ajunge la 25-30%, mijlocie, când este între 10-20% şi mică, când nu
depăşeşte 10%), momentul producerii în raport cu factorul cauzal (primară, când se produce
imediat după traumatism sau în timpul actului operator şi secundară, când apare la un interval de
timp de la traumatism sau operaţie şi poate fi precoce – când apare în primele 48 ore sau tardivă
– după câteva zile sau săptămâni), etiologie (traumatică, simptomatică – locală şi sistemică).
Hemoragiile externe sunt vizibile, putându-se stabili uşor vasul afectat, după caracterul
sângerării. În hemoragia arterială, sângerarea este puternică, pulsatilă şi sângele este roşu,
oxigenat. În hemoragia venoasă, sângerarea este lentă, continuă şi gravitaţională, iar în cea
capilară, este pe toată suprafaţa plăgii, sub formă de picături mici, care confluează.
Hemoragiile interne pot fi exteriorizate şi neexteriorizate. Cele exteriorizate, în raport
cu organul afectat, se manifestă prin epistaxis (hemoragia cavităţilor nazale), hemoptizie
(hemoragia pulmonară, sângele este roşu, spumos şi este eliminat prin tuse), hematemeză (vomă
cu sânge proaspăt în hemoragia esofagiană şi parţial digerat în cea gastrică), melenă (fecale cu
sânge, când acestea au aspect cafeniu închis semnifică o hemoragie digestivă în segmentele
anterioare), rectoragie (fecale cu sânge roşu nedigerat, provenit din sângerările posterioare – ex.
colon, rect) sau hematurie (urinare cu sânge). În acest ultim caz, precizarea sediului sângerării se
face după momentul în care apare urina colorată pe parcursul micţiunii (tot timpul – renal, la
sfârşit – vezical, la început – uretral), iar diferenţierea dintre hematurie şi hemoglobinurie se
face prin sedimentare sau centrifugare. Metroragia reprezintă hemoragia uterină.
Hemoragiile neexteriorizate formează de regulă acumulări de sânge în cavităţile seroase,
primind denumirea acestora: hemotorax, hemopericard, hemoperitoneu, hematocel, hemartroză.
Hemoragiile intratisulare apar atunci când sângele exteriorizat infiltrează ţesuturile sau
se organizează, având caracter simptomatic în traumatisme sau sindroame hemoragipare. În
funcţie de extinderea leziunilor, hemoragiile intratisulare pot fi: peteşii (hemoragii punctiforme),
echimoze (sângele se infiltrează în ţesutul conjunctiv subcutanat sub formă de pete violacee),
sufuziuni (infiltraţii hemoragice cu caracter difuz în ţesutul conjunctiv subcutanat), hematoame
(acumulare de sânge într-o cavitate neoformată, de dimensiuni variabile).
Reacţia organismului la hemoragie. Hemoragiile acute au pentru organism semnificaţia
unei agresiuni. Gravitatea este în raport cu intensitatea şi durata hemoragiei şi cu capacitatea
organismului de a-şi mobiliza mecanismele compensatorii. În hemoragiile mari şi rapide,
moartea se produce în câteva minute, organismul fiind incapabil de a reacţiona compensator.
Limita eficienţei compensaţiei naturale nu poate acoperi pierderile acute ce depăşesc 30% din
volumul sanguin circulant, respectiv 30% din volumul plasmatic sau 65% din volumul
eritrocitar. În hemoragiile cu pierderi de 20-25% din volumul sanguin se produce un
dezechilibru între spaţiul vascular şi volumul sanguin circulant, având ca rezultat scăderea
bruscă a presiunii arteriale. Faţă de scăderea presiunii arteriale şi a volumului sanguin circulant,
organismul va reacţiona pe de o parte prin vasoconstricţie periferică şi pe de altă parte prin
mobilizarea trecerii lichidului interstiţial în spaţiul vascular, prin reducerea eliminării renale şi
prin mobilizarea sângelui de depozit. Mecanismul reajustării spaţiului vascular se desfăşoară
astfel: reducerea volumului circulant produce scăderea debitului de întoarcere venoasă şi
implicit scade debitul sistolic, ceea ce duce la hipotensiune arterială. Aceasta excită
baroreceptorii specializaţi, plasaţi în zonele presoare sinocarotidiană şi cardioaortică, care emit
mesaje substanţei reticulate, unde prin procese de decodificare se elaborează răspunsul
neurovegetativ, cu predominenţă simpatică, concretizat prin eliberare de catecolamine, care vor
produce vasoconstricţie tegumentară şi viscerală. Astfel are loc o veritabilă reajustare a spaţiului
vascular la volumul sanguin existent. Concomitent, are loc o distribuţie a volumului sanguin
efectiv circulant spre organele vitale: cord, pulmon, sistem nervos central.
Refacerea volumului sanguin circulant se realizează mai lent şi vizează mobilizarea apei
interstiţiale (autoperfuzia), reducerea eliminării apei prin scăderea diurezei ca urmare a

70
vasoconstricţiei renale şi creşterii ADH şi a aldosteronului, precum şi mobilizarea sângelui de
depozit (autotransfuzia) din capilare, vene şi splină. Volumul eritocitar scăzut, respectiv starea
de oligocitemie acută, se compensează funcţional prin creşterea frecvenţei cardiace, respiratorii
şi prin creşterea vitezei de circulaţie a sângelui şi hematologic prin mobilizarea eritrocitelor din
depozitele fiziologice şi prin eritropoeză. Este important de reţinut că sub aspectul urgenţei,
oligocitemia este mult mai uşor de suportat decât hipovolemia plasmatică. Animalul
supravieţuieşte cu 1.000.000 eritrocite/mm 3, cu 0,5-2 g% hemoglobină sau cu 10-15% din
cantitatea totală de hemoglobină, ceea ce corespunde la un hematocrit de 15-25%.
Manifestările clinice în hemoragiile grave sunt: paloarea mucoaselor aparente, răcirea
extremităţilor, tahicardie, tahipnee, puls accelerat, greu perceptibil, zgomote periferice, oligurie.
Dacă nu se intervine terapeutic, tabloul clinic va exprima tulburările caracteristice stării de şoc
hipovolemic. Pierderile rapide, care depăşesc 30% din volumul sanguin, nu pot fi compensate şi
produc scăderea bruscă a presiunii arteriale, cu evoluţie spre colaps.
Diagnosticul este uşor de precizat în hemoragiile externe şi în cele interne exteriorizate
şi dificil în cele neexteriorizate, când se cere coroborarea manifestărilor clinice cu datele unor
investigaţii imediate: puls, presiune arterială şi venoasă, hematocrit, debit urinar, centeze etc. În
cazul precizării diagnosticului este foarte important să se stabilească pe lângă cauza şi sediul
hemoragiei, cantitatea sau volumul de sânge pierdut. Volumul de sânge pierdut se poate aprecia
cu aproximaţie prin următorii indici: puls, presiune arterială şi venoasă. Astfel, la un câine de
talie medie, pulsul cu o frecvenţă de 70-90 şi presiunea arterială de 130-140 semnifică
normovolemia, pulsul de 100-120 şi presiunea arterială de 90-110 = deficit volemic de 15-20%,
pulsul de 130-140 şi presiunea arterială de 70-80 = deficit volemic de 25-30%, pulsul peste 150
şi presiunea arterială de 50-60 = deficit volemic peste 30%. Presiunea venoasă centrală
reprezintă pentru clinician un indicator preţios şi uşor de determinat, exprimând concomitent
gradul hipovolemiei şi gradul refacerii volemice prin perfuzie sau transfuzie.
Prognosticul este grav în hemoragiile cu pierderi de peste 25% sânge la animale slăbite,
deshidratate şi cu alte insuficienţe funcţionale, rezervat în hemoragiile medii, dacă nu se
intervine în primele ore şi dacă nu se realizează hemostaza. În hemoragiile postoperatorii sau
posttraumatice accidentale se însumează factorii de agresiune (anestezie, traumatism, durere,
palsmoragie, decubit etc.) şi prognosticul capătă caracter de gravitate şi în hemoragiile medii.
Profilaxia constă în luarea măsurilor prealabile de hemostază locală (garou, ligaturi
vasculare etc.) şi de stimulare a hemostazei generale fiziologice, prin administrarea
preoperatorie de vitamina K1 şi K3, clorură sau gluconat de calciu etc.
Tratamentul urmăreşte întreruperea imediată a scurgerii sângelui şi completarea masei
sanguine pierdute. Hemostaza are caracter de urgenţă şi se poate realiza spontan, prin
mobilizarea factorilor naturali ai coagulării, în urma lezării unui vas de sânge. Pe capătul
acestuia se formează un coagul suficient de rezistent, care va fi înlocuit cu ţesut cicatricial pe
vasele de calibru redus. În plăgile accidentale este oportună oprirea imediată a sângerării, de
obicei cu mijloace provizorii, urmând ca în cel mai scurt timp să se realizeze o hemostază
definitivă. Concomitent, se pot folosi şi mijloacele de hemostază medicală, utilizând produse
medicamentoase cu acţiune coagulantă, vasoconstrictoare sau stimulantă.
Imediat după efectuarea hemostazei sau în paralel cu aceasta, în cazul hemoragiilor
grave, cu anemie acută, este necesară completarea urgentă a masei circulante. Înlocuirea
sângelui pierdut cu sânge omolog reprezintă cea mai bună modalitate de combatere a anemiei
acute posthemoragice. Tulburările hemodinamice pot fi redresate temporar printr-o serie de
substituenţi ai sângelui, soluţii electrolitice izotone sau soluţii macromoleculare.

2. Caracteristicile biologice ale vindecării plăgilor

Procesul de vindecare al plăgilor din orice parte a organismului reprezintă un fenomen

biologic complex, care începe imediat după producerea traumatismului şi se desfăşoară într-un
flux continuu, unidirecţional, potrivit programării genetice care este orientată pe reconstituirea

71
continuităţii ţesuturilor distruse pe calea regenerării şi pe calea cicatrizării. Prin regenerare,
reconstituirea continuităţii substratului distrus se face pe baza reproducerii de ţesut identic cu cel
care a fost traumatizat, finalizându-se prin restitutio ad integrum, în timp ce prin cicatrizare,
înlocuirea ţesuturilor distruse se face pe seama ţesutului conjunctiv, constituind cicatricea.
Repararea (cicatrizarea) este aşadar diferită de regenerare. Acest tip de vindecare readuce
continuitatea, dar de cele mai multe ori se produc ţesuturi care sunt mai puţin mobile din punct
de vedere biologic decât cele iniţiale şi în plus, această reparare sau cicatrizare tisulară poate
produce complicaţii funcţionale sau de ordin estetic, care nu sunt de dorit. Cu toate că cele două
căi de vindecare, prin finalitate, sunt diferite, sub aspect biologic, ele sunt asemănătoare, fiindcă
amândouă sunt condiţionate de acelaşi proces fundamental de diferenţiere celulară.
La unele specii de animale inferioare (amfibieni), regenerarea este extrem de rapidă, în
timp ce la mamiferele superioare, acest proces se produce doar la ţesutul osos şi hepatic, la
epiteliile aparatului digestiv, urinar şi piele regenerarea producându-se doar parţial, la suprafaţă.
În urma secţionării nervilor, legăturile funcţionale se restabilesc dacă extremităţile nervului sunt
puse în contact prin sutură în primele ore de la accident. Tendoanele îşi refac continuitatea pe
seama ţesutului conjunctiv perifascicular şi a peritendonului. Fasciile sunt înlocuite de ţesut
conjunctiv, în timp ce capilarele sanguine se refac în scurt timp, prin multiplicarea şi mobilitatea
celulelor endoteliale ale capilarelor rămase integre. Muşchii striaţi se regenerează prin
multiplicarea şi fuziunea mioblaştilor şi refacerea celulelor musculare multinucleate, care vor
forma fibre musculare noi. Cartilajele se regenerează începând de la pericondru, prin înmulţirea
condroplastelor, excepţie făcând cartilajele articulare, ale căror leziuni nu se vindecă.

2.1. Faza de rănire

Această primă fază a vindecării ia în calcul efectele imediate ale rănirii, înainte să se aibă
în vedere procesele reparatorii. Cel mai important punct de pornire este determinarea cu precizie
a modului în care plaga va afecta sau influenţa funcţiile organului, fie numai local, fie la nivelul
întregului corp. Pierderea totală sau parţială a funcţiilor organelor rănite poate să nu aibă
legătură cu dimensiunile plăgii, dar poate duce la situaţii fatale pentru viaţa animalului. O
reparare perfectă prin metode tehnice a ţesuturilor distruse poate fi egală cu zero dacă funcţiile
organelor sau a ţesuturilor nu se desfăşoară într-o manieră adecvată.
Hemoragia de diferite grade, ce apare în toate plăgile, trebuie ţinută sub control. Deşi o
coagulare extravasculară este importantă pentru închiderea temporară a plăgii şi pentru obţinerea
unui schelet, a unei structuri de bază pentru migrarea celulară, aceasta poate constitui un
impediment în calea vindecării. Acest tip de coagulare nu face de multe ori decât să permită
acumularea unei mai mari cantităţi de balast celular, care trebuie apoi înlăturat prin mecanismele
de apărare ale organismului şi totodată coagularea măreşte perimetrul mort care trebuie distrus
în timpul vindecării, în plus este un mediu de cultură excelent pentru bacterii. Fiziologic
vorbind, o coagulare intravasculară este un mecanism ideal, însă în practică este greu de obţinut.

2.2. Faza inflamatorie, de autoliză sau de preînmugurire

Această fază se caracterizează printr-un răspuns imediat al organismului la traumatism şi

are ca scop realizarea hemostazei, îndepărtarea ţesuturilor distruse, a materialului poluant,
precum şi stoparea infecţiei. Iniţial, la nivelul traumatismului se produce o vasoconstricţie, care
limitează pierderile de sânge. Sângele umple cavitatea plăgii, unind marginile ei, după care
fibrina şi celelalte proteine serice se deshidratează, formând o crustă, care va proteja plaga de o
contaminare suplimentară. În plăgile suturate, coagulul sanguin rezultat, prin fibrină, are rol
adeziv, în timp ce în plăgile deschise, o mare parte din cheagul sanguin se pierde.
În primele 6 ore după traumatism se constată prezenţa tromboxanului A 2, care prin
efectul său vasoconstrictor ajută hemostaza. S-a dovedit că PGF 2α, împreună cu PGE2, ajută la
iniţierea biosintezei colagenului. Acest mecanism scoate în evidenţă rolul vital al mediatorilor

72
inflamaţiei în prima fază a procesului de vindecare a plăgilor. Altă clasă de mediatori o
reprezintă citokinele, dintre care cele mai studiate sunt IL-1, IL-2 şi interferonii, care stimulează
replicarea celulelor endoteliale, producţia de fibrinogen şi au activitate procoagulantă.
Interferonii sunt recunoscuţi pentru activitatea lor antivirală, inhibând proliferarea celulară, dar
stimulând diferenţierea celulară. Vasoconstricţia de scurtă durată este urmată de o vasodilataţie
activă şi/sau pasivă, inflamatorie. Toate fenomenele din această fază urmăresc asigurarea unor
condiţii favorabile proliferării tisulare. Consecutiv vasodilataţiei, fluidele plasmatice din vasele
sanguine de calibru mic trec în spaţiile dintre ţesuturi, fluidul fiind bogat în enzime, proteine,
anticorpi etc. După traumatism, leucocitele aderă la endoteliul vascular (mai ales la vasele mici)
şi forţează trecerea lor la nivelul peretelui vascular, prin diapedeză.
Factorii iniţiali ai răspunsului inflamator nu sunt clar definiţi. Se pare că substanţele
intracelulare (histamina, serotonina, enzimele proteolitice, chininele, prostaglandinele) eliberate
în momentul traumatismului sunt responsabile pentru dilataţia vasculară, mărirea permeabilităţii
venulelor şi efectul chemotactic asupra leucocitelor. Mesagerii secundari ai reparării tisulare
sunt reprezentaţi de peptide, care stimulează proliferarea tisulară şi induc migraţia celulară.
Aceste substanţe, care sunt chemotactice pentru celulele inflamaţiei, precum macrofagele şi
neutrofilele sau mitogenice pentru fibroblaşti şi celulele endoteliale, joacă un rol major în
vindecarea plăgilor. Fluidul extravazat din vasele locale, combinat cu leucocitele migratoare,
resturile leucocitare şi substanţele rezultate din descompunerea ţesuturilor devitalizate, formează
exsudatul inflamator, care are caracteristicile puroiului şi este prezent în toate plăgile.
Monocitele sunt foarte importante în vindecarea plăgilor, atât în faza de autocurăţire, cât şi în
cea de înmugurire. Ele, fiind în număr mare, înlocuiesc leucocitele polimorfonucleare, a căror
viaţă este foarte scurtă. În plagă, monocitele devin macrofage, care se unesc, alcătuind celule
gigante multinucleate, cu rol în fagocitoză. Astfel, ţesuturile necrozate şi ţesuturile străine sunt
fagocitate şi îndepărtate din plagă. Macrofagele sunt implicate şi în răspunsuri specifice, precum
şi în mărirea activităţii enzimelor lizozomale, mărirea secreţiei de proteaze, producerea
interferonului şi sinteza de prostaglandine. De asemenea, eliberează substanţe chemotactice, care
atrag celulele mezenchimale şi influenţează diferenţierea lor în fibroblaşti.

2.3. Faza de înmugurire

Această fază este reprezentată de proliferarea fibroblastică, de neocapilarogeneză şi de

organizarea şi structurarea ţesutului de granulaţie sau de înmugurire.
Această fază începe imediat după ce ţesuturile devitalizate, coagulii sanguini şi corpii
străini au fost îndepărtaţi, iar infecţia a fost jugulată. Vindecarea plăgii nu se realizează în
prezenţa infecţiei. Substratul în care se vor dezvolta procesele de reconstrucţie a continuităţii
tisulare este constituit din coagulul de fibrină, prin conţinutul său în albumine, aminoacizi,
imunoglobuline, fibronectină, acid ascorbic, enzime, electroliţi etc. Fibronectina, produsă de
fibroblaşti şi de celulele endotelilale şi epiteliale, acţionează ca un adeziv biologic între
componentele matricei, formând o adevărată reţea, care reface legătura intertisulară.
Au existat postulate conform cărora fibroblaştii din plagă provin din celulele albe
sanguine, dar cercetări recente indică faptul că fibroblaştii provin din celulele mezenchimale
nediferenţiate, în special din adventicea vaselor sanguine. S-a demonstrat că macrofagele sunt
implicate în atracţia celulelor mezenchimale şi diferenţierea lor în fibroblaşti.
În primele 24-48 ore după rănire, fibroblaştii migratori apar la nivelul plăgii şi migrează
cam în 3-5 zile de la producerea ei, dar numai după ce ţesuturile necrozate, sângele, resturile
celulare, cheagurile şi infecţia au fost eliminate de polimorfonucleare.
Primele semne de activitate tisulară proliferativă de legătură sunt atunci când fibroblaştii
şi celulele endoteliale se alipesc de marginile leziunii, se divid şi se multiplică. Numărul
granulocitelor neutrofile scade, iar multe din cele rămase suferă un proces de descompunere,
secretând substanţe chemotactice, în timp ce macrofagele se acumulează pe marginile plăgii. Pe
măsură ce noul ţesut se formează în plagă, se observă că în fruntea acestui proces se găsesc

73
macrofagele şi ocazional granulocitele neutrofile, care formează un fel de barieră în faţa
celulelor mezenchimale nediferenţiate. Activitatea mitotică cea mai intensă se poate observa în
acele celule învecinate capilarelor neatinse de rană. Fibroblaştii tineri care apar în procesul de
diferenţiere se deosebesc de cei adulţi prin capacitatea de formare a legăturilor intercelulare
foarte strânse, sistemul fibrilar din protoplasmă dându-le acestora aspectul fasciculat, ceea ce se
aseamănă cu celulele musculare netede, de unde şi denumirea de miofibroblaşti. Fibroblaştii
asigură şi schimbul electrochimic direct în plagă. Reţeaua de fibrină ghidează migraţia
fibroblaştilor, migraţie care încetează când se realizează contactul celular.
În componenţa structurală a cicatrizării, colagenul reprezintă principala proteină
prezentă. Este un complex cu structură tridimensională, a cărui sinteză începe cu producerea
lanţurilor de aminoacizi în citoplasma fibroblaştilor, fiecare al treilea aminoacid fiind glicina.
Din capilarele preexistente se formează muguri capilari noi, ce urmează îndeaproape
fibroblaştii. Celulele endoteliale ale noilor capilare conţin un activator de plasminogen, ce
stimulează o enzimă fibrinolitică, care distruge reţeaua de fibrină, aceasta fiind înlocuită de
colagenul secretat de fibroblaşti. Capilarele nou formate pătrund în plagă şi se ramnifică. Ţesutul
nou format, din fibroblaşti şi capilare noi, reprezintă ţesutul de granulaţie. Odată cu formarea
noilor capilare în centrul plăgii, deficitul crescut de oxigen se ameliorează treptat.
Mugurii endoteliali se dezvoltă pe capilarele preexistente şi se extind spre marginea
exterioară sub formă arcuită. Aceşti muguri ajung să se unească între ei într-o plagă, asemeni
unui vas secţionat într-o grefă de piele sau a unui vas de sânge aflat pe marginea opusă a unei
incizii chirurgicale suturate. După fuzionare, mugurele endotelial este canalizat şi se reia fluxul
sanguin. Activitatea mitotică a celulelor mezenchimale adiacente se măreşte pe măsură ce
circulaţia sângelui revine la normal. Canalele limfatice se dezvoltă la fel ca vasele de sânge, însă
procesul este mult mai lent (drenajul limfatic este slab în fazele incipiente ale vindecării).
Ţesutul nou format (granulaţie) umple progresiv cavitatea plăgii, iar atunci când s-a atins
cantitativ masa de ţesut necesară umplerii plăgii, s-a stabilit contactul celular şi densitatea
optimă a populaţiei celulare, se declanşează sinteza factorilor inhibitori, care sistează
multiplicarea fibroblaştilor. Ţesutul care umple cavitatea plăgii este un amestec de anse capilare
înconjurate de celule mezenchimale şi bază extracelulară. Această arhitectură fină are aspectul
unei minuscule granule, din acest motiv numindu-se ţesut de granulaţie. El este teşit, nu este
hiperplazic, de culoare roşie aprinsă şi dur la pipăit. Capilarele de neoformaţie prezintă
membrana bazală deficitară, din care cauză circulaţia sanguină este încetinită, ceea ce determină
acoperirea ţesutului de granulaţie cu un transsudat. Acest ţesut prezintă o rezistenţă crescută la
infecţii, deoarece pe stratul său inferior se găsesc numeroase granulocite şi macrofage.
Faza secundară a vindecării durează 2-4 săptămâni, în funcţie de natura plăgii, în timp ce
mugurii conjunctivovasculari sunt vizibili după 6-8 zile, având o culoare roşie vie. Aceştia sunt
foarte friabili şi sângerează la traumatisme minime. La sfârşitul acestei perioade, multe capilare
regresează şi se produce o diminuare a sintezei de fibroblaşti.

2.4. Faza de epitelizare, de contracţie a plăgii şi de definitivare a ţesutului cicatricial

Reinstaurarea continuităţii tisulare după traumă şi puterea de a produce repararea

ţesuturilor depind aproape integral de perioada de fibroblastie. O putere extensibilă (elastică)
suplimentară se creează în timpul remodelării şi maturizării, pe măsură ce colagenul suportă
diverse modificări. Această perioadă debutează la aproximativ 15 zile după rănire şi poate dura
până la 12 luni după aceasta. După ce plaga este umplută cu ţesut de granulaţie se înregistrează o
diminuare treptată a numărului fibroblaştilor, o regresie a reţelei capilare şi încetinirea
procesului de sinteză a colagenului, până când acest proces devine echivalent cu cel al
colagenului care se distruge. Se observă o foarte înceată creştere a elasticităţii plăgii, datorată
moleculelor de tropocolagen, care se întrepătrund intra- şi extramolecular, precum şi datorită
dizolvării şi reformării fibrelor de colagen, care produc o ţesătură mai puternică şi mai eficientă.
În general, fibrele de colagen rămase în cicatrice se orientează de-a lungul unor linii de tensiune,

74
dar cicatricea care se formează are de foarte puţine ori densitatea ţesutului pe care îl înlocuieşte.
Vindecarea plăgilor este un proces biologic dinamic, care nu respectă neapărat de fiecare
dată cele patru faze. În realitate, acestea se pot suprapune. Fenomene ca epitelizarea şi contracţia
plăgii au un rol important în procesul de vindecare. Aceste funcţii nu sunt fenomene izolate, ci
se produc în timpul fazelor de remodelare şi proliferare.

A. Epitelizarea
Suprafeţele epiteliale constituie o barieră importantă în faţa infecţiilor externe şi
împiedică pierderile de lichid din interior. O primă funcţie a reparării epiteliale este constituirea
şi menţinerea acestei bariere. În plăgile epiteliale liniare şi superficiale, regenerarea epitelială se
produce de regulă înaintea formării noilor ţesuturi de legătură. În plăgile deschise, adânci, care
prezintă distrugeri mari ale membranei bazale şi ale ţesuturilor de legătură din adâncime,
repararea epitelială se produce concomitent cu formarea noilor ţesuturi.
Proliferarea tisulară şi migraţia epitelială sunt primele semne de certitudine ale vindecării
plăgii. Epitelizarea debutează concomitent sau la scurt timp după apariţia ţesutului de granulaţie
şi implică procese de migrare şi diferenţiere celulară. Răspunsul epidermic la traumatism include
mobilizarea celulelor bazale din legăturile dermice, migrarea lor în zona cu deficit celular,
proliferarea prin mitoză şi diferenţierea, pentru a restaura funcţia celulară în noile celule.
Intensificarea proceselor de mitoză începe de la straturile bazale, iar migrarea celulelor epiteliale
se face de-a lungul reţelei de fibrină şi fibronectină, peste ţesutul de granulaţie.
Ca şi în cazul fibroblaştilor din plăgi, celulele epiteliale de la marginea plăgii dezvoltă
trăsături morfologice care nu pot fi întâlnite la celulele epiteliale ale ţesuturilor obişnuite. Deci,
în timpul epitelizării, celulele epiteliale dezvoltă sisteme contactile microfilamentoase, care
probabil reprezintă baza morfologică pentru migrarea lor.
După suturarea unei plăgi, marginile epidermului au tendinţa de a se răsuci indiferent de
maniera în care au fost suturate. Celulele epiteliale migrează în jos prin stratul superficial al
dermului şi prin ţesutul subcutanat, până când cele două margini care avansează se ating.
Proliferarea şi diferenţierea celulară la nivelul plăgii şi între cele două margini formează un
pinten epitelial. Acesta se stratifică treptat şi capătă caracteristicile structurale ale epidermului.
Pe măsură ce se produce cheratinizarea, crusta se desprinde şi în mod normal poate fi
îndepărtată în a cincea sau a şaptea zi. Oriunde materialele de sutură penetrează epidermului sau
derivatele lui, migraţia epitelială are loc de-a lungul suturii. De îndată ce traiectoria s-a format,
proliferarea şi cheratinizarea pot produce o reacţie de corp străin, abces steril şi cicatrice. Cu
excepţia câtorva procedee reconstructive, acest gen de cicatrice nu importanţă la animale,
datorită părului care acoperă pielea. La oameni, cicatricile provocate de sutură sunt evitate prin
înlăturarea timpurie a materialului de sutură şi prin folosirea de bandă adezivă chirurgicală, care
să menţină în contact marginile plăgii. Aceste metode nu se folosesc la animale din considerente
practice.
În plăgile deschise şi adânci, migraţia epitelială se produce doar de pe marginile plăgii.
Dacă insuliţele de derm conţin şi structuri anexe secţionate (ex. foliculi piloşi sau glande
sebacee) sau dacă rămân porţiuni întregi de piele, atunci migraţia epilelială se va produce şi de
pe acestea. Foliculii piloşi şi glandele sebacee se pot şi regenera. La câini chiar se întâmplă acest
lucru, însă ele nu par să aibă o contribuţie hotărâtoare la repararea epitelială.
Mecanismul intim prin care se produce mobilizarea şi migraţia celulelor epiteliale este
încă neclar, însă se presupune că implică enzime proteolitice. La nivelul structurii microscopice,
celulele bazale de la marginea plăgii dezvoltă microvilozităţi şi trimit pseudopode subţiri peste
suprafaţa expusă a mugurilor de colagen. Celulele epiteliale din straturile inferioare acestor
celule modificate migrează deasupra lor, până intră în contact cu suprafaţa plăgii. Acest proces
se continuă şi la nivelul celulelor de la marginea ţesuturilor de granulaţie, acestea mişcându-se
spre celulele deja intrate în coeziune, până când toată suprafaţa plăgii este acoperită.
Migraţia celulelor este cu totul la întâmplare, cu toate acestea, mişcarea lor încetează
brusc când o celulă mobilă contactează o altă celulă similară, iar mişcarea celulelor este

75
controlată de orientarea substratului, în acest caz fiind vorba de fibrele de colagen. Unii autori
arată că perioada critică a vindecării o constituie reconstituirea membranei bazale, de care se
ataşează celulele epiteliale, deoarece sinteza componentelor (fibronectină, colagen de tip IV,
laminină) acesteia este uşor perturbabilă mai ales de infecţie şi de reducerea oxigenării.
La câine, proliferarea celulelor epiteliale de la marginea plăgii dă naştere stratului spinos,
un strat care nu se întâlneşte în mod normal în epidermul canin. Acest strat nou format se află în
perfectă continuitate cu stratul cornos şi este cea mai importantă sursă a celulelor migratoare. În
cazul plăgilor la câini, celulele din ambele straturi migrează de-a lungul suprafeţei plăgilor.
La aproximativ 10 zile după rănire, excrescenţele epiteliale se dezvoltă în jos, înspre
ţesutul bazal de legătură. Aceste aşa numite „cuie” sau „săgeţi” epiteliale regresează după 36
zile, lăsând marginea bazală a epidermului regenerat relativ netedă. Odată restabilit noul
epiderm, se reduce numărul de celule migratoare şi grosimea epidermică. Epidermul format
deasupra plăgii este de regulă mai gros cu câteva celule decât epidermul din jur, vreme de
aproximativ un an. Traseul şi ritmul migraţiei epiteliale depinde de locul unde este plaga.
Deoarece epiteliul se deplasează numai prin ţesuturi sănătoase, el trebuie să migreze în aceste
condiţii pe sub crustă. Migrarea presupune intervenţia colagenazei, care va forma o adevărată
potecă printre fibrele de colagen, făcând legătura între ţesuturile vii şi cele moarte.
Deoarece migraţia epilelială este un proces energodependent, ritmul ei depinde de
presiunea oxigenului în ţesuturi. Celulele epiteliale stochează glicogen înaintea migrării şi sunt
protejate de hipoxie într-o anumită măsură de metabolismul glicolitic. Ele devin incapabile de
migrare sau divizare în condiţii de anoxie. Migraţia şi diviziunea mitotică a celulelor epiteliale
se desfăşoară la cele mai înalte cote când de jur împrejurul plăgii mediul este umed, fără infecţii
sau cruste, protejat de o membrană permeabilă la oxigen şi expus oxigenului hiperbaric.
Folosirea unor pansamente care includ şi un sistem de îndepărtare a balastului celular nu duce
întotdeauna la o vindecare epitelială perfectă. Mediul umed creat de aceste pansamente este
favorabil vindecării, însă pansamentul va îndepărta şi noul epiteliu odată cu celulele moarte.

B. Contracţia sau retracţia plăgii

Este procesul prin care se realizează o scădere treptată a perimetrului acesteia, cu rol de
anihilare parţială sau totală a unui defect, prin deplasarea ţesutului sănătos înconjurător spre
mijlocul plăgii. Această etapă începe atunci când cavitatea plăgii este umplută cu ţesut de
granulaţie şi se realizează prin contracţia fibroblaştilor, care dispun de un sistem fibrilar
citoplasmatic ce asigură contracţia celulară. În plăgile cu suprafeţe mici, contracţia reduce
semnificativ sau chiar înlătură cicatricea cutanată. Contracţia nu trebuie confundată cu
contractura, care se referă la o anomalie ce poate rezulta dintr-o contracţie anormală a cicatricei.
Distincţia între cei doi termeni arată că o contracţie a plăgii poate fi benefică sau nu. Rezultatul
depinde de situarea anatomică a plăgii şi de elasticitatea ţesuturilor înconjurătoare.
Vindecarea plăgilor de la nivelul pielii poate fi compromisă atunci când una din
marginile acesteia nu este la fel de elastică ca şi celelalte. Deformările cu efect cosmetic nedorit
se întâlnesc cel mai des în cazul plăgilor feţei, în preajma pleoapelor, a buzelor şi a urechilor.
Contracţia plăgilor, când se produce în jurul pielii şi al ţesuturilor fine de la încheieturi, poate
duce la deformări structurale ale membrelor şi la pierderea parţială sau totală a unor funcţii ale
acestora. În general, contracţia este un proces benefic, în baza căruia plăgi mari se restrâng fără
să fie nevoie de o intervenţie chirurgicală. Imediat după rănire, marginile plăgii se întind de-a
lungul unor zone de tensiune. Acest proces se continuă aproximativ 72 ore, după care contracţia
tisulară îi redă plăgii dimensiunile iniţiale, iar apoi i le diminuează treptat. Ţesutul de granulaţie
este corespondentul morfologic al reparării şi are două funcţii importante: sinteza noilor ţesuturi
de legătură şi promovarea contracţiei plăgii. Fibroblaştii din ţesutul de granulaţie dobândesc
caracteristici ultrastructurale, imunologice, biochimice şi funcţionale care îi disting de
fibroblaştii ţesuturilor obişnuite. Aceşti fibroblaşti modificaţi sunt consideraţi ca producând forţa
contractilă necesară vindecării. Spre deosebire de fibroblaştii obişnuiţi, fibroblaştii din ţesuturile
de granulaţie dezvoltă numeroase legături între celule, precum şi între celule şi stromă şi conţin

76
un sistem fibrilar extensiv în interiorul citoplasmei. Ca şi în cazul sistemului fibrilar al celulelor
musculare netede, acest sistem fibrilar se aliniază paralel cu axa longitudinală a celulei. Nucleul
nu are conturul neted întâlnit la fibroblaştii obişnuiţi, ci prezintă tot felul de bucle şi ondulări,
care indică contracţia. Actomiozina poate fi extrasă chimic din ţesutul de granulaţie, iar
fibroblaştii din acesta pot fixa anticorpii anti-actină şi anti-miozină. Această trăsătură a
miofibroblaştilor nu mai există atunci când contracţia încetează. Prezenţa celor două proteine
contractile (actina şi miozina) poate conduce la ideea că interacţiunea lor contribuie la contracţia
plăgii. Contracţia plăgii încetează de obicei atunci când cele două margini ale ei se întâlnesc.
Contracţia poate înceta şi înaintea acestei întâlniri, dacă tensiunea pielii sănătoase din jur este
mai puternică decât forţa contractilă a ţesutului de granulaţie sau dacă dezvoltarea şi funcţiile
miofibroblaştilor au de suferit. Contracţia poate fi împiedicată şi de steroizii antiinflamatori, de
unele medicamente antimicrobiene sau prin aplicarea locală a miorelaxantelor. Desfacerea
mecanică la nivelul unei plăgi deschise împiedică contracţia doar pe durata desfacerii propriu-
zise. Şi grefele de piele, în special cele mari, pot împiedica parţial sau total contracţia.

C. Maturarea şi transformarea ţesutului dc granulaţie în ţesut cicatricial

Este procesul final în vindecarea plăgilor, care se derulează în câteva săptămâni sau luni
şi constă într-un proces de devascularizare şi de structurare a fibrelor conjunctive. Funcţional,
fibrele de colagen încep să devină orientate şi se îngroaşă. Fibrele neorientate funcţional tind să
dispară. Această maturare pare să fie rezultatul unui echilibru fragil între producerea şi distrucţia
de colagen. Acest proces evoluează în trei faze şi anume: faza de retracţie primară (care
evoluează 2-3 luni după epitelizare), faza de hiperplazie (în care se produce hiperplazia ţesutului
conjunctiv, în 2-6 luni şi este o fază critică, deoarece plaga se poate transforma uşor într-o
cicatrice hipertrofă, cheloidă sau dehiscentă), faza de cicatrice stabilizată (în care procesul de
retracţie secundară realizează o consolidare definitivă). În procesul de maturare apare o
regenerare şi o remodelare limitată a structurilor epiteliale specializate, cum sunt foliculii piloşi
şi glandele sebacee. Regenerarea acestora începe în momentul în care epitelizarea s-a terminat.
În funcţie de tipul şi gradul de distrucţie tisulară, de condiţiile etiopatogenetice,
vindecarea plăgilor poate fi primară (prin adeziune, prin sutură), secundară (prin supuraţie), sub
crustă (în plăgile superficiale), prin suturi secundare, prin grefe şi mixtă (prin regenerare şi
cicatrizare). În cadrul fiecărui tip particular de vindecare a plăgilor, procesele de reparaţie
tisulară descrise anterior participă într-un grad diferit.

Capitolul 7. FIZIOTERAPIA

1. Electroterapia

1.1. Galvanoterapia

Este metoda fizioterapeutică ce foloseşte ca energie curentul continuu (baterii umede sau
uscate) sau curentul alternativ, prin redresare în nişte aparate cu transformator numite pantostate
sau aparate construite recent, cu performanţe superioare, „Diadin” şi „Interdin”. Se foloseşte în
tratamentul local, prin aplicarea celor doi electrozi în aşa fel încât curentul galvanic să treacă
prin focarul dureros. În scop terapeutic se foloseşte un curent de până la 200 mA şi 80 V.
Se face toaleta riguroasă a regiunii, prin tundere, radere şi umectarea punctelor de
contact de pe piele cu soluţie de NaCl 1%. Electrozii se aşează pe regiunea bolnavă în aşa fel
încât liniile de forţă ale curentului să treacă prin focarul patologic. Alegerea locului de aplicare a
electrodului activ depinde de scopul urmărit: anodul are efect calmant asupra sistemului nervos
central, iar catodul excită şi stimulează resorbţia edemelor şi a exsudatelor. Doza de curent se
apreciază după intensitatea curentului de la suprafaţa electrodului activ. Să nu depăşească 0,3-
0,5 mA/cm2, durata şedinţelor să fie de 15-30 minute, iar întreruperea curentului să se facă
gradat, nu brusc. Curenţii continui, prin galvanizare, măresc hipertermia locală (rol hiperemiant,

77
analgezic), măresc starea de excitabilitate a ţesuturilor şi au acţiune trofică. Modificările fizico-
chimice apărute intensifică procesele metabolice, trofice şi funcţionale, ceea ce ajută la
restabilirea homeostaziei. Galvanoterapia este indicată în paraliziile flasce (ridică tonusul
muscular şi îmbunătăţeşte schimburile nutritive), nevralgii şi mialgii, pentru acţiunea sa sedativă
şi analgezică, în procesele inflamatorii cronice sau subacute ale articulaţiilor şi muşchilor, bazată
pe acţiunea hiperemiantă, în cicatrici vicioase şi cheloide.
Galvanoterapia se contraindică în procesele inflamatorii acute, tulburări funcţionale şi
leziuni cutanate (eczeme, dermatite şi ulcere). Galvanoionoterapia este metoda terapeutică prin
care se introduc diferite substanţe medicamentoase în organism (sub formă de ioni), folosind
acelaşi curent galvanic, dar într-o altă poziţie. Substanţele medicamentoase sunt supuse
electrolizei şi pot fi introduse în organism prin piele, fără a o leziona. Se foloseşte pentru
următoarele substanţe: ser fiziologic, iodură de potasiu, salicilat de sodiu, calciu, magneziu.
Aceste substanţe se îmbibă în material hidrofil (tifon), care se aplică pe regiunea dureroasă,
peste care se aplică electrozii. De obicei, calciul, magneziul şi histamina se pun la electrodul
pozitiv, iar iodul, salicilatul de sodiu şi serul fiziologic, la electrodul negativ.

1.2. Faradizarea

Este metoda terapeutică ce foloseşte curenţii de inducţie sau curentul continuu trecut prin
aparate speciale, construite pe principiul bobinelor de inducţie (bobine primare şi secundare).
Curentul obţinut are acţiune excitantă neuromusculară. Acţiunea excitantă şi efectul curentului
se obţin în urma plasării electrozilor pe regiunea corporală: un electrod se aplică pe regiunea
bolnavă, iar al doilea, pe traiectul nervului care controlează teritoriul afectat. De aceea, în urma
trecerii curentului, el efectuează un masaj asemănător „electrogimnasticii”.
Deci se poate spune că pot fi provocate contracţii musculare ritmice numai prin excitarea
nervilor motori sau a muşchilor sau structurilor anatomice interesate. Se aplică şedinţe de scurtă
durată, de 5-10 minute, altfel se poate provoca oboseală musculară. Metoda faradizării se indică
în caz de paralizii şi amiotrofii musculare consecutive.

1.3. D’arsonvalizarea

Curenţii de înaltă frecvenţă şi tensiune au acţiune favorabilă asupra circulaţiei sanguine.

Metoda d'arsonvalizării foloseşte curentul de înaltă frecvenţă, care are între 500.000-l.000.000
oscilaţii pe secundă şi o lungime de undă cuprinsă între 2.000-3.000 m. Curenţii sunt produşi de
aparate cu circuite oscilante şi care funcţionează cu tensiune foarte mare, de 10.000-40.000 V,
tensiune pe care o realizează cu ajutorul unui transformator special. Ceea ce o deosebeşte de
diatermia propriu-zisă este faptul că în timpul aplicării nu favorizează acumularea unei călduri
deosebite în ţesuturile pe care se aplică. Poate fi aplicată prin mai multe procedee: monopolar
sau bipolar, de la distanţă (numită şi în efluvii sau fulgeraţii) sau prin contact, când sunt folosiţi
electrozi speciali, din sticlă sau grafit. În general, curenţii au acţiune antialergică şi sedativă prin
excelenţă. Sunt indicaţi în afecţiuni însoţite de nevralgii cicatriciale, prurit etc.

1.4. Diatermia

Se realizează tot cu curenţi de înaltă frecvenţă. La locul de aplicare al curenţilor se

produc fenomene de intensificare a circulaţiei sanguine, de creştere a debitului sanguin şi de
hiperemie, creşterea metabolismului, intensificarea fagocitozei şi stimularea acţiunii enzimelor.
Diatermia realizează o încălzire a ţesuturilor, ca urmare a trecerii curenţilor de înaltă frecvenţă.
Comparativ cu curenţii d'arsonal, diatermia măreşte şi mai mult frecvenţa oscilaţiilor, ceea ce
face ca în unitatea de timp să treacă o cantitate mai mare de energie electrică. Electrozii se aplică
direct pe tegument. Aplicată general, diatermia produce endotermie în tot corpul, cu unele
variaţii în raport de organ. Diatermia are multiple indicaţii, printre care: afecţiunile articulare,

78
mialgiile, nevralgiile, traumatismele musculare (prin acţiunea ei calorică şi analgezică). În
aplicaţiile locale se folosesc electrozii bipolari, iar durata unei şedinţe este de 25-40 minute.

1.5. Diatermocoagularea

Se bazează pe folosirea acţiunii curenţilor de înaltă frecvenţă sub formă de căldură,

concentrată pe un electrod de dimensiuni reduse, care pus în contact cu ţesuturile provoacă
coagularea lor. După natura şi intensitatea curentului, acţiunea se poate limita numai la zona de
contact, realizând diatermocoagularea de secţiune, prin folosirea bisturiului electric sau acţiunea
să radieze şi în jurul electrodului, producând ceea ce se numeşte diatermocoagularea masivă.
Aceasta din urmă are acţiune nevrozantă intensă, putând fi folosită asupra ţesutului tumoral, prin
implantarea electrodului în tumoră. Diatermocoagularea se poate efectua sub două forme: polară
(cu electrobisturiul) şi bipolară (cu radiobisturiul, când tumora se aşează între cei doi electrozi).

1.6. Curentul diadinamic

Reprezintă o formă derivată din curentul sinusoidal de 50 Hz, care a suferit mai multe
modificări. Există curenţi Bernard care se caracterizează printr-o frecvenţă de 50 impulsuri/
secundă sau chiar mai mare de 100 impulsuri/secundă. În funcţie de posibilităţile de succesiune
şi de modulare a impulsurilor, se pot obţine mai multe tipuri de curenţi: monofazic, difazic,
lungă perioadă, scurtă perioadă, ritmic sincopat etc. Modul de folosire şi electrozii care se
folosesc sunt identici cu cele pentru galvanizări sau ionizări. Curentul diadinamic are o acţiune
de blocare a excitaţiei dureroase, prin stimuli electrici care acţionează asupra traiectelor
nervoase şi în special asupra sistemului nervos vegetativ. Prin acţiunea pe care o provoacă
asupra pielii, curentul creează condiţii de formare a histaminei şi a acetilcolinei, care apoi
provoacă modificări vasculare. Se indică curentul diadinamic în afecţiuni dureroase ale
aparatului locomotor, traumatisme articulare şi periarticulare, entorse, luxaţii, nevralgii.

1.7. Terapia cu unde scurte

Metoda se bazează tot pe acţiunea curenţilor de înaltă frecvenţă, cu oscilaţii cuprinse

între 10.000.000 şi 100 oscilaţii/secundă şi cu o lungime de undă cuprinsă între 10 şi 1 m. Se
folosesc electrozi din metal, care sunt izolaţi cu sticlă şi care se aplică pe regiunea bolnavă.
Acţionează asupra regiunii pe care se aşează, prin intensificarea circulaţiei locale şi apariţia
căldurii. Înainte de aplicarea electrozilor se indică să se facă masajul sau kineoterapia prin
gimnastică medicală, efectul fiind astfel mult mai bun. Sfera terapeutică a terapiei cu unde scurte
este foarte mare: afecţiuni ale aparatului locomotor (artrite, artroze, periartrite, artrite cronice,
spondiloze, mialgii, tendinite, tenosinovite, leziuni posttraumatice, entorse, luxaţii, periostite,
osteomielite, bursite, artrite reumatismale, hidrartroze), afecţiuni ale nervilor periferici (pareza
facială, nevralgia sciatică, nevrite), laringite, otite, parotidite, sinuzite, metrite, parametrite,
mastite, nefrite, boli ale aparatului digestiv (periviscerite, aderenţe), bronşite, pleurite etc.
Metoda este contraindicată în hemoragii, diateze hemoragice, tromboze, tromboflebite etc.

1.8. Terapia cu ultrasunete

Ultrasunetele sunt vibraţii cu o frecvenţă apropiată de vibraţiile luminoase, produse de

aparate generatoare cu vibrator, de regulă de cristal de cuarţ şi electrozi polarizanţi, într-un
mediu elastic. Ele sunt identice cu vibraţiile acustice, cu excepţia frecvenţei şi a modului de
propagare a undelor. Pentru tratament, metoda de generare a ultrasunetelor constă în trecerea
unui curent de înaltă frecvenţă printr-un cristal. Mai eficient este cuarţul, având în vedere
caracterele sale vibratorii superioare. Trecerea curentului alternativ prin cristal îl distorsionează,
îi schimbă mărimea şi forma, astfel că îl face să vibreze. Sunt obţinute astfel vibraţii mecanice

79
cu o frecvenţă de peste 20.000 Hz. Ultrasunetele cresc permeabilitatea membranei celulare, au
acţiune analgezică şi sedativă asupra fibrelor musculare, dar uneori produc şi spasme şi cresc
indicele fagocitar, favorizând fenomenele de vindecare ale ţesuturilor din profunzime.
Ultrasunetele se aplică pe regiunile corporale la animalele bolnave, cu ajutorul a doi
electrozi polarizanţi. Vibraţiile ultrasunetelor sunt absorbite parţial de către mediile prin care
trec. De aceea, între piele şi transductorul cu ultrasunete se interpune apă, ulei sau soluţie
medicamentoasă. O modalitate de aplicare a terapiei cu ultrasunete este contactul direct. El se
utilizează pe suprafeţele cu pielea relativ netedă, bogată în musculatură. Se aplică un mediu de
cuplare şi se întinde pe piele cu ajutorul transductorului, acest procedeu asigurând dispersia atât
pe piele, cât şi pe suprafeţa transductorului. Pentru o eficienţă mai bună şi pentru a evita unele
neajunsuri, transductorul nu trebuie înclinat la un unghi mai mare de 15° faţă de suprafaţa
cutanată, astfel unele ultrasunete vor fi reflectate, iar tratamentul ineficient.
Durata tratamentului este în raport de mărimea suprafeţei corpului, care urmează să fie
tratată. Când această suprafaţă este mare, ea se va împărţi în zone, fiecare din ele trebuind să fie
tratată timp de 5 minute. Se aplică de obicei o singură procedură pe zi. În cazul în care starea
animalului nu s-a ameliorat după o săptămână de tratament zilnic sau după 2 săptămâni, când
procedura se aplică la 2 zile, se va înlocui tratamentul cu o altă metodă.
Ultrasonarea ţesuturilor bolnave la animale are efecte multiple, de natură mecanică,
exercitând un adevarat „masaj” celular, precum şi efecte termice şi chimice, activând
metabolismul celular şi declanşând reflexe vasodilatatoare. Reflexele benefice asupra ţesutului
bolnav fac ca prin metoda de tratament cu ultrasunete să se obţină rezultate bune în tratamentul
unor afecţiuni ale aparatului locomotor (ex. artrite deformante, bursite, luxaţii, rupturi
musculare, mialgii, nevralgii) şi foarte important, în ulcerele cronice. Unii autori folosesc cu
bune rezultate ultrasunetele in vitro, cu efecte bactericide evidente asupra mai multor specii de
bacterii. Aplicarea ultrasunetelor se contraindică în regiunea orbitară, la organele genitale, cord,
encefal, epifizele oaselor la animalele tinere, pe tumori şi pe pielea infectată.
Se evită aplicarea ultrasunetelor în zonele cu proeminenţe osoase evidente, pentru că prin
hiperemia activă locală ce o provoacă pot apărea fenomene de osteoporoză şi formarea
consecutivă de osteofite, care pot produce anchiloză sau redoare articulară.

2. Terapia cu energie radiantă

2.1. Radioterapia

Este procedeul terapeutic care foloseşte razele X, produse de o sursă electrică cu un înalt
voltaj, ce trece prin tubul Crooks. Razele Rontgen se folosesc mai mult în scop de diagnostic
decât terapeutic în medicina veterinară, în afecţiunile osoase. Radioterapia îşi găseşte aplicaţii în
tumorile maligne superficiale, în special în cancerul cutanat pe suprafeţe mici, caz în care, dacă
s-ar folosi actul operator, ar duce la pierderi mari de substanţă. Rezultate mai bune se obţin în
tumori când se asociază cu tratamentul operator. Din acest punct de vedere se disting:
radioterapia preoperatorie şi radioterapia postoperatorie. Prin cea preoperatorie se urmăreşte
circumscrierea tumorii pe cât posibil şi sterilizarea ei şi se aplică de obicei cu 14-15 zile înainte
de intervenţia chirurgicală, evitând astfel însămânţarea intraoperatorie a celulelor tumorale.
Radioterapia postoperatorie are rol profilactic şi complementar, urmăreşte distrugerea
eventualelor celule tumorale scăpate de actul operator, prin aceasta reducându-se recidivele.
În afară de acţiunea neoplazică, razele X exercită efect analgezic şi antiinflamator, folosit
în nevralgii, nevrite, osteoartroze, precum şi în pruritul cutanat. Efectul radioterapiei depinde de
dozarea raţională şi aplicarea corectă a razelor X, respectarea distanţei dintre aparat şi regiunea
iradiată, fixarea focarului pe regiunea bolnavă, precum şi de starea generală a animalului.
Nerespectarea acestor reguli poate duce la complicaţii grave, cum sunt iradierea animalului sau a
personalului din jur, eriteme cutanate, dermatite, cancer cutanat etc. Radioterapia se aplică
diferit, în funcţie de localizarea tumorii. Pentru radioterapia cutanată se utilizează raze cu

80
penetraţie mijlocie, iar pentru cele profunde, raze cu penetraţie profundă. Tubul se aşează la
distanţă de 15-20 cm faţă de ţesutul bolnav, în dreptul lui, iar durata de aplicare variază de la
câteva minute la 30 minute. Iniţial, şedinţele sunt scurte, de 1-3 minute, apoi se măresc treptat.

2.2. Cobaltoterapia

Foloseşte ca agent terapeutic cobaltul radioactiv, care realizează o acţiune antitumorală

profundă cu mult superioară rontgenterapiei. Se obţin rezultate foarte bune în cancerul cutanat
infiltrativ şi nedelimitat, în adenocarcinomul mamar şi în numeroase adenopatii neoplazice. Ca
şi prima metodă radiantă, cobaltoterapia poate fi folosită ca metodă relativă în cancerul
inoperabil sau ca tratament adjuvant, pre- şi postoperator, când tumora se pretează la operaţie.

2.3. Radiumterapia

Foloseşte radiaţiile elecromagnetice emise de unele substanţe radioactive, cum este

radiumul. Se foloseşte cu predilecţie în tratamentul neplasmelor, pentru acţiunea distructivă şi
electrică asupra celulelor canceroase. Metoda reprezintă o importantă acţiune adjuvantă a actului
operator, aplicându-se atât preoperator, pentru a limita leziunile canceroase şi pentru facilitarea
actului operator, cât şi postoperator, pentru a distruge eventualele celule canceroase scăpate de
actul operator. Iradierea neoplasmelor se face cu izotopi radioactivi, elemente radioactive
artificiale, cu aplicaţii multiple în medicină şi biologie. Iodul radioactiv se foloseşte curent în
diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor glandei tiroide, diagnosticul unor boli renale sau
vasculare. Fosforul radioactiv se foloseşte în tratamentul stărilor leucemice. Sunt mai multe
metode de aplicare a iradiaţiei: la distanţă, de contact şi interstiţială. Radiumterapia la distanţă se
foloseşte în tumorile implantate profund în ţesuturi. În cazul acesta, elementul radioactiv este
introdus într-o capsulă de plumb şi se aşează la o anumită distanţă de piele, iradierea făcându-se
prin anumite deschideri. În radiumterapia de contact, caseta cu radium este aşezată pe tumoră
sau pe piele, iar în cea interstiţială, radiumul se introduce sub forma unor ace în centrul tumorii.

2.4. Fototerapia

Foloseşte lumina artificială sau naturală (helioterapie) în scop terapeutic.

Actinoterapia reprezintă folosirea terapeutică a razelor ultraviolete, care reprezintă 1%
din totalul radiaţiilor solare. În practică se folosesc razele ultraviolete artificiale, produse de nişte
lămpi speciale, prevăzute cu bec de cuarţ şi vapori de mercur. Aceste lămpi produc un spectru
mare de raze, din care lipsesc însă aproape complet razele vizibile şi cele infraroşii.
Razele ultraviolete, prin intermediul pielii, exercită asupra organismului intense efecte
biologice şi terapeutice. Acţionează favorabil, ca un bun regenerator, asupra organismelor
debilitate, previn tulburările de metabolism fosfocalcic, prin acţiunea lor fotochimică de
convertire a sterolilor şi a ergosterolului, prin iradiere, în vitamina D, având şi rolul de
stimulator asupra activităţii celulare. Este, de asemenea, cunoscut faptul că au un efect bactericid
şi cicatrizant, folosit cu precădere în tratamentul infecţiilor de focar, dar şi în sterilizarea sălilor
de operaţie. Actinoterapia aplicată corect favorizează procesele oxidative în organism, provoacă
o creştere a metabolismului bazal, stimulează favorabil metabolismul mineral, funcţia digestivă,
hematopoeza, schimburile respiratorii etc. Iradierea prelungită şi neraţională a unei regiuni
corporale poate provoca eritem actinic, iar la ochi, cheratoconjunctivită cronică. Aplicaţiile
razelor ultraviolete asupra organismului se pot face local şi general. În acest sens, în scopul
stimulării vitalităţii generale a organismului, se recomandă actinoterapia generală, iar pentru
stimularea fenomenelor de cicatrizare şi combaterea infecţiilor rănilor, actinoterapia locală.
Actinoterapia generală, indicată în rahitism şi alte afecţiuni osoase, este uşor de realizat,
prin expunerea animalului la soare sau la lămpile producătoare de raze ultraviolete.
Actinoterapia locală se indică în unele afecţiuni ale pielii, cum sunt: eczema cronică,

81
stafilocociile, foliculita, furunculoza, tricofiţia, alopecia, erizipelul, precum şi în rănile operatorii
sau accidentale cu caracter aton, dar şi pentru grăbirea cicatrizării, de asemenea în boli
osteoarticulare şi de metabolism. Tratamentul trebuie început cu doze mici, care apoi cresc
progresiv. Durata expunerii se va mări treptat, de la o secundă la alta, scurtându-se în acelaşi
timp şi distanţa dintre regiunea bolnavă şi focarul lămpii. Aplicaţiile se fac asupra regiunii, cu o
durată de expunere de minimum 3-6 minute, la o distanţă maximă de 80-100 cm. Se aplică local
10-20 şedinţe, respectiv 50-60 când se aplică general. Când se folosesc lămpile cu radiaţii
actinice, se impune luarea măsurilor de protecţie atât pentru animalul bolnav, cât şi pentru cel
care manipulează lampa, având în vedere că acţiunea prelungită a razelor ultraviolete determină
accidente, manifestate prin eritem facial, cheratoconjunctivite şi hemoragii retiniene. Acestea se
evită prin respectarea timpului de expunere şi folosirea ochelarilor dc protecţie.
Finsenterapia (termofototerapia) reprezintă folosirea în scop terapeutic a razelor
infraroşii artificiale, a căror lungime de undă este mult mai mică decât cea a razelor naturale, din
spectrul solar. Sunt produse de lămpi electrice de diferite tipuri (Solux, Vitalux, Minin), care
sunt prevăzute cu fir de tungsten în gaz inert. Pentru ca razele să fie omogenizate, ele sunt
filtrate prin ecrane speciale, care au menirea să oprească razele vizibile şi cu lungimea de undă
mică. Razele infraroşii exercită asupra organismului o acţiune congestivă, termică şi sedativă.
Prin efectul termic, se dezvoltă o hiperemie locală sau regională, favorizând schimburile
nutritive, mijloacele de apărare faţă de infecţii şi procesele de cicatrizare. Sunt indicate în
tratamentul artritelor traumatice, al artritelor toxiinfecţioase, al hidartrozelor şi al atrofiilor
musculare. În inflamaţii, grăbesc evoluţia şi ajută la resorbţia edemelor prin vasodilataţia
provocată. Stimulează funcţiile endocrine şi fenomenele de exsudaţie şi contribuie la creşterea
metabolismului general. Se obţin rezultate bune în rănile atone sau cu cicatrizare lentă, razele
infraroşii stimulând circulaţia şi favorizând fenomenele de cicatrizare. De asemenea, au efect
sedativ, iar în arsuri şi degerături grave, cu sfacel, grăbesc eliminarea lui şi cicatrizarea
leziunilor. Terapia cu raze infraroşii se poate face prin expuneri generale, regionale şi locale.
Sunt preferate în chirurgie aplicaţiile regionale, cu ajutorul lămpilor Solux. Lampa se fixează la
distanţe diferite în raport de afecţiune, întindere, gravitate sau sensibilitate, în general la 10-40
cm distanţă faţă de suprafaţa pielii. Durata unei şedinte este de 30-60 minute, o dată sau de două
ori pe zi. În practică sunt preferate asocierile dintre actinoterapie şi finsenterapie.
Helioterapia (cromoterapia) este o metodă naturală, folosind energia solară, care
cuprinde toate cele trei grupe de radiaţii: raze vizibile, raze ultraviolete şi raze infraroşii. Ea se
realizează prin expunerea animalelor la soare, în aer liber şi în condiţii de zooigienă
corespunzătoare. Expunerea animalelor la soare realizează efectul nu numai al radiaţiilor
luminoase, al spectrului, dar la acestea se asociază şi acţiunea radiaţiilor ultraviolete
(actinoterapia), care după cum se ştie, reprezintă 1% din radiaţiile spectrale. Helioterapia este
benefică şi poate fi aplicată la toate speciile de animale, dar rolul de seamă îl are în creşterea şi
dezvoltarea tineretului. Cura de soare se poate realiza indiferent de relief, dar indicaţiile ei sunt
strâns legate de condiţiile meteorologice. Mijlocul cel mai practic de realizare a helioterapiei
este păşunatul animalelor în plin aer şi soare, celor tinere creându-le condiţii deosebite de
mişcare. Indicaţia majoră a cromoterapiei este în special în rahitism, dar ea dă bune rezultate în
tratamentul unor afecţiuni chirurgicale, în special în cicatrizarea rănilor, precum şi a unor leziuni
cutanate. Expunerea animalelor la soare se face în mod progresiv. În general, helioterapia
trebuie prescrisă în timpul verii între orele 8-10 şi 15-18, iar în timpul iernii între orele 10-12 şi
13-15, timp în care sunt prezente razele infraroşii cu lungime de undă mică şi razele ultraviolete.
În privinţa razele infraroşii naturale, care au lungime de undă mare, acestea nu pot fi folosite ca
mijloc terapeutic. Acestea exercită o acţiune nocivă asupra organismului animal, tradusă prin
arsuri de diferite grade, care pot merge până la ulceraţii, cheratoconjunctivite, insolaţii,
complicaţii posibile mai ales la animalele tinere, cu pielea fină şi depigmentată.

2.5. Termoterapia

82
 Foloseşte ca mijloc terapeutic căldura sub formă uscată, realizată de diferite lămpi cu
filament incandescent. Are indicaţii multiple, având în vedere acţiunea hiperemiantă, efectul
sedativ, faptul că diminuează excitabilitatea, influenţează favorabil metabolismul local şi are un
rol important în resorbţia exsudatelor. Se obţin bune rezultate în tratamentul hemartrozelor, al
atrofiilor musculare, al epanşamentelor seroase articulare, al nevralgiilor, al rănilor simple şi
atone, al ulcerelor etc. Mijloacele de bază prin care se realizează termoterapia le reprezintă
aparatele cu jet de aer cald şi cele cu aer supraîncălzit, constituind aeroterapia. În practica
veterinară, căldura uscată se obţine prin utilizarea aparatului de uscat părul. Se foloseşte un
curent alternativ de 220 V, care încălzeşte aerul la temperatura de 60-100 oC. Temperatura jetului
de aer care se proiectează pe regiunea bolnavă depinde de distanţa dintre aparat şi regiunea
corporală respectivă. De aceea, la aplicarea termoterapiei are importanţă modul cum este
manipulat aparatul, pentru că şi animalul suportă greu o temperatură pe care nici mâna omului
nu o poate suporta. În fapt, aparatul se ţine la o distanţă de 10-30 cm, fiind plimbat peste toată
suprafaţa interesată. Pentru tratamentul cu aer cald al rănilor atone, al rănilor contuze, al
artritelor traumatice, al aricelii şi al dermatitelor exsudative, aerotermoterapia trebuie făcută
zilnic, în două şedinţe, dimineaţa şi seara, durata unei şedinţe fiind de 10-30 minute. Aplicată în
artrite, termoterapia previne complicaţiile de anchiloză. Şi în oftalmologie, aerotermoterapia îşi
găseşte aplicaţii, ca factor adjuvant în tratamentul conjunctivitelor, al cheratitelor şi al ulcerului
cornean. Căldura umedă se poate aplica în acelaşi scop sub diferite forme (ex. cataplasme, băi
calde, duşuri, comprese simple sau medicamentoase, împachetări). Cataplasmele sunt proceduri
terapeutice care constau în aplicarea pe regiunile corporale bolnave a diverselor substanţe de
natură organică sau anorganică, la temperaturi diferite. Sunt folosite mai frecvent cataplasmele
cu tărâţe, seminţe, făină de in, muştar, flori de fân, mentă. În acest sens, se pun aceste substanţe
sub formă de strat, învelite în tifon. Împachetările constau în învelirea unor regiuni sau a
corpului întreg (la animalele mici) prin diferite tehnici. După felul cum se realizează,
împachetările se împart în: umede, uscate, cu parafină, cu nămol, cu sare, cu nisip etc.

2.6. Crioterapia

Se aplică sub formă uscată şi umedă, în aplicaţii locale. Se foloseşte cu succes în

inflamaţiile acute şi aseptice de natură traumatică, datorită acţiunii antiinflamatoare şi sedative,
consecutivă vasoconstricţiei. Aplicată local, crioterapia acţionează asupra terminaţiilor nervoase
termoreglatoare, care ajung la centrii superiori, unde produc la început o vasoconstricţie şi apoi
o vasodilataţie. Frigul acţionează prin diminuarea durerii până la insensibilitate completă
(crioanalgezia), diminuarea consumului de oxigen, combaterea edemelor, reducerea resorbţiei
toxinelor de către organism şi, de asemenea, are acţiune bacteriostatică şi antiinfecţioasă. Sub
formă uscată, frigul se aplică cu pungi de gheaţă sau aparate refrigeratoare, folosite cu
predilecţie în unele hemoragii interne sau în procesele inflamatorii acute. Frigul sub formă
umedă se foloseşte sub formă de băi reci (în inflamaţiile podale acute), duşuri sau comprese
îmbibate cu soluţii reci. Frigul are şi efecte antihistaminice. De aceea, are o indicaţie majoră în
laminita acută la cabaline şi în fenomenele inflamatorii. Azotul lichid la -196 oC se foloseşte ca şi
cauterizant după ablaţia cheloidului prin act operator, recidivele fiind mult mai reduse.

3. Kinetoterapia

3.1. Masajul

Se execută printr-un ansamblu de mişcări executate cu ajutorul mâinii sau cu aparate

speciale, pe anumite regiuni ale corpului, în scopul activării circulaţiei sau ca mijloc de aplicare
şi vehiculare a diferitelor substanţe medicamentoase. Prin exerciţiile de masaj, sângele venos
este activat şi împins spre centru, fiind înlocuit rapid cu alt flux de sânge, contribuind astfel la
activarea circulaţiei în vasele profunde. Prin masaj sunt activate terminaţiile nervoase şi este

83
îmbunătăţită troficitatea ţesuturilor, favorizând refacerea morfofuncţională a fibrelor musculare
atrofiate, hipotone, cu revenire la aspectul şi structura normală, pentru a-şi căpăta tonusul
normal. Prin acţiunea mecanică, exercitată de masaj asupra regiunilor bolnave, se mobilizează
articulaţiile, ţesuturile sunt irigate şi în acest fel mai bine nutrite, având un efect trofic
stimulativ. Masajul are un rol foarte important în activarea metobolismului şi ameliorarea
funcţiei hepatorenale. Local, masajul mai exercită şi efect analgezic şi sedativ în nevralgii, efect
hiperemiant prin activarea circulaţiei şi ajută la resorbţia edemelor de stază.
Pentru executarea corectă a masajului, regiunea bolnavă trebuie să fie curăţată prin
spălare şi uscare cu un câmp sau prosop şi apoi lubrefiată cu un corp gras (vaselină sau untură de
porc), pentru a uşura alunecarea mâinii. Masajul se efectuează mai des cu ambele mâini şi constă
într-o serie de manipulări şi exerciţii, care se execută succesiv sau separat, cuprinzând: apăsarea
pe loc, alunecarea mâinilor, frământarea, tocarea şi vibraţia. Numărul şi durata şedinţelor de
masaj diferă, în funcţie de afecţiune, regiunea implicată şi metoda folosită. În general, masajul
durează aproximativ 5-15 minute. În medicina veterinară, masajul are o serie de indicaţii în
tratamentul unor afecţiuni chirurgicale ale aparatului locomotor: contuzii articulare, fracturi
consolidate şi cu atrofie, pareze, tendinite şi tenosinovite, periartrite. Efectul se realizează prin
îmbunătăţirea metabolismului local al ţesutului conjunctiv, care activează circulaţia locală,
stimulează resorbţia infiltratelor, contribuie la relaxarea articulaţiilor şi tendoanelor şi
favorizează vindecarea proceselor fibroase periarticulare. Într-o măsură oarecare, masajul ajută
la prevenirea sau combaterea anchilozelor articulare. Efectuat după consolidarea fracturilor,
ajută la tonifierea ţesuturilor şi la activarea articulaţiilor şi combate amiotrofiile rezultate în
urma aplicării bandajelor. Se contraindică în toate afecţiunile acute, inflamaţii, infecţii, stări
febrile, fracturi, luxaţii, rupturi ale muşchilor şi tendoanelor, tumori, osteomielite, artrite etc.

3.2. Gimnastica funcţională (ortopedică)

Este menită să corecteze unele defecte de aplomb, dobândite sau congenitale, la

animalele tinere. Prin ea se urmăreşte activarea aparatului locomotor, circulator şi respirator.
Mişcarea asigură dezvoltarea proporţională a corpului animal. Plimbarea sau chiar supunerea la
un serviciu uşor a armăsarilor după castrare activează sistemul circulator, împiedică afrontarea
marginilor rănii, asigură drenajul secreţiilor rezultate în urma fenomenelor de proteoliză, previne
sau diminuează edemul postoperator şi favorizează deplasarea leucocitelor între sistemul
reticuloendotelial şi sânge şi descărcarea lor în organele de rezervă, reprezentate de splină şi
limfonoduli. Prezintă importanţă mare în tratamentul postoperator, în operaţiile pe copită şi pe
ongloane, în javartul cartilaginos şi în tenotomii. Stimulează tonifierea musculaturii după
îndepărtarea bandajelor, în caz de fracturi. În redoarea articulară, kinetoterapia pasivă se poate
aplica şi la animale, prin imprimarea de mişcări pasive, care duc în final la restabilirea mişcărilor
normale ale articulaţiei. Mişcarea regulată evită complicaţiile prin staza sanguină, asigură şi
grăbeşte procesele de cicatrizare. În consolidarea fracturilor, prin imobilizări operatorii de
osteosinteză, mişcarea animalelor la pas previne fenomenele de amiotrofie şi stimulează
procesele de cicatrizare ale rănii operatorii. Prin mişcare se asigură o irigare şi o oxigenare bună
a ţesuturilor şi este favorizată activarea metabolismului şi a tuturor funcţiilor vitale, mai ales
dacă aceasta se practică în aer liber, pe terenuri înierbate, pe păşuni şi pe timp frumos.

4. Hidroterapia

Prin hidroterapie se înţelege folosirea în scop profilactic şi curativ a apei ca agent fizic,
la temperaturi variate şi sub diferite forme de agregare: lichidă, solidă sau sub formă de aburi.
Acţiunea terapeutică a apei este legată de proprietăţile sale fizico-chimice, prin care îşi exercită
efectul asupra pielii. Dintre acestea, factorul cel mai activ, care poate fi luat în considerare în
hidroterapie, este cel termic (frig sau cald), la care se poate adăuga, în unele proceduri, şi
factorul mecanic (prin duşuri) şi cel chimic (plante medicinale, medicamente, săpun). Este o

84
terapie nespecifică, a cărei eficacitate este în raport cu dozarea excitantului şi cu starea terenului
biologic. În funcţie de temperatura la care se foloseşte apa, hidroterapia se poate diviza în trei
ramuri: crioterapia (în care se foloseşte apa la temperaturi sub 0 oC), hidroterapia propriu-zisă
(care utilizează temperaturi cuprinse între 5-40°C) şi termoterapia (când se folosesc temperaturi
cuprinse între 40-80°C). Apa acţionează prin modificarea temperaturii tegumentelor,
influenţează volumul vaselor sanguine, măreşte viteza de circulaţie şi presiunea capilară. Prin
intermediul termoreceptorilor se declanşează reacţia vasculară generală, ca urmare a excitării
elementelor contractile ale vaselor. Hidroterapia influenţează sistemul nervos central, periferic şi
vegetativ, sistemul circulator, putând provoca vasoconstricţie sau vasodilataţie, în funcţie de apă,
dacă este rece sau caldă, de asemenea poate influenţa starea de coagulare a sângelui (frigul
favorizează coagularea, căldura măreşte timpul de coagulare). Are acţiune asupra aparatului
respirator, în mecanismul complex al termoreglării, tonifică sistemul muscular şi creşte
randamentul musculaturii striate, acţionează asupra metabolismului şi sistemului neuroendocrin.
Hidroterapia rece produce următoarele modificări: vasoconstricţie periferică şi mărirea
tensiunii arteriale, creşterea leucocitozei, reducerea diurezei. Sub influenţa factorului termic
rece, pielea reacţionează diferit. În primul minut, temperatura cutanată scade brusc, iar în
următoarele 2 minute, temperatura continuă să scadă, însă într-un ritm mult mai lent, după care
se menţine la un nivel constant. Revenirea temperaturii la normal, după înlăturarea excitantului
termic, se face destul de repede, în aproximativ 20-30 minute. Hidroterapia rece determină
apariţia histaminei în piele, prin tonusul crescut al parasimpaticului. Băile reci determină o
acidifiere a sângelui, prin creşterea concentraţiei de CO2. Sub acţiunea factorului termic cald,
pielea acţionează asemănător excitantului rece, cu fenomene inverse. Temperatura cutanată
creşte la început, apoi rămâne echilibrată, revenirea la temperatura normală realizându-se după
aproximativ 30 minute. Sub influenţa termoterapiei se eliberează în piele substanţe cu caracter
de mediatori chimici şi apare acetilcolina, prin tonusul crescut al simpaticului.
Efectul benefic al hidroterapiei poate fi îmbunătăţit prin introducerea în apă a diferitelor
substanţe: astringente (ex. acetat bazic de plumb, soluţie burowin), iritante (ex. muştar, plante cu
conţinut de uleiuri eterice sau medicamentoase, sare, iod, săpun). Băile calde determină
creşterea alcalinităţii, prin scăderea CO2. Hidroterapia rece provoacă vasoconstricţie periferică şi
creşterea tensiunii arteriale, stimulează leucocitoza, reduce diureza, provoacă bradicardie şi
hipotermie prin scăderea temperaturii periferice, determină creşterea excitabilităţii
neuromusculare, simpaticotonie, reduce peristaltismul şi metabolismul în general.
Hidroterapia caldă are efecte inverse, cu modificări de vasodilataţie periferică şi
scăderea tensiunii arteriale, creşterea diurezei, a activităţii cardiace şi a temperaturii generale.
Apa caldă mai are efect sedativ, provoacă vagotonie şi creşterea peristaltismului. În general, sub
raport termic, hidroterapia exercită efecte locale şi generale. Aplicată local, apa are acţiune
imediată antiinflamatoare şi sedativă, iar general, excită sistemul nervos, cu implicaţii efective în
provocarea modificărilor circulatorii, respiratorii, de temperatură şi metabolism.
Frigoterapia se aplică prin pungi de gheaţă pe regiunea inflamată, scăzându-i în acest fel
temperatura. Are indicaţii în afecţiunile inflamatorii acute ale membrelor şi în traumatismele
dureroase ale ţesutului conjunctiv subcutanat, tendoanelor, articulaţiilor, în entorse şi contuzii.
Hidroterapia propriu-zisă este mai des folosită. La temperaturi de 4-10oC, este la
îndemâna oricărui proprietar şi se aplică de obicei în aceleaşi afecţiuni inflamatorii acute cu
localizări la nivelul aparatului locomotor, dar şi în alte regiuni care au fost traumatizate (edeme
traumatice, contuzii) şi în laminită la cal.
Compresele constau în aplicarea pe regiunea bolnavă a feşelor de tifon, pânză sau vată
hidrofilă, aşezată între bucăţile de tifon, toate îmbibate cu apă rece, soluţie burowin, acetat bazic
de plumb sau soluţie saturată de sulfat de magneziu. În raport cu temperatura apei sau a
soluţiilor folosite, compresele se împart în reci, calde, alternante, stimulante şi cu aburi.
Compresele reci sunt binevenite în inflamaţiile acute, pe care le combat prin sustragerea căldurii,
vasoconstricţie şi drenarea edemului inflamator. Pentru a avea efectul scontat, compresele
trebuie să fie udate des (să fie în permanenţă reci), să fie aplicate intim pe regiune (pe piele),

85
umiditatea să fie corespunzătoare (semistoarse sau stoarse), să nu fie prea strânse şi sa fie bogate
în material (stratul să fie gros, pentru a absorbi o cantitate mare de soluţie).
Băile pot fi locale sau generale, în raport cu introducerea în apă a unei regiuni sau a
întregului corp. Se practică cu apă curentă şi la temperaturi diferite (baie simplă) sau cu apă în
care se adaugă diferite medicamente (baie medicamentoasă). Local, băile se folosesc în
combaterea afecţiunilor inflamatorii ale membrelor, în laminită, efort articular, tendinite sau
tenosinovite, osteite, artrite, edeme traumatice etc. La animalele mari, în timpul verii, se
recomandă ca băile locale să se facă prin introducerea membrelor într-o apă curgătoare timp de
30-60 minute sau într-un vas cu apă rece. Se recomandă ca înainte de a introduce regiunea,
aceasta să fie lubrefiată cu vaselină sau untură de porc, pentru a proteja pielea de maceraţie.
Duşul este procedeul care constă în a vărsa pe corpul animalului jeturi de apă rece sau
caldă cu ajutorul unor dispozitive speciale prevăzute cu sită. Poate fi aplicat general sau local,
sub formă de ploaie sau în jet mobil, ultimul procedeu fiind utilizat frecvent la cal şi la bovine,
în tratamentul afecţiunilor cu localizare la copite, ongloane, tendoane şi articulaţii. Eficacitatea
duşului este cu atât mai mare cu cât apa este mai rece şi jetul mai puternic.
Frecţiile se practică cu mâna, prin masaje uşoare pe regiunea bolnavă, prin intermediul
unui burete sau cu bucăţi de pânză îmbibate cu apă rece. Apa rece sustrage căldura din regiunea
bolnavă şi are o acţiune tonifiantă asupra sistemului nervos.
Termoterapia foloseşte apa caldă, la 40-80oC, iar efectul terapeutic se bazează pe
acţiunea temperaturii ridicate (vasodilataţie periferică şi scăderea tensiunii arteriale, creşte
diureza, creşte bătăile cardiace şi temperatura generală, are efect sedativ). Se aplică mai frecvent
local, când are acţiune antiflogistică şi sedativă asupra regiunii bolnave sau general, foarte rar,
când acţiunea se manifestă asupra sistemului nervos central. Se indică în combaterea
inflamaţiilor subacute ale tendoanelor, oaselor şi articulaţiilor.
Indicaţiile hidroterapiei. Ca indicaţii, hidroterapia rece cuprinde o sferă largă de
afecţiuni inflamatorii, dar o utilizare mai frecventă o are în leziunile posttraumatice (contuzii,
entorse, luxaţii), în afecţiuni ale aparatului locomotor (tendinite, tenosinovite, miozite etc.). În
schimb, termoterapia se indică în reacutizarea unor afecţiuni cronicizate, unde rezultatele sunt
satisfăcătoare. Este frecvent folosită în laminita acută la cabaline, dar şi la celelalte specii de
animale şi în alte afecţiuni podale, în scopul combaterii sau al delimitării proceselor septice, sub
formă de băi reci sau soluţii formate din antibiotice şi dezinfectante, în concentraţii specifice
fiecărui produs. Imersia ongloanelor sau a copitei în aceste băi să nu depăşească o perioadă mai
mare de 24-48 ore, având în vedere efectul de macerare pe care îl are asupra ţesuturilor
sănătoase şi scăderea rezistenţei, favorizând progresiunea procesului infecţios în profunzime.
Dacă în apă au fost introduse ingrediente dezinfectante, timpul de imersie al ongloanelor în
aceste băi se reduce la 10-30 minute, în raport cu dezinfectantul folosit. Hidroterapia trebuie
considerată ca un tratament adjuvant al terapiei generale, pe care nu o exclude, ci din contră o
completează şi îi măreşte eficacitatea. Aplicată corect, favorizează stagnarea şi rezoluţia
fenomenelor inflamatorii şi odată cu aceasta, ameliorarea sau dispariţia durerii.

5. Cauterizarea

Se referă la o termoterapie incandescentă, al cărui scop este de a provoca în ţesutul

cutanat şi subcutanat o inflamaţie activă şi rezolutivă, dar fără a induce necroza sau alte
consecinţe ireversibile. Ea se diferenţiază de cauterizarea din exereză, folosită pentru a distruge
un ţesut viu cu leziuni grave (ex. tumori, vegetaţii exuberante, ulcere, fistule rebele, cicatrizări
anormale). Cauterizarea poate fi realizată prin mijloace fizice (căldură, electricitate, frig) sau
chimice (baze, acizi). Dintre acestea, astăzi se foloseşte mai mult termocauterizarea, realizată cu
termocautere încălzite la o sursă de căldură şi mai rar cu termocauterele Paquelin.
Indicaţii. Cu toate că şi-a redus din importanţă, totuşi şi astăzi se recurge în ultimă
instanţă la folosirea focului în procesele cronice ale tendoanelor, articulaţiilor şi oaselor, în
inflamaţiile cronice ale pielii şi ale ţesutului conjunctiv subcutanat, în eforturi articulare vechi şi

86
cronicizate, în bursite seroase, osteoartrite cronice, bursite indurative, paraplegii şi paralizii. În
alte situaţii, cauterizarea este folosită în hemostaza definitivă, în ablaţia tumorilor şi la
deschiderea abceselor maturate. Metoda se practică mai cu seamă la animalele mari.
Contraindicaţii. Cauterizarea se contraindică în procesele inflamatorii acute, în zonele
devitalizate sau cu rezistenţă redusă, la animalele tinere (cu prudenţă), în plină osteogeneză (ar
provoca o inflamaţie foarte violentă, generatoare de reacţii osoase importante – ex. exostoze,
osteoartrite proliferative etc.), în regiunile cu piele fină, lipsită de ţesut conjunctiv subiacent,
care prin tumefacţia creată perturbă hrănirea ţesuturilor, generând condiţii de gangrenă.
Procedee de cauterizare. Cauterizarea poate fi aplicată la distanţă, când cauterul nu ia
contact cu pielea, ci se ţine la o oarecare distanţă, acţionând prin căldura iradierii pe regiunea
respectivă (sunt folosite în acest scop termocautere cu suprafaţă mare sau cauterele cutelare) şi
cauterizarea directă, când termocauterul ia contact cu pielea şi ţesuturile asupra cărora
acţionează. De asemenea, cauterizarea poate fi superficială (când cauterul se aplică doar de
câteva ori pe ţesuturile bolnave), profundă (când numărul de aplicaţii pe acelaşi loc este mai
mare), în linii (la o oarecare distanţă între ele, de aproximativ 2 cm) şi în puncte (cu cauterul
conic, la distanţă între ele, sub diferite forme geometrice, în raport cu topografia regiunii).
Reguli pentru aplicarea cauterizării: (1) cauterizarea să se aplice pe regiunea pregătită
prin toaletă şi anestezie locală; (2) liniile de foc să fie trasate la o distanţă de 1,5-2 cm una de
alta, în aşa fel ca ele să nu se întâlnească (pentru că se pot produce necroze ale pielii); (3) liniile
să fie paralele între ele, în aşa fel ca după vindecare cicatricea rezultată să fie acoperită cu părul
din vecinătate; (4) cauterizarea să nu perforeze pielea, pentru a nu crea soluţii de continuitate şi
care pot fi supuse contaminarii sau să se producă cicatrizări vicioase; (5) cauterizarea propriu-
zisă să fie precedată de marcarea locului cu cauterul bine încălzit; (6) cauterele se aplică apoi
repetat, până la obţinerea efectului dorit; (7) să se realizeze o regularitate şi o simetrie a liniilor
şi a punctelor, pe cât este posibil, atât în ceea ce priveşte intensitatea de acţiune, cât şi pentru a fi
estetice şi a reduce posibilităţile de apariţie a unor cicatrici inestetice.
Tehnică. Preoperator, se instituie o semidietă de câteva zile, părul de pe regiunea în care
se aplică cauterizarea se tunde şi se rade, iar anestezia generală se face prin neuroplegie. Se
recurge şi la anestezia locală, pe cât posibil pe toată suprafaţa unde ar urma să se aplice cauterul.
Cauterizarea se poate face în poziţie decubitală sau patrupodală, în raport cu regiunea şi
intensitatea pe care vrem să o dăm cauterizării. Când animalul se contenţionează în decubit,
regiunea pe care se va aplica cauterizarea trebuie să fie deasupra şi cât mai descoperită.
Focul era aplicat cândva sub formă de desene variate, însă actualmente, modalităţile de
cauterizare cuprind numai liniile şi punctele, acestea putând fi superficiale sau profunde.
Alegerea uneia sau a alteia dintre metode depinde de efectul terapeutic dorit. Liniile acţionează
mai mult la suprafaţă, în timp ce punctele provoacă o inflamaţie profundă, modificând procesele
şi sediul lor (sunt mai active). Primele lasă indemne ţesuturile subcutanate, iar celelalte
constituie în planuri cicatrici, care fac să scadă elasticitatea, realizând astfel un „rău necesar”.
Timpii operatori sunt: (1) marcarea focului (urmăreşte schiţarea locului liniilor sau al punctelor
şi se face cu cauterul încălzit până la culoarea roşie închisă); (2) fixarea focului (se face tot cu
cauterul încălzit, de culoare roşie cărămizie, care se aplică de mai multe ori peste liniile sau
punctele marcate, ţinându-se perpendicular pe suprafaţa regiunii).
Aplicarea focului în linii. Se preconizează ca liniile să fie paralele, în direcţia firelor de
păr, dar ele pot fi puţin oblice. La jaret, graset şi spată se aplică de obicei linii verticale,
denumite de unii „în frunză de ferigă”. Liniile oblice încrucişate nu pot fi rezervate decât
cauterizării superficiale şi de mică intensitate, altfel pot să apară sfacele. Cauterul, cu marginea
regulată, subţire, dar nu tăioasă, uşor convexă, cu marginile rotunjite, bine încălzit, bine reglat,
se curăţă din când în când pe linia de folosire, pentru a elimina stratul carbonizat. El se lasă să se
sprijine pe regiunea ce se tratează, prin propria sa greutate, se coboară şi se ridică. În funcţie de
regiunea anatomică pe care se aplică şi pentru a uşura aplicarea uniformă, cu degetul arătător se
trage de piele, uniformizând reliefurile, apreciind totodată şi intensitatea căldurii cauterului.
Prima linie se trasează la una din extremităţile regiunii care se tratează, în aşa fel încât

87
următoarele să fie vizibile, nu ascunse de către capul cauterului, pentru execuţia perfect paralelă.
Toate liniile trebuie să fie drepte şi să nu se încalece cu cele de pe partea cealaltă a membrului,
în cazul în care se decide ca şi de partea opusă să se aplice. Spaţiile care se lasă de obicei între
linii sunt de 7-8 mm şi ele trebuie să depăşească zona bolnavă care se tratează.
Aplicarea focului în puncte. Punctele sunt dispuse în aliniamente paralele, fiecare punct
fiind plasat între cele două vecine, de obicei dispuse sub formă de romb sau grupate câte cinci,
separate prin intervale de aproximativ 0,5 cm (şi aici se marchează mai întâi regiunea).
Aplicarea mixtă a focului. Asocierea cauterizării în linii şi puncte de foc este des folosită
la cal. Ea se bazează pe principiul de acţiune al liniilor, care acţionează mai superficial şi al
punctele de foc, cu acţiune profundă. În majoritatea cazurilor se recomandă alternarea liniilor cu
punctele, acestea fiind dispuse ca în cauterizarea în puncte superficiale sau uşor penetrante, dar
puţin mai distanţate. Unii autori preferă să mărească eficacitatea liniilor prin plasarea în rânduri
separate a punctelor. Această asociere pe aceeaşi zonă pare să dea cel mai bun rezultat:
cauterizarea prin puncte, superficială sau penetrantă, în regiunea grav lezată, încadrată printr-un
foc în linii, la nivele mai puţin atinse, care să depăşească puţin marginile.
În termocauterizare, în raport cu numărul de aplicaţii, se cunosc trei tipuri de cauterizare:
(1) de gradul I „foc uşor” (se realizează prin 3-5 aplicări în metoda liniară şi 5-6 aplicări în cea
prin puncte, şanţul rezultat prin aplicarea cauterelor având culoare brună şi foarte puţin exsudat
seros); (2) de gradul II „foc mijlociu” (se obţine prin 5-8 aplicări succesive în cazul liniilor şi 8-
10 pentru punctele de foc şi rezultă şanţuri de culoare galbenă brună şi cu o cantitate mai mare
de exsudat seros); (3) de gradul III „foc forte” (are acţiune mai profundă şi se obţine după 8-10
aplicări în cazul liniilor şi 12-15 aplicări în puncte, când cauterul străbate aproape în totalitate
pielea, fără să o perforeze, iar urma focului este galbenă ca paiul şi conţine mult exsudat).
Punctele de foc pot fi aplicate superficial, penetrant şi „în ace”. Se marchează regiunea
bolnavă în diferite forme, mai des fiind folosită cea de romb, de aşa manieră încât punctele unui
rând să corespundă cu intervalele rândului alăturat. Distanţa dintre puncte se recomandă să fie de
1-1,5 cm. În cauterizarea prin puncte superficiale, cauterul ajunge până la limita cu ţesutul
conjunctiv. În cauterizarea prin puncte fine penetrante se folosesc cauterele conice, care
traversează pielea, până la ţesutul conjunctiv subcutanat şi chiar mai profund. În acest fel, se
realizează o acţiune mult mai puternică, recomandată în special în exostoze. Cauterizarea „în
ace” (ignipunctura) se face cu ajutorul unor cautere care au vârful ascuţit, sub formă de ac.
Punctele sunt dispuse la distanţă de 5-8 mm şi se fac de obicei 2-3 aplicaţii, suficiente pentru o
acţiune şi o profunzime necesară. În practica de teren se foloseşte des, în afecţiuni articulare şi
osoase, asocierea cauterizării cu aplicarea de vezicători. În acest sens, se pregăteşte regiunea
prin tundere, radere şi dezinfecţie, se face anestezia locală prin infiltraţie subcutanată, iar apoi se
aplică vezicătoarea, pentru cabaline cu biiodură de mercur 1:5, iar pentru bovine cantaridă 1%
sau emetic 1:10. Scopul acestei asocieri este de a mări efectul cauterizării, ambele metode având
ca finalizare acutizarea procesului cronic. După aplicarea vezicătorii, prin procedee cunoscute,
se marchează focul şi apoi se aplică una din metodele de cauterizare expuse mai sus. Dacă
suprafaţa pe care se aplică este mare, este mai bine ca animalul să fie contenţionat în decubit.
Modul de acţiune al cauterizării. Eficacitatea aplicării focului a fost întotdeauna o
problemă discutată. Dacă repausul lung este cu adevărat benefic, nu este mai puţin adevărat că
acţiunea rezolutivă a inflamaţiei active declanşată se substituie procesului cronic latent, care a
urmat accidentului tendinos sau ligamentar netratat. Histologic, această metodă provoacă o
întoarcere spre starea embrionară a ţesutului conjunctiv subcutanat. Are loc distrucţia celulelor
epiteliale ale câmpului cauterizat prin termoterapie. Aceste celule se înfundă într-un lichid cu
aspect mucos, capilarele se dilată, curentul sanguin se încetineşte, globulele roşii se alterează şi
leucocitele, mai abundente, se imobilizează de-a lungul pereţilor vasculari. Are loc o extravazare
care dă naştere unui edem, fibrele conjunctive infiltrate se convertesc într-o masă gelatinoasă şi
iritaţia terminaţiunilor nervoase provoacă, prin reflex, o vasodilataţie. Apar apoi elementele
embrionare, care arată revenirea progresivă la starea normală, cu reconstrucţia ţesutului fibros.
Îngrijiri postoperatorii. Animalului supus cauterizării este mai prudent să i se aplice un

88
pansament pe regiunea cauterizată, pentru a o proteja de eventualele lovituri. Aplicarea
pansamentului este discutată, se pare totuşi că este necesar să acopere partea astfel tratată şi
pentru a preveni eventualele complicaţii, pentru a o apăra de muşte şi a absorbi serozitatea,
uneori abundentă. Edemul ascensional şi reacţional marchează intensitatea cauterizării, dar
acesta nu trebuie să depăşească regiunea genunchiului şi a jaretului, în cazul aplicării cauterizării
pe zonele inferioare acestora. Durerea, destul de accentuată, însoţită sau nu de şchiopătură,
creează dificultăţi în flexia şi extensia articulaţiilor tratate. Aceste fenomene se atenuează spre a
zecea zi dacă evoluţia este normală, la sfârşitul căreia se înregistrează dispariţia edemului şi
formarea de cruste aglomerate, foarte aderente. În unele cazuri, acţiunea se arată insuficientă, în
sensul că exsudatul rămâne puţin sau absent. În acest caz, acţiunea cauterizării trebuie să fie
activată prin aplicarea o dată sau de două ori a tincturii de iod sau uneori a unui vezicant clasic,
dar mai diluat. Indiferent de metoda folosită, nu trebuie să fricţionăm toată partea tratată, ci se
vor face numai aplicaţii locale, printre linii şi puncte. În alte cazuri, din contră, este prezentă o
cauterizare excesivă, necesitând îngrijiri urgente, pentru a atenua sau a împiedica complicaţiile
grave şi anume gangrena cutanată şi câteodată profundă.
Imobilizarea impusă animalului bolnav va fi redusă ca durată, astfel că din a cincea zi
animalul trebuie pus în libertate, dacă este posibil într-o boxă mare, bineînţeles respectând
măsurile prescrise de a-1 împiedica să se contuzioneze (colier, grătar). În cazul unei evoluţii
normale, cicatrizarea se realizează progresiv, însoţită de un prurit uneori violent, necesitând
protecţia printr-un pansament. Se vor face scurte plimbări, pentru a evita anchiloza, scurtarea
tendoanelor şi buletura. Spitalizarea durează în medie 25-30 zile, în cursul căreia crustele se
uscă, însă fără să le desprindem forţat. Fenomenele reacţionale dispar, dar ţesuturile rămân
hipertrofiate, fibroase, dure, mai mult sau mai puţin sudate între ele, în timp ce a dispărut toată
jena locomotorie la pas şi chiar la trap. Scoaterea animalului la păşune se justifică în condiţiile în
care se lasă animalul să fie mai restrâns, pentru a modera alurile intempestive. Crustele formate
cad de la sine şi se observă revenirea la normal a regiunilor anatomice, reluarea elasticităţii
tendoanelor şi creşterea părului, care maschează cicatricile. Durata repausului şi decizia de a
pune animalul la muncă activă depinde de gravitatea leziunilor care au indicat cauterizarea, de
evoluţie şi de rezultatul tratamentului. Pentru a intra la antrenament, un cal de sport cere un
interval minim de 6-8 luni, în cursul căruia singurul exerciţiu va consta în plimbarea lui la pas,
apoi la trap, iar galopul nu trebuie reluat decât mai târziu, în raport cu starea membrelor,
supravegheate şi îngrijite în special prin masaje, pentru a readuce coardele tendinoase.
Complicaţii. Ele pot fi legate de contenţie, mai ales când cauterizarea este de lungă
durată şi se operează pe pacientul culcat. Prin reacţiile defensive, animalul poate să-şi fractureze
coloana vertebrală, să se producă miozite etc., care sunt tot mai rare, datorită pregătirii
medicamentoase prin tranchilizare. Se mai pot adăuga: (1) paralizia radialului sau a facialului,
prin compresiunea zonei corespondente; (2) secţiunea pielii, prin cauterele prea calde sau
tăioase, exagerat apăsate sau cu multe aplicaţii; (3) puncţii sinoviale, urmate de scurgeri
purulente, cu prognostic foarte rezervat; (4) abcese, limfagite, adenite reacţionale însoţite de
febră, indicând gangrena locală, cu căderea pielii, escare mai mult sau mai puţin profunde şi
întinse, cicatrici anormale, fibroase şi aderente (aceste complicaţii trebuie prevăzute şi să fie
jugulate din timp, prin folosirea de substanţe astringente – ex. pensulaţii cu soluţie de sulfat de
cupru 10%, administrarea de ser antigangrenos); (5) buletura prin retracţie tendinoasă (al cărui
remediu este mecanoterapia precoce); (6) artrita proliferativă anchilozantă (la animalele tinere,
unde cauterizarea severă a provocat o osteogeneză crescută); (7) leziuni ale vaselor şi ale
nervilor din regiunea cauterizată (când animalul nu este bine contenţionat).

Capitolul 8. CHIRURGIA REPARATORIE ŞI PLASTICĂ

Intervenţiile chirurgicale care urmăresc înlocuirea unor ţesuturi sau organe ce prezintă
unele defecte sau disfuncţii, cu altele capabile să îndeplinească funcţiile respective, se numesc
plastii (grefe, transplanturi). Transplanturile de ţesuturi şi organe pot fi executate fie cu material

89
proaspăt prelevat de la donatori, de regulă imediat înaintea intervenţiei sau în timpul ei, fie cu
material conservat la rece după metoda Filatov, când se introduc în refrigerator sau în lada cu
gheaţă, pe un stativ aşezat pe suprafaţa gheţii şi se lasă să stea 6-8 zile la o temperatură de 4°C,
respectiv conservarea cu substanţe chimice ca acidul cloric 2%, cloramina 2% etc. Se mai pot
utiliza mase plastice, metale, când procedeul poartă denumirea de aloplastie.
Clasificare. După originea ţesutului sau a organului recoltat, grefele se clasifică în:
autogrefe (când donatorul este identic cu primitorul), homogrefe (când se recoltează de la un alt
animal din aceeaşi specie) şi heterogrefe (când donatorul este dintr-o specie diferită). Grefa
poate fi homovitală, atunci când este un ţesut viu, ale cărui celule se vor multiplica în noul
mediu şi homostatică, atunci când constituie doar un suport menit a fi „colonizat” de celulele
primitorului. Din punct de vedere al locului de transplant, grefa poate fi ortotopică, atunci când
se face în locul ocupat normal în organism de ţesutul sau organul respectiv şi heterotopică, în
cazul în care transplantarea se face în altă regiune corporală.
Indicaţiile şi condiţiile grefei. Interesul pentru grefe reiese din calităţile lor estetice şi
funcţionale: acoperire, continuitate, rezistenţă, elasticitate, absenţa retractibilităţii. Indicaţiile
grefelor de piele sunt pierderile de substanţă cutanată susceptibile de a da naştere la cicatrici
dizgraţioase sau mutilante şi în special marile plăgi, arsurile, plăgile după exereza unor tumori
sau situate în vecinătatea orificiilor naturale, susceptibile de a da naştere la deformări sau la
stenoze. Pentru ca priza grefei să se efectueze corect, trebuie îndeplinite anumite condiţii: (1) un
grefon în stare bună şi vital; (2) un pat al grefei constituit dintr-un ţesut sănătos, vascularizat,
fără ţesut fibros, nici cicatricial, nici devitalizat (în absenţa acestei condiţii, într-un timp
prealabil intervenţiei, se încearcă obţinerea unui ţesut de granulaţie plan şi de bună calitate, dar
înaintea formării masivului fibros profund); (3) o hemostază riguroasă; (4) absenţa oricărei
infecţii (pentru grefele cu fragmente nealipite, o infecţie va fi compatibilă, cu condiţia absenţei
germenilor foarte patogeni, ca streptococul, stafilococul şi pseudomonaşii, acest din urmă
microb fiind prezent în numeroase plăgi vechi, unde apare ca tribut al folosirii antibioticelor, el
fiind uneori cauza unor infecţii intraspitaliceşti şi opunându-se reuşitei grefei, chiar dacă
temporar poate fi jugulat prin tratament cu gentamicină); (5) un contact relativ strâns între
grefon şi patul grefei; (6) o imobilizare postoperatorie suficientă; (7) o stare generală suficient
de bună a primitorului. Grefele se prind prost sau deloc la indivizii deficienţi, debili sau
subnutriţi. Pentru grefele alogene apare în plus fenomenul de respingere, pentru inhibarea căruia
s-au utilizat o serie de metode: (1) iradierea primitorului, completată cu grefe de celule
hematopoetice; (2) chimioterapia imunosupresoare (ex. imuran, tioguanină); (3) imunosupresia
biologică cu ser antilimfocitar heterolog şi globuline antilimfocitare; (4) corticoterapia. Grefele
cutanate se realizează prin mobilizarea cutisului din zona învecinată sau prin grefe cutanate
libere (grefele propriu-zise). Grefele prin mobilizarea cutisului se pot realiza prin autoplastie
prin alunecare şi cu incizii de slăbire sau prin autoplastie cu lambou pediculat.
Autoplastia prin alunecare constă în acoperirea soluţiei de continuitate sau a defectului
cu pielea care se decolează din vecinătate, care apoi este mobilizată şi suturată în puncte
separate, cum se procedează de exemplu în decornarea taurinelor cu autoplastie cutanată. În
cazul în care pielea nu este suficient de elastică şi sutura de afrontare nu se poate executa, se
face de fiecare parte a defectului câte o incizie de slăbire, pentru ca sutura să nu fie sub tensiune,
iar afrontarea marginilor plăgii să se poată face perfect.
Autoplastia cu lambou pediculat se execută în modul următor: alături de defect se
delimitează un lambou cutanat având forma şi dimensiunea plăgii, pe care urmează a se face
plastia, lăsându-i-se o zonă de continuitate cu ţesutul cutanat, care va constitui pediculul. Acesta
va trebui să aibă o lăţime de cel puţin jumătate din cea a lamboului, deoarece altfel se mortifică.
Prin răsucirea pediculului (cu maximum 180o), lamboul este adus peste plagă, unde se fixează cu
fire separate. Plaga din locul unde s-a deplasat grefonul va fi suturată, apelându-se, dacă este
necesar, la efectuarea inciziilor de slăbire.
Grefa cutanată liberă (propriu-zisă) este folosită în plăgile cu persistenţă îndelungată, în
arsurile întinse, în ulceraţii şi în alte boli însoţite de leziuni cutanate.

90
 Grefele dermoepidermice groase au mai multe varietăţi, în funcţie de forma şi întinderea
grefonului. Grefele în lambou constituie grupul „grefelor mari”. Transplantul este compus dintr-
un fragment cutanat unic (grefă în lambou unic) sau din mai multe fragmente (grefă în
fragmente multiple sau grefă cu panglici). Grefele în lambou unic sunt foarte estetice şi
funcţionale, dar necesită respectarea tuturor condiţiilor locale. Grefele cu lambouri multiple,
între care se lasă spaţii de drenaj, sunt mai puţin estetice. Ele se utilizează atunci când condiţiile
locale par mai puţin favorabile şi când există un risc de infecţie redutabil. De asemenea, ele
permit prelevarea din mai multe locuri şi, datorită acestui fapt, suprafaţa grefonului poate fi
mare. Grefele în insule sunt „grefe mici” şi sunt constituite din porţiuni mici de piele, plasate în
contact una cu cealaltă sau spaţiate. Prelevarea grefoanelor este uşoară şi se poate face din mai
multe regiuni. Grefele se prind relativ uşor, chiar şi într-un mediu cu infecţie mijlocie, dar
grefonii nu trebuie să se lipească unul de altul. Grefele în fileu (reţea, plasă) reprezintă o metodă
mai nouă, care utilizează lambouri mai mari, care se aranjează printr-o serie de mici incizii
paralele şi laterale, formând astfel un fileu. Dacă îl tragem pe margini, acesta îşi dublează sau îşi
triplează suprafaţa, păstrându-şi calităţile estetice şi funcţionale. El poate acoperi o suprafaţă
mare şi tolerează unele infecţii infraclinice datorită fenestraţiei.
Grefele dermoepidermice mijlocii interesează jumătate din grosimea dermului.
Grefele dermoepidermice subţiri utilizează numai epidermul şi partea superficială a
dermului. La animale nu se face o distincţie clară între aceste varietăţi de grefe, recurgându-se la
o porţiune mai mult sau mai puţin importantă din grosimea pielii (grefe dermoepidermice). Ele
comportă trei modalităţi: grefe în pastile sau insulare (care constau în aplicarea de mici insule de
piele, de câţiva milimetri, în patul de granulaţie), grefe Braun (care utilizează careuri ceva mai
mari) şi grefe în lambouri, panglici sau fâşii (care folosesc grefoane mari).
Prelevarea grefonului se face dintr-o zonă unde pielea este suplă şi mobilă (flanc, faţa
internă a coapsei), zona pregătindu-se cu o zi înainte, cu minimum de traumatism şi cât mai
puţine manipulări. Prepararea zonei de grefat se va face cu maximum de rigurozitate şi
diferenţiat, în funcţie de tipul de grefă, primară sau secundară. Odată grefonii aplicaţi, ei nu
trebuie mişcaţi, pentru a nu distruge stratul de fibrină necesar fixării. Sutura lor se face cu nylon
sau aţă chirurgicală subţire, în fire separate, cu o tensiune moderată. Se protejează cu un
pansament îmbibat cu penicilină şi streptomicină, uşor compresiv, care este lăsat pe loc 10-14
zile. Grefa se lasă la aer începând din ziua a 15-a. Dacă grefa a reuşit, grefonul este suficient de
aderent începând cu ziua a opta, iar perii cresc din nou pe grefele groase. Grefonul este hrănit
prin imbibiţie în primele 4 zile, pentru ca apoi să apară vasele de neoformaţie, constituind o
reţea vasculară densă, care se reduce cu timpul. Histologic, pielea are un aspect microscopic
normal.
Alte forme de evoluţie sunt: priza parţială a grefei, eliminarea grefonului sub forma unei
escare negricioase pe un strat purulent, degenerescenţa pigmentară, alopecică sau distrofică,
complicaţii tardive, cauzate de traumatismul grefonului, de tensiunea excesivă, de perturbaţia
circulaţiei locale etc. Mai trebuie notat apoi faptul că eşecul grefei nu este niciodată total, căci
pielea, în perioada de modificare, cel puţin în afara unei infecţii, acţionează ca un „pansament
biologic”, care influenţează foarte favorabil cicatrizarea. Aceasta este de altfel chiar baza
tratamentului plăgilor cu acoperire de piele heterologă.
Extinderea ţesuturilor cu pungi de silicon este o metodă recentă, cu ajutorul căreia
pielea poate fi extinsă pe o suprafaţă de 2-3 ori mai mare decât cea iniţială. Procedeul se bazează
pe introducerea în ţesutul subcutanat adiacent plăgii, a unei pungi de silicon, prevăzută cu un tub
închis la extremitatea distală. După ce punga este introdusă în ţesuturi, tubul este fixat prin
sutură la o anumită distanţă de marginea defectului şi prin capătul său liber se injectează în
pungă ser fiziologic steril, până când pielea devine turgescentă. Injectarea serului se face de
două ori pe săptămână, gradat, pentru ca extinderea ţesuturilor să fie lentă. În caz contrar poate
să apară necroza. Când s-a obţinut o alungire suficientă a pielii, punga de silicon se
îndepărtează, iar pielea astfel extinsă este dilacerată şi mobilizată, pentru a acoperi defectul.
Deşi iniţial pielea astfel extinsă este mai subţire, acest efect nu este de lungă durată. Această

91
tehnică este în mod practic de utilitate, deoarece pielea normală adiacentă plăgii are aceeaşi
culoare şi textură, fiind cea mai potrivită pentru acoperirea defectului şi obţinerea celui mai bun
rezultat estetic.

Capitolul 9. INTERVENŢII CHIRURGICALE PE CAP

1. Operaţii pe coarne la bovine

Ecornarea este operaţia prin care, la viţei, se împiedică dezvoltarea coarnelor prin
distrugerea mugurelui cornual. Decornarea se practică la tineret şi la bovinele adulte şi constă în
rezecţia acestor ţesuturi. Se practică cu scop economic (în condiţiile creşterii intensive şi a
stabulaţiei libere, constatându-se că prezenţa coarnelor determină agitaţia animalelor, scăderea
producţiei de lapte şi accesul mai dificil la furaje), profilactic (pentru a preveni producerea
accidentelor) şi terapeutic (în caz de fracturi ale coarnelor, avulsii şi creşteri vicioase, cu
afectarea globului ocular, a feţei sau a pavilionului urechii, în osteomielită etc.).

1.1. Ecornarea şi decornarea la viţei

Se realizează prin smulgerea mugurelui cornual la viţeii până la vârsta de 2-3 luni.
Ecornarea prin cauterizare chimică se realizează la o săptămână după naştere,
dovedindu-se a fi cea mai eficientă în condiţii de teren, datorită uşurinţei de aplicare.
Tehnică. Preoperator, se execută contenţia în poziţie patrupodală, în timp ce anestezia nu
este necesară sau se recurge doar la o infiltraţie cu un analgezic local.
După ce se reperează mugurele cornual, se execută toaleta chirurgicală prin tundere sau
radere şi se fricţionează întreaga regiune, prin uşoare mişcări circulare, cu un baton cilindric de
hidroxid de sodiu (potasiu), conţinut într-un toc izolator de sticlă, lemn, plastic sau hârtie groasă,
timp de 1-2 minute, până la apariţia unei transsudaţii sau chiar uşoare sângerări. Se pot folosi şi
direct cristalele de hidroxid de sodiu, pe care le menţinem cu ajutorul unor pense sau protejate
cu comprese uscate. Ulterior, se va uncţiona pielea din jur cu vaselină sau asocilin, pentru a evita
necrozarea acesteia sau producerea unor leziuni oculare. După câteva zile se produce necroza
lambourilor tratate, care la început rămân aderente, iar apoi se elimină sub formă de escară,
vindecarea având loc în 30-40 zile. În cazul cauterizării numai a stratului epidermic superficial
sau când rămâne necauterizată o zonă a mugurelui cornual, se poate dezvolta ulterior un
rudiment cornos inestetic. Dacă s-a realizat o cauterizare prea profundă, se vor produce zone
întinse de necroză, care întârzie cicatrizarea. Când nu dispunem de hidroxid de sodiu, se poate
folosi şi soluţia de acid tricloracetic 35%, care se injectează în jurul mugurelui cornual în doză
de 1 cm3. Injecţiile se fac la viţei în primele zile de la fătare, când dermul nu aderă prea puternic
la periostul frontal, folosindu-se ace scurte de maleinare şi seringi cu capacitate de 1 cm 3.
Mâinile vor fi protejate cu mănuşi de cauciuc, pentru evitarea venirii în contact cu substanţa
caustică. După aproximativ 7 zile de la injectarea causticului apare gangrena umedă a pielii din
regiunea cornuală, aceasta căpătând o culoare cenuşie albicioasă. La palpaţie, regiunea este de
consistenţă moale şi insensibilă, pielea din această zonă eliminându-se sub formă de sfacel în
decurs de 2-3 săptămâni, cu definitivarea cicatrizării în 4-5 săptămâni.
Cauterizarea chimică se mai poate face şi prin folosirea unor paste sau pomezi ce conţin
substanţe caustice, care se aplică în strat subţire pe zona cornuală.
Decornarea prin cauterizare termică este indicată la viţeii în vârstă de 4-6 săptămâni, la
care mugurii cornuali sunt bine evidenţiaţi. Este o metodă expeditivă, dar dureroasă.
Tehnică. Preoperator, se face contenţia în poziţie patrupodală şi anestezia locală sau
regională. După efectuarea toaletei locale, aplicarea termocauterului se face la culoarea cireşei,
în reprize scurte, de 4-5 secunde, prin mişcări circulare şi lente, până ce suprafaţa devine
galbenă cafenie, iar pe margini apare un transsudat seros. Plaga se cicatrizează sub crustă în 3-4
săptămâni. Ca şi complicaţii, uneori pot să apară rudimente de coarne, necroza osului sau se pot

92
produce electrocutări (în cazul folosirii electrotermocauterului).
Decornarea prin excizia mugurilor cornuali este recomandată la viţeii în vârstă de 2-3
luni, când mugurii cornuali sunt bine dezvoltaţi, iar axul osos încă nu a apărut, dar se poate
executa cu succes şi la o vârstă mai tânără.
Tehnică. Preoperator, se face contenţia în poziţie patrupodală, anestezia locală sau
regională şi antisepsia locală cu tinctură de iod. După tunderea părului din jurul mugurelui, se
execută cu bisturiul sau cu ajutorul unor decornatoare speciale, o incizie circulară la acest nivel,
îndepărtând lamboul cutanat. Hemostaza se face prin tamponament, forcipresură sau torsiune.
Rana se pudrează cu manis sau sulfamide şi se poate aplica un pansament protector. Evoluţia
este de obicei favorabilă, cicatrizarea făcându-se sub crustă, în 3-4 săptămâni.

1.2. Decornarea tineretului taurin în vârstă de 5-6 luni

La această vârstă, coarnele sunt bine dezvoltate, însă faţă de animalele adulte, ţesutul
cepului osos nu are încă duritatea osului compact şi nu prezintă sinus frontal.
Tehnică. Preoperator, se face contenţia patrupodală, cu capul bine fixat, toaleta regiunii
prin tundere, antisepsia locală şi anestezia locoregională. Urmează îndepărtarea cornului,
împreună cu un mic burelet cutanat pericornual. Amputarea se face folosind un cleşte foarte
puternic (cleşte special de decornare cu lamă glisantă, cleşte de tăiat cornul ongloanelor sau
costotomul), iar la viţeii cu coarne mai dezvoltate se practică iniţial o incizie cutanată de formă
circulară. Hemostaza se face prin una din metodele cunoscute şi se aplică plombaje cu
antibiotice sau sulfamide şi eventual un pansament protector.

1.3. Decornarea bovinelor adulte

Se poate face o amputare totală a coarnelor, de la bază sau parţială, la diferite nivele în
cazul poziţiilor vicioase, prin metode sângeroase sau nesângeroase.
Amputarea simplă a coarnelor constă în secţionarea coarnelor de la bază sau în imediata
ei apropiere, cu păstrarea bureletului cornual.
Tehnică. După toaleta mecanică a regiunii şi antisepsia pielii din jurul cornului, se face
anestezia regională a nervului cornual şi anestezia locală pericornuală, iar la animalele retive se
recomandă şi tranchilizarea. Se trece apoi la secţionarea bazei cornului cu ajutorul fierăstrăului
Gigli, progresiv şi dinapoi spre înainte, realizând astfel o hemostază concomitentă, prin
temperatura ridicată ce ia naştere şi prin tapetarea suprafeţei secţionate cu pilitura de os
desprinsă de pe sârma fierăstrăului. Amputarea cornului cu fierăstrăul cu lamă se face de sus în
jos şi este însoţită de o hemoragie mai mare. Oprirea hemoragiei din vasele intraosoase se face
prin introducerea vârfului unui bisturiu ascuţit în orificiile vaselor secţionate şi prin răsucirea
acestuia în jurul axului său. Pentru oprirea hemoragiei pericornuale se poate recurge la pensare,
torsionare, ligaturare sau cauterizare. Hemoragia se reduce mult dacă în timpul secţionării un
ajutor presează cu degetul artera cornuală pe traiectul ei în fosa temporală, înapoia arcadei
orbitare. În cazul în care operaţia se face pe un număr mai mare de animale, se poate folosi o
pensă specială cu cremalieră, care se aplică pe ambele regiuni temporale.
În vederea evitării pătrunderii sângelui în cavitatea sinusală, capul animalului trebuie
menţinut în poziţie declivă, iar orificiul sinusal trebuie să fie protejat cu comprese de tifon sau
cu un pansament protector, ce se va menţine la acest nivel 3-4 săptămâni, timp în care se
produce obliterarea prin proliferarea mucoasei sinusale. Pansamentele se pot prezenta şi sub
formă de paste adezive, formate cel mai frecvent din gudron vegetal, ulei de vaselină şi parafină
în părţi egale, peste care se pune tifon. Când amputarea cornului s-a făcut la distanţă de circa 1
cm, plaga operatoare poate fi protejată în bune condiţii printr-un pansament în formă de opt, fără
a fi reînnoit. De regulă, plaga operatorie evoluează spre cicatrizare în decurs de o lună, prin ţesut
de granulaţie dezvoltat din mucoasa sinusală, periost şi pielea cornuală. Deoarece nu se
secţionează şi bureletul cornual, ulterior la acest nivel va creşte un rudiment de corn. La

93
animalele la care sinusul cornual rămâne deschis, iarna se pot produce sinuzite, iar vara, miaze.
Amputarea coarnelor cu excizia bureletului. După ce s-a făcut anestezia locală şi
regională, se incizează bureletul la 0,5 cm de baza cornului, după care se secţionează cornul cu
fierăstrăul. În continuare se procedează ca mai sus, cu deosebirea că prin acest procedeu nu se
vor mai dezvolta rudimente cornuale. În cazul scurtării coarnelor crescute vicios, se îndepărtează
porţiunea distală a tecii de corn, fără a leziona cepul osos. Locul de elecţie se stabileşte în
funcţie de vârstă, sex şi rasă. Intervenţia nu necesită o pregătire sau instrumentar special.
Amputarea coarnelor cu autoplastie cutanată prin alunecare constă în secţionarea
cornului de la bază, urmată de acoperirea plăgii cu pielea din regiune.
Tehnica presupune iniţial contenţia patrupodală (de preferinţă în travaliu), administrarea
unui tranchilizant, tunderea, raderea, aseptizarea locală, analgezia locoregională şi aplicarea de
câmpuri sterile. Incizia cutanată este circulară şi se execută la baza cornului, până la periost,
completată cu alte două incizii rectilinii, pentru a uşura debridarea lambourilor cutanate: una
anterioară, în direcţia globului ocular, pe creasta frontală laterală, în lungime de 4-5 cm şi alta
posterioară, spre ceafă, pe direcţia celei precedente şi de aceeaşi lungime. După decolarea pielii
de la baza cornului, pe o lăţime de circa 3 cm, prin detaşarea ei de periost şi rabatarea
lambourilor fixate în pense chirurgicale, se descoperă larg baza cornului. Se asigură o hemostază
corespunzătoare şi se secţionează cu fierăstrăul Gigli cepul osos al cornului, cât mai jos, imediat
lângă osul frontal. Eventuala pilitură de os, pătrunsă în sinus odată cu secţionarea, va fi
îndepărtată cu o compresă sterilă, iar muchia osoasă tăioasă rezultată va fi nivelată cu lingura
Wolkmann sau cu cuţitul Buss. Înainte de a executa sutura se va controla dacă marginile celor
două lambouri, superior şi inferior, se pot afronta, acoperind în întregime rana. În caz contrar, se
va prelungi decolarea pielii de periost cu încă 1-2 cm de ambele părţi.
Pentru o bună afrontare, se vor exciza de la fiecare lambou cutanat cele două unghiuri,
anterior şi posterior, rezultate din unirea inciziilor rectilinii cu cea circulară. Sutura se face în
puncte separate, cu mătase sau nylon gros şi eventual se aplică un pansament protector adeziv.
În condiţii de teren, rana suturată poate să rămână neprotejată, dar se vor face pensulaţii cu
tinctură de iod sau aspersiuni cu eter iodoformat 10%, timp de 2-3 zile de la intervenţie. În
general, cicatrizarea se realizează în 2-3 săptămâni, timp în care se scot şi firele de sutură.
Decornarea nesângeroasă prin constricţie elastică constă în aplicarea unui inel de
cauciuc sau a unui garou la baza cornului, care va exercita o presiune continuă şi accentuată,
pătrunzând progresiv în ţesuturi şi ducând la întreruperea vascularizaţiei şi a inervaţiei cornului,
iar în final la căderea lui, în decurs de o lună. Este un procedeu dureros, care are repercusiuni
defavorabile asupra producţiei, motiv pentru care nu se utilizează decât sporadic.
Tehnica presupune contenţia patrupodală, tranchilizarea şi anestezia regională. Cu o
renetă se practică apoi o renură circulară la nivelul bureletului cornual şi se aplică inelul de
cauciuc (gros de 10-15 mm), prin rostogolire în renură sau se fixează cât mai strâns un garou.
Pentru a împiedica depunerea larvelor în anotimpurile călduroase, în jurul inelului se aplică un
unguent iodoformat 10%. La scurt timp, bureletul cornual se tumefiază, inelul progresează în
adâncime şi în 10-12 zile apare şanţul separator. Durerea este vie în primele 2-3 zile de la
aplicarea inelului şi cu 2-3 zile înaintea căderii cornului. Treptat, cornul îşi pierde luciul, începe
să se clatine şi sfârşeşte prin a cădea împreună cu inelul sau cu garoul în 4-6 săptămâni, sinusul
frontal rămânând închis. Uneori pot apărea creşteri vicioase ale bontului cornos.
Decornarea rumegătoarelor mici. La aceste specii, sinusul frontal este larg deschis până
la jumătatea cornului şi pericolul sinuzitelor este mult mai mare decât la bovine, motiv pentru
care este obligatorie menţinerea pansamentului până la vindecarea completă (2-4 săptămâni) şi
aplicarea antibioticoterapiei timp de 5 zile.

2. Trepanaţia sinusurilor

Deschiderea unor sinusuri (frontal, maxilar) se face în scop terapeutic (sinuzite, mucocel,
empiem, corpi străini, tumori, fracturi, extracţii prin respingerea molarilor, paraziţi – eştrii la

94
ovine, linguatule la câine) şi diagnostic (osteodistrofii, periostite alveolare).
Tehnică. După pregătirea câmpului operator, se face anestezia regională (nervii frontal şi
infraorbitar) şi locală, prin infiltraţii. Se practică apoi o incizie liniară, de 4-6 cm, paralelă cu
planul median al capului, circulară sau în cruce, care interesează toate straturile anatomice, până
la periost. Se decolează periostul, se aplică depărtătoarele şi se descoperă astfel planul osos
subiacent. Se fixează apoi vârful piramidei trepanului, care va trebui să depăşească cu 2-4 mm
coroana acestuia. Ţinându-l în poziţie perpendiculară pe suprafaţa osului, trepanul se învârteşte
până ce coroana secţionează pe jumătate grosimea sa, moment în care se retrage piramida
trepanului şi se continuă secţionarea osului sub o presiune mai redusă. Când rondeaua osoasă se
mişcă, se ridică trepanul şi cu ajutorul tirbuşonului sau cu un bisturiu ascuţit se scoate rondeaua
osoasă, iar marginile orificiului se nivelează cu ajutorul chiuretei.
Dacă trepanaţia s-a făcut în scop de diagnostic şi cavitatea sinusului nu este afectată, rana
operatorie se închide prin sutură cu fir neresorbabil în puncte separate.
Dacă trepanaţia s-a făcut în scop terapeutic, cavitatea sinusului se spală cu soluţii
antiseptice (permanganat de potasiu 1:4.000, rivanol 1‰) şi eventual se trece la raclarea
mucoasei şi a peretelui osos, în cazul depistării focarelor de necroză. Plaga operatorie rămâne
deschisă şi se fac zilnic irigaţii cu o soluţie antiseptică. Ea se acoperă în timp cu ţesut de
granulaţie, care mai târziu se osifică. Hrana şi apa vor fi administrate cât mai jos, pentru a
asigura drenajul exsudatelor. În cazurile grave, tratamentul local se va asocia cu sulfamide sau
penicilinoterapie timp de 7-8 zile. În cazurile foarte grave, când tratamentele anterioare nu au
dat rezultatele scontate, se vor face mai multe şedinţe cu aerosoli, în doze zilnice de 200.000 UI
penicilină cristalină, dizolvată în 3 ml ser fiziologic. După fiecare şedinţă de aerosolizare (circa
20 minute), orificiul de trepanaţie trebuie protejat printr-un pansament ocluziv steril. După
vindecare, orificiul trepanaţiei se acoperă prin autoplastie cutanată.

2.1. Trepanaţia sinusurilor la bovine

Sinusul frontal este pluricompartimentat şi se prelungeşte în interiorul cepului osos al

cornului, în oasele occipital şi parietal, astfel că trepanaţia se poate face în mai multe locuri: (1)
la egală distanţă între baza arcadei orbitare şi linia mediană (compartimentul inferior); (2) la 2
cm de baza cornului şi tot la 2 cm distanţă de creasta intercornuală; (3) pe cepul osos, la 2 cm
distanţă de baza cornului şi pe faţa anterioară a acestuia; (4) la animalele adulte, la 4 cm distanţă
de baza cornului, prin secţionarea completă a cepului osos (compartimentul superior).
Sinusul maxilar. La animalele adulte şi bătrâne, trepanaţia se va face la 1,5-2 cm
deasupra spinei maxilare, iar la tineret, la 2-3 cm deasupra acestei spine.

2.2. Trepanaţia sinusurilor la cabaline

Sinusul frontal are trei locuri de elecţie: (1) pentru compartimentul superior (pe o linie
ce uneşte marginea superioară a arcadelor orbitare, la 3 cm lateral de linia mediană a capului);
(2) pentru compartimentul inferior (la 3-4 cm sub linia ce uneşte unghiurile nazale ale ochilor şi
la 3 cm lateral de linia mediană); (3) pentru ambele compartimente şi comunicarea cu sinusul
maxilar superior (la egală distanţă între unghiul nazal şi linia mediană).
Sinusul maxilar. Trepanaţia poate fi făcută pentru fiecare sinus în parte, superior sau
inferior, sau pentru întregul sinus maxilar. Se delimitează un dreptunghi, format din creasta
maxilară, o linie paralelă cu aceasta, care pleacă din unghiul intern al ochiului şi se opreşte în
dreptul spinei maxilare, respectiv cele două laturi, date de două perpendiculare, care unesc
aceste paralele. Dreptunghiul se împarte în trei părţi egale. Mijlocul spaţiului superior reprezintă
locul de elecţie pentru sinusul maxilar superior, iar cel din treimea inferioară, pentru sinusul
maxilar inferior. La jumătatea distanţei dintre unghiul intern al ochiului şi spina maxilară, prin
perforarea lamei intersinusale Goubaux, se trepanează ambele sinusuri maxilare. Trepanaţia
sinusului maxilar inferior se practică mult mai rar, deoarece cavitatea sinusală este destul de

95
redusă la animalele adulte, iar la tineret, această cavitate aproape că nu există.

3. Trepanaţia cavităţilor nazale

Se recomandă în caz de neoplasme nazale, prezenţa corpilor străini, existenţa paraziţilor

la acest nivel (eştrii, linguatule), rezecţia corneţilor nazali în caz de necroză sau hipertrofie a
acestora sau pentru extirparea osteoamelor situate la nivelul corneţilor. Locul de elecţie se află în
zona osului nazal, la 1-2 cm lateral de planul median al capului. În raport cu situaţia topografică
a leziunilor asupra cărora urmează a se interveni, trepanaţiile se practică fie deasupra, fie
dedesuptul unei linii convenţionale ce uneşte cele două spine maxilare.
Tehnică. Preoperator, se face traheotomia provizorie şi se măreşte coagulabilitatea
sângelui prin drenuri gelatinate, trombină, vitamina K, trombostop, clorură de calciu etc.
După ce s-a făcut tranchilizarea, blocajul nervului infraorbitar şi anestezia locală, se
practică o incizie liniară, paralelă cu linia mediană şi la 1-2 cm de aceasta, interesând toate
structurile anatomice, până la periost. Se face incizia şi decolarea periostului, urmată de
îndepărtarea marginilor rănii cu ajutorul depărtătoarelor, iar apoi se fac 2-4 trepanaţii în lungul
osului nazal, cu punţi osoase între orificii. Aceste punţi sunt îndepărtate apoi cu ajutorul daltei şi
se spală cavitatea nazală cu apă sterilă şi călduţă, pentru a înlătura cheagurile de sânge şi a
obţine un câmp operator clar. Urmează rezecţia porţiunilor necrozate din corneţi, extirparea
tumorilor, extracţia corpilor străini, asigurarea hemostazei (prin tamponament compresiv cu
tifon steril îmbibat în soluţie de sulfatiazol 10%, trombină, ser normal de cal sau adrenalină) şi
sutura treimii superioare a rănii cutanate cu mătase în fire separate, treimea inferioară rămânând
deschisă pentru drenaj şi pentru aplicarea tratamentelor. Postoperator, la 48 ore se îndepărtează
tampoanele şi se tratează apoi rana zilnic, până la vindecare, prin aspersiuni cu eter iodoformat
10%. Pe cale generală, pentru prevenirea complicaţiilor septice, se administrează antibiotice sau
sulfamide timp de 6-8 zile. Dacă se dispune de o instalaţie cu aerosoli, atunci în cazurile clinice
grave se indică mai multe şedinţe de aerosoli dirijaţi, cu streptomicină şi penicilină.
Deschiderea cavităţii nazale la nivelul diverticulului nazal se face prin incizia pielii şi
apoi a peretelui lateral şi medial al acestuia, în dreptul incizurii nazoincisive, paralel cu osul
nazal, la circa 2 cm înapoia narinei (care nu trebuie debridată). După operaţie, în interiorul fosei
nazale, pereţii diverticulului se vor sutura, cel lateral împreună cu pielea.

4. Operaţii pe dinţi

4.1. Nivelarea molarilor şi a premolarilor

Rabotajul se practică mult mai frecvent la cabaline decât la bovine şi se recomandă în

caz de creşteri anormale pe arcadele dentare, diferite forme de uzură ale molarilor (în foarfecă,
fierăstrău, scară, cupă, valuri), uzură în creste (pe marginea externă a tablei dentare superioare şi
pe cea internă a celei inferioare), colţi etc. Toate acestea împiedică buna desfăşurare a mişcărilor
mandibulare şi produc leziuni ale limbii şi obrajilor, dar şi tulburări digestive.
Tehnică. Intervenţia se execută pe animalul în poziţie patrupodală, cu imobilizarea în
travaliu sau prin plasarea cu trenul posterior într-un colţ, cu capul spre lumină. La animalele
retive se va administra un neuroleptic. După aplicarea iavaşalei, se deschide gura cu speculumul
bucal şi se scoate limba pe partea opusă. Se efectuează un control vizual şi manual al cavităţii
bucale, pentru a stabili sediul şi forma neregularităţilor dentare, după care se introduce pila de
rabotaj într-o poziţie uşor oblică, pe una din marginile tăioase sau pe crestele arcadei dentare
respective, urmărindu-se nivelarea lor cu blândeţe, pentru a nu provoca leziuni obrajilor sau
limbii. Când se folosesc frezele electrice, intervenţia de nivelare se execută pe animalul culcat
sau în poziţie patrupodală, însă cu capul bine fixat în anumite dispozitive adaptate la travaliu.
După terminarea rabotajului se reexaminează cavitatea bucală şi dacă nu se mai constată
asperităţi se ridică iavaşaua şi speculumul bucal, făcându-se spălături bucale cu permanganat de

96
potasiu 1:4.000, cu ajutorul irigatorului. Seroprevenţia antitetanică este obligatorie.

4.2. Rezecţia colţilor voluminoşi şi a coroanei dentare

Se execută în caz de anomalii dentare reprezentate de colţi voluminoşi, care nu pot fi

nivelaţi prin rabotaj sau de coroanele unor molari, care proemină peste nivelul suprafeţei
dentare, jenând masticaţia. Pentru prevenirea rănirii mamelei scroafelor şi a canibalismului, în
marile complexe industriale se execută rezecţia colţilor la purcei în primele zile după fătare.
Tehnică. După contenţia animalului, ca şi în cazul rabotajului, se explorează manual
cavitatea bucală pentru a stabili sediul şi caracterul colţilor sau al coroanei proeminente. Când
colţii sunt puţin voluminoşi, se practică rezecţia cu dalta dentară, acţionată prin mişcări
moderate ale mânerului sau prin uşoare lovituri de ciocan. Se vor evita loviturile brutale, care
pot duce la lezionarea mucoasei bucale sau pot provoca fisuri şi chiar fracturi dentare. În cazul
colţilor voluminoşi sau a coroanei prea proeminente, se introduce cleştele dentar în cavitatea
bucală în poziţie semideschisă şi se prinde colţul sau coroana între buzele tăioase ale acestuia.
Prin strângerea treptată a braţelor cleştelui se obţine secţionarea colţului sau a coroanei. După
îndepărtarea porţiunii rezecate, prin rabotaj se netezeşte noua suprafaţă dentară.
La animalele retive şi la bivol, intervenţia se face sub anestezie potenţializată, iar
contenţia trebuie făcută în poziţie decubitală. Rezecţia colţilor la purcei se face cu ajutorul unor
cleşti speciali sau cu fierăstrăul Gigli. Tratamentul postoperator este similar cu cel anterior.

4.3. Extracţiile dentare

Se practică cu scopul de a îndepărta un dinte bolnav sau crescut anormal: anomalii de

direcţie (antero-, retro- sau lateroversiune) sau de sediu (heterotopie), poliodonţie, fracturi,
luxaţii, carii cu pulpită purulentă, odontoame articulare, osteomielită dentară, periodontită,
alveoloperiostită uscată, periodontită osificantă etc.
Extracţia prin avulsie este metoda cel mai des utilizată la toate speciile de animale,
pentru practicarea ei fiind nevoie de cleşti dentari de construcţie specială (cu braţe lungi şi
puternice), elevatoare, dălţi etc. Intervenţia se execută pe animalele contenţionate în poziţie
patrupodală sau în decubit lateral, cu capul bine fixat.
Tehnică. Intervenţia se execută sub o anestezie potenţializată şi tronculară, prin blocajul
procainic al nervilor maxilari şi mandibulari. După aplicarea speculumului se fac spălături cu
permanganat de potasiu 1‰ şi se examinează cavitatea bucală, pentru identificarea dintelui
bolnav, după care se trece la decolarea gingiei. Cu cleştele aplicat cât mai aproape de rădăcina
dintelui, prin mişcări de lateralitate şi de rotaţie (pentru a rupe ligamentul alveolodentar), se face
dislocarea dintelui. Urmează extracţia (avulsia) dintelui din alveolă, prin apăsare, de îndată ce s-
a obţinut clătinarea lui prin manevrele executate. Pentru extracţia molarilor se apasă pe mânerul
cleştelui spre maxilarul din care se extrage dintele, în direcţia axului dintelui, după ce s-a
introdus suportul metalic între cleşte şi tabla dentară, imprimând concomitent cleştelui uşoare
mişcări de basculare. Pentru premolari se apasă pe mânerul cleştelui spre maxilarul opus,
sprijinul cleştelui făcându-se pe tabla dentară a molarului cu extremitatea articulată. Pentru
incisivi, tracţiunea se face întotdeauna în direcţia axului longitudinal al dintelui. Cavitatea
alveolară se tamponează cu tinctură de iod, se fac spălături cu permanganat de potasiu 1‰ sau
se aspersează cu eter iodoformat 10% şi se face seroprevenţia antitetanică.
Extracţia prin respingere se practică extrem de rar la animale şi constă în extracţia
molarului prin respingerea sa din alveola dentară, printr-o trepanaţie făcută la nivelul rădăcinii
dintelui. Intervenţia este contraindicată la mânji şi la caii până la vârsta de 4 ani, la care
trepanaţia şi respingerea dintelui ar fi urmate de distrugerea nervului alveolomandibular.
Tehnică. Locurile de elecţie pentru efectuarea trepanaţiei sunt: la maxilarul superior
(PM1 – incizura nazomaxilară, PM2 – la egală distanţă între incizură şi gaură, PM3 – gaura
infraorbitară, M1 – sinusul maxilar anterior, M2 şi M3 – sinusul maxilar posterior), la mandibulă

97
(pentru premolari şi M1, trepanaţia ramurii orizontale a mandibulei se face înaintea muşchiului
maseter, iar pentru ultimii doi molari, incizia trebuie făcută vertical, pentru a putea decola
muşchiul maseter în zona de trepanaţie). După efectuarea trepanaţiei, pentru descoperirea
rădăcinii dintelui, se îndepărtează cu dalta sau chiureta peretele alveolei, după care se execută
respingerea dintelui în cavitatea bucală cu ajutorul dălţii şi a ciocanului, unde este prins cu
cleştele sau cu mâna şi extras. În cazul fistulei dentare, este necesar să se excizeze ţesuturile din
jur prin chiuretare, pentru a degaja rădăcina, fără a mai fi nevoie de trepanaţie, după care se
poate executa extracţia. Se îndepărtează eventualele eschile şi se introduce în alveolă un tampon
cu tinctură de iod sau eter iodoformat, care se va scoate la 3-4 zile. Postoperator, se fac spălături
bucale cu permanganat de potasiu 1‰ şi se instituie regim dietetic.

5. Operaţii pe limbă

5.1. Rănile limbii

O gravitate deosebită o prezintă secţionarea totală a limbii, deoarece în acest caz

animalul nu se mai poate hrăni decât cu mare dificultate. În secţionările complete ale limbii se
recomandă sutura etajată, după vivifierea marginilor rănii. În acest scop, se suturează atât
musculatura intrinsecă, cât şi cea extrinsecă a limbii, cu catgut subţire în fir continuu,
introducându-se acul cât mai departe în marginile rănii. Ulterior, se efectuează sutura mucoasei
linguale, cu fir subţire de catgut în puncte separate. Pentru operativitate şi cu rezultate bune, se
pot aplica suturi în puncte separate de tip Lecene sau Moser (cu material neresorbabil), iar
înnodarea firelor de sutură se face după ce toate firele au fost aplicate. Spălăturile bucale cu
soluţii antiseptice slabe, barbotajele şi regimul verde completează tratamentul chirurgical.
Amputaţia limbii se indică numai în cazurile când extremitatea secţionată este gangrenată.

5.2. Operaţia în ticul suptului la bovine

Ticul suptului apare mai frecvent la tineretul între 12-18 luni, dar şi la 6-12 luni şi foarte
rar la 0-6 luni, fiind incriminaţi o serie de factori favorizanţi: stabulaţia liberă cu densitate mare,
alăptarea timp îndelungat la găleată sau cu biberonul, dismetabolii ale vitaminelor A, D şi B, ale
oligoelementelor, ale proteinelor şi glucidelor, administrarea timp îndelungat de raţii alimentare
neechilibrate, disfuncţii neurohormonale etc. Acest viciu poate produce pagube importante prin
spolierea producţiei de lapte, prin apariţia mastitelor (mai ales la juninci, cu întreruperea
dezvoltării normale a mamelei) şi prin producerea unor dereglări hormonale. Pentru prevenirea
ticului, este necesar a se îndepărta toţi factorii favorizanţi în apariţia bolii.
Având în vedere rezultatele slabe obţinute prin metodele conservative (ex. ungerea
mamelelor cu diferite substanţe care au un gust neplăcut, cum ar fi bila de la animalele
sacrificate, aplicarea de botniţe, căpestre sau inele nazale, prevăzute cu cuie în timpul stabulaţiei
libere, fixarea unor respingătoare pe sfârcuri, tranchilizarea cu combelen), s-au experimentat
diferite procedee operatorii pe limbă, toate având ca principiu modificarea formei limbii şi prin
aceasta imposibilitatea formării jgheabului lingual necesar vidului pentru supt: (1) Berthet
(excizia a jumătate din vârful limbii, în formă de L întors, la circa 10 cm de vârf, după care
sutura se face bietajat, musculomusculos şi mucomucos); (2) Maynall (secţionarea oblică a
vârfului limbii cu pensa Burdizzo); (3) Swenson (extirparea în formă de V cu vârful către baza
limbii – limbă de şarpe); (4) Tadmor (apexectomia totală, transversală, urmată de o sutură în
puncte separate); (5) Radomir (excizia în felie de pepene a două lambouri de pe faţa ventrală a
limbii, lateral de rafeul median, începând de la 3-4 cm de vârf, pe o lungime de 5 cm şi o
grosime de 1 cm); (6) Cristea-Zeicu (excizia unui singur lambou mai mare şi în formă de trunchi
de con); (7) McCormack (excizia unui lambou în felie de pepene).
Tehnică. Preoperator, se face contenţia în poziţie patrupodală, cu imobilizarea capului în
travaliu sau cu aşezarea animalului în decubit lateral, iar apoi anestezia, prin administrarea unui

98
neuroleptic sau tranchilizant, blocaj troncular şi infiltraţie pe linia de incizie.
Limba este exteriorizată de către un ajutor şi ţinută într-o poziţie convenabilă. Se poate
face o hemostază preventivă prin garotaj. Se trece apoi la excizia lamboului, iar hemostaza se
asigură prin forcipresură sau prin ligatură vasculară. După pudrarea rănii cu antibiotice sau
sulfamide, se trece la efectuarea unei suturi monoplane, în puncte separate, cu mătase groasă.
Primul punct de sutură este bine să se facă în X la baza limbii, realizându-se astfel şi hemostaza.
Aseptizarea rănii operatorii suturate se face prin pensulaţii în jur cu tinctură de iod şi aplicarea
unui unguent cu antibiotice. Cicatrizarea se produce de obicei per primam, în 10-14 zile, firele
căzând de la sine. Timp de 2-3 zile (uneori mai mult) s-a constatat o salivaţie abundentă şi
prehensiunea a fost jenată în primele 24 ore, dar după trecerea acestui interval, animalele au
putut să se adape şi să se hrănească normal. Postoperator, se recomandă antibioticoterapia timp
de câteva zile, iar în raţia zilnică se vor introduce treptat alimentele specifice categoriei de vârstă
(se va începe cu un regim dietetic de furaje suculente şi verzi), astfel ca după circa 8-14 zile să
se ajungă la alimentaţia normală. Uneori pot să apară complicaţii (hemoragie, glosită, gangrena
umedă a vârfului limbii), acompaniate de o scădere a greutăţii corporale şi a producţiei de lapte.

6. Operaţii pe glandele salivare şi pe tonsile

6.1. Operaţia în chiştii salivari bucali

Dilataţiile chistice ale glandelor salivare se formează de regulă pe glandele sublinguală şi

mandibulară şi ceva mai rar în glanda parotidă. Chiştii salivari se produc, în general, consecutiv
restanţei de secreţie salivară, prin obstruarea canalelor glandelor sublinguale (Rivinius,
Bartholin) sau mandibulare (Wharton). Chiştii se întâlnesc frecvent la carnasiere, prin corpi
străini (ariste etc.) şi mai rar la cabaline şi la bovine (litiază). La carnasiere, tumoreta chistică a
canalului Wharton, denumită şi broscuţă sau ranulă, este situată pe planşeul cavităţii bucale, la
nivelul frâului limbii, sub mucoasa linguală. Tehnica constă în deschiderea largă a chistului cu
foarfeca, pentru că puncţia simplă nu dă rezultate şi apoi se excizează cu atenţie peretele
chistului. Partea profundă din perete, rămasă aderentă, se pensulează cu tinctură de iod sau cu
soluţie de clorură de zinc 10%, rana rămânând deschisă.

6.2. Operaţia de extirpare a chistului cervical al glandei mandibulare

Apariţia chistului parenchimului şi a canaliculelor glandei mandibulare este frecventă la

câine, ca o formaţiune subcutanată, moale şi nedureroasă, situată înapoia ramurii recurbate a
mandibulei şi de mărimi variabile (chiar de mărimea unui cap de copil).
Tehnică. După o anestezie generală prin tranchilizare şi locală prin infiltraţie,
chistectomia se execută practicând o incizie de 10-12 cm (în raport cu dimensiunea chistului), de
la ramura recurbată a mandibulei, în direcţia axului longitudinal al gâtului, la nivelul venei
jugulare, interesând pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat, fascia cervicală superficială, muşchiul
parotidoauricular şi fascia subparotidiană. Apoi se face izolarea chistului, cu multă atenţie,
pentru a nu leziona venele maxilare şi vena jugulară. Izolarea se face prin dilacerare cu ajutorul
unei comprese de tifon şi prin incizii scurte cu foarfeca, până ce se ajunge la glanda
mandibulară, de care formaţiunea chistică este legată printr-un pedicul. Pe acest pedicul se
aplică o ligatură cu catgut şi se secţionează, extirpând în acest fel chistul fără a fi deschis. Bontul
rămas după ligaturare se răsfrânge spre glandă şi se suturează cu catgut, în bursă. Se asigură o
hemostază îngrijită, după care se execută sutura pileii în puncte separate, cu material
neresorbabil şi sub dren. Drenul se ridică după 24-48 ore. Postoperator, se asigură o protecţie
antiinfecţioasă prin administrarea pe cale generală a antibioticelor, se drenează secreţiile şi se
fac aspersiuni cu eter iodoformat 10% sau spray-uri pe bază de antibiotice.

6.3. Operaţia de extirpare a glandelor mandibulară şi sublinguală monostomatică

99
 Se execută în caz de tumori sau chişti salivari greu de izolat.
Tehnică. Prima parte a operaţiei este similară cu cea descrisă la operaţia de extirpare a
chistului cervical. În rana operatorie astfel creată, se identifică cele două vene maxilare, se
disecă între ele teaca conjunctivă care acoperă glanda mandibulară, având grijă să protejăm
ganglionul mandibular şi se izolează apoi glanda mandibulară, ligaturându-i cu grijă vasele. La
polul anterior al glandei mandibulare se află glanda sublinguală monostomatică, care se izolează
şi ea, iar apoi se ligaturează pediculul anterior, format din canalele ambelor glande şi se
excizează. Pielea se suturează cu mătase chirurgicală sub dren şi se aplică pansament.
Tratamentul şi îngrijirile postoperatorii se fac ca şi în operaţia anterioară.

6.4. Operaţia în litiaza salivară

Litiaza salivară este mai frecventă la taurine şi la cabaline, calculii putând determina
obliterarea canalului Stenon, cu retenţie salivară, inflamaţie şi formarea de chişti.
Tehnică. Animalul se contenţionează în decubit lateral pe partea opusă şi se face toaleta
locală prin radere şi antisepsie, în regiunea unde s-a identificat calculul. Anestezia se asigură
prin administrarea unui tranchilizant şi prin infiltraţie locală. Se trece apoi la executarea inciziei
pielii şi a ţesuturilor subiacente la nivelul calculului, până la canalul Stenon obstruat şi ectaziat,
după care se deschide canalul pe lungime şi cu ajutorul unei pense se extrage calculul. În
continuare, se verifică permeabilitatea segmentului distal, prin injectarea de ser fiziologic. Prin
excizii se îndepărtează surplusul din peretele canalului, după care se trece la sutura trietajată a
rănii operatorii. Cu catgut foarte fin, se suturează în puncte separate soluţia de continuitate de la
nivelul canalului (pe sondă), urmată de sutura fasciei conjunctive pericanaliculare şi rafia pielii
în puncte separate cu mătase, după o prealabilă pudrare a rănii cu manis. Tratamentul
postoperator este cel aplicat în mod obişnuit unei răni suturate.

6.5. Operaţia în fistula canalului Stenon

Fistula salivară, prin deschiderea accidentală a canalului Stenon, este mai frecventă la
cabaline. Când fistula este situată în zona vestibulului lateral al gurii, intervenţia urmăreşte
transformarea fistulei salivare externe într-o fistulă bucală, prin crearea unui canal artificial.
Tehnică. Când canalul Stenon prezintă o fistulă incompletă şi este păstrată scurgerea de
salivă în gură, se practică închiderea chirurgicală a fistulei. Ea constă în vivifierea şi sutura
orificiului extern al fistulei. În acest scop, se va introduce o sondă prin fistulă, pe traiectul
anterior al canalului. Se excizează apoi cât mai adânc fistula, împreună cu marginile retractate
ale orificiului cutanat şi pe sondă se face sutura canalului Stenon, urmată de sutura separată a
fasciei şi apoi a pielii, în puncte separate. Metoda de creare a unei noi căi de scurgere a salivei se
aplică în fistula completă a canalului Stenon. Se incizează pielea 3-4 cm în regiunea
buccinatorie, la 2-3 cm deasupra incizurii mandibulare şi puţin înaintea marginii anterioare a
muşchiului maseter, în dreptul fistulei. Se aplică speculumul bucal şi sub controlul mâinii stângi,
aflate în cavitatea bucală, se introduce cu mâna dreaptă un trocar suficient de gros în direcţia
celui de-al treilea molar superior, străbătând straturile profunde ale regiunii buccinatorii, până în
cavitatea bucală. Se scoate stiletul şi prin canula trocarului se introduce o meşă de tifon îmbibată
în sulfatiazol 20% sau soluţie Lugol, care se scoate prin gura animalului afară. Se scoate apoi
canula trocarului, iar cele două capete ale meşei de tifon se leagă împreună în dreptul comisurii
bucale şi se mişcă zilnic timp de 10-14 zile, pentru a favoriza formarea canalului. După acest
interval de timp, când fenomenele inflamatorii au cedat şi nu mai există exsudate, se scoate meşa
şi se face sutura fasciei şi a pielii, după o prealabilă vivifiere a buzelor rănii. Intervenţia se poate
face şi numai într-o singură etapă, dacă se introduce la început în capătul canalului deschis un
tub subţire de plastic, celălalt capăt fiind trecut prin obraz în vestibulul lateral al gurii. Capătul
extern al tubului se ancorează în ţesut cu un fir de catgut. După 8-10 zile se scoate tubul,

100
rămânând un canal artificial, prin care saliva se va scurge în cavitatea bucală. Postoperator, se
recomandă dietă absolută 10-12 ore, apoi alimentaţie lichidă şi antibioticoterapie 5-6 zile.

6.6. Ligatura canalului Stenon

Se execută în fistula salivară localizată fie în regiunea mandibulară, fie în jgheabul

mandibular, regiune în care canalul se abordează mai greu, de asemenea, când sutura canalului
sau crearea unui canal artificial nu au dat rezultate.
Tehnică. Animalul se contenţionează în decubit lateral pe partea opusă fistulei şi cu
capul bine fixat. Anestezia constă într-o infiltraţie locală cu un analgezic. Se face incizia pielii şi
a ţesuturilor subiacente (ţesutul conjunctiv subcutanat şi muşchiul pielos), 3-4 cm în dreptul
fistulei, se izolează capătul central al canalului pe o lungime de câţiva centimetri, cu ajutorul
unei sonde canelate şi introducerea unui ac bont de seringă în lumenul canalului, care se fixează
prin ligatură cu mătase cu acul Deschamp trecut pe sub canal. Se injectează retrograd şi sub o
presiune moderată unele soluţii iritante (Lugol, clorură de zinc 10%, azotat de argint 5%, acid
lactic sau parafină încălzită la 40°C), pentru sclerozarea şi atrofierea parenchimului glandei, se
retrage acul din canal şi se trece la ligatura definitivă a canalului, cu acelaşi fir cu care a fost
fixat acul. Când pereţii canalului sunt fragili, se aplică două ligaturi la 1-2 cm distanţă.
Intervenţia se termină prin sutura în puncte separate, cu material neresorbabil, a rănii operatorii.
În cazul în care fistula este localizată în jgheabul mandibular, se recomandă ligatura canalului la
nivelul triunghiului Viborg, unde abordarea este mai accesibilă. Tehnica operatorie diferă faţă de
precedenta doar prin locul de elecţie, care în acest caz este înapoia mandibulei, deasupra venei
faciale, uşor oblic de sus în jos şi dinapoi spre înainte, în direcţia canalului parotidian.

6.7. Tonsilectomia

Se practică mai frecvent la câine, în tonsilitele cronice, care nu au cedat la tratamentul

medicamentos (tonsilita se poate complica cu endocardita, care agravează starea pacientului).
Tehnică. Operaţia se execută de preferinţă sub anestezie generală gazoasă sau chiar sub
neuroleptanalgezie şi infiltraţie locală. Contenţia se face în decubit sternoabdominal sau dorso-
lombar, cu fixarea capului într-o poziţie convenabilă. Cavitatea bucală se fixează deschisă cu
ajutorul unui speculum bucal sau în lipsa acestuia cu două lonje bucale. Limba este scoasă în
afara cavităţii bucale pe la nivelul comisurii bucale şi imobilizată de către un ajutor. Tonsila este
evidenţiată din fosa în care se găseşte şi fixată cu o pensă forceps, ţesutul limfoid fiind foarte
friabil. Cu ajutorul forcepsului, tonsila se ţine sub tensiune, după care se trece la secţionarea ei
de la bază cu ajutorul unui tonsilectom sau cel mai bine cu un cauter, care realizează şi
hemostaza. În lipsa acestora, la baza tonsilei se poate aplica o pensă hemostatică Pean curbă,
după care tonsila se îndepărtează, pensa ţinându-se câteva minute, după care se ridică.
Hemostaza se poate potenţa şi prin aplicarea unor tampoane îmbibate în adrenalină sau
se poate definitiva printr-o sutură cu catgut în fir continuu.
Postoperator, se instituie antibioticoterapia şi o dietă lichidă timp de 48 ore.

7. Operaţii pe urechi

7.1. Otectomia

Amputarea pavilionului urechii se execută în scop estetic (la unele rase de câini) sau
terapeutic (şi la alte specii de animale, mai frecvent la porc, în caz de afecţiuni maligne, contuzii
grave, ulcere rebele la tratament, necroze sau răniri grave, care nu interesează numai pielea, ci şi
cartilajul auricular, remedierea prin alte mijloace nefiind posibilă).
În scop estetic, otectomia se realizează la vârsta de maximum 2 luni la rasele de talie
mare şi la 1-1,5 luni la cele de talie mică. Forma pavilioanelor urechilor este corectată cu

101
ajutorul unor clupe, care diferă în funcţie de rasă şi varietate: (1) forma dreaptă şi zveltă
(pavilionul urechii se termină cu un vârf mai mult sau mai puţin accentuat, marginea urechii
fiind uşor convexă la Schnautzer şi foarte uşor sinuoasă la Dobermann); (2) forma în S (este de
fapt un S foarte plat, abia perceptibil când întindem pavilionul urechii, iar incizia începe sus,
între o jumătate şi o treime din lungimea totală a pavilionului urechii – se practică la Boxer); (3)
forma în flacără (este lungă şi curbată – se practică la Dogul German).
În scop terapeutic, operaţia se execută la toate speciile şi la orice vârstă.
Tehnică. Preoperator, se face pregătirea câmpului operator prin ras şi antisepsie locală
cu tinctură de iod, contenţia în decubit sternoabdominal sau lateral şi anestezia, prin
administrarea unui neuroleptic, de preferinţă fenotiazinic, în combinaţie cu un analgezic central
şi efectuarea unei infiltraţii locale circulare la baza urechii sau pe linia de amputaţie, cu procaină
0,5-1%.
Clupele se strâng astfel încât să se realizeze o compresiune cât mai uniformă pe toată
lungimea conchiei auriculare. Iniţial, clupa se strânge uşor, pentru a putea tracţiona pielea de la
faţa externă spre baza pavilionului, cu scopul de a acoperi în totalitate cartilajul conchiei după
secţionare. Şuruburile se strâng apoi la maximum pentru a efectua o hemostază bună şi se trece
la secţionarea pavilionului urechii cu bisturiul, imediată lângă partea externă a clupei. Ridicarea
clupei se face după 10 minute şi se trece la aplicarea suturii în puncte separate a pielii din
interior şi exterior, fără a se trece firul prin cartilajul urechii. În locul firelor de sutură se poate
aplica o cauterizare cu ajutorul unei spatule încălzite la roşu, care se trece pe toată lungimea
porţiunii secţionate. Acest procedeu este mai expeditiv, dar prezintă inconvenientul că întârzie
cicatrizarea şi uneori poate genera cicatrici vicioase. În continuare, se aplică clupa la cealaltă
ureche şi se foloseşte drept model porţiunea deja amputată.
Secţionarea urechilor fără clupe nu este indicată, din cauza hemoragiei mari, iar urechile
se secţionează în majoritatea cazurilor incorect (în afara standardului rasei) şi asimetric. Pentru
grăbirea proceselor de cicatrizare şi pentru protejarea faţă de factorii nocivi externi, este indicat
a se aplica local antibiotice, cicatrizante şi un pansament protector de fixare a urechilor în
poziţie fiziologică, format din tifon şi vată. Se poate utiliza şi un colier elisabetan. Postoperator,
pacientul va fi supravegheat îndeaproape, deoarece vindecarea rănii produce o iritaţie locală
puternică, manifestată prin prurit. Pansamentul se va ridica după 4-8 zile, aplicându-se pe
marginile pavilionului amputat unguente cu antibiotice, cicatrizante şi vitamina D, efectuându-se
zilnic şi un masaj uşor de jos în sus, pentru a preîntâmpina formarea cicatricilor retractile. Firele
de sutură se ridică la 8 zile după operaţie, vindecarea producându-se în 2-3 săptămâni.

7.2. Rezecţia peretelui lateral al conductului auditiv extern

Are indicaţii când otita nu mai poate fi tratată medicamentos: otită externă purulentă
cronică, atunci când conductul auditiv este obstruat prin proliferări papilomatoase ce întreţin
iritaţia şi supuraţia, în ulceraţia cronică a canalului auditiv extern, fistule, traumatisme, otite
medii cronice, tumori, polipi, corpi străini pătrunşi adânc etc. Această rezecţie permite aerarea,
reducând temperatura şi umiditatea conductului auditiv, asigurând concomitent şi un bun drenaj.
Metoda Hinz. După toaleta riguroasă a regiunii de operat, anestezia generală şi locală, se
introduce o sondă canelată în conductul auditiv, pentru a aprecia profunzimea inciziei, apoi se
incizează pe sondă peretele lateral al conductului auditiv. Se excizează de fiecare margine câte
un lambou triunghiular din cartilajul conchiei cu baza pe tragus, realizându-se astfel o
deschidere suficient de largă, de formă triunghiulară, după care se extirpă cu foarfeca curbă toate
proliferările verucoase din conductul auditiv. Se asigură hemostaza prin procedeele cunoscute,
după care se trece la sutura tegumentului extern de cel intern, cu fir neresorbabil, în puncte
separate. Sutura va începe de la unghiul decliv al rănii operatorii şi după unii autori poate
include şi cartilajul conchiei, pentru a realiza o mai bună soliditate. Alţii recomandă ca aria
triunghiului de excizat să fie delimitată în prealabil cu două pense hemostatice, aplicate cât mai
adânc în conductul auditiv. Îngrijirile postoperatorii vizează aplicarea de pomezi antiseptice pe

102
marginile suturii, pentru a se obţine o vindecare per primam. Atunci când firele de sutură se rup
ca urmare a gratajului, vindecarea se obţine de obicei în decurs de 3-4 săptămâni, per secundam.
Uneori însă, prin acest procedeu se obţin rezultate insuficiente, deoarece în partea inferioară a
conductului auditiv se formează un buzunar, în care se acumulează secreţia purulentă.
Metoda Zeep este o metodă mai conservativă, deoarece nu se mai rezecă peretele lateral
al conductului auditiv, ci se excizează numai un lambou din piele, după care se practică în
peretele conductului două incizii paralele, pornind de la porţiunea orizontală a tragusului. Se
răsfrânge lamboul astfel format spre înafară şi în jos şi se fixează cu 1-2 fire de catgut, apoi se
suturează în puncte separate marginile lamboului, peste zona denudată, la piele.

7.3. Operaţia în othematom

Hematomul auricular reprezintă acumularea sângelui între cartilajul auricular şi

tegumentul extern al urechii, consecutiv unor traumatisme la acest nivel. Otitele supurate,
paraziţii pătrunşi accidental în conductul auditiv extern sau aristele (seminţele unor plante)
provoacă o iritaţie continuă, manifestată prin scuturări frecvente ale capului. Astfel, prin lovirea
pavilionului auricular de diferite obiecte, se produc rupturi ale vaselor sanguine. În general,
othematomul este caracteristic câinilor, iar predispoziţia de rasă indică o incidenţă crescută la
câinii cu urechi lungi (Cocker, Basset), dar nu sunt excluse celelalte rase (Dobermann etc.).
Câinele cu othematom îşi ţine capul aplecat spre partea urechii afectate, iar aceasta este caldă,
mărită în volum, sensibilă şi la palpaţie este prezentă crepitaţia sanguină.
Tehnică. Încercările repetate de a drena prin puncţie conţinutul sanguinolent nu oferă
rezultate bune (othematomul se reface în 24 ore), singura terapie eficace fiind intervenţia
chirurgicală. După efectuarea neuroleptanalgeziei şi pregătirea locală a focarului operator, se
incizează tegumentul de pe faţa externă a pavilionului auricular în punctul cel mai decliv, pe
direcţia vaselor sanguine, pentru a drena cheagurile de sânge. Pentru a anula spaţiul creat între
cartilaj şi tegument, se aplică fire de sutură neresorbabile în U, seriate, dispuse longitudinal şi în
linii alternative pe toată suprafaţa pavilionului (sutură în tablă de şah). Nodurile se fac pe faţa
externă a urechii, iar incizia iniţială (pentru drenaj) nu se suturează.

8. Operaţii pe globul ocular şi anexele sale

8.1. Plăgile pleoapelor

Lăsate netratate sau chiar numai neglijate, plăgile pleoapelor se pot complica cu cicatrici
vicioase, colobomă (discontinuitatea marginii libere), entropion, ectropion etc.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral pe partea opusă, urmată de antisepsia
mecanică şi medicamentoasă şi de tranchilizare, iar local, infiltraţie cu procaină 2%.
Plăgile superficiale recente, care afectează pielea, se suturează în puncte separate cu fir
neresorbabil sau se aplică sutura încolăcită, cu ace. Plăgile mai vechi de 12-24 ore se vor sutura
în aceleaşi condiţii, iar vivifierea şi regularizarea marginilor se vor face numai în cazuri
excepţionale, la care afrontarea nu este posibilă.
Plăgile profunde, care interesează toate componentele pleoapei, indiferent de vechimea
lor, se vor sutura pentru a preveni coloboma. În urma vivifierii şi a regularizării marginilor
plăgii, care trebuie să fie extrem de economicoasă, plaga trebuie să aibă formă de triunghi
isoscel, cu baza spre marginea liberă a pleoapei, interesând toate straturile anatomice. Apoi,
când se execută sutura bietajată, se trece la dedublarea celor două margini ale colobomei cu un
bisturiu drept sau cu o foarfecă curbă. În acest scop, se introduce bisturiul la nivelul marginii
libere a fiecărei margini ale colobomei şi prin mişcări uşoare se obţine desfacerea pielii de tars
pe toată marginea laturii triunghiului şi pe o adâncime de 5 mm. Conjunctiva, tarsul şi ţesuturile
conjunctive de legătură din profunzime se vor sutura cu fir resorbabil, iar pielea, împreună cu
muşchiul orbicular, cu fir neresorbabil, ambele suturi fiind în puncte separate. La prima sutură se

103
recomandă ca nodurile să nu fie plasate în interior, pe suprafaţa conjunctivei palpebrale, ci între
straturile anatomice. Rezultate bune se obţin cu sutura Moser, aplicată în plan vertical, mai ales
la bovine. În cazul plăgilor soldate cu pierderi de ţesuturi, se va regurge după caz la chirurgia
reparatorie prin blefaroplastie. Postoperator, se vor face instilaţii de trei ori pe zi cu colire de
antibiotice sau chimioterapice, aplicate direct sau prin intermediul unui cateter transpalpebral.
Este mai eficient să se utilizeze unguente (asocilin, kanamicină etc.), deoarece au efect
remanent, acoperind un interval de 12-24 ore. Medicamentele analgezice şi substanţele
astringente au efect favorabil, combătând durerea, fenomenele inflamatorii şi edemul.

8.2. Operaţia în entropion

Cauzele entropionului pot fi de natură congenitală (la miei se transmite lipsa ţesutului
conjunctiv subcutanat al pleoapei şi a ligamentului tarsal) sau unele afecţiuni ale pleoapei şi
globului ocular, apărute după naşterea animalului (blefaroconjunctivite, cicatrici vicioase
rezultate în urma rănilor, endoftalmie, microoftalmie etc.). Având în vedere etiologia, se descriu
mai multe tipuri de entropion: ereditar (care este de tip anatomic) şi dobândit (care poate fi de tip
spastic – în stări inflamatorii, cicatricial – în urma cicatricelor sau bulbar – în microoftalmie).
Din cauza efectului iritant asupra corneei, exercitat de cilii pleoapei sau din cauza închiderii
defectuoase a fantei palpebrale, apare blefarospasmul şi epifora, când excesul de lichid se scurge
adesea pe la ambele limite ale fantei palpebrale, aglutinând perii feţei.
Apare apoi cheratita, conjunctivita şi chiar ulcerele corneene.
Tehnică. În entropionul spastic se face o anestezie locală prin instilaţii sau anestezia
ramurii palpebrale a nervului auriculopalpebral, concomitent cu aplicarea unui tratament etiotrop
(antibiotice sau chimioterapice). În entropionul ereditar se poate aplica unul din următoarele
procedee: (1) infiltraţie palpebrală cu soluţii anestezice şi sclerozante (denervin 0,5-2 ml, alcool
75o + procaină 2% în raport de 1:1, care dacă este nevoie se repetă după 6-12 zile); (2) infiltraţie
palpebrală cu un amestec de ulei de parafină, ulei mineral şi antibiotic (cu slabe rezultate); (3)
cauterizare (se aplică pe faţa externă a pleoapei, sub formă de puncte dispuse liniar). Pentru
protecţia globului ocular, se introduce în sacul conjunctival o spatulă metalică. Linia de
cauterizare este paralelă cu marginea pleoapei şi depăşeşte porţiunea cu entropion. Cauterul se
trece de mai multe ori pe acelaşi loc, până când tarsul se redresează sub acţiunea căldurii. Se
formează apoi un pliu cutanat permanent, prin aplicarea a 1-3 puncte de sutură în U sau agrafe
Mitchel. Acestea se menţin 10-14 zile, timp în care pielea, prin retracţie, deviază şi menţine
marginea pleoapei spre exterior. Rezultatele acestui procedeu au fost slabe, deoarece se ajunge
deseori la colobomă palpebrală, care se vindecă destul de greu.
În entropionul spastic cronic şi cicatricial, cu deformări ale pleoapei (tarsul), se
recomandă procedee operatorii sângeroase, practicându-se după caz excizii cutanate,
blefaroplastie, miotomie, tarsotomie şi tarsectomie. Procedeele operatorii bazate pe excizii de
lambouri cutanate de diferite forme şi mărimi sunt recomandate la cazurile cu forme uşoare de
entropion şi în general fără modificări ireversibile ale tarsului.
Procedeul Berlin se realizează prin excizia unui lambou cutanat, după ce s-a făcut un pliu
de piele cu pensa Desmares sau cu pensa chirurgicală, în formă de felie de pepene sau în formă
de seceră, a cărui lungime depăşeşte cu câţiva milimetri porţiunea de pleoapă cu entropion, la o
distanţă de 5-6 mm de marginea liberă a pleoapei. Lăţimea variază cu talia animalului şi cu
gradul de răsfrângere a pleoapei. Rana rezultată se suturează în puncte separate cu aţă
chirurgicală, iar prin afrontare, pleoapa se readuce la poziţia normală.
Procedeul Hobday se recomandă atunci când entropionul este bipalpebral, prin două
excizii cutanate, câte una la fiecare pleoapă, urmate de efectuarea unei suturi orizontale.
Procedeul Muller este recomandat în entropionul bipalpebral, cu scurtarea fantei
palpebrale. Se efectuează trei excizii, două ca în metoda precedentă, iar a treia excizie va fi
verticală, situată la circa 0,5-1 cm de unghiul extern al ochiului.

104
 Procedeul Smythe presupune efectuarea a 2-3 excizii cutanate sub formă de rondelă,
urmate de suturi în plan orizontal. Locul şi mărimea rondelelor variază şi la această metodă în
funcţie de localizarea entropionului şi mărimea pleoapei.
Procedeul Blaskowicz se utilizează în entropionul accentuat al pleoapei inferioare, cu
afectarea papilei lacrimale. Excizia cutanată se face de-a lungul pleoapei, lamboul având forma
unei săgeţi sau a cifrei 1 răsturnată.
Procedeul Schleich se recomandă la cazurile cu entropion bipalpebral, care afectează şi
unghiul extern al ochiului. Excizia are forma unui vârf de săgeată, cu vârful orientat spre direcţia
cantului lateral şi la 0,5-1,5 cm de acesta. Pentru redresarea corespunzătoare a pleoapelor şi o
afrontare corectă, primul punct de sutură se aplică la vârful săgeţii.
Procedeul Szokoloczy-Zajer, aplicabil la câine în entropionul spastic al unghiului
temporal, constă în efectuarea unei simple incizii cutanate, de 1,5-3 cm, care porneşte de la 0,3-
0,5 cm lateral de unghiul fantei palpebrale, pe direcţia acestuia. Prin dilacerarea marginilor se
formează o plagă cu aspect romboidal, care apoi se suturează în plan vertical.

8.3. Operaţia în ectropion

Ectropionul poate fi congenital sau dobândit, cele mai frecvente forme fiind ectropionul
senil şi cel mecanic. Primul apare la animalele bătrâne şi este cauzat de scăderea tonusului
muşchiului orbicular al pleoapelor, fiind mai des întâlnit la cai şi la câini, îndeosebi la rasele
Mastino Napoletano, Boxer, Saint Bernard şi Cocker Spaniel. La aceste rase de câini apare şi
cea de-a doua formă, în care pleoapa este trasă în jos mecanic, de cutele de piele grele ale
capului. Ectropionul paralitic este consecinţa paraliziei nervului facial. Spre deosebire de
entropion, ectropionul spastic este deosebit de rar la animale. Ectropionul cicatricial este ceva
mai frecvent şi este o consecinţă a rănilor palpebrale, care îmbracă forme foarte variate, în
funcţie de felul rănilor care l-au cauzat. Ectropionul poate apărea şi în urma arsurilor.
În ectropion, defectul de închidere a fantei palpebrale apare vizibil, ca urmare
conjunctiva palpebrală este expusă contactului prelungit cu aerul şi se irită, dând un aspect
dezagreabil ochiului. Lipsa de închidere a fantei palpebrale expune şi suprafaţa globului ocular
la influenţele externe, corneea se opacifiază şi poate chiar ulcera, fiind adesea desicată. Când
este accentuat, ectropionul este însoţit de tulburări mai grave, gradul lor depinzând în primul
rând de vechimea ectropionului. Când ectropionul este discret, simptomul predominant este
epifora. Ectropionul se accentuează în mod evident dacă se administrează tranchilizante.
Tehnică. Pregătirea animalului pentru operaţie se face printr-o contenţie în decubit
lateral, pe partea opusă afecţiunii, pregătire locală, antisepsie şi anestezie locoregională.
Ectropionul cicatricial se tratează prin blefaroplastie, urmărindu-se eliminarea cicatricei
şi repoziţionarea pleoapei. Când cicatricea este redusă, tratamentul se rezumă la simpla excizie a
ei, însă la cazurile cu pierderi mai întinse de ţesut cutanat palpebral se recurge la blefaroplastie,
apelând la procedeele de autoplastie prin alunecare şi transpoziţionare de lambouri pediculate
sau libere. În ectropionul paralitic este indicată şi medicaţia nevrostenică.
Procedeul Smythe, recomandat în formele mai uşoare de ectropion, constă în excizarea
cu ajutorul unui trepan a 2-3 rondele cutanate (0,5-1 cm), iar în lipsa trepanului se face un pliu
cu o pensă şi se excizează cu foarfeca la baza pliului, iar apoi rana rezultată se suturează în plan
vertical, creându-se astfel un surplus de piele, necesar repoziţionării marginii libere a pleoapei
răsfrânte spre exterior. Procedeul se mai poate aplica şi prin efectuarea a 2-3 incizii cutanate, de
0,5-1 cm lungime, paralele cu marginea pleoapei şi la 2-4 mm de aceasta. Prin dilacerare şi prin
deplasarea pielii, plăgilor li se dă o orientare verticală şi se suturează.
Procedeul Samson-Wharton-Jones se realizează prin efectuarea unei incizii cutanate în
V, pornind de la 2-3 mm de marginea liberă a pleoapei. Deschiderea V-ului cutanat depăşeşte
lungimea ectropionului, practic încadrându-l, astfel încât lamboul creat între cele două braţe se
detaşează prin dilacerare şi se glisează spre marginea liberă a pleoapei eversate, determinând-o
să ia poziţia normală, după care se face sutura cu aţă chirurgicală în puncte separate, începând cu

105
vârful V-ului (plaga ia forma literei Y).
Procedeul Dieffenbach, practicat în ectropionul vechi şi pronunţat (la animalele senile),
constă în excizarea în formă triunghiulară a unei porţiuni cutanate din imediata apropiere a
unghiului temporal. Se practică trei incizii de 2 cm, una în prelungirea marginii pleoapei
superioare, a doua în prelungirea marginii pleoapei inferioare şi a treia le uneşte lateral pe
primele două, realizând astfel un triunghi, din interiorul căruia se îndepărtează pielea. Unghiul
cutanat al pleoapei inferioare, după excizia parţială a marginii superioare a acesteia, este
deplasat dorso-lateral în locul lamboului îndepărtat şi se suturează în puncte separate. Odată cu
pielea se desprinde şi muşchiul orbicular, care astfel scurtat va redresa poziţia pleoapei.

8.4. Extirparea pleoapei a treia

Extirparea parţială a cartilajului pleoapei a treia se execută în caz de răsfrângere a

marginii pleoapei spre interior sau spre exterior. Anestezia este locală şi generală în cazul
animalelor greu imobilizabile. După fixarea pleoapelor (cu blefarostatul sau cu fire tractoare), se
prinde cu o pensă hemostatică (eventual în T) pleoapa a treia de marginea liberă. Se incizează
mucoasa, se descoperă porţiunea de cartilaj deformată şi se rezecă, după care se suturează
mucoasa în fir continuu peste bontul de cartilaj rămas, cu nodurile spre exterior.
Extirparea totală a pleoapei a treia se execută în caz de prolaps pronunţat, tumori,
conjunctivită cronică, hipertrofie, anestezia făcându-se ca în cazul precedent. Se îndepărtează şi
se fixează pleoapele, apoi se prinde pleoapa a treia cu pensa şi se extirpă cu foarfeca curbă, cât
mai de la bază. Ablaţia pleoapei se poate realiza şi după ce s-a aplicat la baza ei o pensă
hemostatică curbă. Hemostaza se realizează prin tamponament compresiv, compresele fiind
îmbibate cu acid boric 3%. Timp de 3-4 zile se aplică în sacii conjunctivali unguente oftalmice.

8.5. Ablaţia glandei Harder

La câini există o predispoziţie de rasă pentru apariţia hiperplaziei glandei Harder,

afecţiunea fiind mai frecvent întâlnită la rase precum Mastino Napoletano, Chow Chow şi Shar
Pei. Clinic, la nivelul unghiului nazal al ochiului se observă o formaţiune prolabată, de culoare
roz, uşor boselată, care produce o iritaţie continuă a globului ocular.
Tehnică. După neuroleptanalgezie şi contenţia pe masă, cu o pensă anatomică se fixează
glanda prolabată împreună cu pleoapa a treia şi se tracţionează uşor, pentru exteriorizarea sa
completă. La baza acestei formaţiuni se aplică o pensă hemostatică Pean curbă şi cu bisturiul se
realizează ablaţia glandei. Pentru efectuarea hemostazei, pensa Pean se păstrează 5-7 minute, iar
după detaşarea pensei, în sacul conjunctival inferior se introduce un unguent oftalmic cu
kanamicină şi hidrocortizon sau un colir care conţine un antibiotic şi un antiinflamator.

8.6. Ablaţia glandei lacrimale

Extirparea totală se indică în caz de neoplasme sau tumefacţii exagerate, dacrioadenită

cronică, inflamaţii cronice cu obstrucţia canalelor lacrimale, imperforarea punctelor lacrimale,
iar extirparea parţială, în caz de epiforă sau hipersecreţie.
Tehnică. Contenţia animalului se face în decubit lateral, pe partea opusă, iar anestezia,
prin tranchilizare şi infiltraţie. Incizia pielii şi a ţesutului subcutanat se face în jumătatea externă
a pleoapei superioare, de 4-5 cm lungime, paralelă cu marginea anterioară a arcadei orbitare.
Prin dilacerarea boantă a ţesutului conjunctiv se izolează glanda, se exteriorizează cu ajutorul
unei pense şi se excizează cu foarfeca, după ce au fost bine izolate ambele feţe, evitându-se
secţionarea aponevrozei muşchiului ridicător al pleoapei superioare. Se face apoi sutura rănii, în
puncte separate, cu mătase sau nylon sau sutura încolăcită, după definitivarea hemostazei. În
cazurile când hemostaza nu s-a realizat corespunzător, în cazuri de neoplasme grave sau la care
procesul patologic a fost septic, se aplică un dren, care se îndepărtează după 2-3 zile.

106
 8.7. Extirparea carunculului lacrimal

Se recomandă în caz de encantis neoplazic sau inflamator.

Tehnică. După pregătirea animalului ca în cazul extirpării pleoapei a treia, se prinde
carunculul lacrimal hipertrofiat cu pensa, se exteriorizează cât mai bine prin tracţiuni uşoare şi
se excizează la bază cu foarfeca curbă, evitând lezionarea punctelor lacrimale, care eventual se
pot cateteriza. În caz de atrezie a canalului lacrimal, se va recurge la crearea unui canal artificial
prin intermediul unui cateter din polietilenă, adecvat ca şi calibru, care se introduce prin punctul
lacrimal înspre fosa nazală. În locul în care se identifică prin palpaţie cateterul, se realizează o
incizie de 3-4 mm a mucoasei nazale şi se fixează cateterul pe exteriorul narinei printr-un punct
de sutură. Controlul hemoragiei se face prin tampoane îmbibate în epinefrină 1:1.000, evitându-
se electrocoagularea, care ulterior poate determina stricturi. Când capătul cateterului nu poate fi
palpat, pe cateter va fi introdus un mandren metalic, care va perfora mucoasa nazală şi abia apoi
se va executa incizia. Postoperator, se recurge la un tratament topic cu corticosteroizi şi
antibiotice de patru ori pe zi, iar dacă este cazul se va interveni şi cu antibioticoterapie generală.
Cateterul se menţine 14-21 zile, perioadă în care se va realiza un nou canal nazolacrimal.

8.8. Cheratoplastia conjunctivală

Operaţia se practică în primele 24 ore de la producerea rănilor corneene, în ulcer cornean

sau după excizia cheratocelului, finalizându-se cu rezultate favorabile numai atunci când nu
intervine infecţia. Este necesar să se respecte cu stricteţe regulile de asepsie şi să se evite sutura
transfixică, deoarece prin intermediul firelor de sutură se poate produce contaminarea şi
infectarea camerei anterioare a globului ocular.
Tehnică. Se face anestezia locoregională, asociată cu tranchilizarea, neuroleptanalgezia
sau narconeuroleptanalgezia după caz, apoi se îndepărtează corpii străini şi se antiseptizează
zona foarte bine. Se imobilizează pleoapele prin două fire de mătase tractoare plasate în şanţul
intermarginal, în vederea evidenţierii cât mai bune o polului anterior al ochiului. Dacă este
cazul, se execută sutura rănii corneene, după care se acoperă corneea cu un lambou din
conjunctiva bulbară. În dreptul rănii corneene se incizează conjunctiva bulbară la nivelul
limbului sclerocornean, se decolează de scleră circa 1 cm şi se acoperă rana corneană cu cuta
conjunctivală sub forma unei perdele. Se suturează apoi cu catgut fin, în puncte separate, la
conjunctiva palpebrală inferioară, acoperindu-se aproximativ jumătate din suprafaţa corneei.
În cazul unor răni corneene multiple se efectuează acoperirea totală cu lambou
conjunctival, scop în care se practică conjunctivotomia perilimbică pe toată circumferinţa,
urmată de decolarea conjunctivei pe aceeaşi suprafaţă. Actul operator se continuă prin suturarea
marginilor conjunctivei aduse peste întreaga suprafaţă a corneei, prin câteva puncte de sutură în
U sau prin aplicarea unei suturi în bursă, după ce în prealabil s-a aplicat pe cornee o pomadă
antiseptică (asocilin, pomezi sulfamidate etc.). Operaţia se termină prin ligaturarea pleoapelor cu
firele tractoare din şanţul intermarginal. În modul acesta se asigură repausul deplin al rănii
corneene, evitându-se eroziunile produse de clipit. Firele de sutură se scot după 4-5 zile, când
lamboul conjunctival se retractă şi rana corneană se cicatrizează.
Din cauza aderenţelor, care se formează uneori între conjunctivă şi cornee la locul
leziunilor, se recomandă folosirea procedeului de acoperire cu lambou conjunctival reversat,
respectiv cu partea externă spre cornee. Prin acest procedeu, se practică conjunctivotomia
bulbară la distanţă de limbul sclerocornean, lamboul format având baza de sprijin la nivelul
limbului. Se desprinde lamboul astfel format şi se întoarce peste cornee, după care se fixează
prin puncte de sutură pe partea opusă. Un procedeu mai uşor de aplicat este acoperirea corneei
cu pleoapa a treia, obţinându-se rezultate foarte bune la bovine în tratamentul cheratitei
ulcerative. Se poate recurge la blefarorafie, respectiv suturarea pleoapei a treia la pleoapa
superioară sau la sutura pleoapei de conjunctiva bulbară, fie direct, fie după conjunctivotomia

107
perilimbică. Se poate încerca şi o metodă foarte simplă, care constă în imobilizarea pleoapelor
(superioară şi inferioară) cu două fire de mătase, care se scot după 4-5 zile.
Complicaţiile postoperatorii pot fi cele septice, hematomul subconjunctival şi
conjunctivita, însă ele se previn şi se combat prin mijloacele cunoscute.

8.9. Operaţia în luxaţia globului ocular

Dislocaţiile globului ocular se întâlnesc mai frecvent la câinii din rasele care au orbita
ştearsă şi prezintă exoftalmie fiziologică (Pekinez), dar şi la pisici şi se produc în urma unor
traumatisme. În caz de luxaţie a globului ocular, nervul optic rămâne intact, în timp ce avulsia
presupune ruperea nervului optic, uneori cu unul sau mai multe din tendoanele muşchilor
globului ocular, motiv pentru care acesta atârnă în fanta palpebrală şi este aton. Avulsia este un
caz grav şi se recomandă extirparea globului ocular, dar şi luxaţia are un caracter de urgenţă şi
se rezolvă numai chirurgical, deoarece în scurt timp după luxaţie, leziunile produse asupra
nervului optic şi a vaselor de sânge se complică ireversibil.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral, pe partea opusă, cu fixarea capului.
Animalul se anesteziază general prin neuroleptanalgezie sau chiar narconeuroleptanalgezie. Se
execută toaleta mecanică riguroasă a globului ocular luxat şi exteriorizat prin fanta palpebrală,
cu ser fiziologic călduţ şi procainizat, iar când nu sunt leziuni deschise se poate folosi
lubrefierea cu unguente oftalmice (ex. kanamicină, asocilin). Se trec câte două fire în U pe
marginile pleoapelor, pentru a le fixa şi îndepărta, cele două capete lăsându-se lungi de 10-15
cm, iar apoi se execută cantotomia temporală, pentru a mări fanta palpebrală, dacă este cazul. Se
tracţionează de fire pentru a deschide cât mai mult fanta palpebrală şi concomitent se exercită o
presiune în sens contrar cu pulpele degetelor, pe globul ocular. După repunere, se recurge la
acoperirea globului cu pleoapa a treia şi/sau numai la închiderea fantei palpebrale prin
ligaturarea firelor plasate în şanţul intermarginal. Postoperator, se instituie antibioticoterapia
locală şi generală, iar firele de sutură se scot abia după 8-14 zile, după ce fenomenele
inflamatorii au cedat.

8.10. Enucleerea globului ocular

Extirparea globului ocular se execută în cazul rănilor grave perforante, cu scurgerea

umorilor, avulsia globului ocular, oftalmie traumatică gravă, tumori etc.
Metoda transconjunctivală. Contenţia este decubitală, pe partea opusă, iar anestezia
constă în narcoză sau neuroleptanalgezie, asociată cu blocaj retrobulbar şi infiltraţie
subconjunctivală. După aseptizarea regiunii, se fixează pe fiecare pleoapă câte două fire
tractoare la nivelul şanţului intermarginal, de care se va trage divergent, pentru deschiderea cât
mai largă a fantei palpebrale. Cu o foarfecă oftalmologică curbă se incizează conjunctiva
bulbară la nivelul limbului sclerocornean, pe toată circumferinţa corneei şi se face desprinderea
conjunctivei de ţesuturile subiacente, evidenţiindu-se muşchii globului ocular, care se
secţionează succesiv cu foarfeca curbă la nivelul inserţiei lor pe scleră, în afară de dreptul
extern, care se secţionează la o jumătate de centimetru de inserţia sa, până când globul ocular
devine mobil în cavitate. Cu o pensă se prinde porţiunea rămasă din tendonul muşchiului drept
extern şi se execută o tracţiune spre înainte şi spre unghiul nazal. Pe cordonul vasculonervos
retrobulbar se aplică o pensă hemostatică curbă, după care se introduce foarfeca curbă închisă pe
lângă globul ocular, către polul său posterior şi se secţionează cordonul vasculonervos între
pensa hemostatică şi glob. Se îndepărtează globul ocular şi se aplică o ligatură pe bont cu catgut
cromat sau aţă chirurgicală, realizând astfel o hemostază definitivă. Conjunctiva şi ţesuturile
rămase după enucleere se suturează în pungă de tutun sau în surjet. Întreaga cavitate este apoi
umplută cu comprese sterile de tifon, îmbibate în sulfatiazol 20% sau se recurge la efectuarea
unui pansament Mickulicz. Când nu se aplică ligatura pe bont, hemoragia este relativ abundentă
şi este oprită cu aceste comprese, înfundate sub presiune în cavitatea orbitară.

108
 Operaţia se termină prin închiderea pleoapelor cu firele tractoare. Firele de legătură şi
compresele de tifon se scot după 48 ore, iar plaga se tratează apoi deschis cu sulfatiazol 20%,
eter iodoformat 10% etc., cicatrizarea producându-se în 2-3 săptămâni. În funcţie de evoluţia
postoperatorie, se instituie sau nu antibioticoterapia pe cale generală. Deoarece ulterior
pleoapele se răsfrâng spre interior, producând iritaţii şi un aspect inestetic al animalului, se
recomandă ca după 12-14 zile de la operaţie să se execute anchiloblefaronul chirurgical, dacă
acesta nu s-a realizat imediat după enucleere.
Metoda transpalpebrală este o tehnică preferată în general, deoarece reduce riscul de a
veni în contact lichidele din sacul conjunctival cu câmpul operator, asigurând condiţii pentru o
intervenţie sterilă. Iniţial se recurge la sutura în surjet a pleoapelor, producând anchiloblefaronul
chirurgical, care determină dispariţia fantei palpebrale, urmată de executarea a două incizii
eliptice, paralele cu marginea pleoapelor şi la 5-6 mm de aceasta, care se unesc la comisuri.
Inciziile interesează toate straturile anatomice ale pleoapelor, exceptând conjunctiva palpebrală,
care se decolează de pe faţa internă a pleoapelor (fără a o perfora), până se ajunge la fundurile de
sac conjunctivale, când se continuă desprinderea conjunctivei bulbare până la nivelul limbului
sclerocornean. Se secţionează apoi inserţiile musculare de la nivelul sclerei, manopera fiind
favorizată şi de tracţiunile spre înainte efectuate pe sacul conjunctival. Se aplică o ligatură pe
cordonul vasculonervos retrobulbar şi se secţionează între aceasta şi globul ocular. Desprinderea
globului ocular se poate executa şi prin torsiunea nelimitată a cordonului vasculonervos şi a
muşchiului retractor, până la detaşare, cu ajutorul unei pense hemostatice, care se fixează pe
cordon. Se introduce apoi o meşă de tifon de 30-40 cm, îmbibată cu sulfatiazol 20% sau eter
iodoformat 10%, care va servi ca dren şi din care se va extrage zilnic o porţiune, rana suturându-
se în puncte separate. Cicatrizarea se produce în decurs de 15-20 zile, iar tratamentul
postoperator se decide de către medicul veterinar, în funcţie de evoluţia pacientului.

8.11. Evisceraţia cavităţii orbitare

Este indicată în afecţiuni care interesează şi formaţiunile extraglobulare, cum ar fi

neoplasme ale globului ocular, care au cuprins şi ţesutul peribulbar, oftalmia traumatică cu
necroze tisulare peri- şi retrobulbare etc.
Tehnică. Pregătirile preoperatorii sunt identice cu cele de la enucleerea globului ocular.
Pentru crearea unei căi de acces cât mai largi, se aplică firele tractoare pe cele două pleoape şi
este necesară secţionarea comisurii temporale a pleoapelor, după care cu foarfeca curbă se
secţionează cele două funduri de sac conjunctivale, superior şi inferior, se dilacerează ţesutul
conjunctiv lax peribulbar şi toate legăturile capsulei Tenon cu periostul. Urmează secţionarea cu
foarfeca curbă a tuturor muşchilor, vaselor şi nervilor bulbari, cât mai aproape de fundul orbitei.
Pentru a asigura o hemostază corespunzătoare, se poate aplica în prealabil o ligatură a
cordonului vasculonervos şi abia apoi se secţionează. Întregul conţinut al cavităţii orbitare,
inclusiv glanda lacrimală, este extras apoi în bloc. Se aplică pansamentul compresiv bogat
sulfamidat şi se ligaturează pleoapele cu firele tractoare, îngrijirile postoperatorii fiind identice
cu cele din enucleerea globului ocular. Vindecarea definitivă se obţine în circa 3-4 săptămâni.

8.12. Evisceraţia globului ocular cu implantarea unei proteze intrasclerale

Se practică numai în afecţiunile incurabile din interiorul globului ocular (glaucom cronic,
traumatisme oculare penetrante, traumatisme grave ale corpului ciliar etc.), nefiind indicată în
caz de tumori retrobulbare sau leziuni ale corneei şi sclerei, care pot genera cicatrici vicioase.
Tehnică. Intervenţia se practică în aceleaşi condiţii de anestezie, asepsie, antisepsie şi
contenţie ca şi în cazul enucleerii. Se fixează firele tractoare la pleoape şi eventual se execută
cantotomia, după care se delimitează un lambou conjunctival dreptunghiular, cu latura de 2 cm,
în conjunctiva bulbară superioară, cu baza pe limbul sclerocornean, care se decolează, rămânând
fixat prin bază şi apoi se execută o incizie în T sau în cruce în apropierea limbului, în scleră şi în

109
corpul ciliar, urmată de evacuarea coţinutului cu ajutorul chiuretei şi prin exereze cu foarfeca.
Prin rana sclerală se introduce în interior o bilă de silicon de mărime adecvată, cu ajutorul unei
pense sau chiar direct cu mâna, după care rana operatorie se suturează bietajat, în puncte
separate, cu catgut cromat. Postoperator, se instituie tratamente cu antibiotice şi antiinflamatoare
(fără cortizon), iar în caz de colecţie intraoculară se va efectua drenajul. Procesele inflamatorii
dispar în 5-6 zile, vindecarea completă realizându-se după 2-3 săptămâni. Atunci când apare
vascularizaţia corneei (panus), se recurge la instilaţii de colire cu cortizon. Treptat, globul ocular
ia forma protezei, rămânând estetic şi concomitent un bun suport pentru pleoape, evitându-se
astfel entropionul şi celelalte aspecte negative ale evisceraţiei sau enucleerii globului ocular.
Printr-o intervenţie asemănătoare se execută şi operaţia de extracţie a cristalinului,
recomandată în caz de cataractă matură, la câinii în vârstă şi congenitală, la cei tineri, precum şi
în luxaţia anterioară a cristalinului. Prin breşa de la nivelul sclerei se expulzează cristalinul prin
presiune uşoară de la exterior şi prin dirijare cu ansa Weber. Se face apoi excizia irisului de
lângă marginea pupilară (iridectomia), pentru evitarea sinechiilor ulterioare.
Se închide rana prin puncte de sutură cu catgut, se aplică pomezi cu antibiotice şi
eventual, în caz de necesitate, se instituie şi un tratament pe cale generală.

Capitolul 10. INTERVENŢII CHIRURGICALE PE GÂT

1. Operaţii pe trahee şi esofag

1.1. Traheotomia de urgenţă

Operaţia se practică ori de câte ori viaţa animalului este ameninţată cu moartea prin
asfixie, în urma obstrucţiei căilor respiratorii anterioare, cauzată de: fractura oaselor nazale,
necroza corneţilor nazali, edeme inflamatorii acute ale căilor respiratorii anterioare, tumori,
corpi străini, paralizii bilaterale ale nervilor recurent şi facial, flegmon perifaringian, spasm
laringian, empiem al pungilor guturale, boli infecţioase (gurma, anazarca), comprimarea traheei
prin tumori sau prin mărirea glandei tiroide (guşă), stenoze cicatriciale etc.
Tehnică. Contenţia se face în poziţie patrupodală, cu capul fixat în hiperextensie, nu însă
şi în cazul unei dispnei intense, de asemenea nu se aplică iavaşaua, deoarece se măreşte pericolul
asfixiei. Se face toaleta regională şi anestezia locală, prin infiltraţie cu procaină 2%, atunci când
starea animalului permite aceste ultime două manopere. Incizia, lungă de 6-10 cm, se face pe
linia mediană a feţei ventrale a gâtului, la limita dintre treimea superioară şi cea mijlocie sau în
altă parte sub focarul patologic. La bovine, locul de elecţie se află lateral, în imediata apropiere a
salbei. Incizia va interesa pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat şi muşchiul pielos. Se dilacerează
apoi spaţiul intermuscular sternohioidian şi sternotiroidian, după care se incizează fascia traheală
superficială, descoperind astfel inelele traheale. Dacă se dispune de o canulă traheală universală
pentru traheotomie de urgenţă, atunci cu bisturiul se incizează transversal un ligament interinelar
pe o distanţă de 5-6 cm, pentru introducerea canulei. Atunci când dispunem de un traheotom tip
Thompson, cu acesta se deschide traheea, creând o cale largă de acces pentru aer, prin
îndepărtarea concomitentă a două inele traheale. În lipsa canulei traheale sau a traheotomului, se
va face o incizie longitudinală, cu secţionarea a 2-3 inele traheale. Marginile rănii traheale vor fi
menţinute deschise cu ajutorul a două depărtătoare, ale căror mânere se leagă cu o feşă de tifon
trecută peste gâtul animalului sau se fixează o sondă traheală. După îndepărtarea cauzei care a
determinat iminenţa de asfixie, se trece la refacerea planurilor anatomice. Traheotomia
provizorie se execută pentru a preveni aspiraţia sângelui şi a exsudatelor în arborele bronhic, în
operaţiile pe căile respiratorii anterioare, după care plaga traheală se închide prin sutură.

1.2. Traheostomia

Reprezintă operaţia de deschidere a traheei, cu pierdere de substanţă, provizorie sau

110
permanentă, aceasta din urmă având indicaţie numai la animalele de mare valoare economică şi
atunci când sindromul de obstrucţie laringotraheală este puţin grav (stenoze nazale sau traheale,
paralizie laringiană, deformări laringiene). Traheostomia provizorie se menţine până la
vindecarea afecţiunii care a determinat primar tulburarea respiratorie.

A. Traheostomia provizorie sau permanentă cu canulă

Tehnică. Preoperator, se face contenţia în poziţie patrupodală la animalele mari, cu capul
fixat în hiperextensie sau în decubit la animalele mici, apoi toaleta regională şi anestezia
generală, prin neuroplegie şi locală, în plan median, prin infiltraţie cu procaină 2%.
Locul de elecţie este identic cu cel din intervenţia precedentă. Se formează o cută de
piele transversală, înaltă de 3-4 cm, perpendiculară pe trahee şi care se incizează în plan median.
Se incizează apoi muşchiul pielos pe aceeaşi direcţie, se aplică depărtătoarele şi se incizează sau
se dilacerează muşchii sternohioidieni şi sternotiroidieni, împreună cu fascia cervicală profundă,
descoperind astfel traheea. După definitivarea hemostazei urmează deschiderea traheei, care se
poate efectua prin rezecţie totală (se obţine un orificiu dreptunghiular prin excizia în totalitate a
lăţimii unuia sau a două inele traheale) sau parţială (se excizează parţial, în semicerc sau
dreptunghiular, din două inele traheale alăturate, până la jumătatea lăţimii lor, creându-se astfel
un orificiu de formă ovală sau rotundă). Valva externă a canulei se introduce prin orificiul
traheei, orientată cu vârful în sus, iar cea inferioară, care este mobilă, este introdusă prin prima şi
înşurubată strâns pe aceasta prin şurubul în formă de nasture. Se pudrează rana operatorie cu
antibiotice, se suturează apoi pielea în puncte separate cu mătase, deasupra şi dedesubtul
canulei, după care se imobilizează canula la gâtul animalului prin două benzi de tifon.
Postoperator, dacă traheostomia s-a făcut cu scop provizoriu, canula se poate scoate după
4-6 zile, rana rămânând deschisă şi urmând să se cicatrizeze prin înmugurire. Dacă operaţia s-a
făcut cu scop permanent, canula se scoate la 2-3 zile, se curăţă, se sterilizează, se unge cu o
pomadă antiseptică şi se repune sau se înlocuieşte cu una de rezervă.

B. Traheostomia fără canulă

Se face cu scop permanent, când nu dispunem de canulă.
Tehnică. Pregătirile preoperatorii sunt similare cu cele din operaţia precedentă.
Se excizează un lambou cutanat şi muscular de formă eliptică, imediat sub focarul
patogen, după care se deschide şi traheea prin excizarea eliptică a două inele traheale (totală sau
parţială), dar cu menajarea mucoasei traheale. Urmează incizia mucoasei traheale pe aceeaşi
lungime şi sutura marginilor acesteia la piele, în acest mod constituindu-se o gaură definitivă,
făcând inutilă aplicarea canulei. Uneori însă, rezultatele sunt nesatisfăcătoare, deoarece sutura se
rupe şi rana se cicatrizează. O variantă este cea care preconizează sutura comună a mucoasei
traheale şi a ligamentului interinelar, la marginile cutanate ale rănii.
Faţă de metoda clasică, cu canulă, această metodă prezintă avantajul că animalul nu
necesită îngrijiri postoperatorii deosebite, iar prin lipsa canulei sunt evitate stenozele traheale.
Postoperator, se va asigura repausul animalului într-un adăpost curat şi bine aerisit,
supravegherea lui şi curăţirea zilnică a plăgii de exsudat, curăţirea şi antisepsia canulei traheale
(la fiecare 3-4 ore în primele 3-4 zile, după acest interval de timp tratamentul local efectuându-
se la 2-3 zile, datorită faptului că secreţiile diminuează cantitativ).
Accidente şi complicaţii: (1) lezarea marilor vase şi a nervilor; (2) emfizemul subcutanat
cervical (cauzat de închiderea etanşă a pielii de către canulă, ceea ce face ca presiunea respiraţiei
să împingă aerul în ţesut, caz în care se pot desface firele de sutură); (3) traumatizarea mucoasei
traheale de pe peretele opus (cu dezvoltarea unui abces submucos); (4) necroza inelelor traheale
(din cauza compresiunii exercitate de canulă, în cazul unui orificiu prea strâmt); (5) înmugurirea
endotraheală excesivă (tendinţă la stenoză); (6) infecţia rănii (apariţia de abcese, flegmoane); (7)
obstruarea canulei (coaguli de sânge, secreţii sau mucus); (8) osificarea inelelor traheale.

1.3. Refacerea traheei prin anastomoză terminoterminală

111
 În cazul când se produc pierderi de substanţă (traumatisme severe, necroze, stricturi,
neoplasme), care interesează toată circumferinţa traheei, dar care nu depăşesc 2-3 inele traheale,
refacerea conductului aerofor se face prin anastomoză cap la cap, cu fire separate, din material
neresorbabil. În efectuarea traheoanastomozei trebuie respectate câteva reguli mai importante:
(1) firele de sutură neresorbabile (nylon, in, mătase) vor fi plasate echidistant, cât mai apropiate,
pentru a asigura etanşeitatea; (2) firele vor fi trecute dinafară înăuntru şi apoi dinăuntru înafară şi
înnodate întotdeauna la exterior; (3) se va evita pe cât posibil scheletizarea traheei.
Tehnică. După o contenţie şi o anestezie adecvată, se rezecă cu foarfeca sau cu bisturiul
porţiunea afectată, prin mijlocul inelului traheal, iar apoi bonturile se apropie şi se afrontează cu
atenţie, mai întâi cu două fire tractoare, care se pun la nivelul punctelor cardinale şi la distanţă
mai mare. Sutura se face cu ace Hagedorn curbe şi mici, pentru a nu crea orificii mari în peretele
traheal. Firele de sutură se aplică întâi pe marginea dorsală a circumferinţei şi ulterior pe
marginea ventrală. Înnodarea firelor se face după ce toate au fost trecute prin capetele traheale.

1.4. Refacerea traheei prin homotransplante conservate

Homotransplantele conservate se aplică în cazul pierderilor mari de substanţă, când nu se

poate face traheoanastomoza cap la cap. Homotransplantele (homogrefele) sunt conservate prin
metoda Filatov. Prelevarea transplantelor traheale se face în condiţii sterile, de la aceeaşi specie,
imediat după sacrificare. Aceste transplante sunt introduse în borcane sterile cu ser fiziologic şi
penicilină (1.000 UI/cm3) şi sunt conservate timp de 10-20 zile în frigider, la 2°C până la -4°C.
Tehnică. Contenţia se face în decubit dorsal, iar anestezia, prin narcoză în circuit închis.
Incizia este mediocervicală ventrală, cu izolarea şi exteriorizarea traheei pe linia mediană, în
spaţiul dintre muşchii sternohioidieni şi izolarea ţesutului peritraheal. Scheletizarea (izolarea
traheei de ţesuturile din jur) se va face pe o distanţă nu prea mare, pentru a nu compromite
vascularizaţia. Urmează rezecarea a 4-5 inele traheale, iar traheea fiind elastică, se retractă
înainte şi înapoi, mărind spaţiul dintre bonturi. Transplantul se alege cu un diametru ceva mai
mare decât cel al traheei gazdă şi mai lung decât segmentul rezecat. Anastomozarea
terminoterminală se face începând cu bontul distal şi terminând cu cel proximal. Sutura se face
în puncte separate, cu ace Hagedorn curbe, iar firele de sutură se trec şi prin cele două bandelete
de muşchi sternohioidieni şi apoi se ligaturează. Astfel, homotransplantul va fi bine acoperit,
asigurând etanşeitatea traheei. După pudrarea rănii cu antibiotice se efectuează sutura pielii. S-a
încercat şi înlocuirea unui segment de trahee prin proteze din diferite materiale plastice, tuburi
de pirex sau vitalium, acrilat, in extremis şi provizoriu, deoarece cu timpul sunt eliminate.

1.5. Devocalizarea la câine

Suprimarea lătratului sau anihilarea zgomotului produs la trecerea aerului prin laringe în
unele afecţiuni (spasm laringian, hiperplazia mucoasei laringiene, hemiplegia corzilor vocale) se
poate realiza prin mai multe procedee: rezecţia nervilor laringieni craniali, cordectomia (prin
acces bucal sau prin laringotomie – acces gutural). Operaţia se poate face la orice vârstă,
putându-se obţine o afonie completă sau parţială, temporară sau definitivă, în funcţie de tehnica
chirurgicală utilizată, vârsta şi particularităţile individuale ale animalului respectiv.

A. Rezecţia nervilor laringieni craniali

Tehnică. Anestezia se face prin narcoză pe cale injectabilă sau neuroleptanalgezie, iar
contenţia, în decubit lateral. Locul de elecţie este regiunea parotidiană şi retromandibulară. Se
face incizia pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat pe o direcţie oblică, paralel cu muşchiul
stilohioidian, începând de la marginea ventrală a glandei parotide, pe o distanţă de 5-6 cm, până
la marginea dorsală a laringelui. Urmează izolarea nervului laringian cranial şi rezecţia acestuia
pe o porţiune de 2 cm, după care se face sutura pielii în câteva puncte separate şi se procedează

112
în mod asemănător cu nervul laringian cranial din partea opusă.

B. Cordectomia prin acces bucal

Cordectomia se realizează prin excizia largă a porţiunii musculare şi fibroelastice a corzii
vocale. Incizia simplă a corzilor vocale nu este suficientă pentru o afonizare de lungă durată.
Vizualizarea corzilor vocale pentru rezecţie se poate face prin fanta glotică sau translaringian.
Tehnică. Contenţia animalului se face în decubit sternoabdominal. Se deschide gura şi se
evidenţiază epiglota, trăgând limba înainte şi în jos, apăsând baza acesteia cu lama
laringoscopului. Concomitent, se manipulează laringele cu cealaltă mână, fixându-l de la
exterior într-o poziţie favorabilă. Lama laringoscopului se poate introduce cu vârful în fanta
glotică, apăsând uşor. Cu mâna dreaptă se introduce cleştele priboi sau aligator până în
apropierea corzilor vocale. Se îndepărtează braţele cleştelui, iar unul dintre braţele acestuia
pătrunde cât mai adânc în partea centrală a ventriculului Morgani. Prin strângerea cleştelui se
face secţionarea părţii musculare şi fibroelastice a corzii vocale, cât mai aproape de suportul
cartilaginos. După realizarea hemostazei, prin tamponament cu o soluţie astringentă sau
vasoconstrictoare (ex. adrenalină 1‰), se procedează în mod asemănător în partea opusă.

C. Cordectomia prin acces gutural

Acest procedeu permite vizualizarea corzilor vocale prin deschiderea laringelui.
Tehnică. Preoperator, se parcurg aceleaşi etape ca în metoda precedentă, dar contenţia se
face în decubit dorsal, capul fiind imobilizat prin extensie forţată. Locul de elecţie poate fi dat de
partea laterală a laringelui (prin ligamentul cricotiroidian) sau de linia mediană ventrală (între
bazihioid şi marginea caudală a cartilajului cricoid). Se reperează marginea orală a cricoidului şi
se pătrunde în interiorul laringelui, după secţionarea ligamentului cricotiroidian. Corzile vocale
vor fi excizate foarte uşor, asigurându-se hemostaza. Se acordă aceleaşi îngrijiri postoperatorii,
complicaţiile fiind rare. În cazul celui de-al doilea loc de elecţie, pentru o mai bună fixare a
laringelui, câinele se aşează în poziţie dorsală, cu linia nazală paralelă cu suprafaţa mesei. Se
face o incizie mediană, de la nivelul bazihioidului până la marginea aborală a cartilajului cricoid,
care interesează pielea, muşchiul pielos şi fascia regională. Muşchii sternohioidieni sunt separaţi
longitudinal şi împinşi lateral, eliberându-se cartilajul tiroidian şi proeminenţa laringiană. Se
străpunge ligamentul cricoaritenoidian, făcând o butonieră la nivelul şantului tiroidian,
continuând incizia prin corpul cartilajului tiroidian, în plan median, pe toată lungimea, fără a
secţiona legăturile ventrale ale pliurilor vocale. Pentru a evita hemoragia, se recomandă folosirea
electrocauterului, a bisturiului electric sau a laserului. Se aspiră toate cheagurile şi secreţiile, iar
apoi se refac planurile anatomice prin suturi în puncte separate.

1.6. Esofagotomia

Operaţia este indicată mai ales în obstrucţii ale esofagului (de ordin mecanic, spastic) la
bovine, dar şi la celelalte specii, prin corpi străini deglutiţi, în caz de împâstare, tumori sau
diverticuli. Operaţia se recomandă când îndepărtarea corpului străin prin metode nesângeroase
(medicaţie antispastică şi miorelaxantă, mobilizarea retrogradă spre faringe prin taxis extern şi
extragerea corpului străin din cavitatea bucală, respingerea corpului străin cu sonda spre rumen
sau stomac, caz în care se pot produce deşirări sau rupturi) nu au dat rezultate.
Tehnică. Măsurile preoperatorii prevăd rumenocenteza la bovine, pentru a remedia în
prealabil timpanismul, toaleta regiunii prin tundere, radere şi antisepsie locală cu tinctură de iod.
Contenţia se face în decubit lateral pe partea dreptă, cu capul şi gâtul în extensie forţată.
Anestezia diferă în funcţie de specie. La animalele mici, pentru efectuarea operaţiei se recurge la
narcoză, iar la cele mari, la neuroleptanalgezie sau tranchilizare şi analgezie locoregională. La
cabaline se poate face şi narcoza cu cloralhidrat. Locul de elecţie este la nivelul de fixare al
corpului străin, în gutiera jugulară stângă sau în plan median, când obstrucţia este cantonată
anterior. Descoperirea esofagului se face prin practicarea unei incizii de 12-15 cm la animalele

113
mari şi 6-8 cm la animalele mici (în dreptul corpului străin, practic să-l depăşească în lungime cu
3-5 cm), longitudinală, imediat deasupra venei jugulare (între ea şi marginea inferioară a
muşchiului cleidomastoidian), incizie care va interesa pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat şi
muşchiul pielos. Izolarea esofagului se face cu sonda canelată, foarfeca boantă sau indexul, prin
dilacerarea ţesutului conjunctiv periesofagian. Se contraindică exteriorizarea esofagului din
patul său conjunctiv în afara plăgii operatorii, deoarece se produc buzunare între esofag şi fascia
periesofagiană, în care se acumulează exsudatul, favorizând infecţia. Se izolează esofagul cu un
câmp steril şi se deschide la nivelul corpului străin printr-o incizie longitudinală. Atunci când
este posibil, incizia se face mai distal, unde esofagul are aspect normal. Este recomandat a se
practica mai întâi o butonieră în peretele esofagian, care se măreşte cu foarfeca sau cu bisturiul
pe o sondă canelată, până se depăşeşte corpul străin. Se îndepărtează saliva şi conţinutul
alimentar din lumenul esofagian cu tampoane de tifon, după care se extrage cu grijă corpul
obstruant cu pensa sau cu mâna, pentru a nu se rupe sau deşira peretele esofagian. Se verifică
apoi permeabilitatea esofagului, prin introducerea unei sonde până în stomac. Când corpul străin
voluminos a format un diverticul, se excizează excesul de mucoasă în felie de pepene. După
toaleta buzelor rănii se schimbă câmpurile şi se trece la efectuarea suturilor esofagiene.
Închiderea rănii esofagului se va face printr-o sutură trietajată. Prima sutură va fi
mucomucoasă, în fire separate, apropiate, cu nodul în lumen sau în fir continuu, cu mătase
chirurgicală subţire, folosind ace atraumatice. Al doilea strat de sutură, musculomusculoasă, se
va face în fir continuu, cu material resorbabil subţire, iar al treilea strat va interesa fascia
periesofagiană, în fir continuu, cu catgut. În cazul soluţiilor de continuitate transversale
incomplete sau penetrante, refacerea etanşeităţi esofagiene se realizează prin sutura parietală
transversală, după aceeaşi tehnică. Esofagul, lăsat în poziţie anatomică, se pudrează cu
sulfamide sau teramicină şi se trece la sutura pielii, în puncte separate, cu mătase. Când
traumatismul a fost mare sau asepsia a lăsat de dorit, se fixează în unghiul inferior un dren, timp
de 2-3 zile.
În cazul când corpul străin s-a oprit în porţiunea toracică a esofagului, se face
esofagotomia prepectorală şi se extrage cu o pensă cu braţe lungi. La câine se poate face
esofagotomia şi prin acces toracal, prin spaţiul intercostal 7.
Tratamentul postoperator impune dietă absolută 24 ore, după care se vor administra
furaje lichide în cantităţi mici (ceaiuri şi decocturi de ovăz şi orz), în tainuri dese, revenindu-se
în mod treptat la regimul alimentar normal. Pe cale generală se face un tratament cu antibiotice
sau chimioterapice timp de 6-8 zile, ser fiziologic glucozat sau soluţie Ringer lactat. În jurul
rănii, tot la 2 zile se va face rubefacţie cu tinctură de iod, pentru a grăbi resorbţia exsudatelor şi
cicatrizarea. Vindecarea se produce în aproximativ 14-15 zile. Este contraindicată întrebuinţarea
sondei buco- sau nazoesofagiene timp de 15-20 zile după operaţie. În timpul operaţiei pot fi
lezate vena jugulară şi artera carotidă sau nervii vagosimpatic şi recurent. În cazul unor suturi
neetanşe pot să apară abcese sau flegmoane periesofagiene, fistule, gangrene.

2. Operaţii pe vena jugulară

2.1. Ligatura venei jugulare

Vena jugulară este cea mai importantă venă a gâtului, astfel încât rănile ei pot pune în
pericol viaţa animalului. În cazul rănilor accidentale sau în tromboflebita hemoragică, ligatura
venei jugulare se impune ca operaţie de extremă urgenţă.
Tehnică. Preoperator, se face contenţia în decubit lateral pe partea opusă, cu gâtul şi
capul în extensie forţată, anestezia generală potenţializată sau tranchilizarea şi infiltraţia locală
(operaţia fiind uneori de extremă urgenţă, se practică cel mai adesea în teren pe animalul în
picioare, sub anestezie locală), precum şi hemostaza prin compresiune.
Se incizează pe linia de proiecţie a vasului, în mod succesiv pielea, ţesutul conjunctiv
subcutanat şi muşchiul pielos, pe o lungime de 10 cm. În cazul existenţei unei plăgi în această

114
regiune se prelucrează plaga în axul vasului. Se izolează apoi bont capetele secţionate ale venei
de ţesutul conjunctiv perivenos, sub protecţia depărtătoarelor, de preferinţă cu sonda butonată şi
cu pensa anatomică, pe o lungime suficientă pentru a se putea face ligatura în condiţii bune. În
cazul tromboflebitei hemoragice, izolarea se face mai anevoios, din cauza aderenţelor dintre
peretele venei şi ţesutul conjunctiv perivenos. În cazul unei răni care interesează aproape în
totalitate vasul sau a unei secţionări complete, după izolarea venei până în ţesutul sănătos şi
aplicarea pensei pe capătul periferic, se ligaturează ambele capete ale vasului cu fir gros de
mătase sau chiar şiret steril, trecut pe sub venă cu acul Deschamp. Ligatura va interesa în primul
rând capătul periferic al venei şi apoi capătul central, având grijă ca nodurile să fie bine strânse
şi aplicate la 1-2 cm de secţiune, pentru a nu aluneca. Pentru siguranţă, pe capătul periferic se
pot aplica două ligaturi la 0,5 cm distanţă. În hemoragiile masive se fac ligaturi mediate, când se
prinde şi ţesutul conjunctiv perivascular. Operaţia se termină prin toaleta rănii, pudrarea cu
antibiotice sau sulfamide şi sutura pielii în puncte separate, cu aţă chirurgicală, aplicându-se
dren la comisura inferioară a rănii. Îngrijirile postoperatorii presupun compensarea hemoragiei
prin administrarea de seruri izotone şi eventual prin transfuzie de sânge sau plasmă. Animalul se
leagă scurt şi se ţine la dietă 24 ore, prin care, datorită absenţei mişcărilor de masticaţie şi
deglutiţie, se împiedică alunecarea ligaturilor şi apariţia hemoragiei secundare. Câteva zile se
asigură o alimentaţie dietetică, prin barbotaje, antibioticoterapie pe cale generală şi eventual
seroprevenţie antitetanică. Drenul se ridică după 48 ore, iar rana se aspersează zilnic cu eter
iodoformat 10%. Edemul cedează după câteva zile, prin restabilirea circulaţiei colaterale.

2.2. Rezecţia venei jugulare

Operaţia este indicată în tromboflebita supurativă cu fistule, leziuni de gangrenă la

nivelul venei jugulare, răni multiple etc.
Tehnică. Pregătirile preoperatorii sunt identice. Operaţia este asemănătoare cu ligatura
venei, numai că la cele două capete, pe porţiuni sănătoase, se aplică ligaturi duble, la circa 3 cm
distanţă, încadrând zona cu tromboze. Ligaturile laterale, care rămân definitiv pe vas, vor fi
mediate, iar celelalte, care se îndepărtează odată cu porţiunea trombozată din vas, vor fi imediate
(împiedică revărsarea conţinutului septic în plagă), vasul secţionându-se între ligaturile duble. Se
excizează apoi toate ţesuturile necrozate şi se aplică antibiotice, după care se face sutura pielii în
puncte separate, sub dren. Tratamentul postoperator este identic cu cel din operaţia precedentă.

Capitolul 11. INTERVENŢII CHIRURGICALE PE COLOANA VERTEBRALĂ

1. Codotomia

Amputarea cozii se execută în scop terapeutic la toate speciile de animale (mai ales la
miei, purcei, nutrii şi câini) în gangrena cozii, fistule osteomielitice, necroze ale vertebrelor,
fracturi cominutive şi tumori, în scop economic la unele rase de miei (Pollwarth, Corriedale,
Merinos), pentru a împiedica murdărirea lânii şi a ugerului cu dejecţii şi producerea miazelor
(coada se amputează în prima săptămână după fătare, la nivelul celei de-a doua sau a treia
vertebre coccigiene), precum şi la purcei (pentru evitarea caudofagiei, mai ales în marile
complexe industriale, unde se execută în primele zile după fătare) şi în scop estetic la unele rase
de câini (Dobermann, Boxer, Cocker, Terrier, Caniche etc., la vârsta de 2-3 săptămâni).
Tehnică. După tundere, radere şi antisepsia locală, se face contenţia patrupodală pentru
speciile de animale mari, în decubit ventral (cu abdomenul pe o pernă) pentru animalele mici sau
în decubit lateral. Anestezia este epidulară sacrală joasă sau prin infiltraţie circulară la baza
cozii. Amputarea în scop terapeutic se practică în ţesut sănătos, deasupra focarului patologic, iar
în scop estetic, în funcţie de standardul rasei.
Procedeul clasic se aplică la purceii, mieii şi căţeii de 2-3 săptămâni. Cu foarfeca sau
bisturiul se secţionează ţesuturile transversal, în spaţiul intervertebral, după ce în prealabil s-a

115
tras pielea cozii spre bază, pentru a putea ulterior acoperi bontul cu planul cutanat rămas ceva
mai lung decât planul osos. Hemoragia este de obicei neînsemnată, după operaţie aplicându-se
1-2 puncte de sutură pe pielea bontului, cu mătase chirurgicală.
Metoda lambourilor se practică în special la animalele adulte, dar se poate aplica şi la
tineret. După toaleta regiunii se aplică un garou la baza cozii. Se identifică articulaţia
intervertebrală, locul de elecţie fiind puţin mai distal, unde se practică două incizii curbe, una
dorsal şi cealaltă ventral, ale căror extremităţi se unesc pe feţele laterale, puţin înapoia discului
intervertebral reperat. Cu bisturiul se decolează pielea şi eventual se ligaturează cu catgut vasele
de pe cele patru laturi ale cozii. După definitivarea hemostazei se secţionează coada transversal,
prin inelul intervertebral, cu bisturiul sau cu foarfeca dreaptă. Nu se va secţiona niciodată corpul
vertebral. În această situaţie, bontul va avea o sensibilitate cu durere toată viaţa animalului.
Mărimea lambourilor trebuie astfel apreciată, încât sutura lor să acopere bontul, fără a fi sub
tensiune sau dimpotrivă să rămână un spaţiu mort, în care să se formeze eventual un hematom.
Se suturează cele două lambouri cutanate în puncte separate cu in, nylon, mătase, aţă
chirurgicală sau prin sutură în U şi se ridică garoul. Bontul poate fi lăsat liber, caz în care se
pensulează cu tinctură de iod, se aspersează cu eter iodoformat sau se aplică un pansament
protector, care va fi menţinut printr-o pastă adezivă. Pentru protecţia suturii, câinii adulţi vor
purta botniţă sau colier elisabetan timp de câteva zile. Firele se ridică la 7-12 zile.
La câini, lungimea şi caracteristicile bontului cozii diferă în funcţie de rasă. Cozile scurte
trebuie să acopere total anusul şi aceasta se realizează păstrând la bont 3-4 vertebre. Se practică
la rasele Dobermann, Boxer etc. Cozile mijlocii se întâlnesc la Terrierii mari sau mici, cărora li
se amputează o treime din coadă, pentru ca la vârsta adultă, coada ridicată, când animalul este
atent, să nu depăşească în profil creasta occipitală. Cozile lungi se întâlnesc la Bracul German, la
care se secţionează între 1/3 şi 1/2 din lungime, iar partea rămasă trebuie să coboare până la
jumătate din distanţa dintre emergenţa cozii şi vârful jaretului. La Caniche, coada se secţionează
la jumătate, pentru ca animalul să-şi poată purta sus „pamponul”.

2. Laminectomia toraco-lombară

Se practică în sindromul de compresiune medulară, prin îngustarea canalului vertebral,

cu pareză sau paralizie (paraplegie) postagresivă, la animalele de talie mică.
Tehnică. După contenţia animalului în poziţie decubitală sternoabdominală şi pregătirea
adecvată pentru operaţie, se realizează incizia mediană a pielii în lungul apofizelor spinoase,
după care prin diereze (incizie, dilacerare) se separă musculatura de o parte şi de alta a
apofizelor spinoase şi a arcului vertebral, până la nivelul apofizelor transverse şi se fixează
buzele plăgii cu depărtătoare. Se rezecă apoi cu ajutorul pensei Liston şi a ciupitorului de os
ligamentul supraspinos şi apofizele spinoase, până la nivelul arcului vertebral. Descoperirea
canalului neural se realizează prin îndepărtarea arcului vertebral cu ajutorul frezelor electrice şi a
ciupitorului de os, care se manevrează cu atenţie, din profunzime spre suprafaţă. Zona din
măduvă descoperită trebuie să depăşească anterior şi posterior porţiunea compresată. Marginile
plăgii osoase trebuie să fie netede, fără proeminenţe, iar hemostaza, eficientă, pentru a permite o
bună vizualizare a formaţiunilor anatomice. Se trece apoi la reconstituirea planurilor anatomice
prin suturi, la început musculatura pe straturi şi la sfârşit pielea.

Capitolul 12. INTERVENŢII CHIRURGICALE PE TORACE

1. Rezecţia costală

Operaţia se practică în fracturi deschise, necroze osoase, leziuni de osteomielită, tumori

ale coastelor, în toracotomie, pentru crearea unei căi largi de acces la organele cavităţii toracice
sau în intervenţii pe organele abdominale (ex. reţea).
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral, pe partea opusă intervenţiei, iar la bovine

116
se poate face şi în poziţie patrupodală. Anestezia este generală, prin tranchilizare şi locală, prin
infiltraţie cu procaină 2% în planurile musculare, completată cu anestezia nervului costal, cu
procaină 4%, în cantitate de 10 ml pentru speciile de animale mari. Urmează antisepsia locală,
fixarea câmpurilor operatorii, incizia pielii, a ţesutului conjunctiv subcutanat, a fasciei şi a
musculaturii la mijlocul lăţimii coastei de rezecat, în direcţia lungimii ei, pe o distanţă în raport
cu leziunea costală, descoperindu-se astfel coasta. Cu ajutorul depărtătoarelor se îndepărtează
buzele rănii, punându-se în evidenţă coasta, acoperită de periost. Cu un bisturiu ascuţit se
incizează periostul în lungimea coastei, iar la capetele inciziei se secţionează transversal
periostul, pe toată lăţimea feţei externe a coastei, rezultând o incizie în T, atât în unghiul
superior, cât şi în cel inferior al rănii operatorii. Apoi, cu decolatorul de periost drept se
decolează cu atenţie periostul de pe faţa externă, pe margini se foloseşte un decolator recurbat,
iar decolarea de pe faţa internă se face cu răzuşa costală. Astfel, se decolează circular periostul,
cu grijă, pentru a nu deschide accidental cavitatea toracică. Se secţionează transversal segmentul
de coastă descoperit, cu ajutorul costotomului sau a fierăstrăului Gigli, protejând fascia
endotoracică şi cordonul vasculonervos. Fierăstrăul de sârmă se trece în jurul coastei cu acul
Deschamp, iar marginile tăioase ale bonturilor costale se netezesc cu cleştele ciupitor de os sau
cu chiureta. Închiderea rănii operatorii, după o prealabilă pudrare cu antibiotice, se va face
etajat. În cazul când operaţia a avut ca scop numai rezecţia segmentului de coastă, periostul se
suturează cu catgut, în fir continuu, apoi planul muscular şi la sfârşit pielea, cu aţă chirurgicală,
în puncte separate, eventual sub dren. Când scopul rezecţiei costale a fost crearea accesului
pentru intervenţia pe viscerele toracice sau abdominale, după terminarea operaţiei, fragmentul de
coastă poate fi repus la locul său, fixat sau nu prin osteorafie şi se efectuează sutura periostului.
Postoperator, se instituie antibioticoterapie 5-7 zile pe cale generală, iar local, rana
operatorie suturată se îngrijeşte zilnic, până la vindecare, prin aspersiuni cu eter iodoformat 10%
sau spray-uri cu antibiotice. În jurul rănii se face o rubefacţie cu tinctură de iod.

2. Toracotomia

Este indicată în intervenţiile pe organele cavităţii toracice, la animalele mici, mai ales în
operaţiile pe arborele bronhic şi pe pulmoni, în esofagotomia prin acces toracal, iar la bovine, în
pericardita traumatică. Se poate executa şi în scop explorator al cavităţii toracice.
Tehnică. Contenţia este patrupodală, în travaliu la bovine şi în decubit lateral la celelalte
specii. Anestezia se face în circuit închis, prin intubaţie endotraheală la animalele mici şi la
cabaline, iar la bovine şi la ovine, prin tranchilizare şi anestezie locoregională (blocajul nervilor
intercostali 4-7 şi a ramurii toracice inferioare). Alegerea căii de acces cea mai potrivită pe
peretele toracic reprezintă un factor important pentru reuşita intervenţiei chirurgicale, atât în
ceea ce priveşte urmările imediate, cât şi cele la distanţă. O cale bună de acces trebuie să ofere
un spaţiu cât mai larg pentru efectuarea actului operator şi să asigure condiţii optime şi cât mai
corespunzătoare. Având în vedere că în timpul operaţiei se incizează straturi musculare
importante, care pot afecta dinamica şi statica toracică, tehnica trebuie respectată cu stricteţe.
Toracotomia laterală, cu variantele ei (intercostală şi transcostală), reprezintă calea de
acces cea mai potrivită la toate speciile de animale.
Toracotomia transcostală se execută cu rezecţia uneia sau a mai multor coaste, după
metoda descrisă anterior. Este calea cea mai indicată în intervenţiile chirurgicale la nivelul
pulmonului şi a cordului pe la nivelul coastei şi a spaţiului intercostal 6 şi la coasta şi spaţiul
intercostal 7, pentru esofagul toracic. La bovine, toracotomia transcostală este indicată mai ales
în operaţia de pericardită traumatică sau în operaţia de reticulită traumatică, caz în care se aplică
procedeul reticulotomiei. Iniţial, se practică rezecţia coastei 5 sau 6 (în intervenţia pe pericard)
sau 9 (în reticulotomie), după procedeul descris anterior, la rezecţia costală. Se incizează apoi
fascia endotoracică şi pleura într-un moment de expiraţie şi se explorează cavitatea toracică,
urmată de intervenţia pe organul respectiv. Refacerea peretelui toracic, după sutura cu catgut a
pleurei şi a fasciei endotoracice, se face ca şi în cazul rezecţiei costale.

117
 Toracotomia intercostală este calea cea mai comodă în intervenţii atât pe arborele
bronhic, cât şi pe pulmon, la animalele mici. Pentru deschiderea largă a câmpului operator sunt
necesare incizii mari, pe direcţia spaţiilor intercostale, începând de la articulaţia costovertebrală
până la nivelul cartilajelor costale. Spaţiul intercostal trebuie incizat la jumătatea distanţei dintre
cele două coaste, cu grijă, pentru a nu leziona pachetul vasculonervos.
În general, toracotomia intercostală se execută în spaţiile 4-7, fără rezecţie de coaste.
Bronhiile primare se pun în evidenţă prin incizii laterale, efectuate la nivelul spaţiilor
intercostale 4 sau 5, bronhiile lobare (apicală şi cardiacă), prin incizii realizate în spaţiile
intercostale 5 sau 6, iar pentru bronhia diafragmatică, incizia trebuie să intereseze spaţiile
intercostale 6 sau 7. Incizia în S italic interesează toate straturile anatomice intercostale,
începând cu pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat şi apoi muşchii pielos, marele dorsal, marele
dinţat, intercostali externi şi interni. Se îndepărtează coastele cu depărtătoarele şi se deschide
cavitatea pleurală prin secţionarea fasciei endotoracice şi a pleurei în timpul unei expiraţii,
pentru a evita lezionarea pulmonului. Se execută explorarea cavităţii toracice şi intervenţia pe
organele toracice, urmată de închiderea peretelui toracic, trietajat (pleura cu fascia endotoracică,
apoi musculatura intercostală cu catgut în fir continuu şi pielea cu aţă chirurgicală în puncte
separate) sau bietajat (pleura, fascia endotoracică şi muşchii intercostali împreună, cu catgut şi
separat pielea, cu aţă chirurgicală). Se recomandă ca ultimul fir de sutură pentru închiderea
cavităţii pleurale să se facă în timpul unei inspiraţii profunde sau în respiraţie asistată, pentru a fi
eliminat tot aerul din cavitatea pleurală. Etanşarea cavităţii toracice este înlesnită prin
împingerea coastelor adiacente una spre alta de un ajutor, în timp ce operatorul trece câteva anse
ale firului de sutură după coaste, executând apoi sutura fasciomusculară (eventual se pune dren).
Evacuarea aerului din cavitatea pleurală se poate face şi cu aparate de aspiraţie sau cu ajutorul
unei seringi, aceasta înainte de a strânge ultimul fir de sutură. Aerul care rămâne se va resorbi în
timp, iar între planurile de sutură se vor aplica pulberi cu antibiotice (penicilină, ampicilină,
manis). Postoperator, rana se aspersează cu spray-uri antiseptice şi cicatrizante, precum şi cu
eter iodoformat 10%, iar în jurul rănii se face o rubefacţie. Pe cale generală: antibioticoterapie
timp de 5-7 zile, rehidratarea, reclorurarea şi tonifierea organismului.

3. Pericardotomia la bovine

Operaţia de pericardotomie îşi are indicaţii majore în pericardita traumatică cu empiem

al sacului pericardic, prin corpi străini şi cu tulburări cardiace grave.
Tehnică. Contenţia se face în poziţie patrupodală, în travaliu, cu membrul stâng anterior
dus şi contenţionat înaintea liniei de aplomb şi puţin mai ridicat. Anestezia este generală, prin
tranchilizare şi regională, a nervilor intercostali 4-6 şi a ramurii inferioare toracale, precum şi
infiltrarea spaţiului intercostal 5. Preoperator, se injectează tonice cardiace şi atropină şi se
execută toracocenteza stângă, cu pneumotorax, aceasta pentru obişnuirea animalului.
După toaleta câmpului operator, se practică în aria cardiacă o incizie în lungul coastei 5
pe partea stângă, pe o lungime de 20-25 cm, care interesează toate straturile până la coastă. După
o hemostază îngrijită, se decolează periostul şi se rezecă fragmentul de coastă descoperit, după
tehnica descrisă. Se incizează apoi fascia endotoracică şi pleura (în timpul unei expiraţii), care
este destul de rezistentă la bovine şi se pune în evidenţă cavitatea pleurală. Se execută
explorarea pericardului, pentru identificarea leziunilor, iar apoi se face pexia lui la pleura
parietală, după aplicarea depărtătoarelor, cu catgut, în fir continuu, în formă elipsoidală, fără a-1
perfora (numai prin fibroasa pericardului), aceasta pentru a evita scurgerea conţinutului septic în
cavitatea pleurală în momentul deschiderii şi pentru evitarea pneumotoraxului grav.
Uneori pot fi şi cazuri grave, cu epanşament serofibrinos purulent, când pericardul aderă
puternic la fascia endotoracică şi nu mai este cazul pexiei, el fiind deschis odată cu secţionarea
fasciei şi a pleurei. Se trece la deschiderea pericardului printr-o incizie longitudinală, se videază
conţinutul cavităţii pericardice de exsudat, de depozitele serofibrinoase şi de secreţia purulentă,
iar prin control digital se poate identifica eventualul corp străin. Apoi se fac lavaje pericardice

118
cu ser fiziologic călduţ şi se introduc antibiotice în asociaţie cu tripsină şi hidrocortizon. Dacă
leziunile sunt grave, operaţia se rezumă la evacuarea conţinutului purulent şi animalul este
dirijat la sacrificare. Când prognosticul intraoperator este favorabil, se face pericardorafia sub
dren, cu catgut în fire separate, după ce au fost înlăturate firele de la pericardopexie. Se închide
cavitatea toracică prin sutură bi- sau trietajată, musculatura cu catgut, iar pielea cu aţă
chirurgicală, după ce s-au introdus în cavitatea pleurală antibiotice. Drenul din pericard se
fixează cu un fir la comisura inferioară a rănii cavităţii toracice. Prin tubul de dren se fac
spălături zilnice cu ser fiziologic şi apoi se introduc antibiotice, până când exsudatul diminuă şi
devine clar şi fără miros. Postoperator, se instituie antibioticoterapie 5-7 zile sau
sulfamidoterapie pe cale generală, tonice cardiace şi generale, diuretice, seruri electrolitice,
glucoză, vitamine etc. Pneumotoraxul operator se rezolvă prin resorbţia aerului în timp sau prin
extragerea lui cu seringa sau cu un aparat aspirator. Operaţia de pericardotomie se execută în
condiţii mult mai bune în cazul când se dispune de aparatură modernă de anestezie în circuit
închis.

4. Operaţia în flegmonul greabănului la cal

Se recomandă în stadiul de colecţie şi fistulizare, cu carii ale apofizelor spinoase dorsale.

Flegmonul greabănului reprezintă, mai ales la cabaline, una din complicaţiile grave ale
proceselor acute din această regiune. Gravitatea este cauzată de variabilitatea ţesuturilor
componente, slaba lor vascularizaţie şi mai ales dispoziţia lor anatomică, inserţia muşchilor
greabănului pe apofizele spinoase ale vertebrelor regiunii imitând întocmai dispoziţia unor
scânduri aşezate în pantă unele lângă altele şi în mai multe straturi, de o parte şi de alta a
scheletului osos. Aceasta contribuie la crearea unor spaţii conjunctive întinse, în care se poate
colecta, în voie, materia purulentă şi de unde, prin dirijarea fibrelor musculare de sus în jos,
puroiul se poate infiltra cu încetul în straturile cele mai profunde ale regiunii.
Din aceste spaţii conjunctive, exsudatul purulent poate ajunge la gutiera vertebrală, unde
acţiunea lui iritantă duce la necroza ligamentelor interspinoase, a apofizelor spinoase, a
discurilor intervertebrale şi chiar a corpului vertebral, pătrunzând în acest fel în canalul medular
şi producând meningoencefalită, urmată de moartea animalului sau să ajungă în cavitatea
toracică, unde produce pleurezia purulentă. Această necroză a tuturor ţesuturilor regiunii
greabănului, însoţită de fistule multiple, poartă denumirea de boala greabănului.
Tehnică. Contenţia este patrupodală, iar anestezia, generală, prin tranchilizare şi locală,
prin infiltraţie. Puroiul se formează iniţial în straturile superficiale, apoi el difuzează rapid,
colectându-se în spaţiile conjunctive profunde sub forma unor adevărate cloace purulente. De
aceea, actul operator nu poate fi şablonat, ci diferă în funcţie de gravitatea şi întinderea
leziunilor. El urmăreşte deschiderea ţesuturilor şi înlăturarea proceselor supurative, debridând
toate spaţiile conjunctive infiltrate, extirpând toate ţesuturile necrozate şi asigurând drenajul
materiei purulente. În acest scop, cele mai bune rezultate se obţin prin deschiderea largă a
fistulelor şi a colecţiilor purulente, prin incizii verticale şi paralele, uni- sau bilateral (incizii
Forsell), de câte 10-15 cm, începând de la linia mediană şi cu o distanţă de 6-8 cm între ele, prin
care se extirpă toate ţesturile necrozate, devitalizate sau neoformate, asigurându-se drenajul şi
creându-se spaţiu pentru aplicarea medicaţiei cicatrizante şi antibacteriene locale (manis,
furacin, sulfatiazol, eter iodoformat 10%, spray-uri cu antibiotice etc.). Atunci când procesul
necrotic a interesat şi apofizele spinoase, cartilajul scapular sau ligamentul cervical, acestea vor
fi excizate cu costotomul, fierăstrăul Gigli sau lingura Volkman, după ce s-au creat incizii largi,
care asigură o bună cale de acces şi se nivelează toate asperităţile. În cazul cariei apofizelor
spinoase şi a osteomielitei purulente se practică o incizie şi pe linia mediană, după care se
excizează cu grijă ligamentul cervical din regiunea apofizelor şi muşchii inseraţi pe ele.
Intervenţia operatorie în flegmonul greabănului şi complicaţiile sale este destul de
şocantă şi însoţită de o hemoragie accentuată. Hemostaza se asigură atât prin forcipresură sau
tampoane îmbibate cu sulfatiazol 10%, cât şi prin pregătirea preoperatorie generală, cu substanţe

119
hemostatice. Operaţia este foarte traumatică şi nu reuşeşte să elimine toate focarele de necroză,
de aceea se apelează şi la terapia stimulatoare locală, prin aplicarea unei vezicători în regiunea
greabănului şi generală, cu medicaţie stimulatoare nespecifică. De asemenea, nu va lipsi
antibioticoterapia sau sulfamidoterapia pe cale generală, soluţiile cu electroliţi, serurile
glucozate, vitaminoterapia etc. Flegmonul greabănului la boii de muncă, cu simptomatologie şi
evoluţie clinică mai diminuată, beneficiază de acelaşi tratament.

Capitolul 13. INTERVENŢII CHIRURGICALE PE ABDOMEN

1. Laparatomia (celiotomia)

Laparatomia este operaţia de deschidere a cavităţii abdominale prin incizia peretelui

abdominal şi reprezintă primul act al unei intervenţii chirurgicale pe un organ abdominal. Ea se
mai practică şi în scop explorator, pentru a preciza un diagnostic ezitant.
Contenţia este decubitală sau patrupodală, după caz. Pregătirea locală constă în tundere,
radere, degresare cu alcool, antisepsie locală cu tinctură de iod şi izolarea cu câmpuri sterile.
Anestezia este generală, prin neuroplegie, neuroleptanalgezie sau narcoză şi locoregională.
Locul de elecţie este diferit, în funcţie de specie şi de scopul urmărit.
Laparatomia mediană se practică la animalele mici şi mijlocii, uneori şi la cabaline.
Tehnică. La masculi, se clampează cu o pensă orificiul prepuţial. Incizia peretelui
abdominal se poate face fie între cartilajul xifoidian şi ombilic, pentru abordarea organelor
postdiafragmatice (stomac, ficat, splină etc.), fie între ombilic şi pubis, pentru intervenţiile pe
intestine, vezica urinară, uter, ovare etc. După incizia pielii şi a ţestului conjunctiv subcutanat, se
îndepărtează marginile rănii şi se identifică linia albă, care se incizează pe toată grosimea.
Hemostaza se asigură prin tamponament şi forcipresură, hemoragia fiind destul de redusă în
această zonă. Uneori, peritoneul este secţionat împreună cu ţesutul fibros, ceea ce nu se întâmplă
la animalele cu un strat adipos subperitoneal bogat. În acest caz se prinde peritoneul cu două
pense hemostatice, făcându-se un pliu transversal, apoi se face o butonieră cu foarfeca, prin care
se introduce indexul şi mediusul mâinii stângi sau o sondă canelată şi se incizează peritoneul pe
lungimea sa, cu foarfeca sau cu bisturiul. Pentru a avea un câmp larg de explorare se aplică
depărtătoare. Ligamentul falciform se îndepărtează sau se excizează. După executarea
intervenţiei pe organul abdominal sau după explorarea cavităţii abdominale, rana operatorie
abdominală se reface prin sutură bietajată, cu material resorbabil, în surjet sau surjet întretăiat, a
liniei albe împreună cu peritoneul şi sutura pielii, în puncte separate, cu material neresorbabil,
după afrontarea corectă a marginilor rănii. Punctele de sutură trebuie să fie echidistanţate la circa
1 cm unul de altul. Se aplică un pansament de protecţie, format dintr-un tampon steril desfăcut şi
răsucit cilindric, peste sutură şi între capetele firelor rămase libere şi se execută înnodarea lor
peste tampon. De asemenea, se poate aplica un pansament, care se fixează cu puncte de sutură la
pielea din jur sau se aplică o cămaşă Alfort. Laparatomia mediană este simplă şi rapidă, oferă o
bună cale de acces pentru toate organele cavităţii abdominale, nu secţionează nici un nerv
important sau muşchi, hemoragia este nesemnificativă, iar închiderea cavităţii este uşoară şi
solidă. Dezavantajul ar fi faptul că cicatrizarea se face într-un timp mai îndelungat.
Laparatomia paramediană se practică în majoritatea cazurilor la animalele mici, fiind
indicată în special la masculi. În general, se preferă la animalele mici în operaţii pe ficat, splină
etc., iar la cabaline, mai ales în herniile vârfului cecumului la nivelul apendicelui xifoidian.
Tehnică. Se face incizia pielii, a ţesutului conjunctiv subcutanat şi a tecii externe a
muşchiului drept abdominal, la 2-3 cm lateral (pe dreapta sau pe stânga) de linia albă. Se
recomandă dilacerarea manuală a muşchiului drept abdominal pe direcţia fibrelor lui sau
decolarea şi retragerea spre lateral cu depărtătoarele. După aplicarea depărtătoarelor şi
efectuarea hemostazei, se secţionează teaca internă a muşchiului drept abdominal. Urmează
dilacerarea stratului adipos subperitoneal şi prinderea peritoneului cu două pense, incizându-l
după tehnica descrisă la laparatomia mediană. După efectuarea intervenţiei pe organul

120
abdominal se trece la închiderea rănii operatorii prin sutură trietajată: peritoneul cu teaca internă
a muşchiului drept abdominal cu catgut subţire în fir continuu, muşchiul drept abdominal cu
teaca externă în puncte separate sau surjet cu catgut mai gros, iar pielea cu mătase, nylon sau aţă
chirurgicală în puncte separate. Această metodă prezintă avantajul că cicatrizarea se face destul
de repede, iar cicatricea este mai rezistentă decât în laparatomia mediană.
Laparatomia ventro-laterală este indicată mai ales în operaţia de cezariană la vacă.
Tehnică. Incizia este de 25-40 cm, practicată la un lat de palmă deasupra venei mamare
anterioare, paralelă cu aceasta şi la 2-3 cm sub pliul iei. Incizia interesează pielea, ţesutul
conjunctiv subcutanat şi muşchiul pielos. Urmează incizia tunicii abdominale, foarte rezistentă
la vacă, pe toată lungimea rănii cutanate, incizia muşchiului drept abdominal, incizia fasciei
transverse şi a peritoneului. După efectuarea histerotomiei, rana operatorie se închide trietajat:
primul strat reuneşte peritoneul, fascia transversă şi dreptul abdominal cu catgut gros în fir
continuu, al doilea strat interesează aponevrozele muşchilor oblici şi tunica abdominală, folosind
catgut gros sau chiar mătase, în puncte separate şi sub tensiune redusă, iar ultima sutură reuneşte
pielea în puncte separate cu fir gros de nylon sau aţă chirurgicală.
Laparatomia prin flanc reprezintă calea de acces spre organele intraabdominale cea mai
des folosită la animalele mari, dar şi la oaie şi la porc. Locul de elecţie variază în funcţie de felul
operaţiei, specie şi topografia organului care se abordează.
Laparatomia în fosa paralombară se practică în special la animalele mari, în cazul când
se urmăreşte o deschidere largă a abdomenului şi este necesară o intervenţie pe organele
sublombare (rinichi, ovare) sau pe rumen, cecum, abomas etc.
Tehnică. Incizia este de obicei verticală şi interesează pielea, muşchii oblic extern, oblic
intern şi transvers abdominal, pe direcţia inciziei cutanate. În raport de felul operaţiei, incizia
cutanată se efectuează la 2-3 cm înapoia ultimei coaste şi paralelă cu ea, pe o lungime de 15-20
cm sau în mijlocul golului flancului, începând de la 3-5 cm de apofizele transverse lombare.
În mijlocul fosei paralombare se crează o cale de acces mai largă spre cavitatea
abdominală, însă cu o hemoragie mai abundentă, uneori dată de o ramură a arterei circumflexă
iliacă, care neapărat trebuie izolată şi ligaturată. Incizia peritoneului se face după tehnica
cunoscută, iar sutura rănii abdominale se execută trietajat.
Laparatomia în teşitura flancului se practică la animalele mari, prin incizii oblice şi mai
rar verticale, dar cu predilecţie la cabaline, la care golul flancului este de dimensiuni mai reduse.
Tehnică. Incizia pielii, a muşchiului pielos şi a tunicii abdominale pe o lungime de 15-20
cm este de obicei oblică dinapoi spre înainte şi de sus în jos. Pătrunderea şi separarea planurilor
musculare se face fie prin dilacerare, fie prin incizie. Se preferă dilacerarea atunci când nu este
nevoie de o deschidere prea largă a cavităţii abdominale. Cu ajutorul unei foarfeci, pense
hemostatice sau cu degetele se dilacerează muşchiul oblic extern în lungul fibrelor, adică
dinainte spre înapoi şi de sus în jos. După asigurarea hemostazei prin forcipresură se aplică
depărtătoarele, punându-se astfel în evidenţă muşchiul oblic intern, care se dilacerează tot pe
direcţia fibrelor musculare şi anume dinapoi spre înainte şi cranio-ventral. Se reaplică
depărtătoarele şi se dilacerează muşchiul transvers abdominal pe direcţia fibrelor musculare, în
plan vertical. Când este necesară o cale de acces mai largă, se incizează musculatura fie în bloc,
fie strat cu strat, făcându-se hemostaza. Închiderea rănii abdominale se face prin sutură trietajată:
peritoneul cu catgut în fir continuu şi sutura cu catgut, pe straturi, a musculaturii, fie în fir
continuu, fie în puncte separate, iar pielea în puncte separate cu mătase. Pentru prevenirea
complicaţiilor septice, între straturile anatomice se fac pudrări cu antibiotice. Faţă de
laparatomia mediană şi paramediană, această metodă prezintă avantajul că asigură o soliditate
mai mare a peretelui abdominal, înlăturând pericolul herniilor, al eventraţiilor sau evisceraţiilor.
Laparatomia inghinală asigură pătrunderea în abdomen prin traiectul inghinal tunelizat,
la nivelul inelului inghinal superior. Această metodă se foloseşte mai ales în criptorhidectomie
prin procedeul belgian sau danez şi în herniile inghinale cu aderenţe.
Tehnică. Pielea se incizează pe direcţia marelui ax al inelului inghinal inferior, între
coapsă şi furou, pe o lungime de 12-15 cm. Se dilacerează apoi ţesutul conjunctiv în direcţia

121
fantei inghinale, după care se tunelizează traiectul inghinal. Pătrunderea în cavitatea abdominală
se face fie prin procedeul danez, de perforare a muşchiului oblic intern în zona cu grosimea cea
mai mare, fie prin procedeul belgian, care constă în detaşarea oblicului intern de arcada crurală
şi prin orificiul creat se perforează aponevroza transversă şi peritoneul în timpul unei inspiraţii.
Prin ambele procedee se pătrunde în cavitatea abdominală cu două degete sau cu toată mâna, în
funcţie de necesităţile intervenţiei chirurgicale. După terminarea intervenţiei se trece la
închiderea peretelui abdominal prin sutură bietajată: peritoneul şi oblicul intern cu catgut (sutură
ce se execută cu mare dificultate) şi apoi pielea cu mătase, în puncte separate.
Laparatomia pe cale vaginală (colpotomia) este indicată mai ales în ovariectomie la
iapă şi la vacă. După unii autori, metoda se poate folosi şi pentru examenul direct al organelor
genitale femele (uter, ovar) sau pentru a vizualiza ovarele în scop didactic sau terapeutic.
Preoperator, se face un lavaj vaginal cu soluţie de rivanol sau permanganat de potasiu şi o
anestezie generală prin neuroplegie, completată de cea regională, sacrococcigiană.
Tehnică. Se practică o incizie de 8-10 cm pe fundul de sac superior al vaginului,
deasupra cervixului. Incizia trebuie executată cu precauţie, pentru a evita secţionarea vaselor
iliace, care ar provoca o hemoragie gravă. Urmează intervenţia pe organul vizat, după care rana
operatorie nu se suturează, întrucât înmugurirea centripetă se realizează rapid.

2. Reguli generale ale chirurgiei abdominale

Incizia trebuie făcută pe locul de elecţie conform metodei, să asigure accesul larg la
organul operat, să fie pe direcţia liniilor de forţă, evitându-se a se secţiona elemente anatomice
importante (vase, nervi, muşchi, care ar duce la atrofie musculară şi implicit la o slăbire a
peretelui abdominal), la nevoie să poată fi mărită la ambele capete, să se preteze la drenaj, să
permită o închidere uşoară şi sigură, care să nu slăbească soliditatea peretelui abdominal,
cicatrizarea să se facă rapid şi solid, să nu jeneze funcţional şi să fie estetică.
Hemostaza trebuie rezolvată neapărat în timpul operaţiei, prin una din metodele
cunoscute, înainte de a deschide cavitatea abdominală.
Deschiderea peritoneului se face după ce a fost prins cu două pense hemostatice şi s-a
format un pliu, cu foarfeca secţionându-se la nivelul pliului, lărgindu-se apoi pe direcţia
inciziilor anterioare, pe deget sau pe o sondă canelată. O altă metodă presupune puncţionarea
peritoneului cu vârful unei pense hemostatice lungi, la sfârşitul unei perioade de inspiraţie,
printr-o mişcare bine dozată. O mişcare de pătrundere slab dozată duce la decolarea foiţei
parietale, după cum o alta exagerată poate leza uşor organele cavitare. Manopera este dificil de
executat la cabaline, din cauza rezistenţei mai mari a peritoneului la această specie.
Explorarea cavităţii abdominale confirmă, completează sau infirmă definitiv
diagnosticul presupus iniţial, iar chirurgul poate lua contact direct cu leziunea, furnizându-i
ultimele date cu privire la prognostic şi conduita terapeutică. Explorarea cavităţii abdominale
trebuie efectuată cu multă atenţie, deoarece palparea bruscă şi tracţiunea exagerată pe mezouri
duce întotdeauna la producerea sau agravarea şocului operator. Explorarea cavităţii abdominale
trebuie să fie nu numai topografică, dar în acelaşi timp metodică şi premeditată.
Exteriorizarea organului supus intervenţiei uşurează mult munca operatorului, timpul
septic al operaţiei se petrece în afara cavităţii abdominale, iar suturile se pot face mult mai uşor.
Se vor respecta cu stricteţe regulile de asepsie pe tot parcursul intervenţiei, prin limitarea strictă
a câmpului operator şi izolarea regiunii operate de restul abdomenului, prin câmpuri sterile care
protejează viscerele de sânge şi secreţii şi le opresc totodată de a refula. De asemenea, se impune
umectarea organului exteriorizat cu ser fiziologic steril şi călduţ.
Peritonizaţia constă în apropierea marginilor rănii peritoneale, prin sutură cu fir
resorbabil, pentru o mai mare siguranţă contra hemoragiei şi infecţiei. În rănile operatorii mici,
peritonizaţia nu reprezintă o indicaţie majoră, deoarece lama seroasă a peritoneului posedă o
mare putere plastică şi deci o capacitate de refacere însemnată.
Închiderea rănii abdominale se face prin suturi etajate: musculatura pe straturi în puncte

122
separate cu catgut gros, pielea în puncte separate cu aţă chirurgicală. Între planuri se aplică
pulberi cu antibiotice, iar în jurul rănii operatorii se fac pensulaţii cu tinctură de iod.
Postoperator, se asigură o igienă corporală şi a adăpostului corespunzătoare, animalul
operat va fi supravegheat atent, iar alimentaţia în primele zile va fi mai mult hidrică şi cu furaje
uşor digestibile, administrate în tainuri dese şi în cantităţi mici. Antibioticoterapia generală timp
de 5-7 zile previne apariţia complicaţiilor septice.

3. Rumenotomia la bovine

Este indicată în reticulita şi reticuloperitonita traumatică, pentru eliminarea corpilor

străini, în indigestii prin supraîncărcare rumenală, parezia pereţilor rumenali şi indigestia
spumoasă gravă, boli care nu au cedat la metodele conservative de tratament şi în scop
explorator. Operaţia în reticulita traumatică trebuie executată cât mai repede după apariţia
semnelor clinice, înainte de instalarea complicaţiilor de peritonită, pleurezie, abcese hepatice,
pulmonare şi diafragmatice, cu apariţia de tulburări circulatorii ce caracterizează pericardita
traumatică. Rumenotomia de urgenţă se poate executa şi la femelele în stare de gestaţie
avansată.
Tehnică. Preoperator, se ţine o dietă absolută de 24-36 ore, iar toaleta se face prin
tundere, radere şi antisepsie cu tinctură de iod. Contenţia se face în poziţie patrupodală, în
travaliu, cu chingă subtoracică sau subabdominală, iar când nu se dispune de travaliu, animalul
este fixat cu capul la un stâlp şi cu latura dreaptă de un perete, iar pe sub stern se introduce o
bară. Anestezia generală se face prin tranchilizare, cea regională, paravertebrală sau lombară L 1-
L4 şi cea locală, prin infiltraţie în planuri pe linia de incizie.
Laparatomia se practică în flancul stâng, la 3-4 cm înapoia ultimei coaste şi paralel cu
ea, pe o lungime de 20-25 cm. Inciza începe la 3-4 cm sub extremitatea apofizelor transverse
lombare şi interesează pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat, fascia abdominală superficială şi
muşchiul pielos, muşchii oblici şi transversul abdomenului. Înainte de deschiderea peritoneului
se definitivează hemostaza, întrucât hemoragia este abundentă. Peritoneul se puncţionează la
sfârşitul perioadei de inspiraţie cu o pensă hemostatică sau se incizează cu foarfeca, după ce s-a
prins cu două pense şi s-a făcut o butonieră.
Explorarea cavităţii abdominale se face cu mâna dreaptă, cu scopul de a descoperi
eventualele aderenţe parietale, abcese, epanşamente, exsudate sau alte lichide, după care se
palpează splina, ficatul, reţeaua şi diafragmul, în vederea constatării unor leziuni. În cazul în
care se constată existenţa unor leziuni grave, continuarea operaţiei este contraindicată.
Exteriorizarea parţială a rumenului şi fixarea sa previne revărsarea conţinutului rumenal
în cavitatea abdominală. Prin tracţiuni cu mâinile sau cu ajutorul unor cleşti speciali, se aduce o
porţiune din sacul dorsal al rumenului, cu vascularizaţia mai slabă şi care să facă astfel ca sutura
rumenului că nu corespundă cu sutura celorlalte planuri anatomice, evitându-se astfel formarea
aderenţelor. Până nu demult, rumenopexia prin sutura seromusculară a părţii exteriorizate a
rumenului de marginile rănii abdominale era des practicată, însă realizarea acestei suturi în
surjet cere timp, fapt care a determinat reducerea suturii la doar 3-4 fire de fiecare parte sau
folosirea unor dispozitive de fixare a rumenului. Între buzele rănii peretelui abdominal şi rumen
se interpun câmpuri sterile, pentru a proteja cavitatea abdominală de conţinutul rumenal, care se
poate revărsa peste buzele rănii abdominale.
Deschiderea rumenului se face în mijlocul porţiunii evaginate, printr-o incizie de 15-20
cm lungime, pentru a permite să treacă mâna, antebraţul şi braţul chirurgului. Hemoragia se
opreşte prin forcipresură. În continuare, cu ajutorul a patru pense ovale sau în T, se prind
marginile rănii rumenale şi se răsfrâng peste rana peretelui abdominal, în acest scop putându-se
folosi şi diferite dispozitive special destinate. Dispozitivul Căpăţână este format dintr-un cadru
metalic dreptunghiular, prevăzut cu patru cleme articulate, având în centru un orificiu oval, la
care este sudat un manşon cu peretele unor escavat, ce vine în contact cu suprafaţa rumenului.
Dispozitivul Wiengard prezintă un număr de şase cârlige, cu care se prind buzele rănii

123
abdominale şi se fixează pe un cadru metalic. Kovacs recomandă ca după deschiderea rumenului
să se introducă în cavitatea rumenală extremitatea unui manşon cu un inel de cauciuc, cealaltă
parte a manşonului şi cu inelul corespunzător rămânând la exterior.
Explorarea rumenului, a reţelei şi extracţia corpilor străini se face cu deosebită atenţie.
Chirurgul introduce braţul protejat de un unguent în cavitatea rumenală, trecând la golirea
parţială a rumenului, în cazul când acesta este prea plin, în cazul unei fermentaţii spumoase sau
când conţinutul apare alterat şi urât mirositor. Corpul străin trebuie căutat acolo unde peretele
reţelei apare mai îngroşat, mai proeminent, mai fluctuent sau mai aderent de regiunea învecinată
şi nu poate fi desfăcut. Când corpii străini sunt înfipţi în peretele reţelei sau au format abcese,
animalul va manifesta durere la palpaţie. Colectarea corpilor străini metalici se poate face şi cu
ajutorul unui magnet cilindric sau în potcoavă, care este purtat cu mâna prin cavitatea reţelei,
animalul fiind contenţionat cu trenul anterior mai sus. Atunci când corpul străin este enclavat în
interiorul unui abces din peretele reţelei, abcesul se va deschide în lumenul reţelei cu vârful unui
bisturiu cu lamă limitată sau cu un embriotom, apoi se explorează cavitatea abcesului pentru
găsirea şi extragerea corpului străin. În cazul în care corpul străin a străpuns diafragmul în
direcţia cordului, se poate palpa în acel loc al peretelui reţelei o depresiune în pâlnie, care se
continuă cu un cordon de ţesut conjunctiv, prin diafragm, spre pericard.
Rumenorafia reprezintă un alt timp important al operaţiei. Înainte de aceasta, porţiunea
exteriorizată se curăţă cu tampoane sterile de tifon, iar marginile rănii rumenale se spală cu ser
fiziologic călduţ sau cu o soluţie antiseptică (rivanol 1‰) şi se şterg cu tampoane sterile de tifon.
Se îndepărtează câmpurile, care au ajuns în contact cu conţinutul, iar operatorul îşi spală şi îşi
aseptizează mâinile, urmând să folosească mănuşi sterile. Sutura rumenului se recomandă să se
facă de jos în sus, în vederea asigurării unei afrontări mai bune, cunoscut fiind faptul că partea
superioară a rumenului este mai mobilă şi supusă unei presiuni mai mici. Rana rumenală poate fi
închisă prin mai multe procedee. Vlăduţiu practică sutura trietajată, mucomucoasă, în fir
continuu cu in sau mătase, apoi seromusculoasă, în fir continuu cu catgut şi seroseroasă, de
înfundare tip Lambert, în fir continuu cu catgut. Cuibar execută mai întâi o sutură perforantă, în
surjet simplu sau întretăiat, a întregului perete, cu material neresorbabil, urmată de sutura de
înfundare seromusculoasă tip Lambert, cu catgut. Berge recomandă întâi o sutură totală tip
Schmieden cu mătase, apoi sutura de înfundare tip Lambert cu catgut. Căpăţână suturează mai
întâi marginile rănii rumenale cu mătase în surjet şi apoi urmează sutura seroseroasă de
înfundare cu catgut. Înainte de repunerea ei în cavitatea abdominală, rana rumenală suturată se
curăţă de cheagurile de sânge cu tampoane îmbibate în eter, după care se aplică conţinutul a 2-3
tuburi de asocilin pe linia suturii, în vederea prevenirii aderenţelor.
Sutura peretelui abdominal se face începând cu sutura peritoneului şi a fasciei
transverse, cu catgut, în fir continuu întretăiat, apoi straturile musculare se suturează cu catgut în
puncte separate, înnodate nu prea strâns, pentru a nu jena circulaţia, iar pielea se suturează cu
mătase, în puncte separate, sub dren. Între planurile anatomice ale peretelui abdominal se fac
pudrări cu antibiotice sau sulfamide. În cazul în care s-au respectat regulile de asepsie, când rana
operatorie nu a fost murdărită de conţinut rumenal şi hemostaza a fost bine definitivată, nu se
aplică dren. În jurul rănii se fac pensulaţii cu tinctură de iod 10%.
Postoperator, se urmăreşte prevenirea complicaţiilor septice prin antibioticoterapie retard
pe cale generală şi regim hidric în primele 24 ore, apoi alimente semilichide şi fân de bună
calitate, ajungând treptat (în 6-7 zile) la raţia obişnuită. După rumenotomie se recomandă
menţinerea animalului pe un plan înclinat timp de 24-48 ore, cu trenul anterior mai ridicat.
Tonicele generale şi cardiace stimulează şi grăbesc fenomenele de cicatrizare.
Accidente intraoperatorii: (1) hemoragia (de mică importanţă, în general se opreşte prin
metodele obişnuite); (2) inundarea cavităţii peritoneale (se poate preveni prin dietă,
exteriorizarea bună a porţiunii rumenale, o fixare bună a buzelor rănii rumenale peste buzele
rănii din peretele abdominal şi o izolare corectă, prin câmpuri sterile, a rănii rumenale).
Complicaţii postoperatorii. Supuraţia rănii operatorii apare adesea şi necesită un bun
drenaj, prin desfacerea câtorva fire de sutură, completat cu terapia locală.

124
 Fistula rumenului apare când nu s-a făcut o bună afrontare a buzelor rănii rumenale,
când masa alimentară din rumen este în cantitate mare, când peretele rumenal se deşiră prin
tragerea puternică a firului de sutură în timpul afrontării sau când sutura rănii rumenale cedează
în urma peristaltismului exagerat, ca o consecinţă a nerespectării dietei postoperatorii. Această
complicaţie reclamă adesea o nouă intervenţie, pentru sutură în porţiune sănătoasă.
Peritonita localizată se caracterizează prin formarea unei colecţii bine circumscrise, sub
forma unui mic abces intraperitoneal şi care necesită un drenaj corect.
Complicaţii mai rar întâlnite se referă la hernie, eventraţie şi evisceraţie, care reclamă
intervenţia operatorie pentru repunerea corectă a conţinutului şi sutura rănii parietale.

4. Reticulotomia

Se recomandă în reticulita traumatică, este mai greu de executat decât rumenotomia, însă
metoda prezintă avantajul unei explorări mai bune a cavităţii reţelei. Contenţia este patrupodală,
în travaliu sau lângă un perete, pe care animalul se sprijină cu partea dreaptă. Anestezia este
generală, prin tranchilizare, completată cu anestezia regională, prin blocajul nervilor intercostali
8, 9 şi 10 sau cu infiltraţia subcutanată, în lungul jumătăţii inferioare a coastei 9.
Tehnică. Laparatomia transcostală stângă se face la nivelul extremităţii inferioare a
coastei 9. Incizia pielii se face de 15-20 cm, în direcţie uşor oblică de sus în jos şi dinapoi spre
înainte, în lungul extremităţii inferioare a coastei 9, începând aproximativ de la 10 cm deasupra
cartilajului costal respectiv şi continuă încă 5-6 cm în jos, pe direcţia cartilajului costal respectiv.
Se descoperă astfel coasta 9 şi cartilajul în zona inciziei şi se rezecă segmentul de coastă după
tehnica cunoscută. Se incizează cu atenţie ţesutul subcostal, inserţia diafragmului şi peritoneul şi
se pătrunde în felul acesta în cavitatea abdominală. După secţionarea lamei epiploice care
acoperă reţeaua, se poate explora şi palpa în bune condiţii faţa exterioară a reţelei, depistându-se
eventualele aderenţe, cicatrici, îngroşări ale peretelui, abcese etc. În cazul în care corpul străin
înfipt în perete nu l-a perforat, se exteriorizează cu mâna o porţiune din peretele reţelei în rana
operatorie, care este apoi izolată cu câmpuri sterile şi fixată la peretele abdominal prin câteva
fire de surură trecute prin musculoseroasă. Cu bisturiul sau cu foarfeca se deschide apoi reţeaua
printr-o incizie dreaptă, fixând fiecare margine a rănii prin câte două pense în T sau Pean şi se
evacuează conţinutul reţelei. Se examinează şi se explorează toate ochiurile reţelei, pentru
descoperirea şi îndepărtarea corpilor străini, iar după toaleta buzelor rănii cu tifoane sterile se
trece la închiderea rănii reţelei ca şi la rumen, printr-o sutură tri- sau bietajată. După ce se aplică
câteva puncte de sutură cu catgut pe lama epiploică, se introduce în cavitatea peritoneală o
suspensie de antibiotice şi se curăţă cu tampoane de tifon îmbibate în eter linia de sutură a
reţelei. Se repune reţeaua în cavitatea abdominală şi se reface peretele toracoabdominal prin
sutură bietajată: muşchii intercostali cu catgut, inclusiv marginea diafragmului, iar pielea cu
mătase, în puncte separate, sub dren. Postoperator, tratamentul este ca după rumenotomie.

5. Operaţii pe stomac

5.1. Operaţia în dilataţia abomasului

Se practică în dilataţia simplă a cheagului, cauzată fie de stenoza pilorică permanentă, fie
de geosedimentoză. Pregătirea pentru operaţie este identică cu cea de la rumenotomie.
Tehnica presupune mai întâi efectuarea rumenotomiei. Prin rana operatorie se introduce
mâna în rumen şi se explorează, după care, cu degetele făcute puică, se pătrunde prin
deschizătura reţea-foios-abomas direct în cheag. Dacă nu se reuşeşte dilatarea manuală a
deschiderii reţea-foios-abomas, atunci se administrează per os cu irigatorul 200-300 ml clorură
de sodiu 10% sau o soluţie hipertonă de sulfat de sodiu. De regulă, sub acţiunea acestor
stimulente, se reuşeşte dilatarea acestei deschideri. După explorarea abomasului şi stabilirea
diagnosticului de geosediment, se retrage mâna şi se introduce sonda stomacală în interiorul

125
cheagului. Se introduce prin sondă în abomas o cantitate de 4-5 litri de apă, pentru diluarea
geosedimentului şi evacuarea lui mai uşoară prin sifonaj. După 4-5 reprize de sifonări se
reuşeşte de regulă debarasarea completă a abomasului de geosediment. Înainte de a retrage
sonda, se introduce în interiorul cheagului o emulsie de 200-500 g cărbune medicinal. Refacerea
peretelui rumenal şi a peretelui abdominal se execută după tehnica descrisă la operaţia de
laparatomie şi rumenotomie. Tratamentul postoperator presupune instituirea antibioticoterapiei
pe cale generală şi administrarea în două reprize a unei doze de 200-400 ml prednisolon.
Rana abdominală suturată va fi îngrijită corespunzător, iar alimentaţia va fi dietetică, prin
administrarea unor furaje de calitate şi uşor digestibile.

5.2. Abomasotomia la oaie

La oaie, abomasotomia este indicată mai ales în obstrucţia abomasului prin corpi străini
(fito- sau pilobezoare), în indigestie prin supraîncărcare, dilataţie gastrică etc. Operaţia se face
pe animalul contenţionat în decubit dorso-lombar, iar anestezia constă în narcoză cu cloraloză
(50 mg/kc soluţie 1%, i.v.), narcotice barbiturice (fenobarbital sau thiopental sodic 20-30 mg/kc)
sau neuroleptanalgezie (neuroleptic + ketamină), asociate cu anestezie locoregională.
Tehnică. Se face o incizie de la xifoid la ombilic, pe linia albă, pe o lungime de 10-15
cm, se îndepărtează spre stânga marele epiploon şi se exteriorizează jumătatea posterioară a
abomasului, neacoperită de epiploon. Se face apoi incizia peretelui abomasului între mica şi
marea curbură, paralelă cu ele, în aria cea mai puţin vascularizată. Se ia ca punct de reper, de
regulă, corpul obstruant. În acest timp operator se iau cele mai adecvate măsuri pentru a evita
inundarea peritoneului cu revărsat gastric. Incizia trebuie să fie destul de mare pentru a putea
evacua în condiţii bune corpul străin, corp care se evidenţiază la exterior cu ajutorul unei pense
cu gheare. După o hemostază îngrijită şi aseptizarea marginilor rănii abomasului cu sulfatiazol
10%, se închide viscerul printr-o sutură bietajată. Prima este totală, cu fir neresorbabil în surjet,
tip Schmieden sau în puncte separate şi a doua, seromusculoasă, de înfundare, cu material
resorbabil. Se face apoi o dializă a pereţilor abomasului cu ser fiziologic călduţ şi procainizat,
după care se introduce în cavitatea abdominală un unguent pe bază de antibiotice şi se trece la
refacerea peretelui abdominal prin sutură bietajată, eventual sub dren. Postoperator, se va îngriji
rana suturată, alături de o alimentaţie dietetică şi antibioticoterapia pe cale generală.

5.3. Operaţia în deplasarea abomasului în stânga la bovine

Se recomandă în anomaliile de poziţie ale cheagului, când acesta se găseşte plasat parţial
sau în totalitate între rumen şi peretele abdominal stâng. Cu cât deplasarea avansează între reţea,
vestibul şi fundul de sac ventral al rumenului, cu atât abomasul prezintă o cantitate mai mare de
lichid şi mai ales de gaze, ducând la distensia lui, exteriorizată prin proeminenţa hipocondrului
stâng şi a peretelui abdominal, înapoia marginii posterioare a ultimei coaste. În general,
deplasarea se instalează într-un interval de 14-21 zile. Contenţia este patrupodală, lângă un
perete sau în travaliu, iar anestezia este locoregională, cu procaină sau xilină.
Tehnica urmăreşte atât readucerea în poziţie normală a abomasului deplasat, dilatat şi
hipoton, cât şi prevenirea recidivelor prin omento- sau abomasopexie. Accesul către stomacul
deplasat spre stânga se poate face prin laparatomie în flancul stâng sau în flancul drept.
Operaţia prin laparatomie în flancul stâng. Pregătirea locală constă în toaleta
chirurgicală, prin tundere şi radere, a fosei paralombare stângi şi a unei fâşii în zona ventrală a
peretelui abdominal, lată de 20 cm, de la apendicele xifoidian până la ombilic. Laparatomia se
face la fel ca în operaţia de rumenotomie, apoi se explorează atent cavitatea abdominală. De
multe ori, abomasul destins de gaze apare în zona rănii operatorii. Cheagul are o culoare roz sau
roşie, deosebindu-se de rumen, care are o culoare gri gălbuie. Se exteriorizează o porţiune din
cheag în rana operatorie şi se efectuează o sutură în pungă de tutun, seromusculoasă, cu catgut,
în jurul locului de puncţionare, ale cărei capete se lasă libere, urmată de puncţia lui cu un ac gros

126
de seringă, la care este adaptat un tub de cauciuc, pentru evacuarea la exterior a conţinutului
gazos. Când rumenul este supraîncărcat, se recomandă rumenotomia pentru golirea lui parţială
de conţinut alimentar. După evacuarea gazelor şi extragerea acului se strâng bine şi se înnoadă
capetele firului de catgut, acoperindu-se apoi soluţia de continuitate punctiformă printr-o sutură
de înfundare. Urmează efectuarea omentopexiei, pentru prevenirea recidivei. În acest scop,
abomasul, împreună cu epiploonul din zona marii curburi, este adus în rana operatorie sau dacă
este posibil chiar în afara ei. Pe faldurile epiploonului, în apropierea marii curburi, se practică o
sutură în fir continuu cu material neresorbabil, lungă de 8-10 cm, care interesează grosimea
epiploonului, dar nu şi peretele cheagului. Sutura începe cu un nod, al cărui capăt, lung de
aproximativ 1 m, este lăsat ca fir tractor şi prins înafară cu o pensă hemostatică. Urmează sutura
epiploonului pe o distanţă de 8-10 cm, după care se înnoadă, iar celălalt capăt, tot atât de lung,
este prins înafara rănii operatorii cu o altă pensă hemostatică. Urmează repunerea cheagului în
poziţia lui normală. În acest scop, operatorul introduce mâna dreaptă în cavitatea abdominală,
între peretele lateral stâng al abdomenului şi rumen, executând uşoare mişcări de rotaţie şi
împingere a cheagului. Prin acestea, organul deplasat în stânga este împins în direcţie cranio-
ventrală şi alunecă încet între reţea, vestibul şi fundul de sac ventral al rumenului, peste linia
mediană, în partea dreaptă a abdomenului. În momentul când cheagul şi-a reluat poziţia sa
normală, de cele mai multe ori se percep borborigme, deoarece lichidele oprite până acum de
îndoirea pilorului se pot evacua în duoden. Atunci când prin aceste manopere nu se reuşeşte
repoziţionarea cheagului, se recurge la tracţionarea rumenului cu un cleşte special către rana
operatorie, uşurându-se astfel împingerea spre poziţia sa normală. Pentru fixarea lui în poziţie
anatomică, la capetele firelor lungi de 1 m se ataşează câte un ac (5-6 cm) uşor curbat la vârf şi
pentru a nu produce leziuni în timpul trecerii acestora prin cavitatea abdominală, pe vârful acelor
se fixează câte un dop de cauciuc steril. Operatorul ia acul, cu capătul firului cranial în palma
dreaptă, caută planşeul şi linia mediană a cavităţii abdominale, în timp ce ajutorul său apasă
peretele ventral în sus, exact la un lat de palmă înapoia apendicelui xifoid. Se scoate dopul de
cauciuc şi în acest loc, operatorul străpunge dinăuntru spre înafară peritoneul, linia albă şi pielea
pe linia mediană, apoi celălalt fir este introdus în cavitatea abdominală, perforând în acelaşi mod
peretele ventral, la circa 10 cm înapoia perforării firului cranial pe linia mediană. În prealabil,
această regiune se infiltrează cu procaină 4%, pentru a evita reacţia de durere. Sutura în U ce ia
naştere după înnodarea firelor peste piele fixează marele epiploon de peretele ventral abdominal
şi asigură o aderenţă fermă a abomasului. Prin explorarea cavităţii abdominale se verifică dacă
sutura este suficient de strânsă sau dacă sub aceasta nu au pătruns anse intestinale.
În cavitatea abdominală se fac aspersiuni cu ulei de vaselină steril şi antibiotice, după
care rana operatorie din flanc se închide prin acelaşi procedeu ca după rumenotomie.
Tratamentul postoperator are în vedere o semidietă timp de 6-7 zile, combaterea şocului prin
rehidratare, reclorurarea organismului şi protecţia aparatului cardiovascular. Stimularea
motricităţii abomasului şi a compartimentelor digestive se va face prin administrarea de
parasimpaticomimetice. Firele de sutură se ridică după 2 săptămâni.
Operaţia prin laparatomie în flancul drept. Timpii operatori ai laparatomiei interesează
flancul drept şi se execută după aceeaşi tehnică. După deschiderea cavităţii abdominale se trece
cu mâna pe lângă rumen şi se puncţionează la fel cu un ac gros ataşat la un tub de cauciuc
cheagul dislocat şi puternic balonat. După golirea gazelor se trece, de preferinţă cu ambele
mâini, pe sub rumen şi reţea, se apucă abomasul cu ambele mâini şi trăgând cu mare precauţie,
se reaşează organul în poziţia sa anatomică. După identificarea epiploonului din zona pilorului,
operaţia de omentopexie se execută la fel, cu deosebirea că extremităţile firelor de sutură se scot
lateral aproximativ la un lat de palmă înaintea pliului grasetului drept şi la o depărtare de
aproximativ 2-3 cm unul de altul. Firele se pot înnoda deasupra pielii sau sub piele, după incizia
ei prealabilă. În ultimul caz, rana cutanată se închide prin două puncte de sutură. Refacerea
peretelui abdominal şi îngrijirile postoperatorii se fac ca şi în operaţia anterioară.

5.4. Operaţia în deplasarea abomasului în dreapta la bovine

127
 Cele mai multe cazuri de deplasări ale cheagului, fie la stânga, fie la dreapta, se întâlnesc
la vacă în perioada de după fătare. Când cheagul se deplasează în jumătatea dreaptă a cavităţii
abdominale, acesta este puternic destins de gaze şi lichide, se plasează între ansele intestinale şi
peretele abdominal drept, umplând aproape toată jumătatea dreaptă a cavităţii abdominale. Când
dislocarea este simplă, fundul abomasului se situează de regulă ventral.
Tehnică. Se face laparatomia în flancul drept, printr-o incizie verticală, lungă de 15-20
cm şi paralelă cu ultima coastă, cu atenţie să nu se lezioneze abomasul, care apare dilatat enorm
şi poate fi torsionat în stânga sau în dreapta cu 180-360°. De obicei, dilataţia şi torsiunea
abomasului pe dreapta este urmată de acumularea unor cantităţi mari de lichide şi gaze, uneori
geosediment. Evacuarea gazelor şi a lichidelor se realizează prin aceeaşi puncţie cu un ac gros,
ataşat la un tub de cauciuc lung, scos înafară. Aceeaşi sutură în pungă de tutun, făcută în jurul
acului, va acoperi rana punctiformă după terminarea evacuării gazelor şi a lichidelor, peste care
se va suprapune sutura de înfundare. Golirea abomasului se face prin sifonaj sau cu ajutorul
aparatului de aspirat lichide. Se acordă o deosebită atenţie izolării rănii operatorii din flanc,
pentru a evita scurgerea conţinutului abomasului în cavitatea abdominală. Dacă tubul se
obstruează, se fac masaje şi presiuni asupra abomasului. Dacă abomasul este torsionat, se
detorsionează şi se repune în poziţia lui normală, în cavitatea abdominală, după care operaţia se
termină prin sutura etajată a peretelui abdominal. Îngrijirile postoperatorii sunt identice cu cele
descrise în operaţia în deplasarea abomasului la stânga.

5.5. Gastrotomia la carnasiere

Este indicată pentru extragerea unui corp străin oprit în viscer sau în porţiunea terminală
a esofagului, precum şi în dilataţia acută a stomacului.
Tehnică. Pregătirea preoperatorie se face prin anestezie generală (neuroleptanalgezie),
dietă, toaletă locală şi anestezie pe linia de incizie. Contenţia este în decubit dorso-lombar.
Tehnica presupune mai întâi efectuarea laparatomiei preombilicale pe linia albă sau
paramedian, în stânga, pe o lungime de aproximativ 15 cm. Apoi, după îndepărtarea
epiploonului, se identifică stomacul, care se exteriorizează parţial în rana operatorie (o zonă a
peretelui său posterior, între marea şi mica curbură). În cazul dilataţiei şi al torsiunii gastrice, din
cauza acumulării unei cantităţi mari de gaze, este imposibilă exteriorizarea stomacului. Pentru
aceasta este necesară puncţionarea prealabilă (gastrocenteza) cu un ac gros de seringă, la care s-a
adaptat un tub sau o seringă de calibru mare (60 ml), pentru a evita contaminarea cavităţii
peritoneale. Zona exteriorizată se protejează cu câmpuri sterile, se identifică prin palpare corpul
străin şi se fixează cu mâna stângă de faţa posterioară a stomacului, într-o regiune mai puţin
vascularizată. Incizia stomacului se face pe faţa lui posterioară, luând ca punct de reper corpul
străin, între marea şi mica curbură sau perpendicular pe marea curbură, paralelă cu vasele
arteriale provenite din arcul gastroepiploic, sub o hemostază îngrijită a arborizaţiei submucoasei.
Se recurge apoi la protejarea soluţiei de continuitate a stomacului cu câmpuri sterile, pentru
evitarea inundării cavităţii peritoneale cu revărsat gastric şi la extragerea corpului străin cu
ajutorul unei pense chirurgicale. Atunci când localizarea corpului străin este în porţiunea
terminală a esofagului, incizia trebuie făcută în apropierea cardiei. Prin această deschidere se
introduce o pensă curbă, dirijată către corpul străin din esofag şi prin uşoare mişcări se prinde şi
se extrage corpul obstruant, cu mare precauţie, pentru a nu leziona peretele esofagian. Marginile
rănii stomacale se toaletează cu sulfatiazol 10% şi se trece la gastrorafie bietajată: prima sutură
este totală, cu fir neresorbabil, tip Schmieden sau în surjet, iar a doua, de înfundare cu catgut sau
iniţial se aplică o sutură Cushing, urmată de Lambert de înfundare. Se îndepărtează câmpurile,
iar pe linia de sutură se aplică asocilin şi stomacul se introduce în cavitatea abdominală.
În general, în torsiunea gastrică, splina se identifică intraoperator pe partea dreaptă a
cavităţii peritoneale, volumul acesteia fiind impresionant, cauzat de staza circulatorie. După
repoziţionarea stomacului şi a splinei, dacă aceasta din urmă nu-şi reia dimensiunile normale în

128
5-10 minute, se va recurge la splenectomie. Pentru aceasta, se vor executa ligaturi duble cu fir
resorbabil pe bazele ligamentului gastrosplenic, secţionarea făcându-se între aceste ligaturi.
Atunci când gastrotomia s-a făcut în dilataţia stomacului, se recurge la gastropexie la muşchiul
transvers al abdomenului. Refacerea pereţilor abdominali se face prin sutură bietajată: peritoneul
şi linia albă cu catgut, iar pielea cu mătase. Se face un pansament protector fixat cu câteva fire
de sutură sau mastisol şi se aplică o cămaşă tip Alfort. Postoperator, se ţine o dietă absolută în
ziua operaţiei, iar în zilele următoare, dietă hidrică sub formă de ceaiuri şi apoi semilichidă, timp
de 5-6 zile, după care se trece progresiv la regimul alimentar normal. Pentru prevenirea infecţiei
se administrează pe cale generală antibiotice şi sulfamide timp de 4-5 zile, iar pentru
reechilibrarea hidroelectrolitică se administrează seruri glucozate şi tonice cardiace.

6. Operaţii pe intestine

6.1. Enterotomia

Se practică în majoritatea cazurilor în sindromul de ocluzie şi obstrucţie mecanică a

intestinului, pentru îndepărtarea corpilor străini obstruanţi, a fecaloamelor, a enteroliţilor sau a
calculilor intestinali, precum şi în caz de coprostază gravă.
Tehnică. La rumegătoare, locul de elecţie se găseşte în flancul drept, la cabaline, sub
coarda flancului stâng – intestin subţire, ansele II şi III din colonul ascendent, respectiv în panta
flancului drept – cecum, ansele I şi IV ale colonului ascendent, iar la carnasiere se recurge la
laparatomia pe linia mediană. Anestezia este generală sau potenţializată şi locoregională, iar
contenţia este în decubit dorso-lombar la carnasiere, în decubit lateral la cabaline şi respectiv în
decubit lateral sau în poziţie patrupodală, în travaliu, la bovine. Deschiderea abdomenului se
face printr-o incizie la nivelul locului de elecţie, explorarea cavităţii abdominale şi exteriorizarea
ansei intestinale obstruate (la limita dintre ansele dilatate şi turtite). Izolarea ansei intestinale şi a
cavităţii abdominale se face cu ajutorul câmpurilor sterile, care se interpun între ansa intestinală
şi buzele rănii abdominale. Se face apoi testarea viabilităţii ansei, prin proba cu clorură de sodiu,
iar dacă ansa este viabilă se trece la îndepărtarea conţinutului intestinal de o parte şi de alta a
corpului obstruant şi la mobilizarea acestuia. Deoarece la nivelul corpului străin peretele
intestinal poate prezenta un oarecare grad de alterare, se recomandă ca deschiderea intestinului
să se facă în ţesut sănătos şi pentru aceasta se încearcă dislocarea lui înainte sau înapoi.
Se aplică apoi pensele de baraj intestinal, care vor încadra corpul obstruant şi se deschide
intestinul printr-o incizie longitudinală, pe marea curbură sau la jumătatea distanţei dintre marea
şi mica curbură, chiar pe relieful corpului obstruant şi pe o lungime corespunzătoare acestuia. Se
face enucleerea sa printr-o simplă compresiune manuală sau cu ajutorul unei pense chirurgicale.
Sutura rănii intestinale va fi bietajată la speciile de talie mică şi bi- sau trietajată la cele
de talie mare. Sutura bietajată constă dintr-o sutură totală (Schmieden, surjet simplu), cu
material neresorbabil în fir continuu şi o sutură de înfundare la exterior (Lambert), cu material
resorbabil. Sutura trietajată presupune în primul rând o sutură mucomucoasă în fir continuu, cu
material neresorbabil, urmată de sutura musculomusculară cu catgut, în fir continuu şi de sutura
seroseroasă în fir continuu, cu material resorbabil (Lambert). De reţinut este faptul că în suturile
pe intestin se folosesc ace atraumatice, de preferinţă drepte. Când diametrul intestinului este
mare, enterotomia se poate executa şi transversal, fiind mai puţin stenozantă.
După enterorafie, se îndepărtează pensele de coprostază şi câmpurile de operaţie din
jurul ansei, se spală ansa cu ser fiziologic călduţ sau se şterge cu tampoane îmbibate în
sulfatiazol 10%, se uncţionează cu asocilin şi se introduce în cavitatea abdominală.
Înainte de închiderea trietajată a abdomenului, în cavitatea peritoneală se introduc
antibiotice şi eventual hidrocortizon, în scopul prevenirii aderenţelor.

6.2. Enterectomia parţială

129
 Reprezintă o urgenţă chirurgicală şi este indicată în toate tipurile de gangrene intestinale
(hernie strangulată, incarcerare, volvulus, invaginare), corpi străini perforanţi, tromboze ale
vaselor mezenterice, tumori intestinale, răni întinse ale anselor intestinale sau ale mezenterului,
fistule intestinale etc. Pregătirile preoperatorii sunt identice cu cele prezentate la enterotomie.
Tehnică. Celiotomia trebuie să ofere acces deplin la segmentul de intestin supus
rezecţiei, iar explorarea cavităţii abdominale trebuie să fie metodică, astfel încât să ducă la
identificarea şi exteriorizarea segmentului de intestin afectat. Acesta se izolează prin câmpuri
sterile şi se face examenul viabilităţii (virarea culorii cianotice în roşu aprins demonstrează
faptul că nu au avut loc leziuni ireversibile şi nu este necesar să se efectueze enterectomia). În
cazul în care s-au produs aderenţe, acestea se vor îndepărta manual sau se vor secţiona între
două pense hemostatice, după ce vasele au fost ligaturate. Urmează apoi golirea porţiunii de
rezecat de conţinut prin taxis manual, fixarea limitelor segmentului intestinal de rezecat (ţinând
seama că secţionarea intestinului trebuie făcută într-o porţiune sănătoasă, lipsită de orice proces
inflamator) şi coprostaza cu pense de baraj intestinal. De o parte şi de alta a penselor de
coprostază se mai aplică, la circa 3-5 cm pe intestinul sănătos, câte o pensă intestinală de baraj.
Se face ligaturarea, cu catgut fin, a vaselor mezenterice tributare segmentului intestinal afectat
(se pot aplica ligaturi duble), se secţionează intestinul de fiecare parte, între cele două pense,
precum şi mezenterul, distal faţă de ligaturile vasculare (sau între ligaturile duble) şi se
îndepărtează segmentul intestinal gangrenat, împreună cu pensele intestinale proximale.

6.3. Enteroanastomoza

Pentru buna reuşită a enteroanastomozei, este necesar ca cele două capete intestinale să
fie sănătoase, cu irigaţie bună, sutura lor să fie perfect etanşă, breşa mezenterică să fie bine
închisă prin puncte de sutură, iar contaminarea zonei operatorii să fie evitată cu stricteţe.

A. Enteroanastomoza terminoterminală
Este metoda cea mai anatomică, cea mai simplă şi cea mai rapidă în raport cu celelalte şi
constă în refacerea continuităţii intestinului prin reunirea celor două extremităţi cap la cap, prin
suturi circulare. Pentru ca anastomoza să se realizeze în condiţii bune, cele două capete
intestinale trebuie să aibă un diametru apropiat şi lumenul cât mai mare.
Tehnică. Cele două secţiuni intestinale circulare, fixate în pensele de baraj intestinal şi
bine curăţate, se apropie una de alta, cu deschiderile orientate spre operator, atingându-se cu o
parte din suprafaţa lor şi se reunesc prin sutură monoplană, bi- sau trietajată.
Sutura monoplană presupune folosirea firelor de sutură din material neresorbabil şi
aplicarea lor în puncte separate, echidistanţate şi destul de apropiate sau utilizarea suturii în fir
continuu. Sutura începe cu pereţii apropiaţi, după care se continuă la pereţii îndepărtaţi, în raport
cu operatorul. La aceştia din urmă, acul se introduce din interior spre exterior la peretele stâng şi
invers la cel drept, astfel încât nodurile se vor executa la interiorul lumenului, precum şi din
exterior în interior şi apoi invers, cu nodurile la suprafaţă.
Sutura bietajată presupune unirea iniţială a suprafeţelor seroase ale celor doi pereţi
posteriori printr-o sutură în fir continuu, cu material resorbabil, plecându-se de la o margine,
unde un capăt al firului, după practicarea unui nod chirurgical, serveşte drept fir tractor. Sutura
se execută aproximativ la 0,5 cm de marginea peretelui şi se continuă pe toată faţa posterioară,
până la cealaltă margine, unde se face un alt nod chirurgical, lăsându-se apoi liber firul cu acul
Hagedorn, pentru a-l folosi la continuarea suturii de la nivelul feţei anterioare.
A doua sutură se efectuează cu fir neresorbabil, fie în puncte separate, fie în fir continuu
şi reuneşte circumferinţele celor două capete intestinale la început la nivelul pereţilor posteriori,
după care se continuă pe faţa anterioară. Sutura este totală şi începe de la aceeaşi margine de
unde a început şi prima, unde se lasă un fir tractor, care se va înnoda cu celălalt capăt după
terminarea suturii feţei anterioare. Se continuă apoi sutura de înfundare seroseroasă pe

130
circumferinţa anterioară, cu firul resorbabil care a fost lăsat liber şi care se înnoadă la terminare
cu capătul de catgut care a servit drept fir tractor. Se scot pensele intestinale de baraj şi se
controlează etanşeitatea şi lărgimea anastomozei, după care se închide spărtura mezenterică prin
câteva puncte de sutură cu fir resorbabil fin. Operaţia se termină prin curăţirea segmentului de
intestin anastomozat cu eter sau sulfatiazol 10%, uncţionarea lui cu asocilin, introducerea în
cavitatea abdominală şi sutura etajată a peretelui abdominal.
Sutura trietajată este recomandată mai ales la speciile de talie mare, la care lumenul
intestinal este de calibru mare. În acest procedeu, după apropierea capetelor intestinului, se
practică mai întâi o sutură seroseroasă, cu catgut subţire, pe semicircumferinţele tangente ale
capetelor intestinale, la circa 0,5 cm de marginea secţionată, lăsând capetele firului nesecţionate,
în aşteptare. Urmează sutura musculoseroasă, pe aceeaşi semicircumferinţă şi tot cu catgut,
lăsând de asemenea capătul lung după înnodarea firelor de sutură. Lumenul intestinului se
închide apoi prin sutura mucomucoasă cu fir neresorbabil, de jur împrejur, până ce se ajunge la
punctul de plecare, unde se înnoadă. Se continuă apoi pe semicircumferinţele excentrice, cu
ajutorul celor două capete de fire lăsate ca fire tractoare lungi, mai întâi a doua sutură
musculoseroasă şi apoi sutura cea mai externă, de înfundare, seroseroasă.

B. Enteroanastomoza laterolaterală
Este o metodă prin care continuitatea tractului intestinal se restabileşte prin deschiderea
efectuată pe feţele laterale ale capetelor intestinului ce urmează a fi anastomozate.
Tehnică. Rezecţia porţiunii de intestin se face ca în metoda precedentă, cu deosebirea că
nu se mai aplică al doilea rând de pense intestinale, ci se ligaturează intestinul cu fir de mătase,
eventual în bursă. Se secţionează între pense şi ligatură fiecare capăt al intestinului, după care se
incizează mezenterul cu vasele sanguine ligaturate în prealabil şi se îndepărtează astfel
segmentul de intestin afectat. Se aplică apoi o a doua ligatură în bursă, la aproximativ 1-2 cm de
prima, iar capătul intestinal, împreună cu prima ligatură, se înfundă după cea de-a doua, care se
strânge şi apoi se efectuează încă o sutură de înfundare, seroseroasă. Prin aceste suturi trebuie să
se asigure o etanşeitate perfectă a bonturilor intestinale. Înfundarea capetelor intestinului
(rezultate în urma rezecţiei) se poate efectua şi printr-o sutură pe pensa intestinală, aplicată pe
extremitatea intestinului (sutura Cushing). Refacerea continuităţii tranzitului intestinal se face
prin alăturarea capetelor intestinale în poziţie izoperistaltică, cu deschiderea laterală a capetelor
intestinale şi unirea marginilor acestor deschideri prin suturi etajate. O atenţie deosebită se va
avea pentru ca porţiunile de intestin care depăşesc anastomoza de o parte şi de alta să fie cât mai
mici, pentru a nu forma funduri de sac. În acest scop, cele două bonturi, golite de conţinut şi
fixate în pense intestinale de baraj, sunt aduse una în dreptul celeilalte, în poziţie izoperistaltică,
pe o distanţă de 8-10 cm. Se fixează capetele în această poziţie printr-o sutură în fir continuu,
seromusculoasă, cu material resorbabil fin, al cărui capăt rămâne prins într-o pensă. Se practică
apoi cu foarfeca, de fiecare parte a suturii, câte o incizie longitudinală a pereţilor capetelor
intestinului, la circa 1 cm distanţă de sutura de unire şi paralelă cu ea.
Inciziile longitudinale ale capetelor trebuie să fie egale, iar lungimea, în raport cu
diametrul lumenului intestinal (cam o dată şi jumătate faţă de diametrul intestinului) şi cu 3-4
mm mai scurte decât linia de sutură care uneşte capetele. Se suturează apoi cu mătase sau nylon,
în fir continuu (sutură totală), marginile adiacente ale celor două părţi concentrice, sutură care
apoi se continuă pe faţa semicircumferinţei anterioare, deci de jur împrejur. Cu firul de catgut
oprit în pensă, ca fir tractor lung, se continuă sutura seroseroasă de înfundare, la nivelul părţii
anterioare. Se îndepărtează pensele de coprostază şi se suturează marginile rănii mezenterice
prin câteva fire resorbabile. Ansa anastomozată se spală cu sulfatiazol 10% sau cu eter, se
uncţionează cu un unguent cu antibiotice şi se repune în cavitatea abdominală, după care se
reface peretele abdominal prin suturi etajate. Anastomoza laterolaterală prezintă avantajul că
realizează o comunicare largă între cele două capete, oferind în acelaşi timp o securitate
suplimentară în privinţa unei eventuale fistulizări. Dezavantajele constau în următoarele aspecte:
durata de execuţie mai lungă, sacrifică o porţiune mai mare de intestin şi cele două funduri de

131
sac pot deveni adevărate diverticule, în care să stagneze conţinutul alimentar.

C. Enteroanastomoza terminolaterală
Capătul proximal al intestinului este suturat la o deschidere efectuată pe faţa laterală a
ansei distale, metodă indicată atunci când între cele două diametre transversale ale capetelor
intestinale există o diferenţă de calibru apreciabilă. Astfel, după rezecţie, se închide prin sutură
în bursă capătul terminal cu lumenul mai mare şi în acest segment intestinal se fixează lateral,
prin sutură seromusculoasă, extremitatea de intestin mai subţire. Urmează incizia segmentului
terminal închis, pe o lungime egală cu diametrul segmentului intestinal mai subţire, iar după
deschiderea lumenului intestinal se practică suturile ca la celelalte tipuri de enteroanastomoză.
Îngrijirile postoperatorii în rezecţiile intestinale urmate de enteroanastomoze se referă la
regimul alimentar, la rehidratarea organismului şi la prevenirea şi combaterea infecţiei.
În primele 12-24 ore se recomandă dietă absolută, apoi regim hidric (ceaiuri şi
barbotaje), iar pentru carnasiere, iaurt, lapte şi gris. În zilele următoare se administrează un
regim alimentar semilichid, trecându-se apoi treptat la regimul alimentar normal (pentru
carnasiere, carne tocată în cantitate redusă, iar după 5-6 zile se trece la regimul normal).
Reechilibrarea hidroelectrolitică a organismului se obţine prin seruri hipertone, electroser, tonice
cardiace şi generale. Pentru a favoriza reluarea peristaltismului intestinal, la carnasiere se va
administra câte o lingură de ulei de parafină imediat după operaţie, iar la speciile mai mari, 2-3
ml pilocarpină 1% pe cale s.c. Infecţiile postoperatorii se previn prin sulfamido- şi
antibioticoterapie generală timp de 5-6 zile. Alături de aceste tratamente, se vor asigura îngrijiri
corespunzătoare şi rănii suturate din peretele abdominal, aceasta mai ales când nu s-au putut
respecta întocmai condiţiile de asepsie şi se merge pe o cicatrizare mixtă.

6.4. Operaţia în invaginaţia intestinală la bovine

Invaginaţia intestinală este întâlnită mai frecvent la bovine şi constă în angajarea şi

strangularea unei anse din intestin prin ansa imediat următoare, cu obstrucţia completă a
lumenului intestinal. Diagnosticul se pune pe prezenţa unei formaţiuni cu aspect cilindroid sau
sferoid, sensibilă la palpaţie şi decelabilă adesea la palparea zonei de proiecţie a intestinelor
groase, din etajul superior al flancului sau a zonei intestinelor subţiri, din regiunea inferioară a
flancului drept. Iniţial, invaginaţia este reductibilă, uneori chiar spontan, însă odată cu apariţia
fenomenelor secundare de stază şi edem, ea devine ireductibilă.
Tehnică. Se face celiotomia în fosa paralombară dreaptă, iar apoi explorarea minuţioasă
intraabdominală şi exteriorizarea cu precauţie a ansei invaginate pe câmpuri sterile, după care
urmează devaginarea manuală, examenul atent al eventualelor leziuni şi proba viabilităţii
intestinului cu clorură de sodiu. Dacă aceasta este negativă, intestinul se repune în cavitatea
abdominală, după ce în prealabil a fost tamponat cu sulfatiazol 5% sau eter şi s-a făcut dializa
peritoneală cu ser fiziologic călduţ. În cazul constatării unor leziuni ireversibile limitate ale ansei
(infiltraţii serohemoragice, gangrenă umedă etc.), se trece la operaţia de enterectomie parţială,
urmată de enteroanastomoză. Operaţia se termină prin refacerea peretelui abdominal prin suturi
etajate. Atunci când se constată leziuni grave, ireversibile, animalul este trimis la abator.
Invaginaţia intestinului la cabaline este întâlnită mult mai rar, dar are o evoluţie clinică
mult mai gravă (invaginaţii ileocecale sau cecocolice), intervenţia chirurgicală fiind identică.

6.5. Operaţii pe cecum şi colon

A. Operaţia în dilataţia, deplasarea şi torsiunea cecumului

La bovine se disting trei forme clinice de dilataţii, deplasări şi torsiuni ale cecumului,
inclusiv ale colonului sigmoid: (1) dilataţia şi deplasarea cecumului, cu o uşoară torsiune spre
stânga sau spre dreapta (corpul cecumului supraîncărcat se sprijină pe planşeul cavităţii
abdominale, putând ajunge până la intrarea bazinului, iar vârful cecumului este mult mai ridicat,

132
putând suferi deplasări la stânga sau la dreapta, evoluţia afecţiunii este acută sau subacută, cu
dificultăţi de pasaj intestinal, din cauza unui început de torsiune a cecumului şi a colonului
sigmoid); (2) dilataţia şi deplasarea cecumului, cu o torsiune pronunţată către dreapta (cecumul
alunecă de-a lungul peretelui abdominal drept spre înapoi, ajungând medio-dorsal în dreptul
celei de-a treia cotituri a colonului, iar extremitatea cecală liberă, îndreptată caudal, este plasată
de regulă în afara mezenterului); (3) cecumul deplasat şi dilatat înăuntrul mezenterului, cu o
torsiune către stânga (corpul cecumului apare mult mai coborât, în timp ce extremitatea lui liberă
este dirijată, de regulă, în sens cranial şi mai rar în sens caudal).
Toate formele clinice îmbracă de la început un caracter dramatic, tradus prin triada
simptomatică: colică, meteorism şi oprirea tranzitului intestinal. Intervenţia chirurgicală trebuie
efectuată de urgenţă, pentru că afecţiunea are o evoluţie acută, de regulă mortală în 3-4 zile.
Tehnică. Laparatomia se face în fosa paralombară dreaptă, la un lat de palmă înapoia
ultimei coaste şi paralelă cu ea, lungă de 20-25 cm. După deschiderea peritoneului, de cele mai
multe ori, cecumul se găseşte în afara epiploonului şi poate să apară în rana operatorie mai ales
cu extremitatea sa liberă. În caz de dilataţie, deplasare şi eventuală torsiune spre stânga, se va
tracţiona uşor epiploonul în direcţie cranială, dezvelind astfel cecumul şi colonul sigmoid în rana
operatorie. În cazul unui conţinut gazos exagerat, care face imposibilă exteriorizarea cecumului
în rana operatorie, se face cecocenteza cu trocarul. Apoi se va putea aduce mai uşor în rana
operatorie extremitatea liberă a cecumului şi apoi o parte din corpul cecal. Pe corpul cecal, bine
izolat prin câmpuri sterile şi bine fixat în mâini, se practică într-o zonă mai slab vascularizată, o
sutură seromusculoasă în pungă de tutun, având un diametru de 4-5 cm.
În mijlocul acestei suturi circulare se practică o incizie cu un bisturiu ascuţit, pentru
evacuarea conţinutului stagnant. Prin ridicarea cu ajutorul mâinii stângi introdusă în cavitatea
abdominală, a porţiunii de cecum rămasă neexteriorizată, împreună cu colonul sigmoid, se poate
goli întregul conţinut cecal, adesea în cantitate de 5-20 litri. După evacuarea conţinutului,
cecumul apare flasc şi aton. Urmează curăţirea marginilor rănii incizate cu o soluţie călduţă de
ser fiziologic sau rivanol l‰ şi închiderea inciziei în pungă de tutun. Pentru o siguranţă mai
mare, se aplică o a doua sutură de înfundare, cu fir resorbabil, tip Lambert. Se şterge şi se
tamponează suprafaţa de sutură cu eter sau sulfatiazol 5%, se aplică apoi asocilin pe linia de
sutură, după care cecumul detorsionat este repus în cavitatea abdominală fără dificultate. După
repunere, de regulă, reluarea poziţiei normale a cecumului se face de la sine.
Înainte de a închide cavitatea abdominală prin suturi etajate, se face o dializă peritoneală
cu ser fiziologic călduţ, după care se introduc 2.000.000 UI penicilină în cavitatea peritoneală.
Tratamentul postoperator se face ca în operaţia de enterectomie şi enteroanastomoză.

B. Cecotomia la bovine
Deschiderea cecumului la bovine se practică mai ales pentru evacuarea conţinutului în
caz de dilataţie a organului prin împâstare, în formarea de fecaloame, fitobezoare sau calculi,
fenomene însoţite de sindrom de obstrucţie şi torsiune cecală.
Tehnică. Animalul este supus unei diete de 18-24 ore, se face o anestezie generală prin
tranchilizare şi locoregională (paralombară sau paravertebrală, asociată cu infiltraţia peretelui
abdominal pe linia de incizie), urmate de contenţia patrupodală, în travaliu.
Se deschide cavitatea abdominală prin celiotomie în mijlocul fosei paralombare drepte,
paralel cu ultima coastă şi la 2-3 cm sub apofizele transverse lombare, pe o lungime de 12-15
cm, folosind cât mai mult dilacerarea. Dacă prin dilacerarea musculară nu se realizează spaţiul
necesar exteriorizării cecumului, atunci se recurge la incizie. Urmează exteriorizarea cecumului
şi izolarea cavităţii abdominale cu câmpuri sterile. După îndepărtarea marginilor rănii operatorii
cu ajutorul depărtătoarelor apare de cele mai multe ori cecumul dilatat, acoperit de marele
epiploon. Pentru exteriorizarea cecumului, se trage înainte marginea posterioară a epiploonului
sau se incizează şi se prinde cecumul cu mâna de partea lui terminală, aducându-l între marginile
rănii operatorii împreună cu ligamentul ileocecal. Cecumul astfel exteriorizat se izolează cu
câmpuri sterile şi se face deschiderea sa prin incizie parietală în porţiunea lui fundică, într-o

133
zonă lipsită de vase şi examinarea atentă a cavităţii cecale, după golirea organului de conţinut.
Refacerea peretelui cecal se face prin sutură bietajată: sutură totală, cu mătase, în surjet şi
seroseroasă, de înfundare (Lambert), cu catgut. Se aplică pe sutură un unguent cu antibiotice
(asocilin), se îndepărtează eventualii coaguli sanguini şi se repune organul în cavitatea
abdominală, după care urmează refacerea peretelui abdominal prin suturi etajate. În cazul unei
torsiuni a cecumului se procedează la detorsionarea organului cu blândeţe, după exteriorizarea
lui în rana operatorie şi dacă nu sunt leziuni ireversibile, organul este repus în cavitatea
abdominală. Conduita postoperatorie este specifică intervenţiilor pe aparatul digestiv.

C. Cecectomia la bovine
La operaţia de rezecţie a cecumului se recurge în sindromul de torsiune cecală cu leziuni
parietale grave, ireversibile. Contenţia se face în poziţie decubitală laterală stângă, iar anestezia
este potenţializată (romtiazin în asociere cu cloralhidrat).
Tehnică. Se face celiotomia după tehnica descrisă la cecotomie, iar după exteriorizarea
porţiunii interesate se examinează pentru constatarea leziunilor şi se izolează cu câmpuri sterile.
Se secţionează ligamentul ileocecal, după ce în prealabil s-a făcut ligatura dublă a vaselor
sanguine, incizia trecând printre ligaturi. Se realizează apoi coprostaza cecumului, prin aplicarea
la baza organului a două pense intestinale, cu o distanţă între ele de 4-5 cm pe perete sănătos,
după vidarea prin taxis manual a conţinutului alimentar, iar apoi sutura în bursă a cecumului, cu
fir gros de mătase, între cele două pense de baraj, urmată de strângerea şi înnodarea lui.
Secţionarea cecumului se face între ligatură şi pensa distală, îndepărtându-se organul din rana
operatorie, după care se face o sutură în bursă, seromusculoasă, cu fir resorbabil, pe bontul
rămas, la 1-2 cm de bont, fără a strânge firul de sutură, iar apoi înfundarea bontului cu o pensă în
centrul suturii în bursă, urmată de strângerea şi înnodarea firului. Pentru o mai bună siguranţă,
uneori se mai aplică încă o sutură de înfundare, tip Lambert (se poate folosi şi un capăt de fir de
la ultima sutură). Se îndepărtează coagulii sanguini şi eventual conţinutul de pe cecum, se aplică
peste sutură un unguent şi se introduce cecumul rămas în cavitatea abdominală, după care
epiploonul se reaşează în poziţie normală, iar operaţia se termină prin sutura trietajată a peretelui
abdominal. Îngriiirile postoperatorii sunt identice cu cele de la intervenţiile pe intestine.

D. Colotomia la cabaline
Operaţia se recomandă în sindromul de ocluzie, produs de calculi, enteroliţi etc., care
determină dilataţia în formă de diverticul a micului colon sau a ansei a patra a marelui colon, în
porţiunea sa posterioară. Contenţia se face în decubit lateral drept, pentru colotomia micului
colon şi în decubit lateral stâng, pentru intervenţia pe ansa a patra. Anestezia este generală, prin
neuroleptanalgezie, narconeuroplegie, narcoză gazoasă şi locală, prin infiltraţie cu procaină.
Tehnica pentru micul colon. Operaţia începe prin efectuarea unei incizii în fosa
paralombară stângă, paralelă cu ultima coastă, lungă de 20 cm, la 3 cm de ultima coastă. Incizia
interesează pielea, muşchiul pielos şi tunica abdominală, oprindu-se la musculatura parietală. De
marginile inciziei cutanate se fixează câmpurile operatorii sterile, cu ajutorul penselor de
câmpuri. Urmează dilacerarea boantă a muşchilor oblic extern, oblic intern şi transvers al
abdomenului, perforarea peritoneului, fie prin puncţie cu ajutorul unei pense hemostatice lungi
sau cu o foarfecă cu vârful bont, fie prin prinderea în două pense şi secţionarea cu foarfeca, după
o prealabilă infiltrare a ţesutului adipos şi a peritoneului cu 20 ml procaină 2%. Se face
explorarea atentă a cavităţii abdominale, cu identificarea şi exteriorizarea ansei obstruate de
corpul străin pe o lungime suficientă, pe câmpuri mari, iar apoi coprostaza cu pense intestinale
de baraj, pe o porţiune de intestin sănătoasă, după golirea de conţinut prin taxis digital.
Deschiderea intestinului se face printr-o incizie longitudinală, paralelă cu bandeleta marii
curburi şi la 2 cm depărtare de ea, luând ca punct de reper corpul străin, iar apoi spălarea cu ser
fiziologic călduţ şi steril a buzelor rănii intestinale, până la îndepărtarea tuturor resturilor de
conţinut. Enterorafia poate fi bi- sau trietajată, în sensul marelui ax al rănii operatorii. Repunerea
ansei în cavitatea abdominală este urmată de o dializă peritoneală şi de aspersiuni intracavitare

134
cu ulei de vaselină steril, iar apoi de închiderea cavităţii abdominale după tehnica cunoscută.
Tehnica pentru ansa a patra a marelui colon. Incizia este oblică, de 20 cm lungime, în
regiunea cartilajului xifoidian, la 4-5 cm depărtare de arcul costal drept şi paralelă cu el la
nivelul sincondrozelor coastelor 7-11. Extremitatea antero-inferioară a inciziei cutanate se
opreşte la 14-15 cm de linia albă. Incizia musculaturii se face în aceeaşi direcţie, urmată de
incizia peritoneului. Vena toracică externă se ligaturează şi se secţionează între ligaturi, după
care urmează explorarea atentă a cavităţii abdominale şi identificarea ansei obstruate.
Exteriorizarea şi izolarea ei cu câmpuri sterile este urmată de coprostaza cu ajutorul penselor
intestinale de baraj şi de deschiderea ansei colice, printr-o incizie longitudinală prin bridă, pe o
lungime corespunzătoare formaţiunii obstruante. Extragerea manuală a calculului se face după
ce s-au introdus 50-200 ml ulei de parafină intracavitar sau a fost zdrobit cu ajutorul unui cleşte
special, în cazul unor calculi de dimensiuni mai mari. Urmează curăţirea ansei intestinale cu eter
sau sulfatiazol 10% şi sutura trietajată a intestinului, repunerea ansei în cavitatea abdominală şi
refacerea peretelui abdominal. Tratamentul postoperator la dezocluzionaţi trebuie să ţină cont de
existenţa tulburărilor de ordin local şi general, prezente înainte de intervenţia chirurgicală şi apoi
de faptul că intervenţia operatorie produce prin ea însăşi o serie de tulburări, care pot agrava
starea pacientului. Obstrucţia mecanică prin corpi străini declanşează un sindrom umoral grav,
caracterizat prin deshidratare şi hipocloremie. Alături de medicaţii prin soluţii clorurate izotone,
se mai indică glucoză 5%, care stimulează funcţia antitoxică a ficatului şi aduce şi un material
energetic atât de necesar organismului. Sărurile izotone clorurate şi glucozate combat şi
stercoremia prezentă înainte de operaţie şi apoi agravată de trecerea în sânge a toxinelor
retenţionate la nivelul obstrucţiei. Ele restabilesc în acelaşi timp balanţa hidrică şi cristaloidă a
organismului, stimulează peristaltismul intestinal şi indirect eliminarea de gaze, calmând
animalul. Antibioticoterapia pe cale generală trebuie instituită cât mai precoce, pentru a preveni
declanşarea peritonitei, posibilă întotdeauna, prin trecerea florei microbiene din intestin în sânge
şi peritoneu, din cauza permeabilităţii ansei intestinale obstruate, cât şi prin însămânţări produse
din conţinutul intestinal. Tonicele generale, cardiotonicele şi un regim alimentar dietetic asigură
îmbunătăţirea progresivă a funcţiilor organismului.

7. Operaţii în hernii

7.1. Consideraţii generale

Hernia abdominală reprezintă ieşirea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ din
cavitatea abdominală, proeminând sub piele, cu păstrarea integrităţii peritoneale. Herniile
congenitale se produc prin diverse orificii naturale (ombilical, inghinal etc.), la naştere sau mai
târziu şi sunt cauzate de unele predispoziţii înnăscute. Herniile dobândite apar în timpul vieţii
animalului şi sunt determinate de diverse traumatisme şi mai ales în unele zone cu rezistenţa
peretelui mai mică (zone herniare). În general, hernia ia denumirea regiunii anatomice în care
apare (ombilicală, inghinală, inghinoscrotală, perineală etc.) sau a organului herniat (epiplocel,
enterocel, cistocel, histerocel etc.). Traiectul (canalul herniar) este reprezentat de spaţiul prin
care ies organele din cavitatea abdominală, care poate fi drept sau oblic, prezentând două orificii
sau inele: unul superior (intern) şi altul inferior (extern). Sacul herniar este format din peritoneu,
care se angajează prin canal din cauza presiunii viscerelor abdominale şi are o formă variabilă
(cilindrică, globuloasă, sferică, conică etc.). Sacul herniar prezintă un orificiu, prin care
comunică cu cavitatea abdominală, un gât, care este cuprins în traiectul herniei şi un corp,
reprezentat prin partea lărgită, situată opus orificiului herniar. Conţinutul herniar este format de
cele mai multe ori din epiploon şi una sau mai multe anse de intestin subţire (enteroepiplocel),
dar şi alte organe pot hernia (colonul descendent, cecumul, stomacul, uterul, vezica urinară).
În general, există două procedee operatorii, folosite în funcţie de caracteristicile herniei
şi anume: extraperitoneal (când reducerea herniei se face fără deschiderea sacului herniar) şi
intraperitoneal (când sacul herniar se deschide şi se rezecă).

135
 Hernia simplă (reductibilă) este cea care nu produce tulburări însemnate şi poate fi
repusă cu uşurinţă în cavitatea abdominală.
Hernia complicată (ireductibilă) nu poate fi repusă uşor, fie din cauza volumului prea
mare, fie din cauza aderenţelor existente.
Hernia strangulată se caracterizează prin constricţia viscerelor în interiorul sacului
herniar. În general, organul herniat este o porţiune de intestin subţire, care sfârşeşte prin
gangrenă umedă dacă nu se intervine în timp util.
Strangularea prin acumularea conţinutului intestinal apare lent, printr-un peristaltism
intestinal accentuat, care umple cu materii fecale ansa intestinală aferentă, ducând la dilatarea ei
şi la comprimarea ansei eferente, care devine impermeabilă, deşi uneori inelul herniar este larg.
Uneori, conţinutul de fermentaţie presează ansa pe inel, determinând strangularea, alteori
interpunerea „evantaiului mezenteric” comprimă cele două capete ale ansei intestinale pe inelul
herniar, prin tragerea lui în sus, spre inserţia vertebrală.
Strangularea elastică apare mai ales vara, în timpul efortului, când orificiul herniar, deşi
mic, se poate lărgi, iar creşterea presiunii intraabdominale face să pătrundă prin orificiul herniar
o ansă de intestin. Apoi peritoneul parietal şi mezenterul se întind, provocând un spasm reflex al
muşchilor care formează inelul herniar. În urma acestui spasm, inelul herniar se strâmtează şi
mai mult, gâtuind în acest fel ansa intestinală captivă din sacul herniar.
Strangularea retrogradă (în W) se produce atunci când, prin transversul aceluiaşi orificiu
se angajează două anse intestinale, caracterizându-se prin strangularea şi gangrena umedă a
ansei intestinale intermediare, situată intraabdominal, în timp ce ansele coborâte în sacul herniar
nu prezintă adesea modificări însemnate. Aceste strangulări retrograde se întâlnesc numai în
herniile cu inel herniar mare şi cu mezenterul lung şi lăsat în jos.

7.2. Operaţia în hernia ombilicală

Hernia ombilicală este congenitală, întâlnindu-se mai frecvent la mânz, la purcel, la viţel
şi la căţel, din cauza neobliterării orificiului ombilical imediat după naştere. La animalele adulte
se întâlneşte mai rar, fiind cauzată mai ales de eforturi violente de muncă, constipaţie rebelă etc.
Uneori, hernia ombilicală la tineret se vindecă spontan, datorită modificărilor care survin în
raporturile diferitelor segmente ale aparatului digestiv. Astfel, la rumegătoarele tinere, rumenul
se dezvoltă şi ocupă progresiv planşeul cavităţii abdominale, împingând ansele jejunale către
flanc, iar la mânz, masa cecocolică împinge jejunul şi micul colon spre flancul stâng.
Pregătirea animalului pentru operaţie presupune o dietă de 12-24 ore, în funcţie de
specie. Contenţia se face în decubit dorso-lombar, cu membrele pelvine fixate spre înapoi, iar
cele toracice, spre înainte. La speciile de animale mari este indicată anestezia generală,
combinată cu cea locoregională, iar la cele mici uneori este suficientă anestezia locală, prin
infiltraţie. Pregătirea locală se face prin tuns, ras, antisepsie locală şi fixarea câmpurilor sterile.
Tehnică în hernia ombilicală reductibilă. Atunci când sacul şi inelul herniar nu sunt
prea mari, se aplică procedeul fără deschiderea sacului herniar (extraperitoneal). Descoperirea şi
izolarea sacului herniar se face printr-o incizie longitudinală deasupra inelului herniar, în locul
cel mai proeminent al herniei, interesând pielea şi ţesutul conjunctiv subcutanat. Când sacul
herniar este mic, incizia se practică pe linia albă, întrecând în lungime cu 2 cm de o parte şi de
alta inelul herniar. În herniile voluminoase se execută o incizie sub formă de felie de pepene,
care permite atât eliminarea surplusului de piele, cât şi separarea în bune condiţii a sacului
herniar. Prin dilacerare se desface sacul herniar seros de piele şi de peretele abdominal, până la
orificiul herniar. De cele mai multe ori, repunerea conţinutului sacului herniar se face de la sine,
datorită decubitului dorsal, iar când este cazul se intervine prin taxis manual. Urmează
înfundarea sacului herniar în cavitatea abdominală şi închiderea inelului herniar. Sub continua
protecţie a degetelor, se execută sutura inelului herniar, în puncte separate, cu material
neresorbabil sau cu catgut cromat. Când inelul herniar este larg, se recomandă însăilarea sacului
herniar cu fire distanţate între ele, pe aceeaşi linie, pentru a nu forma pliseuri de dimensiuni

136
diferite. Capetele firelor se trec prin marginile inelului herniar, iar prin strângerea şi legarea
firelor sacului se fixează şi se închide inelul herniar. Când inelul herniar este îngust se utilizează
sutura Gutman, în care acul se introduce la distanţă de 2-3 cm de inelul herniar şi se scoate în
imediata apropiere a marginii lui. Tot în felul acesta, dar în ordine inversă, se face punctul de
partea opusă a inelului herniar. Pentru a nu perfora peritoneul, sutura se aplică sub control
digital. După repunerea conţinutului, sacul herniar poate fi folosit drept tampon biologic, care va
preveni peritonita, evisceraţia şi recidiva, prin închiderea perfectă a orificiului herniar. În acest
caz, sacul herniar se prinde cu o pensă hemostatică şi se răsuceşte. Se aplică apoi o ligatură în
apropierea părţii libere sau se trece firul transfixic, iar capetele ligaturii se trec dinăuntru spre
înafară prin marginile inelului herniar şi se scot la distanţă de aproximativ 0,5 cm, unul într-o
parte şi celălalt în partea opusă. Prin strângerea şi legarea acestor capete, sacul herniar este
împins în cavitatea abdominală, iar orificiul herniar este închis. Când sacul herniar este mare şi
peretele lui este puternic îngroşat, iar orificiul herniar, îngust, după răsucirea şi ligaturarea lui la
bază se amputează, iar bontul rămas se închide în puncte separate. Bontul rămas, fie că este
introdus în cavitatea abdominală şi se închide inelul herniar deasupra lui, fie că se fixează chiar
în inelul herniar prin fire de sutură, servind în felul acesta drept tampon biologic.
În herniile ombilicale cronice care au inelul herniar sclerozat, marginile acestuia se
scarifică, fapt care contribuie la o mai bună aderenţă şi la o închidere mai fermă. Sutura
cutanată, în puncte separate, cu mătase, sub dren, reprezintă ultimul timp al operaţiei.
Tehnică în hernia ombilicală nereductibilă. În cazul în care există aderenţe ale anselor
intestinale herniate, se recurge la chelotomie (deschiderea sacului herniar). Operaţia debutează
prin incizia pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat, iar apoi izolarea pe cale boantă a sacului
herniar şi deschiderea sacului herniar (chelotomie). Se face desfacerea atentă a aderenţelor pe
cale boantă sau, când nu este posibil, se practică excizarea lor cu foarfeca sau cu bisturiul, între
două ligaturi transfixice (se evită formarea de noi aderenţe), iar apoi repunerea conţinutului
herniar în cavitatea abdominală. Când nu se reuşeşte repunerea, din cauza excesului de volum,
se lărgesc marginile orificiului herniar cu herniotomul. Urmează rezecţia sacului herniar de la
bază şi închiderea orificiului herniar cu catgut cromat sau material de sutură neresorbabil, în
puncte separate, în U, X sau Lambert, pentru a putea rezista tracţiunilor. Firele de sutură sunt
trecute şi prin peritoneu (sutură intraperitoneală). Atunci când marginile inelului herniar nu se
pot afronta se recurge la autoplastie (prin alunecarea şi sutura peste breşă a unei porţiuni din
tunica abdominală, mobilizată eventual prin incizii de slăbire colaterale) sau la aloplastie (plasă
din material plastic – nylon, tergal – care se fixează pe toată suprafaţa orificiului herniar şi de
marginile acestuia prin puncte de sutură la tunica abdominală). Pe plasă se poate fixa epiploonul
(omentopexie). În jurul plasei va apărea o reacţie inflamatoare a ţesutului conjunctiv, care va
închide definitiv orificiul herniar. Resorbţia plasei are loc în 2-3 ani.
Tehnică în hernia ombilicală strangulată. Hernia ombilicală strangulată se întâlneşte
destul de rar la animale, iar intervenţia operatorie este de extremă urgenţă, prin procedeul
chelotomiei. Se face incizia pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat, izolarea prin dilacerare a
sacului herniar, deschiderea cu atenţie a sacului herniar, prin crearea mai întâi a unei butoniere,
prin care se introduce o sondă canelată, pe care se continuă incizia. Prin tracţiuni uşoare se caută
a se degaja ansele strangulate pe câmpuri sterile. Când nu se reuşeşte urmează debridarea cu
herniotomul sau cu bisturiul butonat a inelului herniar, în direcţie antero-posterioară, sub control
digital, pentru a putea exterioriza în condiţii bune ansele intestinale strangulate. Se face apoi
controlul viabilităţii anselor intestinale, prin pudrarea cu clorură de sodiu fină sau prin aspersiuni
cu o soluţie 10% în amestec cu sulfatiazol 10%. Atunci când nu se produce o modificare de
culoare se recurge la enterectomie şi enteroanastomoză. Dacă pereţii anselor intestinale sunt
viabili, culoarea cianotică se schimbă cu încetul într-o culoare roz sau roşie vie.
Urmează aplicarea unui unguent pe ansele intestinale, repunerea lor în cavitatea
abdominală, rezecţia sacului herniar la bază, după ligaturarea lui, sutura inelului herniar, sutura
pielii şi eventual aplicarea unui pansament protector şi de susţinere.

137
 7.3. Operaţia în hernia ventro-laterală (laparocelul)

Hernia ventrală se caracterizează prin ieşirea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ
sub pielea din regiunile laterale sau inferioare ale abdomenului, în alte puncte decât cele
reprezentate de orificiile naturale (ombilical şi inghinal). Este de obicei de natură traumatică,
localizată mai ales în regiunea pliului iei sau în panta flancului. La femelele în gestaţie avansată,
cu stare de întreţinere deficitară şi carenţe vitaminice şi minerale, acest tip de hernie poate
rezulta şi prin deşirarea musculaturii ventrale, sub greutatea uterului şi a celorlalte viscere.
Pregătirea preoperatorie este asemănătoare cu cea descrisă în hernia ombilicală.
Tehnica prezintă unele particularităţi, deoarece orificiile herniare sunt de cele mai multe
ori destul de largi, cu marginile îngroşate, iar sacul herniar, destul de voluminos, prezintă adesea
aderenţe şi o cantitate apreciabilă de transsudat. În herniile voluminoase, însoţite de fenomene
inflamatorii puternice, în care cu greu se poate determina prin palpare sediul orificiului herniar,
se recomandă amânarea operaţiei până după regresiunea fenomenelor inflamatorii, dacă nu
există pericolul strangulării. Se face incizia pielii în felie de pepene, pe direcţia marelui ax al
tumefacţiei, deasupra inelului sau a breşei herniare, depăşind puţin comisurile breşei sau
marginile inelului herniar, după care urmează izolarea boantă, cu comprese de tifon, a sacului
herniar, urmată de repunerea conţinutului herniar (când nu sunt aderenţe). Deschiderea sacului
herniar se face atunci când conţinutul nu poate fi repus din cauza aderenţelor. Acestea se desfac
sau se secţionează cu foarfeca şi se repune conţinutul în cavitatea abdominală. Mersul ulterior al
operaţiei este în funcţie de lărgimea orificiului herniar. Când orificiul herniar este îngust, sacul
seros se răsuceşte, se ligaturează la bază, se secţionează, iar bontul este fixat cu capetele firului
de marginile orificiului herniar, pentru a servi drept tampon biologic. Când orificiul herniar este
larg, cu marginile îngroşate şi adesea chiar fibrozate, în vederea unei închideri mai bune şi
pentru a avea o rezistenţă mărită, sacul herniar se însăilează între marginile inelului herniar,
după metoda Olivkov. În herniile voluminoase, cu breşe mari, mai ales cele obstetricale, unde
troficitatea ţesuturilor este scăzută şi când este păstrată integritatea tunicii abdominale, se aplică
procedeul autoplastiei, cu tunica abdominală sau, dacă nu, metoda aloplastiei, cu plasă din
materiale sintetice. La sfârşit se suturează pielea în puncte separate.

7.4. Operaţia în hernia inghinală acută (strangulată) la armăsar

Hernia inghinală este frecventă la animale şi rezultă din trecerea în traiectul inghinal sau
în teaca vaginală a unui organ sau a unor porţiuni de organ din cavitatea abdominală (intestin,
epiploon, vezică urinară, uter etc.). Hernia inghinală este mai des întâlnită la mascul, din cauza
existenţei canalului vaginoperitoneal, numindu-se hernie inghinoscrotală, când organul ectopic
ajunge până în fundul tecii vaginale. În funcţie de evoluţia clinică, hernia inghinală poate fi
acută, când se complică, de regulă, cu strangulare şi gangrenă intestinală şi cronică, atunci când
inelele inghinale sunt largi şi înlătură pericolul strangulării.
Hernia acută devine strangulată atunci când viscerele suferă o constricţie care împiedică
reducţia herniei, opreşte tranzitul intestinal şi jenează circulaţia. Intervenţia chirurgicală este de
urgenţă, deoarece dacă nu se execută în primele 6 ore de la producerea strangulării, înainte de a
se produce gangrena şi de apariţia fenomenelor de intoxicaţie, viaţa animalului este în pericol.
Inelul inghinal inferior, reprezentat prin spărtura inghinală a aponevrozei muşchiului
oblic extern, permite, la cal, introducerea a 3-4 degete de la mână în direcţie cranio-laterală şi
uşor dorsală. În mod normal, inelul inghinal superior nu lasă decât un spaţiu mic, necesar trecerii
cordonului testicular, dar, în condiţiile unui efort deosebit, cu o presă abdominală puternică, în
traiectul inghinal se pot angaja anse intestinale, care apoi vor fi strangulate.
Tehnică. Pregătirea animalului pentru operaţie presupune anestezia generală şi locală,
contenţia în decubit lateral, pe partea opusă herniei, cu flexarea membrului posterior de deasupra
şi fixarea lui în adducţie, pentru a fi descoperită larg regiunea inghinală. Se face apoi toaleta
locală, prin spălare cu apă şi săpun, antisepsia locală şi fixarea cămpurilor de operaţie.

138
 Operaţia debutează cu descoperirea şi izolarea sacului herniar, printr-o incizie
scrotodartoică paralelă cu rafeul median, la o distanţă de 1-1,5 cm, care interesează toate
straturile până la fibroasă. Se izolează apoi, pe cale boantă, sacul vaginal până la nivelul inelului
inghinal inferior şi se deschide teaca vaginală cu foarfeca, pentru a putea examina ansele
intestinale herniate şi pentru a drena conţinutul tecii vaginale, care este toxic. Deschiderea tecii
vaginale se va face cu cea mai mare atenţie, pentru a nu se leziona ansa herniată. Debridarea
gâtului tecii vaginale se face pentru a suprima locul strangulării şi pentru a mări accesul spre
cavitatea abdominală. Astfel, se prind marginile rănii tecii vaginale cu pense hemostatice şi se
trag lateral, depărtându-se cât mai mult, iar un ajutor prinde testiculul şi îi întinde bine cordonul,
mărind astfel spaţiul către gâtul tecii vaginale. Cu degetul arătător de la mâna stângă, operatorul
pătrunde prin gâtul tecii vaginale pe lângă cordonul testicular şi ansa herniată, iar cu mâna
dreaptă se introduce herniotomul (bisturiul butonat) pe lat, conducându-l pe degetul mâinii
stângi. După ce s-a trecut de gâtul tecii vaginale, bisturiul este rotit cu 90°, cu partea tăioasă în
afară şi printr-o mişcare de basculare se secţionează gâtul tecii vaginale. Secţionarea trebuie
făcută întotdeauna în direcţie antero-externă, deoarece în partea mediană şi posterioară pot fi
atinse arterele pudendeopigastrică şi epigastrică posterioară. După aceea, bisturiul este răsucit şi
scos din rană şi se face controlul viabilităţii ansei herniate, iar în cazul unor leziuni ireversibile,
se procedează la enterectomie, urmată de enteroanastomoză. Repunerea ansei intestinale se face
prin uşoare mişcări compresive, începând cu partea superioară. Sacul vaginal este apoi torsionat
împreună cu testiculul şi cordonul testicular, astfel încât se anihilează lumenul traiectului
inghinal, până la nivelul inelului inghinal superior. Urmează aplicarea unei ligaturi duble,
transfixice, cât mai sus pe gâtul tecii vaginale, cu catgut gros cromat sau material neresorbabil şi
secţionarea distal de ligatură (1-2 cm) a gâtului tecii vaginale cu cordonul testicular (odată cu
rezolvarea herniei se face şi orhidectomia), iar apoi ancorarea celor două capete la marginile
inelului inghinal superficial. Inelul se va închide cu catgut, în puncte separate, iar pielea se
suturează cu mătase, în fire separate, sub dren. În locul firului de ligatură se pot folosi şi nişte
clupe de lemn, care se fixează pe cordon şi se menţin o perioadă de timp (8-12 zile).

7.5. Operaţia în hernia inghinoscrotală cronică (nestrangulată)

Hernia inghinoscrotală cronică se caracterizează prin prezenţa în teaca vaginală a unei

anse intestinale, care nu suferă nici o compresiune.
Tehnică. Se execută incizia la 2 cm de rafeul median, incizie care interesează scrotul şi
dartosul, iar apoi se face dilacerarea fasciei Cowper şi izolarea sacului vaginal. La armăsar,
această izolare nu întâmpină greutăţi, însă la calul castrat, din cauza aderenţelor sacului herniar
la cicatricea de castrare, se impune secţionarea aderenţelor cu foarfeca. Vasele sanguine mai
mari, reprezentate mai ales de ramuri ale arterei şi venei pudende, se ocolesc sau se ligaturează.
Repunerea anselor herniate se face astfel: prin grosimea pungii vaginale se prinde testiculul cu o
mână, în timp ce cu cealaltă se încearcă repunerea ansei în cavitatea abdominală, prin
compresiune lentă. După repunene se răsuceşte sacul vaginal cu testiculul şi cordonul testicular,
se face ligatura dublă, transfixică a cordonului, cât mai sus şi secţionarea lui distal de ligatură.
Fixarea capetelor firului la inelul inghinal superficial va împiedica desrăsucirea cordonului.
Inelul se închide prin puncte separate de sutură, după care urmează sutura sub dren a scrotului.
În locul ligaturii se pot folosi şi clupele din lemn (metodă mai rar utilizată). În cazul în care se
constată existenţa unor aderenţe, care împiedică repunerea anselor în cavitatea abdominală, se
recurge la operaţia de deschidere a sacului vaginal, în vederea desfacerii acestor aderenţe. La
câine se aplică de obicei o tehnică prin care nu se execută şi castrarea.

7.6. Operaţia în hernia extravaginală

Hernia extravaginală (falsa hernie inghinală) se întâlneşte la cal, caracterizându-se prin

pătrunderea epiploonului sau a intestinului nu prin inelul vaginal, ci prin deşirarea peretelui

139
abdominal, lângă acest inel. Viscerul ectopic pătrunde subcutanat în regiunea inghinală, putând
să coboare, prin dilacerarea fasciei Cowper, până în fundul sacului scrotal. Clinic, este destul de
dificil de a diferenţia această falsă hernie inghinală scrotală de hernia intravaginală, dacă
viscerele ectopice nu s-au infiltrat şi în regiunea prepuţială sau subabdominală.
Tehnică. Intervenţia începe cu incizia scrotului, a dartosului şi izolarea sacului vaginal,
ocazie cu care se constată, paravaginal, prezenţa sacului herniar, ce conţine organul ectopic.
Sacul herniar se izolează prin dilacerare până la nivelul inelului herniar, după care se repun, prin
taxis manual, ansele herniate în cavitatea abdominală, se răsuceşte sacul herniar şi se aplică la
bază o ligatură transfixică, iar apoi se secţionează distal de ligatură. Capetele firului se folosesc
pentru a sutura inelul herniar şi dacă este necesar, se mai aplică puncte de sutură separate, pentru
a închide perfect inelul. După remedierea herniei se execută castrarea cu testicul acoperit şi
eventual se aplică sutura şi pe inelul inghinal inferior. Breşa herniară se suturează cu atenţie,
pentru a nu fi înţepate marile vase ce trec prin triunghiul lui Scarpa. Indiferent la ce specie apare
aceste tip de hernie, după practicarea inciziei cutanate se va proceda la repunerea organelor din
sacul herniar şi numai după aceea se va efectua castrarea cu testicul acoperit.

7.7. Operaţia în hernia inghinoscrotală la vier

La vier, canalul inghinal este relativ scurt, iar hernia este de regulă simplă, reductibilă şi
nestrangulată. De cele mai multe ori, aceste hernii sunt intravaginale şi se produc prin inelul
vaginal, care rămânând deschis, permite pătrunderea unor anse intestinale şi a epiploonului,
ajungând astfel în punga testiculară. Herniile extravaginale sunt mai rare, ele producându-se prin
deşirarea peretelui abdominal, alături de inelul inghinal superior.
Tehnică. Preoperator, se respectă o dietă de 12 ore şi se face contenţia în decubit dorsal,
cu cele patru membre fixate în extensie şi capul în jos, toaleta prin tundere, radere, spălare cu
apă şi săpun şi antisepsie cu tinctură de iod, precum şi anestezia locală, prin infiltraţie în jurul
inelului inghinal superior. Incizia pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat se face pe o lungime
de 5-10 cm, în funcţie de talia animalului, în direcţie uşor oblică, antero-posterior şi latero-
medial, deasupra inelului inghinal inferior. Se descoperă şi se izolează punga vaginală pe cale
boantă, prin dilacerarea ţesutului conjunctiv lax cu tampoane sterile, care începe de la gâtul tecii
vaginale şi se continuă spre fundul acesteia, care aderă mai ferm la piele şi anterior până la
nivelul inelului inghinal inferior. Concomitent, se împinge testiculul dinapoi spre înainte, până
ce se exteriorizează împreună cu teaca vaginală în rana operatorie. Repunerea organelor herniate
se face uneori spontan, datorită poziţiei de contenţie, alteori pe cale manuală. În acest scop, prin
transversul pungii vaginale se prinde testiculul cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă se împing
ansele herniate în cavitatea abdominală, prin inelul vaginal.
Atunci când există aderenţe, din cauza cărora nu se poate face repunerea, se deschide
sacul herniar şi se desfac aderenţele. Pentru o bună hemostază şi împiedicarea refacerii
aderenţelor fibroase, acestea se ligaturează cu catgut şi apoi se excizează. Urmează apoi
răsucirea tecii vaginale, care nu conţine decât testiculul şi cordonul testicular, iar apoi ligaturarea
sacului herniar şi sutura inelului inghinal inferior. În imediata apropiere a inelului inghinal se
trece transfixic un fir de material neresorbabil, care ligaturează cele două jumătăţi din grosimea
cordonului. Se secţionează apoi gâtul tecii vaginale şi cordonul testicular distal de ligatură, iar
capetele firului care fixează bontul sunt trecute dinăuntru înafară prin marginile inelului inghinal
şi se înnoadă sau se execută o sutură în X. În urma înnodării celor două capete ale firului, bontul
sacului vaginal şi al cordonului testicular se înfundă spre cavitatea abdominală, fixându-se destul
de bine pe linia de sutură a inelului inghinal superficial, servind drept tampon biologic.
Închiderea completă a inelului inghinal se face prin aplicarea câtorva puncte de sutură în
fire separate. Se suturează pielea în puncte separate, sub dren, care se menţine 48 ore şi operaţia
se termină prin castrarea celuilalt testicul.

7.8. Operaţia în hernia perineală

140
 Hernia perineală presupune deplasarea unui organ al cavităţii abdominale (mai frecvent
epiploonul, intestinul sau vezica urinară) sub piele, în stânga sau în dreapta anusului, prin
deşirarea peritoneului pelvin şi a fasciei care îl dublează în fundul de sac al lui Douglas.
Tehnică. Preoperator, se respectă o dietă de 24 ore şi se face golirea rectului prin clismă
şi sutura anală provizorie în bursă, urmată de toaleta regiunii anale prin tundere, radere şi apoi
antisepsia cu tinctură de iod, contenţia în decubit dorsal, cu membrele posterioare duse spre
înainte sau sternoabdominal, iar trenul posterior ceva mai ridicat, anestezie generală şi locală.
Incizia cutanată, lungă de 6-10 cm, uşor curbă, se face la 3-4 cm lateral de orificiul anal
şi se continuă cu dilacerarea ţesutului conjunctiv perineal, prin tunelizare, cu descoperirea
sfincterului anal extern şi a organului herniat. Se repune prin împingere organul herniat, iar când
sunt aderenţe, acestea se desfac. Urmează identificarea şi izolarea în partea dorsală, a muşchiului
coccigian lateral şi a ligamentului sacroischiatic, iar apoi închiderea breşei pelvine, prin sutură
cu material resorbabil. Pentru aceasta, în partea cranio-ventrală a rănii, muşchiul coccigian şi
ligamentul sacroischiatic se suturează de sfincterul anal extern, iar acesta din urmă se suturează
de muşchiul obturator intern. Pentru a conferi soliditatea necesară, se aplică mai multe planuri
de sutură suprapuse, iar sutura pielii se face în puncte separate, după ce în prealabil s-au făcut
pudrări cu antibiotice. Unii autori recomandă ca odată cu practicarea operaţiei de hernie
perineală să se efectueze şi castrarea masculului.

7.9. Operaţia în hernia transdiafragmatică (prin acces abdominal)

Operaţia este indicată la speciile de animale mici, mai ales la câine, în herniile interne,
când viscerele abdominale pătrund în cavitatea toracică printr-o breşă diafragmatică.
Tehnică. Preoperator, se face un examen radiologic cu substanţă de contrast, pentru
precizarea locului rupturii (dreaptă sau stângă) şi se respectă o dietă de 12-24 ore, urmată de
pregătirea regiunii epigastrice şi retrocostale, contenţia în decubit lateral, pe partea opusă,
anestezia generală în circuit închis, prin intubare (narcoză gazoasă) şi locală, prin infiltraţie.
Se face o incizie cutanată uşor oblică, înapoia hipocondrului, începând de la nivelul
apendicelui xifoidian, până în dreptul regiunii renale, hemostază adecvată, deschiderea cavităţii
abdominale şi aplicarea depărtătoarelor. Incizia poate fi efectuată şi în plan median, pe linia
albă. Se identifică breşa diafragmatică şi se readuc prin tracţiuni uşoare în cavitatea abdominală
organele herniate. Se suturează breşa diafragmatică cu material resorbabil, în puncte separate,
începând cu zona cea mai profundă şi cu atenţie deosebită, pentru a nu leziona vasele sau
viscerele abdominale. Înainte de a strânge ultimele fire de sutură ale breşei se face
reexpansionarea forţată a pulmonilor, prin presarea balonului de respiraţie, pentru evacuarea
aerului din cavitatea pleurală. Operaţia se termină prin sutura bietajată a peretelui abdominal.
Tratamentul postoperator în hernii presupune dietă absolută câteva ore după operaţie,
apoi regim hidric şi o alimentaţie cu furaje uşor digestibile, administrate în tainuri reduse şi mai
dese, reechilibrarea hidroelectrolitică, tonice generale şi cardiace, antibioticoterapie 5-6 zile, de
asemenea, un control şi o îngrijire adecvată a rănii operatorii, cu supravegherea drenajului.
Atunci când este cazul, se pot aplica şi pansamente adecvate fiecărei regiuni corporale şi în
funcţie de specie, în vederea susţinerii peretelui abdominal, în aşa fel încât tracţiunea asupra
rănii suturate să se diminueze. Firele de sutură se ridică atunci când cicatrizarea s-a încheiat.

7.10. Accidente intraoperatorii în hernii

Dintre accidentele mai frecvente amintim: răni prin ruperea peretelui sacului herniar sau
a peretelui intestinal, care apar în timpul încercărilor de desfacere a aderenţelor dintre ansele
intestinale herniate şi sacul herniar, a aderenţelor organizate între ansele intestinale sau a
aderenţelor dintre ansele intestinale şi cicatricea de castrare. Acest din urmă accident se
întâlneşte de regulă la porcine, în castrările efectuate de empirici pe vierii cu hernie

141
inghinoscrotală. Tratamentul constă în refacerea continuităţii peretelui intestinal prin suturi
etajate, după o riguroasă toaletă a regiunii rănii parietale şi a zonelor murdărite de conţinut
intestinal. Un alt accident este ciupirea intestinului, care se poate produce în timpul izolării şi
deschiderii sacului herniar. Remedierea constă într-o sutură de înfundare, cu catgut. Sutura
anselor intestinale cu firul cu care se închide inelul herniar se produce atunci când sutura nu se
face sub control digital permanent. Deşirarea marginilor inelului herniar se produce mai ales în
herniile traumatice, cu breşe largi, însoţite de edeme. Remedierea constă în folosirea autoplastiei
sau a aloplastiei. Şocul operator apare atunci când nu se face o anestezie potenţializată şi locală
adecvată şi în cazul herniilor voluminoase, cu aderenţe, în herniile cu bază mare sau în herniile
strangulate. Tratamentul constă într-o medicaţie antişoc pre- şi intraoperatorie.

7.11. Complicaţii postoperatorii în hernii

Complicaţiile postoperatorii în hernii apar atunci când nu s-au respectat condiţiile de

asepsie şi antisepsie, tehnica şi îngrijirile după intervenţie. Edemul postoperator apare mai ales
la animalele în vârstă, în primele zile după operaţie şi se manifestă printr-o infiltraţie accentuată,
cu caracter păstos şi uşor sensibilă. Tratamentul constă în asigurarea drenajului, rubefacţie cu
tinctură de iod 10% şi kinetoterapie zilnică. Colecţia serosanguinolentă apare mai ales în cazul
herniilor voluminoase, când nu s-a asigurat o hemostază şi un drenaj corect, dar poate fi şi
consecinţa unei incizii mici, când nu s-a asigurat declivitatea. Tratamentul constă în drenarea
colecţiei, prin desfacerea unor puncte de sutură şi medicaţie adecvată. Eventraţia postoperatorie
este mai frecvent întâlnită în herniile ombilicale, inghinoscrotale, ventro-laterale, voluminoase,
cu breşă mare, cu un drenaj larg şi unele tulburări trofice, care crează condiţii nefavorabile unei
cicatrizări normale, la animalele mai în vârstă şi gestante sau poate fi consecinţa unor greşeli de
tehnică, cum ar fi afrontarea incorectă a straturilor anatomice sau utilizarea unui material de
sutură necorespunzător. Tratamentul urmăreşte repunerea viscerelor şi închiderea solidă a
orificiului de eventraţie (eventual cu plasă din tergal). Evisceraţia postoperatorie este consecinţa
desfacerii sau ruperii firelor de sutură la nivelul orificiului herniar şi a pielii sau a cedării
ţesuturilor suturate în caz de avitaminoză C, hipoproteinemie severă sau în infecţii, cu slăbirea
rezistenţei marginilor breşei. În acest caz se constată de regulă exteriorizarea epiploonului sau/şi
a masei intestinale. Tratamentul vizează repunerea viscerelor eviscerate, sub asepsie severă şi
sutura solidă a orificiului herniar şi a rănii parietale. Peritonita localizată este reprezentată mai
ales prin supuraţii limitate ale cavităţii peritoneale, sub formă de colecţii mai mult sau mai puţin
bine circumscrise (celulite, abcese). Tratamentul constă în drenajul colecţiei purulente în punctul
cel mai decliv, completat cu antibioticoterapie in situ şi pe cale generală, timp de 5-7 zile.
Peritonita generalizată postoperatorie este consecinţa nerespectării regulilor de asepsie şi
antisepsie, în urma desfacerii totale sau parţiale a unei suturi intestinale. Tratamentul urmăreşte
combaterea infecţiei prin drenaj, antibioticoterapie locală şi generală, combaterea tulburărilor
metabolice, a perturbărilor hidroelectrolitice, a hipovolemiei, susţinerea cordului etc.

7.12. Operaţia în eventraţie

Eventraţia se caracterizează prin ieşirea viscerelor sub piele, neprotejate de peritoneu,

printr-o breşă musculoaponevrotică şi se întâlneşte la toate speciile de animale. Eventraţia apare
în primul rând în urma traumatismelor, dar se mai pot întâlni eventraţii postoperatorii şi
obstetricale, mai ales la femelele cu gestaţii multiple.
Tehnică. Pregătirile preoperatorii constau în dietă de 24 ore, iar dacă eventraţia este
însoţită de edeme mari, operaţia se amână până când acestea se reduc. Contenţia se face în
decubit lateral, pe partea opusă sau în decubit dorso-lombar, după caz, apoi tuns, ras, antisepsie
locală, anestezia generală, regională şi locală, fixarea câmpurilor de operaţie. Operaţia începe
prin practicarea unei incizii a pielii pe direcţia marelui ax al breşei, după care se face repunerea
conţinutului în cavitatea abdominală. Când eventraţia este veche, reducerea conţinutului, în

142
majoritatea cazurilor, este dificilă, atât din cauza leziunilor de periviscerită, cât şi din cauza
numeroaselor aderenţe. Desfacerea manuală a acestor aderenţe, prin izolarea şi eliberarea
anselor intestinale, trebuie făcută cu atenţie, pentru a evita sângerările şi mai ales lezionarea
gravă a peretelui ansei intestinale. Atunci când ansele prezintă leziuni grave de gangrenă umedă
se impune efectuarea enterectomiei şi a enteroanastomozei de urgenţă. Urmează sutura în puncte
separate, cu material neresorbabil, a breşei musculoaponevrotice. În eventraţiile voluminoase, cu
breşe mari, mai ales în cele obstetricale de pe linia mediană, unde troficitatea ţesuturilor este
scăzută şi unde, de regulă, este păstrată integritatea tunicii abdominale, se poate recurge la
autoplastie cu tunica abdominală. În unele cazuri se poate apela şi la aloplastie.
Sutura pielii, cu mătase chirurgicală, în puncte separate, este urmată de fixarea unui
pansament circular în jurul abdomenului (pansament Alfort la animalele mici), care ajută mult la
prevenirea recidivelor. Tratamentul postoperator este asemănător ce cel de la hernii.

7.13. Operaţia în evisceraţie

Prin evisceraţie se înţelege ieşirea în afară a unui organ din cavitatea abdominală, printr-
o rană care interesează în totalitate grosimea peretelui abdominal, inclusiv pielea. De obicei,
primul organ care eviscerează este epiploonul, din cauza poziţiei şi marii lui mobilităţi.
Preoperator, în primul rând se trece la curăţirea organului eviscerat de corpii străini, după
care se spală cu o soluţie antiseptică călduţă şi se acoperă cu un câmp steril şi îmbibat cu ser
fiziologic călduţ. Urmează tunderea părului în jurul rănii abdominale, antisepsia cu tinctură de
iod şi aplicarea câmpurilor de operaţie. Contenţia se face în decubit lateral, pe partea opusă sau
în decubit dorsal, în funcţie de regiunea unde s-a produs evisceraţia şi de specie. Anestezia este
generală, completată cu cea locală. Dacă animalul este în stare de şoc se trece mai întâi la
deşocarea lui şi la definitivarea hemostazei (mai ales în evisceraţiile traumatice).
Tehnică. Repunerea organului eviscerat în cavitatea abdominală se face prin mişcări
uşoare de compresiune, cu atenţie, începând cu partea superioară a anselor, având grijă ca aceste
segmente să fie umectate cu ser fiziologic călduţ sau soluţie de rivanol l‰. Când repunerea nu
se poate realiza se măreşte breşa abdominală cu ajutorul unui foarfece condus pe degetul
arătător, cu care se secţionează dinăuntru spre înafară. Pentru repunerea conţinutului avem
nevoie de o anestezie de calitate, deoarece acest timp operator reclamă o oarecare relaxare
musculară, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori se impune şi o explorare abdominală
amănunţită, pentru identificarea altor eventuale leziuni. Se face apoi excizia zonelor devitalizate
sau necrozate din marginile rănii abdominale, până în zona de ţesut sănătos. În vederea evitării
formării aderenţelor se introduc în cavitatea abdominală amestecuri de antibiotice şi
hidrocortizon în suspensie uleioasă. Închiderea rănii abdominale se face printr-o sutură trietajată.
Peritoneul şi stratul intern musculoaponevrotic se suturează cu catgut gros, în puncte separate,
iar straturile musculare superficiale se suturează împreună cu tunica abdominală, tot în fire
separate, cu catgut. Operaţia se termină prin sutura pielii în U, cu fir gros neresorbabil, pentru a
conferi o rezistenţă mai mare peretelui abdominal, iar în partea declivă se aplică un tub de dren,
care se ridică după 48 ore şi în jurul plăgii se aplică o vezicătoare. Tratamentul postoperator
presupune o dietă de 12-18 ore, urmată de regim alimentar hidric (barbotaje la animalele mari)
timp de câteva zile, după care se va trece progresiv la un regim alimentar normal. Reechilibrarea
hidroelectrolitică se realizează prin administrarea serurilor hipertone etc., iar prevenirea şi
combaterea infecţiei se face prin chimio- şi antibioticoterapie pe cale generală.

8. Operaţii pe rect, anus şi ombilic

8.1. Operaţia în rănile şi rupturile rectale penetrante retroperitoneale

Preoperator, animalul se contenţionează în poziţie patrupodală, în travaliu, prevăzut cu

143
chingă abdominală sau în decubit lateral. Se recomandă anestezia epidurală joasă.
Tehnică. De obicei, marginile rănii rectale se închid prin sutură bietajată: o sutură
perforantă, în puncte separate, cu mătase sau nylon şi sutura mucoasei, în fir continuu. Când
rana este situată aproape de anus, sutura se poate realiza prin manipularea acului din afară. În
cazul unei răni mai la distanţă, trecerea acului prin marginile rănii trebuie practicată cu o singură
mână introdusă în rect. Pentru sutura perforantă se folosesc fire lungi, pentru că înnodarea se
face în afară. Acul traversează într-o margine mucomusculoasa, iar în marginea opusă,
musculomucoasa. Capetele firului se înnoadă în afară, nodul strângându-se apoi înăuntrul
rectului, condus pe index. Se aplică în felul acesta mai multe puncte separate, în raport cu
lungimea soluţiei de continuitate, situate echidistant, la aproximativ 1 cm depărtare. Operaţia se
termină prin sutura mucoasei rectale, în fir continuu, tot cu material neresorbabil. Tratamentul
postoperator constă în dietă hidrică, barbotaje, prevenirea infecţiei prin antibioticoterapie pe cale
generală, iar în rect, pe sutură, se aplică unguente cu antibiotice.

8.2. Operaţia în prolapsul rectal

Prolapsul rectal apare în caz de constipaţie urmată de diaree cu tenesme, în iritaţia rectală
cauzată de corpii străini şi paraziţi, exploraţia rectală brutală, clismele iritante, inflamaţiile şi
traumatismele anorectale. Apariţia prolapsului rectal este favorizată de starea proastă de
întreţinere, precum şi de slăbirea ţesuturilor perirectale sau de lipsa de tonicitate a sfincterului
anal. Prolapsul rectal este întâlnit frecvent la suine, la carnasiere, la cabaline şi mult mai rar la
bovine şi poate fi mucos sau parţial (alunecarea prin anus a mucoasei rectale) şi total sau prolaps
rectal propriu-zis (exteriorizarea prin anus a întregului perete rectal). În prolapsul total există
două segmente de intestin, unul descendent şi altul ascendent.

A. Tratamentul conservator
Se poate încerca numai în formele recente şi incipiente ale prolapsului parţial sau total.
Tehnică. Preoperator, contenţia este decubitală, iar pentru speciile mari, patrupodală pe
un plan înclinat, cu trenul anterior mai jos. Purceii pot fi ţinuţi de bipedul posterior în poziţie
verticală, cu capul în jos. Anestezia, pentru animalele mici, este locală, prin infiltraţie, iar pentru
speciile de animale mari, epidulară sacrală joasă.
Operaţia debutează prin curăţirea şi spălarea porţiunii prolabate cu soluţii antiseptice
slabe (permanganat de potasiu etc.) şi uncţionarea cu pomezi de asocilin, albastru de metilen sau
sulfamide. Apoi, prin taxis manual blând şi progresiv, se caută repunerea în poziţie anatomică a
rectului, începând cu porţiunea de la bază (din jurul anusului). La speciile de animale mari, în
vederea diminuării volumului prolapsului, se acoperă porţiunea prolabată prin tururi circulare de
tifon îmbibat într-o soluţie de alaun sau chiar apă rece. Se reuşeşte astfel reducerea în volum a
porţiunii prolabate, iar repunerea se va face mai uşor, în mod treptat, îndepărtând consecutiv
tururile benzii de tifon. După repunere se controlează prin examen transrectal, la speciile de
animale mari, efectuat cu mâna uncţionată cu o pomadă antiseptică, pentru ca peretele rectal să
nu formeze cute. La animalele mici, pentru a preveni cutarea sau pentru întinderea pliurilor
mucoase, se introduce un tampon de vată fixat într-o pensă şi acoperit cu un unguent. Scoaterea
tamponului se face încet şi prin aceleaşi mişcări de rotaţie ca şi la introducerea lui în rect. Pentru
a preveni recidiva se practică o sutură în pungă de tutun în jurul orificiului anal, la o distanţă de
circa 1 cm de marginile lui, cu fir gros de in sau mătase chirurgicală. În efectuarea acestei suturi
provizorii de baraj, firul se trece prin toată grosimea ţesuturilor anusului, sub control digital
(degetul arătător fiind introdus în orificiul anal), în afară de mucoasă. Firul de sutură se strânge
apoi în aşa fel încât orificiul anusului să fie micşorat, dar să permită tranzitul materiilor fecale
semilichide. Firul de sutură se ridică după 7-10 zile.

B. Tratamentul operator prin rezecţia mucoasei rectale

Rezecţia mucoasei rectale este indicată în prolapsul parţial ireductibil, când mucoasa

144
rectală prezintă leziuni necrotice sau ulcere. Contenţia se face în decubit lateral sau
sternoabdominal, iar anestezia este epidulară sacrală joasă.
Tehnică. Incizia circulară a mucoasei prolabate se face la 1-2 cm de orificiul anal, după
care urmează aplicarea unor fire lungi, din material neresorbabil, în puncte separate,
echidistante, pe circumferinţa mucoasei sănătoase, lăsând capetele lungi. Detaşarea de
musculatură a porţiunii de mucoasă devitalizată se face prin uşoare tracţiuni, până la
extremitatea posterioară a segmentului prolabat, fiind urmată de rezecţia cu foarfeca sau cu
bisturiul a porţiunii de mucoasă detaşată şi devitalizată. Repunerea prin taxis manual a părţii
prolabate se continuă cu sutura mucomusculoasă a celor două extremităţi de mucoasă rectală
sănătoasă, folosind capetele lungi, însăilate, de pe circumferinţa mucoasei.

C. Tratamentul operator prin rezecţia rectului prolabat

Rezecţia rectului prolabat se execută în prolapsul rectal complet ireductibil şi devitalizat,
cu sfacele întinse şi grave. Amputarea se poate efectua prin mai multe procedee operatorii, însă
tocmai această diversitate dovedeşte imperfecţiunea lor, pentru că rezultatele nu sunt
satisfăcătoare în totalitate. Pregătirile preoperatorii sunt identice cu cele din prolapsul mucos.
Tehnică. După procedeul Bayer-Muller-Frick, operaţia începe prin fixarea rectului cu
două fire tractoare de in, nylon sau mătase, după ce în prealabil în rect a fost introdus un tub de
plastic sau ace lungi de seringă, trecute în cruce la 1-2 cm înapoia orificiului anal, dintr-o parte
în alta, traversând lumenul rectal. Se secţionează transversal, la 1 cm, porţiunea prolabată,
înapoia acestor fire şi se exteriorizează mijlocul celor două fire cu ajutorul unei pense introdusă
în lumen şi apoi se secţionează, rezultând astfel patru fire de sutură, care se înnoadă fiecare.
Capetele firelor se păstrează, servind drept fire tractoare, iar apoi se face sutura circulară, în
puncte separate, între cele patru fire, pentru a asigura o etanşeitate şi o hemostază cât mai bună.
Firele tractoare în cruce se pot înlocui cu două andrele sau ace de seringă lungi, care fixează cei
doi cilindri evaginaţi. Şi în acest caz se secţionează posterior masa prolabată, se definitivează
hemostaza şi se suturează apoi pe muchie musculoseroasa şi mucoasa.
O altă metodă de amputare preconizează secţionarea circulară şi progresivă a porţiunii
prolabate, cu efectuarea suturilor circulare pe măsură ce secţionarea progresează. După tracţiuni
uşoare pe mucoasa prolabată, se incizează cu foarfeca dreaptă porţiunea prolabată pe toată
lungimea ei. Se secţionează apoi transversal porţiunea prolabată, la circa 1 cm de anus, pe o
lungime de 1-1,5 cm şi se efectuează imediat sutura în puncte separate, care asigură şi
hemostaza. Capetele firelor, după înnodare, servesc drept fire tractoare pentru fixarea şi
efectuarea în bune condiţii a suturii ulterioare. Se continuă secţionarea transversală pe o distanţă
de încă 1,5-2 cm, după care se aplică din nou sutura, până ce se rezecă întreaga porţiune
prolabată, ajungând cu sutura la locul de plecare. Se taie apoi firele la 1 cm de noduri. În această
metodă se pot folosi sau nu firele sau acele introduse în cruce.
Amputarea rectului prin ligaturare reclamă introducerea prin porţiunea de rect prolabată
a unui tub din material plastic, prevăzut la o extremitate cu un şănţulet circular, care trebuie să
rămână puţin înapoia marginii orificiului anal. Se aplică apoi o ligatură pe rectul sănătos, la
nivelul şanţului. După strângerea sub tensiune şi înnodarea firului de in sau mătase, se rezecă
înapoia ligaturii porţiunea prolabată. Animalul defecă prin tub, care după circa 7-10 zile de la
aplicare cade împreună cu porţiunea ligaturată.
Tratamentul postoperator în prolapsul rectal preconizează aplicarea unui unguent pe bază
de antibiotice pe bontul suturat şi intrarectal, dietă timp de 10-12 zile, perioadă în care animalul
primeşte o alimentaţie hidrică (barbotaje, apoi furaje de bună calitate, pentru a se evita
tulburările gastrointestinale) şi este cazat în adăposturi igienice şi călduroase, de asemenea,
prevenirea şi combaterea infecţiei prin antibiotice pe cale generală. La câine, pentru a împiedica
animalul să-şi rupă firele de sutură, se fixează în jurul gâtului o găleată din plastic.

8.3. Operaţia în atreziile anorectale

145
 A. Operaţia în imperforările anusului
Această anomalie se traduce prin faptul că orificiul anal este dezvoltat normal, dar la 2-3
cm adâncime se găseşte o membrană subţire, care închide comunicarea cu rectul. De asemenea,
orificiul anal poate să lipsească, însă culoarea şi cutele pielii arată locul unde ar putea să se
găsească. Operaţia are caracter de urgenţă şi constă în refacerea tranzitului prin canalul
anorectal. Membrana existentă se rupe cu ajutorul unei pense sau cu o sonda canelată.

B. Operaţia în atrezia anusului

Această anomalie constă în lipsa congenitală a orificiului anal şi este întâlnită mai
frecvent la purcei. Contenţia se face în decubit dorsal, cu trenul posterior mai ridicat şi cu
membrele posterioare flexate. Anestezia este locală, prin infiltraţie cu xilină 1%.
Tehnică. Se identifică zona anală şi se incizează pielea perineului în sens ventro-dorsal
sau în cruce, pe o distanţă de 2-3 cm. De cele mai multe ori, prin îndepărtarea marginilor rănii se
observă rectul, prin culoarea lui brună, care este împins în interiorul rănii prin meconiul în
exces. După rezecţia circulară a marginilor rănii cutanate se perforează cu precauţie peretele
rectal şi se suturează marginile rănii cutanate în puncte separate, cu material neresorbabil, firele
fiind dispuse radial. În cazul în care rectul se găseşte plasat ceva mai departe de anus, este
necesară o dilacerare atentă a ţesutului conjunctiv lax, cu ajutorul a două pense, pe o distanţă de
câţiva centimetri. Se prinde apoi cu o pensă capătul înfundat al rectului, care se aduce în rană,
unde se deschide. Se efectuează sutura peretelui rectal la marginile rănii cutanate, prin sutură în
puncte separate dispuse radial, cu mătase sau nylon şi apoi se aplică pomezi cu antibiotice.

C. Operaţia în atrezia anusului şi a rectului

În cazul acestei anomalii congenitale, atât anusul, cât şi rectul sunt oprite în dezvoltarea
lor şi înlocuite printr-o coloană de ţesut fibros.
Tehnică. Din pielea perineală se excizează un mic lambou cutanat eliptic, după care se
tunelizează ţesutul fibros cu o pensă sau cu sonda canelată, până ce se ajunge la extremitatea
rectului. Se prinde cu pensa peretele rectal şi se trage cu precauţie până la nivelul anusului, unde
se deschide şi se suturează la fel ca în atrezia anusului. Când distanţa este mare şi rectul nu poate
fi adus în zona anală, se crează un „anus contra naturii”, prin fistula stercorală a rectului sau a
colonului descendent, la peretele abdominal, în regiunea inghinală. Sub anestezie generală şi
locală, se practică laparatomia pe o lungime de 5-8 cm şi se aduce colonul în rana operatorie. La
început se efectuează colonopexia neperforantă la marginile rănii, printr-o sutură circulară în fir
continuu, se deschide apoi intestinul şi se rezecă un mic lambou eliptic din perete, după care
marginile deschiderii intestinului se suturează la piele în puncte separate, dispuse radial.

D. Operaţia în fistula rectovaginală

Fistulele rectovaginale pot fi congenitale sau câştigate şi se caracterizează prin
deschiderea rectului în vagin, pe unde are loc defecaţia.
Tehnică. În fistula rectovaginală congenitală se excizează un lambou cutanat, ca şi în
operaţia pentru atrezia anală, apoi se dilacerează ţesutul conjunctiv pentru identificarea
extremităţii rectului, care se secţionează lângă deschiderea lui vaginală. Extremitatea posterioară
a rectului este adusă la nivelul rănii anale, unde se suturează în puncte separate, dispuse radial.
Fistulele rectovaginale câştigate sunt de cele mai multe ori consecinţa fătărilor distocice.
Intervenţia în aceste cazuri urmăreşte atât restabilirea tranzitului în conductul rectoanal, cât şi
refacerea integrităţii vaginului. După izolarea peretelui rectal de cel vaginal şi vivifierea
marginilor, se efectuează, cu mare dificultate, sutura în puncte separate a orificiului rectal şi a
celui vaginal, cu ace Hagedorn cu curbura mare şi manevrate cu portacul sau cu un ac Emmet.

E. Extirparea glandelor perianale la câine

Se recomandă în inflamaţii cronice supurative, abcese, fistule etc. Contenţia se face în
decubit ventral, anestezia locală, prin infiltraţie şi cea generală, prin tranchilizare.

146
 Tehnică. Iniţial se videază rectul prin clisme şi se execută toaleta regiunii, apoi se
introduce prin orificiul excretor al glandei o sondă canelată, până în fundul acesteia şi se
incizează pielea pe sondă, pe o lungime de 3-4 cm. Se dilacerează apoi ţesutul conjunctiv
periglandular, pentru evidenţierea glandei, care se prinde cu pensa şi se izolează cu precauţie,
pentru a nu leziona sfincterul anal extern. După izolarea completă, se extirpă bursa împreună cu
canalul şi orificiul respectiv. Se definitivează hemostaza, se pudrează rana cu antibiotice şi se
suturează pielea în puncte separate. Postoperator, se preconizează o dietă hidrică în primele zile
(ceaiuri, alimente semilichide) şi calmarea iritaţiei locale prin pomezi anestezice.

8.4. Operaţii pe ombilic

A. Operaţie în omfalurie
Omfaluria presupune scurgerea urinei prin bontul ombilicului, anomalie congenitală la
masculi, cauzată de persistenţa canalului urac, care uneşte vezica urinară cu sacul alantoidei.
Operaţia urmăreşte extirparea lui prin laparatomie şi închiderea fistulei vezicale. Contenţia este
în decubit dorsal, iar anestezia este generală, prin neuroleptanalgezie şi locală, prin infiltraţie.
Tehnica debutează cu sondajul uretrei, pentru a vedea dacă aceasta este permeabilă,
urmat de izolarea cordonului ombilical printr-o incizie eliptică de o parte şi de alta a ombilicului.
Se deschide cavitatea abdominală prin incizia peretelui înaintea şi înapoia cicatricei ombilicale
şi se rezecă canalul urac în dreptul polului anterior al vezicii urinare, după care se extirpă
mucoasa ce căptuşeşte traiectul canalului în peretele vezicii urinare. Urmează sutura bietajată a
rănii vezicale (mucomucoasa în fir continuu şi seromusculoasa cu catgut), omenopexia (fixarea
marginii libere a epiploonului, prin puncte separate, cu catgut, peste rana suturată a vezicii
urinare) şi repunerea vezicii urinare în cavitatea abdominală. Se face apoi sutura trietajată a rănii
peretelui abdominal, sub dren. În cazul unei omfalurii incipiente şi observate imediat după
naştere se procedează la examenul uretrei şi dacă este permeabilă, se efectuează, în condiţii de
asepsie severă, ligatura cordonului ombilical cu fir de mătase sau in gros, la nivelul pielii. Cu
timpul, cordonul ombilical se elimină prin gangrena uscată sub ligatură, ducând cel mai adesea
la obliterarea canalului urac. Postoperator, se previne apariţia complicaţiilor septice prin
antibioticoterapie pe cale generală şi se face îngrijirea corectă a rănii operatorii.

B. Operaţia în ulcerul ombilical

Operaţia este indicată în plaga ombilicală atonă rămasă după gangrena uscată a
cordonului ombilical. Prevenirea se asigură printr-un control repetat al bontului ombilical, igiena
adăpostului şi creşterea în boxe separate, pentru evitarea iritării cordonului ombilical prin lins.
Tehnică. După toaleta mecanică a regiunii ombilicale, se raclează cu chiureta suprafaţa
ulcerului sau se excizează mugurii exuberanţi şi se cauterizează rana rămasă cu electrocauterul.
După cauterizare, pe escara formată se aplică o pomadă cu antibiotice şi se previne infecţia prin
antibioticoterapie pe cale generală.

C. Operaţia în omfalită
Omfalita reprezintă inflamaţia septică a cordonului ombilical şi a bursei ombilicale,
întâlnită mai frecvent la viţel, la mânz şi la miel, în primele 10-14 zile după fătare, îmbrăcând
mai des forma simplă, de omfalovasculită şi mai rar forma flegmonoasă sau gangrenoasă.
Prevenirea omfalitelor se realizează prin măsuri adecvate de igienă şi de control a stării
cordonului ombilical după fătare. La naştere, dacă cordonul ombilical se rupe singur şi bontul
rămas nu depăşeşte 10-12 cm, se pensulează cu tinctură de iod sau lotagen concentrat, iar dacă
rămâne mai lung, se ligaturează cu fir gros de mătase steril, la 5 cm de bursă şi se excizează
porţiunea distală, iar bontul rămas se tratează cu tinctură de iod sau lotagen. În infecţiile
incipiente se aplică zilnic pe cordonul ombilical pomezi cu antibiotice (asocilin, teramicină 3%
etc.) sau se fac pensulaţii cu pioctanină 1%, în paralel cu antibioticoterapie pe cale generală.
Tehnică. În omfalita flegmonoasă se vizează extirparea ţesuturilor necrozate şi drenarea

147
colecţiilor purulente, prin deschideri largi şi declive. În plăgile rezultate se fac aspersiuni cu eter
iodoformat 10%, pudrări cu manis sau aplicarea de spray-uri cu antiinfecţioase. În
omfalovasculită se excizează cordonul inflamat şi necrozat până la ţesut sănătos şi se asigură un
drenaj corespunzător, alături de un tratament local, ca şi în cazul precedent. Tratamentul pe cale
generală cu antibiotice şi vitamine este necesar în toate formele de omfalite.

9. Operaţii pe membre

9.1. Operaţia în bursita cronică

Tehnică. Contenţia se execută în decubit lateral, pe partea opusă bursitei, apoi se face
toaleta mecanică şi chimică locală, anestezia generală şi locală, prin infiltraţie.
În bursita chistică se face o puncţie declivă şi se extrage conţinutul cu seringa. Prin acul
lăsat pe loc se introduce un amestec format din 200.000 UI penicilină dizolvate în 2 ml ser
fiziologic, 3 ml procaină sau xilină 2% şi 75 mg hidrocortizon sau 10-15 mg hostacortin (acetat
de prednisolon), cu repetare după 4 zile. De multe ori, rezultatele sunt nesatisfăcătoare, higroma
chistică transformându-se în forma indurativă.
În bursita hemoragică (şi în cea chistică) se practică în partea cea mai declivă o butonieră
a cavităţii bursei, care este apoi mărită dinăuntru spre în afară, cu bisturiul, pe o lungime de 2-4
cm. Prin acest orificiu se evacuează tot conţinutul hemoragic şi apoi se chiuretează interiorul,
eliminându-se toate ţesuturile parietale distruse. Se fac apoi aspersiuni intracavitare cu eter
iodoformat 10% sau se introduc antibiotice şi se tratează deschis până la vindecare. Un alt
procedeu operator presupune efectuarea unei incizii cutanate în semicerc, cu convexitatea în jos,
în jumătatea distală a bursei, delimitând astfel un lambou sub formă de clapet. În felul acesta,
calea de acces este mai largă, putându-se elimina tot conţinutul, chiureta ţesuturile necrozate şi
exciza cu forfeca ţesutul conjunctiv aderent la pereţii bursei.
În bursitele indurative şi proliferative se indică extirparea.
Extirparea bursei genunchiului (precarpiană) la bovine se face după ce în prealabil se
fixează garoul pe regiunea antebraţului. În condiţii de asepsie, se practică o incizie cutanată
verticală, în felie de pepene şi se elimină surplusul de piele. Se decolează manual pielea şi
ţesutul conjunctiv de pe ţesuturile indurate ale bursei, care se prind apoi în pensa cu gheare,
pentru a se putea efectua mai bine enucleerea în profunzime. După enucleerea completă a
ţesutului de neoformaţie indurat sau proliferat şi îndepărtarea lui, se introduc antibiotice în rană
şi se suturează pielea cu fire groase de in sau mătase, în U sau X. După Berge şi Westhues,
extirparea bursei se face printr-o incizie în formă de semicerc, în jumătatea distală a higromei.
Extirparea bursei olecraniene şi calcaneene se face în condiţii de asepsie severă, când se
incizează pielea în semicerc, pe conturul inferior al tumorii indurative şi se enuclează conţinutul
bursal prin dilacerare manuală, desprinzând-o pe aceasta de pe vârful olecranului şi respectiv de
tendonul flexorului digital superficial, ce trece peste calcaneu. Hemostaza se asigură prin
forcipresură şi ligatură şi se suturează marginile rănii în puncte separate, cu fir neresorbabil gros.
În rană se fac pudrări cu antibiotice. Unii autori recomandă ca firele de sutură să fie înnodate
după ridicarea animalului. Se aplică un tub de dren în unghiul inferior al rănii. În jurul rănii
suturate se aplică o vezicătoare, iar pe cale generală se instituie antibioticoterapia timp de 5 zile.

9.2. Operaţii pe ligamente şi tendoane

A. Desmotomia rotuliană
Este indicată în pseudoluxaţia rotuliană la cabaline şi la bovine. Contenţia se face în
decubit lateral, pe partea membrului afectat. Membrul posterior de deasupra este tras înainte şi
fixat ca pentru castrare, iar cel bolnav este tras spre înapoi, în extensie forţată. Se face toaleta
feţei antero-mediale a grasetului prin tundere, radere şi antisepsie chimică cu tinctură de iod,
precum şi anestezia, care este generală, prin neuroleptanalgezie şi locală, prin infiltraţie.

148
 Tehnica preconizează secţionarea ligamentului tibiorotulian intern, care se identifică
luând ca punct de reper tuberozitatea internă a tibiei. Se practică apoi a mică incizie, care
interesează pielea şi fascia gambieră superficială, deasupra tuberozităţii tibiale anterioare şi
înapoia ligamentului tibiorotulian medial. Prin incizia făcută se introduce tenotomul curb pe lat
cu lamă în afară, secţionând ligamentul printr-o mişcare de basculare şi ferăstruire. După ce
ligamentul a fost secţionat, rotula alunecă în jos pe trohleea femurală, iar grasetul îşi reia
mişcările normale, de flexie şi extensie. Hemoragia este nesemnificativă. Operaţia se termină
prin sutura pielii în 2-3 puncte separate şi aplicarea unui pansament protector.

B. Tenotomia suscarpiană
Are indicaţie în arcarea congenitală sau câştigată la animalele tinere. Arcarea este o
boală ce se caracterizează prin devierea înaintea liniei de aplomb a articulaţiei genunchiului, din
cauza scurtării muşchilor flexori ai metacarpului, articulaţia genunchiului aflându-se în
semiflexie.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral pe partea opusă, cu membrul supus operaţiei
în extensie forţată, apoi toaleta mecanică şi chimică, anestezia prin neuroleptanalgezie şi locală.
Operaţia constă în secţionarea tendonului muşchiului flexor carpoulnar (cubital intern)
sau a tendoanelor ambilor muşchi cubitali, intern şi extern (extensor carpoulnar), care se inseră
pe pisiform. Deasupra pisiformului, la 4-5 cm, în dreptul feţei anterioare a tendonului cubital
intern, se incizează pielea şi fascia antebrahială. Prin incizia cutanată se introduce pe lat lama
tenotomului curb sub tendon, după care se răsuceşte cu tăişul către tendon şi prin mişcări de
ferăstruire se secţionează tendonul din profunzime spre suprafaţă, progresiv şi cu precauţie,
pentru a nu leziona fasciculul vasculonervos (artera, vena şi nervul ulnar) care se găseşte în
interstiţiul dintre aceşti doi muşchi. În tenotomia suscarpiană dublă, secţionarea tendonului
cubital extern se practică după o tehnică similară cu cea ce la cel intern. Operaţia se termină prin
sutura rănii în puncte separate şi protejarea ei printr-un pansament aseptic, uşor compresiv
(tenotomia cubitalului intern). În urma tenotomiei duble se aplică o potcoavă ortopedică, cu o
proteză metalică articulată la ramurile potcoavei (ortozom), ce imobilizează fluierul şi antebraţul
în extensie forţată timp de 20-30 zile, cu ajutorul unor curele fixate la inelele protezei metalice.

C. Tenotomia cuneană
Este indicată ca operaţie paleativă în spavan.
Tehnica preconizează secţionarea ramurii cuneene a tendonului muşchiului tibial
anterior, pentru a suprima compresiunea exercitată. După palparea ramurii cuneene se practică o
incizie longitudinală, de 3-5 cm, la faţa medială a jaretului, în dreptul ramurii cuneene a
muşchiului tibial anterior, în jumătatea inferioară, la nivelul celei mai proeminente zone. Prin
incizie se introduce tenotomul curb sub ramura cuneeană, care se secţionează dinăuntru spre în
afară. Operaţia se termină prin sutura rănii în puncte separate şi aplicarea unui pansament la
acest nivel. Se recomandă repaus timp de o săptămână.

D. Tenotomia extensorului lateral al falangelor

Se indică în „pasul de cocoş” (eparven sec) de natură idiopatică, care se întâlneşte la
bovine şi la cabaline, manifestat prin flexia bruscă a articulaţiei jaretului, în special la rece.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral, pe partea opusă, apoi toaleta locală
mecanică şi chimică, anestezia generală, prin neuroleptanalgezie şi locală, prin infiltraţie.
După identificarea tendonului, care se simte uşor sub piele, se practică o incizie de 5-6
cm în treimea superioară a metatarsului, dorso-lateral, la 3 cm deasupra locului de unire cu
tendonul extensorului anterior al falangelor. Se introduce lama tenotomului curb pe sub tendon,
dirijând tăişul către tendon şi secţionându-l printr-o mişcare de ferăstruire. Se face hemostaza
prin forcipresură, închiderea rănii prin puncte separate şi protejarea zonei printr-un pansament
aseptic şi uşor compresiv. Animalul rămâne în repaus o săptămână.

149
 E. Tenotomia flexorului profund al falangelor
Este indicată în retracţia muşchilor flexori ai falangelor, la membrele anterioare. Buletura
este o boală ce se caracterizează prin devierea spre înainte a articulaţiei buletului, din cauza
retracţiei muşchilor flexori ai falangelor. Boala apare mai frecvent la cabaline şi la bovine.
Tehnică. Contenţia se execută în decubit lateral, pe partea opusă, cu membrul supus
operaţiei fixat în extensie forţată. Se face toaleta mecanică a feţei externe a metacarpului în
treimea mijlocie, antisepsia chimică, anestezia generală şi locală, prin infiltraţie.
Locul de elecţie îl constituie mijlocul regiunii fluierului, unde tendoanele flexorilor nu
sunt acoperite de sinoviala tendinoasă şi unde flexorul profund primeşte brida sa carpiană. Se
identifică prin palpare spaţiul dintre tendoanele flexorilor şi se practică la acest nivel o mică
incizie longitudinală, interesând pielea şi fascia postmetacarpiană. În spaţiul dintre cele două
tendoane se introduce pe lat tenotomul curb, până ce se palpează extremitatea lui boantă, de
partea opusă a regiunii. Se răsuceşte apoi lama tenotomului cu tăişul spre tendonul flexorului
profund şi se secţionează tendonul dinapoi spre înainte, printr-o mişcare dublă, de basculare şi
ferăstruire. Tendonul poate fi izolat şi cu ajutorul unei pense hemostatice curbe, iar secţionarea
se execută pe aceasta. Un zgomot ca o uşoară pocnitură indică îndepărtarea capetelor în urma
secţionării totale. Artera digitală comună, situată în partea medială, este protejată prin vârful
butonat al tenotomului. Când există aderenţe intense între perforant şi perforat, care fac
imposibilă retracţia capetelor secţionate, se recurge la operaţia de tenotomie dublă (se
secţionează ambele tendoane). Operaţia se termină prin închiderea rănii operatorii prin puncte de
sutură aplicate pe piele şi protejarea ei printr-un pansament uşor compresiv şi aseptic, fiind
urmată de imobilizarea buletului printr-o proteză metalică (ortozom) sau un bandaj inamovibil.

F. Tenotomia corzii jaretului

Se indică în paralizia spastică a muşchilor gemeni ai gambei la tineretul bovin, care se
manifestă printr-o extensie forţată a articulaţiei jaretului, cu imposibilitatea efectuării mişcărilor
de flexie şi ţinerea membrului întins spre înapoi.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral, apoi tunderea, raderea şi antisepsia chimică
a regiunii postero-inferioare a gambei şi a calcaneului şi anestezia generală şi locală, prin
infiltraţie. Tehnica constă în secţionarea incompletă a corzii jaretului. Incizia pielii şi a fasciei
gambiere, lungă de 8-10 cm, se practică pe faţa laterală a corzii jaretului, între calcaneu şi
gemenii gambei, imediat deasupra jaretului. Se introduce apoi tenotomul curb şi la aproximativ
un lat de palmă deasupra vârfului calcaneului se secţionează total tendonul comun al gemenilor
gambei şi numai jumătate din tendonul muşchiului flexor superficial al falangelor. Intervenţia se
termină prin aplicarea punctelor de sutură la piele şi fixarea unui pansament uşor compresiv pe
regiunea operată. Postoperator, animalul face treptat sprijin pe membrul operat, coarda jaretului
se alungeşte şi vindecarea se obţine în timp, adesea cu angulaţia aproape normală a jaretului.

9.3. Operaţii pe nervii periferici

A. Sutura în rănile nervilor

Sutura nervilor este indicată în răni complete sau incomplete, recente şi aseptice.
Tehnică. Operaţia se execută sub anestezie generală. Se face vivifierea capetelor
nervului cu un bisturiu fin, deoarece foarfeca produce compresiuni asupra fibrelor nervoase. În
rănile recente, incomplete sau complete, dar fără pierdere de substanţă, se procedează mai întâi
la coaptarea capetelor nervului cu ajutorul penselor oftalmologice, după care se practică sutura
directă sau indirectă a nervului interesat. În sutura directă, firul şi acul atraumatic trec prin cele
două capete ale nervului, iar în cea indirectă, trecerea firului interesează numai învelitoarea
conjunctivă (sutura perineurotică). În mod obişnuit sunt suficiente 3-4 fire de sutură separate
pentru asigurarea unei bune coaptări. Sutura nervului se face cu mare atenţie şi sub o asepsie
severă. Se suturează apoi muşchii şi fasciile cu fir resorbabil şi pielea în puncte separate, cu
mătase. Pentru împiedicarea întinderii nervului în timpul deplasării animalului, regiunea se

150
imobilizează printr-un pansament aseptic şi compresiv. Rănile cu pierdere de substanţă nervoasă
reclamă sutura la distanţă sau grefa de nerv, foarte greu de efectuat, mai ales din cauza faptului
că animalele nu dispun de cel de-al doilea sistem de semnalizare.

B. Nevrectomia
Este o intervenţie chirurgicală paleativă, nefiziologică, indicată la cabaline şi la bovine în
boli cronice ale regiunilor inferioare ale aparatului locomotor (naviculartrita, osificarea
fibrocartilajelor la cal, artrita deformantă, furbura cronică etc.) şi când blocajul novocainic al
nervului interesat nu a dus la dispariţia şchiopăturii. Cu toate că nevrectomia reprezintă o
operaţie cu totul nefiziologică, ea este totuşi justificată din punct de vedere economic.
Tehnică. Contenţia se face în decubit lateral, cu membrul bine fixat, apoi toaleta locală,
anestezia generală, prin neuroleptanalgezie, regională, prin blocajul troncular cu xilină 2% şi
locală, prin infiltraţie. De asemenea, se fixează garoul deasupra locului de elecţie.
Tehnica constă în rezecţia unei porţiuni de nerv senzitiv, în vederea dispariţiei
şchiopăturii, permiţând astfel utilizarea animalului la muncă. Incizia, lungă de 5-6 cm, se
practică în lungul traiectului nervului, interesând pielea şi fascia. Se aplică depărtătoarele, se
pune în evidenţă cordonul vasculonervos şi cu sonda butonată se separă prin dilacerare fină
nervul senzitiv pe o lungime de 4-5 cm. Nervul se prinde cu pensa anatomică şi prin uşoare
tracţiuni se ţine întins şi se secţionează în dreptul ambelor comisuri ale rănii operatorii. Imediat
după rezecţie, capetele nervului se retractă în ţesuturi, prevenind astfel iritaţia locală. Se face
apoi sutura pielii, în puncte separate şi se aplică un pansament uşor compresiv.
Nevrectomia palmară (plantară) superioară se practică în afecţiunile cronice cu localizare
în regiunea falangelor, de obicei bilateral. Incizia se efectuează în treimea inferioară a regiunii
metapodiale, imediat deasupra buletului, în lungul tendonului muşchiului flexor digital profund.
Incizia are o lungime de 5-6 cm şi interesează pielea şi ţesutul conjunctiv subcutanat. Se aplică
depărtătoarele, se evidenţiază fasciculul vasculonervos şi se izolează cu sonda butonată nervul
volar, după care se rezecă din el 3-4 cm. Pielea se suturează în puncte separate. Operaţia se
practică apoi la nervul congener, după contenţia animalului pe partea opusă.
Nevrectomia digitalilor se practică în afecţiunile aparatului sesamoidian şi are ca loc de
elecţie limita dintre faţa laterală şi cea posterioară, pentru nervul digital lateral şi limita dintre
faţa medială şi cea posterioară a chişiţei, pentru nervul digital medial. Operaţia începe
întotdeauna pe partea medială. Incizia se practică paralel cu axul chişiţei, lungă de 4-5 cm, iar
după aplicarea depărtătoarelor se evidenţiază la început brida cuzinetului palmar, albă, sidefie,
cu direcţie oblică de sus în jos şi apoi cordonul vasculonervos, situat în jumătatea posterioară a
fiecărei feţe laterale a chişiţei, între piele şi aponevroza postsesamofalangiană, identificându-se
în ordine, dinainte spre înapoi, vena, artera şi nervul. După izolarea şi rezecţia ramurei digitale
posterioare (cu atenţie, pentru a nu leziona vasele sanguine), pe o lungime de 3-4 cm, se
suturează rana operatorie şi se întoarce animalul pe partea opusă, pentru rezecţia nervului
congener. Se aplică un pansament uşor compresiv şi aseptic, iar animalul se ţine în repaus cel
puţin o săptămână, fiind pus la muncă după ce rana operatorie s-a cicatrizat complet.

9.4. Operaţia în javart cartilaginos

Javartul cartilaginos este o boală chirurgicală specifică solipedelor, caracterizată prin

necroza progresivă a fibrocartilajului complementar, însoţită de fistulă. Necroza este mai puţin
gravă la membrele posterioare, datorită structurii fibromusculare mai pronunţate.
Tehnică. Preoperator, animalul se despotcoveşte, se curăţă cornul copitei, se subţiază
peretele copitei în dreptul fibrocatilajului necrozat, până la ţesutul podofilos şi regiunea coronară
se toaletează prin tundere, radere şi antisepsie cu tinctură de iod. Contenţia se execută în decubit,
cu regiunea bolnavă deasupra şi legarea membrului de operat în cruce pe fluierul membrului de
aceeaşi parte. Anestezia este generală şi regională, prin blocajul nervilor volari (plantari) cu
xilină 2%, în cantitate de 5-10 ml. La nivelul chişiţei se fixează garoul.

151
 Tehnica are la bază excizarea în întregime a fibrocartilajului bolnav. Pentru aceasta s-au
preconizat diferite procedee, preferându-se cele care nu necesită secţionarea bureletelor.
Metoda prin acces coronar este cea mai folosită şi constă în practicarea unei incizii la
circa 1-3 cm mai sus de marginea coronară a copitei şi paralelă cu ea, pe toată zona
fibrocartilajului, completată apoi cu o incizie verticală, de aproximativ 3 cm, pornind din
mijlocul primei incizii, realizând în ansamblu o incizie compusă în T răsturnat (practic incizia
perpendiculară se execută la limita dintre treimea anterioară şi cea mijlocie). Se decolează cu
foaia de jales cele două lambouri cutanate şi bureletele de pe faţa laterală a fibrocartilajului. Se
extirpă fibrocatilajul astfel izolat cu ajutorul cuţitului Buss, a chiuretei sau a foii de jales. În
timpul extirpării fibrocatilajului complementar, copita se menţine în extensie forţată, pentru a
evita deschiderea fundului de sac articular (extern). Se controlează cu indexul dacă nu au rămas
resturi din fibrocartilaj şi dacă nu s-a deschis sinoviala articulară, se pudrează rana cu antibiotice
şi se închide prin sutură în puncte separate cu mătase, sub dren capilar (îmbibat în soluţie de
sulfatiazol) în partea declivă. Sutura interesează mai întâi marginile inciziei verticale şi apoi ale
celei paralele cu marginea coronară. Se aplică unui pansament uşor compresiv, care se schimbă
după 48 ore, când se ridică şi drenul capilar, iar următoarele pansamente se schimbă după 4-5
zile. Se ridică garoul şi se face seroprevenţia antitetanică, iar infecţia se previne şi se combate
prin antibioticoterapie pe cale generală. Vindecarea se realizează în 3-4 săptămâni.
Metoda prin acces parietal constă în avulsia parţială a peretelui copitei în sfertul şi
călcâiul din dreptul fibrocatilajului sau excizându-se un lambou semicircular, ca şi membrana
cheratogenă subiacentă. Se decolează bureletele şi pielea coronară şi se excizează fibrocatilajul.
În acestea prime două procedee se asigură declivitatea rănii şi se păstrează bureletele.
Metodele mixte (prin acces parietocoronar) constau în extirparea unui lambou din
peretele cutiei de corn, urmată de secţionarea bureletului şi a pielii în regiunea coronară, la
ambele extremităţi ale rănii parietale sau numai la o extremitate. Membrana cheratogenă însă, nu
mai este rezecată, ci incizată la circa 1 cm spre interiorul lamboului şi apoi decolată. După
excizarea fibrocatilajului se suturează lamboul podofilocutanat.

9.5. Operaţia de amputare a degetului la bovine

Este indicată în caz de complicaţii grave ale unor boli podale ca panariţiul osteoarticular
şi tendinos, ulcerul podal, artritele supurative, osteomielitele, necroza falangelor etc.
Operaţia se execută la vacile de reproducţie şi la bovinele puse la îngrăşat, fiind
contraindicată la taurii folosiţi pentru montă şi la boii de tracţiune.
Preoperator, se ţine o dietă de 18-24 ore şi se face toaleta chişiţei şi a regiunii coroanei
prin tundere, radere şi antisepsie chimică, apoi contenţia în decubit lateral, pe partea care expune
degetul bolnav, extern sau intern şi anestezia generală, prin neuroleptanalgezie (rompun 0,1
mg/kc i.m. şi ketamină 5 mg/kc i.v.) sau neuroplegie, asociată cu blocajul nervilor autopodiului.
Hemostaza preventivă se face prin aplicarea garoului la nivelul buletului.
Dezarticularea falangei a III-a de a II-a se face atunci când leziunile sunt localizate
numai la ţesuturile extremităţii podale. Este o metodă de amputare relativ conservativă, deoarece
se păstrează falanga a II-a, bureletul şi o porţiune a cornului parietal, ceea ce permite
regenerarea ulterioară a unui bont acoperit de ţesut cornos.
Dezarticularea cu foaia de jales sau cu bisturiul. Se subţiază cornul lateral al onglonului
pe o lăţime de 2-3 cm sub marginea coronară (cu reneta), până la peliculă, pentru a se putea
identifica interlinia articulară, imprimând onglonului mişcări de flexie şi extensie. Cu foaia de
jales sau cu bisturiul se deschide apoi articulaţia pe faţa externă, printr-o incizie curbă, cu
convexitatea în jos, paralelă cu profilul condilului articular, interesând pelicula de corn,
membrana cheratogenă, capsula articulară şi ligamentul colateral lateral. Această incizie se
prelungeşte apoi atât spre înainte, secţionând tendonul extensorului digital comun, cât şi în
direcţie opusă, oblic în jos şi înapoi, pentru a conserva o parte din cornul călcâiului. Se
secţionează tendonul flexorului profund al falangelor, se detaşează şi osul navicular de falanga a

152
III-a (când acesta este afectat) şi se secţionează ţesuturile de pe faţa concentrică a articulaţiei,
inclusiv ligamentul colateral medial. Chiuretarea cartilajului articular distal al falangei a II-a şi
ligatura vaselor digitale mari sunt ultimii timpi ai operaţiei.
Se ridică garoul şi se pudrează rana cu antibiotice (manis, teramicină etc.), după care se
aplică un pansament compresiv aseptic, care se menţine 48 ore şi se înlocuieşte cu unul
protector, care va fi schimbat la o săptămână. Vindecarea se realizează în 30-45 zile.
Dezarticularea cu fierăstrăul. Linia secţiunii transversale porneşte din fruntea
onglonului, sub marginea coronară şi se îndepărtează treptat, cu 2-3 cm în direcţia călcâiului.
Suprafaţa de secţiune cuprinde dinainte spre înapoi vârful apofizei piramidale, suprafaţa
articulară distală a falangei a II-a, osul navicular şi tendonul flexorului digital profund. Vârful
apofizei piramidale se desprinde de extremitatea tendonului extensorului digital comun şi se
îndepărtează cu ţesuturile devitalizate şi necrozate. Se chiuretează apoi cartilajul articular al
falangei a II-a, se definitivează hemostaza prin ligatura vaselor digitale mari şi se ridică garoul.
Dezarticularea falangei a II-a de prima. Prin acest procedeu de amputare se păstrează şi
bureletul principal, care va acoperi ulterior bontul rămas cu ţesut cornos protector. De jur
împrejurul peretelui onglonului, la 2-3 cm sub bureletul principal, se efectuează o renură până la
peliculă. Se aplică garoul şi se incizează pelicula de corn din fundul renurii, până la os. Se
practică o incizie cutanată verticală pe faţa abaxială, începând de la bulet şi până la renură. Cu
foaia de jales se decolează bureletele şi pielea jumătăţii distale a chişiţei de ţesuturile subiacente,
după care se dezarticulează falanga a II-a de prima, secţionând, prin bascularea degetului bolnav
înapoi, tendonul extensorului digital comun, ligamentele colaterale, apoi ligamentele posterioare
şi tendoanele flexorilor falangelor. Se chiuretează cartilajul articular al falangei proximale şi se
excizează ţesuturile devitalizate, se definitivează hemostaza şi se excizează în formă de V întors
marginile lambourilor cutanate, pentru a se micşora spaţiul subiacent. Se suturează plaga în
puncte separate, cu fir neresorbabil şi se aplică un pansament compresiv aseptic.
Secţionarea falangei I. Se practică o incizie pe faţa dorsală a degetului, în plan
paramedian, începând de sub bulet, până la circa 1 cm de marginea coronară a onglonului, unde
se bifurcă în două incizii colaterale, înconjurând regiunea coronară, una pe faţa abaxială, apoi în
sus, tot paramedian, până aproape de nivelul buletului. Se delimitează astfel un lambou excentric
larg, care este decolat şi ridicat în sus, descoperind astfel falanga a II-a şi jumătatea distală a
falangei I. La acest nivel se secţionează tendoanele flexorilor şi ale extensorilor, apoi osul cu
ajutorul unui fierăstrău. Secţionarea falangei I se va face oblic, de sus în jos şi dinspre faţa
excentrică spre cea concentrică, astfel încât să nu rămână un bont proeminent. Vasele se
ligaturează, iar lamboul cutanat se aduce peste rană şi se suturează în puncte separate.
Tratamentul postoperator este identic cu cel de mai sus.

9.6. Operaţia de amputare a unghiei încarcate la câine

Operaţia este indicată în procesele inflamatorii ulcerative consecutive creşterii exagerate

şi defectuoase a unghiei sau consecutive flegmonului periunghial.
Tehnică. Contenţia se execută în decubit lateral sau dorso-lombar, cu piciorul afectat
bine fixat, se face pregătirea locală, anestezia generală, prin neuroleptanalgezie şi locală, prin
infiltraţie. Se prinde cu penseta vârful unghiei şi se practică cu bisturiul o incizie cutanată în
felie de pepene, incluzând baza unghiei. Extirparea unghiei se face apoi cu bisturiul sau cu
foarfeca curbă şi se trece la extirparea ţesuturilor devitalizate periunghiale, raclarea suprafeţei
matricei, pudrarea plăgii cu antibiotice şi fixarea unui pansament aseptic uşor compresiv.

9.7. Operaţii în seime

Seimele sunt soluţii de continuitate ale cornului podal, sub formă de fisuri, pornind de
obicei de la coroană în sens longitudinal, în direcţia tubilor de corn. Se pot întâlni la toate
speciile, mai frecvent la cabaline, la taurine şi la suine. După localizare: seime în frunte, în

153
sferturi, la călcâie şi la bare. După profunzime: seime superficiale (este interesat numai cornul
tubular superficial) şi profunde (soluţia de continuitate ajunge la membrana cheratogenă). După
direcţie: seime transversale şi longitudinale (totale sau parţiale – seime coronare şi plantare).

A. Operaţia în seimele superficiale incomplete

Tehnică. Preoperator, se face contenţia în poziţie patrupodală, cu fixarea membrului
afectat, apoi înmuierea cutiei de corn, prin aplicarea cu 1-2 zile înainte de intervenţie a unsorii
de copită sau a altor unguente grase, care redau elasticitatea cornului şi facilitează efectuarea
renurilor. Anestezia se face prin tranchilizare la animalele retive.
Se urmăreşte oprirea progresiunii seimei atât în lungime, cât şi în profunzime. Intervenţia
este nesângeroasă şi constă în practicarea cu reneta a unei renuri transversale, de baraj, de 2-3
cm, la extremitatea superioară sau inferioară a crăpăturii. Marginile seimei vor fi subţiate pieziş,
pentru a micşora presiunea produsă asupra membranei cheratogene şi a preveni astfel
transformarea seimei simple într-una profundă şi complicată. În cazul seimei plantare, se va
scoate din sprijin zona peretelui copitei ce prezintă seima, scurtând-o cu 2-3 cm de o parte şi de
alta a fisurii, pe o lăţime de circa 2 cm, pentru a nu se sprijini pe potcoavă.

B. Operaţia în seimele superficiale complete

Tehnică. Se urmăresc aceleaşi aspecte ca mai sus. Procedeul Fischer recurge la mai
multe renuri paralele între ele şi plasate perpendicular pe seimă. Se începe de la distanţa de 2 cm
sub coroană, renurile având o lungime de 2 cm, iar distanţa dintre ele tot de 2 cm. Renurile
pornesc din apropierea seimei, de o parte şi de cealaltă, marginile seimei sunt excizate pieziş, iar
capătul plantar al seimei este scos din sprijin printr-o excizie în formă semilunară.
Procedeul renurilor divergente (în V răsturnat) constă în practicarea a două renuri oblice,
care pleacă de la coroană şi din apropierea seimei, pentru a se termina la marginea plantară, la o
oarecare distanţă de seimă. Procedeul Messler este asemănător celui de mai sus, cu deosebirea
că cele două renuri divergente sunt unite între ele printr-o a treia renură transversală, plasată
aproximativ la jumătatea seimei, luând astfel forma literei A.
Procedeul subţierii uniforme a cornului constă în îndepărtarea acestuia pe o suprafaţă
dreptunghiulară lată de 3-4 cm, cuprinzând în centrul ei seima.
La suine, în seimele superficiale, complete şi incomplete, se subţiază uşor cornul cu
raşpilul, după care se aplică pe toată suprafaţa un unguent emolient.

C. Operaţia în seimele profunde complicate

Preoperator, se face contenţia în decubit lateral, cu membrul supus operaţiei legat în
cruce pe fluierul membrului corespunzător de pe aceeaşi parte, anestezia generală, prin
neuroplegie şi regională, prin blocajul nervilor volari sau plantari cu xilină 2%, în cantitate de 10
ml pentru fiecare nerv şi hemostaza preventivă, prin aplicarea garoului la chişiţă sau la fluier.
Tehnica presupune avulsia unui lambou din peretele cutiei de corn, în care este cuprinsă
seima respectivă, pentru a se putea efectua un drenaj corespunzător şi o terapie antiinfecţioasă
adecvată. Se practică două renuri, de o parte şi de alta a seimei, la o distanţă de 2 cm, în
profunzime, de la marginea coronară până la cea plantară. La nivelul liniei albe se practică o a
treia renură, care uneşte extremităţile distale ale primelor două. Cu ajutorul cleştelui de smuls
cornul se prinde extremitatea inferioară a lamboului, iar cu mâna rămasă liberă se presează pe
coroană, pentru a evita smulgerea bureletului cutidural. Prin uşoare mişcări de basculare şi de
lateralitate, se desprinde lamboul, se exteriorizează focarul septic şi se face antisepsia mecanică
a podofilului, extirpând toate ţesuturile necrozate şi devitalizate. Marginile cutiei de corn se
subţiază pieziş şi se scot din sprijin, iar plaga se pudrează cu antibiotice, manis, furacin sau se
folosesc spray-uri antiinfecţioase, după care se aplică un pansament compresiv şi aseptic, care se
schimbă după 48-72 ore. Se ridică garoul şi se face seroprevenţia antitetanică. Tratamentul
postoperator urmăreşte prevenirea şi combaterea infecţiei, grăbirea cheratogenezei, protejarea
zonei prin pansamente şi ţinerea animalului în repaus până la refacerea completă a cornului.

154
 9.7. Operaţia în încastelură

Încastelura este o modificare a formei copitei în anumite zone, unde cornul comprimă
asupra ţesuturilor subiacente, determinând fenomene inflamatorii şi atrofice locale. În
încastelura călcâielor, întâlnită mai des la membrele anterioare, călcâiele sunt apropiate anormal
unul de altul, lacunele furcuţei sunt foarte strâmte, iar furcuţa este atrofiată. Încastelura coronară
se caracterizează printr-o gâtuire a întregului perete în sens circular, sub coroană, forma copitei
apropiindu-se de cea a unei clepsidre. În încastelura plantară, copita tinde să ia formă de gheară,
consecutiv boltirii foarte pronunţate a tălpii, cu scurtarea diametrului antero-posterior şi mărirea
celui transversal şi a profilului convex al furcuţei.
Pregătirile preoperatorii sunt similare cu cele din operaţiile în seime.
Tehnica constă în practicarea unor renuri în peretele cutiei de corn sau subţierea
cornului, cu scopul de a reduce presiunea acestuia pe formaţiunile subiacente. Se cunosc mai
multe procedee de practicare a renurilor. Collin recomandă efectuarea a trei renuri, astfel: (1)
prima paralelă cu coroana şi la 1-1,5 cm de ea; (2) a doua paralelă cu marginea călcâiului, oblică
în jos şi înainte, pornind de la extremitatea posterioară a primei renuri şi paralelă cu tubii
cornoşi; (3) a treia oblică de sus în jos şi dinainte înapoi, va pleca de la extremitatea anterioară a
primei renuri, convergând spre renura a doua şi terminându-se la o distanţă de 2-3 cm înaintea
acesteia. Habacher recomandă efectuarea mai multor renuri, dând aspectul de fereastră. Jolly
presupune practicarea mai multor renuri paralele şi concomitent perpendiculare pe tubii cornoşi
din zonele călcâielor şi sferturilor copitei. Tratamentul se completează printr-un potcovit
ortopedic, folosind o potcoavă cu punte sau semilună, eventual o potcoavă cu faţa superioară a
ramurilor uşor înclinată spre în afară. În încastelura coronară se subţiază cornul din întreaga
zonă denivelată sau se execută 2-3 renuri transversale, paralele cu coroana, iar în încastelura
plantară se ajustează copita, scurtând fruntea şi se aplică o potcoavă adaptată marginii plantare.

9.8. Operaţii în cui de stradă (plăgi podale)

Pe faţa ventrală a copitei sau a onglonului, cornul poate fi perforat de diferite corpuri
ascuţite, care rănesc membrana cheratogenă şi ţesuturile mai profunde, producând o serie de
tulburări în raport direct cu sediul, cu profunzimea şi cu timpul scurs de la accident.
Faţa ventrală a copitei poate fi împărţită în trei zone: anterioară (delimitată de fruntea
peretelui şi vârful furcuţei – talpa, ţesutul velutos, cuzinetul plantar şi falanga a III-a), mijlocie
(delimitată de vârful furcuţei şi unghiul anterior al lacunei mijlocii – talpa cu corpul furcuţei şi
extremităţile barelor, ţesutul velutos, cuzinetul plantar, aponevroza plantară, mica teacă
sesamoidiană, micul sesamoid, ligamentul interosos şi articulaţia copitei) şi posterioară
(delimitată de unghiul anterior al lacunei mijlocii şi câlcâie – talpa cu braţele furcuţei şi barele,
ţesutul velutos, cuzinetul plantar, apofizele retrosale şi fibrocartilajele complementare).

A. Operaţia parţială în cui de stradă

Este indicată când corpul străin a pătruns până la falanga a III-a sau la aponevroza
plantară, când animalul a fost prezentat repede la tratament şi alterările nu sunt grave.
Tehnică. Preoperator, se ţine o dietă de 12-24 ore şi se face contenţia în decubit lateral,
pe partea opusă, cu membrul bolnav fixat în cruce pe fluierul piciorului de pe aceeaşi parte, iar
apoi toaleta prin spălare cu apă caldă şi săpun, antisepsia prin badijonări cu tinctură de iod şi
anestezia generală, prin tranchilizare şi regională, prin blocajul nervilor volari sau plantari, cu
xilină 2% sau procaină 4%. Hemostaza preventivă se face prin aplicarea garoului.
Cu ajutorul unei sonde butonate se verifică adâncimea şi direcţia plăgii, după care se face
extirparea corpului din talpă, în formă de pâlnie cu baza îndreptată spre sol şi se îndepărtează
prin chiuretare toate ţesuturile necrozate şi devitalizate. Se face plombajul plăgii cu pulbere de
antibiotice, iodoform, manis şi acoperirea ei cu comprese sterile, apoi aplicarea unui pansament

155
compresiv şi potcovirea animalului cu o potcoavă ortopedică cu capac. Schimbarea
pansamentului compresiv se face după 48 ore cu unul protector, iar stimularea creşterii cutiei de
corn este asigurată de aplicarea unui unguent cu gudron vegetal sau jecozinc. După terminarea
operaţiei se ridică garoul şi se face seroprevenţia antitetanică.

B. Operaţia totală în cui de stradă

Este indicată în necroza ţesutului velutos, a cuzinetului plantar, a aponevrozei plantare şi
a falangei a III-a, în tenosinovita purulentă a micii teci sesamoidiene etc.
Tehnică. Pregătirile preoperatorii sunt similare cu cele de mai sus. În metoda
conservativă se face de o parte şi de alta a furcuţei câte o renură, se unesc cele două renuri
anterior, se adâncesc până la stratul profund de corn, iar apoi, cu foaia de jales, se incizează
fundul renurilor până la membrana cheratogenă şi cu cleştele se ridică furcuţa şi barele.
În metoda radicală se practică o renură circulară înăuntrul liniei albe, lată de 10-15 mm,
interesând şi barele, mergând în profunzime până când talpa cedează uşor la apăsare. Ridicarea
tălpii şi a furcuţei se face după ce cu foaia de jales se secţionează marginea internă a renurii pe
toată circumferinţa, cu cleştele de ridicat cornul, cu care se prinde talpa din dreptul furcuţei şi
prin uşoare mişcări de basculare este avulsionată împreună cu furcuţa. Se face apoi extirparea
jumătăţii anterioare a cuzinetului plantar şi a aponevrozei plantare, prin trei incizii, două laterale
şi a treia transversală pe cele două. La nivelul extremităţii anterioare a lacunei mijlocii,
extirpând cuzinetul, se pune în evidenţă aponevroza plantară, la nivelul căreia, cu ajutorul
bisturiului, se fac două incizii în formă de T, prin care aponevroza se împarte în două lambouri,
care vor fi extirpate pe rând. Se fixează piciorul şi se introduce lama foii de jales pe sub unul din
lambouri, cu convexitatea sprijinită pe osul navicular, iar printr-o mişcare de rotaţie se extirpă
lamboul, cu grijă să nu se lezeze ligamentul sesamofalangian. La fel se procedează şi cu cel din
partea opusă, pentru drenarea micii teci sesamoidiene. Se raclează şi se chiuretează falanga a III-
a şi micul sesamoid, în cazul în care procesul necrotic interesează şi aceste componente. Se
controlează integritatea ligamentului interosos şi dacă articulaţia este deschisă se injectează în
cavitatea sinovială 400.000 UI penicilină în 2-3 ml ser fiziologic. Rana se pudrează cu
antibiotice, manis etc. şi se aplică un pansament compresiv, menţinut 48-72 ore şi înlocuit cu
unul protector, care se schimbă la 4-5 zile. Pentru a evita îmbibarea pansamentului cu lichide de
grajd, se aplică un şoşon din piele sau din pânză de sac. Se ridică garoul şi se face seroprevenţia
antitetanică.
Tratamentul postoperator va urmări combaterea infecţiei (antibioticoterapie pe cale
generală), ţinerea animalului într-un adăpost curat, cu aşternut uscat şi schimbat cât mai des. La
schimbarea pansamentului se va controla întotdeauna procesul de cicatrizare, pentru prevenirea
granulomului sau a cheloidului podal, care reclamă ablaţia de urgenţă. De îndată ce a apărut
noua peliculă de corn, creşterea şi consolidarea ei în continuare sunt stimulate prin aplicaţii
locale de gudron vegetal. Vindecarea se produce în circa 50-60 zile, când se foloseşte procedeul
radical şi în aproximativ o lună, în cazul celui conservativ. La bovine, degetul bolnav se scoate
din sprijin prin aplicarea la degetul sănătos a unui talon fixat cu substanţe adezive.

9.9. Operaţia în panariţiu la bovine

Se recomandă în formele grave şi complicate de panariţiu. În panariţiul subcutanat

interdigital, pielea tumefiată din spaţiul interunghial herniază în afară, având aspect tumoral şi
îndepărtând mult degetele între ele. În această formă, frecventă la bovine şi la suine, după toaleta
regiunii, se curăţă cu atenţie excesul de corn şi se face blocajul novocainic al nervilor
autopodiului membrului bolnav. Se subţiază cu reneta peretele corespunzător zonei tumefiate a
pielii, aplicându-se pe regiunea bolnavă un pansament cu pulberi de antibiotice, spray-uri etc.
Tehnica variază în raport cu forma clinică şi faza evolutivă a boli. Chiropodia este
obligatorie. În panariţiul cutanat şi subcutanat se excizează ţesuturile necrozate şi devitalizate.
Se aplică spray-uri cu antiinfecţioase şi tripsină, pudrări cu antibiotice (conform antibiogramei),

156
badijonări cu racilin, aspersiuni cu eter iodoformat 10% etc. şi pansament compresiv. În
panariţiul osteoarticular şi tendinos, pe lângă excizia ţesuturilor necrozate, se deschid colecţiile
purulente, se asigură drenajul cu dren capilar şi se raclează cu lingura Volkmann sau cu o freză
(stomatologică) toate traiectele fistuloase şi capetele articulare falangiene compromise. Se aplică
un pansament compresiv, care se schimbă la 48 ore şi apoi la 4-10 zile. Tratamentul local
chirurgical este asociat cu un tratament general şi ortopedic. Tratamentul ortopedic urmăreşte
repausul degetului bolnav, prin scoaterea lui din sprijin (se aplică la nivelul tălpii onglonului
sănătos un suport din lemn, care se poate fixa printr-o potcoavă ortopedică sau cu technovit).

9.10. Operaţia în ulcerul podal (Rusterholz)

Ulcerul podal este o pododermatită necrotică în talpa onglonului, la locul de inserţie al

tendonului muşchiului flexor profund al falangelor, la joncţiunea călcâiului cu talpa, mult mai
aproape de marginea medială decât de cea laterală. Operaţia este indicată în forma gravă,
complicată cu infecţia tecilor sesamoidiene sau în necroza tendoanelor muşchilor flexori.
În forma incipientă, cu leziuni de pododermatită circumscrisă şi cu traiecte fistuloase ce
pot ajunge până la aponevroza plantară, intervenţia este asemănătoare cu operaţia parţială în
plăgi podale. Pe zona corect drenată, după chiropodie, se fac aspersiuni cu eter iodoformat 10%,
se aplică spray-uri cu antibiotice, sulfat de zinc, badijonări cu racilin (lotagen) şi se aplică un
pansament protector. În faza de epitelizare a plăgii, jecozincul s-a dovedit eficient. Animalelor
bolnave li se va asigura un aşternut bogat, care se va schimba ori de câte ori devine umed.
În formele grave de ulcer podal, cu leziuni întinse, unde procesul supurativ a cuprins
mica teacă sesamoidiană sau când infecţia a difuzat în lungul tendoanelor muşchilor flexori, se
practică rezecţia acestor tendoane. Intervenţia chirurgicală este completată cu un tratament
ortopedic. Vindecarea se realizează în 2-3 săptămâni. După aplicarea garoului şi după o corectă
chiropodie, se avulsionează jumătatea posterioară a tălpii şi se rezecă pulvinul. Se face apoi o
incizie pe toată lungimea feţei posterioare a buletului şi a chişitei până la călcâi, ocolind medial
baza onglonului secundar respectiv. Se secţionează peretele posterior al marii teci sesamoidiene
cu cele trei bride transversale, după care se introduce foarfeca curbă sub tendoanele flexorilor,
eliberându-le din teacă şi secţionându-le cu tenotomul sau cu bisturiul, la 2-3 cm deasupra
buletului, imediat sub bifurcaţie. Se incizează apoi porţiunea tubulară a flexorului superficial,
pentru eliberarea tendonului flexorului profund. Se continuă cu rezecţia inserţiilor distale ale
ambelor tendoane ale muşchilor flexori, cu atenţie, pentru a nu puncţiona fundurile de sac ale
sinovialelor celor trei articulaţii acropodiale. Pornind de la faptul că procesele reparatorii în zona
metapodiului şi a acropodiului la bovine se produc lent şi din dorinţa de a reda animalul cât mai
repede producţiei, Cristea începe rezecţia flexorului profund de la locul lui de inserţie pe falanga
distală şi merge ascendent, oprindu-se cu rezecţia la nivelul ţesuturilor sănătoase. Ca o precauţie,
pentru a preîntâmpina difuzarea procesului septic din zona de rezecţie, se infiltrează pe cale
ascendentă o soluţie de penicilină şi procaină. În plagă se introduce un dren capilar, care se
menţine printr-un pansament uşor compresiv timp de 48 ore. Ulterior, pansamentele se schimbă
la 7-10 zile. În vederea evitării îmbibării pansamentelor cu purin, acestea se protejează cu o
bandă izolatoare sau cu vaselină. Pe onglonul congener sănătos se aplică un talon de lemn, fixat
printr-o potcoavă ortopedică sau cu technovit. În urma aplicării pansamentului ortopedic, prin
amendarea durerii dispare şi şchiopătura, fapt ce va permite deplasarea normală a animalului, cu
toate că vindecarea completă are loc numai în 5-6 săptămâni.

9.11. Operaţia în tilomă

Prin tilomă se înţelege inflamaţia cronică a pielii spaţiului interdigital, cu hiperplazia

papilelor dermice. Se caracterizează printr-un burelet fibros dermoepidermic, care este mai
evident în partea anterioară a spaţiului interdigital, dar se poate întinde şi până spre călcâi.
Operaţia este indicată când tiloma devine voluminoasă (formaţiune fibroscleroasă), jenând

157
mişcările animalului. După toaleta regiunii acropodiale, aplicarea garoului pe fluier şi
îndepărtarea vârfului celor două ongloane, se prinde tiloma cu o pensă cu gheare şi cu bisturiul
se practică o incizie eliptică. Se face enucleerea ţesutului fibroscleros printr-o atentă disecţie a
acestuia, se afrontează buzele plăgii, se face un plombaj cu antibiotice sau spray antiinfecţios şi
se aplică câteva fire de sutură în puncte separate. Când afrontarea nu este posibilă, se aplică
local, cu ocazia schimbării pansamentului, diferite spray-uri cu antiinfecţioase şi cicatrizante.

9.12. Operaţia în ongloanele de stabulaţie

Din cauza stabulaţiei permanente a bovinelor, mai ales în fermele de creştere, nu se poate
menţine echilibrul dintre procesele de cheratogeneză şi cele de tocire a cornului. Cornul crescut
în exces, mai ales în regiunea frontală a peretelui, duce la alungirea onglonului, cu ridicarea
părţii anterioare şi prin curbarea lui progresivă face ca onglonul să ia, în cele din urmă, formele
cele mai bizare: foarfece, papuc chinezesc, deget de mănuşă etc. Ongloanele de stabulaţie
comprimă ţesuturile vii subiacente, producând durere, care se exteriorizează prin diferite grade
de şchiopătură, scăderea producţiei de lapte şi a sporurilor în greutate, defecte de aplomb.
Animalele preferă poziţia decubitală şi se hrănesc cu dificultate, fapt care duce la diminuarea
randamentului, în raport cu gravitatea leziunilor. Din cauza faptului că repartizarea masei
corporale este modificată, la locul de inserţie al ligamentelor articulare apar osteite proliferative,
sub formă de mici exostoze. Din cauza încărcării călcâielor survine treptat şi o coborâre a
falangei a III-a, ducând în mod progresiv la boltirea tălpii şi făcând astfel posibilă apariţia unor
boli. Ongloanele de stabulaţie constituie o condiţie favorizantă, uneori chiar determinantă pentru
cele mai variate boli podale: panariţiu, ulcer podal, tilomă, necrobaciloză etc.
Preoperator, se face verificarea trusei pentru chiropodie (cleşte de unghii, renete, foi de
jales, cuţitoaie, aparat electric, raşpilă), contenţia în travaliu, cu fixarea membrului ca la
potcovit, anestezia prin tranchilizare la animalele retive şi toaleta prin spălare.
Tehnică. Curăţirea ongloanelor va începe întotdeauna cu degetul intern şi de la călcâie.
Se secţionează cu cleştele excesul de corn, apoi se subţiază talpa cu reneta şi cuţitoaia,
neexistând o regulă generală cu privire la cantitatea de corn ce trebuie îndepărtată. Se va ţine
cont ca prin chiropodie să se asigure aplombul normal şi să se elimine excesul de corn, însă fără
a subţia acest strat protector, încât să nu-şi mai poată exercita rolul. Prin îndepărtarea cantităţii
de corn, forma tălpii trebuie să fie plană. Pe măsură ce se îndepărtează din cornul tălpii, se
verifică elasticitatea acestuia cu pulpa degetelor şi dacă cedează uşor la presiune înseamnă că s-a
curăţat suficient. Se va evita subţierea excesivă a tălpii, pentru a nu leziona membrana
cheratogenă şi a crea astfel porţi de intrare pentru flora bacteriană. Creşterea progresivă a
ongloanelor face ca repartiţia greutăţii corporale să fie neuniformă, cu încărcarea mai mult a
degetului lateral. Din cauza acestui fapt, circulaţia locală va fi deficitară şi rezistenţa ţesuturilor
din regiune va diminua, ceea ce va avea ca efect apariţia unor boli podale. Este necesar ca,
printr-o chiropodie corectă, să se restabilească repartiţia egală a greutăţii corporale. La final, cu
raşpila, se vor regulariza marginile ongloanelor. În urma chiropodiei, talpa trebuie să fie dreaptă,
netedă şi uniformă, fiind interzisă curăţirea ei „în valuri”. Aceste aspecte se verifică prin trecerea
unui liniar peste suprafaţa tălpii. O atenţie deosebită trebuie să se acorde cazurilor cu talpă
„dublă” sau „triplă”, care poate fi consecinţa necurăţirii ongloanelor în mod regulat, dar şi a unei
inflamaţii a membranei cheratogene (furbura cronică). Între aceste straturi se depozitează
corpuri străine, bălegar şi noroi, care prin fermentaţie macerează cornul tălpii şi degajă un miros
fetid. După îndepărtarea tălpii „duble” sau „triple”, stratul cornos rămas este subţire, astfel că pe
suprafaţa lui este necesar a se aplica un unguent (gudron vegetal, jecozinc etc.).

10. Operaţii pe aparatul genital mascul

10.1. Castrarea

158
 Operaţia de castrare constă în suprimarea funcţiei testiculelor, realizată fie prin ablaţia
acestora (orhidectomie), fie prin atrofierea lor în timp, consecutiv întreruperii circulaţiei
sanguine, fie prin inhibarea dezvoltării lor, în urma administrării de hormoni.
În scop economic, operaţia se practică mai ales la animalele de muncă, pentru că
suprimând excitaţiile genezice, animalele devin mai docile, mai abordabile, mai uşor de folosit
la diferite servicii, permiţând mai ales munca şi adăpostirea în comun cu alte animale, chiar şi de
sex opus. În cazul celor crescute şi exploatate în vederea producţiei de carne, hrana este mai bine
asimilată, iar carnea obţinută are calităţi organoleptice superioare, ea fiind mai fragedă, mai
gustoasă şi lipsită de mirosul neplăcut (vier, ţap). Castrarea se practică şi în scop zootehnic,
pentru a înlătura de la reproducţie animalele cu defecte de conformaţie, constituţie etc. şi pentru
a împiedica transmiterea lor la descendenţi. Ca intervenţie terapeutică, ablaţia testiculelor se
practică pentru a remedia unele vicii, cum este cazul masturbaţiei sau atunci când este vorba de
afecţiuni testiculare grave, reprezentate de neoplasme, traumatisme, orhite etc. În ceea ce
priveşte oportunitatea operaţiei de castrare, aceasta este dependentă de o serie de factori.
Castrarea terapeutică trebuie efectuată fără întârziere, indiferent de vârstă, timp şi anotimp. În
scop economic, operaţia se execută de obicei în masă, în anumite anotimpuri şi între anumite
limite de vârstă ale animalului, în raport de specie şi categoria de producţie. La armăsar,
castrarea îm masă se execută primăvara şi toamna. Animalele destinate tracţiunii vor fi castrate
la o vârstă mai avansată, iar cele crescute pentru carne se vor castra la o vârstă mai tânără. În
primul caz se urmăreşte consolidarea şi dezvoltarea aparatului locomotor, având ca rezultat
obţinerea unor animale de tracţiune şi povară robuste, viguroase şi cu o bună conformaţie. În cel
de-al doilea caz se realizează îngrăşarea timpurie şi obţinerea unor producţii de carne sporite şi
de o calitate superioară. În alegerea datei operaţiei se ţine seama de condiţiile de adăpostire ale
animalului operat. El trebuie ferit de frig, umezeală, soare prea puternic etc. Totodată, condiţiile
de curăţenie ale adăpostului şi asigurarea igienei corporale trebuie să fie corespunzătoare.
Intervenţia se face de regulă dimineaţa, pentru a putea supraveghea mai bine animalele operate,
remediind precoce eventualele accidente postoperatorii (hemoragii, evisceraţii etc.).
Metodele percutanate presupun conservarea testiculelor şi se efectuează prin strivirea
percutanată a cordonului testicular cu ajutorul pensei Burdizzo sau cu cleştele Eschino-Eschini.
Metoda percutanată cu pensa Burdizzo este cea mai expeditivă, mai economică şi lipsită de
riscuri, iar pe de altă parte, scoaterea animalului operat din producţie este de scurtă durată. Ea se
recomandă în toate împrejurările, cu excepţia cazurilor de hernie scrotală, colecţii şi tumori ale
învelitorilor testiculare etc. Metoda prezintă dezavantajul că nu poate fi folosită cu uşurinţă
decât la speciile de animale care au cordonul testicular lung şi bine detaşat, iar uneori procentul
de insuccese este mare (nesuprimarea funcţiei testiculare), din cauza necunoaşterii perfecte a
topografiei regiunii sau din cauza folosirii unor pense defecte. Aceste metode nesângeroase sunt
utilizate curent în practică, pentru castrarea taurilor şi a berbecilor. O altă metodă, astăzi foarte
rar folosită, este bisturanjul sau răsucirea intravaginală a testiculului şi a cordonului testicular,
pentru a întrerupe circulaţia sanguină şi a provoca atrofia testiculelor în timp.
Metodele transcutanate sau sângerânde (orhidectomia) se utilizează la toate speciile de
animale şi presupun ablaţia testiculelor prin folosirea unor pense speciale. Metoda prezintă
avantajul unei castrări sigure a animalului, prin îndepărtarea testiculelor. În cazuri de
nerespectare a regulilor de asepsie şi antisepsie pot surveni însă diferite complicaţii.
Castrarea cu testicul descoperit comportă secţionarea tuturor învelitorilor testiculare.
Incizia străbate mai întâi scrotul, dartosul şi celuloasa, apoi peretele fibros al tecii vaginale, la
nivelul fundului acesteia. Canalul inghinal rămâne astfel deschis, iar cavitatea abdominală
comunică prin rana de castrare cu mediul exterior, ceea ce favorizează infecţia şi evisceraţia.
Ligatura, clupa sau pensa se aplică pe cordonul descoperit.
În castrarea cu testicul acoperit se secţionează numai scrotul, dartosul şi celuloasa.
Testiculul şi cordonul testicular rămân acoperite de teaca vaginală, al cărei perete fibroseros
rămâne intact şi se izolează de restul învelitorilor până la inelul inghinal inferior. Ligatura, clupa
sau pensa de castrare se aplică pe cordonul acoperit de teaca vaginală. După castrarea cu testicul

159
acoperit, canalul inghinal se închide şi posibilităţile de infecţie sunt mai reduse.
Efectuând o analiză asupra acestor metode de castrare, se poate afirma că fiecare prezintă
atât avantaje, cât şi dezavantaje. În cazul procedeului descoperit, operaţia se desfăşoară rapid,
deoarece exteriorizarea şi izolarea testiculului se fac spontan, consecutiv deschiderii fundului
tecii vaginale. Riscul infecţiei şi al evisceraţiei este însă maxim. Folosind procedeul acoperit,
izolarea testiculului şi a cordonului constituie o manevră mai dificilă şi ea constă în dilacerarea
ţesutului conjunctiv subdartoic şi în ruperea sau secţionarea ligamentului scrotal (gubernaculum
testis) cu comprese de tifon sau cu un câmp de operaţie steril. Metoda are însă avantajul că se
închide canalul inghinal, reducând la maximum riscul infecţiei. Oricare ar fi metoda folosită
pentru exteriorizarea testiculului prin procedee sângerânde, ablaţia (îndepărtarea) acestuia
trebuie să aibă în vedere, ca prim obiectiv, obliterarea perfectă a vaselor spermatice. Ea se poate
realiza prin mai multe mijloace: (1) aplicarea unei pense de castrare; (2) ligatura cordonului; (3)
torsiunea cordonului până la ruperea lui şi desprinderea testiculului; (4) aplicarea de clupe.
Metoda prin aplicarea penselor de castrare presupune folosirea unor pense speciale de
castrare sau emasculatoare, de diferite mărimi şi tipuri (Reimers, Serra, Verboczy etc.), cu care
se realizează angiotripsia, prin fixarea lor cât mai sus pe cordonul testicular.
Ligatura cordonului testicular, urmată de secţionarea acestuia, constituie un procedeu
mai frecvent la animalele mici şi mijlocii, iar în unele cazuri şi la cele mari. Ligatura cu fir
resorbabil sau neresorbabil trebuie să fie bine strânsă, ca să realizeze ocluzia perfectă a tuturor
vaselor cordonului. La animalele de talie mare se recomandă ligatura transfixică, prin trecerea
prealabilă a firului prin grosimea cordonului, ligatura rămânând astfel ancorată la bontul restant.
Torsiunea limitată constituie un procedeu simplu şi expeditiv, care se foloseşte pentru
castrarea animalelor mici (cotoi, iepure, vieruşi). Ea se realizează cu ajutorul a două pense
hemostatice, dintre care cea fixată proximal are rolul de a fixa cordonul, iar cu cea de-a doua
(care este curbă) se execută torsiunea până la ruperea cordonului testicular.
Castrarea cu ajutorul clupelor se utilizează foarte rar şi era folosită mai ales în cazul
herniei inghinoscrotale strangulate la armăsar. Ea se realizează cu ajutorul a două pense din
lemn (clupe), între care este strivit cordonul, prin legarea strânsă a acestora la extremităţi.
Clupele sunt lăsate pe loc aproximativ o săptămână. Ele realizează o hemostază foarte bună, însă
prezenţa lor în rană, ca şi cea a ţesutului mortificat de pe bont, întârzie cicatrizarea şi favorizează
infecţia şi de asemenea, presupune o nouă intervenţie pentru îndepărtarea clupelor.
Metodele de intervenţie pe cordonul testicular se practică extrem de rar şi de obicei
numai în cazurile când nu se dispune de instrumentar necesar. Aceste intervenţii se pot face
asupra întregului cordon testicular sau numai asupra vaselor spermatice şi în aceste cazuri se
produce atrofierea progresivă a testiculelor sau ele pot afecta numai canalul deferent, caz în care
se obţine sterilizarea masculului, funcţia endocrină a testiculelor rămânând intactă.
În afară de castrarea prin metode operatorii, sângeroase şi nesângeroase, există şi
posibilitatea castrării hormonale, care se poate realiza la animalele tinere prin administrarea de
preparate estrogene (foliculină sau stilbestrol). Metoda s-a folosit curent pentru castrarea
cocoşeilor şi a scrofiţelor, dar ulterior ea a fost interzisă pe plan mondial din cauza efectului
cancerigen atribuit tratamentului prelungit făcut cu aceşti hormoni.
Oricare ar fi metoda de castrare, ea este bună atunci când nu constituie un pericol pentru
animal, evită apariţia complicaţiilor (hemoragia, evisceraţia, edemul, funiculita, peritonita,
tetanosul etc.) şi este economică. Metodele care necesită materiale puţine, care se aplică uşor în
orice condiţii şi care nu pun animalul în indisponibilitate pentru un timp lung răspund pe deplin
dezideratului economic, neîncărcând costul operaţiei.

10.2. Castrarea armăsarilor

Castrarea la armăsar se execută în primul rând în scop economic. Operaţia se practică la

vârsta de 18-24 luni la rasele perfecţionate şi după vârsta de 2 ani în cazul armăsarilor din rasele
comune. Castrarea terapeutică nu este legată de vârstă.

160
 A. Castrarea percutanată cu pensa Burdizzo
Este mai rar folosită, dar are avantajul că este perfect aseptică, expeditivă şi cu puţine
riscuri postoperatorii (poate fi folosită şi în mediu infecţios). Metoda se aplică la armăsarii tineri,
perfect sănătoşi. Ea reclamă însă o dexteritate deosebită şi o pensă perfectă, cu buzele netede şi
bine coaptate, pentru obţinerea strivirii arterei spermatice. Castrarea percutanată cu pensa
Burdizzo este contraindicată în: hernii inghinale şi inghinoscrotale, colecţii şi tumori scrotale,
timp prea rece sau prea călduros, din cauza complicaţiilor grave de necroză ce pot surveni în
urma contuziilor. Armăsarul se contenţionează în decubit lateral stâng, cu membrul posterior
fixat pentru castrare. Anestezia este generală, prin tranchilizare şi locală, prin infiltraţie la
nivelul liniei de strivire, în prealabil făcându-se pensulaţii cu tinctură de iod.
Tehnică. Operatorul verifică situaţia testiculelor şi mobilitatea lor în pungile testiculare.
Prinde apoi cu mâna dreaptă testiculul drept, pe care îl imobilizează în punga testiculară,
presând în acelaşi timp cu mâna stângă cordonul testicular spre partea anterioară, până ce vine în
contact cu marginea pungii. În acest mod, canalul deferent şi muşchiul cremaster se apropie de
vasele spermatice, formând un funicul gros. În acelaşi timp, ajutorul apropie cleştele de cordon
şi prinde întregul funicul între braţele cleştelui. Operatorul, trăgând gâtul pungii testiculare
înapoi, controlează cu mâna stângă dacă vasele şi canalul deferent împreună cu muşchiul
cremaster sunt prinse în întregime de cleştele pentru cordon. Când există siguranţa că întregul
cordon testicular a fost împins spre marginea anterioară a pungii şi acesta este prins în braţele
cleştelui, operatorul potriveşte buzele pensei Burdizzo, pe care o mânuieşte ajutorul, deasupra şi
în imediata apropiere a cleştelui, în aşa fel ca presiunea să se exercite pe centrul cordonului
testicular. Se închide provizoriu pensa şi se verifică dacă întregul cordon se află cuprins între
buzele pensei, după care ajutorul apasă puternic pe braţele ei, strivind astfel cordonul, moment
în care se aude un zgomot specific. Pensa se ţine pe cordon o jumătate de minut, după care,
pentru siguranţă, ea se aplică încă o data la 2-3 cm distanţă spre testicul, faţă de prima aplicare.
Dacă prima aplicare a fost corectă, animalul nu mai simte durere la această nouă aplicare. După
operaţie poate apărea un edem al învelitorilor testiculare, care se resoarbe prin plimbarea
animalului, după 10-14 zile. Atrofia testiculelor se produce lent, dar progresiv, prin necroză, în
câteva luni, ajungând după circa 6 luni la mărimea unei nuci, iar după circa un an, la un ţesut
sclerozat, lipsit de importanţă.

B. Castrarea transcutanată prin procedeul cu testicul acoperit

Castrarea sângeroasă prin procedeul cu testicul acoperit este metoda de bază utilizată în
practică la armăsar, datorită avantajelor pe care le prezintă.
Pregătirile preoperatorii se referă la o dietă de 18-24 ore, la igiena corporală, la examenul
clinic pentru depistarea eventualelor cazuri de criptorhidie, a dimensiunii inelelor şi a canalului
inghinal, a stării de sănătate a animalului, precum şi pentru depistarea eventualelor modificări
referitoare la coagulabilitatea sângelui. Contenţia este în poziţie decubitală stângă, cu
descoperirea cât mai largă a regiunii inghinale. Anestezia este obligatorie, pentru că durerea
determinată de strivirea cordonului testicular este extrem de puternică, determinând reacţii
violente din partea animalului şi expunând la diferite accidente (şoc, fracturi, evisceraţie etc.). Pe
cale generală se administrează un neuroleptic (combelen, rompun, romtiazin etc.) şi eventual un
analgezic central, de tipul ketaminei, după ce în prealabil s-a făcut o premedicaţie cu atropină,
iar local, pe linia de incizie, se execută o infiltraţie cu xilină sau procaină, eventual în combinaţie
cu adrenalina. Uneori se poate recurge şi la anestezia regională, prin injectarea analgezicului
local în cordonul testicular sau chiar la injectarea intratesticulară. Domosedanul este anestezicul
cu cele mai bune rezultate. Înainte de anestezia locală, regiunea inghinală se spală cu apă călduţă
şi săpun, pentru înlăturarea oricărei urme de murdarie, secreţii etc., după care regiunea se şterge
cu un câmp steril şi se pensulează cu tinctură de iod sau alt antiseptic, iar după anestezia locală
se antiseptizează regiunea din nou şi se aplică câmpurile sterile.
Tehnică. Se fixează testiculul în punga scrotală, pentru aceasta operatorul plasându-se în

161
dreptul crupei, de regulă în genunchi şi cu mâna stângă fixează testiculul de deasupra,
curpinzând între degete cordonul testicular, pe care îl presează, forţând testiculul să se
îndepărteze de inelul inghinal, menţinând întinse învelitorile testiculare pe testicul. Se face
incizia stratului scrotodartoic cu bisturiul curb, dinainte spre înapoi (10-13 cm), paralelă cu
rafeul median şi la o distanţă de 1-2 cm de acesta. Incizia interesează numai scrotul şi dartosul,
în timp ce hemoragia este neînsemnată. Urmează izolarea testiculului, a tecii vaginale şi a
cordonului testicular. Se prinde cu mâna stângă testiculul, care se trage progresiv în rana
operatorie, până ce se simte cordonul testicular perfect întins. Cu mâna dreaptă, înarmată cu
comprese de tifon sterile, se dilacerează celuloasa, se rupe gubernaculumul testis, separându-se
cordonul şi teaca vaginală comună în direcţia inelului inghinal inferior şi cât mai aproape de el.
După izolarea suficientă a cordonului testicular, operatorul, trăgând uşor de testicul, menţine
cordonul întins şi îi imprimă o răsucire de 180°, pentru a aduce conul vascular spre unghiul de
închidere al braţelor pensei, unde forţa de strivire este mai mare. Răsucirea cordonului
favorizează hemostaza şi reprezintă o măsură de siguranţă în cazul unei eventuale angajări de
organ din cavitate abdominală în traiectul inghinal. Ajutorul aplică pensa de castrare pe cordon
dinapoi spre înainte, cât mai departe de testicul. Iniţial, cordonul testicular este prins provizoriu,
căutând să se împingă pensa cât mai sus posibil, în aşa fel ca buzele ei să vină cât mai aproape
de inelul inghinal inferior. Buzele pensei nu trebuie să cuprindă între ele decât cordonul
testicular şi ajutorul, printr-o apăsare puternică, închide pensa la maximum. În acest fel,
presiunea exercitată de buzele pensei duce la strivirea cordonului. Secţionarea cordonului se
poate face imediat sau la interval de 1-5 minute, prin apăsarea celui de-al treilea braţ (Reimers)
sau secţionarea cordonului se face cu o foarfecă chirurgicală sau chiar cu bisturiul. Când se
foloseşte pensa Serra, secţionarea cordonului se produce odată cu strângerea braţelor pensei.
După secţionarea cordonului testicular şi îndepărtarea testiculului, pensa ţinută de ajutor
este lăsată pe cordon timp de 3-5 minute, timp în care operatorul poate executa incizia pentru
descoperirea celuilalt testicul. Ridicarea pensei se face după trecerea celor 5 minute, când braţele
pensei se desfac încet şi cu atenţie, lăsând să se desprindă singur bontul cordonului secţionat şi
să se retragă. Toaleta rănii operatorii se execută cu ajutorul foarfecelor chirurgicale şi constă în
excizia lamelor de ţesut conjunctiv rezultate în timpul dilacerării celuloasei, iar hemostaza se
asigură prin forcipresură şi tamponament. Dacă rănile scrotale sunt prea scurte, ele se vor mări
cu încă 2-3 cm, pentru a se asigura un drenaj corespunzător. Rănile operatorii sunt tratate cu eter
iodoformat 10% şi manis, iar marginile lor sunt uncţionate cu un unguent pe bază de antibiotice.
Pe cale generală se administrează eventual antibiotice retard, dar seroprevenţia antitetanică este
obligatorie. Atunci când nu apar complicaţii, cicatrizarea se face de regulă după 8-12 zile.

C. Castrarea transcutanată prin procedeul cu testicul descoperit

Se pretează numai la armăsarii tineri, cu inele inghinale normale şi în mediu indemn.
Pregătirea preoperatorie este aceeaşi ca şi la procedeul cu testiculul acoperit.
Tehnică. Este şi ea asemănătoare, cu singura deosebire că prin acest procedeu se
incizează scrotul, dartosul, celuloasa şi tunica vaginală comună (fibroasa şi seroasa), astfel că
testiculul apare descoperit în rana operatorie. După ce testiculul este bine exteriorizat, se face
desprinderea lui şi a cordonului de peretele tecii vaginale, prin deşirarea mezoului sau prin
incizia practicată lângă peretele tecii vaginale. Secţionarea cordonului testicular cu pensa de
castrare se face fără teaca vaginală, care se retractă spre inelul inghinal.
Când operatorul are o oarecare dexteritate, el poate aplica pensa de castrare simultan pe
ambele cordoane testiculare. În acest caz, prin două incizii paralele, se descoperă ambele
testicule, ale căror coardoane se răsucesc unul în jurul altuia, într-un singur funicul. Pensa de
castrare se pune cât mai sus şi se menţine pe cordon 5 minute. După ridicarea pensei de castrare
se trag pungile testiculare în jos, având grijă ca bontul cordonului testicular să se retragă în
profunzime, spre inelul inghinal inferior. Practicând acest procedeu, complicaţiile portoperatorii
sunt mai frecvente şi sunt cauzate de prezenţa faldurilor tecii vaginale în rana operatorie, precum
şi de reţeaua limfatică locală abundentă, care favorizează infecţia.

162
 D. Castrarea armăsarilor în poziţie patrupodală
Prin această metodă se pot castra armăsarii docili, cu temperament limfatic, care au
testiculele dezvoltate normal. Pregătirea preoperatorie presupune o dietă de 12-24 ore şi
despotcovirea animalului. Contenţia se execută prin aplicarea iavaşalei şi a platlonjelor la nivelul
chişiţelor membrelor posterioare, urmată de toaleta regiunii inghinale şi antisepsia locală.
Anestezia este generală, prin tranchilizare şi locoregională (ex. domosedan).
Tehnică. Operatorul stă pe partea stângă a animalului, în imediata apropiere, cât mai
departe de membrele posterioare. Cu mâna stângă se imobilizează testiculul stâng în aşa fel ca
să-l fixăm în palmă, iar scrotul să fie bine întins. Incizia se face paralel cu rafeul median, la 1-2
cm, în direcţie postero-anterioară, printr-o mişcare sigură. Este mai practică însă incizia postero-
anterioară, prin imobilizarea nu numai a testiculului, dar şi a cordonului testicular sau în direcţie
antero-posterioară, când chirurgul stă în spatele armăsarului. Incizia interesează scrotul, dartosul
şi celuloasa, iar dacă incizia este suficient de mare, testiculul se exteriorizează foarte uşor,
uneori însă cremasterul extern, bine dezvoltat, contractându-se, determină retragerea acestuia,
fapt ce se poate evita printr-o tranchilizare bună, asociată cu o anestezie locoregională eficientă.
După izolarea testiculului şi a cordonului testicular, acesta se răsuceşte cu 180° şi se aplică
pensa de castrare cât mai sus posibil. Este important ca operaţia să se desfăşoare rapid şi cu
mişcări sigure. În continuare se procedează ca şi în cazul operaţiei pe armăsarul contenţionat în
poziţie culcată. Avantajele acestei metode constau în evitarea accidentelor ce se pot înregistra în
timpul trântirii armăsarului, în rapiditatea intervenţiei şi în personalul ajutător în număr redus.
Dezavantajele constau în faptul că se pot castra numai armăsarii blânzi, cu testiculele bine
coborâte în pungile testiculare. Este o metodă periculoasă pentru operator (poate fi lovit),
asepsia nu se poate asigura în cele mai bune condiţii, iar în cazul accidentelor intraoperatorii
(hemoragie, evisceraţie), intervenţia este mult mai dificilă ca în poziţia culcată. Aceste
dezavantaje sunt mult mai diminuate în condiţiile utilizării domosedanului. Postoperator,
îngrijirile sunt identice cu cele practicate când se utilizează celelalte metode. Când nu dispunem
de pense de castrare, ele se vor înlocui prin aplicarea unei ligaturi transfixice pe cordon.

E. Castrarea prin ligatura vaselor spermatice

Tehnică. După contenţia, toaleta şi anestezia locală, se face incizia păturii scrotodartoice
a cordonului testicular, urmată de introducerea degetului arătător al mâinii drepte dinainte spre
înapoi, prinzând pe deget cordonul vasculonervos. Acul cu catgut pătrunde înapoia cordonului
vasculonervos, perforând mezoul, după care este scos înaintea cordonului, prinzând în ansa
ligaturii vasele sanguine şi nervii. Se aplică câte o ligatură de fiecare cordon, după care straturile
superficiale se suturează în puncte separate, cu material neresorbabil.

F. Castrarea prin ligatura canalului deferent

Tehnică. După trântirea, contenţia, toaleta şi anestezia locală, ajutorul prinde punga
scrotală şi presează testiculul spre fundul ei, în timp ce operatorul palpează cordonul testicular,
presând vasele şi împingându-le spre partea anterioară a pungii. Se practică apoi o butonieră la
nivelul gâtului pungii testiculare, prin care se introduce un deget de la mâna stângă şi se prinde
cordonul, care este adus pe deget în rana operatorie. Cu ajutorul unui ac de sutură se perforează
mezoul dintre canalul deferent şi cordonul vasculonervos, după care acul este scos înapoia
canalului deferent. Se execută o singură ligatură, cu material resorbabil rezistent, prinzând în
ansa ei canalul deferent, împreună cu o porţiune din cremaster şi din peretele fibromuscular.
După ligatura canalului deferent se lasă cordonul testicular liber şi se aplică la piele sutura în
puncte separate. Vasectomia este intervenţia operatorie prin care se întrerupe migrarea
spermatozoizilor de la testicule spre uretră, consecutiv exciziei unui segment al canalului
deferent. Acest procedeu este mai rar folosit la armăsar.

G. Castrarea prin ligatura cordonului testicular

163
 Tehnică. Incizia pielii se face pe partea laterală a cordonului testicular şi se introduce
degetul arătător în rana operatorie, cuprinzând gâtul tecii vaginale. În jurul gâtului tecii vaginale
se trece firul de sutură resorbabil şi se aplică o ligatură ce cuprinde în ansa ei gâtul sacului
vaginal, împreună cu formaţiunile anatomice din interior (cordonul testicular). Se strânge apoi
puternic şi se înnoadă firul de ligatură, după care se aplică puncte de sutură la piele.
După operaţia de castrare, caii nu reclamă îngrijiri speciale, cât mai ales o atenţie
deosebită şi respectarea severă a regulilor de igienă. La armăsarii castraţi prin metode
transcutanate, rănile operatorii se pudrează cu eter iodoformat 10% şi se aplică un unguent pe
marginile rănii operatorii. Rănile operatorii vor fi lăsate în repaus, urmărindu-se ca drenajul să
fie asigurat şi este contraindicată aplicarea spălăturilor antiseptice. Pe cale generală este
obligatorie seroprevenţia antitetanică şi eventual se pot administra antibiotice retard.
Adăposturile în care animalele operate sunt cazate trebuie să fie ţinute curate şi bine aerisite.
Alimentaţia trebuie să fie uşoară, relativ consistentă, pentru a nu încărca prea mult tubul
digestiv, mai ales în primele 3-4 zile după operaţie. Caii vor fi scoşi zilnic la plimbare, dimineaţa
şi spre seară, în mod progresiv, începând chiar din a doua zi, dacă timpul este frumos. Dacă nu
intervin complicaţii, vindecarea se produce cam în 10-12 zile, perioadă în care animalele vor fi
ţinute în repaus, iar coada, legată cu feşe de tifon, pentru a nu ajunge în rana operatorie. În
castrările prin metode percutanate, nesângeroase, animalele vor fi plimbate cât mai mult, pentru
a evita formarea edemelor, adesea destul de voluminoase, localizate la pungile scrotale.

10.3. Castrarea taurilor

Castrarea la taur se practică în scop economic, terapeutic şi zootehnic. Tăuraşii care sunt
îngrăşaţi în sistemul baby-beef şi se livrează la 300-400 kg sunt de regulă necastraţi, iar calităţile
organoleptice ale cărnii nu prezintă diferenţe apreciabile, în timp ce masa corporală este mai
mare cu 10-15% faţă de cei castraţi. În cazul când se urmăreşte obţinerea de boi pentru muncă,
tăuraşii trebuie castraţi de la vârsta de un an şi jumătate, după ce scheletul este bine dezvoltat,
obţinându-se astfel animale mai puternice şi mai docile. După castrare, animalele nu mai sunt
agresive, sunt mai indiferente şi se pot folosi eficient la muncă. Capul se alungeşte şi se
îngustează, coarnele cresc în lungime şi se îndreaptă înapoi şi în sus, ca la vacă.
Castrarea în scopuri terapeutice şi zootehnice se poate practica la orice vârstă.

A. Castrarea taurilor prin metoda percutanată cu pensa Burdizzo

Este o metodă care se practică destul de frecvent şi constituie o operaţie perfect aseptică,
iar când este aplicată corect, ea are ca şi efect atrofia testiculelor. Superioritatea pensei Burdizzo
faţă de alte modele constă în faptul că linia de strivire transversală asigură o compresiune
puternică, uniformă şi egală pe toată suprafaţa zonei de aplicare.
Contenţia se face în poziţie patrupodală, în travaliu sau aşezat lângă un perete, cu capul
legat scurt de un stâlp şi cu aplicarea mucarniţei. Coada este fixată lateral, iar în unele cazuri se
aplică iavaşaua de gambă. Intervenţia de castrare se poate efectua şi pe animalul contenţionat în
poziţie decubitală laterală, cu membrele posterioare duse şi fixate către înainte. Anestezia este
generală, prin tranchilizare, regională (intrafuniculară) şi locală, pe linia de strivire.
Tehnică. Operatorul, plasat înapoia taurului, prinde unul din testicule şi-l trage uşor în
jos, în fundul pungii testiculare, fixându-l bine cu mâna, iar concomitent, cu degetul mare şi
arătător al celeilalte mâini, împinge cordonul testicular către partea externă a pungilor
testiculare, aproximativ la 5-6 cm deasupra testiculului, fixându-l cu degetele într-un pliu al
pungii scrotale. Ajutorul fixează pensa Burdizzo astfel încât cordonul să fie aşezat la jumătatea
buzelor acesteia şi o închide uşor, provizoriu. Operatorul controlează dacă toate componentele
cordonului sunt prinse între buzele pensei, după care ajutorul strânge puternic braţele pensei.
Pensa este menţinută pe cordon între 30 secunde şi un minut, după care se ridică. La taurii mai
în vârstă, la care cordoanele sunt mai groase, se indică să se practice încă o aplicare pe acelaşi
cordon, la o distanţă de 2 cm spre testicul. În acelaşi mod se procedează şi cu celălalt testicul,

164
dar trebuie avut grijă ca pensa să nu se aplice la acelaşi nivel, pentru a evita producerea
gangrenei testiculare. Trebuie să existe pe fiecare faţă a sacului scrotal câte o zonă
netraumatizată, care să asigure circulaţia sanguină. Pentru aceasta, se va avea grijă ca pensa să
prindă între buzele ei o cută cât mai redusă a pielii, dar care să cuprindă toate elementele
cordonului testicular. În momentul strângerii braţelor pensei se percepe un zgomot specific, care
se produce în momentul strivirii muşchiului cremaster extern şi a cordonului spermatic. Locul
strivirii este vizibil, uneori apar chiar picături mici de sânge, iar prin palpaţie se simte
discontinuitatea cordonului testicular (în caz contrar, pensa se aplică pe o nouă porţiune).
Postoperator, zonele unde au fost aplicate pensele se tamponează cu tinctură de iod.
După operaţie, la 2-3 ore, animalul poate prezenta uşoare colici, iar după câteva zile apare
tumefacţia pungilor testiculare şi a testiculelor, cu sensibilitate moderată, fără ca starea generală
să fie mult afectată. După aproximativ o săptămână, edemul începe să cedeze, testiculele se
micşorează în volum (prin necroză se ajunge la atrofie), iar retracţia cordonului se manifestă
printr-o încreţire a scrotului şi prin pigmentarea acestuia. Procesele de involuţie se termină la
animalele tinere în 3-4 luni, iar la taurii în vârstă, în 5-6 luni. Testiculele aderă la peretele
sacului vaginal şi rămân sub forma unui nodul scleros, de mărimea unei nuci, însă epididimul
rămâne aproape la dimensiunea normală. Avantajele acestei metode constau în faptul că se evită
riscurile infecţiei şi ale contenţiei, tehnica în sine este simplă, se poate aplica la orice vârstă şi în
orice anotimp, iar starea generală a animalului este puţin influenţată. Dezavantajele ar putea fi:
involuţia testiculară relativ lungă, incompleta strivire a cordonului testicular în cazul aplicării
incorecte a pensei sau în cazul scăpării cordonului din gura pensei şi gangrena scrotului.

B. Castrarea taurilor prin metoda sângeroasă (transcutanată)

Este preferat în general procedeul cu testicul acoperit.
Pregătirile preoperatorii constau în dietă de 12-18 ore, spălarea pungilor testiculare cu
apă caldă şi săpun, urmată de antisepsia locală cu tinctură de iod şi alcool sanitar. Contenţia se
execută în decubit lateral stâng, cu membrul drept posterior imobilizat prin aducerea acestuia
înainte ca în castrarea armăsarului, fără să se facă legătura în opt peste coarda jaretului. În
ultimul timp, datorită progreselor în anesteziologie, contenţia pentru castrarea taurului se poate
face şi în poziţie patrupodală, animalul fiind legat scurt de un stâlp sau se imobilizează în
travaliu. Anestezia este generală şi locală, pe linia de incizie (sau intratesticulară).
Tehnica debutează cu fixarea testiculului în fundul pungii testiculare, urmată de incizia
scrotului şi a dartosului la faţa anterioară, la circa 2 cm de rafeul median şi în lungime de 8-10
cm, incizie care interesează zona de fund a sacului scrotal. Acest tip de incizie este preferat de
marea majoritate a practicienilor, deoarece rana operatorie este mai ferită de contactul cu
murdăria din aşternut. Incizia interesează scrotul, dartosul şi celuloasa. Incizia pungilor
testiculare la fundul lor, perpendiculară pe rafeu, în care caz se trece transversal dintr-o parte în
alta, permiţând exteriorizarea uşoară a ambelor testicule, este o metodă folosită mai rar. O altă
modalitate de intervenţie este excizarea fundului pungilor testiculare, care este practicată la
tăuraşii tineri, ea făcându-se cu bisturiul sau cu foarfeca. În acest scop, operatorul, cu două
degete sau mai corect cu o pensă, trage în jos scrotul, practicând apoi o secţionare transversală,
de aproximativ 2 cm, cu foarfeca chirurgicală sau cu bisturiul. Izolarea testiculului şi a
cordonului testicular se face uşor, indiferent de tipul de incizie practicat şi se realizează cu
ajutorul compreselor de tifon sterile, dilacerând cu multă uşurinţă ţesutul conjunctiv subdartoic
(celuloasa). Angiotripsia se realizează cu ajutorul emasculatorului, care se fixează pe cordonul
testicular izolat, cât mai sus, spre inelul inghinal inferior, deci cât mai departe de testicul.
Strivirea cordonului se face lent, în mod progresiv. După ce emasculatorul a fost strâns, se
menţine pe cordon timp de 3-5 minute, după care se ridică cu atenţie. Urmează aceeaşi
manoperă pe celălalt testicul. În lipsa emasculatorului, hemostaza şi ablaţia testiculului se pot
face prin ligatură transfixică, cu catgut gros, pe cordonul testicular, la 5-7 cm deasupra
testiculului şi secţionarea cordonului cu foarfeca chirurgicală, la 1-2 cm distal de ligatură. La
taurii bătrâni este indicat a se aplica ligaturi transfixice. În rănile operatorii se fac pudrări cu

165
manis, sulfamide, antibiotice, aspersiuni cu eter iodoformat 10%, iar pe buzele rănilor se aplică
un unguent. După operaţie, animalul va fi adăpostit într-un grajd igienic, cu aşternut bogat şi
curat, iar vara, scoaterea în padoc sau pe păşune va grăbi procesul de vindecare. Procedeul prin
testicul descoperit se practică mai rar şi se execută după tehnica descrisă la armăsar.

10.4. Castrarea berbecilor şi a ţapilor

Batalizarea se face de regulă în scop economic, pentru obţinerea unei cărni cu caractere
organoleptice superioare, vârsta optimă fiind de 5-7 luni. Practicată sub această vârstă, operaţia
inhibă creşterea şi reduce producţia de lână.

A. Castrarea percutanată cu pensa Burdizzo

Această metodă este preferată, fiind cea mai bună şi mai eficientă. Contenţia berbecuţilor
se face prin imobilizarea animalului între genunchi, fixându-se fluierele membrelor posterioare.
Contenţia berbecilor se face în decubit dorso-lombar, într-un jgheab sau pe o masă, cu picioarele
fixate de către două ajutoare în bipede laterale. Anestezia este intrafuniculară, cu procaină sau
xilină, iar la ţap, fiind mai sensibil la traumatismul operator, este recomandată şi tranchilizarea.
Tehnica este aceeaşi ca şi la taur, cu specificaţia că se utilizează pensa Burdizzo mică
sau mijlocie, cu stopcordon. În castrarea ţapului, care este foarte sensibil la agresiunea
operatorie, se poate practica şi următoarea metodă: după aplicarea antisepsiei şi a asepsiei, cu
degetele se fixează unul dintre cordoanele testiculare, iar lateral faţă de cordon se trece un fir de
sutură neresorbabil, dinainte spre înapoi, după care cordonul testicular în scrot va fi împins
lateral spre fir. Cu acul, pe acelaşi traiect de pătrundere, dar în direcţie inversă, se reintroduce
firul, iar după înnodarea capetelor, firul va fi în întregime sub piele, strângând puternic cordonul
testicular, căruia îi întrerupe circulaţia. Aceeaşi manoperă se execută şi la celălalt cordon
testicular. Faţă de metoda cu pensa Burdizzo, această metodă are avantajul că nu traumatizează
şi pielea din regiunea respectivă, minimalizând riscurile complicaţiilor.
Pentru castrarea ţapului s-a încercat şi metoda hormonală, care înlătură riscurile
intervenţiei chirurgicale. Această metodă se face cu substanţe estrogene administrate în cantităţi
mari, fie sub formă solidă, ca implant, fie sub formă injectabilă. Mirosul caracteristic de mascul
dispare în 7 zile, iar apetitul sexual, după 14 zile. După 3-4 luni, dacă nu se repetă tratamentul cu
substanţe hormonale, caracterele de mascul revin. Din cauza efectelor cancerigene ale cărnii
consumate de la masculii castraţi hormonal, acest tip de castrare a fost interzis.

B. Castrarea transcutanată
Castrarea transcutanată aplicată la berbeci şi ţapi expune adesea la complicaţii septice
soldate de multe ori cu pierderi de animale, atât din cauza faptului că bursele testiculare extrem
de dezvoltate vin uşor în contact cu aşternutul, cât şi al receptivităţii deosebite la infecţii
anaerobe. Preoperator, se face tunderea lânii sau a perilor de pe învelitoarea scrotală, urmată de
raderea şi antisepsia locală cu tinctură de iod. Contenţia se face în decubit dorso-lombar, pe
masa de operaţie sau într-un jgheab. Anestezia este generală, prin tranchilizare şi locală.
Tehnică. Din cauza pericolului complicaţiilor postoperatorii, se preferă metoda cu
testicul acoperit. Procedeul exciziei fundului pungilor testiculare cu foarfeca chirurgicală sau cu
bisturiul s-a dovedit a fi practic, deoarece testiculele se exteriorizează foarte uşor. Se prinde cu
pensa în dreptul rafeului median, extremitatea sacului scrotal, care se excizează cu un instrument
tăios, la 1-2 cm. După excizie, teaca vaginală subiacentă se retractă imediat, după care urmează
exteriorizarea testiculului şi izolarea cordonului testicular cât mai sus posibil, iar apoi aplicarea
emasculatorului sau se face o ligatură transfixică cu catgut gros pe cordonul testicular, cât mai
aproape de inelul inghinal inferior. Se secţionează cordonul testicular distal de emasculator sau
de ligatură, iar emasculatorul se ţine 2-3 minute pe cordon şi se repetă operaţia pe celălalt
cordon testicular. Rana operatorie se tratează ca şi în castrarea la taur, în plus este indicat a se
administra o doză preventivă de ser antigangrenos. Postoperator, plimbarea zilnică şi respectarea

166
igienei adăpostului ajută la realizarea cicatrizării.
La berbecuţii tineri (2-5 luni), metoda de castrare care nu determină inhibiţie în creştere
este metoda castrării parţiale, care presupune însă respectarea întocmai a tehnicii, ca şi a
controlului ulterior, după 3-4 luni, pentru a depista eventualele cazuri de regenerare a
parenchimului, motive pentru care metoda nu s-a generalizat în practică. Principiul acestei
metode constă în a suspenda total secreţia testiculară exocrină, păstrând însă o parte din
parenchimul testicular, care va influenţa favorabil dezvoltarea animalului prin secreţia endocrină
parţial prezentă. În scopul realizării acestor deziderate s-au experimentat mai multe procedee:
ablaţia unui testicul întreg, iar din al doilea numai a unei jumătăţi, excizia mai mult decât a unei
jumătăţi, cu suturarea albugineei etc. Dintre metode, cea mai uşor de executat este expulzarea
ţesutului seminal la exterior, prin orificii create în urma puncţionării cu bisturiul a învelitorilor şi
a albugineei. Această metodă se bazează pe faptul că, la vârsta tânără, parenchimul testicular are
o foarte slabă consistenţă şi se poate evacua, după puncţie, prin simpla compresiune. După tuns,
ras, antisepsie şi anestezie, se practică o puncţie cu un bisturiu ascuţit pe faţa laterală a scrotului,
care interesează toate învelitorile, inclusiv albugineea, ajungând cu vârful bisturiului până în
mijlocul parenchimului (1,5 cm), apoi se retrage bisturiul, răsucindu-l puţin în rană şi se exercită
cu mâna compresiuni pe testicul, de la o extremitate la alta, până ce se expulzează prin breşa
creată parenchimul seminal. Se aplică apoi puncte de sutură, cicatrizarea are loc per primam, iar
starea generală a animalului după operaţie este puţin afectată.

10.5. Castrarea vierilor

Castrarea vierilor se face în scop economic (în vederea creşterii potenţialului de

îngrăşare şi îmbunătăţirii calităţii organoleptice a cărnii şi a grăsimii) şi terapeutic (în caz de
afecţiuni testiculare – bruceloză, tumori, răni etc.). În fermele de creştere a porcilor, castrarea se
execută la vârsta de 2-3 săptămâni, înainte de înţărcare, iar după înţărcare se practică la vârsta de
3-4 luni. Vierii adulţi folosiţi la montă şi cei bătrâni reformaţi se castrează obligatoriu cu cel
puţin 4-6 săptămâni înainte de sacrificare, pentru dispariţia mirosului specific al cărnii.
Castrarea vierilor cu afecţiuni testiculare nu este condiţionată de vârstă.

A. Castrarea vieruşilor înainte de înţărcare

Preoperator, contenţia se face în decubit dorsal, pe genunchii ajutorului, care stă pe un
scaun şi ţine flexate spre înainte membrele posterioare sau vieruşul este imobilizat de un ajutor,
care îl ţine de extremităţile membrelor posterioare în poziţie verticală, cu abdomenul spre
operator, regiunea toracică fiind şi ea imobilizată între genunchii ajutorului sau imobilizarea se
poate face într-un jgheab mic). Urmează toaleta locală, prin spălare cu apă şi săpun, tuns, ras şi
antisepsie cu tinctură de iod, iar apoi anestezia locală, prin infiltraţie cu procaină 2%.
Tehnică. Se realizează incizia scrotului şi a dartosului, paralelă cu rafeul median şi la 1-2
cm distanţă de acesta. În vederea asigurării declivităţii rănii, incizia va fi largă şi executată în
partea inferioară a bursei testiculare. Urmează exteriorizarea prin compresiune a testiculului
acoperit de teaca vaginală, izolarea testiculului, a tecii vaginale şi a cordonului testicular prin
dilacerarea celuloasei, cât mai sus posibil şi apoi torsiunea limitată a cordonului testicular, cu
ajutorul a două pense hemostatice, până când porţiunea distală se detaşează. Prin această
torsiune se realizează o hemostază definitivă.

B. Castrarea vieruşilor la vârsta de 3-4 luni

Pregătirile preoperatorii sunt similare cu cele de mai sus.
Tehnică. La această vârstă, pentru expeditivitate, incizia scrotodartoică se poate realiza
şi la nivelul rafeului median, cu exteriorizarea ambelor testicule pe la acest nivel, însă procedeul
nu este indicat, deoarece nu asigură un drenaj corespunzător şi crează condiţii de apariţie a
complicaţiilor septice. Se exteriorizează apoi testiculul şi se izolează împreună cu cordonul
testicular cât mai sus, după care se repetă operaţiunile la celălalt testicul şi se face răsucirea

167
cordoanelor testiculare într-un singur funicul.
Se aplică emasculatorul sau pensa de castrare cât mai sus, spre inelul inghinal inferior şi
se face secţionarea cordonului distal de pensă. Aceasta se ridică după alte 3-4 minute.

C. Castrarea vierilor adulţi

Tehnica este asemănătoare cu cea descrisă la vieruşi, cu următoarele particularităţi: (1)
contenţia este în decubit dorsal, cu membrele legate în bipede laterale; (2) teaca vaginală se
izolează mai greu în dreptul ligamentului cozii epididimului; (3) pentru o mai bună hemostază se
folosesc pensele de castrare (Reimers, Serra, Verboczy), care se aplică cât mai sus pe cordon, se
menţin 4-6 minute, iar ridicarea şi îndepărtarea lor se face cu atenţie; (4) după îndepărtarea
penselor, marginile rănilor se regularizează prin excizia franjurilor din celuloasă, rezultaţi în
timpul dilacerărilor. Când se face ligatura cordonului (în lipsa penselor), aceasta trebuie să fie
transfixică şi dublă, cu nylon gros, aţă chirurgicală de calibru 6 sau catgut cromat gros.
Castrarea vierilor prin acces inghinal este folosită mai ales în cazul herniilor
inghinoscrotale, deoarece permite atât castrarea, cât şi suturarea inelului herniar prin aceeaşi
rană operatorie. Metoda de practică şi la vierii fără hernie, deoarece prezintă avantajul că rănile
operatorii sunt ferite de contactul cu aşternutul, iar drenajul se realizează în condiţii bune,
procesul de cicatrizare evoluând într-un interval scurt de timp.
Postoperator, în rănile operatorii se introduc antibiotice, sulfamide, manis, se fac
aspersiuni cu eter iodoformat 10% şi se aplică un unguent pe marginile rănii. Pe cale generală se
aplică seroprevenţia antitetanică. Animalele operate vor fi cazate în adăposturi curate şi cu
aşternut bogat, fiind ţinute sub observaţie până la cicatrizare, care se definitivează în 10 zile.

10.6. Castrarea câinilor

Operaţia de castrare la câine se face în scop terapeutic, atunci când există afecţiuni
ireversibile localizate la testicule sau anexele testiculare sau castrarea la solicitatea
proprietarului, mai frecvent la câinii care obişnuiesc să hoinărească în perioada de rut, pentru a-i
face pe aceştia mai liniştiţi, mai calmi, mai ataşaţi de casă şi stăpân, mai ales în cazul câinilor de
rasă şi în special al câinilor ciobăneşti. După castrare, masculii îşi pierd instinctul genezic, dar
îşi păstrează în mare parte agresivitatea, câştigând în ataşamentul faţă de casă şi stăpân.
Contenţia se face în primul rând prin aplicarea lonjei nazale sau a botniţei, urmată de
fixarea câinelui pe masa de operaţie în poziţie de decubit dorsal sau ventral, pregătirea câmpului
operator prin tuns, ras şi antisepsie locală cu tinctură de iod şi fixarea câmpurilor sterile.
Anestezia este generală, prin tranchilizare (combelen, rompun, romtiazin) şi analgezie centrală
(ketamină), completată cu anestezie locală, prin infiltraţie pe linia de incizie.
Tehnică. Operatorul prinde testiculul între degetul mare şi arătător de la mâna stângă şi
întinde cât mai bine bursele testiculare. Cu bisturiul curb se practică o incizie scrotodatoică
paralelă cu rafeul median. Se izolează apoi teaca vaginală cât mai sus. După izolarea cordonului
cât mai aproape de inelul inghinal inferior se aplică o pensă de castrare (emasculator) sau o
ligatură transfixică cu catgut. La câinii bătrâni, teaca vaginală aderă puternic la dartos şi din
această cauză se practică procedeul de castrare cu testicul descoperit. La căţeluşi se aplică
torsiunea limitată între două pense hemostatice. Deoarece uneori apare hemoragie, este bine ca
hemostaza să fie definitivă, prin aplicarea unei ligaturi transfixice pe cordonul testicular. Rana
operatorie se pudrează cu antibiotice şi se suturează în puncte separate. Firele de sutură se ridică
după circa 7 zile. Unii autori preferă metoda cu testicul acoperit şi fără a aplica sutură pe bursele
testiculare. Pentru evitarea ruperii punctelor de sutură, se aplică pe regiune un pansament
protector, ancorat printr-un material rezistent de regiunea lombară, iar animalului i se aplică o
botniţă (se menţine 4-5 zile şi se scoate doar în timpul cât animalul mănâncă sau bea apă).

A. Castrarea cu ablaţia pungilor testiculare

Incizia eliptică se efectuează la baza pungilor testiculare. După dilacerarea celuloasei se

168
evidenţiază cele două cordoane testiculare, pe care se aplică câte o ligatură transfixică cu fir
resorbabil, urmată de secţionarea acestora distal de ligatură. Se îndepărtează astfel testiculele
împreună cu fundul pungilor testiculare. Plaga se suturează cu mătase, în puncte separate.
Metoda are avantajul reducerii riscului de infecţie, prin închiderea completă a plăgii operatorii.

B. Castrarea prin acces prescrotal

Se efectuează o singură incizie longitudinală, în faţa pungilor testiculare, înspre baza
penisului. Prin breşa creată se pot exterioriza ambele testicule, după dilacerarea celuloasei şi
ruperea sau secţionarea gubernaculumului testis. Pe cordoanele acoperite de teaca vaginală se
efectuează câte o ligatură transfixică, cu fir resorbabil, urmată de secţionarea cordoanelor distal
de ligaturi. Plaga cutanată se suturează cu fir neresorbabil, în puncte separate.
Postoperator, în funcţie de caz, se pot administra antibiotice pe cale generală, iar
alimentaţia va fi mai redusă în primele 4-5 zile, cu un regim mai mult lichid, pentru a se evita
constipaţia. Cazarea va fi făcută într-un loc uscat, cald şi sub supraveghere, pentru a se putea
urmări comportamentul animalului şi pentru ca acesta să nu-şi rupă pansamentul şi punctele de
sutură. Plimbarea zilnică dimineaţa şi seara va favoriza procesele de cicatrizare.

10.7. Castrarea motanilor

Castrarea cotoilor se face de cele mai multe ori la solicitarea proprietarului, în scopul
liniştirii animalelor sau când unii cotoi au deprinderi rele, de care stăpânii doresc să-i debaraseze
(mai ales în perioada rutului, urinează în apartament, pe covor sau pe mobilă). Castrarea se
execută în scop terapeutic atunci când apar afecţiuni ale testiculelor.
Contenţia se poate realiza în mai multe feluri: în cutii special amenajate, într-o cizmă,
într-un prosop, cu trenul posterior exteriorizat. Contenţia manuală se face de către două ajutoare,
în poziţie ventrală, cu abdomenul sprijinit pe o perniţă la marginea mesei. O bună contenţie se
execută pe masa de operaţie în decubit dorsal, prin fixarea fiecărui membru în parte. Se face
apoi toaleta locală prin tundere, radere, antisepsie şi fixare câmpului de operaţie. Anestezia este
generală, prin tranchilizare (ex. combelen 1 mg/kc sau 0,1 ml/kc), analgezie (ex. ketamină) şi
locală, prin infiltraţie pe linia de incizie, cu xilină 1%.
Tehnica începe cu fixarea testiculelor în bursele testiculare, urmată de incizia paralelă cu
rafeul median, de lungimea axului longitudinal al testiculului, care interesează scrotul, dartosul
şi celuloasa. Izolarea testiculului, a tecii vaginale şi a cordonului testicular se face fie cu ajutorul
compreselor sterile, fie utilizând două pense hemostatice. Cu una se prinde testiculul, iar cu
cealaltă se izolează teaca vaginală. Pe cordonul acoperit se aplică fie o ligatură transfixică, cu
material resorbabil, fie se practică torsiunea limitată între două pense hemostatice, până ce
cordonul se rupe. Se procedează apoi identic şi cu celălalt testicul. O altă metodă constă în
izolarea celor două testicule împreună cu cordoanele testiculare, urmată de incizia vaginalei şi
separarea cordonului testicular în două componente: canalul deferent şi vasele cordonului. După
amputarea testiculului se înnoadă cu trei noduri cele două componente ale cordonului între ele,
realizând hemostaza definitivă. Rănile operatorii se pudrează cu antibiotice şi nu se aplică
puncte de sutură. Animalul va fi ţinut în casă timp de 4-5 zile, verificându-se zilnic evoluţia
procesului de cicatrizare. Dacă este cazul, se poate aplica şi antibioticoterapia pe cale generală.

10.8. Castrarea iepurilor

Castrarea iepurilor sc face în scopuri economice, pentru obţinerea unei cărni superioare
calitativ. Exemplarele castrate sunt mai liniştite, consumă mai bine furajele, se dezvoltă mai bine
şi dau o carne mai fragedă şi mai gustoasă. Vârsta optimă pentru castrare este de 3-4 luni, când
testiculele sunt bine dezvoltate şi mai abordabile pentru castrare, altfel, sub această vârstă,
aducerea testiculelor în bursele testiculare se face destul de greu. Contenţia se execută de
preferinţă pe masa de operaţie, în poziţie decubitală dorsală, urmată de toaleta locală prin tuns,

169
ras şi antisepsie şi de anestezia generală, prin tranchilizare (ex. romtiazin) şi analgezie,
completată cu infiltraţie pe locul de incizie, cu xilină şi fixarea câmpului de operaţie.
Tehnică. Se face fixarea testiculului în punga testiculară, iar dacă testiculele sunt în
cavitatea abdominală se execută un uşor masaj pe aceasta, în direcţia inelelor inghinale. Se face
o incizie mică, care interesează scrotul, dartosul şi celuloasa. Se exteriorizează testiculul în rana
operatorie, împreună cu punga vaginală şi apucându-l cu degetele, se împinge scrotul spre
peretele abdominal cu pensa chirurgicală, izolând astfel cordonul testicular. Pe cordon, cât mai
sus, se aplică o ligatură transfixică şi se secţionează cordonul distal de ligatură sau se execută
hemostaza prin torsiune limitată între două pense hemostatice. Se procedează identic şi la
celălalt testicul. În rana operatorie se fac pudrări cu antibiotice.
Postoperator, iepurii castraţi vor fi cazaţi în adăposturi uscate şi vor fi supravegheaţi mai
atent în primele zile după operaţie. La nevoie se pot administra antibiotice pe cale generală.

10.9. Accidente intraoperatorii în castrarea masculilor

Accidentele de contenţie apar mai ales la animalele mari, dar şi la celelalte specii şi ele
nu trebuie subestimate. La armăsarii cu un temperament vioi sau retivi, odată cu aplicarea
chiostecurilor, când se trage funia de către un ajutor (fără comandă şi fără supravegherea
operatorului), animalul, căutând să meargă înainte, poate cădea în cap sau în gât, provocându-şi
diferite traumatisme şi chiar fracturi ale maxilarelor, ale gâtului etc. În timpul trântirii, prin
căderile bruşte şi de la înălţimea picioarelor, mai ales pe pământ tare, cu denivelări, bolovani,
teşituri, rădăcini etc., se pot produce fracturi ale coloanei vertebrale, coxalului, femurului, tibiei
şi coastelor, rupturi musculare, ale nervilor sau chiar rupturi ale organelor cavitare etc.
Imobilizarea defectuoasă a membrului posterior de deasupra, cu trecerea acestuia din abducţie la
extensia forţată, poate duce la entorse, luxaţii, dezinserţii, fracturi etc. Când capul nu este ferm
imobilizat şi întins, iar coada nu este suficient de puternic trasă, aceasta permite cifozarea
animalului, determinând uneori fractura coloanei vertebrale. Fractura coxalului, de exemplu, are
loc în urma unei abducţii forţate a membrului posterior. În acest caz, gâtul femurului, presând
asupra marginii cavităţii cotiloide, imprimă coxalului o mişcare de torsiune, soldată fie cu fisura
radiară a periferiei cavităţii acetabulare, fie cu fractura concomitentă a celor trei oase
componente. Unii autori consideră că fractura coxalului în aceste zone este dependentă de
factorul de rezistenţă al osului. O deviere laterală a liniilor de forţă, ca de exemplu o presiune
mărită pe sprânceana cavităţii cotiloide, rezultă dintr-o abducţie forţată, care să determine oasele
la o torsiune sau un traumatism lateral, va duce implicit la fractura osului în zonele critice.
În timpul producerii fracturii se sesizează un pocnet sec, după care animalul pare a se
linişti, însă după terminarea operaţiei el nu mai poate fi determinat să ia poziţia patrupodală. În
caz de fracturi ale coloanei vertebrale sau fracturi de bazin, femur şi tibie, prognosticul fiind
defavorabil, animalul va fi sacrificat. În urma contenţiei brutale se întâlnesc accidente şi la alte
specii de animale. Astfel, mai ales la vieri, se pot întâlni entorse, luxaţii, fracturi, volvulus
intestinal, dezinserţii musculare etc. Evitarea accidentelor de contenţie se poate asigura prin
respectarea tehnicilor de contenţie, prin anestezierea corespunzătoare a animalului, prin
respectarea dietei preoperatorii şi prin instruirea personalului ajutător. Nerespectarea dietei poate
determina în timpul trântirii brutale rupturi ale viscerelor (ficat, stomac, splină, intestine etc.) sau
desprinderi ale mezenterului, soldându-se cu hemoragii interne. Nepunerea animalului la dietă
preoperatorie poate duce şi la producerea prolapsului rectal.
Accidentele date de anestezie sunt mai rar întâlnite, întrucât în general castrarea
masculilor se execută sub anestezie locoregională şi neuroleptanalgezie. În cazul anesteziei
generale sau potenţializate se cere prudenţă, mai ales la animalele bătrâne şi la cele tarate de boli
cronice (cardiace, pulmonare, ale rinichilor, ale ficatului etc.).
Hemoragia constituie un risc important al operaţiei de castrare, uneori punând în pericol
viaţa animalului. Hemoragia poate apărea în timpul operaţiei de castrare (hemoragie primară)
sau după operaţie (hemoragie secundară). Hemoragia se produce din vasele scrotului, ale

170
celuloasei, ale testiculului sau ale cordonului. Hemoragia provenită din vasele învelitorilor este
neînsemnată şi ea se opreşte de regulă de la sine. Hemostaza rapidă se poate realiza prin
prinderea vasului cu o pensă hemostatică. Hemoragia este periculoasă dacă provine din cordon,
când pensa de castrare nu a produs o angiotripsie sigură, când trombusul de obliterare se
desprinde, când alunecă ligatura de pe cordonul testicular, în alterări ale pereţilor vasculari sau
în cazul unei tendinţe de hemofilie (mai ales la măgar). Hemoragia este mortală când pensa de
castrare s-a pus în poziţie inversă, departe de testicul, cordonul secţionat retrăgându-se foarte sus
sau chiar în cavitatea abdominală (nu poate fi recuperat în vederea definitivării hemostazei). În
cazul hemoragiei din cordon se caută să se prindă bontul cordonului, care apoi se exteriorizează
cu o pensă hemostatică, urmată de o ligatură transfixică sau, dacă este posibil, se aplică din nou
pensa de castrare. Dacă bontul cordonului se găseşte prea sus şi nu se poate prinde, atunci se
introduc sub presiune feşe de tifon sau câmpuri sterile în traiectul inghinal şi în bursa testiculară,
iar rana operatorie se închide prin câteva puncte de sutură sau prin aplicarea unor pense
hemostatice (pensa în T). Hemoragia se opreşte de regulă, cu excepţia revărsării sângelui în
cavitatea abdominală, în care caz duce la exitus. Feşele de tifon compresive se îndepărtează
după 2-3 zile. În hemoragiile grave, pe lângă hemostaza mecanică, se recurge la medicaţie
hemostatică generală (vitamina K, calciu gluconic, clorură de calciu, ser gelatinat 5%, etamsilat,
venostat etc.), iar pentru refacerea volemiei se fac perfuzii cu seruri izotone, electroser etc.
Secţionarea cordonului testicular are loc în urma aplicării pensei Reimers cu cuţitul
spre inelul inghinal. Retracţia cordonului şi hemoragia masivă pun în pericol viaţa animalului.
Ruperea cordonului testicular poate surveni (la unele specii) atunci când se exercită
tracţiuni prea puternice asupra cordonului.
Evisceraţia prin traiectul inghinal poate apărea în timpul sau curând după operaţie şi este
un accident extrem de grav. Evisceraţia se produce când inelul inghinal este larg, când se
operează fără anestezie sau când se supradozează anestezicul. Acest accident este mai frecvent la
armăsari şi la vieri, cauzat în primul rând de existenţa unor inele inghinale largi şi eforturilor
făcute de animal în timpul castrării. De obicei eviscerează ansele intestinale şi epiploonul.
Tratamentul curativ al evisceraţiei este de extremă urgenţă, deoarece ansele intestinale
eviscerate şi strangulate la nivelul traiectului inghinal se pot complica în câteva ore cu gangrena
umedă. Repunerea anselor intestinale se face cu mare greutate, chiar după prinderea cordonului
testicular. Se aplică pe marginile tecii vaginale 2-3 pense hemostatice ţinute de ajutor. Prin taxis
blând şi susţinut, operatorul împinge în cavitatea abdominală ansele intestinale eviscerate, după
care pensele hemostatice se răsucesc în jurul axului cordonului, obliterând în felul acesta canalul
herniar. Operaţia se termină prin aplicarea unei ligaturi transfixice pe cordon, iar capetele firului
lăsate lungi se ancorează la marginile inelului inghinal superficial, după tehnica descrisă la
hernii. În prevenirea acestui accident, examenul clinic preoperator este obligatoriu şi când se
constată o lărgire anormală a inelelor inghinale, se va proceda ca în cazul herniei inghinale.
Evisceraţia anselor intestinale la armăsar să nu se confunde cu evidenţierea tunicii vaginale
comune, ce apare între buzele rănii atunci când aceasta se secţionează prea jos sau când incizia
păturii scrotodartoice nu corespunde cu incizia tunicii vaginale. Această tunică vaginală comună,
plină cu sânge şi ieşită între buzele rănii scrotale, dă senzaţia unei anse intestinale.
Secţionarea epiloonului este un accident posibil în cazul castrării cu testicul acoperit.
Cauza principală o constituie examinarea neatentă a conţinutului pungii scrotale înainte de
operaţie, precum şi a sacului vaginal după incizia stratului scrotodartoic şi când prin traiectul
inghinal s-a angajat epiploonul. Accidentul nu are consecinţe deosebite, trebuie ca eventual să se
asigure o hemostază bună şi la vasele din epiploon.
Traumatismul operator brutal poate determina, mai ales la armăsarii din rasele
perfecţionate şi la vierii bătrâni, apariţia stopului cardiorespirator sau a unui şoc operator grav,
întrucât strivirea cordoanelor spermatice cu pensa de castrare sau chiar prin ligatură determină
excitaţii foarte puternice. Aceste accidente se pot întâlni şi în cazul practicării metodelor
percutanate. În modul acesta, durerea cauzată de prima strivire se însumează la cea provocată de
a doua strivire, putând determina aceste accidente grave. În vederea prevenirii şocului operator,

171
mai ales la animalele cu un temperament prea nervos sau la speciile prea sensibile la
traumatismul operator (carnasierele), este necesar ca actul operator să fie cât mai puţin
traumatizant, prin respectarea întocmai a tehnicii operatorii şi executat sub o anestezie adecvată.
Ruptura rectului reprezintă unul din accidentele destul de rar întâlnite, dar în acelaşi
timp foarte grave, din timpul operaţiei de castrare. Este determinată de eforturile animalului în
timpul intervenţiei sau chiar în timpul contenţiei, la care se adaugă unele cauze favorizante:
proctite, leziuni mecanice ale mucoasei rectale, starea de plenitudine a viscerelor etc. Prin breşa
peretelui rectal se angajează anse intestinale, iar conţinutul rectal ajunge în cavitatea
abdominală, ceea ce pune de la început în pericol viaţa animalului.
Prolapsul rectal recunoaşte cam aceleaşi cauze ca şi ruptura rectului. Prevenirea
accidentului se realizează printr-o anestezie corectă şi prin presarea orificiului anal de către un
ajutor cu un câmp operator sau cu un şomoiog de paie. Dacă prolapsul rectal se remediază
imediat, prognosticul este favorabil.

10.10. Complicaţii postoperatorii în castrarea masculilor

Necastrarea se poate înregistra când se foloseşte metoda percutanată (pensa Burdizzo).

În acest caz se constată că, chiar după 3-4 luni, testiculul nu marchează o reducere evidentă în
volum (nu evoluează procesele de atrofie), iar animalul îşi păstrează caracterele de mascul.
Remedierea acestei situaţii constă în practicarea uneia dintre procedeele transcutanate.
Flebita de castrare este o complicaţie uşoară, care trece de cele mai multe ori
neobservată. Se produce atunci când cordonul testicular a fost secţionat prea jos (la baza conului
vascular), apare de obicei la armăsar în primele 5 zile de la castrare şi se caracterizează prin
formarea unui edem inflamator, de mărime variabilă, care poate să cuprindă şi bursele
testiculare, uneori chiar şi prepuţul şi regiunea inghinală. La examenul cordonului testicular se
constată edemaţierea acestuia şi o îngroşare a pereţilor venelor spermatice, care prezintă lumenul
obliterat prin trombusuri infectate. Uneori poate să apară şi sindromul febril.
Tratamentul va urmări asigurarea drenajului prin deschiderea largă, stimularea
reactivităţii organismului prin plimbarea zilnică a animalului, terapie nespecifică, asociată în
formele mai grave cu antibioticoterapie şi chimioterapie. Boala cedează de obicei după 4-12 zile.
Cazurile neglijate sau netratate se pot complica cu funiculită cronică.
Inflamaţia scrotodartoică îmbracă un aspect edematos al pungilor, consecutiv castrării
prin metoda percutanată. Această inflamaţie nu prezintă o importanţă deosebită atâta timp cât nu
are o întindere exagerată şi de obicei ea regresează în urma plimbării animalului.
Edemul inflamator septic al burselor, întâlnit mai des la cal şi la porc, se caracterizează
printr-o tumefacţie accentuată, caldă şi dureroasă, a pungilor testiculare. Marginile rănilor de
castrare sunt aderente, fără drenaj, din care cauză exsudatul se infectează, devenind purulent şi
colectându-se în burse. Edemul se poate extinde la furou, la peretele abdominal ventral şi la
perineu, cu modificarea stării generale a animalului. Tratamentul urmăreşte în primul rând
asigurarea drenajului, prin deschiderea largă a rănilor, iar când este necesar, antibioticoterapie pe
cale generală. Plimbarea în aer liber are un efect favorizant asupra cicatrizării.
Sfacelul scrotal apare în urma traumatizării sacului scrotal şi se manifestă de obicei sub
forma unor scuame uşor detaşabile, care trec aproape neobservate. Uneori se pot produce
complicaţii, prin necroza pungilor scrotale, cu sfacelarea şi cu detaşarea unei porţiuni din pielea
regiunii scrotale. Tratamentul constă într-un masaj cu o pomadă sulfamidată, cu asocilin sau prin
excizarea porţiunilor necrozate, în funcţie de caz.
Hidrocelul de castrare rezultă din acumularea de lichid peritoneal îmtre foiţele pungii
vaginale, din cauza existenţei unei dilataţii anormale a inelului inghinal superior. Apare mai ales
la armăsarii castraţi prin procedeul cu testicul descoperit. Teaca vaginală nefiind extirpată,
buzele rezultate în urma inciziei se pot lipi, formând astfel o pungă. La câteva zile după castrare
se observă o tumefacţie cu aspectul unui testicul, care la palpare se simte că are un conţinut
moale, reductibil şi fluctuent, iar cremasterul imprimă pungii vaginale mişcări de ascensiune şi

172
coborâre, similare mişcărilor testiculului. În mers, conţinutul pungii creşte şi diminuă în repaus,
iar în poziţie decubitală poate să dispară. Tratamentul constă în debridarea pungii vaginale,
urmată de secţionarea gâtului şi eventual a unei porţiuni din cordon, când acesta a rămas prea
lung. Această complicaţie se evită practicând castrarea prin procedeul cu testicul acoperit.
Supuraţia rănii este cauzată de nerespectarea regulilor de asepsie şi antisepsie în timpul
intervenţiei. Tratamentul urmăreşte jugularea infecţiei, prin administrarea de antibiotice local şi
pe cale generală, pentru a evita complicaţiile septice cu caracter ascendent.
Abcesele cordonului testicular sunt determinate de menţinerea animalului castrat în
condiţii necorespunzătoare de zooigienă sau pot fi consecinţa nerespectării măsurilor de asepsie
în timpul operaţiei. Abcesele sunt de obicei localizate pe porţiunea superioară a cordonului şi în
general este afectată şi starea generală a animalului (abatere, febră, anorexie). Intervenţia
chirurgicală constă în deschiderea abceselor şi extirparea ţesuturilor necrozate şi devitalizate din
cordon, completată cu antibioticoterapie locală şi generală.
Funiculita acută (vaginalita de castrare) se întâlneşte mai des la vierii adulţi sau bătrâni
după castrare şi mult mai rar la cal. Boala se manifestă prin simptome generale (adinamie,
febră), iar local se constată inflamaţia accentuată a burselor testiculare şi a cordonului testicular.
Procesul inflamator începe la teaca vaginală comună şi se extinde la cordonul testicular, care se
îngroaşă, iar din rană se scurge o secreţie seroasă şi cu miros fetid. Dacă tratamentul nu se
instituie la timp pot să apară complicaţii, chiar peritonită. Acesta vizează operaţia de izolare a
cordonului de ţesuturile vecine şi excizia porţiunii afectate, fie prin aplicarea pensei de castrare,
fie prin ligatură. În acest scop se deschid larg rănile de castrare, prin incizia burselor testiculare,
se izolează teaca vaginală şi cordonul testicular inflamat, până în porţiunea sănătoasă, se aplică
apoi pensa de castrare cât mai sus pe porţiunea de cordon sănătoasă sau se aplică o ligatură pe
cordon şi se secţionează cordonul sub ligatură. Rănile de castrare se tratează deschis, iar pe cale
generală se instituie antibiotico- sau sulfamidoterapie, alături de o medicaţie de susţinere, în
funcţie de particularităţile fiecărui caz (energetice, vitamine, terapie nespecifică etc.).
Funiculita cronică este o complicaţie septică cu evoluţie cronică (de la o lună la un an),
în general lipsită de simptome alarmante, caracterizată printr-o induraţia supurativă a cordonului
testicular, determinată în principal de S. pyogenes, uneori în asociaţie cu ciuperca Botryomyces
equi. Această complicaţie este întâlnită mai frecvent la cal şi se caracterizează printr-o induraţie
proliferativă a bontului cordonului testicular, ca unul sau mai multe traiecte fistuloase, cu mers
cronic ascendent. În evoluţia ei se disting trei forme principale.
Funiculita extrainghinală debutează prin apariţia unei neoformaţii de natură conjunctivă,
dură, scleroasă, vizibilă între buzele rănii şi care întârzie cicatrizarea. Neoformaţia, de mărimea
unui ou până la cea a unui cap de copil, prezintă o culoare roşiatică, acoperită cu puroi, cu o
duritate relativă, de multe ori lipită de buzele rănii. Starea generală a animalului nu prezintă
modificări însemnate. Afecţiunea este unilaterală şi mai rar bilaterală. Pe măsură ce timpul trece,
formaţiunea creşte, apare şchiopătura, iar animalul slăbeşte progresiv.
Funiculita inghinală este mai gravă decât forma precedentă şi se manifestă prin
hipertrofia sclerosă a cordonului testicular în traiectul inghinal. După 2-3 săptămâni de la
castrare se observă că rana nu are tendinţă de cicatrizare, fiind transformată într-o fistulă.
Animalul prezintă jenă în deplasare, iar la palparea regiunii se relevă existenţa pe traiectul
inghinal a unei neoformaţii fistulizate. Alteori, rana se cicatrizează complet, dar după un timp,
care poate varia de la o lună la câteva luni, în regiunea inghinală se observă o deformaţie care
jenează animalul în mers. Starea generală a animalului se înrăutăţeşte, acesta acuză oboseală la
eforturi mici, devine apatic, prezintă inapetenţă şi slăbeşte progresiv. Complicaţia este cu atât
mai gravă cu cât este afectată o porţiune mai profundă a cordonului.
Funiculita abdominală reprezintă forma cea mai gravă, deoarece procesul de sclerozare
depăşeşte inelul inghinal superior, însă uneori nici un simptom exterior nu demască afecţiunea în
afară de repetarea unor colici uşoare. Prin examen transrectal, formaţiunea funiculară poate fi
sesizată uneori. Supuraţia cordonului declanşează o peritonită gravă, care duce la moartea
animalului. Tratamentul în funiculită constă în extirparea porţiunii de cordon afectată. În

173
vederea intervenţiei, animalul este pregătit ca şi pentru operaţia de castrare. Tehnica operatorie
constă în practicarea a două incizii sub formă de felie de pepene, care cuprind şi capătul
cordonului inflamat cu ţesuturile din jur, fixate cu pensa Billroth. Izolarea cordonului inflamat se
face pe cale boantă şi sub o îngrijită hemostază, până în porţiunea sănătoasă. Se aplică apoi
pensa de castrare pe o porţiune sănătoasă de cordon sau, în cazul funiculitei inghinale, porţiunea
cu funiculită se poate exciza mai uşor cu ecrasorul Chassaignac. Deoarece ţesuturile învecinate
inflamate dau o hemoragie interstiţială importantă, traiectul inghinal se va umple cu feşe de tifon
sterile (hemostază compresivă), menţinute printr-o sutură provizorie a marginilor rănii. Firele de
sutură şi feşele se ridică după 24 ore şi în continuare rana se va trata deschisă. Tratamentul local
va fi completat cu cel general, pe bază de antibiotice.
Erizipelul de castrare se întâlneşte mai rar şi este o complicaţie septică determinată de o
floră piogenă în care predomină streptococul. Edemul inflamator ia un caracter năvălitor, iar
rana de castrare, o coloraţie roşie violacee, cu un burelet marginal. Starea generală a animalului
este afectată. Tratamentul se bazează pe antisepsia mecanică a rănii de castrare, pudrări cu
antibiotice, iar pe cale generală, administrare de antibiotice pe bază de peniciline retard.
Peritonita acută apare ca o consecinţă a unei supuraţii netratate, a abceselor de pe
cordonul testicular, a funiculitelor etc., atunci când procesul septic depăşeşte inelul inghinal
superior. Complicaţia de peritonită se evită prin respectarea regulilor de asepsie sau tratarea la
timp a proceselor septice localizate la cordonul testicular.
Edemul malign este o complicaţie anaerobă în operaţia de castrare, întâlnită la berbec şi
la ţap, care este cauzată de contaminarea rănii de castrare cu B. oedematiens maligni în asociaţie
cu flora piogenă. Boala apare după 2-3 zile şi se caracterizează printr-o infiltraţie
serohemoragică a burselor, care progresează rapid sub abdomen şi pe faţa internă a coapselor.
La început, zona din jurul rănii de castrare este dureroasă şi crepitantă la palpare, apoi devine
insensibilă şi rece, îmbrăcând o coloraţie roşie închisă sau albăstruie. Exsudatul rezultat este
filant, de culoare roşiatică şi are un miros ihoros. Tratamentul vizează debridarea focarului
septic, excizarea tuturor ţesuturilor devitalizate sau suspecte şi asigurarea unui bun drenaj. Se fac
pudrări cu antibiotice şi chimioterapice, injecţii intra- şi perifocale cu amestecul de penicilină şi
streptomicină, solvite în procaină 1%. Pe cale generală se administrează antibiotice, tonice
generale şi cardiace, glucoză, vitamine, seruri electrolitice etc.
Gangrena traumatică este o complicaţie gravă, întâlnită la berbec, la porc şi la cal.
Marginile rănii sunt livide, iar suprafaţa sa, acoperită cu un exsudat seros, fetid, cu bule de gaz.
Un edem inflamator năvălitor cuprinde bursele testiculare, propagându-se spre furou şi
abdomen. Animalul este abătut, anorexic, cu marile funcţii modificate. Tratamentul trebuie să
asigure în primul rând antisepsia mecanică a focarului septic şi drenajul, iar apoi pudrarea rănii
cu antibiotice şi sulfamide, infiltraţii perifocale cu ser antigangrenos şi pe cale generală,
sulfamido- şi penicilinoterapie, seroterapie antigangrenoasă, tonice generale şi cardiace.
Tetanosul se întâlneşte mai des la cal, la porc şi la berbec, în cazul când rănile de
castrare sunt contaminate cu Cl. tetani (seroterapie antitetanică preventivă).

10.11. Castrarea masculilor criptorhizi

Criptorhidismul este o anomalie caracterizată prin migrarea incompletă a testiculului,

care reprezintă un fenomen normal la unele specii (elefant, păsări) şi temporar la altele (iepure).
În migrarea lui, testiculul poate rămâne definitiv în cavitatea abdominală (criptorhidie
abdominală completă), poate rămâne numai el în cavitatea abdominală, iar epididimul, lung şi
deşirat, să fie angajat în traiectul inghinal (criptorhidie abdominală incompletă) sau poate să se
oprească definitiv, mai ales la armăsar, în traiectul inghinal (criptorhidie inghinală).
Criptorhidectomia se practică în scop zootehnic şi economic. Se urmăreşte folosirea în
mai bune condiţii a calului la muncă, acesta devenind mai docil, iar la speciile de animale
destinate consumului, operaţia se practică pentru obţinerea unei cărni cu proprietăţi
organoleptice superioare şi dispariţia mirosului neplăcut al cărnii (vier). Intervenţia chirurgicală

174
se face la 2,5-3 ani la armăsar, la rumegătoare la un an, la vieri până la 6 luni şi la carnivore
până la 2 ani. Până la această vârstă se poate încerca un tratament hormonal.

A. Criptorhidectomia la armăsar
Operaţia în criptorhidia inghinală. Contenţia se execută în poziţie de decubit lateral, pe
partea opusă criptorhidiei, cu membrul posterior de deasupra fixat în abducţie. Pregătirea locală
se face prin spălare cu apă şi săpun, urmată de antisepsia locală. Anestezia este generală, prin
tranchilizare şi locală, prin infiltraţie pe linia de incizie.
Tehnică. În dreptul inelului inghinal inferior şi în lungul diametrului său se face o incizie
de 10-15 cm, interesând pielea şi fascia superficială. Incizia, urmând direcţia diametrului
inelului inghinal inferior, este oblică, dinafară spre înăuntru şi dinainte spre înapoi. Se
dilacerează manual, cu comprese de tifon sterile, ţesutul conjunctiv, se identifică cele două
margini fibroase ale inelului inghinal inferior şi se tunelizează traiectul inghinal, descoperind
rudimentul de sac vaginal, cu testiculul în interior. Întrucât testiculul ectopiat prezintă un cordon
testicular scurt, el este exteriorizat cu o pensă cu gheare (Billroth), în timp ce se izolează de
pereţii canalului inghinal. În cazul când se poate exterioriza suficient, pe gâtul tecii vaginale se
aplică pensa de castrare sau se realizează o ligatură transfixică, iar în situaţia în care sacul
vaginal nu se poate exterioriza, se practică metoda castrării cu testicul descoperit. Rana cutanată
se tratează ca şi în castrarea normală şi de asemenea, îngrijirile postoperatorii sunt identice.
Operaţia în criptorhidia abdominală prin laparatomie în flanc. Acest procedeu este
preferat de marea majoritate a practicienilor pentru că oferă o cale de acces comodă, posibilităţi
largi de explorare a cavităţii abdominale, condiţii bune de ablaţie testiculară şi închiderea rănii
din peretele abdominal în condiţii bune. Pregătirile preoperatorii constau în dietă de 18-24 ore,
tunderea, raderea şi antisepsia locului de elecţie. Contenţia este decubitală laterală, pe partea
opusă testiculului ectopic, membrul posterior de deasupra fiind menţinut în abducţie şi într-o
uşoară flexie. Anestezia este generală, prin narcoză sau neuroleptanalgezie, completată cu
anestezia locală, prin infiltraţie, după care urmează fixarea câmpurilor de operaţie.
Tehnică. Incizia cutanată, de 12-15 cm lungime, este orientată oblic de jos în sus şi
dinainte spre înapoi. Ea porneşte la circa două degete deasupra pliului iei, la un lat de palmă
înaintea marginii anterioare a muşchiului tensor al fasciei lata şi interesează pielea, ţesutul
conjunctiv subcutanat, pielosul şi tunica abdominală. Urmează dilacerarea succesivă, pe direcţia
fibrelor musculare, a musculaturii parietale, după care se lărgeşte breşa cu ajutorul
depărtătoarelor şi se face infiltraţia stratului conjunctiv subperitoneal, a fasciei transverse şi a
peritoneului, cu 10 ml xilină 1% şi secţionarea peritoneului după tehnica cunoscută. Se introduce
apoi mâna în cavitatea abdominală şi se explorează sistematic, începând cu zona inelului
inghinal superior, continuând cu planşeul bazinului şi peretele inferior al abdomenului.
Testiculul ectopic prezintă la palpaţie nodozităţi proeminente pe suprafaţa sa, iar consistenţa este
asemănătoare cu cea a unui ou răscopt. Epididimul este mult mai alungit şi deşirat, prezentând
încolăciri dure ale conductului epididimar. Canalul deferent dă senzaţia unui pai tare, iar
cordonul testicular prezintă inflexiuni evidente. Este necesară o atenţie deosebită, pentru a nu se
confunda testiculul ectopic cu alte formaţiuni anatomice. De exemplu, rectul apare gâtuit prin
prezenţa crotinelor, are pereţii groşi şi prevăzuţi cu benzi, iar intestinul subţire prezintă pereţii
netezi, mai alunecoşi şi cu tendinţă de a se încolăci imediat în jurul degetelor. O bună orientare
oferă canalul deferent, care trebuie căutat pe faţa dorsală a vezicii urinare şi apoi urmărit până la
testicul. Se identifică testiculul şi se aduce în rana operatorie, după care se face ablaţia
testiculului cu pensa de castrare sau printr-o ligatură transfixică. În cazul criptorhidiei bilaterale
se procedează la căutarea testiculului din partea opusă, care odată găsit, este adus în rana
operatorie şi excizat prin aceeaşi metodă. Închiderea cavităţii abdominale se face după
introducerea conţinutului a 4-5 tuburi de asocilin, în vederea prevenirii formării aderenţelor.
Peritoneul, împreună cu fascia transversă, se suturează în fir continuu, cu catgut, urmând sutura
musculaturii şi a pielii. Tratamentul postoperator urmăreşte prevenirea complicaţiilor septice
prin antibioticoterapie generală şi asigurarea unui regim igienodietetic corespunzător.

175
 Operaţia în criptorhidia abdominală prin laparatomie inghinală. Pregătirile
preoperatorii sunt asemănătoare cu cele descrise la operaţia de castrare.
Tehnică. Se incizează pielea pe direcţia marelui ax al inelului inghinal inferior, între
coapsă şi furou, pe o lungime de 10-15 cm. Direcţia inciziei este oblică dinainte spre înapoi şi
dinăuntru spre în afară. Se dilacerează ţesutul conjunctiv în direcţia fantei inghinale, se identifică
cele două margini fibroase ale inelului inghinal inferior şi se tunelizează traiectul inghinal. În
cazul unei criptorhidii abdominale incomplete, în acest traiect pot fi prezente epididimul şi
canalul deferent, care se tracţionează uşor cu mâna şi se exteriorizează în felul acesta testiculul
ectopic, care apoi se extirpă cu pensa de castrare sau se ligaturează. În cazul în care sacul
vaginal este scurt şi exteriorizarea testiculului se face greu, se practică procedeul de castrare cu
testicul descoperit. Dacă criptorhidia este completă, atunci se foloseşte în continuare fie
procedeul danez de perforare a muşchiului oblic intern în zona cu grosimea cea mai mare, pentru
a pătrunde cu degetele în cavitatea abdominală, fie procedeul belgian, care constă în detaşarea
muşchiului oblic intern de arcada crurală şi prin orificiul creat se perforează aponevroza
transversă şi peritoneul, în timpul unei inspiraţii. Peritoneul se perforează prin mişcări de
sfredelire cu degetul arătător, în aşa fel ca în cavitatea abdominală să intre numai un singur
deget, pentru ca rana peritoneală să fie mai mică. Cu degetul introdus se va palpa în jur peretele
cavităţii abdominale. În majoritatea cazurilor se va găsi canalul deferent, de grosimea unei pene
de gâscă (dur la palpare), iar epididimul, de consistenţă moale, se poate confunda cu ansele
intestinale. Canalul deferent se prinde prin îndoirea degetului arătător şi se trage în rană, fapt ce
permite şi extragerea testiculului. Când se reuşeşte acest lucru cu un singur deget, se va pătrunde
în cavitatea abdominală cu degetele arătător şi mijlociu, eventual chiar cu întreaga mână. După
ablaţia testiculului se încearcă închiderea peretelui abdominal prin sutură bietajată: peritoneul şi
muşchiul oblic intern cu catgut şi apoi pielea, în puncte separate, cu mătase. Deoarece aplicarea
suturilor se execută cu mare dificultate, uneori rana operatorie nu se suturează, iar cavitatea
abdominală se închide cu tampoane sterile. Dezavantajul este că la ridicarea tampoanelor,
redeschizând rana, se deranjează procesul de cicatrizare şi se facilitează apariţia evisceraţiei.
Procedeul Cadiot este o modificare a procedeului danez şi constă în descoperirea largă a
inelului inghinal inferior, debridarea zonei aponevrotice a comisurii externe a acestui inel,
incizia în afară, pe o lungime de 5-8 cm şi separarea muşchiului oblic de arcada crurală.
În procedeul Gunther se pătrunde printr-o incizie a peretelui abdominal inferior, între
inelul inghinal inferior şi furou.
În procedeul Dietzusann se pătrunde în cavitatea abdominală printr-o incizie verticală, la
distanţă de 4 cm de rect, iar peritoneul se străpunge deasupra bazinului ventro-lateral.
În procedeul Bledinger se practică o incizie la două degete înaintea furoului, pe linia
albă, de 10 cm lungime. În acest procedeu se introduce toată mâna în cavitatea abdominală.

B. Criptorhidectomia la taur şi la berbec

Frecvenţa criptorhidiei abdominale la taur şi la berbec este scăzută, iar indicaţia
operatorie la aceste specii este extrem de rară. Pentru efectuarea criptorhidectomiei, taurul se
contenţionează în poziţie patrupodală, în travaliu, iar berbecul, în decubit lateral, pe masa de
operaţie. Anestezia se realizează prin tranchilizare, asociată cu anestezie regională
(paravertebrală sau paralombară) şi locală, prin infiltraţie pe linia de incizie.
Tehnică. Se practică o incizie paralelă cu ultima coastă, în mijlocul fosei paralombare, la
egală distanţă de ultima coastă şi unghiul extern al iliumului, în lungime de 10-12 cm. Straturile
musculare se separă prin dilacerare, iar peritoneul se perforează cu foarfeca. Testiculul ectopic
se găseşte de obicei înapoia rinichiului respectiv, suspendat de un ligament. Testiculul este adus
în rana operatorie şi pe cordon se aplică o pensă de castrare sau se face o ligatură transfixică,
urmată de ablaţia acestuia. Rana abdominală se închide prin sutură bietajată. În cazul unei
criptorhidii abdominale bilaterale se recomandă efectuarea operaţiei de fiecare parte, întrucât
mezoul de susţinere este prea scurt şi nu permite aducerea ambelor testicule în aceeaşi rană.

176
 C. Criptorhidectomia la vier
La vier este mai frecventă criptorhidia abdominală, care este cauzată de cele mai multe
ori de consangvinizare. Criptorhidectomia se practică în vederea neutralizării instinctului
genezic, precum şi pentru îmbunătăţirea calităţilor organoleptice ale cărnii.
Pregătirile preoperatorii constau în dietă de 24 ore, contenţie (în decubit lateral, pe masa
de operaţie sau pe o scară înclinată, ca şi pentru ovariectomia scroafelor), toaleta regiunii
flancului prin radere şi spălare cu apă şi săpun, urmată de pensulaţii cu tinctură de iod, anestezie
(locală, prin infiltraţie sau generală, prin tranchilizare) şi fixarea câmpurilor de operaţie.
Tehnică. Incizia se face în flanc (drept sau stâng, în funcţie de testiculul ectopic) şi
începe sub unghiul extern al iliumului, în direcţie verticală sau oblică spre în jos şi înainte,
interesând pielea, ţesutul adipos şi ţesutul conjunctiv subiacent. Straturile musculare din flanc se
dilacerează pe cale boantă. Peritoneul se perforează cu degetul printr-o mişcare energică, dar nu
brutală, la sfârşitul inspiraţiei sau se aduce în rana operatorie, unde cu două pense se execută un
pliu, iar cu foarfeca se face o breşă în mijlocul acestuia. Prin breşa creată se pătrunde în
cavitatea abdominală cu două degete sau cu toată mâna. De obicei, testiculul se găseşte înapoia
rinichiului, cu care se poate uşor confunda. Se deosebeşte totuşi de rinichi prin consistenţa lui
flască, prin mobilitate şi prin micile nodozităţi de pe suprafaţă. După identificare, testiculul
ectopic este adus în rana operatorie, unde se aplică pe cordonul testicular o pensă de castrare sau
o ligatură transfixică. Când criptorhidia este bilaterală, prin aceeaşi incizie se excizează şi
testiculul opus. Peritoneul şi straturile musculare se suturează numai atunci când s-a introdus
toată mâna în cavitatea abdominală. Sutura pielii se face în fire separate, cu mătase, după ce în
prealabil între straturile anatomice s-au făcut pudrări cu antibiotice sau sulfamide.

D. Criptorhidectomia la câine şi la motan

Şi la aceste specii de animale, criptorhidia poate fi inghinală sau abdominală.
Operaţia se practică în scop terapeutic, când animalul este agresiv sau testiculul este
afectat de metaplazii tumorale. În criptorhidia inghinală se intervine prin acces inghinal, iar în
criptorhidia abdominală, prin laparatomie prepubiană mediană. Intervenţia se execută sub
anestezie generală (tranchilizare + analgezie centrală) şi locală, iar extirparea testiculului se face
prin ligatură cu catgut sau prin torsiune limitată.

10.12. Operaţii pe furou şi penis

A. Operaţia în fimoză
Această operaţie are indicaţii în stenozele congenitale sau câştigate ale orificiului
furoului, cu imposibilitatea evidenţierii penisului. Contenţia se face în decubit lateral, apoi
pregătirea locală prin tuns, ras şi antisepsie cu tinctură de iod, anestezia fiind generală, prin
tranchilizare (rompun, romtiazin etc.) şi locală, prin infiltraţie pe linia de incizie.
Tehnică. Se introduce bisturiul butonat prin orificiul strâmt al furoului, între tegumentul
intern şi penis şi se secţionează prepuţul pe linia intermediană, pe o lungime de 5-10 cm, în
funcţie de lungimea stricturii. Hemostaza se asigură prin tamponament şi forcipresură, iar
operaţia se termină prin sutura în puncte separate şi apropiate, cu fir gros de in sau de mătase, a
tegumentului intern la piele, de fiecare parte a inciziei. Dacă la explorarea cavităţii furoului se
găsesc aderenţe, acestea se rezecă cu foarfeca. În caz de sclerozări grave şi îngroşări ale inelului
prepuţial se preconizează circumcizia, care constă în rezecţia unei porţiuni de prepuţ, urmată de
sutura circulară mucocutanată, în puncte separate, cu in sau cu mătase. Pentru reuşita
intervenţiei este necesară o rezecţie largă a mucoasei prepuţiale, pentru a preveni stenoza
secundară.
În fimoza incipientă şi necomplicată se recomandă tratamentul conservativ. Acesta
constă în dilatarea progresivă, cu scopul de a lărgi orificiul furoului. În acest sens, se introduce
prin orificiul furoului o pensă Kocher închisă, care apoi se deschide, destinzând în felul acesta
încet şi progresiv orificiul, până când, după mai multe şedinţe repetate în timp, se obţine lărgirea

177
orificiului prepuţial. În timpul efectuării dilataţiilor progresive cu pensa, se va avea grijă de a nu
leziona mucoasa furoului, pentru că aceste soluţii de continuitate pot da naştere la cicatrici ce
agravează de multe ori stenoza şi o fac nedilatabilă.

B. Operaţia în parafimoză
Parafimoza se întâlneşte mai des la câine şi mai rar la taur şi la cal şi se caracterizează
prin strâmtarea orificiului prepuţial, care face dificilă sau imposibilă intrarea penisului în teaca
furoului. La taur, tumefacţia şi prolabarea mucoasei prepuţiale devine permanentă, sub forma
unui manşon turgescent la nivelul orificiului prepuţial. Pregătirile sunt ca pentru fimoză.
Tehnică. În parafimoza incipientă se recomandă tratamentul conservativ, care constă în
reducerea parafimozei prin manevre externe. Pe suprafaţa organului edemaţiat se aplică un strat
de unguent pe bază de antibiotice, după care, prin apăsări blânde şi prelungite pe toată suprafaţa,
în direcţia axului longitudinal, prin orificiul prepuţului, se urmăreşte reducerea volumului
penisului, după care se împinge organul în prepuţ. La câine, orificiul furoului se lărgeşte cu
ajutorul a trei pense hemostatice Kocher, fixate pe marginile orificiului, după care, printr-o
apăsare blândă şi prelungită pe porţiunea tumefiată a penisului, se urmăreşte introducerea lui în
teaca furoului, prin orificiul dilatat de pense. În cazurile de parafimoză gravă, complicată, se
recomandă tratamentul operator. La taur este indicată operaţia de ablaţie a mucoasei herniate şi
sutura marginilor în fire separate, cu material neresorbabil, urmată de introducerea organului în
furou. O altă metodă constă în debridarea tecii furoului pe linia infero-mediană, cam la un lat de
palmă de orificiul prepuţial şi readucerea penisului în cavitatea furoului, prin tracţiuni blânde cu
mâna, prin rana operatorie. La cal se recomandă detaşarea manşetei prin suturare. În acest sens,
baza manşetei se aplatizează printr-o uşoară compresiune manuală, apoi se suturează de jur
împrejur prin suturi în lat, de 1,5-2 cm lăţime. Firul fiecărei suturi ce urmează trebuie să treacă
de-a lungul canalului suturii învecinate. Capetele firelor de la fiecare sutură se ligaturează şi apoi
se secţionează, iar manşeta (bureletul) se separă cu foarfeca, la o distanţă de 0,3 cm de sutură. Se
aplică un unguent pe bază de antibiotice, iar firele de sutură se scot după 8-10 zile.
În cazuri de stenoze grave se recurge la deplasarea inelului de strangulare cu ajutorul
bisturiului butonat, printr-o incizie longitudinală pe faţa inferioară, în plan median. După
cedarea edemului, operaţia de circumcizie evită recidivele. Postoperator, irigaţiile cu rivanol 1%
şi uncţionările cu asocilin favorizează vindecarea.

C. Miectomia retractorilor penisului la taur

Operaţia se indică în imposibilitatea exteriorizării penisului din cavitatea furoului, din
cauza scurtării congenitale a muşchilor retractori, această operaţie fiind unicul remediu.
Contenţia se face în decubit dorsal, cu membrele posterioare flexate, apoi toaleta regiunii
postscrotale şi perineale prin tundere, radere şi antisepsie cu tinctură de iod. Anestezia este
generală, prin tranchilizare şi subsacrală, cu 80 ml procaină 2%.
Tehnică. Se face o incizie mediană, de 8-10 cm, înapoia regiunii testiculare, interesând
pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat şi fasciile perineale. Cu sonda butonată sau cu foarfeca
boantă se face apoi izolarea celor doi muşchi retractori ai penisului de muşchiul ischiocavernos
şi aducerea lor în rana operatorie. Se rezecă câte o porţiune de 2-4 cm din fiecare muşchi
retractor sau se practică o simplă miotomie, având drept rezultat imediat deschiderea curburii
sigmoide. Sutura rănii operatorii, în puncte separate, cu material neresorbabil, după ce s-a
definitivat hemostaza şi s-au făcut pudrări cu antibiotice, termină operaţia.

D. Operaţia în tumorile penisului

Tumorile situate la penis şi la furou sunt relativ frecvente la cal, la câine şi mai rar la
taur. Tumorile benigne, de tipul papiloamelor, au ca localizare predilectă vârful sau baza
penisului şi tegumentul furoului. Cele localizate pe vârful penisului, mai ales la taur, fac dificilă
monta. Contenţia taurului se execută în travaliu, în poziţie patrupodală, iar pentru speciile de
animale mici, în decubit dorsal, pe masa de operaţie. Anestezia este generală, prin tranchilizare

178
şi subsacrală la taur, respectiv prin neuroleptanalgezie la speciile de animale mici. Toaleta
cavităţii furoului se face prin spălături cu rivanol l‰ sau permanganat de potasiu.
Tehnică. După exteriorizarea penisului, tumorile mici se excizează cu foarfeca curbă la
bază. Excizia întâmpină dificultăţi atunci când tumorile sunt vechi, întinse şi sesile, cu mucoasa
distrusă la nivelul de implantare. Hemoragia este oprită prin cauterizare, forcipresură şi ligatură.
Rezultate bune se obţin prin folosirea bisturiului electric. Tumorile localizate la baza penisului,
pe laturile sau în fundul cavităţii furoului necesită deschiderea furoului pe linia infero-mediană,
înapoia orificiului prepuţial. După ce se excizează tumorile, se asigură hemostaza şi se aplică
unguente cu antibiotice pe penis şi pe pereţii furoului, iar furoul se reface apoi prin sutura
tegumentului intern, cu catgut, în fir continuu şi pielea în puncte separate, cu mătase
chirurgicală. Pentru a preveni formarea aderenţelor, în cavitatea furoului se introduc timp de
câteva zile unguente pe bază de antibiotice. Când tumorile sunt localizate în jurul meatului
urinar, mai ales la taur, se recurge la rezecţia mucoasei uretrale, iar pentru evitarea stricturilor
cicatriciale se recurge la uretrostomie, prin sutura mucoasei uretrale la tegumentul penisului.

E. Operaţia de amputare a penisului la cal

Constă în îndepărtarea porţiunii din partea liberă a penisului, care atârnă inertă în caz de
paralizie completă a organului, tumori maligne, traumatisme grave infectate etc. Contenţia se
face în decubit lateral stâng, cu membrul drept posterior fixat în flexie forţată şi abducţie, pentru
a descoperi cât mai larg regiunea furoului. Anestezia este generală, potenţializată şi locală, prin
infiltraţie, urmată de spălare, antisepsie cu alcool sanitar şi fixarea câmpurilor de operaţie.
Tehnică. În uretră, pe o distanţă de 30-40 cm, se introduce un cateter uretral lubrefiat cu
vaselină. Un ajutor exteriorizează penisul şi se aplică un garou imediat lângă bureletul prepuţial.
Pentru izolarea uretrei se practică la locul de elecţie o incizie cutanată circulară, pe feţele
superioare şi laterale, ale cărei extremităţi se opresc la limita feţei inferioare, la distanţă de 5-8
cm. Această incizie este completată prin altele două, care pleacă de la extremităţile sale, converg
înapoi şi se reunesc pe linia mediană la 5-8 cm înapoi. În aria lamboului triunghiular astfel
delimitat se excizează cu atenţie ţesuturile care acoperă uretra, după care se aplică pe incizia
cutanată circulară o ligatură elastică, în scop hemostatic. După punerea în evidenţă a uretrei, se
trece la secţionarea ei transversală, la aproximativ 1 cm înaintea inciziei circulare şi a ligaturii
elastice. Prin orificiul uretral rezultat după secţionare se introduce sonda canelată şi cu bisturiul
condus pe sondă se divide peretele pe linia mediană. Marginile uretrei se suturează apoi la
marginile corespunzătoare ale tegumentului penian, prin puncte de sutură fine şi echidistanţate,
cu mătase sau nylon. Se realizează astfel o uretrostomă în formă de evantai. Operaţia se termină
prin secţionarea penisului la circa 2 cm înaintea ligaturii elastice. Datorită acestei ligaturi,
porţiunea de ţesut delimitat se mortifică şi se elimină în interval de 10-12 zile.
O altă modalitate de terminare a operaţiei este prin secţionarea penisului pe la locul de
aplicare a ligaturii elastice, dar în asemenea caz se efectuează şi o sutură a bontului, în scop
hemostatic. Pentru aceasta, bontul penisului se menţine întins cu o pensă Kocher şi se practică o
sutură în puncte separate, în direcţie dorso-ventrală sau transversală. Sutura interesează nu
numai albugineea, ci şi ţesutul cavernos, astfel încât prin strângerea şi înnodarea firelor să se
realizeze o hemostază bună, după care garoul se ridică. Postoperator, se fac zilnic uncţionări ale
bontului, ale rănii operatorii şi ale feţei interne a furoului cu asocilin, cu pomadă de albastru de
metilen 1% sau alte unguente, iar pe cale generală se administrează antibiotice sau sulfamide.

F. Operaţia de amputare a penisului la taur, la berbec şi la vier

Tehnica preconizează incizia infero-mediană a peretelui furoului, pe toată lungimea,
dacă amputaţia penisului se practică la nivelul zonei furoului. După suturarea tegumentului
intern al furoului la piele, cu mătase sau nylon, în puncte separate echidistanţate, se introduce
cateterul în uretră şi se aplică garoul la baza porţiunii libere a penisului. Se incizează apoi uretra
pe linia mediană, înaintea garoului, pe o lungime de 5-6 cm la taur şi 3-4 cm la berbec şi la vier.
Se îndepărtează cateterul şi se suturează mucoasa uretrală la tegumentul penisului, realizându-se

179
astfel o uretrostomă largă. Operaţia se termină prin secţionarea transversală a penisului, lângă
comisura anterioară a uretrostomiei, iar pe bontul rămas se aplică câteva puncte de sutură, din
material neresorbabil în U, pentru a realiza hemostaza.

G. Operaţia de amputare a penisului la câine

La câine, existenţa osului penian reclamă şi amputarea lui în fracturile acestui os, alături
de celelalte afecţiuni ale penisului. Timpii operatori sum identici cu cei descrişi anterior, cu
singura deosebire că prezenţa osului penian determină folosirea costotomului pentru secţionarea
transversală a corpului cavernos. Din aceste motive se preferă cel mai des amputarea
bazopeniană, după ce s-a incizat infero-median prepuţul pe toată lungimea lui.

11. Operaţii pe aparatul genital femel

11.1. Castrarea

Castrarea femelelor se practică în mod curent prin ovariectomie. La castrarea hormonală

s-a renunţat, ca şi la masculi, din cauza efectelor cancerigene. Ovariectomia se practică în scop
economic şi terapeutic. În scop economic, ovariectomia este indicată mai ales la scroafele puse
la îngrăşat, la care suprimarea căldurilor influenţează în mod favorabil atât sporul în greutate, cât
şi îmbunătăţirea calităţii cărnii şi a grăsimii. În scop terapeutic, operaţia se practică la toate
femelele, indiferent de specie şi vârstă, în cazul afecţiunilor grave ale ovarelor.

A. Ovariectomia la iapă
Are indicaţie majoră în starile de retivitate şi nimfomanie, determinate de chiştii ovarieni
şi diferite malformaţii ale ovarelor. Accesul la ovar poate fi realizat prin metoda laparatomiei în
flanc, pe linia albă, paramediană sau prin metoda intravaginală (colpotomie).
Ovariectomia prin laparatomie în teşitura flancului. Pregătirile preoperatorii constau
într-o dietă de 24-48 ore. Contenţia se face în decubit lateral drept, cu membrul stâng posterior
fixat în extensie forţată, apoi toaleta câmpului operator prin radere, spălare, degresare şi
antisepsie chimică. Anestezia este generală, potenţializată şi locală, prin infiltraţie pe linia de
incizie, urmată de fixarea câmpurilor de operaţie.
Tehnică. Se face o incizie cutanată, lungă de 15-18 cm, în teşitura flancului, orientată
oblic de jos în sus şi dinainte înapoi. Incizia porneşte la două degete deasupra pliului iei şi la un
lat de palmă de marginea anterioară a muşchiului tensor al fasciei lata şi este urmată de
dilacerarea musculaturii parietale pe direcţia fibrelor musculare, iar apoi infiltraţia peritoneului
cu xilină 1% şi incizarea lui. Explorarea cavităţii abdominale se face cu mâna dreaptă, care se
introduce prin breşa peritoneală şi se caută ovarul stâng, luând ca punct de reper corpul şi cornul
uterin stâng. După identificare, ovarul este adus în rana operatorie prin tracţiuni uşoare şi
susţinute şi se face anestezia pediculului ovarian cu 10 ml xilină 1%, iar apoi ablaţia ovarului cu
pensa Reimers, cu emasculatorul simplu sau prin ligatură. Urmează introducerea în cavitatea
abdominală a 80-100 ml ulei de vaselină steril şi închiderea rănii operatorii prin suturi etajate,
după ce în prealabil se eliberează membrul stâng posterior din extensia forţată.
Pe iapa sub narcoză, ovariectomia este mai uşor de efectuat prin acces paramedian, cu
aplicarea de ligaturi pe pediculul ovarian în puncte separate.
Postoperator, se instituie un regim alimentar dietetic moderat (barbotaje de fân de calitate
bună, în cantităţi reduse) timp de 4-5 zile, antibiotice şi sulfamide pe cale generală 5-7 zile şi
plimbare zilnică. După aproximativ 30 zile se extirpă şi ovarul drept, printr-o nouă laparatomie
pe partea opusă. Pentru chirurgii cu experienţă, extirparea ovarului opus se poate face în
continuare, prin aceeaşi laparatomie. În acest sens, pentru identificarea ovarului drept, operatorul
introduce mâna în profunzime, sub ligamentul micului colon şi urmăreşte cornul uterin drept.
După identificare, ovarul este adus cu precauţie deasupra masei intestinale şi cât mai aproape de
rana operatorie (cât permite mezoul ovarian), fiind extirpat intracavitar cu ecrasorul

180
Chassaignac, imediat ce suntem convinşi că lanţul ecrasorului înconjoară numai pediculul
ovarian. Această metodă favorizează o cale de acces mai largă spre cavitatea peritoneală, asigură
un control bun al hemostazei, un bun drenaj al rănii operatorii şi o coaptare a marginilor rănii,
pentru că incizia nu este situată pe direcţia liniilor de tracţiune ale pielii şi în acest fel se asigură
repausul soluţiei de continuitate, favorizând cicatrizarea.
Ovariectomia prin colpotomie. În această metodă, accesul la ovare se face prin vagin şi
prezintă avantajul că este mai expeditivă, însă cu o expunere mai mare la accidente şi
complicaţii. Se face o dietă de 18-24 ore, apoi evacuarea ampulei rectale şi spălături
intravaginale cu rivanol 1‰ sau permanganat de potasiu l‰. Contenţia este patrupodală, în
travaliu, menţinută prin chingi toracale şi abdominale. Anestezia este generală, prin neuroplegie,
regională sacrală joasă şi de suprafaţă, a fundului vaginului, cu comprese cu procaină 4%.
Tehnică. Puncţia vaginului se execută cu un colpotom (bisturiu cu lamă ascunsă), după
ce operatorul introduce mâna dreaptă în cavitatea vaginului, până la cervix şi stabileşte locul de
elecţie. Cu pumnul închis al mâinii drepte împinge spre înainte fundul vaginului şi
exteriorizează lama bisturiului, orientat uşor oblic înainte şi în sus şi practică o incizie de 2-3 cm
în planul median al peretelui fundului de sac superior al vaginului, inclusiv peritoneul. Mişcarea
pentru incizia peretelui vaginal trebuie să fie bine dozată, pentru a nu leza aorta posterioară, care
dă o hemoragie mortală, rectul sau alte organe. Incizia iniţială este lărgită apoi, pentru a permite
trecerea întregii mâini. Se retrage mâna din vagin, se lasă bisturiul şi se iau tampoane îmbibate
cu procaină, cu care se tamponează ovarul şi mezoul. Se apucă extremitatea ecrasorului
Chassaignac, cu lanţul trecut pe după baza degetului mare, după care se introduce în cavitatea
abdominală până la nivelul ovarelor. Urmează prinderea în palmă a ovarului şi introducerea lui
în bucla lanţului, la nivelul pediculului, iar apoi strângerea lanţului de către un ajutor, prin
manipulări de la exterior, în timp ce operatorul controlează să nu fie angajate anse intestinale în
buclă. Când bucla este bine strânsă pe pediculul ovarian, începe secţionarea pediculului prin
mişcări rare (3-4 dinţi pe minut), astfel că după 8-10 minute, ovarul, menţinut tot timpul în
palma operatorului, este complet detaşat şi scos afară. Se procedează apoi la fel şi cu celălalt
ovar. Nu se aplică sutură la breşa vaginală. Îngrijirile postoperatorii se referă la prevenirea
eventraţiei vaginale, prin menţinerea femelei 5-6 zile cu trenul posterior mai ridicat, la regimul
alimentar dietetic, timp de câteva zile şi la prevenirea infecţiei prin antibioticoterapie generală.

B. Ovariectomia la vacă
Castrarea la vacă se practică atât în scop terapeutic şi economic, cât şi în unele cercetări
experimentale. Se utilizează atât laparatomia în teşitura flancului drept (incizie de 15 cm, care
începe la 2-3 cm sub unghiul extern al iliumului, ovarele extirpându-se cu ecrasorul în cavitatea
abdominală, în apropierea rănii operatorii), cât şi colpotomia, care comportă aceeaşi tehnică
prezentată pentru iapă, recomandările igienodietetice şi terapeutice fiind identice.

C. Ovariectomia la scroafă
Vârsta optimă la scrofiţe este de 3-6 luni, iar la scroafele adulte reformate, imediat după
înţărcare. Ovariectomia scroafelor gestante şi a celor în călduri este contraindicată. Se respectă o
dietă de 12-24 ore, iar mişcarea femelelor în padoc cu câteva ore înainte de operaţie asigură
golirea porţiunii terminale a tubului digestiv şi a vezicii urinare. Contenţia se face pe masa de
operaţie sau pe o scară, căreia i se dă o înclinare de 25-30°, poziţie care permite deplasarea
masei intestinale către diafragm, uşurând astfel identificarea ovarelor. Membrele se leagă cu
frânghiuţe, iar membrul posterior de deasupra este fixat în extensie forţată, urmată de tunderea şi
raderea câmpului operator, degresarea cu alcool şi antisepsia cu tinctură de iod. Anestezia este
generală, prin tranchilizare cu stresnil şi locală, prin infiltraţie cu xilină sau procaină.
Tehnică. Incizia pielii (locul de elecţie este reprezentat de regiunea flancului stâng sau
drept) se execută sub unghiul extern al iliumului, în dreptul penultimului mamelon, la scrofiţele
de 3-6 luni sau cu 1-2 cm mai înainte şi 2-3 cm mai jos, la cele în vârstă. Incizia este verticală,
de 4-5 cm lungime şi interesează pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat, fascia abdominală

181
externă şi muşchiul oblic extern. Dilacerarea celorlalţi muşchi abdominali se face cu degetul
arătător sau cu foarfeca boantă, până la peritoneu, care se perforează cu foarfeca, după ce acesta
a fost adus în rana operatorie cu o pensă hemostatică sau chirurgicală. Perforarea peritoneului cu
degetele sau cu foarfeca boantă poate duce la decolări ale peritoneului, fapt care presupune
formarea de buzunare, în care se pot angaja postoperator anse intestinale, adesea cu urmări
grave. Identificarea şi exteriorizarea ovarelor se face prin breşa peritoneală, prin care se introduc
în cavitatea abdominală două degete (indexul şi mediusul), dirijate spre deschiderea anterioară a
bazinului şi care descriu apoi un semicerc antero-postero-superior, pentru identificarea ovarului
stâng, în vecinătatea corpului uterin. După identificarea ovarului, se prinde pediculul între
degete şi se exteriorizează în rana operatorie. Ablaţia ovarelor, împreună cu bursa ovariană, se
face cu ajutorul ovariotomului, menţinut pe pediculul ovarian 30 secunde până la l minut.
Excizarea concomitentă a bursei ovariene previne apariţia ulterioară a căldurilor false, prin
dezvoltarea unor chişti la acest nivel. Este contraindicată ligatura pediculului ovarian cu fir de
mătase, deoarece se pot forma chişti, care dau călduri false. Extirparea ovarelor la scrofiţe se
poate face prin torsiune limitată între două pense hemostatice. Ovarul drept este identificat şi
adus în rană în acelaşi mod ca şi cel stâng. Atunci când ovarul drept nu poate fi adus în exterior
prin metoda directă, se procedează la depănarea coarnelor uterine în rana operatorie, până ce se
ajunge la oviductul drept şi apoi la ovar. Operatorul va avea grijă când ajunge la bifurcaţie,
pentru a continua depănarea pe cornul uterin drept. Uneori este necesară lărgirea rănii operatorii
şi introducerea mâinii în cavitatea abdominală, pentru identificarea şi exteriorizarea ovarelor.
Închiderea rănii operatorii se execută după ce s-a controlat dacă între straturile musculare sau
între stratul muscular şi peritoneul decolat nu a rămas vreo ansă intestinală. Se dezleagă
membrul stâng posterior, ceea ce permite reluarea orientării anatomotopografice normale a
straturilor musculare din regiunea flancului, fapt ce face posibilă renunţarea la sutura
musculaturii. La nivelul pielii se aplică câteva puncte de sutură, în fire separate, cu mătase, după
ce în prealabil rana a fost pudrată cu antibiotice. Se face o rubefacţie cu tinctură de iod în jurul
rănii suturate, iar vara, pentru evitarea depunerii ouălor de muşte, se aplică un unguent
iodoformat 10% sau creolinat 20%. Postoperator, se aplică o dietă uşoară 3-4 zile şi preventiv
ser antitetanic. De obicei, firele se sutură nu se ridică, ele căzând singure după 10-14 zile.

D. Ovariectomia la căţea şi la pisică

Operaţia se practică la cererea proprietarului, ca intervenţie de convenienţă sau în scop
terapeutic, începând cu vârsta de 6-8 luni. Se respectă o dietă de 12 ore, contenţia se face în
decubit dorsal, iar apoi toaleta peretelui inferior al abdomenului. Anestezia este generală, prin
neuroleptanalgezie, completată cu o anestezie locală sau prin narcoză.
Tehnică. Incizia se face pe linia albă prepubiană, pe o lungime de 5-6 cm şi interesează
pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat, stratul de grăsime, linia albă şi peritoneul. Se îndepărtează
ansele intestinale şi se palpează cu degetele cornul uterin, care se simte cum rulează sub pulpa
degetului şi care prezintă la extremitatea lui ovarul. Urmează prinderea mezoului ovarian şi a
ovarului cu o pensă şi exteriorizarea lui între buzele inciziei, iar apoi ligatura pediculului,
trecându-se prin ligamentul ovarian două fire resorbabile separate. Unul se înnoadă în jurul
ligamentului ovarian, iar celălalt pe extremitatea oviductului şi a porţiunii respective din
ligamentul larg cu ramura arterei uterine medii. Ablaţia ovarului se face între ligaturi. Când
pediculul nu este prea gros (fără depozit adipos accentuat) se aplică o ligatură ancorată pe
pedicul, după care se extirpă ovarul. Se procedează identic cu celălalt ovar, iar apoi se face
închiderea peretelui prin sutură bietajată: peritoneul cu linia albă cu material resorbabil şi pielea
în puncte separate, cu mătase. Între straturile anatomice se fac pudrări cu antibiotice, se aplică
pansament şi cămaşă tip Alfort. Postoperator, se instituie tratament antiinfecţios general timp de
5-6 zile şi o dietă uşoară, iar firele de sutură de la piele se scot după 8-10 zile.

E. Accidente în operaţia de ovariectomie

Accidentele de contenţie se întâlnesc mai frecvent la iapă şi la scroafă, prin trântire

182
brutală, când pot să apară fracturi de femur, tibie etc., care în general compromit animalul.
Hemoragia internă este un accident grav în ovariectomia la iapă şi la vacă prin metoda
colpotomiei, când odată cu puncţionarea peretelui vaginal, printr-o mişcare nedozată, se atinge
aorta abdominală, hemoragia rezultată fiind mortală. La vacă, acest accident grav impune
sacrificarea de necesitate. Hemoragia internă poate fi provocată şi de utilizarea unor pense de
castrare necorespunzătoare, prin ruperea arterei uterine medii în cazul deşirării şi ruperii
ligamentului larg prin manopere operatorii brutale (mai ales la scroafele multipare sau în
călduri). Tratamentul impune ligaturarea vasului, după ce cornul uterin a fost adus în rană.
Decolarea peritoneului pe o întindere mare se produce în urma manevrelor brutale, în
perforarea peritoneului la scroafă sau în mărirea breşei peritoneale. Tratamentul constă în rafia
marginilor breşei peritoneale cu material resorbabil, în fir continuu.
Perforarea intestinului se produce atunci când nu se respectă dieta preoperatorie la
scroafe şi la animalele mici sau în cazul prinderii şi secţionării concomitente a cutei peritoneale
şi a peretelui intestinal cu vârful pensei hemostatice. Tratamentul constă în mărirea inciziei
parietale, exteriorizarea ansei perforate, toaleta riguroasă şi enterorafia etajată a breşei (bi- sau
trietajată). Ovariectomia se practică după închiderea breşei din intestin, iar în cavitatea
peritoneală se vor introduce unguente pe bază de antibiotice. Când se practică metoda
colpotomiei poate fi lezat rectul, care la vacă determină luarea deciziei de sacrificare.
Ruperea cornului uterin şi deşirarea mezoului ovarian sau uterin este un accident
întâlnit mai des la scrofiţe în timpul depănării, din cauza mezoului scurt. Tratamentul presupune
ligaturarea vaselor şi rezecţia portiunii de corn uterin smuls sau deşirat, după ligaturarea pe o
porţiune sănătoasă, urmată de sutura de înfundare pe bontul rămas integru.

F. Complicaţii postoperatorii în operaţia de ovariectomie

Eventraţia apare mai frecvent la scroafă şi poate fi consecinţa unei incizii parietale prea
lungi, cu secţionarea muşchiului drept abdominal, a decolării întinse a peritoneului, cu breşă
largă, a nerespectării dietei postoperatorii, cu presiune ridicată a viscerelor abdominale etc.
Tratamentul constă în deschiderea rănii, repunerea viscerelor eventrate, vivifierea marginilor
rănii şi suturarea pe straturi a peretelui abdominal.
Evisceraţia este o complicaţie care se întâlneşte mai frecvent la căţea şi la pisică, fiind
consecinţa smulgerii firelor de sutură cu dinţii. Tratamentul presupune dializa peritoneală,
remedierea eventualelor leziuni ale organelor eviscerate, introducerea de antibiotice în cavitatea
peritoneală, vivifierea marginilor rănii şi suturarea etajată a breşei abdominale.
Pe cale generală se administrează antibiotice timp de 5-7 zile.
Peritonita difuză se produce atunci când nu au fost respectate regulile de asepsie şi
antisepsie, cât şi în caz de inundare a peritoneului prin conţinut intestinal. Tratamentul trebuie
instituit de urgenţă şi se referă la paracenteză în punctul cel mai decliv, urmată de o dializă
peritoneală cu ser fiziologic călduţ, în cantitate de 300-500 ml, în care s-au dizolvat 1.000.000
UI penicilină şi 1 g streptomicină. Este obligatorie antibioticoterapia pe cale generală,
rehidratarea şi reclorurarea organismului, vitaminoterapia, degajarea tubului digestiv prin
administrarea de purgative uleioase, furaje uşor digestibile şi cu valoare energetică mare.
Infectarea peretelui abdominal apare atunci când nu au fost respectate regulile
elementare de asepsie şi antisepsie, între planurile anatomice au rămas spaţii unde se pot
acumula colecţii şi drenajul nu se poate realiza spontan.
Tratamentul presupune asigurarea drenajului, prin ridicarea unuia sau a două puncte de
sutură de la extremitatea inferioară a rănii şi introducerea de antibiotice până la vindecare.
Hernia transmezenterică este o complicaţie extrem de gravă, ce apare în primele ore de
la operaţie, în urma ovariectomiei la iapă şi la vacă, prin metoda laparatomiei în flanc.
Complicaţia recunoaşte perforarea mezenterului de către lanţul ecrasorului, în timpul extirpării
intracavitare a ovarului opus. Prin breşa formată se angajează o ansă intestinală. Simptomele
sunt cele de abdomen chirurgical acut. Tratamentul este de extremă urgenţă şi constă în
desfacerea suturii parietale, mărirea inciziei şi exteriorizarea cu precauţie a ansei încarcerate.

183
După eliberarea ansei se suturează breşa mezenterică şi se repune ansa în cavitatea abdominală.
Dacă ansa herniată a suferit modificări ireversibile (se face proba cu clorură de sodiu) se trece la
enterectomie şi enteroanastomoză. Se introduc intracavitar antibiotice şi se reface peretele
abdominal prin sutură etajată. Antibioticoterapia pe cale generală este obligatorie 5-7 zile.
Chiştii ligamentelor şi ai pediculului sunt complicaţii la distanţă şi se întâlnesc la
scroafele la care nu s-a extirpat şi bursa ovariană. Aceşti chişti produc călduri false prin iritaţie
locală, de aceea se recomandă îndepărtarea lor prin laparatomie.

11.2. Histerotomia

Histerotomia (operaţia de cezariană) constă în deschiderea chirurgicală a uterului, în

vederea extragerii fătului şi se practică la toate speciile atunci când parturiţia nu poate avea loc.
Operaţia se contraindică la femelele cu uterul grav traumatizat, în cazurile de gangrenă uterină,
stare comatoasă etc. Operaţia are însă şi contraindicaţii majore, chiar dacă, ca act medical în
sine, este justificată în toate situaţiile în care femela prezintă o boală infectocontagioasă cu risc
epizootologic mare sau dacă maladia este transmisibilă la om.

A. Histerotomia la vacă
Contenţia se execută de preferinţă în poziţie decubitală dreaptă, cu fixarea bipedului
anterior şi posterior prin frânghii. Având în vedere capacitatea respiratorie redusă şi
particularităţile anatomofiziologice ale acestei specii, în condiţiile poziţiei decubitale, în care
abdomenul cilindric şi viscerele voluminoase măresc presiunea pe diafragm, stânjenind
mişcările respiratorii, în condiţii de teren se recomandă ca vaca să fie aşezată în decubit, pe o
saltea pneumatică de formă circulară (cameră de camion sau de tractor), care evită aplatizarea
abdomenului, prin sprijinul care se face numai pe regiunile periabdominale, respiraţia fiind
stânjenită mai puţin. Unii autori recomandă efectuarea histerotomiei în flancul stâng sau drept,
pe animalul în poziţie patrupodală. Zona operatorie se tunde, se rade şi se antiseptizează cu
alcool şi tinctură de iod. Anestezia este generală, prin tranchilizare (rompun 0,5 ml/100 kg m.c.,
combelen 1 ml/100 kg m.c. sau romtiazin 3 mg/kc), anestezie sacrală înaltă cu 20-30 ml
procaină 2% şi prin infiltraţia succesivă a straturilor anatomice cu 40-60 ml procaină 2%,
precum şi anestezie regională, paralombară sau paravertebrală.
Laparatomia paramediană ventro-laterală stângă este metoda cu cele mai importante
avantaje biologice, care asigură un acces uşor la uter, evitând traumatizarea anselor intestinale,
în special în condiţii de plenitudine, declanşarea stărilor de şoc, riscul de evisceraţie
intraoperatorie, precum şi posibilitatea producerii eventraţiilor postoperatorii.
Tehnică. După delimitarea zonei de operaţie prin câmpuri sterile, se practică o incizie
cutanată la un lat de palmă deasupra venei mamare anterioare, paralelă cu ea şi la 2-3 cm de
pliul iei, pe o lungime de 20-40 cm, în funcţie de talia femelei. Se incizează apoi muşchiul
pielos, cu ligaturarea şi secţionarea celor două vene colaterale ale venei mamare anterioare, apoi
tunica abdominală şi aponevroza muşchiului transvers abdominal, realizându-se ligatura sau
pensarea unor ramuri venoase din grosimea lor. La acest nivel se evidenţiază peritoneul parietal,
care se deschide printr-o butonieră ce se lărgeşte apoi după tehnica cunoscută, realizând astfel
deschiderea cavităţii abdominale, marcată imediat de scurgerea unui lichid serofibrinos, cu
nuanţe de culoare de la galben citrin la roşiatic hemoragic (torsiune uterină), cu cantităţi
variabile de fibrină, în funcţie de intensitatea fenomenelor inflamatorii şi timpul scurs de la
debutul lor. Cu mâna dreaptă sau chiar cu amândouă se explorează cavitatea abdominală pentru
descoperirea eventualelor complicaţii (rupturi uterine, aderenţe parietale etc.). Exteriorizarea
cornului gestant se face după ce operatorul, cu mâna stângă introdusă în cavitatea abdominală,
trage de marginea posterioară a epiploonului spre înainte şi împingând rumenul din rană. Dacă
epiploonul nu poate fi degajat (torsiune uterină cu aderenţe), acesta se secţionează în aceeaşi
direcţie cu breşa peritoneală. Se prinde apoi cu ambele mâini introduse în cavitatea abdominală

184
extremitatea anterioară a cornului uterin gestant şi prin mişcări bine dozate se exteriorizează cât
mai mult în rana operatorie, unde este izolat prin câmpuri sterile mari. Segmentul uterin
exteriorizat se deschide printr-o incizie dorsală, pe marea curbură, pe o lungime de 20-30 cm,
urmărindu-se în prealabil prin palpare dispoziţia placentoamelor, spre a nu fi secţionate sau
pentru a secţiona cât mai puţine, având în vedere hemoragia care se produce. Deschiderea
trebuie să fie destul de largă, pentru prevenirea sfâşierii peretelui uterin în timpul extragerii
fătului. Deschiderea uterului în afară este menţinută prin pense hemostatice simple sau în T,
aplicate pe marginile rănii uterine şi ţinute de un ajutor. În continuare, se secţionează cu atenţie
pungile fetale, dirijând lichidele anexiale, pentru eliminarea în afara cavităţii peritoneale, după
care chirurgul aduce în rană fătul (în funcţie de aşezarea şi prezentarea acestuia) prin tracţiuni
uşoare, fie de membrele anterioare şi de cap, fie de cele posterioare, protejând permanent în
podul palmei fiecare extremitate a membrelor, pentru a nu leziona mucoasa şi a nu produce
deşirări ale peretelui uterin. Atunci când trebuie amplificată forţa de tracţiune, se vor utiliza
frânghiuţe sterile, care se aplică pe fiecare bulet al bipedului anterior (posterior) şi de care vor
trage două ajutoare, după indicaţiile chirurgului, care urmăreşte extragerea fătului, pentru
evitarea producerii rupturilor peretelui uterin, traumatizarea anselor intestinale sau ruperea
prematură a cordonului ombilical, care duce la sufocarea fătului. În general, învelitorile fetale nu
se extrag, decât în cazul când sunt complet dezancorate de pe carunculii mucoasei uterine,
eliminarea lor făcându-se pe cale vaginală după 12-24 ore de la deschiderea gâtului uterin. În
cazul unui conţinut uterin septic, este bine ca extragerea fătului să fie făcută de un ajutor, pentru
ca operatorul să parcurgă în continuare ceilalţi timpi operatori în condiţii de asepsie.
Extragerea fătului este urmată de toaleta rănii uterine, care constă în eliminarea
coagulilor de sânge cu ajutorul câmpurilor sterile şi ajustarea eventualelor amfractuozităţi ale
marginilor rănii, prin excizarea deasupra ligaturii a placentoamelor marginale şi a porţiunilor din
învelitorile fetale în exces (care împiedică afrontarea şi sutura corectă a rănii uterine). În
eventualitatea inundării cavităţii peritoneale cu lichide fetale, ele sunt absorbite prin câmpuri
sterile mari sau meşe de tifon. După extragerea fătului se introduc în cavitatea uterină antibiotice
cu spectru larg, mai ales dacă s-a intervenit pe un teren septic. Cele mai bune rezultate se obţin
prin introducerea a 2-6 g sulfat de kanamicină, în asociere cu bujiuri spumante cu oxitetraciclină
sau cloramfenicol, care pe lângă combaterea florei microbiene, favorizează desprinderea şi
eliminarea mai rapidă a învelitorilor fetale. Histerorafia este următorul timp operator şi trebuie
efectuată de îndată, pentru că involuţia uterului este destul de rapidă. Părerile asupra tehnicilor
de histerorafie sunt încă împărţite, recomandându-se sutura bi- sau trietajată, în funcţie de starea
septică sau aseptică a cavităţii uterine. În marea majoritate a tratatelor de specialitate se
recomandă efectuarea suturii mucoasei uterine în bloc, împreună cu musculatura, însă unii autori
afirmă că au obţinut rezultate superioare prin histerorafia bietajată, în care mucoasa uterină
rămâne nesuturată, ceea ce crează cele mai favorabile condiţii pentru o vindecare ad integrum.
În scopul unei bune afrontări anatomice a straturilor uterului se preconizează sutura bietajată
totală cu fir resorbabil nr. 3, în fir continuu şi sutura de înfundare, cu fir resorbabil nr. 2 sau nr.
1, în fir continuu sau în puncte separate. Când conţinutul uterului este septic, se preconizează
sutura trietajată: mucomucoasă cu fir neresorbabil (ex. nylon nr. 9) în fir continuu,
seromusculoasă cu seromusculoasă cu fir resorbabil nr. 2 sau nr. 3 în fir continuu şi seroseroasă
de înfundare cu fir resorbabil nr. 2 sau nr. 1 în fir continuu tip Lambert. Cu dexon se poate
efectua o sutură bietajată a uterului chiar în situaţiile septice. După Enache, sutura bietajată cea
mai conservativă presupune suturarea primului strat seromusculos cu fir resorbabil nr. l în fire
separate, fără a fi aplicate prea des şi fără a fi strânse prea tare, pentru a nu produce ischemie, iar
stratul al doilea, seroseros, de înfundare, se suturează cu fir resorbabil nr. 2, în fir continuu tip
Lambert. Eventualele deşirări ale peretelui uterin vor fi tratate prin suturi mono- sau bietajate.
În continuare, se spală uterul cu ser fiziologic la 37oC, se scot câmpurile de izolare şi se
aplică pe linia de sutură conţinutul a 1-2 tuburi de asocilin sau o suspensie de parafină cu
antibiotice. Pentru grăbirea involuţiei uterine se recomandă injectarea în miometru, în mai multe
puncte, a substanţelor ocitocice, care prin stimularea dinamicii uterine asigură hemostaza,

185
eliminarea vaginală a lichidelor uterine şi desprinderea mai rapidă a învelitorilor fetale. Urmează
repunerea uterului în cavitatea abdominală, în poziţie topografică normală şi readucerea
epiploonului peste viscere. În cavitatea abdominală se introduc apoi suspensii uleioase pe bază
de antibiotice cu spectru larg de acţiune. Operaţia se termină prin sutura trietajată a peretelui
abdominal: peritoneul, aponevroza muşchiului transvers al abdomenului şi muşchiul drept
abdominal cu fir resorbabil nr. 3-4 în fir continuu, aponevroza muşchilor oblici şi tunica
abdominală cu fir resorbabil gros în puncte separate, în slabă tensiune şi pielea în puncte
separate simple cu material neresorbabil gros. Între straturile anatomice suturate se fac pudrări
pe bază de antibiotice, iar în jurul suturii se face rubefacţie cu tinctură de iod 10%. Atunci când
starea femelei este gravă, se recomandă intraoperator medicaţie cardiotonică, perfuzii cu seruri
electrolitice şi oxigenoterapie în reprize scurte. Tratamentul postoperator urmăreşte menţinerea
şi stimularea marilor funcţii, prin tonice cardiace şi generale, prevenirea şi combaterea infecţiei
prin chimioterapice şi antibiotice pe cale generală. În prevenirea formării aderenţelor şi
reducerea riscului de peritonită s-au obţinut constant rezultate încurajatoare prin asocierea
antibioticelor cu alfachemotripsină (0,2 unităţi TEE) şi hidrocortizon acetat 10 ml (25 mg/ml),
administrate intraperitoneal, într-o cantitate de 50-100 ml suspensie uleioasă, care îi permite o
difuzie mai mare, timp de 3-4 zile. Regimul dietetic evită supraîncărcarea sau indigestiile, iar
plimbarea femelei, după 2-3 zile de la operaţie, favorizează circulaţia şi reducerea edemului
inflamator. La femelele grav intoxicate se recomandă administrarea parenterală de soluţie
Ringer lactat (3-5 litri), la care se adaugă 200-300 ml gluconat de calciu şi 4 g vitamina C,
cardiotonice, ser antigangrenos etc. Dacă în primele 24 ore de la intervenţie, anexele fetale nu se
elimină spontan, acestea se extrag manual, după care se vor introduce în cavitatea uterină bujiuri
spumante pe bază de antibiotice. Pentru grăbirea involuţiei uterine se vor administra pe cale
generală ocitocice. Firele de sutură de la piele se ridică după 12-14 zile. Mulsul şi suptul
viţelului se recomandă imediat după operaţie, pentru că lactaţia nu este influenţată.
La femelele tinere şi robuste, histerotomia se poate face prin laparatomie la nivelul
teşiturii flancului stâng (partea superioară), în poziţie patrupodală. Prin această metodă, mai rar
utilizată, incizia cutanată începe la un lat de palmă înaintea şi dedesubtul unghiului extern al
iliumului şi coboară oblic spre înainte, pe o lungime de 20-40 cm.
Laparatomia în flancul drept se practică la femelele tinere şi cu o stare de întreţinere
bună, de regulă în poziţie patrupodală. Această metodă are avantajul că oferă un acces uşor la
uter, însă şi o serie de dezavantaje, legate mai ales de interpunerea anselor intestinale între uter
şi peretele abdominal, îngreunând astfel desfăşurarea intervenţiei, precum şi de deşirările uterine
mai frecvente, de pericolul eventraţiei şi al evisceraţiei. Există mai multe locuri de elecţie: (1)
partea superioară a flancului drept, la câţiva centimetri dedesubtul şi înaintea unghiului extern al
iliumului; (2) partea posterioară a flancului drept, la câţiva centimetri sub unghiul extern al
iliumului; (3) partea mijlocie a flancului (teşitura flancului); (4) partea inferioară a flancului, la
3-4 degete de vena mamară dreaptă. Timpii operatori şi tratamentul postoperator se aseamănă cu
aspectele descrise la metoda Gotze.

B. Histerotomia la rumegătoarele mici

La aceste specii, pe lângă indicaţiile specifice de la vacă, operaţia se mai practică în
ultimele zile ale gestaţiei, pentru obţinerea pielicelelor cu un buclaj de calitate superioară la oile
Karakul. Unii practicieni folosesc laparatomia în flancul stâng sau drept, printr-o incizie sub fosa
paralombară, în direcţie oblică şi înainte, alţii laparatomia paramediană ventrală, ventro-laterală
dreaptă sau stângă, iar alţii laparatomia mediană ventrală. Cele mai recomandabile procedee
operatorii sunt laparatomiile mediană şi ventro-laterală stângă. Timpii operatori sunt identici cu
cei descrişi la vacă. Particularitatea constă în faptul că, în caz de gestaţie gemelară, pentru
extragerea fătului se poate recurge fie la deschiderea fiecărui corn uterin în parte, fie la o singură
incizie, la baza bifurcaţiei coarnelor uterine. La oaie şi la capră, spre deosebire de vacă, straturile
peretelui abdominal sunt mai subţiri, motiv pentru care refacerea musculaturii abdominale se
poate face prin sutură bietajată. Postoperator, se respectă cele menţionate pentru vacă.

186
 C. Histerotomia la iapă
Operaţia de cezariană se practică mai rar decât la celelalte specii, întrucât şi distociile
sunt mai puţin frecvente şi chiar atunci când se diagnostică, de cele mai multe ori se rezolvă prin
mijloace nesângeroase. În cazul în care se diagnostică torsiunea uterină, retroflexiunea uterină,
scleroza cervicală, aşezarea transversală dorso-lombară, angustia pelvină etc., histerotomia îşi
dovedeşte utilitatea. Contenţia se execută în poziţie decubitală laterală. Anestezia este generală,
cu cloralhidrat 8 g/100 kg m.c., asociat cu 10 g sulfat de magneziu, preparate în soluţie 10% şi
administrate i.v. sau anestezie potenţializată, prin administrarea unui tranchilizant (combelen 0,5
ml/100 kg m.c. pe cale i.v., romtiazin 1,5 mg/kc pe cale i.m.) şi 5 g/100 kg m.c. cloralhidrat i.v.
după 20 minute. Anestezia generală se completează cu anestezia locală, prin infiltraţie.
Tehnică. În teşitura flancului stâng se practică o incizie lungă de 30-35 cm, orientată
oblic de sus în jos şi dinapoi spre înainte, plecând de sub unghiul extern al iliumului, în direcţia
ombilicului sau dinspre ombilic în sens invers, plecând dinapoia ultimei articulaţii
condrocostale, în direcţie caudo-ventro-mediană. În continuare, susccesiunea timpilor operatori
şi a îngrijirilor postoperatorii este asemănătoare cu cea descrisă la vacă. Atunci când se dispune
de posibilităţi de narcoză gazoasă, operaţia se face pe linia albă.

D. Histerotomia la scroafă
Operaţia de cezariană la scroafă se efectuează destul de frecvent în practică şi cu
rezultate foarte bune, deoarece la această specie, rezistenţa peritoneului la infecţie este mare.
Contenţia se face pe masa de operaţie sau pe o scară înclinată la 30° spre trenul anterior, în
decubit lateral drept sau stâng. Pregătirea locală, prin tuns, ras şi antisepsie chimică, este urmată
de anestezia generală, prin tranchilizare cu stresnil 4 mg/kc şi locală, prin infiltraţie.
Tehnică. Laparatomia se practică de regulă în partea inferioară a flancului stâng. Incizia
este uşor oblică de sus în jos şi dinainte înapoi, la distanţă egală între ultima coastă şi unghiul
extern al iliumului, în lungime de 15-20 cm, până la trei degete de pliul iei. Incizia interesează
pielea şi ţesutul grăsos subcutanat. Straturile musculare de dilacerează manual pe direcţia
fibrelor musculare, după care de deschide peritoneul parietal, pe o lungime corespunzătoare
breşei din peretele abdominal. După explorarea cavităţii abdominale, operatorul introduce mâna
sub cornul uterin stâng, pe care îl exteriorizează împreună cu baza celui drept. În cazul când
numărul purceilor este mic, uterul poate fi scos în totalitate pe câmpuri sterile, efectuându-se
umectarea lui cu ser fiziologic călduţ. În cazul fetuşilor emfizematoşi se evită exteriorizarea în
întregime a uterului, pentru că uscându-se, seroasa se lezionează mai uşor. Cornul uterin se
deschide la baza lui, pe marea curbură, pe o lungime de 10-15 cm, în vecinătatea corpului uterin,
astfel încât să se poată extrage şi fetuşii din cornul drept, prin aceeaşi breşă. Dacă numărul
purceilor este mare, se poate recurge şi la deschiderea cornului uterin drept prin aceeaşi tehnică.
Exteriorizarea primului purcel se face mai bine cu ajutorul unei pense cu braţe lungi, iar pentru
extragerea celorlalţi, operatorul exercită compresiuni moderate prin taxis manual, de la vârful
cornului spre bază. De regulă, fiecare purcel extras este însoţit şi de exteriorizarea şi eliminarea
placentei, în urma masajului parietal efectuat. Când învelitorile fetale nu se detaşează cu uşurinţă
nu se vor face tracţiuni, ci se vor lăsa ca acestea să se elimine spontan pe cale vaginală. În
general, când fetuşii sunt morţi, învelitorile se desfac uşor, iar când purceii sunt vii, pentru a
evita hemoragia, nu se recomandă detaşarea lor forţată. În cazul extragerii fetuşilor morţi,
emfizematoşi, se introduc în fiecare corn uterin bujiuri şi unguente pe bază de antibiotice cu
spectru larg de acţiune. După un control atent al uterului se trece la sutura bietajată, în fir
continuu, cu fir resorbabil, a rănii uterine. Prima este o sutură totală, iar a doua, de înfundare. Se
repune apoi uterul în cavitatea abdominală şi se execută dializa peritoneală cu ser fiziologic
călduţ. Pe linia parietală de sutură uterină se aplică unguent cu asocilin. Operaţia se termină prin
închiderea rănii peretelui abdominal prin sutură bietajată. Postoperator, se instituie
antibioticoterapie generală timp de 4-5 zile, iar în caz de fetuşi emfizematoşi, administrarea de
electroser, vitamine (mai ales vitamina C), tonice cardiace, ser antigangrenos polivalent etc. La

187
4-5 zile după operaţie se poate administra parenteral 10 UI presoxin şi 2 ml pilocarpină.

E. Histerotomia la carnivore
Operaţia de cezariană la căţea şi la pisică se practică relativ frecvent şi cu rezultate bune
în distociile de origine fetală sau maternă. Contenţia se execută în decubit dorso-lombar pe masa
de operaţie, cu fixarea separată a fiecărui membru în parte, urmată de pregătirea locală prin tuns,
ras şi antisepsie chimică cu alcool sanitar. Anestezia este generală, prin neuroleptanalgezie,
completată cu anestezia locală şi apoi fixarea câmpurilor de operaţie sterile.
Tehnică. Laparatomia se realizează printr-o incizie practicată la nivelul liniei albe sau
paramedian, înaintea pubisului, până spre ombilic, pe o lungime de 10-15 cm. Se pătrunde cu
degetul în cavitatea abdominală şi se trage epiploonul spre înainte, căutând apoi cu indexul
bifurcaţia coarnelor uterine. Se exteriorizează apoi cu precauţie un corn uterin şi apoi celălalt, pe
câmpuri sterile. Se practică o singură incizie la baza unui corn uterin, pentru a permite
extragerea fetuşilor din ambele coarne prin aceeaşi deschizătură. Incizia este indicată a se face
între bifurcaţie şi o inserţie placentară, pe faţa opusă inserţiei ligamentului larg. Urmează
extragerea fetuşilor. Operatorul, prin taxis manual, mobilizează fetusul din loja vecină, care
apare astfel la nivelul rănii cu învelitorile respective. Se procedează apoi la fel şi cu ceilalţi.
Odată cu fiecare fetus se extrag şi se elimină şi învelitorile fetale. După golirea primului corn se
procedează la fel şi cu cel de-al doilea, până la extragerea tuturor fetuşilor şi a învelitorilor.
După îndepărtarea învelitorilor se ligaturează şi se închide breşa uterină prin sutură bietajată, cu
material resorbabil. Se repune uterul în cavitatea abdominală şi se trece la refacerea peretelui
abdominal prin sutură bietajată. Prima sutură cu fir resorbabil prinde peritoneul şi linia albă, iar
a doua, pielea, cu mătase, în puncte separate. Rana se protejează printr-un pansament aseptic, iar
pentru împiedicarea rupturii suturii de către pacientă se aplică un pansament Alfort. Tratamentul
postoperator este asemănător celui descris în operaţia de histerotomie la celelalte specii.

F. Accidente şi complicaţii în histerotomie

Hemoragia uterină se produce în cazul secţionării unor vase sanguine de calibru mai
mare, în timpul inciziei cornului uterin sau prin ruptura peretelui, cauzată de manipularea brutală
în timpul detorsionării sau al exteriorizării în rana operatorie a uterului torsionat. Tratamentul
urmăreşte definitivarea hemostazei (prin ligatură) şi instituirea perfuziei.
Ruptura peretelui uterin se poate produce în timpul manipulării brutale a uterului.
Pericolul mare al acestui accident îl reprezintă inundarea cavităţii peritoneale cu revărsatul
uterin septic. Tratamentul urmăreşte îndepărtarea lichidului infectat din cavitatea abdominală cu
ajutorul câmpurilor sterile şi prin dializă peritoneală cu ser fiziologic călduţ, care conţine şi
antibiotice, urmată de refacerea peretelui uterin şi introducerea de antibiotice în abdomen.
Alte accidente intraoperatorii sunt cauzate de greşelile de tehnică: incizia unor anse
intestinale, incizia rumenului (la rumegătoare), deschiderea cornului uterin negestant etc.
Toate aceste accidente se remediază intraoperator.
Dintre complicaţiile imediate sau la distanţă amintim câteva.
Omfaloragia, destul de rar întâlnită la nou născut, poate să apară imediat după extragerea
lui prin histerotomie. Neligaturarea cordonului ombilical imediat după secţionarea lui reprezintă
principala cauză a acestei complicaţii.
Şocul operator poate să apară imediat după extragerea fătului sau în primele ore.
Tratamentul se instituie de urgenţă şi constă în reechilibrarea hidroelectrolitică, prin soluţia
Ringer lactat sau prin ser glucozat hiperton 47%, concomitent cu administrarea de efedrină.
Evisceraţia este o complicaţie gravă a histerotomiei, mai ales la speciile de animale mari,
fiind determinată de cedarea firelor de sutură de la rana abdominală.
Tratamentul este de urgenţă şi constă în refacerea integrităţii parietale prin sutură solidă,
după o prealabilă aseptizare a organelor eviscerate şi o anestezie adecvată.
Peritonita reprezintă o complicaţie gravă, ce apare după 3-5 zile de la operaţie, mai rar
după 10-15 zile. Cauzele sunt reprezentate de revărsatul septic uterin în cavitatea abdominală şi

188
nerespectarea regulilor de asepsie. Tratamentul se instituie cât mai precoce, prin administrarea
de antibiotice (şi intraperitoneal), seruri electrolitice, vitamine, terapie nespecifică etc.
Metrita şi parametrita cronică se instalează în timp şi sunt consecinţa retenţiilor
placentare, a fătului emfizematos sau a torsiunii uterine.
Supuraţia rănii abdominale este consecinţa nerespectării asepsiei şi antisepsiei
intraoperatorii. Tratamentul urmăreşte asigurarea drenajului şi aplicarea locală de antibiotice.
Sterilitatea reprezintă o complicaţie majoră a histerotomiei, mai ales la vacă.

11.3. Histerectomia

Operaţia constă în extirparea parţială sau totală a uterului, în caz de prolaps uterin total
cu leziuni ireversibile, gangrenă uterină, piometru şi metrite cronice, neoplasme, răni contuze
produse în timpul manevrelor obstetricale etc. Practicată frecvent la carnivore, se recomandă
mai rar la celelalte specii. După calea de acces, histerectomia poate fi abdominală şi vaginală. La
căţea, având în vedere existenţa traiectului inghinal şi a cazurilor de hernie ale cornului uterin la
acest nivel, se menţionează o a treia variantă operatorie: histerectomia inghinală.

A. Histerectomia abdominală
Se practică prin laparatomie mediană prepubiană, sub anestezie generală. După aplicarea
ligaturilor (artera uterină medie şi vena satelită, apoi oviductul împreună cu vasele), se
secţionează ligamentele largi în lungul coarnelor, deasupra arterelor respective.
Urmează exteriorizarea uterului în rana operatorie, dubla ligatură a vaselor uterine,
aplicarea a două pense hemostatice pe cervix, secţionarea acestuia între cele două pense,
îndepărtarea uterului şi înfundarea bontului cervical restant, prin sutură bietajată totală şi
seroseroasă de înfundare. După aseptizarea cavităţii abdominale prin introducerea de unguente
pe bază de antibiotice, rana operatorie se închide prin sutură bietajată. La cazurile la care se
dispune îndepărtarea uterului, este recomandată şi ablaţia ovarelor (ovariohisterectomia).

B. Histerectomia vaginală
Se practică la toate speciile în prolapsul uterin total, nereductibil, cu leziuni parietale de
necroză. Prevenirea şocului se asigură prin anestezie generală, iar la vacă, prin anestezie
epidurală joasă. Ablaţia uterului se poate realiza prin două procedee: ligatură sau sutură.
Ligatura elastică, aplicată în şanţul creat printr-o incizie circulară a mucoasei uterine,
între cervix şi meatul urinar, este utilizată mai ales la vacă. Ea se asigură printr-un garou subţire,
strâns puternic în 3-4 ture. La speciile de animale mici, garoul se aplică direct, fără a secţiona în
prealabil mucoasa. Urmează secţionarea uterului sub ligatură, la o distanţă de 5 cm la vacă şi 3
cm la speciile mijlocii şi mici, sutura bontului restant în fire separate, aplicarea de asocilin şi
înfundarea bontului în cavitatea vaginală. Procedeul prin sutură se practică la animalele mici.
După aplicarea unei pense între cervix şi meatul urinar, pe uter se execută o sutură cu fir dublu
(cizmărească), hemostatică, necrozantă, la 2-3 cm înapoia pensei, pe toată circumferinţa
porţiunii prolabate. Secţionarea uterului se face la 2 cm înapoia suturii, urmată de acoperirea
bontului restant cu o pomadă antiseptică (asocilin etc.) şi refularea lui în vagin.

C. Histerectomia inghinală
Se practică la căţea în caz de hernie a unui corn uterin în tractul inghinal, cu aderenţe la
sacul herniar peritoneal. Operaţia constă în descoperirea şi izolarea sacului herniar prin incizie
cutanată oblică, în sensul axului inelului inghinal inferior, deschiderea sacului şi evidenţierea
cornului uterin, care este secţionat între două pense hemostatice sau între două ligaturi. Bontul
restant se înfundă printr-o sutură în bursă, în care este prins şi ligamentul larg, fiind fixat prin
câteva puncte de sutură la marginile inelului inghinal. Operaţia se încheie prin sutura inelului
inghinal inferior şi a pielii, în puncte separate, cu mătase chirurgicală. Tratamentul şi îngrijirile

189
postoperatorii în histerectomii sunt asemănătoare cu cele descrise la operaţia de cezariană.

12. Operaţii pe glanda mamară

12.1. Sutura rănilor mamelonului şi a fistulei de lapte (treionorafia)

Plăgile mamelonului pot să fie superficiale, profunde sau penetrante. Aceste răni, precum
şi cele ale ugerului, trebuie tratate cât mai curând posibil, întrucât ele influenţează negativ
producţia lactată, constituind în acelaşi timp porţi pentru infecţiile mamare. Contenţia se execută
în decubit lateral, pe partea opusă, cu membrul posterior de deasupra tras şi bine fixat, pentru o
bună expunere a regiunii ugerului. Toaleta ugerului se face prin spălare şi pensulare cu alcool,
urmată de introducerea sondei mamare, după mulgerea completă a sfertului respectiv. Anestezia
este generală, prin tranchilizare, asociată cu anestezie locală, prin infiltraţie circulară la baza
mamelonului, cu procaină 2%, în cantitate de 10-20 ml, urmată de fixarea câmpului de operaţie.
Tehnica trebuie să ţină cont de următoarele reguli: (1) mucoasa nu va fi suturată, pentru
a nu expune la fistule lactate; (2) marginile rănii mamelonului sau a ugerului trebuie să se
coapteze perfect; (3) sutura să nu fie sub tensiune, ci elastică, pentru a evita stenozele
mamelonului, necrozele etc. Operaţia debutează printr-o antisepsie mecanică atentă, eliminându-
se ţesuturile devitalizate şi suspecte prin rezecţie atentă cu foarfeca curbă, după care se
regularizează marginile pe toată întinderea plăgii şi se aplică pudre pe bază de antibiotice
(înainte de aplicarea suturilor). În rănile superficiale se suturează pielea în puncte separate, cu
material neresorbabil (nylon sau mătase), iar firele se ridică după 10-12 zile. În plăgile profunde,
dar nepenetrante, sutura este bietajată: ţesutul musculoerectil în fir continuu, cu fir resorbabil
fin, iar pielea, în puncte separate, cu nylon. Firele de sutură şi sonda mamară se scot după 10
zile.
Operaţia în rănile penetrante şi fistula de lapte se execută de regulă sub anestezie
paralombară sau epidurală sacrală înaltă, cu aplicarea unui garou subţire la baza mamelonului şi
introducerea unei sonde mamare în canal. Rănile penetrante sunt însoţite de obicei de hernia
mucoasei canalului papilar, după regularizarea marginilor plăgii. Această mucoasă se rezecă în
aşa fel ca să nu depăşească buzele stratului mijociu. În cazul fistulei de lapte cronice se va face
vivifierea traiectului fistulos prin incizie longitudinală fusiformă, cu eliminarea traiectului
fistulos, dându-i o formă regulată. Este de preferat ca operaţia să fie amânată până în perioada de
repaus a ugerului, evitându-se astfel dificultăţile legate de imobilizarea şi repausul mamelonului
în perioada postoperatorie. Sutura plăgilor penetrante şi a fistulei de lapte se face după unul din
următoarele procedee: (1) procedeul Gotze (constă în sutura plăpumărească bietajată, reunind în
stratul profund ţesutul musculoerectil, iar în cel superficial pielea); (2) procedeul Wolf
(preconizează sutura bietajată, în fire separate în formă de U, firele fiind trecute toate şi prin
piele). În sutura profundă, firele se trec la aproximativ 6 mm de marginile rănii, transversând
pielea, ţesutul musculoerectil şi submucoasa, firul trecând dintr-o parte în alta. Firele suturii de
suprafaţă trec numai la 2 mm de marginile rănii şi intersectează ţesutul erectil şi pielea. Firele se
înnoadă după ce toate sunt trecute prin marginile rănii. Procedeul Frerkine preconizează o sutură
în fir continuu de saltelar, a ţesutului musculoerectil, cu formarea unei creste spre interior şi apoi
sutura pielii cu agrafe. Procedeul Bertholon preconizează sutura trietajată cu acelaşi fir de
catgut: sutura submucoasei, apoi sutura ţesutului conjunctiv şi a ţesutului erectil, după care se
face sutura pielii, toate straturile sunt suturate în fir continuu, acul fiind trecut la distanţă de 3-4
mm. Rana suturată se acoperă cu un strat de colodiu iodoformat, iar sonda mamară se menţine 2
săptămâni, fiind schimbată după circa 5-6 zile cu o alta, dezinfectată. Prin sondă se goleşte
sfertul respectiv şi prin ea se introduc antibiotice cu spectru larg. Îngrijirile postoperatorii se
referă la ţinerea animalului operat într-un adăpost curat, uscat şi bine aerat.

12.2. Operaţia în obstrucţia canalului papilar

190
 Obstrucţiile canalului papilar opresc eliminarea laptelui din sinusul galactofor, frecvenţa
lor fiind mai mare la vacă, la oaie şi la capră. Ele apar destul de rar ca anomalii congenitale,
manifestate mai ales prin absenţa canalului papilar sau prin prezenţa unei membrane obstruante
la nivelul vârfului, însă de cele mai multe ori sunt dobândite, fiind consecinţa traumatismelor de
muls, a stricturilor, a stenozelor, a cicatriciilor vicioase, a tumorilor etc. Sediul acestor obstrucţii
poate fi la baza mamelonului, în porţiunea lui mijlocie sau la vârfului acestuia.
Contenţia se face de regulă în poziţie patrupodală, regiunea interesată se spală cu apă şi
săpun, se face antisepsia cu alcool sanitar şi apoi anestezia, care este de contact, prin injectarea
în canalul papilar a procainei 4% sau a xilinei 2%, în cantitate de 5 ml.
Tehnică. Obstrucţiile bazale se remediază prin perforarea pliului inelar cu o sondă fină,
urmată de ruperea aderenţei şi lărgirea orificiului cu sonda-harpon în spirală (treionotom).
Obstrucţiile din zona mijlocie a mamelonului necesită introducerea treionotomului în canalul
papilar, împingându-l uşor deasupra obstacolului şi extrăgându-l apoi deschis, pentru a secţiona
ţesuturile obstruante. Obstrucţiile localizate la vârful mamelonului pot fi congenitale sau
dobândite, prin inflamaţia cronică a acestei zone. Cele congenitale se tratează prin secţionarea cu
foarfeca a membranei obstruante, compresând mamelonul, pentru ca ea sa hernieze în afară,
devenind vizibilă şi abordabilă chirurgical. Perforarea canalului papilar se face cu o sondă
simplă sau cu treionotomul, incizând în cruce orificiul papilar şi asigurând protecţia sfincterului
şi a pielii din jur. Aceeaşi tehnică este utilizată şi în cazul atreziei sfincterului papilar la vacă.
Postoperator, imediat după treionotomie, se introduce în canalul papilar o canulă papilară
subţire şi relativ scurtă, confecţionată din material plastic, care se lasă pe loc timp de 6-7 zile,
pentru a permite evacuarea laptelui prin compresiune uşoară pe mamelă şi porţiunea bazală a
cisternei. Totodată, prin canula papilară se introduc în cisternă soluţii de antibiotice cu spectru
larg, pentru prevenirea şi combaterea infecţiilor mamare.

12.3. Mamectomia

Ablaţia glandei mamare este practicată mai frecvent la căţea şi la pisică. Indicaţia majoră
o constituie neoplasmele mamare, iar la scroafă, abcesele şi granuloamele actinomicotice. Este o
intervenţie şocantă, ce impune o anestezie şi o terapie intraoperatorie adecvată, mai ales în cazul
ablaţiei totale, care este obligatorie în toate cazurile de tumori mamare.
Tehnica presupune incizia în felie de pepene a pielii, urmată de desprinderea lanţului
mamar afectat prin dilacerare, asigurarea hemostazei prin ligaturarea vaselor sanguine mari şi
pensarea celor de calibru mic, urmată de îndepărtarea ţesutului mamar bolnav şi a limfonodulilor
aferenţi şi sutura sub dren a rănii cutanate, în fire separate, cu material neresorbabil. Se face
rubefacţie în jurul rănii şi se aplică un pansament, care se schimbă la 48 ore, menţinut prin
cămaşă Alfort şi se instituie antibioticoterapie generală 5 zile. Când la examenul histopatologic
s-a diagnosticat tumora malignă, se recurge la administrarea de citostatice şi/sau radioterapie.

13. Operaţii pe aparatul urinar

13.1. Nefrectomia

Se practică mai des la câine, în cazuri grave de litiază, pionefrită, pielonefrită unilaterală,
tumori sau cu scop experimental. Contenţia se execută în decubit dorso-lombar, cu o pernă sub
regiunea lombară, pentru a uşura accesul operator. Anestezia este generală, prin narcoză sau
neuroleptanalgezie, combinate cu anestezia locală. Pregătirea locală se face prin antisepsie
mecanică şi chimică şi fixarea câmpurilor sterile de operaţie.
Tehnică. Incizia se execută preombilical, la nivelul liniei albe şi se fixează marginile
rănii cu ajutorul depărtătoarelor. Se pune în evidenţă rinichiul, prin îndepărtarea viscerelor
abdominale cu un câmp steril. Se izolează şi se eliberează progresiv rinichiul, prin incizia şi
îndepărtarea cu disecţie boantă a peritoneului parietal, a ţesutului adipos şi aponevrotic de la

191
nivelul hilului renal. La nivelul pediculului renal, se izolează vasele sanguine renale şi ureterul,
după care acestea se clampează separat cu câte două pense hemostatice curbe. Izolarea şi
clamparea începe cu artera renală, după care se ligaturează individual artera renală, vena renală
şi ureterul, care poate fi ligaturat şi secţionat şi de la nivelul vezicii urinare. Ligaturile sunt
duble, după care urmează secţionarea vaselor şi a ureterului între ligaturi. Pediculul renal restant
se protejează prin peritoneul parietal suturat în câteva puncte, după care se închide abdomenul
printr-o sutură bietajată. O altă cale de acces în nefrectomie o constituie laparatomia în flanc.
Aceasta prezintă avantajul că operaţia se execută extraperitoneal. Contenţia se face în decubit
lateral, pe partea opusă operaţiei. Incizia începe în unghiul constituit de ultima coastă şi
extremitatea apofizelor transverse lombare, continuându-se caudal şi uşor ventral pe o lungime
de 6-8 cm sau ea poate merge paralel cu ultima coastă. Prin această cale de acces, hemoragia
este mai mare, prin secţionarea unei arteriole lombare, care trebuie ligaturată cu catgut. Se aplică
depărtătoarele şi se pune în evidenţă ţesutul adipos care înconjoară rinichiul. Se secţionează
fascia perirenală, după care se procedează la izolarea progresivă a rinichiului, fiind atenţi la
eliberarea pediculului vascular şi a ureterului. Tehnica extirpării rinichiului şi a închiderii
abdomenului este asemănătoare cu cea descrisă la laparatomia mediană. Îngrijirile postoperatorii
se referă la prevenirea şi combaterea infecţiei prin antibioticoterapie pe cale generală, la regimul
dietetic hidric şi la cura de diureză cu soluţii glucozate 5%.

13.2. Nefrotomia şi pielotomia

Litiaza renală şi ureterală beneficiază de tratament medicamentos, igienodietetic, cu

ultrasunete şi chirurgical. Trebuie menţionat faptul că extragerea calculului prin nefrolitotomie,
pielotomie sau ureterotomie nu remediază condiţiile care favorizează apariţia lui (stază urinară,
infecţie urinară, tulburări metabolice), nu vindecă boala litiazică, ci doar rezolvă o situaţie de
urgenţă, fiind absolut necesară asocierea cu un tratament medicamentos şi cu un regim
igienodietetic care vizează combaterea cauzelor. În litiaza ureterală, când calculul depăşeşte
anumite dimensiuni şi se fixează, intervenţia chirurgicală trebuie efectuată neîntârziat.
Tehnică operatorie în nefrotomie. Deschiderea cavităţii abdominale se realizează mai
frecvent prin laparatomie mediană. Incizia se execută preombilical, la nivelul liniei albe,
fixându-se marginile rănii cu ajutorul depărtătoarelor. Se izolează apoi rinichiul cu ajutorul unui
tampon umed şi imobilizat între degetul mare şi arătător, iar printr-o tracţiune uşoară, rinichiul
este adus în plagă. Se evidenţiază pediculul renal şi se aplică o ligatură provizorie pe întregul
pedicul. Pentru evitarea hipoxiei renale, durata de menţinere a ligaturii nu trebuie să depăşească
20 minute. Rinichiul se incizează de-a lungul marii curburi, de la polul cranial până la polul
caudal, fiind important să rămânem cu incizia pe linia mediană, pentru a evita lezarea vaselor
interlobare. Incizia este continuată pe aceeaşi linie în profunzimea rinichiului, până la
deschiderea bazinetului. În vederea extragerii calculilor, rinichiul este irigat cu soluţie Ringer
lactat călduţă. Calculii vor fi îndepărtaţi cu o pensă sau cu o chiuretă mică, având grijă să nu-i
fragmentăm. Se pot preleva probe din bazinet, în vederea examenului bacteriologic şi
histopatologic (urină şi ţesut). Se identifică o eventuală obstrucţie a ureterului prin introducerea
unui cateter subţire din cauciuc până în vezica urinară, concomitent cu examinarea fiecărui
diverticul renal. Se apropie cele două margini ale inciziei cu ajutorul degetului arătător şi a
degetului mare şi se suturează cortexul renal, la aproximativ 1,5 cm de marginile plăgii, în
puncte separate în U cu polidioxanon 1-0. Aceste fire nu trebuie strânse prea tare, deoarece
reluarea circulaţiei sanguine măreşte volumul rinichiului. Capsula renală se suturează în surjet
simplu, cu nylon 4-0. Firul de mătase de la nivelul pediculului renal se îndepărtează şi se
repoziţionează rinichiul în loja renală, verificând să nu fie rotit cu 180°.
Unii autori recomandă, în cazul în care rinichiul este excesiv de mobil, fixarea acestuia
printr-o sutură între capsula renală şi peretele abdominal (nefropexie), pentru a preveni rotaţia şi
strangularea vaselor renale postoperator. Se închide abdomenul prin sutură bietajată şi se aplică
un pansament protector de tip Alfort, care se menţine 3-5 zile.

192
 Tehnică operatorie în pielotomie. Rinichiul poate fi abordat fie prin laparatomie
mediană, fie prin laparatomie paracostală, fiind preferată prima. Pentru vizualizarea rinichiului,
marginile plăgii sunt îndepărtate cu ajutorul depărtătoarelor, iar masa gastrointestinală este
împinsă cu ajutorul unui câmp steril spre partea opusă rinichiului, fără a fi scoasă din cavitatea
abdominală. Rinichiul este izolat cu ajutorul unui tampon umed şi imobilizat între degetul mare
şi cel arătător, iar printr-o tracţiune uşoară este adus în plagă. Se evidenţiază pediculul renal,
anterior găsindu-se artera renală, urmează vena renală, iar posterior se găseşte ureterul, care se
izolează. Se palpează bazinetul şi porţiunea proximală a ureterului, pentru a descoperi
localizarea calculilor. Dacă ureterul proximal este suficient de dilatat pentru a permite extracţia
calculilor, se face o incizie longitudinală a ureterului, până la nivelul bazinetului, incizie ce
interesează toate straturile. Calculii vor fi îndepărtaţi cu o pensă sau cu o chiuretă mică, având
grijă să nu-i fragmentăm, după care se va verifica permeabilitatea bazinetului, utilizând o sondă
de cauciuc. Pentru verificarea permeabilităţii ureterului vom introduce o sondă de cauciuc în
ureter, pe care o direcţionăm spre vezică. Dacă sonda nu întâmpină rezistenţă înseamnă că
ureterul este permeabil şi nu există calculi localizaţi în porţiunea distală a ureterului. Dacă există
calculi vezicali sau ureterali, se va recurge la cistotomie pentru a vizualiza orificiile ureterelor.
Se împing calculii ureterali până la rinichi, prin irigare cu ajutorul unor sonde subţiri de cauciuc.
După extracţia uroliţilor se realizează sutura bazinetului şi a ureterului proximal, în surjet
simplu, cu vicril poliglactin 910 5-0, cu atenţie, pentru a nu reduce lumenul ureterului şi a-l
obstrua. Şi în acest caz se recomandă nefropexia, după care abdomenul se închide trietajat şi se
aplică un pansament protector de tip Alfort, care se menţine timp de câteva zile.
Când calculii sunt localizaţi doar la nivelul ureterului, pe care-l obstruează, atunci se
realizează ureterotomia. După izolarea ureterului şi identificarea calculilor ureterali, se
realizează o incizie longitudinală, care trebuie să fie cât mai mică posibil, dar suficient de lungă
pentru a permite extracţia uşoară a calculilor. Se identifică o eventuală obstrucţie a ureterului,
prin introducerea unui cateter subţire, din cauciuc, până în vezica urinară. Extracţia calculilor se
face cu o pensă, având grijă să nu-i fragmentăm. Sutura ureterului se face diferit, în funcţie de
lungimea inciziei. Sutura transversală se face în cazul inciziilor mici şi când diametrul ureterului
este mai redus şi permite o lărgire a ureterului la nivelul suturii. Sutura longitudinală se face în
cazul inciziilor de dimensiuni mari şi atunci când calibrul ureterului este mai mare. Sutura se
realizează utilizând fir resorbabil, în surjet simplu, penetrând toată grosimea ureterului.
Folosirea lupei îmbunătăţeşte plasarea mai precisă a firelor de sutură. Se închide abdomenul
printr-o sutură trietajată, după ce în prealabil s-a efectuat un lavaj al cavităţii abdominale.
Postoperator, se instituie un tratament cu antibiotice şi un regim alimentar dietetic timp de 5 zile.

13.3. Cistotomia la carnivore

Operaţia de cistotomie se execută la speciile de animale mici în litiaza vezicală.

Contenţia se execută în decubit dorsal, urmată de hidratarea organismului prin seruri hipertone,
golirea vezicii prin cateterism, toaleta câmpului operator, anestezia generală, prin
neuroleptanalgezie şi locală, iar apoi fixarea câmpurilor sterile.
Tehnică. Laparatomia este prepubiană. La câine, incizia cutanată se practică de partea
stângă a furoului, iar la căţea, înapoia ombilicului, pe linia mediană, între cele două rânduri de
mamele, până la 2-3 cm înaintea pubisului. Se exteriorizează vezica urinară şi se izolează cu
câmpuri sterile. În acest sens, se explorează cavitatea abdominală cu degetele mâinii drepte şi se
prinde vezica, exteriorizând-o în rană cu faţa dorsală în sus. Refularea anselor intestinale în rana
operatorie este oprită printr-un câmp steril, după care se face puncţionarea vezicii cu un ac
adaptat la un tub de cauciuc, dacă ea nu a fost golită prin cateterism. Deschiderea vezicii urinare
se face cu bisturiul, pe faţa ei dorsală, printr-o incizie longitudinală în raport cu mărimea
calculului şi într-o zonă cât mai puţin vascularizată. Mucoasa vezicală, care este extrem de
extensibilă, trebuie incizată pe o lungime mai mică decât musculoasa. Explorarea vezicii şi
extragerea calculilor se execută cu o pensă anatomică, iar în cazul în care în vezică s-a găsit

193
nisip, el se poate scoate cu o linguriţă sterilizată. Cistorafia se face etajat, după ce s-a verificat
permeabilitatea uretrei prin cateterizare. Unii autori recomandă sutura trietajată, alţii, bietajată,
iar unii, numai sutura seroseroasă. Sutura bietajată este cea mai indicată, ea presupunând suturi
extramucoase (seromusculoasă şi seroseroasă, de înfundare, cu catgut), evitându-se astfel
depunerea sărurilor pe firele care proemină în cavitatea vezicii în sutura mucoasei. Firele de
sutură din catgut nu trebuie să fie puse prea aproape unele de altele, iar strângerea lor trebuie să
se facă moderat, atât cât să apropie marginile rănii, spre a evita necroza parietală. Operaţia se
termină prin reintroducerea vezicii urinare în cavitate, după ce pereţii vezicii au fost curăţaţi cu
ser fiziologic călduţ şi se face sutura bietajată a peretelui abdominal. Postoperator, se asigură o
dietă hidrică în primele zile, tonice generale şi antibiotice pe cale generală.

13.4. Uretrotomia

Uretrotomia se practică în litiaza uretrală, boală întâlnită la toate speciile de animale,

predominând la bovine, la cabaline şi la carnasiere. Calculii uretrali pot fi autohtoni şi migratori,
veniţi din vezică sau rinichi. Cei mai numeroşi sunt calculii migratori de la rinichi sau vezică şi
care se opresc în diferitele segmente ale uretrei, unde cresc progresiv în volum, prin noi straturi
concentrice de săruri minerale, obstruând treptat lumenul acesteia. Tratamentul urmăreşte
extragerea calculilor şi asigurarea micţiunii normale prin uretrotomia de urgenţă, spre a preveni
ruptura vezicii urinare. Operaţia de uretrotomie se practică numai la masculi.

A. Uretrotomia la taur şi la bou

Contenţia se execută în decubit dorsal sau lateral stâng, cu membrele legate împreună, în
afară de dreptul posterior, care este fixat ca pentru castrare, pentru a descoperi larg regiunea
scrotală. Anestezia este epidurală sacrală joasă, urmată de pregătirea locală.
Tehnică. Incizia se execută pe linia mediană a perineului, începând de la 6-8 cm înapoia
burselor testiculare, pe o lungime de 8-10 cm, interesând pielea, dubla aponevroză perineală şi
ţesutul conjunctiv din jurul penisului. Dilacerarea boantă a ţesutului conjunctiv se face până la
penis, care se simte bine, sub forma unui cordon indurat, urmată de exteriorizarea cu degetele a
S-ului penian. Când calculul este oprit în prima curbură (antero-inferioară), este recomandabil a
se deplasa calculul prin presiuni uşoare spre curbura posterioară, pentru a evita secţionarea
muşchilor retractori ai penisului în timpul inciziei uretrei. Deplasarea se face uşor atunci când
calculul are formă rotunjită şi suprafaţă netedă. Se incizează în plan median uretra, luând ca
punct de sprijin însuşi calculul uretral şi se exteriorizează calculul printr-o presiune laterală. În
general, calculii sunt de mărimea unui sâmbure de cireaşă sau a unui bob mic de fasole. După ce
s-a eliminat calculul, imediat urina se scurge în jet prin rana operatorie şi prin meatul urinar,
datorită eforturilor de micţiune ale animalului. Cateterismul extremităţii libere a penisului se
face cu o sondă introdusă prin rana operatorie, urmat de sutura în fir continuu sau în puncte
separate, cu fir resorbabil subţire, a ţesutului fibroerectil al uretrei şi sutura pielii în puncte
separate, cu mătase. În cazul când calculii uretrali sunt reţinuţi la originea uretrei peniene,
înainte de flexiunea uretrei peste arcada ischiatică, se practică uretrotomia ischiatică. Dacă
calculul uretral este reţinut în porţiunea liberă a penisului, se practică utretrotomia prescrotală.

B. Uretrotomia la cal şi la armăsar

Calculii uretrali la cal şi la armăsar pot fi reţinuţi fie la originea uretrei peniene, de unde
sunt extraşi prin operaţia de uretrotomie ischiatică, fie la 10-15 cm sub arcada ischiatică, când se
indică operaţia de uretrotomie postscrotală sau, mult mai rar, ei pot fi opriţi la baza porţiunii
libere a penisului, de unde sunt îndepărtaţi prin operaţia de uretrotomie prescrotală. Contenţia se
face în decubit dorsal sau dorso-lateral. Anestezia este generală, prin tranchilizare, regională, pe
nervii pudenzi, pentru exteriorizarea uşoară a penisului şi se execută la nivelul arcadei ischiatice,
la circa un lat de palmă sub anus şi la 2-3 cm lateral de planul median, cu 20 ml procaină 4% şi
anestezie locală, pe linia de incizie. Urmează toaleta locală şi fixarea câmpurilor de operaţie.

194
 Tehnică. Uretrotomia prescrotală se practică pe porţiunea liberă a penisului. În urma
anesteziei, penisul este exteriorizat şi prin palpare se identifică localizarea calculului. Se
incizează uretra la nivelul calculului, care se extrage printr-o uşoară presiune. Rana operatorie se
închide apoi prin puncte de sutură aplicate pe albuginee şi ţesutul spongios al uretrei. Dacă
porţiunea bazală a penisului, la nivelul căreia este oprit calculul, nu poate fi exteriorizată prin
orificiul furoului, atunci se efectuează şi incizia mediană a furoului, pe o lungime adecvată, după
care se execută uretrotomia. După extragerea calculului, rana se suturează bietajat. În cazul când
calculul este reţinut în apropierea extremităţii penisului, el poate fi extras prin meatul uretral,
prin uşoare presiuni spre înainte. În ceea ce priveşte uretrotomia ischiatică, introducerea
prealabilă a cateterului în uretră, până la curbura pelvină, este obligatorie, pentru identificarea şi
secţionarea acesteia imediat deasupra arcadei ischiatice, mai jos de anus, pe o lungime de 6-7
cm. Rana se închide prin sutură etajată, cu fir resorbabil fin ţesuturile periuretrale (bulbul
cavernos, ţesutul sponginos), fără a sutura mucoasa, evitând astfel producerea stricturilor
uretrale. Fascia profundă se suturează în puncte separate, iar planul cutanat, cu aţă chirurgicală.
Postoperator, se instituie antibioticoterapie pe cale generală timp de 5-7 zile.

C. Uretrotomia la câine şi la cotoi

La câine, locul de elecţie pentru calculii uretrali este reprezentat prin spaţiul de la baza
osului penian sau în gutiera acestui os, unde uretra se îngustează. Uretrotomia recomandată este
cea bazopeniană. Contenţia se face în decubit dorso-lombar pe masa de operaţie, cu fixarea
fiecărui membru în parte. Anestezia este generală, prin neuroleptanalgezie şi locală, prin
infiltraţie la baza gutierei osului penian, apoi toaleta locală şi fixarea câmpurilor de operaţie.
Tehnică. Introducerea cateterului în uretră până la obstacol este urmată de exteriorizarea
penisului, prin tragerea cât mai înapoi a furoului, până la dispariţia pliului mucoasei de la baza
lui. Identificarea sediului calculului prin palparea gutierei şi a bazei osului penian este urmată de
incizia uretrei pe o lungime de 2-3 cm, în plan median, din gutiera osului penian şi prelungirea
inciziei până înapoia osului penian. Se va avea grijă să nu se secţioneze cercul arterial de la baza
furoului, pentru prevenirea unei hemoragii accentuate. Se extrag apoi cu ajutorul unei pense
calculii şi se verifică permeabilitatea uretrei prin introducerea cateterului până în vezică.
Urmează acoperirea rănii cu asocilin, dar nu se aplică suturi, cicatrizarea realizându-se per
secundam, în decurs de 8-12 zile. Când calculii uretrali sunt reţinuţi în porţiunea anterioară a
uretrei, se recomandă uretrotomia prescrotală. În acest procedeu, se introduce sonda în uretră
până la nivelul obstacolului. Se practică o incizie de 2-4 cm în regiunea prescrotală, în plan
median, interesând succesiv pielea, ţesutul conjunctiv lax şi uretra. Se extrag calculii uretrali cu
pensa anatomică, iar rana se va trata descoperit până la cicatrizare. Postoperator, se
administrează antibiotice pe cale generală, timp de 5-7 zile. La cotoi, uretrotomia se practică mai
rar şi ea se execută după tehnica uretrotomiei prescrotale descrisă la câine.

D. Rezecţia procesului uretral la berbec şi la ţap

La berbeci, mai ales la cei din rasele perfecţionate, a căror alimentaţie este bogată în
fosfaţi amoniacomagnezieni, se poate întâlni un depozit sedimentar la extremitatea terminală a
uretrei. Aceşti calculi, de mărimea unei gămălii de ac, pot obstrua procesul uretral la berbec şi la
ţap, ducând la retenţii urinare, ruptura vezicii urinare, necroza apendicelui uretral etc. Contenţia
se execută prin prinderea antebraţelor şi plasarea animalului între genunchi, în poziţie şezândă,
cu faţa spre operator. Anestezia se face prin tranchilizare şi locală.
Tehnică. Se exteriorizează teaca furoului prin împingere înapoi, se întinde procesul
uretral cu ajutorul unei pense fixate pe extremitatea apendicelui uretral, se excizează procesul
uretral la nivelul coroanei glandului şi se face hemostaza prin tamponament.
Urmează frecţionarea cu o pomadă antiseptică, a suprafeţei gâtului glandului, după care
penisul este lăsat să alunece în furou. În cazuri extrem de rare, calculii uretrali se pot opri la
nivelul S-ului penian, atunci când se recomandă uretrotomia postscrotală.

195
 13.5. Uretrostomia

Este indicată în obstrucţii uretrale sau stenoze, mai ales la nivelul curburii ischiatice.
Pregătirile preoperatorii sunt identice cu cele descrise în operaţia de uretrotomie ischiatică. După
deschiderea uretrei, mucoasa uretrală se suturează la piele, în puncte separate, echidistaţate, cu
material neresorbabil. În acest fel se realizează o deschidere artificială, un meat urinar artificial
larg în zona stenozei uretrale. Pentru prevenirea infiltraţiei cu urină se aplică câte două puncte de
sutură la nivelul celor două comisuri. Firele de sutură se scot după 10-12 zile.

13.6. Prostatectomia la câine

Afecţiunile prostatei sunt destul de des întâlnite, în special la câinii mai în vârstă.
Tehnică. Operaţia se poate realiza prin mai multe metode. Astfel, se cunoaşte metoda
prin acces perineal, cea prin acces la nivelul liniei albe şi cea prin acces paramedian. Din punct
de vedere al afecţiunilor reprezentate prin chisturi sau abcese, se recomandă prostatectomia
parţială, iar în caz de neoplasme este preferată ablaţia prostatei. În acest din urmă caz, exereza se
poate face fie cu păstrarea integrităţii uretrei, fie cu rezecţia unei porţiuni din uretră, procedeu
care va fi prezentat în continuare. Accesul în cavitatea abdominală se face prin laparatomie
paramediană, începând de la cicatricea ombilicală până în zona inghinală. Vizualizarea prostatei
se realizează prin fixarea marginilor plăgii cu depărtătoare, iar masa gastrointestinală se izolează
într-un câmp steril şi se împinge cranial, fără a fi scoasă din cavitatea abdominală. Se
evidenţiază vezica urinară şi se introduce un cateter uretral, pentru vidarea acesteia. Apoi se
dilacerează ţesutul adipos periprostatic şi se încearcă mobilizarea prostatei şi a uretrei în sens
cranial. Se evidenţiază gâtul vezicii şi se aplică două fire de tracţiune pe porţiunea caudală a
uretrei, care vor uşura realizarea anastomozei. Cu ajutorul foarfecelor chirurgicale drepte are loc
îndepărtarea prostatei şi a unei porţiuni din uretră. Trebuie evitată rezecţia unei porţiuni mari din
uretră, pentru a se conserva cât mai mult din gâtul vezical şi din porţiunea caudală a uretrei.
După îndepărtarea prostatei, cateterul se redirecţionează spre vezică. Capetele secţionate ale
uretrei se afrontează şi se trece la anastomoza lor în puncte separate, cu fir resorbabil.
Anastomoza se face iniţial în punctele cardinale, urmând completarea cu celelalte puncte
de sutură. Afrontarea trebuie făcută cât mai bine şi cât mai corect, pentru a evita rămânerea de
spaţii prin care să se scurgă urina în cavitatea abdominală.
Se verifică dacă hemostaza s-a efectuat corect, după care se face lavajul peritoneal cu
soluţie fiziologică sterilă şi se aplică intraabdominal un unguent pe bază de antibiotice. Peretele
abdominal se suturează în două straturi anatomice, utilizând fire resorbabile sintetice şi pielea, în
puncte separate, cu aţă chirurgicală. Postoperator, se instituie un tratament pe bază de antibiotice
timp de 5 zile, iar în cazul în care la examenul histopatologic se identifică natura malignă a
tumorii, tratamentul trebuie completat cu administrarea de citostatice.

Capitolul 14. BOLI CHIRURGICALE COMUNE TUTUROR ŢESUTURILOR

1. Contuziile

Sunt leziuni traumatice închise, produse de un agent vulnerant contondent, care

determină leziuni tisulare variabile, fără a crea însă o soluţie de continuitate la nivelul pielii.
Etiopatogeneză. Există numeroase împrejurări, de ordin traumatic, capabile să producă
leziuni de tipul contuziilor, fie prin izbirea unor părţi anatomice ale corpului de obstacole fixe,
fie prin acţiunea unor corpuri contondente animate de viteză şi forţă vie. Focarul lezional
contuzional se instalează sub tegument, a cărui integritate îi asigură caracterul de leziune
închisă: zona mortificată (formată din ţesuturile care au suferit modificări anatomice
reprezentate prin leziuni de continuitate, de strivire, de rupere, precum şi prin infiltraţie
limfohematică), zona ischemică (caracterizată printr-o vitalitate redusă a ţesuturilor, unde

196
elementele celulare devin în mare parte susceptibile la procese degenerative secundare), zona
reactivă (în care apar fenomene de hiperemie, exsudaţie şi procese reparative). Contuziile se
clasifică după gradul de profunzime şi de alterare al ţesuturilor.
Contuziile de gradul I se caracterizează prin extravazări limfohematice limitate la vasele
capilare, în general cu aspect de infiltraţii punctiforme sau difuze, mai rar sub formă de colecţii
minimale. Leziunile superficiale nu pătrund mai adânc de ţesutul subcutanat sau submucos.
Contuziile de gradul II presupun extravazări hematice cauzate de ruptura unor vase de
calibru mai mare, cu formarea de hematoame situate subcutanat. De asemenea, pot să apară
extravazări şi colecţii acumulate la nivelul unor cavităţi închise (articulaţii, glob ocular etc.).
Contuziile de gradul III se caracterizează bineînţeles prin leziuni vasculare, dar la care se
adaugă strivirea parţială sau totală a unor ţesuturi, uneori rupturi ale unor organe cavitare (ex.
stomac, intestin) sau parenchimatoase (ex. pulmon, ficat).
Simptome. În contuziile de gradul I, regiunea afectată este de culoare negricioasă sau
violacee, uşor edemaţiată şi sensibilă la palpare. Culoarea virează în zilele următoare în verzuie
şi apoi galbenă, datorită transformării hemoglobinei în hematoidină (indiciu privind vechimea).
Contuziile de gradul I trec adeseori neobservate, ele vindecându-se chiar şi spontan. Dacă se
produc la nivelul unor mucoase aparente, simptomele clinice sunt identice cu cele de mai sus, cu
singura deosebire că ele sunt mai evidente şi vindecarea este mai rapidă.
În contuziile de gradul II, simptomele se traduc prin apariţia unor hematoame de mărimi
variabile, în funcţie de calibrul vaselor afectate. Complicaţiile cele mai frecvente sunt
reprezentate prin hemoragie (în cazul deschiderii premature a hematomului) şi infecţie (când nu
s-au respectat regulile de asepsie şi antisepsie, când deschiderea hematomului nu s-a făcut în
partea cea mai declivă şi tratamentul nu a fost aplicat corespunzător).
În contuziile de gradul III se pot constata simptome locale (tumefacţie sensibilă şi
dureroasă la palpaţia profundă, piele depilată, de nuanţă violacee), funcţionale (şchiopătură) şi
generale (şocul traumatic, infecţiile endogene, intoxicaţiile, gangrena umedă sau gazoasă).
Tratament. În contuziile de gradul I se pot aplica pensulaţii cu tinctură de iod, frecţii cu
alcool camforat şi antiflogistice externe (comprese cu apă rece, cu soluţie saturată de sulfat de
magneziu, cu acetat bazic de plumb sau soluţie Burow).
În contuziile de gradul II se urmăreşte resorbţia hematoamelor prin mijloacele de mai
sus, la care se adaugă unguente cu prednisolon. În caz că după 4-5 zile nu se observă nici o
ameliorare, se recurge la rubefacţii cu tinctură de iod sau chiar vezicaţii cu unguent vezicant la
cabaline şi unguent iodat la bovine. Când procesul inflamator are tendinţă de expansiune sau se
suspectează complicaţii septice, se trece la tratamentul general cu antibiotice şi sulfamide,
precum şi la drenarea secreţiilor prin incizii declive şi anatomice (în caz de abcese, flegmoane).
În contuziile de gradul III se urmăreşte mai întâi restabilirea stării generale a animalului,
prin administrarea de cardiotonice, analeptice cardiorespiratorii, oxigenoterapie, rehidratante,
soluţii nutritive (glucoză, gluconat de calciu) şi antihemoragice (vitamina K). Tratamentul cu
sulfamide şi antibiotice trebuie instituit pentru evitarea complicaţiilor septice. Local, se face
toaleta mecanică şi chimică a regiunii respective (pentru a vedea dacă focarul comunică sau nu
cu exteriorul), infiltraţii perilezionale cu procaină sau xilină (pentru a combate durerea), frecţii
cu alcool camforat, vezicaţii şi drenarea proceselor supurative, pierderile de substanţă
consecutive fiind compensate printr-o cicatrizare per secundam. Dacă la nivelul regiunii se
constată fractura razei osoase, se face o radiografie, urmată de reducerea fracturii.

2. Colecţia serosanguinolentă

Este o contuzie produsă de către un agent traumatic care acţionează oblic sau tangenţial
asupra pielii, producând astfel o dilacerare a ţesutului conjunctiv subcutanat, cu formarea unei
cavităţi, care se umple incomplet cu lichid serosanguinolent.
Etiopatogeneză. Colecţia apare în urma loviturilor cu diverse corpuri contondente
(inclusiv harnaşamentul prea larg), care determină dilacerarea ţesutului conjunctiv subcutanat,

197
decolarea pielii de pe aponevroze şi crearea unui spaţiu de clivaj, care se umple cu un transsudat
rezultat în urma modificărilor vasculare. Colecţia poate să ia naştere şi dintr-un hematom, în
urma resorbţiei părţii coagulate şi a prezenţei în cavitatea hematomului a serului exprimat în
urma coagulării sângelui. În general, colecţia ia naştere în regiunile în care se găsesc aponevroze
rezistente, pe care pielea poate aluneca uşor, sub acţiunea agentului traumatic.
În colecţia traumatică, lichidul extravazat este întotdeauna serocitrin (nu hemoragic),
liber în cavitate (generează fluctuenţă vibratorie la presiune) şi nu ajunge niciodată să o umple
sub tensiune (tumefacţia nu se bombează niciodată, ea apare întotdeauna turtită).
Colecţia postoperatorie ia naştere prin acelaşi mecanism, cu deosebirea că dezlipirea
pielii de pe planul aponevrotic se realizează deliberat, în cursul unei operaţii şi în urma
acumulării de lichid sub rana suturată.
Colecţia serosanguinolentă evoluează spre resorbţie, însă aceasta se realizează destul de
lent, astfel că este recomandabil ca în cazul colecţiilor de dimensiuni mari să se intervină
operator (uneori lichidul se poate reface după drenare).
Simptome. Colecţia serosanguinolentă (chistul traumatic) apare sub forma unei colecţii
bine delimitate şi de mărime variabilă, moale şi fluctuentă. Simptomele inflamatorii care o
însoţesc sunt foarte discrete şi de cele mai multe ori trec neobservate.
Tratamentul urmăreşte resorbţia chistului prin pensulaţii cu tinctură de iod, efectuate la
interval de 2 zile. Dacă însă după 2 săptămâni, chistul nu s-a resorbit, se recurge la deschiderea
lui în partea cea mai declivă. Se pot aplica vezicători (împrejurul chistului), aspersiuni cu eter
iodoformat şi spray-uri pe bază de antibiotice (intracavitar), iar dacă există travee conjunctive,
acestea se vor debrida. Este indicată seroprevenţia antitetanică.

3. Hematomul

Este o contuzie de gradul II, caracterizată din punct de vedere clinic printr-o colecţie
sanguină la nivelul planurilor anatomice.
Etiopatogeneză. Hematomul apare în urma deşirărilor vasculare cauzate de traumatisme
cu diferite corpuri contondente. Iniţial, sângele extravazat rămâne necoagulat, apoi se
coagulează, iar serul care se exprimă ocupă partea centrală a hematomului, însă cu timpul şi
serul se resoarbe, iar dacă hematomul nu a fost prea mare, partea coagulată dispare şi ea sub
acţiunea fagocitară şi proteolitică a macrofagelor.
Hematomul circumscris se prezintă sub forma unei tumefacţii lenticulare sau sferice,
dureroasă la palpaţie, mai moale şi mai fluctuentă în centru, mai consistentă la periferie. De
obicei se formează în regiunile slab îmbrăcate cu musculatură, în care planul osos se găseşte
imediat sub piele (cap, gambă, chişiţă). Un simptom caracteristic la palpaţie este prezenţa
crepitaţiei sanguine, senzaţie care este produsă de fragmentarea cheagului.
Hematomul difuz se caracterizează prin răspândirea sângelui în ţesuturi, de-a lungul
cordoanelor vasculare, determinând o infiltraţie intimă a ţesutului conjunctiv interstiţial.
Evoluţie. Resorbţia apare la hematoamele mici, circumscrise sau difuze, începând cu
partea lichidă, în timp ce coagulii fibrinoşi dispar numai după ce suferă procesul de proteoliză.
În locul fostului hematom, regiunea rămâne de obicei mai indurată sau chiar sclerozată.
Hematoamele voluminoase se resorb foarte greu, dar în cele mai multe cazuri persistă, pentru
îndepărtarea lor fiind necesară intervenţia chirurgicală. Ele se pot organiza sub forma unei
formaţiuni mai mult sau mai puţin conturate, respectiv îşi pot dezvolta o membrană fibroasă,
evoluând spre un chist serosanguinolent, care se poate infecta (cel mai grav).
Simptome. Pe lângă aspectele de mai sus, la examenul clinic se observă că regiunea din
jurul hematomului este caldă, uşor tumefiată şi puţin sensibilă. Crepitaţia sanguină trebuie
diferenţiată de cea osoasă, care este mult mai dură şi poate fi reprodusă de mai multe ori.
Tratamentul urmăreşte oprirea dezvoltării hematomului, prin aplicarea în regiunea
respectivă a unor comprese cu apă rece, soluţie Burow sau soluţie de acetat bazic de plumb.
Concomitent, pe cale i.v., se administrează substanţe hemostatice (ex. vitamina K, clorură de

198
calciu, trombină, ser normal de cal). Dacă viaţa animalului este în pericol, se recurge la
intervenţia chirurgicală de urgenţă, care are drept scop izolarea şi ligatura celor două capete ale
vasului lezat. Refacerea volemiei se asigură prin administrarea i.v. a serurilor cu electroliţi sau
prin hemotransfuzie. Se poate activa circulaţia şi favoriza resorbţia prin aplicare de unguente cu
hialuronidază sau injectarea de soluţii cu sulfachemotripsină.
În cazurile obişnuite se recomandă expectaţia timp de circa 2 săptămâni, perioadă în
care, din 2 în 2 zile, se fac pensulaţii cu tinctură de iod, atât pe suprafaţa hematomului, cât şi în
jur, cu scopul de a determina resorbţia lui. Dacă după 14 zile de tratament, hematomul nu s-a
resorbit, atunci se încearcă deschiderea cu bisturiul sau cu termocauterul în partea cea mai
declivă. Se îndepărtează toate cheagurile de sânge din cavitatea hematomului, după care se fac
aspersiuni cu eter iodoformat sau se aplică spray-uri şi bujiuri spumante cu antibiotice.
Tratamentul se efectuează zilnic, până la vindecare, iar pentru a grăbi fenomenul de resorbţie şi
reparaţie locală, în jurul hematomului se aplică o vezicătoare. Este interzisă deschiderea
hematomului înainte de 10-12 zile, pentru că ar putea duce la o hemoragie externă fatală.
Hematoamele mari, pulsatile, se vor deschide pentru realizarea hemostazei prin ligatură
vasculară. În acest tip de hematoame se va administra câte o doză preventivă de ser antitetanic şi
antigangrenos polivalent şi nu se va omite nici terapia cu antibiotice şi sulfamide.

4. Rănile

Sunt leziuni produse de agenţi vulneranţi mecanici, fizici, chimici sau biologici, care
acţionează izolat sau combinat, având drept caracteristică unică crearea unei soluţii de
continuitate la nivelul ţesuturilor moi.
Etiopatogeneză. Rezultatul acţiunii nocive a agenţilor traumatizanţi poartă numele de
focar lezional, care prezintă o cavitate, delimitată de pereţi şi umplută cu un conţinut mai mult
sau mai puţin important, în funcţie de agentul traumatic. Conţinutul poate fi cantitativ diferit, în
funcţie de forma şi dimensiunile agentului traumatic şi de intensitatea cu care acesta a acţionat
asupra ţesuturilor. El poate fi format din ţesuturi strivite, mortificate, cheaguri de sânge sau
diverşi corpi străini, reprezentând un excelent mediu pentru dezvoltarea bateriilor, contaminarea
putând să aibă loc direct (prin intermediul corpului vulnerant) sau indirect. Pereţii focarului
traumatic sunt formaţi din două zone: ischemică (este determinată de spasmul vaselor sanguine,
având rolul de a opri hemoragia şi de a împiedica absorbţia în circulaţie a produşilor de
proteoliză care iau naştere în urma descompunerii ţesuturilor devitalizate) şi hiperemică (are în
primul rând rolul de apărare împotriva infecţiei, precum şi cel de a reface pierderile suferite la
nivelul traumatismului). Modificările organice din focarului lezional se caracterizează prin doi
coeficienţi de gravitate, între care nu există un raport de proporţionalitate: cantitatea de substrat
distrus şi poziţia pe care o deţine substratul în ierarhia funcţională a organismului.
Sindromul lezional defineşte totalitatea consecinţelor sistemice imediate, care apar ca
urmare a focarului lezional şi care nu sunt întotdeauna evidente clinic.
Sindromul lezional depinde de trei coeficienţi de gravitate: cantitatea şi calitatea
ţesuturilor care au fost traumatizate, consecinţele sistemice ale focarului lezional şi rezistenţa
organismului (variabilă, în funcţie de gravitatea focarului lezional, supravieţuirea fiind posibilă
dacă sindromul lezional nu depăşeşte rezerva de adaptare a organismului).
Clasificare. După natura agenţilor vulneranţi: mecanice, fizice, chimice.
După adâncime: superficiale (când corpul vulnerant pătrunde până la aponevroze),
profunde (când corpul vulnerant poate să ajungă până la os).
Rănile situate în dreptul cavităţilor, a sinusurilor, a craniului, a regiunii traheale şi
esofagiene: nepenetrante (superficiale – când este lezată pielea şi ţesutul conjunctiv subcutanat,
eventual muşchiul pielos; profunde – când agentul cauzal distruge ţesuturile profunde, dar nu
pătrunde în cavităţi sau sinusuri), penetrante (simple – când corpul vulnerant pătrunde în cavităţi
sau sinusuri, dar nu produce leziuni organice; complicate – când sunt prezente leziunile

199
organice, care complică mult starea generală a animalului).
După aspectul morfopatologic: simple (cu margini drepte, regulate şi cantităţi mici de
ţesut distrus), compuse (cu margini neregulate şi secţionări musculare, vasculare, de tendoane şi
nervi), complicate (rănile vechi, cu distrugeri tisulare mari, corpi străini şi hematoame, cu
complicaţii locale şi generale, uneori septice, cu prognostic grav).
După numărul rănilor: unice, multiple.
După vechimea rănilor: recente (contaminate, cele care au o durată de până la 6-8 ore de
la producerea lor), vechi (infectate, cele care depăşesc 24 ore).

4.1. Simptomele rănilor

A. Simptome locale
Durerea variază în raport cu regiunea afectată, inervaţia acesteia, întinderea şi
profunzimea rănii, specia şi particularităţile individuale ale animalului.
În cazul rănilor simple, superficiale, durerea cedează după câteva ore şi dispare complet
în 2-3 zile, spre deosebire de rănile complicate, unde durerea persistă mai mult timp.
Îndepărtarea marginilor rănii se observă întotdeauna drept consecinţă a retractibilităţii
ţesuturilor afectate (cea mai retractabilă este pielea).
Hemoragia însoţeşte întotdeauna rănile produse prin agenţi mecanici şi lipseşte de obicei
în cele termice, electrice şi chimice. Se va aprecia natura sa (arterială, venoasă, capilară), dacă
este primară sau secundară şi dacă este pe fond hemolitic sau discrazic.
Impotenţa funcţională este consecinţa durerii şi se manifestă prin suprimarea parţială sau
totală a funcţiei regiunii respective (ex. şchiopătură la nivelul membrelor).
Contaminarea rănii este cauzată de pătrunderea microbilor odată cu agentul vulnerant.
Infectarea rănii începe de obicei cu o singură specie microbiană şi abia apoi, după 2-3
zile, apar asociaţiile microbiene. Cei mai mulţi germeni se găsesc la marginile rănii şi în jurul
corpului străin. Rana se poate infecta atât cu germeni aerobi, cât şi cu germeni anaerobi, în
funcţie de condiţiile care se creează la nivelul focarului traumatic.

B. Simptome generale
Acestea se pot declanşa imediat după traumatism sau la distanţă de câteva zile, când rana
nu este tratată şi apar complicaţii soldate cu infecţia focarului traumatic. Curba termică şi
leucocitoza reflectă gradul de distrugere a ţesuturilor şi de infecţie a rănii, iar eritrograma şi
hematocritul ne furnizează date despre intensitatea hemoragiei.
Febra aseptică se datorează unei resorbţii din focarul traumatic a substanţelor pirogene,
este în general precoce şi de scurtă durată (apare în 2-3 zile, atinge un oarecare grad de
intensitate, rămâne în platou 2-5 zile şi apoi dispare în 6-8 zile). Cea septică este consecinţa
instalării unei infecţii, fiind însoţită întotdeauna atât de procese inflamatorii locale foarte intense,
cât şi de semne generale (abatere, inapetenţă, modificarea pulsului şi a respiraţiei, impotenţă
funcţională etc.), care lipsesc în febra traumatică aseptică.
Dezechilibrul umoral este un fenomen care apare în toate rănile, totalitatea modificărilor
umorale constituind „boala posttraumatică”. Întregul ansamblu de tulburări nu este altceva decât
o creştere anormală a substanţelor organice din sânge, alături de o diminuare a sărurilor
minerale: leucocitoză, leucopenie, azotemie, hiperproteinemie, hiperlipemie, hiperglicemie,
hipokalemie, hipocalcemie, hipofosforemie, scăderea rezervei alcaline, deshidratare.
Leucocitoza este observată la 24 ore după producerea rănii, ca urmare a reacţiei de
apărare a organismului împotriva infecţiei şi de stimulare a fenomenelor de reparaţie tisulară,
constituind un semn al vindecării şi al cicatrizării.
Leucopenia arată că fenomenele de reparare şi cicatrizare sunt încetinite, iar mijloacele
de apărare, insuficiente (prognostic rezervat sau grav). Surmenajul, starea de întreţinere proastă
a animalului, stabulaţia, dieta prea lungă şi purgaţia favorizează leucopenia.

200
 4.2. Cicatrizarea

Este un proces complex, care cuprinde un ansamblu de fenomene generale şi locale ce se

petrec în ţesuturile limitrofe zonei afectate, cu scopul de a repara pierderile celulare şi de a
restabili integritatea morfofuncţională a teritoriului distrus. Debutul şi durata procesului de
cicatrizare sunt dependente de profunzimea, forma şi gradul de contaminare sau infecţie al rănii,
precum şi de puterea de reacţie a organismului. În funcţie de ţesutul care participă la proces, pot
fi diferenţiate două moduri de vindecare: cicatrizarea (când vindecarea rănii se face pe seama
ţesutului conjunctiv limitrof) şi regenerarea (restitutio ad integrum – în ficat şi în ţesutul osos).

A. Cicatrizarea prin adeziune

Se realizează în circa 8-12 zile, în unele răni operatorii suturate sau în rănile accidentale
superficiale, când se intervine în condiţii perfecte de asepsie şi nu apare infecţia. Cicatrizarea
este suplă, nu se văd firele suturii, ci doar o linie subţire sub părul animalelor. Procesele
reacţionale sunt de mică importanţă, iar inflamaţia este moderată. Pentru ca cicatrizarea să se
poată realiza este necesar ca rana să fie perfect aseptică, recentă (sau eventual revivifiată), cu o
hemostază perfectă, fără corpi străini şi ţesuturi devitalizate, buzele rănii să fie drepte şi bine
afrontate, iar sutura să fie bine executată. După afrontarea planurilor anatomice prin suturi se va
produce între cele două planuri o reţea fină de fibrină, care contribuie la fixarea provizorie a
marginilor soluţiei de continuitate. În ţesutul conjunctiv limitrof începe apoi un fenomen de
proliferare a capilarelor şi are loc diapedeza leucocitară, concomitent cu proliferarea celulelor şi
a fibrelor conjunctive. În paralel cu fenomenele plastice iniţiale, se completează distrugerea şi
resorbţia stratului fibrinohemoragic, prin acţiunea enzimatică a granulocitelor şi a macrofagelor.
Regenerarea epitelială se produce prin multiplicarea elementelor bazale, care formează
cordoane subţiri ce alunecă şi se afundă parţial în ţesutul conjunctiv în creştere. Epidermul, prin
multiplicare celulară, va forma un strat protector, sub care începe a se cicatriza dermul, datorită
activităţii celulelor conjunctive. Cicatrizarea seroaselor este mai rapidă şi mai activă (în 4-5 zile
se ajunge la o cicatrice suficient de rezistentă). Rănile mucoaselor se cicatrizează în mod similar
cu pielea. Pentru ţesuturile tendinos, ligamentar şi fascial, insuficient vascularizate, compacte şi
prin urmare greu invadate de ţesutul cicatricial şi supuse de obicei unei solicitări mecanice
importante, cicatricea formată se poate considera consolidată numai după cel puţin 21 zile.

B. Cicatrizarea prin supuraţie

Are loc în rănile cu traumatism şi hemoragie mare, distrugeri însemnate de ţesuturi,
cavitate mare, margini îndepărtate, septice şi în cazul în care sutura rănii nu poate fi făcută,
debutând numai după ce s-a jugulat infecţia şi s-a efectuat minuţios antisepsia chirurgicală.
Faza de preînmugurire sau de inflamaţie traumatică aseptică se caracterizează prin
lichefierea ţesuturilor traumatizate, distruse şi anoxiate din cavitatea rănii, prin edem
perilezional masiv consecutiv plasmexodiei şi prin acidoză consecutivă stazei circulatorii,
hipoxiei şi acumulării de CO2. Necroza ţesuturilor hipoxiate se produce într-un timp relativ
scurt, după capacitatea lor de a rezista ischemiei: celulele tegumentare şi musculare 2 ore,
neuronii corticali 2-5 minute. Zona centrală a rănii, care este formată din ţesuturi devitalizate,
mortificate, coaguli şi corpi străini, este izolată şi exclusă biologic din organism printr-un
mecanism vasomotor reflex. Se constituie astfel cele trei componente ale focarului traumatic, cu
apariţia edemului traumatic perilezional, datorat plasmexodiei şi diapedezei leucocitare.
Distrugerea ţesuturilor izolate se realizează prin hipoxie şi prin enzimele leucocitare
ajunse în focarul traumatic, care au acţiune bactericidă şi proteolitică. Ele scindează moleculele
mari în unităţile componente, putând determina starea de autointoxicaţie proteazică. Edemul
traumatic perilezional are efect favorabil prin fenomenele pe care le provoacă, dar trebuie să fie
de scurtă durată. Eliminarea ţesuturilor dezintegrate se face sub formă de supuraţie (secreţii
bogate în peptide şi aminoacizi) sau sub formă de necroză (sfacele). Pentru grăbirea procesului
de liză şi autocurăţire a rănii este necesară antisepsia chirurgicală riguroasă, drenarea rănii,

201
leucoterapia (prin vezicători sau rubefacţii aplicate perilezional) şi uneori terapia stimulativă
nespecifică. Faza de preînmugurire durează în medie 4-8 zile.
Faza de înmugurire se caracterizează prin umplerea cavităţii rănii cu ţesut conjunctiv
tânăr, de granulaţie, în condiţiile dispariţiei fenomenelor inflamatorii şi a edemului perilezional.
Burjeonul (mugurele) este elementul structural de bază al ţesutului de granulaţie, fiind constituit
din anse de capilare sinuoase, înfăşurate de histiocite şi fibroblaste cu proliferare rapidă, uneori
granulocite şi limfocite. La început, mugurii sunt mici, de culoare roz pal şi sângerează la cea
mai mică atingere, devenind vizibili abia după 6-8 zile. Din zonele profunde ale rănii sau din
amfractuozităţile în curs de umplere, ţesutul de granulaţie creşte în grosime şi ajunge la nivelul
planului tegumentar din jur. În profunzime începe apoi maturaţia ţesutului de granulaţie, motiv
pentru care, odată cu formarea acestui ţesut, infecţia rănii este practic jugulată şi transformată în
microflora rănii, care are rol de stimulare a procesului de regenerare. Dacă cicatrizarea este
normală, de îndată ce înmugurirea stratului superficial a ajuns la nivelul marginii cutanate, ea
încetează, iar transformarea fibroasă suferită de stratul profund va cuprinde şi stratul superficial,
astfel încât întregul ţesut de înmugurire va lua o formă fibroasă, cu orientarea fibrelor în direcţia
tracţiunii. Durata acestei faze este variabilă, în funcţie de întinderea şi profunzimea rănii.
Faza de epidermizare constă în maturarea ţesutului de înmugurire şi formarea cicatricei
(ţesut fibros matur), începând încă din timpul fazei precedente şi având ca punct de plecare
stratul profund al ţesutului de înmugurire şi marginile buzelor rănii (se realizează în acest fel o
epitelizare centripetă a rănii). Cicatricele tinere au o culoare albă roz, pot fi uşor proeminente
faţă de nivelul pielii, de consistenţă tare şi cu un uşor grad de elasticitate. Cicatricele mature au o
culoare albă porţelanie (dacă sunt situate în ţesut slab pigmentat) sau uşor pigmentată şi în urma
retracţiei îşi reduc cu mult suprafaţa. Transformarea ţesutului de granulaţie în ţesut funcţional
(cicatricial) este însoţită de reacţia concentrică a pielii (acoperirea cicatricei conjunctive cu un
strat subţire de epiderm). Cu cât pielea este mai puţin mobilă, cu atât faza de epidermizare este
mai lungă. Cicatricea poate să aibă diverse forme, este de regulă depilată, slab pigmentată şi în
unele cazuri rămâne vizibilă. Este lipsită de fibre elastice (de aceea este puţin extensibilă),
glande sudoripare, foliculi piloşi şi glande sebacee.

C. Cicatrizarea prin intervenţia suturilor secundare

Suturile secundare pot să îmbunătăţească vindecarea, intervenind acolo unde rănile s-au
deschis accidental, precum şi acolo unde firele de sutură dau semne de intoleranţă şi acolo unde
intervenţia este tardivă, după 24-48 ore sau chiar la un interval de timp mai mare după apariţia
ţesutului de granulaţie. Medicaţia eficientă de astăzi permite aplicarea suturilor tardive.

D. Cicatrizarea prin intervenţia plastiei cutanate

Poate fi folosită în cazul unor pierderi masive de piele şi mai cu seamă în tratamentul
cicatrizărilor hipertrofe, după o prelucrare chirurgicală atentă a rănii.

E. Cicatrizarea mixtă
Reprezintă modul de reparaţie a rănilor operatorii drenate.
Porţiunea suturată se cicatrizează prin adeziune, iar cavitatea unde a fost drenul (sau
locul rămas după îndepărtarea câtorva puncte de sutură), prin înmugurire.

F. Cicatrizarea sub crustă

Se întâlneşte mai ales în cazul rănilor superficiale, cum ar fi cele produse la cai de
rosăturile de harnaşamente, în caz de escare şi escoriaţii.
Se realizează prin înmugurire şi epidermizare, sub crusta rezultată prin uscarea
exsudatului prezent la suprafaţa rănii, iar epidermul se reface în 7-10 zile şi crusta cade.

4.3. Factorii care pot influenţa vindecarea

202
 Rănile produse în regiuni bogat inervate şi vascularizate (ex. muşchi) se vindecă mai
repede decât cele din zonele sărace în ţesut reticuloendotelial (ex. tendoane, cartilaje).
Factori generali. Animalele cahectice, cu hipoproteinemie cronică, au procesul de
cicatrizare inhibat, rezultând răni atone. Carenţa de vitamina C favorizează sângerarea difuză a
rănilor şi frânează atât procesul de cicatrizare epitelială, cât şi pe cel de cicatrizare conjunctivă,
deoarece celulele nu fabrică cimentul intercelular (colagenul). Procesul de cicatrizare este frânat
şi de unele afecţiuni precum diabetul, insuficienţa hipofizară, insuficienţa hematică, bolile ce
determină condiţii de hipoxie sistemică (cardio- şi penumopatiile), stările de stres (alimentaţie
precară, surmenaj, adăposturi suprapopulate şi neigienice, frigul intens, căldura umedă, variaţii
barometrice bruşte), fazele mai delicate ale crizei de adaptare (transportul, schimbarea raţiei
etc.). Căldura moderată, soarele, adierea de vânt şi mişcarea animalului stimulează procesul de
cicatrizare, în timp ce umiditatea, frigul, stabulaţia şi lipsa ventilaţiei întârzie vindecarea rănilor,
mai mult, joacă un rol favorizant în apariţia şi difuzarea infecţiei.
În procesul de vindecare a rănilor pot interveni ca factori nocivi şi unele manopere
chirurgicale: aplicarea şi menţinerea unor pansamente incorect aplicate (umede), excizia
exagerată a buzelor rănii, folosirea antisepticelor şi a antioxidantelor un timp îndelungat,
aplicarea antibioticelor în soluţii concentrate, alcalinizarea masivă a rănii.
Factori locali. Expunerea la frig, circulaţia sanguină deficitară, ischemia consecutivă
leziunilor vasculare primare (induse de traumă) sau secundare (prin tracţiuni excesive asupra
ţesuturilor în cursul unor manopere chirurgicale sau prin compresiune din partea mijloacelor de
contenţie), incompleta imobilizare a fracturilor, insuficienta irigare a ţesuturilor interesate
(cauzată de bandaje sau pansamente prea strânse) determină încetinirea procesului de vindecare.

4.4. Terapeutica generală a rănilor

A. Antisepsia chirurgicală
În toate rănile, intervenţia chirurgicală primează ca importanţă şi are drept scop
îndepărtarea din rană a ţesuturilor distruse şi devitalizate, a corpilor străini şi a cheagurilor de
sânge, pentru a crea în rană condiţii nefavorabile dezvoltării florei bacteriene, pentru a contribui
la stimularea proceselor reparatorii şi a susţine forţele de apărare ale animalului accidentat.
În cazul unei hemoragii mari se face o hemostază provizorie (prin garotaj sau
compresiune), iar apoi se trece la toaleta locală, prin tunderea şi raderea părului din jurul
focarului lezional, pe o distanţă de 10-15 cm, după ce în prealabil rana a fost acoperită cu o
compresă de tifon sterilă (pentru a evita supracontaminarea cu corpuri străine).
Se spală apoi pielea cu apă călduţă şi săpun sau cu un dezinfectant cationic, se şterge cu
un prosop curat sau cu comprese de tifon sterile şi se dezinfectează cu tinctură de iod. Se
îndepărtează din rană porţiunile de ţesut necrozate şi neaderente, crustele, corpii străini. Astfel,
zona creată în jurul rănii constituie o zonă aseptică ce permite aplicarea rubefiantelor şi a
vezicantelor, precum şi a anesteziei locale, prin infiltraţie, necesară actului chirurgical.
În rănile recente se excizează cu foarfeca sau bisturiul ţesuturile zdrobite, devitalizate,
franjurate, începând cu pielea şi continuând cu ţesuturile profunde. Operaţia constă în excizarea
sub formă de con cu baza spre exterior a tuturor ţesuturilor devitalizate şi deschiderea traiectelor
amfractuoase (care reprezintă un mediu favorabil dezvoltării florei bacteriene). Se elimină
cheagurile de sânge şi eventualii corpi străini, se face hemostaza definitivă şi se drenează
complet rana. După antisepsia chirurgicală, rana trebuie să aibă pereţii drepţi, netezi şi pe cât
posibil fără amfractuozităţi şi cu aspect conic, pentru a facilita drenajul, iar ţesutul rămas după
prelucrare trebuie să aibă un aspect roşu viu şi cu hemostază perfectă. După realizarea
antisepsiei chirurgicale, rana se poate sutura (cicatrizare per primam) sau se lasă descoperită,
pentru vindecarea prin supuraţie (cicatrizare per secundam). Cu toate că în prezent şansele de
vindecare a suturilor primare sunt mult mărite (prin folosirea plombajelor cu cicatrizante şi
antibiotice), indicaţia suturii nu trebuie să fie absolută, ci adaptată de la caz la caz, în funcţie de
gravitatea, profunzimea şi întinderea rănii, pecum şi de regiunea topografică vizată.

203
 În rănile vechi, obiectivele tratamentului chirurgical sunt asemănătoare în parte cu cele
din rănile recente, la care se adaugă combaterea infecţiei şi prevenirea complicaţiilor septice.
Dacă rana nu este profundă şi a început să dezvolte în unele zone ţesut de înmugurire, nu
recurgem la excizia marginilor rănii, ci încercăm să drenăm conţinutul supurativ prin tampoane
sau să chiuretăm până când rana rămâne curată. În ambele cazuri, rana rămâne deschisă şi se va
cicatriza prin supuraţie, aplicând medicaţia adecvată şi expunând rana la aer, soare şi lumină în
anotimpurile călduroase. Pot fi aplicate suturi secundare şi la rănile vechi de 4-5 zile, cu condiţia
ca antisepsia chirurgicală să se facă sever, până la ţesutul sănătos sângerând. Astfel, se poate
merge chiar şi pe o cicatrizare per primam sau mixtă, cu respectarea drenajului gravitaţional.
Suturile şi exciziile nu sunt recomandate în rănile aflate în faza de înmugurire şi în cele
cu focar întins, deoarece actul chirurgical ar perturba evoluţia cicatrizării.
În rănile vechi, infectate, rezultate bune se obţin după toaleta mecanică şi drenarea
secreţiilor purulente, prin aplicarea hemopansamentului sulfamidat.

B. Tratamentul medicamentos local

În cazul rănilor care evoluează prin cicatrizare per primam, procesul de vindecare poate
fi stimulat printr-o rubefacţie sau o vezicaţie efectuată în jurul rănii, iar pe suprafaţa rănii se
aspersează eter iodoformat sau spray-uri (propolisvet, oxivet, duphaciclin).
În cazul rănilor care evoluează prin cicatrizare per secundam, în faza de preînmugurire,
acestea trebuie să beneficieze de o medicaţie care să amelioreze funcţiile celulare şi antisepsia
biologică, prin toate mijloacele capabile să stimuleze proteo- şi bacterioliza. Astfel, medicaţia pe
bază de rubefacţii, vezicaţii, spray-uri cu antibiotice şi aspersiuni cu eter iodoformat se aplică
zilnic, în primele 6-7 zile, apoi din 2 în 2 zile, până la vindecare, după o prealabilă drenare a
secreţiilor cu ajutorul tampoanelor sterile, de fiecare dată. După aplicarea celor de mai sus,
procesul de cicatrizare poate fi stimulat prin pudrări cu manis, oximanirom, neohexidin sau
germostop, precum şi prin termo- şi actinoterapie. Se pot aplica cu bune rezultate
biopansamentele produse de Romvac (cedează treptat substanţele cu care sunt impregnate), care
conţin colagen, antiinfecţioase, analgezice şi sicativante, în diverse combinaţii şi variante.
Acestea se aplică direct pe rană (după antisepsie, drenare şi hemostază) şi se menţin 4-5 zile, iar
dacă în acest timp nu s-a încheiat cicatrizarea se aplică în aceleaşi condiţii un nou pansament.
În faza de înmugurire, tratamentul medicamentos trebuie să stimuleze proliferarea
ţesutului de neoformaţie, să prevină şi să combată infecţia secundară. Se recomandă spray-urile
şi pudrările cu antibiotice, în timp ce terapia cu sulfamide trebuie limitată în acest stadiu, pentru
că acestea întârzie formarea ţesutului de înmugurire. Spre sfârşitul acestei faze se pot folosi cu
bune rezultate unguentele (dermoguard, cu bacitracină sau tetraciclină), care vor fi aplicate
direct pe rana deschisă, însă numai după drenarea acesteia.
În faza de epitelizare se recomandă pudrarea cu manis, precum şi pomada cu jecozinc,
care prin compoziţia sa stimulează epidermizarea. Toaleta rănii se face cu grijă, iar crustele care
se formează nu se îndepărtează forţat, ci numai atunci când ele se detaşează uşor, caz în care
există sub ele o secreţie de bună natură.
În cazul rănilor care evoluează prin cicatrizare mixtă, zilnic se face drenarea secreţiilor
din rană, pe la comisura inferioară, se îndepărtează cu tampoane sterile supuraţia (la intervale de
timp din ce în ce mai mari) şi se aplică spray-uri şi bujiuri cu antibiotice sau eter iodoformat.
Firele de sutură se scot după 8-12 zile (14-16 zile la cele aplicate pe abdomen), iar evoluţia
clinică favorabilă a rănii se apreciază prin apariţia unui edem local (în primele 3-5 zile, după
care dispare), diminuarea cantitativă a secreţiei şi aspectul de bună natură al acesteia, febră
moderată în primele zile (să nu depăşească o diferenţă de 1-1,5 oC), lipsa durerii la palpaţie şi
starea generală bună (apetit şi comportament normal).

C. Tratamentul medicamentos general

Antibioticul este un adjuvant terapeutic preţios şi se aplică la animalele care au răni cu
focar lezional important, însă nu poate înlocui o antisepsie chirurgicală riguros efectuată:

204
tripedin (10.000 UI/kc la animalele mari şi 15.000-25.000 UI/kc la animalele mici şi mijlocii,
i.m., cu repetare la 48 ore), moldamin (10.000 UI/kc, i.m., cu repetare la 48 ore), efitard (5.000-
10.000 UI/kc, i.m., cu repetare la 24 ore, pe o perioadă de 3-5 zile, după evoluţia rănii). La
animalele politraumatizate, cu focar traumatic mare sau slabe şi subnutrite, se recomandă
tratamentul general cu seruri electrolitice şi nutritive, vitaminoterapia, precum şi administrarea
de furaje adecvate calitativ şi cantitativ. Tratamentul biologic cel mai important este cel legat de
seroterapia antitetanică de prevenţie, la cal (1.500-2.000 UI), la porc (500-800 UI) şi mai rar la
oaie şi la câine. În unele cazuri se poate aplica şi seroterapia antigangrenoasă, în doze de 50-150
ml, în funcţie de rană. Stimularea forţelor de apărare ale organismului se face prin terapie
stimulativă nespecifică (colagen iodat, extract tisular de splină, suspensie tisulară hepatică,
polidin, vitamine, hormoni), în doze raportate la gravitatea rănii şi la starea terenului biologic.

4.5. Rănile accidentale în raport cu agenţii vulneranţi

A. Rănile prin înţepare

Etiopatogeneză. Aceste răni pot fi accidentale (produse prin agenţi fizici sau prin
înţepături de insecte) sau terapeutice (puncţii, injecţii).
Simptome. Rănile prin înţepare sunt mai mult sau mai puţin profunde, în formă de con,
cu vârful în profunzime şi cu traiect foarte îngust. În multe cazuri, după ieşirea corpului care a
produs înţeparea, rana devine invizibilă prin retracţia pielii şi acoperirea cu păr. Durerea este în
raport cu inervaţia regiunii şi forma corpului traumatizant (aseptic, subţire şi neted, respectiv
septic, voluminos şi cu suprafaţa rugoasă). Hemoragia lipseşte sau este de mică intensitate, cu
excepţia perforării unor vase de calibru mare. Gravitatea leziunilor este în funcţie de
profunzimea pătrunderii corpului în ţesuturi, starea septică sau aseptică a acestuia şi regiunea
afectată. Înţeparea cu corpi voluminoşi, aseptici şi rugoşi, în regiunile bogate în musculatură
(coapsă, crupă), prezintă pericolul complicării prin apariţia flegmonului şi a gangrenei gazoase,
din cauza adâncimii rănilor provocate şi lipsei de oxigen, care favorizează dezvoltarea florei
anaerobe. Rănile prin înţepare produse de insecte determină la animale un facies speriat, prurit
intens, agitaţie, durere, uneori epistaxis (la cabaline), limfangite, dermatite (la bovine), edem
pulmonar şi chiar reacţii alergice (în cazul unor înţepături numeroase).
Tratament. În rănile recente şi superficiale, vindecarea se obţine prin toaleta locală şi
aplicarea rubefacţiei cu tinctură de iod, urmată de aspersarea cu spray-uri cicatrizante.
În rănile recente şi profunde se lărgeşte traiectul, se debridează şi se excizează ţesuturile
devitalizate şi se aseptizează focarul, asigurându-se un drenaj gravitaţional corespunzător.
În rănile vechi şi profunde, după toaleta perilezională şi anestezia locală, se debridează
larg traiectul rănii şi se caută în profunzime eventualii corpi străini, a căror prezenţă în interior
(mascată de orificiul de pătrundere adesea foarte mic) duce aproape întotdeauna la abcese,
flegmoane şi apariţia de traiecte fistuloase. Antisepsia chirurgicală a rănii este completată prin
aspersiuni zilnice cu eter iodoformat şi pulverizări cu spray-uri cicatrizante (bioxiteracor) în
prima fază, iar apoi prin pudrări cu manis şi oximanirom, la care se adaugă în prima zi
seroprevenţia antitetanică şi uneori şi cea antigangrenoasă, la cabaline şi la suine.

B. Rănile prin tăiere

Etiopatogeneză. Aceste răni sunt produse prin acţiunea corpurilor tăioase sau a altor
corpuri, care acţionând perpendicular secţionează pielea şi ţesuturile profunde.
Simptome. Rănile profunde sunt însoţite frecvent de hemoragii abundente şi prezintă un
mare risc, având în vedere că pot fi secţionate mase musculare mari, vase, nervi şi tendoane, cu
urmări grave în irigarea sau inervarea regiunii, în raport cu distrugerile tisulare. Împrejurările şi
condiţiile în care acţionează agentul vulnerant prezintă o importanţă deosebită pentru evoluţia
ulterioară, deoarece o rană provocată cu un corp murdărit cu pământ şi ruginit (septic) este mult
mai gravă şi prezintă riscuri mult mai mari (inclusiv infecţii generale). Durerea este accentuată
în momentul tăierii şi diminuă progresiv, adesea până la dispariţie, în cazul rănilor mici şi

205
superficiale. Rana prin tăiere este liniară, cu marginile netede şi de cele mai multe ori regulate.
Tratament. În rănile recente se face antisepsia chirurgicală a rănii, după care se
realizează plombajul cu pudre cicatrizante şi sutura rănii pe straturi (cele profunde cu catgut, în
puncte separate, iar pielea, cu fir neresorbabil). În jurul rănii se fac rubefacţii şi vezicaţii (în
funcţie de profunzimea rănii), pentru stimularea cicatrizării.
În rănile vechi şi profunde, antisepsia mecanică urmăreşte redarea unei forme conice, cu
baza mare spre exterior, pentru a asigura drenajul şi tratarea descoperită (aspersiuni, spray-uri).
La cabaline şi la suine se face seroprevenţia antitetanică, iar în cazul rănilor profunde, cu
distrugeri mari de ţesuturi şi infectate, se face şi tratamentul general cu antibiotice şi sulfamide.

C. Rănile contuze
Etiopatogeneză. Rănile contuze se caracterizează prin distrugeri complexe şi neregulate
ale ţesuturilor moi, complicate uneori cu rămânerea corpilor străini în focarul lezional. Sunt
produse de corpuri neregulate, dure şi rugoase, care acţionează prin presiune bruscă şi violentă.
Simptome. Rănile contuze se aseamănă ca aspect cu contuziile propriu-zise, cu diferenţa
că rănile sunt traumatisme deschise, cu marginile sfâşiate, neregulate, amfractuoase şi
devitalizate, cu lambouri mari, coaguli sanguini şi resturi din agentul traumatic. Ţesuturile
traumatizate şi infiltraţia hemoragică sunt leziuni care predomină şi care favorizează dezvoltarea
germenilor (sursa fiind corpii străini sau chiar agentul traumatic). Rana este puţin simţită de
către animal imediat după accident, din cauza strivirii şi ruperii filetelor nervoase, hemoragia
fiind şi ea destul de redusă. Prin modul cum sunt realizate, rănile contuze cu distrugeri mari de
ţesuturi şi cu infiltraţii hemoragice sunt însoţite frecvent de complicaţii septice (abcese,
flegmoane) sau aseptice (sincopă, stop cardiorespirator, edem traumatic, emfizem subcutanat).
Tratament. În rănile contuze recente, după prelucrarea chirurgicală obişnuită, poate fi
aplicată sutura (în cazul în care nu se poate aplica sutura de afrontare, se va recurge la cea de
apropiere, cu fir neresorbabil) sau rana poate fi lăsată să evolueze descoperit şi se expune la aer,
căldură şi raze ultraviolete. Tratarea deschisă a rănii, fără pansament, are avantajul că evită
folosirea drenului şi oferă posibilităţi optime pentru aplicarea terapiei medicamentoase.
Tratamentul local constă în aplicarea pe rană a spray-urilor sau a eterului iodoformat prin
aspersare cu seringa, iar apoi pudrarea rănii cu sulfamide (aplicarea trebuie să fie masivă şi de
scurtă durată, imediat după antisepsia mecanică pe rana sângerândă) şi oximanirom (conţine
oxitetraciclină, nitrofuran, sulfat de magneziu şi lactoză, având o acţiune sedativă,
decongestionantă, deshidratantă şi antiinfecţioasă) şi manis. Antisepsia chimică, mai ales sub
formă de dializă, trebuie evitată sau limitată, deoarece soluţiile antiseptice diminuează acţiunea
proteolitică a leucocitelor, atacă celulele sănătoase, întârzie înmugurirea, infiltrează ţesuturile şi
prin edemele pe care le generează, favorizează hipoxia şi infecţia. Stimularea cicatrizării mai
poate fi făcută prin aplicarea hemopansamentului sulfamidat, completată prin efectuarea
rubefacţiei sau a vezicaţiei perilezionale. Se face seroprevenţia antitetanică şi antigangrenoasă.
Tratamentul general se recomandă doar în rănile contuze grave.
În rănile contuze grave, care de obicei sunt infectate şi cu supuraţie mare, se recomandă
ca intervenţia chirurgicală să se efectueze în regim de urgenţă, prin efectuarea antisepsiei
mecanice şi drenarea puroiului (nu se recomandă aplicarea drenului de tifon, deoarece acesta are
dezavantajul că după îmbibarea lui cu secreţii, în loc să dreneze rana, formează un dop, care
menţine închis locul de drenaj). Ulterior se aplică tratamentul medicamentos, local şi general.

D. Rănile prin muşcătură

Etiopatogeneză. Aceste răni se caracterizează prin înţepături profunde, cu un orificiu
cutanat ascuns de firele de păr, fiind produse atât de animalele domestice (mijloc de apărare), cât
şi de cele sălbatice (mijloc de atac). Rănile prin caudo- sau otofagie, prezente mai ales în
complexele de creştere a purceilor, sunt grave, deoarece se pot complica cu necroze ale
vertebrelor coccigiene şi ale pavilionului urechii sau chiar cu gangrene.
Simptome. Calul execută muşcătura cu incisivii, strivind ţesuturile şi producând răni

206
contuze, cu amprenta celor două arcade. Când este distrusă pielea, marginile rănii sunt
neregulate, sfacelate şi cu o hemoragie de mică intensitate. Porcii muşcă cu caninii, determinând
răni prin sfâşiere, rupere şi smulgere. Câinii muşcă tot cu caninii, iar rănile se caracterizează prin
înţepături multiple, ruperi, sfâşieri, tăieri şi deşirări de ţesuturi, grave şi uneori chiar mortale.
Muşcăturile de lup sunt provocate cu caninii şi sunt îndreptate spre regiunea gâtului, provocând
pe lângă rupere, sfâşiere şi strangularea victimei. Muşcăturile de pisică sunt provocate tot cu
caninii şi apar ca două sau mai multe perforări, de profunzimi diferite.
Rănile prin muşcătură pot fi însoţite de fracturi ale oaselor şi sunt considerate
întotdeauna răni infectate, putându-se complica cu abcese, flegmoane, limfangite, gangrenă
gazoasă şi tetanos, existând şi pericolul inoculării virusului rabic.
Muşcăturile de şarpe sunt discrete, punctiforme, situate în general în regiunile declive.
Ele sunt foarte dureroase şi se pot complica rapid cu stări de toxemie.
Tratament. În general, conduita este asemănătoare cu cea de la rănile înţepate şi contuze.
Caudo- şi otofagia se combat prin tratament profilactic, prin separarea sau excluderea animalelor
cu un asemenea tic sau prin operaţia de amputare preventivă a cozii.
Muşcăturile de viperă necesită de urgenţă suprimarea circulaţiei sanguine, prin aplicarea
garoului deasupra muşcăturii, după care se face toaleta rapidă şi debridarea largă a traiectului
rănii, spre a da posibilitatea scurgerii veninului. Se storc bine marginile rănii, iar hemostaza este
cu totul interzisă, pentru a asigura spălarea ţesuturilor şi antrenarea veninului odată cu sângele
parenchimatos. Rana se spală cu multă apă rece, iar zona limitrofă muşcăturii se infiltrează cu
procaină şi ser fiziologic şi se cauterizează suprafaţa acesteia (termic sau chimic). În jurul rănii
se injectează în mai multe puncte câte 3-4 picături de permanganat de potasiu (în total 25 ml la
cabaline şi la bovine, 1-1,5 ml la carnasiere), iar tratamentul se completează prin administrarea
de tonice cardiace şi generale, hidrocortizon şi antihistaminice. În lipsa medicaţiei de mai sus, se
încearcă excizia chirurgicală a rănii, până la ţesut sănătos, însă tratamentul specific rămâne
seroterapia antiveninoasă, efectuată în primele ore de la muşcătură (i.v. sau s.c., 10-50 ml, în
raport cu talia animalului, repetabil după 1-2 ore). În zonele populate cu vipere se poate folosi
seroterapia antiveninoasă preventivă, care conferă o imunitate de circa 4 ani.

E. Rănile prin smulgere şi rupere

Etiopatogeneză. Aceste răni se produc printr-un efort puternic de tracţiune, care în urma
agăţării unei regiuni, rupe aderenţele naturale ale ţesuturilor. Se întâlneau des la caii care lucrau
în gări (ex. smulgerea cutiei de corn, deşirări grave ale muşchilor, tendoanelor, ligamentelor,
complicate uneori cu fracturi ale razelor osoase), dar şi în alte circumstanţe şi la alte specii.
Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale rănilor prin tăiere, cu particularitatea că
majoritatea prezintă un lambou sub formă de triunghi. În general sunt superficiale, cu marginile
neregulate sau regulate, iar când sunt recente, marginile se pot afronta.
Când are loc smulgerea cutiei de corn a copitei se observă membrana cheratogenă, de
culoare roşie vie, cu hemoragie abundentă, în timp ce durerea este mai puţin intensă la început şi
se accentuează progresiv. Rana prin smulgere este însoţită de edem local şi şchiopătură, dacă
este situată la membre. Rănile adânci conţin buzunare, din cauza faptului că ţesuturile moi se rup
la nivele diferite, asemănându-se din acest punct de vedere cu rănile contuze.
Tratamentul este asemănător cu cel al rănilor contuze.

F. Rănile prin arme de foc

Etiopatogeneză. Aceste răni sunt leziuni traumatice produse de gloanţe, proiectile sau
alice, care se întâlnesc cu precădere la caii şi la câinii de vânătoare sau la cei din dotarea armatei.
Simptome. Rănile prin arme de foc pot fi uni- sau bipolare. Orificiul de intrare păstrează
oarecum forma glonţului, în timp ce orificiul de ieşire este mai mare şi prezintă în general un
caracter exploziv, iar traiectul poate fi liniar sau sinuos. Rănile provocate de schije au aspectul
unor răni contuze, cu orificii largi şi neregulate, însoţite de distrugeri mari de ţesuturi. Gravitatea
lor constă în multitudinea schijelor, suprafaţa lor neregulată şi corpii străini pe care îi antrenează

207
în rană. Alicele se opresc de obicei în masele musculare şi sunt în număr destul de mare.
Mai periculoase decât alicele sunt diferitele corpuri metalice, care constituie încărcătura
cartuşelor de vânătoare folosite de braconieri. Acestea pătrund în ţesuturi şi organe sau provoacă
fracturi, cu complicaţii destul de grave pentru organism.
Tratamentul urmăreşte îndepărtarea pe cale operatorie a glonţului sau a schijelor din
rană, prin lărgirea traiectului, după efectuarea unei radiografii. Se îndepărtează apoi corpurile
străine intrate în traiectul rănii, se chiuretează eventualele ţesuturi necrozate şi se aseptizează
traiectul prin introducerea de capsule gelatinoase cu antibiotice. Seroprevenţia antitetanică este
obligatorie la cabaline. Alicele de vânătoare se extrag cu ajutorul pensei Pean, însă dacă sunt
situate profund în masa musculară şi nu pot fi extrase, se recomandă să fie lăsate in situ.
Tratamentul local se asociază cu cel general, prin antibiotice şi sulfamide.

5. Complicaţii în vindecarea rănilor

5.1. Hemoragia

Este iminentă în special în rănile cu debridări largi sau cu un traumatism important.

Sângerarea difuză a rănii este de obicei de natură parenchimatoasă şi ca atare
nepericuloasă. Pentru hemostază se recurge la tamponamentul rănilor cu comprese de tifon
îmbibate în apă oxigenată sau la simpla pudrare a rănii cu sulfatiazol.
Sângerarea din mici ramuri arteriale şi venoase se opreşte prin ligatură şi forcipresură.
Sângerarea dintr-un vas de calibru mare are loc când se neglijează hemostaza în timpul
operaţiei sau când se dislocă un trombus deja format, caz în care rana trebuie deschisă larg în
vederea individualizării şi ligaturării vasului. În cazul în care sub tegument s-a acumulat o
cantitate mai mare de sânge, se recomandă ridicarea suturilor şi asigurarea unei hemostaze
perfecte. Trecerea cu vederea a hematoamelor întârzie vindecarea rănii operatorii, iar uneori,
prin infectarea hematomului, se pot produce complicaţii septice grave.
Prevenirea hemoragiei se face prin irigarea bogată a rănii cu ser fiziologic înainte de a fi
închisă, pentru a se îndepărta cheagurile şi fragmentele de ţesuturi. Irigaţia trebuie continuată
până la limpezirea lichidului de irigare, când se poate observa sursa de sângerare.

5.2. Infecţia

Se manifestă de regulă la 18-36 ore de la producerea rănii, prin hiperemie difuză şi

tumefacţie, caz în care se îndepărtează firele de sutură şi se asigură un bun drenaj. Este o
greşeală a se ridica numai câteva puncte de sutură, deoarece orificiile mici ale acestora se închid
rapid. Eventualii corpi străini prezenţi se vor extrage, iar antibioticele se vor folosi pentru a
întregi actul chirurgical şi nu pentru a-l înlocui (nu pot pătrunde într-un abces, de pildă).
Infecţiile peritoneale trebuie bănuite când febra se menţine, anorexia este prezentă şi animalul
este abătut. Pe de altă parte, infecţiile anaerobe trebuie prevenite prin tratamentul corect al
rănilor şi prin eliminarea condiţiilor care favorizează dezvoltarea lor. Microflora rănilor
cicatrizate prin supuraţie nu se opune de obicei proceselor de refacere a ţesuturilor (numai în
condiţii favorabile înmulţirii), motiv pentru care nu se combate prin mijloace bactericide.

5.3. Dehiscenţa

Este consecinţa sensibilităţii, a debilităţii, a stării de furajare necorespunzătoare

(deficienţă în proteine, vitamina C) şi a smulgerii firelor cu dinţii. Poate fi cauzată de întinderea
unor regiuni (flexarea unei articulaţii), precum şi de efectuarea unor contracţii musculare
violente şi subite. Condiţiile predispozante sunt reprezentate de imposibilitatea de a efectua o
reconstituire chirurgicală care să respecte întocmai corespondenţa şi simetria planurilor
anatomice şi de prezenţa tensiunilor puternice ale pielii, precum şi de o mobilizare prea precoce

208
a unor regiuni supuse unei solicitări funcţionale importante. La inspecţia rănii se observă mici
cantităţi de lichid seros sau serosanguinolent, uneori dehiscenţa fiind însoţită de eventraţie sau
evisceraţie. În asemenea situaţii, sub anestezie locoregională, după spălarea anselor intestinale
cu ser fiziologic călduţ şi repunerea lor, se practică o sutură care interesează toate straturile
musculare sau o sutură cu burdoneţi (pentru o consolidare mai bună).

5.4. Durerea

Este o complicaţie a rănii accidentale, a traumatismului care a necesitat intervenţia

chirurgicală, precum şi o complicaţie a intervenţiei în sine. Cauzele obişnuite ale durerii sunt
presiunea, inflamaţia, tensiunea şi ischemia, iar dacă se constată unul dintre aceşti factori,
durerea se tratează prin eliminarea lui şi nu prin doze mari şi repetate de analgezice.
În prevenirea apariţiei durerii trebuie ţinut cont de faptul că apoziţia şi strangularea rănii
nu înseamnă acelaşi lucru. Pentru suprimarea sau diminuarea durerii se poate folosi novalginul,
precum şi infiltraţiile periferice cu xilină şi procaină.

5.5. Cicatricele patologice

Cicatricea retractilă poate să apară, deşi un anumit grad de retracţie cicatricială este
considerat normal. Cicatricele retractile pot fi primare (consecutive unor pierderi mari de
substanţă) sau secundare (după supuraţii cronice sau recidivante, arsuri, opăriri etc.).
În afara consecinţelor de ordin morfologic, prezenţa cicatricelor retractile poate diminua
extensibilitatea ţesuturilor limitrofe, deosebit de importantă pentru structurile anatomice
prevăzute cu o anumită mobilitate (buze, pleoape, esofag).
Cicatricea metaplazică este citată consecutiv castrării şi ovariectomiei la scroafe, de
asemenea sunt prezente osificări metaplazice ale unor focare inflamatoare şi postcontuzionale
ale muşchilor la cal şi hematoame în curs de resorbţie lentă şi anevoioasă.
Cicatricea dureroasă se formează atunci când în ţesuturile în curs de cicatrizare rămân
înglobate filamente sau trunchiuri nervoase, care pot suferi fenomene de cicatrizare sau tracţiuni
capabile să inducă senzaţii dureroase continue sau periodice. O importanţă deosebită trebuie dată
aşa numitelor „nevroame de amputaţie”, consecutive amputării ongloanelor la bovine şi unor
nevrectomii. Cicatricele dureroase sunt cauza şchiopăturilor şi a altor manifestări algice, urmate
uneori de complicaţii, ca autotraumatismele de grataj sau de lins.
Aderenţele constituie evoluţia unui proces inflamator de exsudaţie fibrinoasă, localizat
pe suprafeţe suprapuse ale unor organe contigue. Ele se dezvoltă cu predilecţie pe structuri
anatomice dotate cu potenţial reparator evident (ex. peritoneu, pleură, membrană sinovială,
articulară şi tendinoasă, iris, suprafeţe mucoase în general). Ţesutul conjunctiv provenit din
organizarea fibrinei suferă maturarea ţesutului cicatricial, iar aderenţele pot suferi ulterior
fenomene de retracţie, limitând astfel funcţionalitatea organelor mobile (anchiloze articulare şi
tendinoase, sinechii oculare etc.) sau determinând alterări morfologice (flexiuni, torsiuni,
stenoze, ectazii de tracţiune etc.).

5.6. Sincopa traumatică

Se traduce clinic prin pierderea cunoştinţei (a stării de vigilitate), din cauza hipoxiei
cerebrale acute, provocată de lipsa aportului de sânge.
Etiopatogeneză. Complicaţia poate fi generată de o hemoragie gravă, de redistribuirea
reflexă a sângelui prin vasodilataţie periferică bruscă, precum şi de vasoconstricţia spastică sau
de un traumatism craniocerebral grav. Ca factori favorizanţi, se menţionează stresul provocat de
contenţia brutală, durerile intense, injecţiile i.v. cu soluţii inadecvate, hipotensiunea etc.
Simptome. Sincopa traumatică se manifestă prin căderea animalului în decubit lateral,
activitate cardiacă prezentă, dar redusă, respectiv puls imperceptibil.

209
 Tratament. Profilaxia sincopei se face prin înlăturarea şi tratarea hemoragiilor şi evitarea
excitaţiilor dureroase prin utilizarea anestezicelor. Resuscitarea cardiorespiratorie se va face în
timpul cel mai scurt posibil şi va avea în vedere următoarele măsuri terapeutice: (1) aşezarea
animalului cu capul mai decliv decât restul corpului (pentru a combate ischemia cerebrală); (2)
respiraţia artificială (prin compresiuni ritmice asupra pereţilor toracelui); (3) injectarea
intracardiacă de scopolamină şi adrenalină (pentru a determina reluarea normală a contracţiilor
cardiace); (4) injectarea de tonice cardiace (cafeină, pentetrazol) şi generale (stricnină sulfurică),
ser fiziologic şi ser gelatinat, care susţin şi întăresc bătăile cardiace.

5.7. Stopul cardiorespirator

Reprezintă oprirea bruscă a funcţiei circulatorii şi respiratorii.

Etiopatogeneză. Stopul cardiorespirator poate să apară ca o consecinţă imediată a rănilor
contuze sau a traumatismului operator de intensitate mare şi sub o anestezie precară. Accidentul
este cauzat de hemoragie, hipoxie, ventilaţia insuficientă, supradozarea anestezică şi excitaţiile
periferice care acţionează pe cale reflexă.
Simptome. Respiraţia şi cordul se opresc brusc în sistolă (cordul apare flasc), în colaps
cardiovascular profund sau în fibrilaţie ventriculară haotică.
Tratament. Profilaxia constă în eliminarea factorilor cauzali, iar terapia reclamă
intervenţia de urgenţă, deoarece acidoza metabolică şi anoxia sunt reversibile numai dacă nu a
trecut o perioadă mai lungă de 4-6 minute: respiraţie artificială, injecţii intracardiace,
administrare de bicarbonat de sodiu şi tonice generale.

5.8. Emfizemul traumatic

Se caracterizează prin pătrunderea aerului în ţesutul conjunctiv subcutanat.

Etiopatogeneză. Emfizemul traumatic este o complicaţie a rănilor accidentale penetrante
ale traheei, toracelui, abdomenului sau ale regiunii axilare, situaţii în care aerul pătrunde
progresiv în ţesutul conjunctiv subcutanat, de unde se propagă în regiuni din ce în ce mai
îndepărtate (în regiunea axilară, în timpul abducţiei, aerul pătrunde în rană, iar adducţia îl
deplasează). Mişcările organelor, determinate de exerciţiul activităţii obişnuite, pot să faciliteze
în diferite moduri procesul mecanic de infiltrare a aerului. Infiltraţiile cu gaz de fermentaţie
alimentară pot determina emfizem al peretelui abdominal, ca o complicaţie a rumenocentezei.
Simptome. În jurul rănii sau la distanţă apare o tumefacţie moale, caldă, crepitantă la
palpaţie şi cu un oarecare grad de sensibilitate.
Tratamentul vizează toaleta şi antisepsia mecanică a rănii, urmată de expulzarea aerului
de la nivelul ţesuturilor, prin masaje efectuate metodic şi concentric. Se practică apoi închiderea
rănii printr-o sutură în surjet la animalele mici, iar la animalele mijlocii şi mari, când aceasta
este dificil de realizat, se aplică în jurul rănii unguente vezicante.

5.9. Şocul

Apare în urma traumatismelor întinse şi grave, a hemoragiilor cu pierderi însemnate de

sânge, a deshidratărilor din cursul infecţiilor chirurgicale peritoneale şi gastrointestinale, în caz
de gangrene, arsuri, degerături, parturiţii grele, stări anafilactice acute etc.
Etiopatogeneză. Şocul se caracterizează printr-un complex de tulburări cu tendinţă de
autoîntreţinere, care scad sub nivel critic aprovizionarea cu oxigen a ţesuturilor, ceea ce duce la
acidoză metabolică, hipercoagulare sanguină şi hiperfibrinoliză, cu inducerea fenomenului de
coagulare intravasculară diseminată, având ca urmare hipoxia celulelor şi în cele din urmă
moartea. Prăbuşirea tensiunii arteriale în şoc este consecinţa anulării raportului optim dintre
masa de sânge şi capacitatea patului vascular, din acest punct de vedere putându-se diferenţia un
colaps hematogen (scăderea cantităţii de sânge) şi unul vasogen (vasodilataţia periferică), dar şi

210
de un colaps cardiogen, care apare în insuficienţa circulatorie de origine cardiacă.
Pierderea prin hemoragie a 15-20% din volumul total de sânge determină apariţia
semnelor de şoc, iar pierderea a 30% este urmată invariabil de şocul decompensat. Hemoragia
induce tensiune arterială scăzută, hipoxie şi tahicardie, ceea ce duce la apariţia
hipercatecolaminemiei compensatoare. În general, hipoxia determină pe cale reflexă
redistribuirea sângelui spre ariile centrale, spre a salva funcţiile cruciale (cordul şi SNC),
fenomen prin care se sacrifică teritoriile periferice capilare, unde se trece la un metabolism
anaerob, care duce în cele din urmă la acidoză metabolică. Teritoriile sacrificate reprezintă
teritorii mari, care deversează cantităţi enorme de metaboliţi toxici în circulaţie, agravând astfel
situaţia şi deprimând cordul. Creşte coagulabilitatea sângelui şi apare CID, hipoxia consecutivă
determinând moartea celulelor. Fibrinoliza este tardivă şi nu determină altceva decât absorbţia în
patul vascular a produşilor de degradare a fibrinei (PDF), care au efect depresor asupra cordului.
În şoc are loc blocarea sistemului reticulohistiocitar, ceea ce explică de ce spaţiile
organice sunt invadate de bacterii, infecţia contribuind la exitus de foarte multe ori.
Simptome. Cele legate de etiologie: leziuni traumatice sau arsuri întinse şi profunde,
vasodilataţie (după administrarea de seruri heteroloage), mucoase uscate, diaree, vomismente.
Cele reprezentând răspunsuri reflexe: vasoconstricţie, mucoase palide sau cianotice,
tahipnee şi tahicardie, oligurie, slăbiciune musculară, timp de reumplere capilară prelungit,
extremităţi reci (în şocul hipovolemic) sau calde (în şocul vasogen).
Cele de şoc refractar sau ireversibil: endoftalmie, puls imperceptibil, adinamie, inerţie în
percepţie şi răspuns, hipotermie accentuată, hemoragii (din cauza coagulopatiei de consum).
Tratament. Profilaxia presupune înlăturarea tuturor cauzelor şocogene, în timp ce
tratamentul curativ se înscrie în rigorile terapiei intensive.

6. Cicatrizarea anormală

6.1. Rana atonă

Este o rană care, în urma încetinirii procesului de cicatrizare, nu manifestă tendinţă de

vindecare, ci rămâne într-un anumit stadiu al înmuguririi, luând un aspect palid, livid.
Etiopatogeneză. Cauzele locale se referă în primul rând la tratamente inadecvate sau
neglijarea tratării rănilor, neexecutarea toaletei locale şi a antisepsiei chirurgicale raţionale.
Folosirea pudrărilor îndelungate cu sulfamide, întreţinerea animalelor rănite în grajduri
neigienice şi întunecoase şi lipsa mişcării (recomandată în perioada de burjeonare) sunt tot atâtea
cauze care întârzie cicatrizarea. Cauzele generale sunt legate de senilitate, debilitate, bolile
circulatorii cronice, diabet, tulburările nervoase şi nutriţia deficitară.
Simptome. Rana atonă se prezintă cu marginile îndepărtate, fără tendinţă de umplere cu
ţesut de granulaţie, cu o culoare violacee şi acoperită uneori cu puţină secreţie.
Tratament. După toaleta locală, se încearcă stimularea procesului de înmugurire prin
cauterizare cu nitrat de argint sau acid tricloracetic, precum şi prin aplicarea pe rană de lactoză,
tripsină sau bicarbonat de sodiu, iar în jurul rănii se fac rubefacţii sau vezicaţii. În rănile atone
grave se excizează ţesuturile devitalizate, ajungându-se până la ţesuturile sănătoase, după care,
în funcţie de regiunea corporală şi de medicaţia aleasă, se aplică sau nu un pansament protector.
Stimularea refacerii tisulare locale se poate asigura prin antibioticoterapie, spray-uri pe bază de
oxid de zinc şi vitamina A. Se poate încerca şi închiderea rănii prin sutură, după o prealabilă
mobilizare a pielii şi efectuarea antisepsiei chirurgicale. Dacă nu se poate efectua sutura, se pot
provoca iritaţii prin pensulaţii cu tinctură de iod sau pudrări cu sporii tăciunelui, manis,
iodoform. Se recomandă stimularea organismului pe cale generală (energizante, vitamina C).

6.2. Rana hipertrofă

Cicatrizarea excesivă este întâlnită mai frecvent la cabaline, cu predilecţie la rănile

211
produse la nivelul membrelor, în care ţesutul de granulaţie are o creştere rapidă şi tinde să
depăşească în înălţime tegumentele şi ţesuturile din jur.
Etiopatogeneză. Se crede că rana hipertrofă s-ar datora ruperii echilibrului dintre trefoni
şi substanţele care inhibă proliferarea ţesuturilor. Cauzele cele mai frecvente ale ţesutului
exuberant sunt iritaţiile chimice cu dezinfectante concentrate, aplicarea direct pe rană a spirtului
sanitar, tratamentele prea frecvente, folosirea pansamentelor care nu se schimbă (rămân îmbibate
cu diverse secreţii patologice) sau cauzele mecanice (autotraumatismele uşoare, dar repetate,
frecăturile, suprainfestarea cu habroneme, în ultima situaţie fiind caracteristică formarea de
granuloame parazitare eozinofilice – „plăgi de vară”).
Simptome. Ţesutul de înmugurire depăşeşte nivelul marginilor rănii, însă fără a lua un
caracter tumoral, situaţie în care, dacă se înlătură factorul cauzal, proliferarea încetează, iar
ţesutul de înmugurire începe să se matureze, rezultând totuşi o cicatrice mare şi indurată.
Ţesutul de înmugurire are o culoare roşie vie şi sângerează uşor.
Tratament. O primă metodă constă în cauterizarea zonelor de ţesut cicatricial cu azotat
de argint sau acid tricloracetic, operaţie care se face cu ajutorul tampoanelor îmbibate în aceste
soluţii şi care se repetă 2-3 zile consecutiv. A doua metodă constă în excizia ţesutului
hipertrofiat, hemostază şi aplicarea unui tratament pe bază de spray-uri cu antibiotice şi pudrări
cu manis şi oximanirom. Se poate încerca extirparea, urmată de termo- sau electrocauterizare
directă şi apoi tratamentul obişnuit, precum şi extirparea urmată de sutură sau plastie cutanată.
Dacă sutura nu este posibilă, se aplică un pansament antiseptic cu unguente pe bază de
hidrocortizon şi tripsină, care se schimbă la 2-3 zile. Pentru combaterea pruritului se folosesc
unguentele cu anestezină şi procaină. În rănile hipertrofe cauzate de miaze se face un tratament
cu unguent pe bază de neguvon, iodoform, lanolină şi vaselină.

6.3. Cheloidul cicatricial

Este o cancerizare a rănii, una dintre cele mai grave tulburări ale procesului de cicatrizare
a rănilor, întâlnită mai frecvent la cabaline (predispoziţie de specie).
Etiopatogeneză. Drept cauze sunt incriminaţi stimulii iritativi permanenţi, astfel că
sarcoidul survine frecvent în regiuni corporale ale căror ţesuturi sunt supuse unor solicitări
inevitabile de mişcare (gamba, fluierul, articulaţia jaretului), precum şi unor traume accidentale
repetate (regiunea anterioară a genunchiului, suprafeţele laterale şi volare ale chişiţei) sau
autotraumatismelor (regiunea chişiţei şi a coroanei, faţa medială a gambei).
Cheloidul are în general o consistenţă slăninoasă şi este rareori omogen, întrucât pe
suprafaţa de secţiune se observă focare de ramolisment alternând cu arii translucide şi friabile,
precum şi cu benzi şi plăci de ţesut fibros, deosebit de compact în părţile mai profunde. În părţile
mai superficiale şi periferice, ţesutul prezintă caracterele inflamaţiei.
Simptome. Cheloidul se comportă ca o tumoră lipsită de malignitate, fiind caracterizat
printr-un ţesut fibros, care proliferează rapid şi depăşeşte marginile soluţiei de continuitate,
păstrându-şi însă caracterele de imaturitate. Formaţiunea poate atinge dimensiuni enorme,
depăşind şi comprimând ţesuturile învecinate (tendoane, fascii, muşchi). Când apare consecutiv
unor răni contuze ce implică şi oasele superficiale (tibia, falanga), poate determina apariţia unei
periostite productive. Cheloidul se prezintă ca o masă în relief, sesilă, indurată şi sensibilă la
palpaţie, ulcerată şi rugoasă la suprafaţă, acoperită de cruste şi sângerând uşor la atingere. Baza
de implantare poate fi largă sau îngustă, cea din urmă furnizând un prognostic favorabil.
Suprafaţa cheloidului se poate infecta, flora implicată producând o putrefacţie anaerobă
şi un miros ihoros, sesizabil de la distanţă. Prin frecările cu harnaşamentele sau cu membrul
congener se provoacă sângerarea şi suprainfecţia, ceea ce agravează şi mai mult situaţia.
Compresiunea formaţiunii tumorale pe ţesuturile subiacente provoacă tulburări circulatorii
manifestate prin edeme şi limfangite, animalul având însă mersul normal.
Formaţiunile cheloide localizate pe fluier, chişiţă şi coroană pot provoca osteite şi
periostite, dezvoltate sub cheloid, acompaniate în acest caz de şchiopătură. Unele formaţiuni

212
sunt bine vascularizate, în timp ce altele sunt mai bogate în colagen.
Tratament. Profilaxia urmăreşte tratarea precoce şi corectă a rănilor, evitându-se
aplicarea soluţiilor iritante şi a antisepticelor timp îndelungat, gratajul, automutilarea etc.
Tratamentul constă în primul rând în ablaţia totală şi profundă a cheloidului, conservând
pielea, astfel încât să se poată închide focarul operator prin sutură (dacă nu de afrontare, atunci
măcar de apropiere). Ablaţia pseudotumorii se face după o prealabilă hemostază prin garotaj şi
anestezie locală prin infiltraţie, în condiţii de asepsie. Rezultatele cele mai bune s-au obţinut
când rana operatorie a fost cauterizată cu azot lichid şi apoi a fost suturată.
În cazul lipsei de ţesut, se poate recurge la operaţia plastică prin alunecare sau la metoda
prin lambou pediculat, ambele având un efect favorabil. Dacă rana nu poate fi acoperită, se va
trata ca o rană sub pansament în primele zile postoperator, aplicând local pansamente cu
colchicină, care se schimbă la 3 zile. Sub pansament pot fi aplicate şi soluţiile de racilin sau
lotagen, pudrarea rănii cu manis sau aplicarea hemopansamentului sulfamidat (sub pansament
compresiv, realizând şi hemostaza, însă nu mai mult de un astfel de pansament, pentru a nu
provoca o recidivă a cheloidului). Se obţin rezultate bune şi prin aplicarea zilnică, după
înlăturarea primului pansament compresiv, a spray-ului propolisvet (prin formarea peliculei de
propolis, o adevărată crustă biologică, având rolul de a proteja ţesutul cicatricial).
Dacă rana cheloidă nu este prea mare se poate recurge la termocauterizarea directă a
pseudotumorii, urmată de tratament local. Când tumorile sunt pediculate se poate încerca
ligatura elastică, iar după cădere, rana se tratează prin aplicarea unui pansament cu hidrocortizon
şi tripsină, schimbat la 3-4 zile. În cheloidele voluminoase, cu bază largă de implantare şi deci
inoperabile, se recomandă necroliza, prin injectarea intratumorală a unui extract brut de
Heleborus, iar după căderea pseudotumorii, aplicarea pansamentului cu hidrocortizon şi tripsină.
Postoperator, trebuie urmărită îndeaproape evoluţia clinică a rănii, astfel ca orice tendinţă
de creştere excesivă a mugurilor cărnoşi să fie combătută prin cauterizare chimică.

7. Inflamaţia

Este un fenomen complex, o reacţie obligatorie a organismului la acţiunea agenţilor

patogeni, apanaj al funcţiei trofice a sistemului nervos. În mecanismul inflamaţiei intervin
factori biochimici locali (prin substanţe vasodilatatoare de tipul histaminei, precum şi prin
leucotoxinele serice şi tisulare, care favorizează afluxul sanguin şi diapedeza leucocitară) şi
factori generali neuroendocrini (care dirijează inflamaţia prin două sisteme biologice principale:
nervos vegetativ – cu efect nespecific şi endocrin – cu efect antiinflamator).
Simptome. Manifestările locale sunt reprezentate prin eritem, tumefacţie, durere,
creşterea temperaturii locale şi perturbarea funcţiei organului afectat, iar manifestările generale
sunt în raport cu întinderea şi felul procesului inflamator, fiind mai bine exteriorizate în cazul
inflamaţiilor septice (febră, frisoane, apetit capricios sau anorexie, accelerarea marilor funcţii).
Tratamentul se face în raport cu stadiul evolutiv şi localizarea procesului inflamator şi
vizează suprimarea durerii (prin terapie cu procaină şi analgezice centrale), înlăturarea factorilor
de cauzalitate, limitarea, atenuarea şi respectiv rezoluţia proceselor inflamatorii (prin crioterapie
locală, rubefacţie şi vezicaţie). În terapeutica inflamaţiilor septice, cu distrucţii de ţesuturi şi
iminenţă de gangrenă, frigul şi astringentele sunt contraindicate. În tratamentul inflamaţiilor
aseptice, subacute sau cronice, se indică masajul cu diferite pomezi (camfor, iodură de potasiu),
vezicaţia sau cauterizarea. În inflamaţiile septice se folosesc chimioterapice şi antiseptice,
asociate cu un tratament nespecific, de stimulare a forţelor de apărare a organismului.
Inflamaţia seroasă se caracterizează prin producerea unui exsudat fluid, de compoziţie
calitativ analoagă serului sanguin. Forma infiltrativă a inflamaţiei seroase determină edemul
inflamator responsabil de tumefacţia caldă a ţesuturilor implicate în procesul flogistic. Edemele
pot fi cauza unor fenomene de compresiune asupra organelor învecinate, iar dacă interesează
pereţii unor organe cavitare sau canale, induc fenomene de constricţie. În inflamaţiile seroase
inserate pe ţesuturi ce îmbracă structuri cavitare (peritonite, pleurite, sinovite), exsudatul se

213
poate întinde şi ajunge la mare distanţă, acţiune favorizată de eventualele mişcări, active sau
pasive, ale organelor intracavitare (revărsate seroase). Componenta celulară a exsudatului seros
este redusă, fiind limitată mai cu seamă la granulocite şi limfocite (predomină în formele cronice
sau cronicizate). Cauzele inflamaţiilor seroase sunt constituite în general de stimuli iritativi,
chimici sau mecanici: traumatismele închise (artrosinovite seroase postcontuzionale,
tenosinovite de supradistensie acută şi cronică), rănile contaminate cu veninuri naturale
(înţepături de albine şi alte insecte veninoase), agenţii patogeni vii (mai ales virusurile).
În formele infiltrative, resorbţia exsudatului este treptată, se potenţează şi se completează
cu atenuarea progresivă a modificărilor circulatorii. În colecţiile cavitare, perioada necesară
pentru refacere este condiţionată de funcţionalitatea structurilor vasculare (a pereţilor vasculari)
şi de posibilitatea unui drenaj natural sau a unei eventuale aspiraţii prin paracenteză.
Inflamaţia fibrinoasă. Şi pentru acest tip de inflamaţie se poate distinge o formă
infiltrativă şi una de exsudaţie pe suprafaţă liberă (mucoase, membrana sinovială articulară şi
tendinoasă, pleură, peritoneu, suprafaţa irisului). Cauzele pot fi recunoscute în acţiunea toxinelor
microbiene, dotate cu acţiune specifică necrozantă faţă de ţesuturi. Aspectul histologic al
exsudatului fibrinos este caracteristic, el apărând sub forma unui reticul eozinofil fin, ale cărui
fibre (împletite lax sau dens) delimitează spaţii neregulate aparent goale, dar umplute în realitate
cu depozite mai mult sau mai puţin vizibile de fibrină. Pe suprafeţele libere (mucoase, mezotelii
splanchnice, membrane sinoviale), fibrina tinde să se depună în straturi de grosime variabilă,
constituind pseudomembrane, care pot fi crupale (dacă implică moderat elementele din învelişul
suprafeţei limitante, care rămân în mare parte integre) sau difterice (dacă stratul fibrinos include
şi ţesuturile subiacente stratului epitelial, mezotelial sau al laminei propria, îndepărtarea
determinând sângerări evidente). Fibrina precipitată în straturi subţiri sau în grămezi mici poate
suferi procese de absorbţie, consecutiv acţiunii fermenţilor litici elaboraţi de neutrofile.
În cazul unor mase de grosime considerabilă sau când stimulul inflamator persistă
îndelung, depozitele de fibrină sunt invadate de vase de neoformaţie şi treptat sunt înlocuite cu
ţesut de granulaţie, care ulterior se transformă în ţesut cicatricial („organizarea” fibrinei).
Prezenţa ţesutului conjunctiv determină starea de fibroză sau scleroză tisulară, urmată de
fenomene de retracţie, uneori de mare importanţă funcţională (aponevrozele, fasciile).
„Organizarea” iniţiată pe două organe contigue poate produce aderenţe fibroase.
Inflamaţia purulentă se caracterizează prin formarea unui exsudat de constituţie
particulară, cunoscut sub numele de puroi: lichid dens, cremos, de culoare galbenă cenuşie în
mod normal, uneori cu tendinţă spre verde sau mai închisă (ciocolatie) şi cu o compoziţie
corpusculară, reprezentată în majoritate de granulocite neutrofile în stadiu avansat de
degenerescenţă şi de limfocite (care tind să domine în procesele de lungă durată).
Procesul supurativ este susţinut de germenii („piogeni”) care au proprietatea de a elabora
toxine speciale (leucotoxine), care determină afluirea limfocitelor, stimulează microfagocitoza şi
apoi duc la degenerescenţă şi moarte: corinebacterii, pseudomonaşi, proteus, stafilococi şi
streptococi, toţi agenţi ai unor supuraţii mai ales acute.
Inflamaţia purulentă poate avea expresii dependente pe de o parte de natura factorului
etiologic şi de rezistenţa organismului, iar pe de altă parte de localizarea în ţesuturi.
Inflamaţia purulentă a suprafeţelor tegumentare constituie supuraţiile cutanate (dermatite
pioreice) şi mucoase (inflamaţii cataralpurulente, definite generic ca „blenoree”). Eliminarea
puroiului prin scurgerea în regiunile tegumentare mai declive constituie „pioreea”, având ca
forme particulare „otoreea” (scurgerea din conductul auditiv), „metroreea” şi „colporeea”
(scurgerea din canalul cervical şi cel vaginal), „blenoreea uretrală” (scurgerea din uretră) şi
„urocistopioreea” (scurgerea din vezica urinară). Uneori, puroiul poate rămâne încarcerat în
cavitate şi reţinut temporar, pentru ca apoi să fie eliminat în cursul actelor fiziologice (deglutiţii,
urinări, defecări) sau în urma unor poziţii sau mişcări fortuite: aplecarea capului, cu scurgerea
din nări a puroiului stagnant în cavităţile nazale sau în sinusurile paranazale, emisia de puroi din
vagin în timpul trecerii de la decubit la poziţia patrupodală şi invers etc.
În caz de colectare a puroiului în cavităţi naturale închise, procesul patologic poartă

214
denumirea de „empiem” (piotorax, pioperitoneu, piartroză). Acesta se poate forma şi în cavităţi
dotate cu comunicare la exterior sau cu organe cavitare în vecinătate, când orificiile respective
sunt obstruate de exsudatul însuşi densificat sau când accesul la ele este redus, din cauza unor
tumefacţii sau stări de contractură a sfincterelor (empiemul sinusurilor paranazale prin ocluzia
orficiilor de comunicare cu cavitatea nazală, empiemul pungilor guturale, piometrul etc.).
Supuraţiile suprafeţelor libere sunt consecutive localizării germenilor prin depunere
directă pe tegumente şi mucoase, depunere care este favorizată de prezenţa soluţiilor de
continuitate (zgârieturi, ulceraţii etc.), în timp ce în cavităţile închise, germenii pot parveni în
urma unor răni penetrante, provocate de agenţi vulneranţi infectaţi.
Puroiul poate induce, în special în procesele subacute şi cronice, alterări ale ţesuturilor cu
care ajunge în contact (depilaţi, depigmentări, ulceraţii pe mucoase).

8. Infecţia

Este rezultanta tulburărilor locale şi generale, clinice şi umorale, determinate de reacţiile

imunologice celulare şi umorale ale organismului, sub acţiunea agenţilor patogeni. Definiţia
infecţiei se limitează la rezultatele conflictului dintre organism şi agentul patogen, astfel că
simpla pătrundere a bacteriilor în organism nu este urmată neapărat de infecţie. Aceasta apare
când microbii se înmulţesc, produc toxine şi modifică funcţiile normale. Tulburările generale
determină o reacţie celulară nespecifică, caracterizată prin fagocitoză şi o reacţie umorală
specifică, de imunitate. Anticorpii care apar nu distrug microbii, ci au menirea de sensibilizare a
acestora la fagocitoză, la atacul enzimelor. În cazul animalelor şocate, reacţia de imunitate nu se
produce, consecinţa fiind faptul că infecţia evoluează grav şi are un prognostic rezervat.
Etiopatogeneză. În etiologia infecţiilor intră microbii patogeni din mediul extern,
precum şi microbii saprofiţi, care în anumite condiţii devin virulenţi. Ei pot să rămână la locul
inoculării sau să se răspândească în tot organismul pe cale limfohematogenă (septicemie).
Microbii implicaţi în etiologia infecţiilor chirurgicale pot fi reprezentaţi atât prin bacterii
(streptococi, stafilococi etc.), cât şi prin virusuri (herpesvirusuri, virusurile stomatitelor etc.). În
general, bacteriile aerobe produc infecţii purulente, în timp ce germenii anaerobi au o acţiune
predominant necrozantă asupra ţesuturilor animale. Gravitatea infecţiei depinde de: germenul
implicat, cantitatea de germeni, asocierile polimicrobiene, organul afectat (cavităţile naturale
sunt mai rezistente, în timp ce peritoneul şi articulaţiile sunt mai sensibile la infecţie) şi terenul
biologic. Administrarea fără discernământ a antibioticelor în doze mici, precum şi nepracticarea
regulată a antibiogramei sunt factori care duc la fenomenul de antibioticorezistenţă. De
asemenea, în urma unei exploatări intense şi a unei alimentaţii deficitare scade mult nivelul
forţei de apărare nespecifică a organismului, cu exacerbarea virulenţei agenţilor patogeni. La
animalele poligastrice, infecţia are un caracter polimicrobian, faţă de animalele monogastrice, la
care predomină monoinfecţia. Cabalinele sunt mai sensibile la infecţie decât bovinele, iar
animalele tinere şi cele bătrâne fac în general forme mai grave. Terenul biologic joacă şi el un
rol hotărâtor în producerea infecţiilor, acestea fiind favorizate de un metabolism scăzut şi
inhibate de unul activ. În regiunile cu circulaţie bogată, infecţia se dezvoltă repede şi se
localizează, iar în regiunile sărace în vase are tendinţă de generalizare şi o evoluţie mai lentă.
Odată microbii pătrunşi în organism, aceştia determină un ansamblu de reacţii
inflamatorii locale şi reacţii generale de apărare împotriva infecţiilor.
Modificările vasomotorii locale se caracterizează prin vasoconstricţie de focar şi
vasodilataţie activă în jur, care duce la apariţia semnelor cardinale ale inflamaţiei. Exsudaţia
seroasă şi leucodiapedeza sunt consecinţa încetinirii circulaţiei, a stazei vasculare de la nivelul
zonei inflamate şi a creşterii permeabilităţii peretelui capilar. Toxinele secretate în focarul
inflamator favorizează prin chimiotactism pozitiv traversarea membranei capilare de către
leucocite, care activează fagocitoza. Alterările celulare de la nivelul focarului inflamator se
caracterizează prin revenirea la o stare embrionară nediferenţiată, cu menire de apărare. Astfel,
endoteliile vasculare se tumefiază şi celulele fixe ale ţesutului conjunctiv îşi schimbă forma.

215
 Terenul biologic deficitar în imunoglobuline şi factorii celulari de apărare specifică şi
nespecifică favorizează apariţia unor complicaţii precum flegmonul sau septicemia. Acest teren
biologic se întâlneşte la pacienţii şocaţi, în cursul infecţiilor autogene şi când localizarea septică
se face în spaţii şi regiuni sărace în ţesut reticulohistiocitar şi formaţiuni limfoide (greabăn,
retroperitoneu, regiunea acropodială). Pe de altă parte, reacţia deviată spre exces a celulelor
imunitare determină apariţia unor reacţii alergice şi chiar boli autoimune.
Simptomele se încadrează în limitele procesului inflamator. Febra este consecinţa
excitaţiei centrului termoreglator şi variază în raport cu agentul patogen şi reactivitatea
organismului. Nu se va constata febră în infecţiile grave, la animalele tarate grav şi la cele
hiporeactive. Frisonul reprezintă o reacţie neuroendocrină cauzată de excitantul toximicrobian
sau pirogenul endogen, în timp ce şocul toxiinfecţios este hipovolemic, prin paralizie
vasomotorie. Leucocitoza se apreciază că este urmarea excitaţiei centrului hipotalamic, iar
leucopenia ce apare în toxiinfecţiile grave este consecinţa blocării funcţiei hematopoetice. Cât
priveşte creşterea VSH, ea denotă o reactivitate biologică şi neuroendocrină bună, la fel ca şi
creşterea gamaglobulinelor. Prin procesele de pinocitoză şi fagocitoză se asigură o protecţie
antiinfecţioasă rapidă, evitându-se evoluţiile grave ale bolii, respectiv complicaţiile ce pot să
apară. În cazul când această barieră de protecţie este depăşită, organismul recurge la a doua linie
de apărare, asigurată atât de factorii umorali (anticorpi), cât şi de cei celulari, rolul principal
revenindu-le celulelor imunocompetente din ţesuturile limitrofe (limfocite, plasmocite).
Tratament. Profilaxia vizează măsuri de asepsie şi antisepsie, blocaj cu procaină,
antisepsia mecanică adecvată a rănilor şi tratarea imediată a focarelor de infecţie. Tratamentul
curativ este complex: etiologic, simptomatic, imunologic şi chirurgical (prin efectuarea unei
antisepsii mecanice riguroase, care să distrugă mediul favorabil dezvoltării asociaţiilor
microbiene şi să asigure un mediu uscat şi oxigenat, prielnic cicatrizării).
Drenajul are drept scop asigurarea scurgerii exsudatelor purulente din răni sau a
conţinutului unei colecţii. Cu toate că importanţa sa a scăzut odată cu introducerea în practică a
asepsiei, a chimioterapicelor şi a antibioticelor, drenajul rămâne obligatoriu în rănile operatorii
cu spaţii moarte (hernii, tumori), efectuate în condiţii de teren, în rănile penetrante ale pereţilor
abdominali, precum şi în cazul tratării unor fistule. Când drenajul nu se poate realiza în punctul
cel mai decliv şi dedesubtul drenului rămâne un fund de sac, pentru evitarea stagnării puroiului
în acest buzunar (care menţine infecţia) se vor face debridări largi sau contraincizii, aplicând
între buzunarele rănii sau în contraincizii unul sau mai multe tuburi de dren. Drenajul chirurgical
este metoda prin care se facilitează scurgerea secreţiilor, a sângelui sau a puroiului dintr-o
cavitate. Drenajul medical este metoda prin care se înlesneşte scurgerea serozităţii, a edemului
acumulat la nivelul ţesuturilor. Drenajul preventiv urmăreşte favorizarea cicatrizării per primam
şi se impune când condiţiile operatorii pot fi bănuite de posibilitatea unei infecţii, iar drenul se
menţine 24-48 ore. Drenajul terapeutic urmăreşte accelerarea creşterii ţesutului de granulaţie şi
deci o cicatrizare per secundam şi se face cu scopul de a vida o colecţie purulentă şi a permite
astfel creşterea ţesuturilor din adâncime spre suprafaţă. Drenul nu se va mai aplica după
încetarea scurgerii exsudatelor (3-8 zile). Drenul trebuie controlat zilnic dacă funcţionează, în
caz contrar se ridică şi se înlocuieşte cu unul nou sau se curăţă şi se sterilizează din nou.
Leucoterapia este un adevărat adjuvant al antisepsiei mecanice, care constă în
provocarea unor fenomene de hiperleucocitoză prin acţiunea unor substanţe chimice. Astfel, prin
leucoterapie se produce o stimulare a organelor limfopoetice. În tratamentul abceselor reci, cel
mai frecvent se foloseşte vezicaţia cu cantaridă, biiodură de mercur, emetic, unguent vezicant. În
abcesele reci cu evoluţie lentă se întrebuinţează injecţii cu tripsină sau ulei de terebentină în
interiorul abcesului (1-2 ml, de 2-3 ori), substanţe care produc vasodilataţie în pereţii abcesului,
hemoragii capilare şi aflux de PMN, care determină o proteoliză naturală. Hiperleucocitoza
locală este însoţită întotdeauna şi de o hiperleucocitoză generală, care poate fi provocată prin
numeroase mijloace leucoterapice: abcesul de fixaţie (injecţia cu esenţă de terebentină se face în
regiunea pectorală la cal şi în regiunea salbei la bou, iar abcesul se deschide în momentul când
devine fluctuent, altfel abcedează prin sfacelarea pielii, nu necesită tratament şi se vindecă în

216
decurs de 8-10 zile), autohemoterapia, proteinoterapia, pioterapia aseptică, vaccinoterapia.
Vaccinoterapia se recomandă în toate cazurile în care chimioterapia a dat rezultate slabe
şi constituie un mijloc de imunizare activă, care se realizează atât curativ, cât şi preventiv, prin
administrarea s.c. a unor doze de vaccin invers proporţionale cu gravitatea infecţiei. Vaccinul
polivalent antistafilococ se indică în flegmonul greabănului, flebite, artrite, colecţia sinusurilor şi
a pungilor guturale etc. Vaccinoterapia locală se face prin aplicarea substanţelor de origine
microbiană direct pe suprafaţa leziunilor infectate, celulele respective devenind refractare la
acţiunea microbilor din care a fost preparat extractul.
Seroterapia foloseşte pentru combaterea şi prevenirea infecţiei serul hiperimun. Serul
antitetanic se aplică preventiv sub formă de injecţii s.c., în toate rănile tetanigene (1.500-2.000
UI la cal, 500-800 UI la porc), asigurându-se o imunitate pasivă de circa 2 săptămâni. În cazul în
care rana nu este vindecată, injecţia se repetă după 10 zile.
Serul polivalent antigangrenos se injectează în doză de 100-250 ml, în funcţie de talia
animalului şi se indică în rănile contuze şi amfractuoase, după ce în prealabil s-a asigurat o
riguroasă antisepsie mecanică şi drenajul rănii. Jumătate din doză se face i.v., iar restul perifocal,
în mai multe puncte, pentru a neutraliza invazia sau toxinele la poarta de intrare. Efectul
ameliorator apare după 24 ore, însă injecţia se repetă timp de 3-4 zile. Serul polivalent
antistreptococic se administrează în doze de 100-200 ml. Serul normal de cal se indică local şi
general în arsuri, hemoragii, după intervenţii operatorii şi în convalescenţă, având efect nutritiv,
stimulator, fagocitar şi hemostatic. Serul trefonat, preparat din leucocite, are indicaţie locală.
Proteinoterapia se utilizează în stările morbide care se traduc printr-un puternic
dezechilibru coloidal: ser omolog şi heterolog (seroterapie), sânge (hemoterapie), proteine
microbiene (vaccinoterapie), peptone (proteinoterapie) şi lapte (galactoterapie). Aceste substanţe
nu se injectează i.v., deoarece duc la şoc mortal, motiv pentru care injecţiile se fac s.c. şi i.m.
lent. Hemoterapia se bazează pe faptul că sângele acţionează ca o albumină nespecifică,
stimulând reacţiile organice prin proprietatea sa anticoloidoclazică şi desensibilizantă. Doza la
cal începe cu 40 ml sânge injectat s.c. şi se face din 2 în 2 zile, în total 6-10 injecţii.
Polidinul este un amestec de albumine extrase din bacterii hepatopatogene, substanţe
lipoide din bilă şi grăsimi, care stimulează şi susţine forţele de apărare ale organismului. Se
aplică s.c. sau i.m., în doze raportate la talia animalului: 10-30 ml, 1-4 ml, 1-2 ml.

9. Abcesul

9.1. Abcesul cald

Este o colecţie purulentă bine delimitată de structurile din jur, care se formează în urma
distrugerilor tisulare provocate de acţiunea toxică a unor agenţi microbieni sau parazitari.
Etiopatogeneză. Instalarea germenilor în ansamblul ţesuturilor se face prin pătrunderea
acestora din mediul exterior, în urma unor răni cauzate de agenţi vulneranţi care vehiculează în
profunzime germenii piogeni cu care sunt contaminaţi sau care sunt prezenţi pe tegumentul
animalului rănit. Abcesele metastatice se instalează de preferinţă în organele care dispun de o
vascularizaţie bogată (ex. ficat, rinichi, leptomeninge), nivel la care se pot produce focare
apostematoase multiple. O menţiune specială merită abcesele ce apar în regiunile anatomice
caracterizate prin planuri musculare stratificate, cum ar fi regiunea laterală a gâtului, peretele
abdominal şi anumite loje musculare ale membrelor. În aceste cazuri se pot forma cavităţi de
abcese multiple intercomunicante, fiecare într-un plan muscular distinct, a căror evoluţie nu
duce de obicei la o vindecare completă, pentru că fistulizarea spontană nu favorizează evacuarea
completă a puroiului decât pentru cavităţile mai superficiale. Atunci când cavitatea mai profundă
s-a golit parţial, fistula se poate extinde brusc. De asemenea, s-ar putea observa o refacere a
procesului supurativ, pornind de la cavitatea mai profundă, unde el a rămas latent.
Pe lângă germenii piogeni, în cazul abceselor aseptice, ca factori cauzali pot interveni şi
injecţiile cu substanţe iritante (esenţă de terebentină, oleum gomenolat, eter iodoformat).

217
 Simptome. Abcesele superficiale debutează prin simptomele inflamaţiei, iar maturarea
lor este considerată când apar sub forma unor tumefacţii circumscrise, calde şi dureroase la
palpaţie. Cu cât zona în care se formează abcesul este mai solicitată la mişcări sau mai expusă
unor microtraumatisme repetate, cu atât durerea locală va fi mai intensă. Se conturează apoi o
zonă de edem inflamator mai dură şi uşor bombată, care poate fi identificată prin palpaţie.
Semnele generale pot lipsi sau sunt reprezentate prin hipertermie, inapetenţă şi mai rar frisoane.
Odată cu formarea puroiului, curba termică descreşte, durerea dispare, tulburarea funcţională se
ameliorează şi dispare complet după abcedare sau drenare prin incizie.
Aspectul puroiului este în funcţie de natura agentului patogen şi de ţesutul în care s-a
format. Puroiul de bună natură este bine legat, cremos şi fără miros fetid, faţă de puroiul de rea
natură, care este slab legat, seros, gri murdar, ihoros şi cu pH alcalin. În ţesutul conjunctiv se
produce un puroi alb gălbui, în os gri gălbui, în ficat roşiatic şi în ţesutul cornos negricios.
Stafilococii produc un puroi bine legat, albicios şi cremos, streptococii, un puroi de consistenţă
fluidă, iar corinebacteriile, un puroi de culoare verde albăstruie.
Abcesele profunde au o simptomatologie locală puţin distinctă, singurele semne
identificabile rămânând modificarea de volum a regiunii şi durerea. Identificarea fazei piogene
din evoluţia abcesului este deosebit de importantă, cu precădere pentru localizările din imediata
vecinătate a cavităţilor seroase, dispoziţie care creează posibilitatea ca o eventuală deschidere
spontană să nu se facă spre exterior, ci către aceste cavităţi. Semnele generale sunt mult mai
accentuate faţă de cele din abcesul superficial.
Evoluţie. În stadiul infiltraţiei purulente, germenii pătrund în organism şi se multiplică,
iar toxinele care difuzează produc necroze locale. În jurul acestui focar apare o reacţie
inflamatoare, însă neutrofilele atrase la sediul agresiunii sunt oprite de acţiunea toxinelor
microbiene şi formează o aglomerare marginală.
În stadiul colecţiei purulente, un număr mare de leucocite pătrund în focar, fagocitează
germenii şi lizează ţesuturile afectate de toxinele bacteriene, după care la rândul lor suferă
procese de necroză şi dezintegrare, cu formarea puroiului. Infecţia este oprită pentru moment, iar
celulele conjunctivovasculare încep să prolifereze şi să producă o membrană fibroasă, cu rol de a
delimita ţesuturile mortificate, lichefiate şi transformate în colecţie purulentă. La periferia
membranei piogene se desfăşoară fenomene de exsudaţie plasmatică şi chiar hemoragii,
consecutiv creşterii permeabilităţii vasculare şi fragilităţii capilare induse de difuzarea toxinelor
microbiene. În formele subacute şi cronice, între stratul celular al membranei piogene şi stratul
vascular reactiv sunt prezente macrofage, celule epiteloide şi limfocite.
În stadiul de abcedare, din cauza proprietăţilor histolitice ale puroiului, abcesul maturat
are tendinţa de a se deschide la exterior, în interstiţii sau chiar la nivelul viscerelor. De obicei, în
virtutea gravitaţiei, puroiul tinde să-şi croiască drum spre punctele mai declive, însă există şi
situaţii când, din cauza unei rezistenţe deosebite a ţesuturilor, este forţat să se deplaseze în sens
antigravitaţional (ex. abcesele subsoleare ale stratului cheratogen din pododermatitele purulente,
fistulizate la nivelul coroanei). Acest al treilea stadiu reprezintă momentul optim când se
recomandă deschiderea largă a abcesului şi drenarea lui.
Prognosticul este favorabil în abcesul superficial şi grav în cel profund.
Tratament. Dacă abcesul se surprinde în faza infiltrativă se încearcă jugularea infecţiei
prin administrarea de antibiotice pe cale generală. Dacă însă procesul este avansat, este
preferabil să se adopte o medicaţie care să asigure maturarea abcesului (rubefacţii zilnice sau tot
la 2-3 zile cu tinctură de iod, unguente cu biiodură de mercur 1:5 sau unguente vezicante –
conţin şi terebentină – la cabaline, vezicători cu emetic sau cantaridă la bovine).
Când abcesul este bine maturat şi colectat, acesta se va deschide în poziţia cea mai
declivă, prin incizie cu bisturiul sau cu termocauterul. Pentru vidarea totală a cavităţii abcesului,
în unele cazuri se pot folosi dializele cu ser fiziologic călduţ sau rivanol 1‰ sub presiune, care
să antreneze toate resturile purulente. Trebuie avută în vedere evitarea stoarcerii prin presiune a
abcesului, pentru a nu leza capsula fibroelastică, care are un important rol în refacerea ţesutului
distrus. Cavitatea astfel drenată se va aspersa cu spray-uri cu antibiotice (propolisvet, oxivet,

218
cicatrisol), eter iodoformat 10% sau sulfatiazol 10%. Se obţin rezultate bune şi prin aplicarea în
cavitate a bujiurilor spumante cu antibiotice. Aspersiunile intracavitare cu cicatrisol (iodoform +
violet de genţiana) au efecte antiseptice şi proteolitice, stimulând proteoliza ţesuturilor
devitalizate şi cicatrizarea. Dacă febra devine foarte ridicată, pentru a evita riscurile extinderii
procesului infecţios şi a piemiei, în cursul evoluţiei pot fi administrate antibiotice pe cale
generală, dar acest tratament este inutil în cazul abcesului maturat.

9.2. Abcesul rece

Este o colecţie purulentă ce se formează lent, bine delimitată de restul ţesuturilor,

caracterizată prin prezenţa unor fenomene inflamatorii atenuate ca intensitate.
Etiopatogeneză. Cele mai frecvente cauze ale abcesului rece sunt traumatismele continue
şi de intensitate moderată. La cabaline sunt frecvente compresiunile şi rosăturile de
harnaşamente, iar la bovine, abcesele postvaccinale (ca urmare a nerespectării tehnicii de
injectare) şi traumatismele produse cu ocazia disputei pentru ierarhia socială.
Simptome. Abcesul rece moale (porc, iepure, cobai) are mai mult caracterele unui chist,
cu peretele subţire şi prezenţa unei cantităţi apreciabile de puroi. La palpaţie este puţin sensibil
şi uneori se poate constata o uşoară împâstare periferică.
Abcesul rece dur (cabaline, carnasiere) se caracterizează prin lipsa inflamaţiei acute.
Abcesul prezintă un nucleu central purulent dens, închis într-o cavitate redusă, delimitată de un
ţesut indurat cu aspect de tumoră. La început se observă o tumefacţie indurată bine circumscrisă,
uşor sensibilă la palpaţie, înconjurată de o zonă edematoasă redusă. Cu timpul, edemul se poate
resorbi şi rămâne ca o mică tumoretă, nedureroasă şi cu fluctuaţie greu perceptibilă.
Abcesul rece intermediar (bovine) prezintă caracteristici mixte între celelalte tipuri.
Evoluţie. Abcesul rece se poate transforma în abces cald fie în urma tratamentului
aplicat, fie în urma iritaţiilor şi a traumatismelor limitate la nivelul localizării sale. Pe de altă
parte, abcesele de mici dimensiuni se pot resorbi sau calcifica.
Prognosticul este de regulă rezervat.
Tratament. În prima fază se urmăreşte stimularea organismului pentru rezoluţia
procesului septic sau accelerarea maturării abcesului prin activarea circulaţiei locale. În acest
scop se fac fricţiuni zilnice cu tinctură de iod sau vezicaţii cu biiodură de mercur 1:5 la cabaline,
respectiv emetic 1:10 la bovine. În faza de maturare, evacuarea abcesului se asigură printr-o
incizie largă, anatomică şi declivă. Şi în acest caz este contraindicată stoarcerea conţinutului
abcesului. În abcesele reci cu evoluţie cronică, care nu retrocedează după medicaţia proflogistică
(rubefacţie, vezicaţie), se recomandă injecţia intrafocală cu esenţă de terebentină, în doză de 2-4
ml la animalele mari şi 0,5-1 ml la cele mici. Combaterea infecţiei şi stimularea cicatrizării se
face prin aspersiuni cu eter iodoformat 10% şi spray-uri cu antibiotice, după irigaţii calde cu
rivanol 1‰ în cavitatea abcesului. Pentru a asigura un bun drenaj se aplică un dren capilar, iar la
marginile rănii noi create se lubrefiază ţesuturile cu asocilin.

10. Flegmonul

Este o inflamaţie septică difuză a ţesutului conjunctiv, cu tendinţă de supuraţie, caracter

necrotic şi fără posibilitate de delimitare.
Etiopatogeneză. Una dintre cauzele apariţiei flegmonului este agresivitatea ridicată a
germenilor piogeni (mai ales streptococi şi mai rar stafilococi), care eliberează cantităţi mari de
enzime apte să provoace necroze şi descompunerea substanţei fundamentale din ţesutul
conjunctiv. În flegmon, migraţia leucocitelor la locul agresiunii este promptă, dar viteza de
extindere a procesului nu lasă timp pentru o suficientă organizare a unei structuri defensive
bazată pe vasodilataţie (exsudaţie plasmatică) şi constituirea unei bariere leucocitare distincte.
Caracteristică este apoi uşurinţa cu care se instalează complicaţiile (bacteriemia, septicemia şi
toxemia), mai ales în lipsa unui tratament antiseptic prompt şi antitoxic general.

219
 Simptome. Flegmonul poate fi superficial (supraaponevrotic), profund (subaponevrotic),
mixt (atât în ţesutul conjunctiv subcutanat, cât şi în cel subaponevrotic şi intermuscular), acut
(cu fenomene inflamatorii active), cronic (când are o evoluţie lentă şi trece într-o fază de
induraţie), idiopatic (când apare într-un loc traumatizat) şi simptomatic (când apare în regiuni cu
rezistenţă redusă, în anumite boli – gurmă, morvă).
Flegmonul difuz este forma clinică cea mai frecventă.
Faza de invazie durează 48 ore şi se caracterizează printr-o difuzare bruscă a infecţiei.
Boala poate debuta cu simptome generale traduse prin febră, frisoane, accelerarea pulsului şi a
respiraţiei, anorexie şi adinamie. Local se constată un edem cald şi dureros, consecinţa
infiltraţiei serofibrinoase a ţesutului conjunctiv subcutanat, care ia un aspect gălbui şi slăninos.
Faza de inflamaţie se caracterizează printr-o agravare a simptomelor, mai ales a celor
locale: durere, edem difuz, febră şi alterarea stării generale. Tumefacţia este caldă, sensibilă şi
dură, de culoare închisă, uneori înconjurată de o zonă edematoasă şi însoţită de cordoane
limfatice şi hipertrofia limfonodurilor limitrofe. În funcţie de localizarea procesului patologic,
mai pot fi sesizate şi alte simptome funcţionale precum cornajul (localizare în limfonodurile
retrofaringiene) şi tulburările actului de defecaţie (localizare anală şi rectală).
Faza de necroză începe în a cincea sau a şaptea zi de boală, când aponevrozele şi fasciile
musculare se mortifică şi iau o culoare verzuie. Apar mici cavităţi diseminate între elementele
componente ale ţesutului conjunctiv, în care se acumulează puroiul, cu tendinţă de progresie la
distanţă, prin dilacerarea spaţiilor musculare şi a aponevrozelor. Prin acţiunea sa corozivă,
puroiul bombează şi distruge ţesutul cutanat, revărsându-se la suprafaţă printr-una sau mai multe
fistule. Puroiul este de obicei de rea natură, rău legat, fetid, amestecat cu resturi de ţesut
conjunctiv şi aponevroze necrozate. Când infecţia a ajuns la tendoane şi oase, starea generală a
animalului se înrăutăţeşte de cele mai multe ori brusc, din cauza instalării piosepticemiei.
Faza de reparaţie are loc după intervenţia chirurgicală, efectuată la timp şi în mod corect.
În acest caz, cavităţile rămase prin eliminarea şi drenarea puroiului se umplu cu ţesut de
granulaţie şi evoluează lent spre cicatrizare.
Flegmonul circumscris este o infiltraţie septică, cu o zonă centrală fluctuentă şi una
periferică edemaţiată, care diferă de abcesul cald numai printr-o intensitate mai mare a
simptomelor locale şi generale şi se întâlneşte destul de rar.
Flegmonul indurat (lemnos) este o celulită scleroasă însoţită de o infiltraţie de
consistenţă dură a ţesutului conjunctiv lax. Induraţia creşte lent în dimensiuni, prin hiperplazia
ţesutului conjunctiv. Perioada de debut a bolii este insidioasă, însă ulterior, în interiorul ţesutului
iau naştere mici focare purulente, diseminate sau unite între ele. Aceste colecţii vor distruge
pielea şi se vor revărsa la exterior prin câteva fistule. Flegmonul indurat se întâlneşte mai ales la
cabaline în regiunea cefei şi a greabănului (rosături de harnaşamente).
Flegmonul gazos este un proces septic determinat de germeni anaerobi. Iniţial se produce
un edem gazos, caracterizat printr-o tumefacţie invadantă, caldă şi dureroasă, care cu timpul se
răceşte şi prezintă la palpaţie o crepitaţie gazoasă.
Flegmonul alergic, întâlnit la câine şi la pisică, este consecinţa unei sensibilizări alergice
faţă de unele alimente (carnea alterată) sau medicamente.
Prognosticul este rezervat în flegmonul indurat, deoarece cedează foarte greu la
tratament, grav în flegmonul difuz şi foarte grav în cel gazos.
Tratament. Localizarea infecţiei se face prin leucoterapie, în vederea grăbirii proceselor
de fagocitoză şi proteoliză, iar ulterior a procesului de cicatrizare. Tratamentul cu rubefiante şi
vezicante va fi asociat cu sulfamide şi antibiotice pe cale generală.
Prin antisepsie chirurgicală, sub anestezie, se va realiza extirparea ţesuturilor mortificate,
devitalizate şi infiltrate, drenându-se totodată buzunarele pline de colecţii seropurulente.
Inciziile vor fi anatomice, largi, declive şi profunde, la 5-6 cm una de alta, pentru a evita
devitalizarea ţesuturilor dintre cele două incizii. Prin aceste incizii se vor face aspersiuni cu
spray-uri antiinfecţioase sau cu eter iodoformat 10%, iar în cavităţi se introduc bujiuri spumante
cu antibiotice. Pentru a preveni difuzarea germenilor pe cale circulatorie, este interzisă incizia de

220
drenaj a flegmonului înainte de faza supurativă (existenţa fluctuenţei), mai ales dacă şi starea
generală a animalului este precară. Dar nici în sens invers, adică să se întârzie incizia de drenaj
în flegmoanele subaponevrotice, pentru că în acest caz puroiul se infiltrează în profunzime
printre ţesuturi, le disociază şi le necrozează, favorizând complicaţiile locale sau generale.
În flegmonul gazos se va avea în vedere asigurarea unui baraj, prin infiltraţii locale cu
procainpenicilină (4 milioane UI penicilină la 100 ml procaină 1%), iar pe cale generală, ser
antigangrenos polivalent (200-300 ml), antibiotice şi medicaţie de susţinere.
În flegmonul alergic se indică autohemoterapia şi terapia tisulară, precum şi
administrarea de medicamente antialergice (tavegyl, feniramin, romergan, hidrocortizon etc.) şi
obligatoriu scoaterea din raţia zilnică a alergenului.

11. Erizipelul traumatic

Este o dermatită streptococică cu caracter infectocontagios, caracterizată prin apariţia

locală a unei placarde dermoepidermice roşiatice, însoţită de edem inflamator şi tulburări
generale. Pe fondul reacţiei inflamatorii iau naştere numeroase vezicule, flictene şi pustule.
Etiopatogeneză. Contaminarea se produce pe la nivelul mucoaselor şi tegumentelor cu
soluţii de continuitate, fiind favorizată de factori precum abcesele, piodermitele, ulceraţiile,
rănile netratate, surmenajul şi subnutriţia.
Simptome. Erizipelul eritematos apare în primele zile şi se caracterizează prin infiltraţie
leucocitară şi edem. Pielea din zona afectată are o culoare roşie vie din cauza congestiei, după
care reacţia inflamatoare trece de la derm la epiderm şi iau naştere vezicule, pustule şi flictene.
Pielea devine lucioasă, iar zona periferică a tumefacţiei este separată printr-un burelet evident.
Erizipelul flegmonos ia caracter malign, cu inflamaţie expansivă, care cuprinde ţesutul
conjunctiv subcutanat, fiind însoţită de limfangite şi adenite regionale.
Erizipelul gangrenos este forma cea mai rară şi apare atunci când agentul patogen are o
agresivitate remarcabilă şi acţionează pe organisme cu rezistenţă şi reactivitate slabă. Se
caracterizează prin exacerbarea simptomelor generale şi leziuni necrotice locale.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul apelează la antibiotice, sulfamide şi tisuloterapie (colagen iodat, suspensie
tisulară hepatică). În erizipelul eritematos se pot aplica pensulaţii cu tinctură de iod, unguent cu
iodoform, alături de antibiotice şi chimioterapice sau pansamente umede cu alcool camforat,
permanganat de potasiu etc. Actinoterapia cu raze ultraviolete scurtează durata evoluţiei bolii şi
evită apariţia complicaţiilor (ex. abcese, endocardite, nefrite, artrite, septicemie). În erizipelul
flegmonos se practică incizia de drenaj, completată cu vitamine, corticosteroizi şi
simpaticolitice. Pentru reuşita completă a tratamentului este indicat să se recurgă la antibiogramă
din secreţiile recoltate de la nivelul procesului patologic, încă de la primele semne de boală.

12. Gangrena gazoasă (traumatică)

Este o infecţie septică acută, produsă de o floră anaerobă asociată cu germeni aerobi.
Dacă în gangrena uscată şi umedă, microbii joacă de obicei un rol pasiv, grefându-se pe
ţesuturile deja atinse de necroză, în gangrena gazoasă ei au un rol activ.
Etiopatogeneză. Caracteristic infecţiei anaerobe este acţiunea ei toxică la distanţă şi
necrotică locală. La infecţia anaerobă se asociază şi unii germeni aerobi (streptococi), care
găsesc un mediu optim de dezvoltare în ţesutul muscular traumatizat şi cu o vitalitate scăzută. La
toxinele microbiene se asociază şi cele rezultate din dezagregarea ţesuturilor, care trec în
torentul circulator şi generează un sindrom toxiemic grav. Spre deosebire de acestea, germenii
care le produc rămân localizaţi în focarul de gangrenă şi trec în circulaţia generală numai în faza
preagonică, motiv pentru care hemoculturile sunt sterile în astfel de cazuri. Instalarea gangrenei
gazoase nu este numai în funcţie de cantitatea şi virulenţa germenilor anaerobi, ci depinde şi de
o serie de cauze favorizante, locale şi generale. Astfel, rănile contuze, cu distrugeri musculare

221
intense şi cu orificii mici (localizate mai ales la nivelul crupei şi fesei), leziunile vasculare prin
menţinerea prelungită a garoului, hematoamele voluminoase, infiltraţiile hemoragice, fracturile
deschise, rănile prin înţepare adânci, rănile mici, dar multiple şi hemoragiile favorizează apariţia
gangrenei gazoase prin intermediul condiţiilor pe care se creează la nivelul focarului traumatic.
Perioada de incubaţie este mai scurtă la cabaline şi la ovine, din cauza receptivităţii
crescute, fiind cuprinsă între 12-24 ore, cu o evoluţie gravă, ce poate duce la moartea animalului
în 2-4 zile. La bovine, la suine şi la carnasiere, perioada de incubaţie este de 2-5 zile, cu evoluţie
mai lentă, dar care poate duce şi în acest caz la moarte în 8-10 zile. La bovine, infecţia apare în
special în urma injecţiilor subcutanate efectuate fără respectarea regulilor de asepsie, dar şi ca o
complicaţie a distociilor însoţite de traumatisme, când germenii se pot localiza în vagin, vestibul
sau chiar la nivel uterin. La ovine, gangrena gazoasă este cauzată de cele mai multe ori de tuns,
castrări, răni prin muşcătură, abcese şi flegmoane netratate. La suine, infecţia este o complicaţie
a rănilor de castrare sub formă de edem gazos, care duce la vaginalită şi peritonită.
Simptome. În evoluţia clinică a gangrenei gazoase se pot distinge trei faze, care la
început se succed şi apoi coexistă.
Edemul gazos apare într-un timp variabil, de la câteva ore până la câteva zile de la
producerea focarului traumatic. Acestei faze îi este caracteristică infiltraţia cu exsudat sanguin în
ţesutul conjunctiv subcutanat din rană şi din jurul ei. Edemul are un caracter invadant şi este
însoţit de febră moderată. Pielea este mult întinsă, ţesutul edemaţiat, iar pe secţiune are aspect
gelatinos şi culoare gălbuie. În această fază, în focarul traumatic se găsesc bule de gaz şi
conţinutul nu degajă miros fetid. Prin comprimarea vaselor, edemul gazos determină
vasoconstricţie, iar prin lipsa de nutriţie duce la degenerescenţă musculară.
Flegmonul gazos cuprinde ţesutul conjunctiv subaponevrotic şi intermuscular,
deosebindu-se de stadiul anterior prin caracterul invadant al tumefacţiei.
Iniţial, regiunea afectată este caldă şi de consistenţă elastică, după care se răceşte treptat,
perioadă evolutivă în care se pot percepe uşoare crepitaţii gazoase. Din rană se scurge o secreţie
seropurulentă cu miros fetid, uneori spumoasă din cauza bulelor de gaz. În funcţie de gravitatea
intoxicaţiei, animalul este abătut şi prezintă modificări ale marilor funcţii.
Gangrena gazoasă propriu-zisă reprezintă ultima fază a necrozei, când procesul infecţios
este localizat în ţesutul muscular, fibra musculară fiind mărită în volum şi cu sarcoplasma
distrusă. La periferia rănii este prezentă o inflamaţie emfizematoasă care se extinde rapid. Pielea
este întinsă, lucioasă, rece şi adesea acoperită de flictene cu un conţinut murdar şi fetid. La
palpaţia zonei se percep distinct crepitaţiile, iar la percuţie, o sonoritate metalică specială, atunci
când se rad firele de păr. Pe suprafaţa de incizie, ţesutul conjunctiv apare infiltrat cu serozităţi
fetide şi bule de gaz, drept consecinţă a fermentaţiei glucidelor. Muşchii denudaţi au o culoare
roşie închisă sau verzuie, fără a sângera la atingere, în schimb din ei se scurge o secreţie fetidă.
În această fază, focarul de gangrenă prezintă trei zone distincte: o zonă centrală (necrozată,
fetidă, brun negricioasă), o zonă intermediară (rece şi crepitantă) şi o zonă periferică (mai
întinsă, tumefiată, caldă şi dureroasă). pH-ul secreţiei este cu atât mai alcalin cu cât infecţia este
mai gravă şi cu cât afluxul leucocitar este mai redus.
Pe lângă modificările locale, gangrena gazoasă mai este caracterizată şi printr-o stare
toxiemică gravă, astfel că în faza de edem gazos, animalul este agitat şi febra creşte pe măsura
agravării infecţiei (40-41oC). Modificările marilor funcţii sunt tot mai evidente, iar animalul
devine anorexic şi tot mai apatic, pentru ca în faza preagonică, conjunctiva să devină icterică.
Tot în această ultimă etapă a evoluţiei bolii, temperatura internă evoluează în domeniul
hipotermiei, constituind un semn al intoxicaţiei grave şi al epuizării generale.
Prognosticul gangrenei gazoase este întotdeauna grav.
Tratament. Profilaxia gangrenei gazoase presupune îngrijirea corespunzătoare a tuturor
rănilor susceptibile de a genera condiţii favorabile instalării acestei boli (inclusiv administrarea
de ser antigangrenos polivalent). Tratamentul curativ este local, general şi igienodietetic.
Tratamentul local vizează înlăturarea ţesuturilor mortificate şi devitalizate, asigurarea
unui drenaj corect, stimularea circulaţiei normale şi activarea fenomenelor de reparaţie. Aceste

222
deziderate se realizează prin antisepsia chirurgicală, când exciziile vor merge până la ţesutul
sănătos. Inciziile vor fi multiple, largi şi lungi, urmând pe cât posibil traiectul spaţiilor
intermusculare, cu menajarea nervilor şi a vaselor de sânge. Se va urmări ameliorarea condiţiilor
de viaţă ale celulelor din rană prin serotermoterapie, actinoterapie naturală sau artificială,
pudrări cu manis, neobacitracină, neohexidin sau oximanirom, aplicarea de apă oxigenată şi
vezicători în jurul rănii. Antisepticele se aplică sub formă de irigaţii continue. În vederea
jugulării infecţiei, se practică un baraj circular în jurul rănii, cu ser antigangrenos polivalent (20-
25 ml la animalele mari şi 2-5 ml la cele mici), timp de 4-5 zile, în asociaţie cu o soluţie de
xilină sau procaină 1%. În locul serului se poate administra cu bune rezultate o asociaţie de
penicilină, streptomicină şi procaină (200-300 ml la animalele mari şi 10-20 ml la cele mici).
Tratamentul general vizează combaterea infecţiei, neutralizarea toxinelor şi stimularea
forţelor de apărare ale organismului. În acest scop se administrează antibiotice cu spectru larg,
ser antigangrenos polivalent (100-300 ml, jumătate pe cale i.v. şi cealaltă jumătate pe cale i.m.),
perfuzii cu glucoză, calciu gluconic, ser Ringer lactat, cardiotonice şi vitamine.
Tratamentul igienodietetic se asigură prin alimente uşor digestibile, de bună calitate,
bogate în vitamine şi săruri minerale. La animalele mari se administrează concentrate în care
domină ovăzul, pentru corectarea echilibrului acidobazic. Reanimarea vizează corectarea
tulburărilor de circulaţie, prin administarea de ser glucozat 5%, asociat cu vasopresoare,
corticosteroizi, simpaticolitice (perfuzii cu procaină 1%) şi alcaline.

13. Gangrena uscată

Este o moarte tisulară locală, caracterizată prin deshidratarea continuă a ţesuturilor,

urmată de desicaţie şi întărirea lor prin privaţiunea de sânge. Resorbţia lichidelor din zona
afectată se face în special prin evaporare cutanată. Desicaţia produsă prin coagularea albuminei
şi pierderea apei este nefavorabilă agenţilor patogeni, astfel că apariţia infecţiei este rară.
Etiopatogeneză. Factorii determinanţi sunt tulburările mecanice ale circulaţiei, factorii
fizici şi cei chimici. Tulburările circulatorii pot fi atât de ordin extern (compresiunile de lungă
durată, determinate de harnaşamente sau decubitul prelungit), cât şi intern (tromboza, embolia).
Factorii fizici sunt reprezentaţi prin cauterizare şi expunerea la raze X, iar cei chimici, prin
ergotism (gangrena uscată a bărbiţelor şi a crestei păsărilor, prin vasoconstricţie în urma furajării
cu secară cornută) şi toxinele microbiene. În evoluţia gangrenei uscate se disting patru faze.
Disecaţia este cauzată de cele mai multe ori de o diminuare progresivă a aportului de
sânge, însoţită de o deshidratare continuă şi o hipersensibilitate a ţesuturilor.
Mortificarea se caracterizează prin schimbarea progresivă a culorii ţesuturilor, care devin
din ce în ce mai închise, brun cenuşii şi apoi negricioase. Ţesutul necrozat îşi păstrează în
ansamblu, până la eliminare, structura macroscopică analoagă ţesutului normal. Consistenţa este
însă compactă, neelastică, suprafaţa este opacă şi într-un al doilea timp devine friabilă. În
această fază, sensibilitatea este aproape dispărută, animalul reacţionând nesemnificativ la
palpaţie. Suprimarea vieţii celulare într-o regiune a corpului determină din partea organismului o
soluţie de continuitate între ţesutul mort şi cel viu din jur.
Delimitarea se caracterizează prin faptul că ţesutul viu de la periferie reacţionează printr-
un proces inflamator şi caută astfel să delimiteze focarul de necroză (şanţ de demarcaţie
evident). Iniţial, delimitarea se exteriorizează prin apariţia la limita focarului gangrenos a unor
focare purulente de mici dimensiuni, care se măresc şi se unesc, rezultând astfel şanţul de
delimitare. După un timp variabil, mai scurt pentru piele (1-2 săptămâni) şi mai lung pentru alte
ţesuturi cum sunt tendoanele, ligamentele şi osul, ţesutul gangrenat este complet detaşat şi se
elimină sub formă de escară (în cazul pielii) sau sechestru (în cazul osului).
Cicatrizarea se produce la locul rănii rămase prin eliminarea escarei.
Simptomele variază în funcţie de faza evolutivă şi natura agentului cauzal. Caracteristica
generală a gangrenei uscate este reprezentată însă de predominarea simptomelor locale, pe când
cele generale sunt slab evidenţiate. În faza de desicaţie, pielea este uşor tumefiată şi sensibilă,

223
pentru ca mai apoi să îşi piardă elasticitatea, să devină uscată şi din ce în ce mai sensibilă. În
faza de mortificare, pielea devine cenuşie sau negricioasă, rece, dură la palpaţie şi sonoră la
percuţie. Ţesuturile sunt uscate, de culoare neagră, asemănătoare cu escarele rezultate din
carbonizarea ţesuturilor în cursul arsurilor. Leziunile interesează în primul rând pielea, în timp
ce muşchii, vasele şi nervii rezistă mai mult. În faza de delimitare, simptomele se caracterizează
prin prezenţa şanţului de demarcaţie, iar după eliminarea escarei urmează procesul de
regenerare. Epidermizarea începe de la periferie spre porţiunea centrală şi este însoţită uneori de
o sensibilitate exagerată, ce poate persista mult timp, iar părul poate fi depigmentat.
Prognosticul este în general favorabil, dar se va ţine cont de întindere, profunzime şi
sediu. Pe de altă parte, gangrena uscată netratată la timp poate genera diferite complicaţii (ex.
flegmoane, osteomielite şi artrite purulente).
Tratamentul are în vedere suprimarea cauzei şi stimularea vitalităţii tisulare, prin
hiperemie şi leucocitoză. La cabaline, în gangrena uscată produsă de harnaşamente şi decubitul
prelungit, se recomandă aplicarea vezicătorii cu biiodură de mercur 1:5 în jurul focarului.
Hipertermia locală, consecinţa efectului vezicant, dezvoltă o durere exagerată la presiune şi face
ca animalul să nu se culce pe regiunea bolnavă. De asemenea, unguentul sulfamidat 1:20 sau
hemopansamentul sulfamidat dau bune rezultate. Fizioterapia prin duşuri cu aer cald şi
actinoterapia prin raze ultraviolete grăbesc procesul de vindecare. În cazul unei evoluţii normale
nu se va înlătura escara prin act operator, deoarece această manoperă predispune la infecţii.

14. Gangrena umedă

Se caracterizează printr-o mortificare nelimitată a ţesuturilor, fiind însoţită de tumefacţie

şi putrefacţie intensă. Dacă în gangrena uscată există o linie de demarcaţie, în cea umedă,
procesul gangrenos nu este delimitat şi ţesuturile sunt infiltrate cu serozităţi.
Etiopatogeneză. Cauzele gangrenei umede sunt numeroase şi de obicei ele acţionează
prin acelaşi mecanism, ducând la tulburări circulatorii grave, ce privează de nutriţie un teritoriu
dintr-un organ sau ţesut. Spre deosebire de gangrena uscată, în cea umedă, circulaţia în focarul
gangrenos nu este complet suprimată. De la nivelul acestui focar se realizează astfel resorbţia
toxinelor, ceea ce agravează mult starea animalului bolnav. Contuziile, compresiunile (garotajul
prelungit, menţinerea exagerată a bandajului gipsat de la membre), frigul umed, căldura excesivă
şi diferitele boli ale arterelor se numără printre factorii determinanţi ai gangrenei umede.
Faza de congestie se caracterizează prin intensificarea fenomenelor inflamatorii, astfel că
ţesuturile, în loc să se retracte, dimpotrivă se tumefiază progresiv şi în loc ca regiunea bolnavă
să devină rece, ea este caldă şi extrem de dureroasă. Iniţial, coloraţia lor este roşie vie, pentru ca
mai apoi să vireze în roşu închis sau brun. Această fază congestivă extremă se observă mai ales
la ansele intestinale din hernia strangulată. Din cauza stazei circulatorii, vasele se dilată, iar
pereţii ansei intestinale strangulate se tumefiază şi iau o coloraţie violacee.
Staza vasculară gravă duce rapid la instalarea fazei de mortificare a ansei intestinale
strangulate, exteriorizată prin culoarea brună închisă sau neagră. Ţesuturile gangrenate sunt moi,
reci, cu uşoare crepitaţii la palpaţie, iar la secţionare se exprimă o serozitate cu numeroase bule
de gaz, care degajă un miros extrem de fetid.
Faza de delimitare apare numai în cazurile cu evoluţie uşoară, cum se întâmplă de regulă
în gangrena umedă a pielii şi mucoaselor şi în care organismul are suficientă rezistenţă pentru a
izola ţesutul mortificat. La periferia ţesutului gangrenat, circulaţia devine tot mai activă, cu aflux
masiv de leucocite, ducând la formarea şanţului de delimitare, de culoare galbenă cenuşie.
În urma curăţirii prin eliminarea tuturor ţesuturilor mortificate sub formă de sfacel se
instalează faza de cicatrizare, care duce spre vindecare.
Simptome. În faza congestivă, fenomenele inflamatorii sunt evidente, zona afectată fiind
foarte dureroasă la palpaţie. Animalul are un facies speriat, priveşte spre zona bolnavă şi uneori
chiar se muşcă. Tumefacţia locală este cauzată de infiltraţie. La nivelul pielii depigmentate,
debutul bolii se caracterizează printr-o culoare roşie intensă, care devine apoi tot mai închisă.

224
 În faza de mortificare, cu toate că regiunea este în continuare tumefiată, sensibilitatea şi
durerea lipsesc. La palpaţie, zona gangrenată are o consistenţă păstoasă, uşor crepitantă şi este
acoperită cu flictene din care se scurge o serozitate de culoare roşie, care este amestecată cu bule
de gaz şi degajă un miros fetid la incizia ţesutului. Absorbţia toxinelor din focarul gangrenos
duce la fenomene de intoxicaţie gravă, care pot culmina cu moartea animalului.
În faza de delimitare, deşi se face separarea părţilor moarte de cele sănătoase, pericolul
de propagare a infecţiei rămâne totuşi mare. De aceea, când nu se constată şanţul separator se
intervine chirurgical, pentru a delimita ţesutul mort de cel viu.
Faza de delimitare evoluează de obicei spre cicatrizare, care poate fi însă întârziată ca o
consecinţă a persistenţei focarelor necrotice. Ca simptome generale, se remarcă abaterea, febra şi
frisonul, cu modificarea marilor funcţii ale organismului. Anorexia şi adinamia sunt simptomele
unei intoxicaţii avansate, care denotă epuizarea organismului bolnav.
Prognosticul este grav în herniile strangulate, volvulusuri şi ocluziile intestinale,
respectiv rezervat atunci când diagnosticul a fost pus precoce.
Tratamentul trebuie să urmărească înlăturarea cauzei care a determinat gangrena umedă:
ridicarea garoului, desfacerea bandajului sau a pansamentului de la membre, debridarea urgentă
a gâtului tecii vaginale în hernia strangulată (deci practicarea intervenţiei chirurgicale cât mai
precoce). Mortificarea care vizează tendoanele, cartilajele şi oasele se tratează pe cale
chirurgicală, deoarece procesul de demarcaţie este încetinit din cauza slabei irigaţii a acestor
ţesuturi. Excizia va viza nu numai ţesutul mortificat, ci şi o mică parte din ţesutul sănătos. Rana
creată va fi ferită de infecţie prin aplicarea unui pansament, iar în prealabil zona din jur se va
uncţiona cu un unguent vezicant. Mortificarea care vizează falanga a III-a, micul sesamoid şi
ţesutul cartilaginos va fi supusă antisepsiei mecanice cu lingura Volkmann sau chiureta, urmată
de un plombaj cu antibiotice. În perioada de mortificare se urmăreşte apariţia şanţului de
demarcaţie, iar când nu a apărut, jugularea infecţiei se face prin antisepsia chirurgicală corectă.
Acest tratament chirurgical local se completează cu sulfamido- şi antibioticoterapie pe
cale generală. Combaterea stării de intoxicaţie şi refacerea echilibrului umoral se va realiza prin
administrarea perfuzabilă a soluţiilor cu electroliţi, glucoză şi vitamine, precum şi a
medicamentelor stimulatoare ale funcţiei cardiace. Tratamentul fizioterapic, prin raze
ultraviolete şi duşuri de aer cald, contribuie la sterilizarea ţesuturilor compromise şi la
accelerarea apariţiei şanţului de demarcaţie (stimularea hiperemiei şi a fagocitozei).

15. Fistula

Este o soluţie de continuitate canaliculară, fără tendinţă de vindecare, prin a cărui orificiu
strâmt de la suprafaţa pielii sau a mucoaselor se scurge o secreţie normală sau patologică. Ea
poate fi congenitală (anomalii de dezvoltare a unor organe – fistule uretrale, vezicale,
rectovaginale) sau dobândită (fistule secretorii – salivare, mamare; fistule excretorii – urinare,
stercorale; fistule purulente – în urma unei răni complicate cu persistenţa unui proces infecţios).
Etiopatogeneză. Fistulele congenitale sunt rezultatul unor malformaţii de închidere
deficitară (sau a lipsei de închidere) a unor canale embrionare şi fetale (fistula canalului urac)
sau consecutive lipsei sau atreziei unor orificii naturale (atrezia anusului, cu fistule rectovaginale
şi rectouretrale – externe, respectiv rectoperitoneale şi rectoscrotale – interne).
Fistulele dobândite sunt rezultatul unor procese supurative, a persistenţei unor ulcere,
carii, procese contuzionale sau necrotice (apărute în parenchimul unor organe sau în ţesuturile
profunde), corpuri străine (uneori susceptibile de mişcări şi deplasări continue – ex. spice de
graminee pătrunse prin pielea subţire la câine, în sezonul cald). Fistulele iatrogene pot fi
consecinţa unei reconstrucţii imperfecte a pereţilor unor organe cavitare şi care conţin material
septic (ex. esofag, intestin, uter, vezică urinară), a poluării intraoperatorii cu materiale de sinteză
tisulară, a contaminării protezelor metalice sau sintetice folosite în tratamentul operator al
fracturilor, a intoleranţei sau a resorbţiei incomplete a materialelor de sutură.
Sub aspect morfologic, fistula este alcătuită dintr-un traiect, un orificiu şi un fund.

225
 Traiectul (canalul) poate fi unic sau multiplu, simplu sau cu ramnificaţii (funduri de sac),
rectiliniu sau sinuos. Intensitatea infiltraţiei ţesuturilor din jur este foarte variată, dependentă în
mare măsură de natura fistulei şi cauza care o întreţine. De obicei, în fistulele congenitale,
traiectul este rectiliniu, spre deosebire de fistulele câştigate, patologice, purulente, unde acest
traiect este sinuos şi cu porţiuni indurate. Unele fistule (la nivelul esofagului, rumenului,
intestinului) pot permite tranzitul materialului alimentar pe cale de transformare, iar prin
fistulele deschise în organele aparatului respirator se poate scurge aer atmosferic. În caz de
comunicare patologică între două organe strâns învecinate (rect şi vagin, esofag şi trahee),
orificiile respective deschise în fiecare organ se pot contopi şi pot forma o singură deschizătură.
Orificiul fistulei este de regulă strâmt, marcat uneori de muguri cărnoşi, el putând să se
deschidă pe piele (fistule externe, cutanate), în interiorul unor cavităţi naturale seroase
(peritoneale, pleurale, articulare, teci tendinoase, burse subcutanate) sau în interiorul unui viscer
(fistule interne, mucoase). Fistulele din focarele necrotice pot avea orificii multiple.
Fundul fistulei este situat de regulă în profunzimea ţesuturilor, incluzând corpi străini
septici sau resturi de ţesuturi necrozate, care întreţin secreţia purulentă.
Simptome. În fistula dobândită predomină simptomele locale, traduse prin: existenţa unei
deschideri anormale pe suprafaţa pielii sau a mucoaselor (pe unde se scurge puroi sau un produs
de secreţie fiziologică), prezenţa unui orificiu îngust (cu margini indurate), existenţa unui traiect
canalicular (explorabil cu degetul sau cu sonda) şi a unei secreţii purulente şi abundente (în
disproporţie faţă de dimensiunile orificiului fistulei). Puroiul este în general seros, slab legat, de
culoare variabilă (de regulă cenuşiu verzui), cu resturi de ţesuturi mortificate şi cu scurgere
continuă sau intermitentă, sincron cu mişcările regiunii. Regiunea este tumefiată şi sensibilă la
palpaţie. În fistulele de secreţie şi excreţie, inflamaţia şi tumefacţia regiunii lipsesc, traiectul este
rectiliniu şi produsul eliminat este cel fiziologic.
Simptomele generale sunt şterse. În cazul fistulelor purulente grave se poate observa o
uşoară alterare a stării generale, tradusă prin abatere, anorexie şi modificări ale marilor funcţii.
Diagnosticul fistulei poate fi completat prin examen radiologic, după introducerea la
acest nivel a substanţei de contrast şi eventual a unei sonde metalice.
Prognosticul este rezervat şi variază în raport cu sediul şi natura fistulei.
Tratament. În fistulele purulente, tratamentul urmăreşte în primul rând suprimarea
cauzei primare şi a leziunilor secundare care întreţin fistula, prin incizii şi debridări largi ale
traiectului fistulei. În al doilea rând, tratamentul vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă ale
celulelor, stimularea şi activarea reparaţiei locale prin leucoterapie, sulfamidoterapie şi
aerotermoterapie, imediat după efectuarea actului chirurgical. Un ultim obiectiv îl constituie
combaterea infecţiei prin bujiuri spumante cu antibiotice, cicatrisol, eter iodoformat 10%, spray-
uri cu antibiotice în aplicaţii locale şi antibioticoterapie pe cale generală. Fistulele patologice cu
corp străin nu se vindecă decât după îndepărtarea acestuia (inclusiv ţesutul necrozat este
considerat corp străin), deoarece el întreţine supuraţia şi după aseptizarea componentelor fistulei.
În fistulele de secreţie şi excreţie, tratamentul vizează restabilirea circuitului normal prin
sutura rănii sau cauterizări uşoare şi repetate. În cazul în care circuitul normal nu a putut fi
stabilit, se încearcă fie crearea unei căi artificiale pentru produsul de secreţie sau excreţie, fie
distrugerea organului de secreţie prin ligatura canalului excretor şi injecţii cu soluţii iritante (ex.
nitrat de argint 5%, clorură de zinc 10%, soluţie Lugol) în interiorul organului.
În fistulele intestinale, rectale sau rectovaginale, congenitale sau câştigate, singurul
tratament eficace îl reprezintă intervenţia chirurgicală, asociată cu administrarea de antibiotice.

16. Ulcerul

Este o rană recentă sau veche, localizată la piele sau pe mucoase, cu pierdere de
substanţă, fără tendinţă de vindecare, dar cu tendinţa de a progresa la suprafaţă şi în profunzime.
Etiopatogeneză. În marea majoritate a cazurilor, la animale, ulcerul este de natură
microbiană sau parazitară. Ulcerul primar apare sub forma unui nodul inflamator, în evoluţia

226
căruia apar flictene cu centrul nodular. Prin necroza acestor flictene ia naştere ulcerul, din care
se exteriorizează o cantitate redusă de secreţie purulentă. Ulcerul secundar este o complicaţie a
rănilor care îşi încetinesc evoluţia spre vindecare. Marginile lor confluează, mugurii cărnoşi de
la suprafaţa rănii îşi schimbă culoarea şi se turtesc, iar secreţia devine mai fluidă şi mai fetidă.
Simptome. În general, ulcerele sunt răni rotunde sau ovale, mai mult sau mai puţin
întinse, uşor neregulate şi fără tendinţă de vindecare. Uneori, ulcerul are aspectul de rană
profundă, cu marginile răsfrânte spre în afară şi tumefiate. Fundul ulcerelor este variat ca aspect,
uneori plat şi alteori în formă de cupolă, de culoare violacee şi cu focare necrotice punctiforme.
Tratamentul vizează îndepărtarea cauzelor care au determinat ulcerul şi asigurarea
condiţiilor favorabile pentru cicatrizare şi oprirea procesului necrotic local. În tratamentul local
se utilizează bactericide, bacteriostatice şi cicatrizante. În ulcerele cutanate se fac aplicaţii cu
pomezi de albastru de metilen 2%, vaselină iodată 10%, dermoguard, cauterizări uşoare cu
creioane de nitrat de argint sau pansamente umede cu sulfat de cupru şi acid picric, cu acţiune
cheratogenă şi antiseptică eficace. În ulcerele mari (atone) este indicată cauterizarea sau
extirparea lor până la ţesut sănătos, prin act operator. Se pot aplica substanţe iritante (fenol,
camfor, azotat de argint, sulfat de cupru 1%) sau cicatrizante propriu-zise (vitamina A, albastru
de metilen, ihtiol), de asemenea raze ultraviolete. Ulcerul se chiuretează în prealabil.
În ulcerele distrofice de la membre se poate folosi simpaticotomia periarterială, prin
ridicarea adventicei arteriale pe o distanţă de câţiva centimetri. Vasodilataţia activă produsă
contribuie la mărirea vitalităţii tisulare şi a vitezei de cicatrizare a rănii ulceroase.
În ulcerele cu localizări la ureche şi la nivelul cozii (la carnasiere) se indică şi
imobilizarea regiunii afectate prin diferite bandaje.
Tratamentul general se aplică mai ales în ulcerele cronice, grave şi se referă la stimulente
generale, proteinoterapie, autohemoterapie şi vitaminoterapie.

17. Arsurile

17.1. Arsurile termice

Etiopatogeneză. Arsurile termice sunt leziuni ale ţesuturilor vii, provocate prin contactul
accidental cu corpurile incandescente, lichidele fierbinţi şi gazele aprinse.
Arsura nu este o leziune strict locală, ci modificările consecutive acţiunii agentului
etiologic au un puternic răsunet general. Excitarea brutală a terminaţiilor nervoase libere din
derm, precum şi spaima care îl cuprinde pe animal, conduc la grave dezechilibre ale activităţii
SNC. La acestea se adaugă perturbările care apar ca urmare a pătrunderii în circulaţie a toxinelor
rezultate din degradarea ţesuturilor arse, precum şi efectul negativ pe care îl determină
plasmexodia asupra întregii circulaţii şi a organismului în ansamblul său. Toate aceste tulburări
determină un tablou clinic complex, care este denumit „boala arşilor”, evidenţiat în special
atunci când suprafaţa arsă depăşeşte 15-20% din suprafaţa corporală.
Simptomele locale variază de la eritem până la necroza întinsă pe suprafaţă şi în
profunzimea ţesuturilor, în funcţie de gradul arsurii.
Arsura de gradul I se caracterizează prin hiperemia intensă a pielii, care cedează la
presiune şi este cauzată de vasodilataţie. Leziunile se cantonează în stratul superficial al pielii şi
se manifestă printr-un eritem, însoţit de un edem discret. Eritemul este puţin evident la animalele
cu pielea pigmentată. La animalele care prezintă acest tip de arsură se remarcă arderea perilor şi
o uşoară inflamaţie a pielii, caracterizată în primul rând prin creşterea gradului de sensibilitate al
regiunii. Complexul fenomenelor reactive dispare rapid, fiind urmat de descuamarea straturilor
superficiale ale epidermului şi restitutio ad integrum în câteva zile.
Arsura de gradul II se manifestă printr-o inflamaţie intensă, fiind caracterizată de arderea
totală a perilor şi afectarea dermului, însă cu menajarea foliculului pilos, a glandelor sebacee şi a
celor sudoripare. În cazul acestui tip de arsură, eritemul cutanat apare imediat şi este foarte
evident, difuz, fiind urmat de formarea rapidă a unor vezicule intradermice pline cu conţinut

227
(flictene). Edemul cutanat este şi el considerabil şi interesează toată grosimea dermului, astfel că
pielea devine rigidă şi aderentă la ţesutul conjunctiv subcutanat.
Durerea este foarte intensă, determinată de comprimarea şi afectarea terminaţiilor
nervoase de către corpul incandescent. Vindecarea se face printr-un proces supurativ care are
tendinţa de a elimina ţesuturile necrozate. În cazul în care rămân porţiuni întinse descoperite de
piele, în urma spargerii veziculelor se pot forma cicatrici stelate şi retractile.
Arsura de gradul III determină leziuni profunde, sub forma necrozei ţesuturilor
(carbonizarea pielii), cu apariţia de escare (culoare brună negricioasă) şi inflamaţii la periferia
regiunii bolnave, în jurul cărora se întind leziuni de arsură de gradul I şi II, manifestate prin
erupţii şi eritem. Prin desprinderea escarelor la nivelul şanţurilor de delimitare se descoperă răni
infectate, însoţite uneori de înmuguriri exuberante. Mugurii exuberanţi împiedică cicatrizarea
normală şi duc la formarea unor cicatrici vicioase, care stânjenesc mobilitatea regiunii.
Simptomele generale apar atunci când suprafeţele arse au o întindere mare, caz în care
şocul se instalează imediat şi este urmarea inhibiţiei SNC, cauzată de excitaţiile provenite de la
nivelul arsurii, de spaimă şi de iritaţiile produse pe căile respiratorii anterioare. În formele
deosebit de grave se instalează şocul decompensat, care duce la moarte în circa 24 ore. Dacă se
depăşeşte faza de şoc neurogen, animalul este expus ulterior consecinţelor hemoconcentraţiei
consecutive plasmoragiei. În această perioadă apar şi semnele intoxicaţiei din cauza albuminelor
degradate care pătrund în circulaţia generală. Pe acest teren biologic deficitar, incapabil să-şi
declanşeze mijloacele proprii de apărare, se poate instala infecţia, care prelungeşte durata
procesului de reparare şi poate duce la complicaţii care să pericliteze viaţa animalului.
Evoluţie. După unii autori, boala arşilor trece prin cinci faze evolutive. În arsurile extinse
pe suprafaţă mare, şocul se instalează imediat, durerea jucând un rol primordial în apariţia
acestuia. Faza toxică se instalează în următoarele zile şi ţine aproximativ o săptămână, fiind
consecinţa degradării şi resorbţiei proteinelor degradate de la nivelul regiunilor arse. Faza
septică se caracterizează prin dezvoltarea la nivelul rănii a unei flore microbiene polimorfe, care
transformă rana superficială într-una profundă şi întârzie procesul de cicatrizare. Faza de
cicatrizare este destul de lungă. Faza de convalescenţă se caracterizează prin menţinerea unor
sechele, care dispar după un interval lung de timp, dar niciodată în totalitate.
Prognosticul se stabileşte în raport cu întinderea suprafeţei arse, sediul acesteia, vârsta şi
starea generală a animalului. Gravitatea prognosticului depinde în primul rând de mărimea
suprafeţei arse (deoarece sunt interesate mai multe terminaţii nervoase şi plasmexodia este mai
intensă) şi în al doilea rând de gradul arsurii. Sediul are importanţă în măsura în care sunt
afectate organe mai importante pentru economia organismului, trunchiuri nervoase sau vase
mari de sânge, tendoane, ligamente, articulaţii etc. Tineretul şi animalele bătrâne sunt mai puţin
rezistente la arsuri. Integritatea funcţională a marilor sisteme şi aparate constituie şi ea un
element de apreciere a prognosticului arsurii.
Tratamentul trebuie instituit de urgenţă şi orientat după gravitatea arsurii, agentul
etiologic şi starea generală a animalului. În arsurile fără răsunet general are prioritate tratamentul
rănilor prin calmarea durerii, eliminarea ţesuturilor mortificate şi stimularea cicatrizării.
Arsurile de gradul I nu solicită tratament, mai ales dacă nu se întind pe o suprafaţă mare.
Epidermul este parţial conservat şi datorită acestei situaţii este evitată infecţia locală, iar pe de
altă parte este asigurată refacerea rapidă.
Arsurile de gradul II lasă dermul parţial acoperit cu insule de epiderm, foliculi piloşi şi
glande. Tratamentul are în vedere toaleta riguroasă a regiunii, prin spălare cu apă şi săpun,
degresarea cu alcool şi dezinfectarea cu tinctură de iod, după care se recomandă o antisepsie
mecanică îngrijită, care să elimine fragmentele de tegument mortificate. Se procedează la
uscarea rănii prin tamponament, pudre sicative (talc, oxid de zinc) şi se combate infecţia prin
chimioterapice aplicate local (sulfatiazol, manis, oximanirom). Rezultate bune dau amestecurile
de antibiotice cu corticosteroizi, precum şi combinaţiile medicamentoase antiinfecţioase şi
calmante, administrate sub formă de spray-uri (bioxiteracor, silan, propolisvet).
În arsurile de gradul III are prioritate antisepsia mecanică riguroasă, completată cu

228
utilizarea mijloacelor de calmare a durerii, de combatere a infecţiei şi de stimulare a cicatrizării.
Pe suprafeţele denudate se aplică pudrări cu oximanirom, cu acţiune calmantă, deshidratantă,
antimicrobiană şi cicatrizantă, aspersiuni cu cicatrisol sau uncţionări cu dermoguard. De
asemenea, spray-urile bioxiteracor şi propolisvet au efecte bune şi ele. Tratamentul general se
referă la combaterea şocului, a stării de intoxicaţie şi a deficienţelor hepatorenale care se
instalează pe parcurs. Se combate durerea prin sedative şi hipnotice, se izolează animalul într-un
adăpost curat, călduros şi liniştit. Se administrează lichide fiziologice (pentru combaterea
hemoconcentraţiei), tonice cardiorespiratorii (cafeină, pentetrazol) şi chimioterapice alese în
funcţie de specie şi gravitatea bolii (pentru combaterea infecţiei).

17.2. Arsurile chimice

Etiopatogeneză. Arsurile chimice se semnalează în urma contactului animalelor cu acizi

(sulfuric, clorhidric, azotic), baze (sodă caustică), metale şi metaloizi (sodiu, potasiu, fosfor,
clor), săruri şi oxizi (azotat de argint, clorură de zinc).
Simptome. Acizii sunt foarte higroscopici, absorb apa din ţesuturi, coagulează
albuminele şi dau naştere unor escare relativ superficiale. Escara este brună cenuşie în cazul
acidului sulfuric, gălbuie în cazul acidului clorhidric şi galbenă brună pentru acidul azotic.
Acţiunea lor scade în profunzime, prin diluare cu apa din ţesuturi şi prin neutralizare.
Spre deosebire de acizi, bazele au o acţiune persistentă, cu tendinţă de a progresa în
profunzime. Ele determină apariţia unor escare moi şi albicioase.
Tratamentul trebuie să aibă în vedere neutralizarea agentului etiologic cu antidotul
respectiv. În cazul acizilor se întrebuinţează soluţii alcaline de bicarbonat de sodiu, carbonat de
potasiu şi emulsia de săpun. În cazul arsurilor cu baze se întrebuinţează soluţii de acid citric, iar
arsurile cu derivaţi halogenaţi se combat cu hiposulfit de sodiu 1‰. Arsurile cu var stins se
neutralizează prin spălare cu apă zaharată sau pudrare cu zahăr. În arsurile cu fosfor se
efectuează îmbăieri ale regiunii, se ridică fragmentele de fosfor de pe suprafaţa corpului şi se
tamponează zona arsă cu soluţie de sulfat de cupru 1%.

17.3. Arsurile electrice

Etiopatogeneză. Arsurile electrice pot să apară în cazul unor defecţiuni ale instalaţiilor
de iluminat din adăposturi, prin trăsnet sau la contactul cu firele de înaltă tensiune.
Simptome. Când nu determină instantaneu stopul respirator şi cardiac sau moartea
animalului, arsurile sunt nedureroase şi însoţite de necroză la locul de pătrundere şi ieşire a
curentului. Animalele lovite indirect de trăsnet sau de curentul electric de înaltă tensiune pot
prezenta clinic semne de asfixie prin tetanizare şi forme de şoc.
Tratamentul începe printr-o deşocare de urgenţă, cu utilizarea medicamentelor
anticolaps (ex. efortil) şi a analepticelor cardiorespiratorii. Leziunile locale se tratează după
normele uzuale folosite şi în cazul celorlalte tipuri de arsuri. Dacă se consideră ca posibilă, se va
recurge la sutura rănii, după o prealabilă antisepsie chirurgicală. Cazurile grave se sacrifică.

18. Degerăturile

Acţiunea locală a frigului determină o serie de tulburări funcţionale şi morfopatologice.

Etiopatogeneză. Degerăturile se întâlnesc destul de rar la animale, deoarece acestea sunt
în general bine protejate de învelişul pilos. Regiunile mai expuse sunt onglonul, copita, urechile,
coada, penisul şi mameloanele. Dintre factorii de mediu, frigul este factorul principal, iar
umezeala şi curenţii de aer sunt factori agravanţi. Şi în cazul degerăturilor, mecanismul de
producere este legat de reacţiile sistemului nervos, care au drept rezultat o necoordonare a
funcţiei de termoreglare. La început se instalează fenomene de vasoconstricţie periferică, cu
scopul de a limita pierderile periferice de căldură. În cazul în care cauza determinantă se

229
menţine, după un timp apare o vasodilataţie pasivă, din cauza paraliziei musculaturii netede a
vaselor de sânge. În această situaţie se produc şi alterări ale pereţilor arteriali, ceea ce
favorizează transsudarea de plasmă, apariţia edemelor şi a flictenelor. Totodată creşte
hemoconcentraţia, se accelerează procesul de coagulare a sângelui şi riscul trombozei vasculare
creşte, cu toate consecinţele respective, în primul rând instalarea gangrenei umede (dacă
trombusul este incomplet) sau uscate (dacă obliterarea vasculară este totală).
În plus, pe leziunea primară se pot grefa alte tulburări trofice şi chiar infecţii.
Simptomele locale sunt importante şi se caracterizează prin degerături de trei grade.
Degerătura de gradul I se manifestă printr-o paloare a regiunii, din cauza ischemiei şi a
vasoconstricţiei, precum şi prin horipilaţie. Animalul adoptă o poziţie specifică, cu membrele
adunate sub el, cifozat şi cu frisoane ale diferitelor grupe musculare. Mai târziu se instalează un
eritem fără contur precis, roşu violaceu, lucios, rece şi sensibil. În întreaga regiune afectată de
acest tip de degerătură apare un prurit intens.
Degerătura de gradul II apare după o acţiune mai îndelungată a frigului. Se observă
formarea de flictene în număr mare, care se sparg şi lasă dermul descoperit, tumefiat şi
edemaţiat, presărat cu ulcere dureroase, de culoare gri, brăzdate uneori de crevase adânci.
Dermul denudat prezintă o culoare roşie brună, cu ulcere atone, fără tendinţă de vindecare.
Degerătura de gradul III se caracterizează în primul rând prin instalarea gangrenei,
consecutiv trombozelor vasculare. De obicei se observă fenomene de gangrenă umedă, cu
eliminarea ţesuturilor mortificate sub formă de sfacele. Se pot suprapune infecţii locale însoţite
de inflamaţii periferice, ceea ce măreşte sensibilitatea regiunii şi întârzie procesul de reparaţie.
Simptomele generale nu sunt caracteristice. Ele se observă în cazurile grave şi conferă
animalului un aspect somnolent, nesigur în mers, cifozat şi anorexic.
Prognosticul trebuie stabilit în funcţie de localizarea degerăturii, întinderea şi
profunzimea leziunilor. De reţinut că în timp degerăturile de gradul I şi II se pot agrava.
Tratamentul trebuie aplicat cât mai repede, imediat după acţiunea nocivă a frigului,
pentru a împiedica producerea unor leziuni ireversibile. Se va face încălzirea treptată a
organismului, pentru a evita instalarea trombozelor sau a emboliilor. Se vor efectua buşumări,
frecţii cu zăpadă, alcool sau alcool camforat. Se va recurge la blocajul novocainic al regiunii, cu
soluţie 0,5%, în cantitate de 200-500 ml. Se aplică pe regiunea bolnavă pudre sicative, calmante
şi antiseptice (oxid de zinc, talc, sulfatiazol, manis, oximanirom). În degerăturile de gradul III se
recurge la antisepsia mecanică, pentru a grăbi eliminarea escarelor sau a sfacelelor apărute. În
degerăturile grave ale unor extremităţi se impune amputarea parţială a regiunii (penis, ureche).
Ca şi în cazul arsurilor, existenţa semnelor generale impune reechilibrarea hidroelectrolitică a
organismului, precum şi administrarea de tonice cardiace şi respiratorii.

Capitolul 15. BOLI CHIRURGICALE SPECIFICE ŢESUTURILOR

1. Bolile chirurgicale ale pielii şi ţesutului conjunctiv subcutanat

1.1. Escoriaţia

Este o eroziune cutanată care interesează numai straturile superficiale ale pielii.
Etiopatogeneză. Boala este produsă de către harnaşamentul prost ajustat sau prost
confecţionat şi îngrijit, care prin frecările repetate asupra stratului superficial al pielii produce
erodarea acestuia şi lasă în felul acesta dermul descoperit. Apariţia escoriaţiei este favorizată şi
de transpiraţie, care apare de obicei în sezoanele calde şi macerează stratul cornos al pielii,
înlesnind astfel îndepărtarea lui de către harnaşamentul care „joacă” în regiunea respectivă.
Frecările de diferite obiecte sau scărpinatul generat de unele parazitoze pot de asemenea să ducă
la apariţia escoriaţiilor. Frecvenţa mai mare a acestora se întâlneşte la cabaline, cu localizare în
regiunile greabănului, a spinării, pieptului, fesei, şoldului, jaretului, cefei şi grasetului.
Simptome. Imediat după producerea escoriaţiei, prin inspecţie se constată existenţa unei

230
răni superficiale de formă ovală, alungită sau rotundă şi de culoare roşie vie, care adeseori
prezintă pe suprafaţa sa numeroase fire de păr. Prin palpaţie se constată o uşoară sensibilitate în
jurul leziunii, iar părul în aceste zone este îndepărtat. Dacă se îndepărtează cauza care a dus la
apariţia sa, atunci pe suprafaţa acestei leziuni apare un exsudat de culoare gălbuie, care se uscă
şi se transformă într-o crustă subţire şi aderentă. Sub această crustă, epitelizarea se produce într-
un timp destul de scurt, dacă nu intervin complicaţii septice.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul are drept scop înlăturarea cauzei, evitarea complicaţiilor septice şi
accelerarea epitelizării. Pentru aceasta, se recomandă în primul rând scutirea animalului de la
muncă şi asigurarea repausului acestuia. Se face apoi toaleta rănii şi a regiunii din jur, care
constă în tundere şi radere, după care rana se pudrează cu sulfatiazol sau pulberi epitelizante (ex.
oximanirom, manis). Cu rezultate foarte bune se poate folosi eterul iodoformat 10%, precum şi
diferite spray-uri pe bază de antibiotice (ex. oxivet, propolisvet, silan) sau unguente (ex.
jecozinc, dermoguard). În jurul rănii se fac pensulaţii cu tinctură de iod sau se aplică vezicători
(mai rar). Vindecarea se produce în aproximativ o săptămână.

1.2. Edemul traumatic difuz

Este o infiltraţie cu caracter inflamator a ţesutului conjunctiv subcutanat, produsă de un

harnaşament neajustat, care alunecă, freacă sau comprimă pielea. Boala apare la cabaline şi în
special în regiunea greabănului, dar se poate întâlni şi la boii de muncă, în regiunea gâtului.
Etiopatogeneză. Dintre cauzele determinante, cele mai importante sunt: hamul neajustat,
neuns şi scorojit, cefarul prea strâns sau prea larg, şaua prost ajustată, jugul strâmt sau prea larg
etc. Cauzele favorizante se pot împărţi la rândul lor în trei grupe: dependente de animal (animale
cu greabăn prea înalt, uscat sau prea jos, puţin reliefat, animale cu pieptul prea strâmt, spinarea
lungă şi abdomenul mare, oboseala, lipsa de antrenament, vârsta prea tânără sau prea înaintată),
dependente de călăreţ sau conductor (lipsa de verificare a modului în care s-a aşezat pe cal şaua
sau hamul, lipsa de cunoaştere a regulilor de călărie, opririle bruşte, urcuşul şi coborâşul la trap),
dependente de încărcătură (aşezarea acesteia pe animal în mod neechilibrat).
Simptome. Regiunea bolnavă este caldă, tumefiată, edematoasă, foarte sensibilă şi
dureroasă la palpaţie, manoperă care lasă uneori amprente. Tumefacţia nu este delimitată, astfel
că ea poate îmbrăca uneori un caracter difuz, invadant. Dacă în această regiune apare cumva
vreo poartă de intrare, edemul se poate transforma într-un abces sau flegmon. În multe cazuri,
animalul refuză înhămarea sau şaua din cauza durerii mari a regiunii traumatizate.
Prognosticul este favorabil, dat fiind faptul că edemul traumatic este o complicaţie
aseptică. El devine însă rezervat dacă apar unele complicaţii septice (ex. abces, flegmon).
Tratamentul vizează suprimarea cauzei, combaterea inflamaţiei şi grăbirea fenomenelor
rezolutive. De aceea, imediat după apariţia edemului se ridică harnaşamentul şi se asigură
repausul animalului. Regiunea se acoperă cu saci sau cârpe înmuiate fie în apă rece, fie în
diferite soluţii astringente şi antiinflamatoare, precum acetatul de plumb şi soluţia saturată de
sulfat de magneziu. De obicei, în urma acestui tratament, fenomenele inflamatorii dispar în
câteva zile. Dacă boala tinde spre o evoluţie mai lentă sau spre cronicizare, atunci se recurge la
utilizarea rubefiantelor sau a vezicantelor. Eventualele complicaţii septice care ar putea să apară
se vor trata ca atare. Acestea din urmă, precum şi procesele edematoase mai întinse, pot fi tratate
printr-o medicaţie antiflogistică (ex. coticosteroizi), asociată cu antibioticoterapie.

1.3. Calozitatea

Este o îngroşare circumscrisă a epidermului, cu contur neregulat şi evoluţie lentă.

Etiopatogeneză. Calozitatea apare în regiunile supuse presiunilor sau frecărilor repetate,
produse de harnaşament la cabaline şi de jug la bovine. La cabaline, boala apare în regiunea
pieptului, la bovine în regiunea superioară a gâtului şi la câine la nivelul cotului, feselor şi al

231
perniţelor plantare. La animalele mari, calozităţile devin dureroase numai atunci când se
complică cu infecţii, în timp ce la câine (rasele grele), stratul cornos hiperplaziat presează asupra
corpului mucos malpighian, atrofiază papilele dermice şi subţiază dermul, provocând dureri.
Simptome. La inspecţie se observă că pielea din regiunile afectate este depilată şi are
stratul cornos foarte îngroşat şi desicat. La palpaţie, pielea este dură, uscată şi nedureroasă,
prezentând crăpături multiple, care îi conferă aspectul de scoarţă de stejar. Crevasele pot să
ajungă până la nivelul dermului, iar între ele se poate observa prezenţa unui exsudat. În astfel de
cazuri, o presiune mai puternică, exercitată asupra stratului cornos mult îngroşat, este însoţită
întotdeauna de durere (animalele de tracţiune refuză să mai tragă). Calozităţile superficiale sunt
nedureroase, dar cele fisurate, profunde şi infectate sunt sensibile şi dureroase. La câine are loc o
îngroşare a stratului cornos de pe faţa plantară a degetelor, sub forma unui nodul central şi
dureros, care provoacă şchiopătură. Calozităţile localizate în regiunea feselor şi la nivelul
coatelor la această specie nu sunt dureroase.
Prognosticul este favorabil în calozităţile superficiale şi rezervat în cele profunde şi
complicate, fisurate şi infectate, precum şi în cele de la câine (se vindecă greu).
Tratament. În primul rând trebuie îndepărtate cauzele care duc la apariţia bătăturilor, iar
animalelor afectate să li se asigure repausul necesar procesului de vindecare. Trebuie îngrijite
harnaşamentele, prin căptuşire cu pâslă şi ajustarea lor pe corpul animalului. Pielea din regiunea
afectată se unge cu diferite unguente, care au ca scop înmuierea stratului cornos mult îngroşat,
reducând astfel presiunea produsă de acesta asupra ţesuturilor subiacente. Unguentul cu acid
salicilic 1:10 este foarte indicat în astfel de situaţii, pentru proprietăţile sale cheratolitice. În
calozităţile mai vechi, aplicarea unei vezicători în jur este binevenită, aceasta stimulând
leucocitoza şi favorizând în felul acesta liza stratului cornos. Dacă îngroşarea acestuia este mai
mare, atunci se recurge, după o prealabilă înmuiere cu o soluţie uleioasă, la o subţiere a lui cu
ajutorul unui bisturiu, după care se aplică unguente precum asocilin sau mibazon, pentru a
favoriza înmuierea stratului cornos care a rămas şi îndepărtarea acestuia (urmată de o
epidermizare normală). Aplicarea acestui tratament, asociat cu asigurarea repausului animalului,
aduce după sine o vindecare sigură în majoritatea situaţiilor. La câine, calozităţile digitale se
subţiază prin excizie, după care se uncţionează cu glicerină iodată 1:100 sau se aplică unguente
cheratolitice (cu acid salicilic 1:10). Dacă prin tratamentele medicamentoase nu se obţine
vindecarea şi calozitatea este situată pe o zonă redusă, aceasta se excizează şi se face autoplastia
prin alunecare sau autotransplant de piele din altă regiune corporală.

1.4. Corul (escara)

Este o gangrenă uscată limitată, care se caracterizează prin mortificarea unei porţiuni mai
mari sau mai mici de piele, din cauza unor tulburări de circulaţie locală.
Boala se întâlneşte mai frecvent la caii slabi, cu proeminenţe osoase reliefate.
Etiopatogeneză. Harnaşamentele prost confecţionate sau prost ajustate comprimă pielea
şi produc o ischemie locală, urmată de mortificarea porţiunii de piele. Când compresiunea este
de lungă durată, gangrena apare în mod succesiv şi la ţesuturile subiacente.
Simptome. Pielea din regiunea bolnavă este depilată, rece, uscată, insensibilă, dură la
palpaţie şi de culoare brună. Pielea din jur este tumefiată, caldă şi sensibilă. După câteva zile
apare un şanţ separator, care delimitează porţiunea mortificată de cea sănătoasă. Apariţia acestui
şanţ este urmată de eliminarea porţiunii gangrenate, care se produce de la periferie spre centru şi
este însoţită întotdeauna de acumularea unei secreţii purulente la nivelul şanţului separator,
precum şi de uşoare fenomene inflamatorii la periferie. În cazul în care compresiunea a fost
intensă şi de lungă durată, iar gangrena a apărut şi la ţesuturile subiacente, există posibilitatea
apariţiei unor complicaţii septice (ex. abces, flegmon).
Gangrena uscată circumscrisă a cefei difuzează deseori în profunzime, până la nivelul
ligamentului cervical, complicându-se cu flegmonul cefei. În regiunea greabănului, corul se
localizează de obicei pe feţele laterale, luând aspectul de gangrenă uscată a pielii. Mai rar se

232
localizează pe marginea superioară a greabănului, unde se poate complica cu flegmonul. Pe
spinare poate fi localizat atât pe linia mediană dorsală, cât şi pe părţile laterale ale regiunii.
Prognosticul este favorabil atunci când leziunile interesează numai pielea şi rezervat
atunci când ele pătrund în profunzime, din cauza complicaţiilor septice care le pot însoţi.
Tratamentul are ca scop înlăturarea cauzei, eliminarea ţesuturilor mortificate, prevenirea
complicaţiilor septice şi accelerarea fenomenelor de reparaţie. Se asigură repausul animalului,
după care se face toaleta regiunii bolnave, urmată de aplicarea unei vezicători în jur.
Aceasta are drept scop producerea unei hiperleucocitoze, care să grăbească apariţia
şanţului de separare şi apoi eliminarea ţesuturilor mortificate. Aplicarea unor unguente (ex.
unguent sulfamidat 1:20, iodoformat 10%, asocilin, dermoguard, mibazon) la nivelul escarei
favorizează de asemenea eliminarea acesteia. Pe rana apărută după eliminarea porţiunii
gangrenate se fac pudrări cu sulfamide, manis, oximanirom sau aspersiuni cu eter iodoformat
10% şi cicatrisol, pentru a preveni apariţia infecţiei şi a grăbi procesul de cicatrizare.
Îndepărtarea pe cale chirurgicală a ţesuturilor necrozate nu este indicată într-o astfel de
afecţiune, fiind mai recomandat să stimulăm organismul pentru a le îndepărta singur.

1.5. Rănile prin decubit

Sunt leziuni traumatice însoţite de fenomene distrofice ale pielii şi ţesuturilor subiacente,
ce apar în dreptul proeminenţelor osoase, în unele boli generale grave (paraplegii ante- şi
postpartum, mioglobinurie, sindrom de compresiune medulară).
Etiopatogeneză. Rănile prin decubit se întâlnesc mai ales la animalele mari, fiind
favorizate de greutate, dar şi la animalele slăbite şi chiar la animalele mici, care sunt obligate să
adopte poziţia decubitală din cauza unor boli, inclusiv ale membrelor (artrite, poliartrite,
pododermatite, flegmon interdigital, tenosinovite etc.). Din cauza strivirii ţesuturilor moi între
planul osos şi pardoseala dură apare ischemia acestora, urmată de necroză. Eforturile de ridicare
sau de schimbare a poziţiei îndepărtează pielea necrozată şi descoperă ţesuturile subiacente,
creându-se astfel porţi de intrare pentru agenţii microbieni. Lipsa unui aşternut bogat, moale şi
elastic, pielea fină şi subţire a animalului şi starea de cahexie (cu dispariţia ţesutului adipos şi
evidenţierea proeminenţelor osoase) sunt cauze care favorizează apariţia rănilor decubitale.
Simptome. În unele situaţii, rănile decubitale pot îmbrăca chiar şi numai aspectul unor
escoriaţii, fiind limitate la nivelul stratului superficial al pielii. Alteori, când decubitul a fost
prelungit, sunt mai profunde şi pot merge chiar până la nivelul ţesutului osos, creându-se
adevărate cavităţi la locul de formare al acestora. Prin inspecţie se constată că rana are un aspect
aproximativ oval, iar din cavitatea acesteia se scurge o secreţie de rea natură, de culoare cenuşie
şi urât mirositoare. Astfel de răni se complică adesea cu flegmoane şi mai rar cu osteomielite.
Prognosticul variază în funcţie de gravitatea leziunilor prezente.
Tratamentul constă în efectuarea antisepsiei chirurgicale, care are drept scop
îndepărtarea tuturor ţesuturilor devitalizate, necrozate şi asigurarea drenajului. Pe rană se fac
pudrări cu sulfatiazol, manis sau aspersiuni cu eter iodoformat 10% şi spray-uri cu antibiotice şi
cicatrizante. Rezultate bune se obţin cu cicatrisol, care are o bună capacitate de penetrare a
ţesuturilor mortificate şi de coagulare a proteinelor, formând la suprafaţă un strat protector, sub
care se produce burjeonarea şi cicatrizarea. De asemenea, unguentul dermoguard (neomicină,
nitrofuran, iodoform, albastru de metilen şi oxid de zinc) se poate aplica şi el pe rană, pentru a
stimula procesul de cicatrizare. În jurul rănii se aplică o rubefacţie sau o vezicaţie, pentru a
stimula fenomenele de reparaţie şi cicatrizare.

1.6. Dermatita flegmonoasă

Este o inflamaţie septică a pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat.

Etiopatogeneză. Boala este produsă de diferiţi germeni microbieni, între care rolul
principal îl are streptococul şi bacilul necrozei. Diferitele soluţii de continuitate de la nivelul

233
pielii (ex. crevase) constituie tot atâtea porţi de intrare pentru flora microbiană. Macerarea
stratului cornos al epidermului sub influenţa umidităţii produse de bălegar, urină sau noroi este
un factor care favorizează apariţia acestei dermatite. Boala se întâlneşte mai frecvent la cabaline
(localizată la membrele posterioare), dar şi la unele rase de câini.
Simptome. Regiunea afectată este caldă, foarte sensibilă la palpaţie şi tumefiată, însoţită
întotdeauna de o şchiopătură pronunţată. Pe lângă simptomele locale şi funcţionale, sunt
prezente şi simptome generale, traduse prin febră, abatere şi inapetenţă. În unele situaţii, la
animalele tinere şi cele bine întreţinute, în regiunea afectată apar zone mici de colecţie, care
devin apoi fluctuente şi se deschid spontan. Din ele se scurge un puroi de rea natură, seros şi cu
miros fetid. La câine, boala este mai des întâlnită la rasele grele (ex. Dog German, Dobermann),
localizată în regiunea cotului, a jaretului sau a buzelor. În cazul localizării la buză, boala ia
aspect de anazarcă. Pielea din regiunea afectată este tumefiată, iar la nivelul ei apar focare
purulente mici, care fistulizează şi lasă să se scurgă o secreţie purulentă, uşor hemoragică.
Evoluţia bolii este destul de variată. Uneori, vindecarea se produce într-o perioadă scurtă
de timp, prin dispariţia tuturor simptomelor, membrul bolnav recăpătându-şi forma şi
dimensiunile sale normale. Alteori, tumefacţia persistă un timp mai îndelungat, din cauza
exsudatului acumulat la nivelul ţesutului conjunctiv subcutanat, care nu se mai resoarbe, ci
dimpotrivă, se organizează, ducând la hipertrofia şi scleroza acestuia (poate persista toată viaţa).
Prognosticul este favorabil în formele uşoare, boala vindecându-se prin rezoluţie. La
cabaline, în formele cu scleroza pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat (sclerodermie), la
nivelul membrelor posterioare, valoarea animalului scade mult, din cauza creşterii în volum a
acestora. Prognosticul este grav atunci când apar complicaţii ca artrita, tendinita şi osteomielita.
Tratamentul urmăreşte combaterea infecţiei prin administrarea pe cale generală de
antibiotice şi sulfamide, indiferent de forma pe care o îmbracă afecţiunea. În cazurile uşoare,
fenomenele inflamatorii locale se tratează prin aplicarea unor comprese îmbibate în apă rece,
soluţii saturate de sulfat de magneziu şi sulfat de cupru 1-2% sau rivanol 1‰.
În formele mai grave, cu apariţia de colecţii purulente sau în cele de javart cutanat, se
face antisepsia chirurgicală, urmată de aplicaţii locale cu sulfamide, eter iodoformat 10% sau
spray-uri cu antibiotice. În acelaşi scop se poate aplica şi unguentul dermoguard, având în
vedere acţiunea bactericidă a neomicinei şi iodoformului, favorizată de efectul sicativ şi
cicatrizant al oxidului de zinc şi al albastrului de metilen din preparat. Aerotermoterapia şi
actinoterapia sunt binevenite, ele favorizând procesele de resorbţie şi cicatrizare.

1.7. Dermatita gangrenoasă

Javartul cutanat este o boală care se caracterizează prin necroza pielii extremităţilor
membrelor, pe zone variabile, cu sfacelare, urmată de ulceraţie.
Etiopatogeneză. Boala se întâlneşte la cabaline şi la bovine, cu predilecţie în regiunile
chişiţei, buletului, fluierului, genunchiului, jaretului, precum şi la pielea din spaţiul interdigital şi
călcâie. Boala are o etiopatogenie asemănătoare cu dermatita flegmonoasă, fiind produsă de o
floră polimorfă, alcătuită din stafilococi, streptococi, corinebacterii şi bacilul necrozei. Poarta de
intrare pentru germeni o constituie soluţiile de continuitate ale pielii, iar dezvoltarea lor şi
producerea leziunilor este favorizată de factori precum umiditatea, frigul etc.
Simptome. Boala debutează printr-o tumefacţie caldă şi dureroasă, iar după 5-6 zile apar
zone limitate de necroză. Pe pielea tumefiată apare un exsudat seropurulent, urât mirositor, iar în
unele regiuni bolnave apar porţiuni de piele sfacelate, de culoare gri murdar, care în 6-8 zile se
elimină, lăsând o suprafaţă ulcerată, care se vindecă greu. Starea generală a animalului este
profund alterată şi pot să apară complicaţii grave, precum septicemia, piemia, artritele purulente
etc. Diagnosticul diferenţial faţă de dermatita flegmonoasă constă în faptul că tumefacţia pielii
se complică cu apariţia de zone mortificate şi sfacelarea pielii pe zone limitate.
Prognosticul este în general rezervat, dar devine grav când apar complicaţiile.
Tratamentul trebuie instituit cât mai precoce, acţionând în sensul combaterii şi jugulării

234
infecţiei, prin antibiotice şi sulfamidoterapie pe cale generală. Limitarea şi grăbirea eliminării
sfacelelor se face prin aplicarea în jurul regiunii bolnave a vezicătorilor, aerotermoterapie,
drenarea şi plombarea ulcerelor cu manis sau aplicarea de pomezi cu sulfamide şi antibiotice, în
asociaţie cu vitamine. Aerotermoterapia ajută şi grăbeşte apariţia şanţului separator şi eliminarea
sfacelului. După antisepsia locală se mai pot folosi aspersiunile cu cicatrisol (iodoform şi violet
de genţiana), repetate zilnic în primele 4-5 zile, iar apoi la interval de 2 zile. Efectul se bazează
pe capacitatea de penetrare a soluţiei în ţesuturile mortificate.

1.8. Arsura în lanţ

Arsura în lanţ este o boală frecvent întâlnită la cabaline, caracterizată printr-un eritem
sau uneori o adevărată rană, localizată de regulă pe faţa posterioară a chişiţei, dar şi la nivelul
altor regiuni ale membrelor (bulet, fluier, jaret).
Etiopatogeneză. Afecţiunea este produsă de pana căpăstrului, care ajungând la faţa
posterioară a chişiţei, a buletului, a fluierului sau la faţa anterioară a jaretului, lezează prin
frecare pielea din aceste regiuni. Boala este întâlnită mai frecvent la caii tineri, care legaţi fiind
la iesle sau priponiţi pe păşune, îşi agaţă membrul anterior sau posterior de pana căpăstrului şi
prin mişcări dezordonate de eliberare a membrului îşi produc această „arsură”. Uneori, animalul
poate să îşi piardă echilibrul, cade şi stă în decubit mai mult timp, până este observat şi eliberat,
caz în care se pot produce complicaţii grave, ca entorsa şi luxaţia cervicală.
Simptome. În formele uşoare, la nivelul regiunii afectate apare un simplu eritem. Pielea
din această zonă este depilată, caldă, foarte sensibilă la palpaţie şi tumefiată, iar după o anumită
perioadă de timp se poate acoperi cu un exsudat seros.
În formele grave, când frecarea a durat mai mult timp şi a fost de intensitate mai mare, ea
duce la apariţia unor adevărate răni superficiale, interesând numai epidermul, pe când alteori pot
interesa toată grosimea pielii şi ţesuturile subiacente (inclusiv tendoanele regionale). În aceste
situaţii, pe lângă simptomele locale, apar şi simptome funcţionale, traduse prin şchiopături de
gradul II sau III. Piciorul bolnav este ţinut în flexie înapoia liniei de aplomb, iar animalul evită
să facă extensia. Netratată la timp, boala poate să ducă la apariţia unui flegmon difuz, care
plecând de la chişiţă, cuprinde atât regiunea fluierului, cât şi pe cea a copitei. Simptomele locale
devin acum şi mai pronunţate, durerea este vie, animalul scoate membrul din sprijin şi îl
flexează spontan şi continuu. Simptomele generale sunt şi ele prezente.
Prognosticul este favorabil atunci când leziunile sunt superficiale şi grav când sunt
profunde, atingând tendoanele, tecile sinoviale sau chiar ligamentele.
Tratament. În formele uşoare de arsură în lanţ se face toaleta regiunii, urmată de
efectuarea unor pensulaţii cu tinctură de iod. Rana se tratează prin antisepsie locală şi apoi
pudrări cu sulfatiazol, oximanirom sau manis, aspersiuni cu eter iodoformat 10% sau cicatrisol,
cu rol sicativant şi bactericid, spray-uri cu antibiotice (oxivet) şi hemopansament sulfamidat.
Actino- şi aerotermoterapia efectuate zilnic ajută mult la vindecarea bolii. Nu se recomandă
folosirea diferitelor soluţii antiseptice sau pomezi în tratamentul acestei boli, pentru că ele
macerează ţesuturile şi împiedică vindecarea (doar sicative, analgezice şi cicatrizante). Cu toate
acestea, în formele grave, caracterizate prin răni profunde şi infectate, după ce se realizează
antisepsia mecanică şi drenarea rănii, se recomandă să se aplice pe toată regiunea bolnavă o
pomadă cu iodoform sau sulfamidă în părţi egale cu creolină. În cazul apariţiei unor complicaţii
precum artritele, tendinitele, tenosinovitele sau limfangitele, pe lângă tratamentul adecvat
fiecărei afecţiuni în parte, se va face şi un tratament general cu antibiotice.

1.9. Cositura

Se caracterizează prin existenţa unor leziuni sub formă de contuzii sau răni, localizate la
faţa medială a coroanei sau a buletului, produse cu copita membrului congener. Boala se
întâlneşte la cabaline, cu o frecvenţă mai mare la membrele posterioare.

235
 Etiopatogeneză. Slăbirea peste măsură a animalului, surmenajul, defectele de aplomb şi
de mers, conformaţia defectuoasă a pieptului (prea strâmt), a bazinului şi a copitei sunt cauze
care contribuie în mare măsură la apariţia cositurii. Serviciul pe terenuri accidentate, desfundate
(arăturile, nămeţii), săriturile peste obstacole şi mai ales potcovitul defectuos (potcoavă prea
ieşită în afară) sunt cauze care favorizează cositura.
Simptome. După gravitatea leziunilor produse, cositura poate fi de trei feluri.
În cositura de gradul I, prin inspecţie se constată doar o uşoară depilaţie şi o deviere a
părului regiunii, însoţită de o tumefacţie caldă şi sensibilă la palpaţie.
În cositura de gradul II, leziunile interesează toate grosimea epidermului şi fac să apară
dermul denudat, de culoare roşie. Dacă leziunile sunt localizate la nivelul coroanei, durerea este
mai mare, din cauza bogatei inervări a regiunii. În zona buletului este prezentă o tumefacţie
circumscrisă, caldă şi puţin dureroasă, însoţită de o uşoară jenă în mers, dar foarte dureroasă la
coroană, cu o şchiopătură evidentă în timpul mersului. Sub acţiunea traumatică a potcoavei se
produce de cele mai multe ori numai un infiltrat seros subcutanat, cu o induraţie consecutivă.
Alteori se poate forma un abces, o gangrenă cutanată circumscrisă sau chiar o rană.
În cositura de gradul III, fenomenele inflamatorii sunt evidente, din cauza leziunilor mai
profunde, ele îmbrăcând aspectul unor adevărate răni contuze, care deseori se complică cu
necroza tendoanelor, a ligamentelor sau a fibrocartilajelor complementare. Regiunea bolnavă
este caldă, tumefiată şi dureroasă. Când leziunile sunt localizate în regiunea coroanei, durerea
este atât de mare încât animalul ţine piciorul în semiflexie, iar din când în când se pot vedea
mişcările de lacinaţie, efectuate de către acesta cu scopul de a găsi o poziţie cât mai antalagică.
În mers, animalul prezintă şchiopătură de gradul II sau chiar III.
Prognosticul este favorabil în cositura de gradul I şi II şi grav în cea de gradul III.
Tratament. În cositura de gradul I se face toaleta regiunii prin tundere, radere şi spălare
cu apă caldă şi săpun. Regiunea bolnavă se aspersează apoi cu spray-uri cicatrizante şi se lasă
animalul în repaus timp de 3-5 zile. În cositurile de gradul II şi III se face despotcovirea, se
asigură repausul animalului şi se face toaleta regiunii, prin tunderea şi raderea părului din jurul
rănii. În continuare, se execută antisepsia mecanică şi apoi un tratament cu spray-uri cicatrizante
(oxivet, propolisvet), pulberi cu sulfatiazol, manis şi aspersiuni cu eter iodoformat 10%. În jur se
aplică o vezicătoare sau se fac rubefacţii cu tinctură de iod din 2 în 2 zile. În rănile de gradul II
şi III poate fi folosită şi soluţia cicatrisol, cu rol antiseptic şi cicatrizant, aplicată prin
pulverizare, după antisepsia şi drenarea rănii, precum şi unguentul dermoguard, aplicat direct pe
rană. Tratamentul medicamentos local se poate completa cu actino- şi aerotermoterapie.
În cazul unor complicaţii septice grave, antisepsia mecanică şi tratamentul local trebuie
completate prin antibiotice sau sulfamide administrate pe cale generală. Băile cu diverse
substanţe antiseptice sau pomezile sunt contraindicate în tratamentul acestor afecţiuni.

1.10. Fisurile pielii

Sunt răni superficiale, care interesează stratul superficial al pielii de pe faţa posterioară a
chişiţei (crevasele) şi a genunchiului (malandrele) sau de pe faţa anterioară a jaretului
(solandrele). Ele apar ca urmare a unor dermatite localizate în aceste regiuni. Sunt întâlnite mai
frecvent la cabaline şi la bovine, în special la caii de rasă cu pielea fină şi la membrele
posterioare, în general la unul sau două membre, rar fiind cuprinse toate membrele.
Etiopatogeneză. Munca pe terenuri umede, stabulaţia în grajduri neigienice sau padocuri
cu noroi, spălarea frecventă a extremităţilor şi tunderea moţului de la faţa posterioară a buletului
sunt câteva dintre cauzele care favorizează apariţia dermatitelor în aceste regiuni. Vezicătorile
aplicate în aceleaşi regiuni pot să dea naştere la fisuri. Acestea pot fi provocate şi de iritaţiile pe
care le produc asupra pielii apa şi noroiul rece şi în special noroiul terenurilor calcaroase, urina
şi bălegarul şi mai ales cel al bovinelor hrănite cu resturi de la fabricile de spirt. Mişcările de
flexie şi extensie pe care animalul le face în mod firesc atât în staţiune, cât şi în mers, duc şi ele
în cele din urmă la apariţia acestor răni, dacă pielea din aceste regiuni este deshidratată.

236
 Simptome. La început, pielea din regiunea bolnavă este caldă, tumefiată, foarte sensibilă
la palpaţie şi acoperită cu un exsudat seros. Sub influenţa mişcărilor de flexie şi extensie, pielea
se fisurează transversal, dând naştere unei adevărate răni, a cărei adâncime poate fi mai mare sau
mai mică. Marginile rănii se depilează, se îngroaşă şi se indurează, iar rana ia aspect de ulcer. În
urma iritaţiilor produse prin fisurarea pielii rezultă secreţii care se uscă pe suprafaţa ei şi în jur,
formându-se cruste gri gălbui. Regiunea devine foarte dureroasă, astfel că mişcările membrului
bolnav devin şi ele dureroase. Animalul încearcă să evite mişcările din regiunea bolnavă, iar în
mers şchiopătează. La caii de rasă, pe lângă simptomele locale şi funcţionale, apar şi simptome
generale. Netratată la timp, boala se poate complica cu dermatita gangrenoasă, limfangita etc.,
fiind însoţită de o tumefacţie accentuată a întregii extremităţi.
La bovine, simptomele sunt similare cu cele de la cal, întâlnindu-se aceleaşi localizări
(dar mai puţin grave decât la cabaline). Pielea este fisurată, caldă, tumefiată şi dureroasă la
palpaţie, acoperită la început cu un exsudat seros, iar apoi vâscos şi purulent.
Prognosticul este favorabil în general (regula la bovine), aceste leziuni vindecându-se
repede dacă sunt tratate la timp. Dacă însă sunt neglijate, ele se pot complica şi transforma în
răni profunde (cheloid, dermatită gangrenoasă, limfangită, elefantiazis etc.) greu de tratat.
Tratament. Dacă animalele de muncă îşi fac serviciul pe terenuri umede, se recomandă
ca înainte de plecare să se lubrefieze uşor faţa posterioară a chişiţei şi a copitei cu vaselină,
untură de porc, seu de oaie sau o pomadă cu ihtiol, oxid de zinc şi vaselină. După întoarcerea
animalelor de la muncă se curăţă regiunea copitei, a chişiţei şi a buletului de noroi, prin duşare
cu apă caldă şi săpun, după care se şterge cu un prosop curat.
Tratamentul curativ constă în toaleta regiunii, urmată de antisepsia mecanică a rănii. Pe
rană se aplică pulberi cu sulfamide, manis, oximanirom, se fac aspersiuni cu cicatrisol, eter
iodoformat 10% sau se aplică spray-uri cu antibiotice sau soluţie de pioctanină. În jur se fac
pensulaţii cu tinctură de iod şi zilnic duşuri cu aer cald. O importanţă foarte mare în reuşita
vindecării o are asigurarea condiţiilor de igienă din adăpost, aşternutul trebuind să fie în
permanenţă uscat şi curat. Animalul se ţine pe cât posibil în repaus, pentru a evita mişcările din
regiunile afectate şi a favoriza astfel procesul de cicatrizare. În caz contrar, apariţia cheloidului
cicatricial este iminentă. Este contraindicată utilizarea antisepticelor şi a pomezilor în
tratamentul acestor afecţiuni. În cazul apariţiei unei complicaţii, tratamentul local se asociază cu
cel general, efectuat cu sulfamide şi antibiotice, precum şi cu seroprevenţia antitetanică.

1.11. Ariceala

Este o boală chirurgicală frecventă la cabaline, caracterizată printr-o inflamaţie a pielii de

pe faţa posterioară a chişiţei şi a buletului. Boala poate îmbrăca aspecte clinice variabile,
evoluând de la un simplu eritem (se confundă cu arsura în lanţ) până la distrucţii mari ale pielii.
Etiopatogeneză. Examenul microbiologic al exsudatelor purulente de pe suprafaţa
leziunilor decelează aceeaşi floră microbiană, formată din stafilococi, streptococi, colibacili şi
bacilul necrozei. Dacă vitalitatea ţesuturilor este redusă, din cauza umezelii şi a staţionării în
noroi şi purin, iar mijloacele de apărare ale organismului sunt slabe, microbii găsesc un teren
favorabil pentru a provoca forma de ariceală cea mai gravă. Caii grei şi semigrei, cu pielea
groasă şi cu producţie piloasă abundentă la chişiţă şi bulet, fac mai frecvent boala. Aceasta şi din
cauză că regiunile care sunt acoperite cu peri abundenţi sunt mai predispuse la murdărit, mai
greu de îngrijit, iar leziunile traumatice de la acest nivel sunt practic inaccesibile acţiunii
bactericide şi cicatrizante a razelor solare. Tunderea smocului de păr de la bulet şi a perilor de pe
faţa posterioară a chişiţei predispune la ariceală pentru că regiunea nu mai este protejată.
Simptome. În ariceala simplă, prin inspecţie se constată că pielea de pe faţa posterioară a
chişiţei este tumefiată, caldă şi foarte dureroasă la palpaţie. Pe suprafaţa pielii se observă un
exsudat seros şi cu miros fetid, care se scurge în picătură, aglutinând perii regionali sub forma
ţepilor de arici. Mirosul exsudatului se aseamănă cu cel din furcuţa putredă şi crapod.
În ariceala gangrenoasă se observă depilarea regiunii şi apariţia unor insule de gangrenă

237
la nivelul pielii. Aceste zone se unesc între ele, după care pielea astfel mortificată se elimină sub
formă de sfacel, lăsând o rană ulcerată, fără tendinţă de vindecare. În această formă apar şi
simptome generale, astfel că animalul devine apatic, adinamic şi febril, preferă poziţia
decubitală, slăbeşte progresiv şi poate muri din cauza complicaţiilor pulmonare sau septice.
În ariceala verucoasă, pe suprafaţa pielii inflamate apar mici proliferări mamelonate sau
sesile, independente unele de altele sau confluente, luând aspect conopidiform. Pe suprafaţa
acestor vegetaţii şi în spaţiile dintre ele poate fi prezentă o secreţie purulentă, cu miros fetid. În
unele cazuri, animalul prezintă prurit şi se freacă fie de obiectele din jur, fie de membrul opus.
În stadiile avansate şi când nu se aplică un tratament adecvat, proliferările verucoase pot lua un
aspect tumoral, cuprinzând întreaga faţă posterioară a chişiţei, cu o bază largă de implantare şi
care nu cedează la tratamentul obişnuit, ci numai la intervenţia chirurgicală. Prin caracterul lor
proliferativ şi difuz, imprimă afecţiunii un prognostic grav (deşi animalul nu şchioapătă în aceste
cazuri, deoarece procesul papilomatos tumoral nu pare să fie dureros).
Evoluţie. În general, boala evoluează lent şi este legată de rezistenţa animalului, de
serviciul prestat şi de îngrijirile igienice. Uneori, ariceala cedează foarte repede la tratament,
alteori este foarte rezistentă la terapeutica aplicată, putând dura chiar câteva luni de zile.
Prognosticul este favorabil în forma exsudativă (simplă) şi rezervat în celelalte două
forme, din cauza complicaţiilor care pot să apară (javart cartilaginos, pododermatite,
osteomielite, furcuţă putredă, crapod etc.).
Tratament. În prealabil se asigură repausul animalului într-un adăpost curat, spaţios şi
bine aerisit, după care tratamentul se face diferenţiat, în funcţie de forma clinică.
În ariceala simplă se face mai întâi toaleta regiunii, prin tunderea părului şi spălare cu
apă şi săpun, după care, de două ori pe zi, se fac duşuri cu aer cald, timp de 10-15 minute sau se
uscă regiunea cu un tampon de tifon (comprese sterile). Pentru tratamentul medicamentos local
s-au preconizat hemopansamentele sulfamidate, schimbate la 2-3 zile, precum şi pansamentul cu
soluţie de sulfat de cupru 3%. În urma acestui tratament durerea se calmează, exsudatul diminuă
şi inflamaţia cedează progresiv. Pomezile cu antibiotice şi sulfamide sau pomada cu ihtiol, talc
şi oxid de zinc nu dau rezultate bune, care se obţin însă cu spray-uri precum oxivet, necrospray,
fluocinolon, negerolspray şi soluţie alcoolică de pioctanină, aplicate o dată sau de două ori pe zi,
până la vindecare. După toaleta regiunii se mai pot folosi pudrările cu manis, oximanirom sau
sulfatiazol, iar în jur se fac pensulaţii cu tinctură de iod.
În ariceala gangrenoasă se procedează la o antisepsie chirurgicală de îndepărtare a
porţiunilor de piele mortificate şi sfacelate şi se drenează secreţiile purulente. Pe regiunea astfel
pregătită se pudrează antibiotice cu spectru larg sau sulfamide. Şi în această formă pot fi aplicate
cu bune rezultate spray-ul propolisvet şi soluţia de pioctanină, zilnic, după drenarea secreţiilor
purulente. Pentru ca vindecarea să fie mai eficientă, tratamentul local va fi asociat cu
antibiotico- şi sulfamidoterapie pe cale generală, timp de 4-5 zile. În forma gangrenoasă poate fi
indicată şi soluţia cicatrisol, cu proprietăţi antiseptice, sicativante şi bactericide, aplicată zilnic,
prin pulverizare, precum şi unguentul dermoguard, aplicat după efectuarea antisepsiei
chirurgicale.
În formele uşoare de ariceală verucoasă se folosesc pansamentele cu ulei de terebentină
sau racilin şi cauterizarea cu nitrat de argint sau clorură de zinc 10%. În formele papilomatoase,
care de regulă sunt bine delimitate şi pediculate, se face excizia formaţiunilor cu bisturiul,
foarfeca, electrobisturiul cu ansă sau termocauterul. Hemostaza se asigură prin termocauterizare
sau ligatură vasculară. Se aplică apoi o pudră cu antibiotice sau sulfamide (manis, oximanirom,
neohexidin, sulfatiazol) şi se face un pansament care se schimbă la 2-3 zile. În formele cu tumori
cu bază mică de implantare se poate folosi cu bune rezultate procedeul exciziei şi al suturii rănii
operatorii şi apoi aplicarea unui pansament. Acest procedeu reduce mult timpul de cicatrizare al
rănii şi elimină pericolul contaminării acesteia. Utilizarea compreselor îmbibate cu diferite
soluţii antiseptice sau a pomezilor recomandate de unii autori nu face altceva decât să macereze
şi mai mult pielea din regiunea bolnavă şi să încetinească procesele de cicatrizare.

238
 1.12. Elefantiazisul

Se caracterizează prin hiperplazia pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat şi se

întâlneşte de obicei la cabaline (dar şi la bovine), cu localizare la unul din membrele posterioare,
rar afectează ambele membre şi foarte rar membrele anterioare.
Etiopatogeneză. Unele afecţiuni chirurgicale, cum sunt crevasele, dermatitele, ariceala,
furcuţa putredă, limfangitele etc., netratate la timp sau tratate în mod necorespunzător, se pot
termina prin elefantiazis. Staza în circulaţia venoasă sau limfatică poate să ducă de asemenea la
apariţia acestei boli. S-au descris însă şi cazuri idiopatice de boală.
Simptome. Prin inspecţie, comparativ cu membrul congener, membrul afectat este foarte
mult mărit în volum. Tumefacţia cuprinde de obicei regiunea chişiţei, a buletului şi a fluierului,
dar uneori se poate întinde până deasupra articulaţiei jaretului, cuprinzând chiar şi o porţiune din
regiunea gambei. Tumefacţia este uniformă, de consistenţă dură şi nedureroasă, fără tendinţă de
rezoluţie. În unele cazuri, tumefacţia prezintă pe suprafaţa ei cute adânci, din care se scurge o
secreţie purulentă, urât mirositoare. Pielea este întinsă, netedă şi dură, iar tumefacţia creşte în
repaus şi se micşorează foarte puţin în timpul mersului. De obicei, boala evoluează încet, dar
sigur, astfel încât membrul bolnav poate lua dimensiuni apreciabile, care îngreunează foarte
mult deplasarea. La pas, animalul nu şchioapătă, în schimb în alurile repezi prezintă şchiopătură
de gradul I. Uneori se pot produce adevărate osificări ale ţesutului conjunctiv, soldate cu
osteoperiostite vegetante foarte accentuate ale metatarsului. Cu toate că boala are o evoluţie
cronică, ea poate prezenta şi unele perioade de acutizare, însoţite de apariţia unor abcese în
grosimea dermului. Starea generală a animalului nu este afectată.
La bovine, elefantiazisul începe tot la membrele posterioare, dar tumefacţia se poate
extinde în regiunea botului şi a salbei. În perioada de debut este afectată starea generală a
animalului (inapetenţă, febră, încetarea rumegării) şi apar edeme declive, peteşii pe mucoase.
Prognosticul este grav, deoarece procentul de vindecări este mic, iar modificările în
volum ale membrului afectat depreciază foarte mult valoarea economică a animalului.
Tratament. Pentru a opri evoluţia bolii, iarna se realizează masaje, în vederea stimulării
circulaţiei sanguine, iar vara, membrul bolnav va beneficia de duşuri cu apă rece. Sunt
recomandate compresele reci intermitente şi de o intensitate potrivită sau să se aplice o bandă
elastică pe regiunea bolnavă, care să fie menţinută maximum 10-12 ore. Se încearcă activarea
circulaţiei şi modificarea mediului umoral, prin administrarea de tonice cardiace şi generale,
autohemoterapie şi proteinoterapie. Terapia cu hidrocortizon injectabil poate aduce o oarecare
ameliorare, însă sunt contraindicate frecţiile cu substanţe rubefiante şi mai ales vezicante,
precum şi cauterizările, care agravează boala prin accese hipertrofice. La bovine, elefantiazisul
nu beneficiază de un tratament cu adevărat eficace. La început se recomandă venisecţia, apoi
purgative precum sulfatul de sodiu, după care alcool sau azotat de potasiu. Unii autori
recomandă scarificări sau frecţii iritante, cu liniment amoniacal sau esenţă de terebentină. Dacă
boala este însoţită de gangrene cutanate se caută să se grăbească eliminarea sfacelelor.

1.13. Acneea

Etiopatogeneză. Acneea se caracterizează printr-o erupţie pustuloasă a glandelor sebacee

şi a foliculilor piloşi, produsă de către stafilococi şi se întâlneşte la cabaline, la ovine şi la câine,
mai ales în zonele bogate în glande sebacee (buze, nări, glanda mamară, spinare, furou).
Simptome. Boala se caracterizează prin apariţia pe suprafaţa pielii a unor butoni de
mărime variabilă, de la un bob de mei până la unul de mazăre. Iniţial, aceştia sunt duri la
palpaţie, iar cu timpul se maturează şi se deschid spontan, lasând să se scurgă la exterior o
materie purulentă, de culoare albicioasă sau alb gălbuie.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. Regiunea afectată se spală cu apă caldă şi săpun, se uscă şi se dezinfectează
cu alcool sau tinctură de iod, după care se trece la debridarea pustulelor şi eliberarea conţinutului

239
purulent. Infecţia se combate prin aplicaţii locale de eter iodoformat 10% şi mibazon, iar pe cale
generală se administrează injectabil anatoxină stafilococică, sulfamide şi antibiotice. Când boala
îmbracă o formă enzootică, de grajd, se recomandă prelevarea de material pentru examenul de
laborator şi prepararea de anatoxină direct din focar. De asemenea, se mai recomandă măsuri de
dezinfecţie a adăposturilor şi o îmbunătăţire a furajării animalelor (vitaminoterapie).

1.14. Furunculoza

Este o inflamaţie septică, bine circumscrisă şi necrozantă a foliculului pilosebaceu,

produsă de către stafilococul piogen. Boala se întâlneşte la cabaline în regiunea inghinală, la
vacă la nivelul mamelei şi la câine în regiunea anală.
Etiopatogeneză. Stafilococul piogen pătrunde în aparatul pilosebaceu şi produce leziuni
de foliculită şi perifoliculită. Apariţia furunculozei este favorizată de lipsa de igienă a regiunilor
respective, la care se adaugă surmenajul, subnutriţia şi unele tulburări gastrointestinale sau
respiratorii. Dacă boala ia aspect enzootic, de grajd, prin creşterea virulenţei germenilor, poate
să apară şi la animalele mai rezistente. Lipsa igienei şi iritaţia provocată de amoniac par să fie
factori favorizanţi de prim ordin. În furunculoza mamară, transmiterea infecţiei de la un animal
la altul se face prin aparatul de muls sau prin mâna îngrijitorului mulgător.
Simptome. Prin inspecţie se constată în regiunea afectată apariţia unei tumefacţii mici,
circumscrise, foarte dureroase la palpaţie, căreia i se distinge o bază şi un vârf. Aceasta creşte
treptat, pentru ca după o săptămână să ajungă la o dezvoltare maximă, abcedând spontan şi
lăsând să se scurgă o secreţie purulentă. Puroiul este cremos, grunjos la bovine şi odată cu
scurgerea conţinutului, durerea scade foarte mult, iar în fundul furunculului rămâne un nodul
necrotic. Acesta se elimină în câteva zile şi lasă în loc o rană, care se umple cu muguri cărnoşi şi
în timp se cicatrizează. Uneori, în aceeaşi regiune pot să apară mai mulţi furunculi, care pot să
conflueze, formând aşa numitul furuncul antracoid, care după abcedare ia aspectul unui viespar.
În aceste cazuri, pe lângă simptomele locale, apare şi cele generale.
Prognosticul este favorabil. La animalele subnutrite, a căror rezistenţă organică este
diminuată, pot să apară unele complicaţii, precum flegmonul, limfangita, adenita sau septicemia.
Tratamentul urmăreşte rezoluţia sau maturarea furunculului incipient, prin pensulaţii cu
tinctură de iod, efectuate la interval de 2 zile. Maturarea se poate grăbi şi cu ajutorul unor
pansamente umede şi calde, cu acid boric sau sulfat de magneziu. Dacă furunculul este maturat,
atunci se asigură drenajul puroiului printr-o incizie largă şi declivă, înlăturându-se şi nodulul
necrotic, după care cavitatea furunculului se pudrează cu sulfatiazol sau se aspersează cu eter
iodoformat 10% sau spray-uri cu antibiotice (oxivet, propolisvet). În furunculul antracoid se face
antisepsia mecanică şi drenarea completă, după care se urmează acelaşi tratament local
(sulfatiazol, oximanirom, manis sau eter iodoformat). Aerotermoterapia efectuată zilnic grăbeşte
procesul de vindecare şi cicatrizare. Pe cale generală se administrează sulfamide şi antibiotice,
pentru combaterea infecţiei şi prevenirea altor complicaţii septice mai grave.
În enzootiile de grajd sunt necesare şi măsuri de ordin general, în primul rând susţinerea
forţelor de apărare ale organismului. Se recomandă tratamentul cu anatoxină stafilococică,
îmbunătăţirea furajării, asigurarea în raţie a vitaminelor şi efectuarea de dezinfecţii repetate în
adăpost. Animalele bolnave vor fi izolate şi mulse cu acelaşi aparat sau de acelaşi mulgător.

1.15. Chistul

Etiopatogeneză. Chistul este o formaţiune veziculară cu conţinut de natură variabilă,

uneori fibros, care se dezvoltă în ţesutul conjunctiv subcutanat. Se pot întâlni chişti prin
ramolisment (ca urmare a lichefierii unui neoplasm), prin retenţie (prin obliterarea unui canal
excretor), prin extravazare sau exsudaţie (sânge sau lichide organice), dermoizi (malformaţie
embriologică de origine cutanată) sau tumori închistate (în general de corpi străini).
Simptome. Chistul se prezintă sub forma unei tumefacţii mai mult sau mai puţin

240
globuloasă, puţin sensibilă şi de consistenţă uneori dură. Semnele funcţionale depind de
localizare, volum şi greutatea chistului. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de hematom
(apare brusc), abces (este sensibil, cald, edematos, de consistenţă dură, cu un centru fluctuent şi
însoţit de reacţie limfatică, uneori determină şi semne generale şi poate să apară lent şi
progresiv, ca şi chistul) şi hernie (tumoră moale şi insensibilă, situată de obicei în dreptul
orificiilor naturale, care prezintă cele trei componente de cele mai multe ori bine distincte, iar
volumul poate fi modificat în timpul digestiei sau când animalul este sătul).
Evoluţie. Chiştii pot să rămână staţionari, pot creşte progresiv (membrana secretantă
continuă să secrete), se pot indura (rar), pot fistuliza spontan (rar) şi pot abceda (eventualitatea
cea mai frecventă, spontană sau rezultată în urma unei puncţii).
Tratamentul se poate face prin mai multe metode: (1) puncţia simplă (cu trocarul steril
de dimensiuni reduse, implică însă multe recidive); (2) puncţia urmată de injecţii modificatoare
(cu tinctură de iod 1:3, soluţie Lugol, clorură de zinc sau azotat de argint); (3) deschiderea largă
a chistului cu bisturiul şi drenarea rapidă (supuraţia ulterioară distruge de obicei membrana
secretoare); (4) enucleerea chistului pe cale operatorie.

1.16. Chistul sebaceu

Etiopatogeneză. Apare în urma acumulării în glanda sebacee a produsului de secreţie,

din cauza obliterării canalului acesteia de către celulele epidermice descuamate.
Se întâlneşte la cabaline, în regiunile bogate în glande sebacee.
Simptome. Chistul este mic, dar creşte treptat, putând ajunge până la mărimea unui măr,
de formă sferică, bine circumscris. La palpaţie prezintă o consistenţă păstoasă, slab fluctuentă,
fără nici un semn al inflamaţiei, putându-se totuşi inflama sub acţiunea traumatismelor.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. După spălarea regiunii cu apă caldă şi săpun, aceasta se uscă şi se
dezinfectează cu alcool şi tinctură de iod. Se trece apoi la extirparea în totalitate a chistului, fără
a-l deschide. Pentru aceasta, se face o incizie în felie de pepene, pielea se extirpă, iar chistul se
izolează şi apoi se înlătură. Pielea se suturează apoi în puncte separate, cu mătase.

1.17. Cornul cutanat

Etiopatogeneză. Cornul cutanat este o hiperplazie a epidermului cheratinizat anormal,

care se întâlneşte mai frecvent la bovine, cu localizare pe frunte, pe nas şi la nivelul pleoapelor.
Apare în urma unor iritaţii de natură traumatică.
Simptome. Cornul cutanat se prezintă sub formă cilindrică, de mărime variabilă, drept
sau curb, neted sau cu asperităţi. Întotdeauna este bine fixat la nivelul pielii, are o culoare
cenuşie, consistenţă dură şi nu este dureros. Formaţiunea are aspectul unui corn, este dură la
palpaţie şi are o creştere lentă. Cu excepţia unei jene mecanice, nu produce tulburări importante.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. După toaleta regiunii, se trece la extirparea cornului, prin două incizii
eliptice, urmată de sutura pielii în puncte separate, cu mătase. Distrugerea lui cu ajutorul a
diferite substanţe caustice poate să fie urmată de recidivă.

1.18. Gangrena cozii

Este o boală chirurgicală caracterizată prin gangrena pielii şi a ţesuturilor subiacente de

la nivelul cozii, urmată de căderea ei, fiind mai frecventă la bovinele în stabulaţie permanentă.
Etiopatogeneză. Gangrena cozii apare la animalele ţinute în adăposturi cu igienă
necorespunzătoare, din cauza contactului îndelungat al cozii cu urina şi bălegarul, care
macerează pielea de la nivelul ei, creând astfel condiţii favorabile pentru grefarea florei
microbiene. Contaminarea şi infecţia sunt favorizate de traumele pielii cozii, provocate de

241
lovirea de obiectele dure din jur sau de striviri ale vârfului cozii, prin călcarea ei de către
celelalte animale din adăpost. La bovinele din îngrăşătorii, furajate cu borhot şi tăiţei de sfeclă,
gangrena cozii a fost semnalată concomitent cu eczema de borhot a extremităţilor.
Simptome. Prin inspecţie se observă că perii de la extremitatea cozii sunt zbârliţi, încep
să cadă şi lasă pielea tumefiată şi acoperită de un exsudat seros. După câteva zile, vârful cozii
este rece la palpaţie, insensibil, cu pielea necrozată şi de culoare cenuşie negricioasă. De la
nivelul pielii şi a ţesutului conjunctiv subcutanat, necroza progresează la ţesuturile subiacente,
muşchi şi vertebre. Pielea necrozată se separă de zonele cu piele sănătoasă printr-un şanţ de
delimitare, nivel la care apar fistule, prin care se scurge un puroi negricios şi fetid.
Porţiunea necrozată se detaşează treptat şi în cele din urmă cade.
Dacă gangrena cuprinde o porţiune mai mare de coadă, atunci pe lângă simptomele
locale apar şi cele generale (abatere, inapetenţă, slăbire treptată şi cahexie cu sfârşit letal).
Prognosticul este rezervat sau grav, în raport cu întinderea şi gravitatea leziunilor.
Tratament. În primul rând trebuie să se înlăture toate cauzele care duc la apariţia bolii,
prin asigurarea unor condiţii corespunzătoare de igienă a adăposturilor. În faza de debut a bolii
se face tunderea şi raderea perilor din regiunea afectată, se spală coada cu apă şi săpun şi se
uscă. Pentru calmarea durerii şi stimularea fenomenelor de reparaţie, în regiunea bolnavă se fac
duşuri cu aer cald, urmate de deschiderea şi drenarea colecţiilor purulente şi a fistulelor şi
aspersiuni cu cicatrisol, eter iodoformat sau se aplică un pansament hemosulfamidat, care se
schimbă la interval de 3 zile. Dacă leziunile sunt mai avansate, gangrena cuprinzând atât pielea,
cât şi muşchii şi vertebrele, atunci se face amputaţia cozii în regiunea sănătoasă.

2. Bolile chirurgicale ale burselor seroase

2.1. Bursita acută

Reprezintă inflamaţia bursei seroase subcutanate, caracterizată prin acumulare de lichid

serosanguinolent, sânge sau puroi, întâlnită frecvent la cabaline şi la bovine.
Etiopatogeneză. Boala apare în urma decubitului prelungit pe pardosele dure, lipsite de
aşternut. Higroma cotului este consecinţa contuziilor produse în această regiune de către
potcoava membrului posterior, la caii care adoptă aceeaşi poziţie decubitală ca şi bovinele.
Higroma calcaneului apare în urma contuziilor produse de către diferitele obiecte aflate în jurul
animalului, în condiţiile în care caii bat cu membrele posterioare şi se lovesc de acestea. Bursita
greabănului se produce prin mişcările de presiune şi frecare exercitate de harnaşament. La vaci,
bursita genunchiului apare ca urmare a loviturilor de marginea jgheabului prost confecţionat, iar
bursita ischiatică, drept rezultat al frecărilor de stâlpii despărţitori din unele adăposturi. Bursita
acută mai poate să apară şi consecutiv contuziilor, rănilor şi inflamaţiilor septice din vecinătatea
burselor afectate, precum şi ca o complicaţie a unor boli infecţioase sau stări reumatismale.
Simptome. Bursita seroasă se manifestă printr-o tumefacţie caldă, fluctuentă, mai mult
sau mai puţin dureroasă şi cu un conţinut serosanguinolent. Dacă este localizată la nivelul
membrelor nu produce şchiopătură în mers, cel mult o uşoară jenă.
Bursita flegmonoasă se caracterizează prin amplificarea fenomenelor inflamatorii locale,
care difuzează în jur şi mai ales în zona declivă. Simptomele se traduc printr-o tumefacţie de
dimensiuni mai mari, foarte dureroasă şi cu zone care fistulizează spontan, lăsând să se scurgă o
cantitate apreciabilă de puroi. Când boala se localizează la nivelul membrelor este însoţită de
apariţia unei şchiopături, iar uneori, pe lângă simptomele locale şi funcţionale, în bursita
flegmonoasă sunt prezente şi manifestări generale (abatere, inapetenţă, febră).
Prognosticul este favorabil în bursita seroasă şi rezervat în cea flegmonoasă, din cauza
complicaţiilor care pot să apară (artrite, sinovite, osteită supurativă etc.).
Tratament. În primul rând se are în vedere suprimarea cauzelor care au dus la instalarea
bursitei: potcoave cu braţe mai scurte şi rotunjite la caii care se culcă precum vacile, ajustarea
harnaşamentului, asigurarea unui confort adecvat în adăpost, printr-un aşternut bogat şi uscat,

242
mai ales în timpul decubitelor prelungite, cauzate de afecţiuni ale membrelor sau paraplegii.
În bursita seroasă, iniţial se încearcă diminuarea fenomenelor inflamatorii, utilizând
comprese cu apă rece sau comprese astringente cu acetat bazic de plumb sau soluţie saturată de
sulfat de magneziu. Se pot încerca injecţiile intrabursale cu un amestec format din hidrocortizon
şi xilină sau procaină 1%, 3-4 administrări la interval de 2-3 zile. În urma acestui tratament,
fenomenele inflamatorii scad vizibil în intensitate, dar vindecarea integrală survine numai la
circa 4-6 săptămâni de la încetarea tratamentului. În unele situaţii, pielea poate să rămână
îngroşată pentru totdeauna. Frecţiile cu tinctură de iod guaiacolată 1:10 pot duce fie la rezoluţie,
fie la maturarea procesului inflamator. În burstita flegmonoasă se combat fenomenele
inflamatorii septice prin antibioticoterapie generală, iar local se aplică frecţii cu tinctură de iod
guaiacolată. Se asigură apoi drenajul, prin deschidere cu cauterul sau cu bisturiul în punctul cel
mai decliv, iar rana rezultată în urma evacuării conţinutului se tratează ca atare. Aplicarea de
vezicători în jur va accelera fenomenele de cicatrizare. Tratamentul general se continuă şi după
drenarea colecţiilor purulente şi constă în administrarea de antibiotice, în vederea combaterii
infecţiei şi prevenirii unor complicaţii septice mai grave (artrite, osteite, osteomielite etc.).

2.2. Bursita cronică

Etiopatogeneză. Bursita cronică apare în urma unor contuzii uşoare, dar repetate sau ca
urmare a bursitei acute, fiind întâlnită mai frecvent la bovine (la faţa anterioară a genunchiului,
pe vârful olecranului şi la punctul fesei), la cabaline (la nivelul cotului, pe faţa anterioară a
genunchiului şi a buletului, precum şi la vârful calcaneului) şi la câine (la nivelul cotului).
Simptome. Bursita chistică apare ca o formaţiune bine circumscrisă, nedureroasă şi
uniform fluctuentă la palpaţie. Conţine un lichid vâscos, în cantitate variabilă şi uneori tulbure.
Peretele bursei este subţire, format din ţesut fibros, dar după o anumită perioadă de timp se poate
îngroşa şi chiar să prezinte mici insule cartilaginoase sau osoase. Nefiind dureroasă, în mers nu
determină şchiopătură, ci numai o uşoară jenă (atunci când dimensiunile ei sunt mai mari).
Bursita hemoragică se produce ca urmare a traumatismelor şi are aceleaşi simptome ca şi
hematomul (conţinut hemoragic, de culoare negricioasă, amestecat cu cheaguri de fibrină).
Bursita indurativă apare ca o formaţiune tumorală dură şi nedureroasă la palpaţie.
Peretele este dur şi îngroşat, iar conţinutul este reprezentat printr-o cantitate mică de
lichid. Este întâlnită mai frecvent la câinii mai bătrâni, din rasele de talie mare, în regiunea
cotului, dar şi la cabaline, la nivelul olecranului şi calcaneului.
Bursita proliferativă este de regulă cea mai voluminoasă (tumoră mare, fibroasă, fără
fluctuenţă). Prezintă un perete îngroşat, prevăzut la faţa sa internă cu o serie de muguri cărnoşi,
sesili sau pediculaţi, care de multe ori suferă o transformare cartilaginoasă sau osoasă.
Conţinutul seros se află într-o cantitate extrem de redusă.
Prognosticul este rezervat în forma proliferativă şi favorabil în toate celelalte.
Tratament. În bursita chistică se încearcă mai întâi puncţia formaţiunii în condiţii perfect
aseptice, se extrage conţinutul lichid şi se injectează un amestec format din 200.000 UI
penicilină cristalizată, 2-3 ml procaină sau xilină 2% şi 75-100 mg hidrocortizon. Se fac 3-4
administrări la interval de 2-3 zile. De cele mai multe ori însă, rezultatele nu sunt satisfăcătoare,
higroma chistică transformându-se în forma indurativă. Se mai pot aplica frecţii revulsive cu
rubefiante de tipul esenţei de terebentină sau a unguentului camforat, uneori chiar şi vezicante de
tipul biiodurii de mercur 1:5 sau 1:10. Dacă aceste procedee nu dau rezultate, atunci atât în
forma chistică, cât şi în cea hemoragică, se face o deschidere largă, în punctul cel mai decliv, cu
termocauterul sau cu bisturiul. După drenare, în cavitatea bursei se fac aspersiuni cu cicatrisol,
eter iodoformat 10% şi spray-uri cicatrizante. În jurul acesteia se aplică o vezicătoare, iar
animalului i se va asigura în mod obligatoriu repausul necesar procesului de vindecare.
În bursitele indurative şi proliferative se recurge la extirparea în totalitate a burselor,
după care marginile rănii se suturează cu mătase, în puncte separate, lăsându-se decliv un loc
pentru drenaj. În continuare, zilnic, se drenează secreţiile şi se fac aspersiuni cu spray-uri cu

243
antibiotice, eter iodoformat 10% sau cicatrisol. Se poate încerca şi cauterizarea prin puncte de
foc sau aplicarea de vezicători, pentru reacutizarea procesului şi favorizarea fenomenelor de
rezoluţie, rezultatele fiind de cele mai multe ori incerte. Tratamentul operator în bursita
indurativă şi proliferativă de la nivelul cotului şi calcaneului este indicat numai în situaţia când
apar tulburări funcţionale (şchiopătură). Altfel nu se indică, având în vedere că în aceste regiuni,
prin flexie şi extensie, sutura se poate deşira şi rana să rămână deschisă, greu de tratat.

3. Bolile chirurgicale ale sistemului limfatic

3.1. Rănile vaselor limfatice şi ale limfonodurilor

Etiopatogeneză. În general, toate rănile care se produc la piele şi pe mucoase deschid şi

vase limfatice, dar limforagia nu este vizibilă clinic, deoarece limfa este amestecată cu sângele.
Simptome. La animale şi mai cu seamă la cabaline, rănile situate la faţa medială a
coapsei şi în jurul articulaţiilor se însoţesc deseori de limforagii, care se intensifică prin mişcare.
Rănile limfonodurilor sunt întâlnite mai rar, limforagia fiind întotdeauna mascată de hemoragie
(odată cu care se şi opreşte). Dacă scurgerea de limfă persistă un timp mai îndelungat şi după
oprirea hemoragiei, rana se poate transforma într-o fistulă limfatică, fără tendinţă de vindecare.
Prognosticul variază în raport cu sediul şi diametrul vaselor secţionate. Rănile vaselor
limfatice şi ale limfonodurilor se pot complica cu limfangita şi flegmonul.
Tratamentul este identic cu principiile terapeuticii generale a rănilor.
Dacă jetul de limfă este important, se recomandă hemostaza prin ligatura imediată a
vasului. Când limforagia persistă o perioadă mai lungă de timp, pentru a evita apariţia fistulelor
limfatice sau infectarea, se recomandă ablaţia limfonodurilor respective.

3.2. Limfangita

Limfangita apare în urma pătrunderii germenilor piogeni, mai ales a streptococului şi a

stafilococului, în vasele limfatice, printr-o poartă de intrare de la nivelul pielii sau a mucoaselor.
Se întâmplă de multe ori ca în momentul apariţiei limfangitei, leziunile de la nivelul porţii de
intrare să fie deja cicatrizate, fapt care a făcut să se creadă că apariţia limfangitei ar fi de natură
internă. S-a constatat însă că numai pătrunderea microbilor în vasele limfatice nu este suficientă
pentru a produce întotdeauna boala, în apariţia ei un rol important avându-l şi starea generală a
organismului. De aceea, limfangita apare mai frecvent la animalele subnutrite, surmenate sau
suferind de diferite boli cronice. Limfangita poate fi întâlnită însă şi în cursul unor boli
infectocontagioase cum este gurma, morva, tuberculoza etc.
Limfangitele se clasifică după mai multe criterii: după evoluţie (acute şi cronice), după
localizarea vasului afectat (superficiale şi profunde), după calibrul vasului afectat (reticulare şi
tronculare), după agentul etiologic (traumatice sau nespecifice, produse de o floră microbiană
banală şi specifice, produse de germenii cauzatori ai gurmei, morvei şi tuberculozei).

A. Limfangita acută (traumatică)

Simptome. Limfangita seroasă reticulară se observă de obicei în regiunile cu pielea fină,
acolo unde reţeaua capilară este superficială şi bine evidenţiată. Pielea din regiunea respectivă
este tumefiată, caldă şi foarte dureroasă la palpaţie. Edemul cedează la presiune şi păstrează
amprenta, iar perii din regiunea bolnavă sunt zburliţi. Ţesutul conjunctiv subcutanat este de
asemenea edemaţiat şi infiltrat, iar reţeaua capilară limfatică este foarte bine evidenţiată, din
cauza faptului că ea este plină de limfă bogată în elemente leucocitare şi endoteliul capilarelor
limfatice este foarte mult îngroşat. Când afecţiunea se localizează la membre, regiunea
respectivă este îngroşată, edemaţiată şi poate cuprinde întregul membru.
Limfangita seroasă tronculară constă în inflamaţia vaselor limfatice sub forma unor
cordoane care converg spre limfonoduri. Limfangita superficială se localizează de obicei la

244
nivelul membrelor posterioare, iar la cal apare după munci sau antrenamente grele. Simptomele
sunt locale, funcţionale şi generale. Boala apare brusc, de obicei în timpul nopţii, când animalul
devine apatic, adinamic şi abătut. Temperatura creşte la cal până la valori de 40-41oC, iar marile
funcţii sunt modificate. Membrul bolnav este tumefiat, cald şi foarte dureros. Se observă vasele
limfatice sub forma unor cordoane sinuoase sau drepte, care din loc în loc se anastomozează
între ele prin intermediul capilarelor limfatice. În repaus, animalul ţine membrul bolnav în
semiflexie, iar în mers prezintă o şchiopătură de gradul II sau chiar de gradul III. Limfangita
profundă cuprinde trunchiurile limfatice subaponevrotice mari. Membrul bolnav este tumefiat,
cald şi sensibil la palpaţia profundă, după câteva zile putând să apară şi o limfangită superficială
la nivelul acestuia. În mers, şchiopătura este foarte accentuată, iar simptomele generale sunt şi
ele prezente. Limfangita seroasă tronculară profundă este însoţită şi de infiltraţia limfonodulilor
profunzi. Limfangita seroasă se poate termina prin rezoluţie sau prin limfangită flegmonoasă.
Limfangita purulentă (flegmonoasă) se caracterizează prin simptome asemănătoare cu
cele din limfangita seroasă tronculară, însă după câteva zile, pe traiectul vaselor limfatice
afectate, apar nişte noduli situaţi în profunzime, odată cu apariţia acestor abcese tumefacţia şi
durerea începând să diminue. Cu timpul, abcesele se deschid spontan (ulcere, fistule), lăsând să
se scurgă la exterior o cantitate de puroi cremos şi bine legat.
Limfangita gangrenoasă se întâlneşte la caii slăbiţi şi subnutriţi, debutul bolii fiind
asemănător cu cel din limfangita seroasă tronculară profundă, de care se deosebeşte însă prin
agravarea simptomelor generale. Iniţial, pielea din regiunea bolnavă este tumefiată, caldă şi
foarte sensibilă. Pe suprafaţa ei apar nişte flictene, care se sparg, iar cu timpul, pielea se
necrozează şi se elimină sub formă de sfacel, lăsând în urma ei o rană fără tendinţă de vindecare.
Septicemia şi piemia apar deseori în urma unor astfel de limfangite.
Prognosticul este favorabil în limfangita seroasă reticulară, rezervat în cea tronculară şi
grav în cele flegmonoase şi gangrenoase, din cauza cicatrizării lente şi complicaţiilor.
Tratament. Profilaxia limfangitei acute urmăreşte tratarea corectă şi la timp a tuturor
rănilor accidentale şi operatorii care pot să constituie puncte de plecare pentru limfangite.
În limfangita seroasă se urmăreşte retrocedarea fenomenelor inflamatorii, resorbţia
edemului, calmarea durerii şi combaterea infecţiei. Pentru aceasta, se face imediat tratamentul
chirurgical şi cel medicamentos al porţii de intrare. În paralel, se administrează pe cale generală
antibiotice şi sulfamide, cu scopul de a combate infecţia. Pe membrul bolnav se aplică comprese
cu apă rece, soluţie saturată de sulfat de magneziu, soluţie Burow sau acetat de plumb, cu scop
antiflogistic. Resorbţia edemului este stimulată prin diuretice, iar starea de autointoxicaţie a
animalului se poate combate prin perfuzii cu soluţii glucozate.
În limfangita flegmonoasă se deschid şi se drenează toate colecţiile.
În limfangita gangrenoasă se îndepărtează toate porţiunile mortificate şi devitalizate, iar
local se fac aspersiuni cu eter iodoformat 10% sau pudrări cu oximanirom, zilnic, până la
vindecare. Aerotermoterapia este de asemenea foarte binevenită. Aceleaşi efecte favorabile le
are şi soluţia cicatrisol aplicată pe suprafaţa ulcerelor, după o prealabilă antisepsie şi drenare a
proceselor purulente, unguentul dermoguard (ambele cu proprietăţi cicatrizante) şi spray-urile
propolisvet, negerolspray şi duphaciclin. Pentru a favoriza fenomenele de resorbţie şi proteoliză,
pe cale i.m. se administrează alfachemotripsină, 50 mg în prima zi şi 25 mg în a doua zi.
Terapia cu sulfamide şi antibiotice pe cale generală combate infecţia şi previne apariţia
unor complicaţii grave, cum ar fi septicemia sau piemia.
Intoxicaţia se combate prin administrarea pe cale i.v. sau s.c. a soluţiilor cu electroliţi,
concomitent animalul beneficiind de o alimentaţie uşor digestibilă şi bogată în principii nutritivi.

B. Limfangita cronică
Etiopatogeneză. De cele mai multe ori, limfangita cronică apare ca o continuare a celei
acute, fiind întâlnită mai frecvent la cabaline, cu localizare la membrele posterioare.
Simptome. În regiunile chişiţei, a buletului şi a fluierului se constată o tumefacţie rece şi
nedureroasă, cauzată de extravazarea limfei de la nivelul vaselor limfatice (din cauza obliterării

245
acestora prin procesul inflamator cronic), însoţită de o îngroşare şi o scleroză progresivă a pielii
şi a ţesutului conjunctiv subcutanat. În repaus, edemul membrului bolnav creşte treptat, iar în
mers descreşte mult, fără să dispară niciodată complet. Din punct de vedere funcţional, animalul
nu şchioapătă. Adeseori, limfangita cronică duce la elefantiazis, de care trebuie diferenţiată prin
faptul că în acesta, tumefacţia nu descreşte în timpul mersului.
Prognosticul este întotdeauna rezervat, deoarece cu tot tratamentul care se aplică, nu se
ajunge niciodată la o vindecare completă, dimpotrivă, de multe ori apare elefantiazisul.
Tratamentul urmăreşte combaterea microbismului latent, activarea fenomenelor de
resorbţie şi prevenirea sclerozei de la nivelul pielii şi ţesutului conjunctiv subcutanat.
Microbismul latent se combate prin administrarea pe cale generală de sulfamide şi antibiotice,
iar în paralel se tratează şi cauza principală (furcuţa putredă de cele mai multe ori, dar şi
ariceala, cositura sau arsura în lanţ). Resorbţia se realizează prin masaj cu pomezi beladonate
sau camforate 10%, plimbare zilnică şi comprese cu soluţie saturată de sulfat de magneziu,
precum şi prin administrarea de substanţe iodurate sau aplicarea de vezicători şi cauterizări în
regiunea bolnavă, care împiedică pe de altă parte şi evoluţia spre elefantiazis. Injecţiile cu
extracte tisulare conservate, autohemoterapia şi proteinoterapia ajută la ameliorarea bolii.

3.3. Limfadenita

A. Limfadenita acută
Etiopatogeneză. Boala este produsă de germeni care pătrund pe la nivelul unor leziuni
traumatice deschise fie la nivelul vaselor limfatice, fie direct la nivelul limfonodulilor.
Simptome. În limfadenita acută nesupurativă, limfonodulii sunt măriţi în volum, cu
consistenţă crescută şi sunt foarte dureroşi, mobili şi neaderenţi la ţesuturile din jur. Vasele
limfatice aferente sunt şi ele inflamate, fapt care face ca regiunea din jurul limfonodulilor să fie
tumefiată, caldă şi sensibilă la palpaţie. După o evoluţie de câteva zile, fenomenele inflamatorii
dispar, iar limfonodurile afectate îşi recapătă forma lor normală.
Dacă infecţia limfonodurilor nu este oprită, se ajunge la limfadenita acută supurativă,
caz în care limfonodulii nu mai sunt duri la palpaţie, ci dimpotrivă, la nivelul lor se simte o
fluctuenţă şi în scurt timp abcedează spontan, lăsând să se scurgă un puroi de culoare albicioasă,
cremos şi bine legat. Dacă procesele supurative ajung şi la ţesuturile periganglionare, atunci se
vorbeşte despre un adenoflegmon. La palpaţie, regiunea este foarte dureroasă, iar limfonodulii
nu mai pot fi distinşi din masa inflamată şi edemaţiată. După câteva zile, inflamaţia difuză tinde
să se localizeze, iar prin palpaţie, în mijlocul ei, se simte o zonă mai fluctuentă, din care prin
deschidere se scurg cantităţi apreciabile de puroi. Pe lângă simptomele locale, în adenoflegmon
apar şi simptome generale, traduse prin alterarea marilor funcţii.
Prognosticul este favorabil în limfadenita nesupurativă şi rezervat în cea supurativă.
Tratamentul urmăreşte în primul rând descoperirea şi tratarea porţii de intrare care a
contribuit la producerea şi menţinerea limfadenitei propriu-zise, în funcţie de forma clinică a ei.
În limfadenita acută nesupurativă se urmăreşte stimularea fenomenelor de resorbţie, prin
aplicarea unor comprese cu apă rece, soluţie saturată de sulfat de magneziu sau soluţie Burow.
Dacă în urma acestui tratament antiflogistic nu se obţine resorbţia, atunci pe regiunea bolnavă se
fac frecţii cu tinctură de iod guaiacolată 1:10 sau se aplică o vezicătoare.
În limfadenita acută supurativă şi în adenoflegmon se face drenarea colecţiilor purulente
prin incizii largi, declive şi anatomice. În jurul rănii se aplică o vezicătoare, iar în cavitatea
acesteia se fac aspersiuni cu eter iodoformat 10%, cicatrisol, spray-uri cicatrizante (manis,
oximanirom, sulfatiazol) sau sânge sulfamidat. Se instituie şi un tratament general cu antibiotice,
iar animalului i se asigură un adăpost corespunzător şi o alimentaţie de bună calitate.

B. Limfadenita cronică
Etiopatogeneză. Limfadenita cronică poate să fie urmarea celei acute sau poate să

246
evolueze de la bun început sub această formă.
Simptome. Limfonodulii afectaţi sunt măriţi în volum, cu o consistenţă mai dură decât în
mod normal, mobili, nedureroşi şi aderenţi la ţesuturile din jur. Simptomele generale lipsesc.
Boala se poate termina prin rezoluţie sau prin scleroză, dar uneori, în urma unor puseuri
repetate, se poate transforma într-o formă acută supurativă, care sfârşeşte prin abcedare şi în
urma căreia limfonodulul afectat se reduce la un simplu nodul de ţesut conjunctiv sclerozat.
Prognosticul este favorabil în limfadenita cronică simplă şi în funcţie de gravitatea bolii
primare (ex. morvă, tuberculoză) în cazul celei simptomatice.
Tratamentul are drept scop rezoluţia procesului inflamator prin frecţii zilnice cu tinctură
de iod guaiacolată 10%, timp de 3 zile, prin aplicarea de vezicători sau prin cauterizări.
Resorbţia se mai poate obţine şi prin administrarea pe cale internă a iodurii de potasiu sau prin
stimularea organismului prin autohemoterapie şi extracte de ţesuturi conservate.
Dacă limfadenita cronică s-a transformat într-una purulentă, atunci se asigură drenajul
colecţiilor în momentul în care acestea au ajuns la maturare. În continuare, se fac aspersiuni
locale cu eter iodoformat 10% sau pudrări cu manis, neohexidin şi sulfatiazol. În jur se fac
pensulaţii cu tinctură de iod, iar pe cale generală se administrează antibiotice sau sulfamide.

3.4. Tumorile limfonodurilor

Etiopatogeneză. Limfonodurile sunt frecvent sediul unor metastaze tumorale, cunoscut

fiind faptul că generalizarea unei tumori începe cu limfonodulii care colectează limfa din focarul
primar. Tumorile primare ale limfonodurilor sunt în schimb foarte rare (ex. limfosarcomul, care
poate să apară în toate regiunile unde există ţesut limfoid şi care este o tumoră malignă, de
dimensiuni mari, boselată şi aderentă la ţesuturile din jur).
Simptome. Procesul tumoral debutează printr-o hipertrofie nedureroasă a unui singur
limfonodul, de obicei în regiunea inghinală sau a gambei. Acesta se măreşte foarte repede în
volum şi concomitent devine aderent la ţesuturile din jur. Astfel se formează o tumoră mai mult
sau mai puţin dură sau chiar moale, boselată, slab delimitată, cu aderenţe la musculatură şi
vasele sanguine. Ulterior, pielea de pe suprafaţa tumorii ulcerează. La examenul sângelui nu se
constată modificări, numărul leucocitelor neînregistrând modificări semnificative.
Prognosticul este rezervat spre grav.
Tratamentul constă în ablaţia completă şi cât mai precoce a tumorilor, completată prin
radio- şi cobaltoterapie, atunci când aceste mijloace terapeutice sunt la îndemână.

4. Bolile chirurgicale ale vaselor sanguine

4.1. Contuziile arterelor

Etiopatogeneză. În contuziile de gradul I, leziunile sunt localizate la nivelul intimei

arteriale, care se deşiră şi se infiltrează cu sânge. După producerea contuziei, spasmul arterial
favorizează formarea unui trombus de dimensiuni mici, format din leucocite şi fibrină, care nu
obliterează lumenul arterial. Leziunile dispar de obicei de la sine.
În contuziile de gradul II, leziunile interesează atât intima, cât şi media arterială, care
după ce se deşiră se răsfrâng în interiorul vasului sub formă de valvulă. Apariţia spasmului
arterial favorizează şi în acest caz formarea la locul contuziei a unui trombus, care poate obstrua
complet sau incomplet lumenul vascular, expunând la gangrenă teritoriul privat de sânge.
În contuziile de gradul III se deşiră şi adventicea, ceea ce agravează şi mai mult
tromboza vasculară şi privarea teritoriului de sânge.
Simptome. Semnele nu sunt evidente decât atunci când circulaţia arterială este întreruptă,
prin obliterarea vasului. Regiunea contuzionată este tumefiată, caldă şi foarte dureroasă la
palpaţie, iar ţesuturile limitrofe sunt infiltrate cu sânge. Dacă artera lezată este localizată la
nivelul unui membru, atunci extremitatea distală a contuziei devine mai rece, iar pulsul nici nu

247
se percepe uneori. Cu toate acestea, dacă starea generală a animalului este bună, vindecarea
poate surveni în câteva zile, prin stabilirea unei circulaţii sanguine colaterale. În cazul în care
vasul contuzionat se rupe, atunci ia naştere un hematom pulsatil, care în unele situaţii poate
ajunge la dimensiuni foarte mari, compromiţând atât arterele, cât şi venele din jur. Este
împiedicată astfel restabilirea circulaţiei colaterale, fapt care duce la apariţia gangrenei.
Prognosticul este favorabil în contuziile de gradul I şi II şi rezervat în cele de gradul III.
Tratament. Se combate spasmul arterial prin injecţii cu procaină sau xilină, administrate
fie perifocal, fie direct intraarterial. Tromboza vasculară se previne prin administrarea de
substanţe anticoagulante, precum heparina sau dicumarolul.

4.2. Rănile arterelor

Etiopatogeneză. Rănile nepenetrante interesează numai adventicea şi media arterială.

Astfel de răni nu prezintă nici o gravitate, decât în situaţiile în care interesează arterele mari (ex.
aorta), fiindcă la nivelul acestor răni apar frecvent anevrisme, care se pot deşira din cauza
presiunii sanguine mari, producând în felul acesta hemoragii mortale.
Rănile penetrante interesează toate cele trei straturi ale unei artere.
Rănile prin înţepare sunt produse de diferite obiecte sau instrumente ascuţite sau uneori
chiar de către fragmentele osoase fracturate, când acestea sunt ascuţite. Apar mai frecvent la
artera carotidă, în timpul venisecţiilor jugularei şi la arterele palmare şi plantare. Dacă rana este
produsă de către un obiect subţire, urmările sunt fără importanţă şi vindecarea se produce
repede. Dacă însă obiectul este de calibru mai mare, atunci rana este însoţită de apariţia unei
hemoragii mai mult sau mai puţin intense, cu formarea unor adevărate hematoame. Dacă artera
este situată în profunzime, atunci la periferia vasului se formează un trombus de formă conică,
cu vârful angajat în rana vasculară şi cu baza la periferia vasului. Rănile prin înţepare la nivelul
vaselor de calibru mare pot să producă o hemoragie mortală, aşa cum se întâmplă în timpul
ovariectomiei efectuată pe cale vaginală la iapă sau la vacă, când cu vârful bisturiului se poate
puncţiona fie aorta descendentă, fie una din arterele iliace.
Rănile prin tăiere sunt produse de diferite obiecte sau instrumente cu lamă tăioasă,
putând fi transversale, oblice sau longitudinale, complete sau incomplete. În rănile complete,
cele două capete secţionate ale vasului se îndepărtează din cauza contracţiei fibrelor
longitudinale de la nivelul mediei, iar lumenul se micşorează prin contracţia fibrelor circulare.
Sângele rezultat în urma producerii acestor răni se acumulează în spaţiul dintre cele două capete
secţionate şi se coagulează. La nivelul fiecărui capăt se formează câte un trombus, care asigură o
hemostază provizorie. Cu timpul, acest trombus suferă o transformare conjunctivă, asigurând în
felul acesta hemostaza definitivă. Dacă la nivelul rănii apare vreo infecţie, cheagul provizoriu nu
se mai organizează, se elimină prin supuraţie şi dă naştere unei hemoragii secundare. În rănile
incomplete, posibilitatea apariţiei hemostazei spontane sau fiziologice este mai mică decât în
cele complete, mai ales atunci când secţiunea interesează mai mult de jumătate din diametrul
vasului respectiv. În astfel de situaţii este împiedicată reacţia fibrelor musculare longitudinale şi
circulare, fapt care favorizează menţinerea hemoragiei. Datorită faptului că marginile se
îndepărtează foarte puţin, rănile longitudinale sunt mai puţin hemoragice.
Rănile contuze sunt produse de către diferite corpuri contondente, care zdrobesc şi deşiră
peretele vascular, fiind însoţite de o hemoragie mai redusă.
Simptome. Simptomul local caracteristic este hemoragia, sacadată şi sincronă cu
contracţiile cardiace, sângele fiind de culoare roşie aprinsă. Hemoragia se opreşte dacă se
exercită o presiune pe capătul central al vasului secţionat. Hemoragiile intense sunt însoţite şi de
simptome generale, traduse prin paliditatea mucoaselor şi accelerarea marilor funcţii. Dacă nu se
intervine la timp, se instalează şocul posthemoragic, care poate duce la moartea animalului.
Prognosticul este favorabil în rănile arterelor mici, rezervat în rănile de calibru mijlociu
şi nefavorabil în rănile arterelor mari, caz în care moartea survine fulgerător.
Tratamentul urmăreşte oprirea imediată a hemoragiei, prin asigurarea unei hemostaze

248
provizorii, efectuată prin garotaj sau compresiune. Urmează apoi asigurarea hemostazei
definitive, prin ligatură sau sutură vasculară (nu a intrat în practica veterinară, deşi metoda este
foarte indicată mai ales în rănile vaselor mari, în care ligatura aduce după sine instalarea
gangrenei). Ligatura se face întotdeauna cu mătase şi trebuie să fie mediată, adică firul să fie
trecut şi prin ţesutul conjunctiv perivascular, pentru ca el să nu alunece de pe vas. În cazul
arterelor, ligatura se aplică mai întâi pe capătul central şi apoi pe cel periferic, după ce în
prealabil s-a făcut descoperirea şi izolarea vasului secţionat pe o porţiune suficient de lungă.
Refacerea volemiei se asigură prin administrarea pe cale i.v. sau s.c. a serurilor cu electroliţi, iar
prevenirea complicaţiilor septice, prin administrarea de antibiotice sau sulfamide.

4.3. Rupturile arterelor

Etiopatogeneză. Diferitele boli degenerative sau paraziţi care se localizează în pereţii

arterelor nu fac altceva decât să slăbească rezistenţa acestora şi la cel mai mic şi mai neînsemnat
efort să le expună la rupturi „spontane”. Cauzele cele mai frecvente ale rupturilor arteriale rămân
însă traumatismele, frecvenţa cea mai mare a acestora fiind la cabaline.
Simptome. Dacă ruptura interesează vase de calibru mic sau mijlociu, situate mai
superficial, atunci în regiunea respectivă apare un hematom pulsatil, caracterizat clinic printr-o
tumefacţie difuză, caldă şi neregulată, în care se identifică prezenţa suflului sistolic. Sindromul
anemic se instalează dacă ruptura interesează arterele situate în profunzime, iar în cazul rupturii
arterelor mari, simptomatologia îmbracă un caracter fulgerător, de multe ori cu moarte subită.
Prognosticul se stabileşte în funcţie de calibrul vasului care a suferit ruptura.
Tratament. În rupturile arterelor mici şi mijlocii, însoţite de formarea unor hematoame,
se recomandă expectaţia, însoţită de frecţii cu tinctură de iod, pentru a favoriza resorbţia
acestora. Dacă vasul este de calibru mijlociu, se descoperă, se izolează şi se face hemostaza prin
ligatura celor două capete vasculare, după ce în prealabil s-a asigurat o hemostază provizorie
prin compresiune. În rupturile arterelor mari, tratamentul este de cele mai multe ori imposibil.

4.4. Anevrismul

Etiopatogeneză. Anevrismul este o dilatare locală, patologică şi permanentă, a unei

artere, care apare în urma micşorării rezistenţei şi a elasticităţii peretelui arterial. Bolile
degenerative ale arterelor, larvele de paraziţi, rănile nepenetrante şi contuziile arterelor
reprezintă tot atâtea cauze care pot să predispună la apariţia anevrismelor.
Simptome. Dacă anevrismul este localizat la o arteră superficială, la inspecţie se poate
observa o tumoră de formă rotundă sau ovală, moale şi reductibilă la palpaţie. La nivelul său se
pot percepe pulsaţii sincrone cu bătăile cordului. Dacă este localizat la arterele membrelor,
anevrismul produce o jenă locomotorie, însoţită uneori de un edem al părţii distale a membrului,
din cauza presiunii pe care o produce asupra venei satelite. Când anevrismul este localizat la
nivelul unei artere din cavitatea toracică, abdominală sau pelvină, acesta nu este descoperit decât
întâmplător, cu ocazia efectuării unei radiografii, dacă în prealabil s-a administrat o substanţă de
contrast pentru vasele sanguine sau cu ocazia necropsiilor. Anevrismul poate să persiste toată
viaţa animalului sau se poate rupe în urma unor eforturi intense (moarte fulgerătoare).
Prognosticul este nefavorabil, din cauza pericolului de rupere a anevrismului.
Tratament. Dacă anevrismul este localizat pe un vas de calibru mic, atunci se poate
încerca ligatura arterei deasupra şi dedesubtul anevrismului, caz în care circulaţia se restabileşte
prin colaterale şi ulterior anevrismul se poate extirpa. Un procedeu mult mai indicat, dar foarte
greu de efectuat, constă în extirparea anevrismului, urmată de sutura celor două capete arteriale.
În anevrismele arterelor mari din cavităţile naturale, care în majoritatea cazurilor sunt de natură
parazitară, se încearcă combaterea cauzei prin dehelmintizarea animalului. Tratamentul
chirurgical în astfel de anevrisme este aproape imposibil de efectuat la ora actuală.

249
 4.5. Trombozele şi emboliile

Etiopatogeneză. Tromboza arterială se produce în cazul când apar leziuni ale intimei
arteriale şi o încetinire a circulaţiei sângelui, precum şi atunci când au loc modificări în
compoziţia sângelui (creşterea cantitativă a factorilor coagulării şi a plachetelor sanguine). În
asemenea condiţii, se organizează mai întâi un trombus alb şi apoi unul roşu, care obstruează
parţial sau total vasul afectat. Tromboza este întâlnită în cursul diferitelor arterite acute sau
cronice, de natură traumatică (compresiuni prin tumori sau exostoze), toxică, infecţioasă (ex.
anemia infecţioasă ecvină) sau parazitară (ex. larvele de strongili la cabaline).
Se crede că apariţia trombozei este favorizată de unele particularităţi anatomice ale
arterelor, cum ar fi bifurcaţiile sau ramnificaţiile acestora. Astfel este explicată frecvenţa mare a
trombozei de la nivelul arterei mezenterice sau de la cvadrifurcaţia aortei abdominale.
Angiospasmul reprezintă faza de debut şi pregătitoare a trombozei obliterante. Examenul
radiologic angiografic evidenţiază vase subţiri şi alungite, dar permeabile pe toată lungimea lor.
Endartera este normală din punct de vedere morfologic, iar media arterială este puţin îngroşată.
Această fază se caracterizează clinic prin ischemia regiunii deservite de artera respectivă, care
este însoţită de şchiopătură dacă sunt interesate vasele membrelor.
Trombangeita obliterantă se caracterizează angiografic prin faptul că vasele sunt înguste,
alungite, spastice şi cu zone trombozate, dând o senzaţie dură la palpaţie. Trombusul format este
aderent într-un punct al arterei, de unde apoi se întinde pe o lungime mare, până la ramnificaţiile
ei terminale. La locul de unire cu vasul, coagulul format suferă o proliferare conjunctivă, care se
finalizează apoi printr-o organizare fibroasă pe toată lungimea lui. În interiorul vasului, coagulul
poate prezenta uneori zone de degenerescenţă, de ramolire, de supuraţie sau de calcificare.
Când obliterarea vasului este numai parţială şi trombusul rămâne staţionar, după un
interval de timp (2-3 luni), tulburarea funcţională se poate amenda, fie prin apariţia unei
circulaţii colaterale, fie prin retracţia sau chiar resorbţia coagulului.
Simptome. Semnele trombozei arteriale pot fi considerate în mare parte caracteristice
acestui sindrom. În prima fază, boala se manifestă prin ischemie în condiţii de efort, din cauza
angiospasmului, iar în a doua fază, prin ischemie la repaus, care duce la gangrenă. Clinic, se
manifestă prin durere, lipsa pulsului şi mai târziu ulceraţii şi chiar gangrenă. Dacă tromboza este
localizată la nivelul arterelor membrelor, primul semn este şchiopătura intermitentă, la cald. Ea
apare în timpul mersului şi este cu atât mai intensă cu cât alura este mai rapidă. În tromboza
aortei posterioare şi a arterelor iliace la cal este de asemenea evidentă şchiopătura la cald. Pus în
mişcare la pas, după circa 10 minute de mers liniştit, animalul merge cu membrele posterioare
ţepene şi cifozat, respiraţia devine accelerată, musculatura feţei, contractată şi gura, deschisă.
Animalul oboseşte repede, membrele devin reci şi corpul se acoperă cu o transpiraţie abundentă.
Toate aceste simptome se succed la intervale de timp diferite, în funcţie de gradul
obstrucţiei şi pot fi provocate prin obligarea animalului la aluri repezi. La examenul transectal,
zona trombozată apare sub forma unui cordon plin, rigid şi dur, la care pulsul nu se mai percepe,
spre deosebire de congenerele netrombozate, unde pulsul este puternic.
Prognosticul este rezervat spre grav, vindecările fiind posibile numai în faza iniţială, de
angiospasm. Leziunile instalate la nivelul intimei aortei şi a ramnificaţiilor sale sunt ireversibile.
Tratament. În faza de debut a bolii se urmăreşte combaterea angiospasmului şi a tuturor
cauzelor care contribuie la apariţia sa, prin înlăturarea impulsurilor nociceptive care duc la
menţinerea focarului de excitaţie stagnantă la SNC. În combaterea angiospasmului aortei
abdominale s-au obţinut rezultate bune prin administrarea i.v. lentă a salicilatului de sodiu, în
doză de 500-600 mg/kc, dizolvat în 1.500 ml apă distilată (perfuzia va dura 150 minute). Alţi
autori obţin rezultate bune prin blocajul lombar cu procaină. În tromboza arterelor axilară şi
brahială se poate încerca, la animalele de mare valoare economică, administrarea de doze mari
de anticoagulante de tip cumarinic. Tot în aceste tromboze poate fi folosit blocajul repetat al
ganglionului stelat cu procaină, care prin vasodilataţia provocată influenţează favorabil evoluţia
bolii. Hipercoagulabilitatea sanguină şi încetinirea curentului circulator se combat îmbunătăţind

250
circulaţia periferică, prin rehidratarea organismului cu soluţii izotone, precum şi prin întreţinerea
circulaţiei centrale, cu ajutorul tonicelor cardiace. Cu toate tratamentele aplicate la ora actuală,
cele mai bune rezultate în tratamentul trombozelor par să fie obţinute prin mişcare şi exerciţiu.
În acest scop, se recomandă punerea animalului bolnav la trap până ce apar tulburările
funcţionale. Se lasă apoi animalul puţin în repaus şi se începe din nou exerciţiul, repetarea
acestuia ducând la activarea şi reluarea circulaţiei normale în vasul trombozat. Tratamentul
operator al trombangeitei obliterante ar consta în arteriectomie, în scopul înlăturării spasmului şi
a normalizării circulaţiei locale (prin instalarea celei colaterale). Arteriectomia se practică numai
când trombusul este bine organizat şi după o arteriografie cât mai bună. În trombozele arteriale
parazitare se va administra tiabendazol, în doză de 4 mg/kc, de 3 ori, la interval de 7 zile.

4.6. Rănile venelor

Etiopatogeneză. Rănile nepenetrante nu prezintă nici o gravitate pentru animal şi se

vindecă de obicei repede, spre deosebire de rănile penetrante, care sunt mult mai grave.
Rănile prin înţepare pot să fie operatorii (în urma injecţiilor i.v.) sau accidentale. Dacă
instrumentul care a produs rana este de dimensiuni mici şi aseptic, atunci hemoragia este
neînsemnată, sângele se infiltrează în ţesutul conjunctiv perivascular şi se coagulează, formând
astfel un trombus hemostatic, care ulterior se resoarbe fără ca între timp să apară vreo
complicaţie. Dacă instrumentul este de dimensiuni mai mari, atunci în jurul vasului se formează
adevărate hematoame, de dimensiuni variabile.
Rănile prin tăiere pot fi complete sau incomplete. În ambele tipuri, hemoragia este mare,
deşi în rănile complete, de îndată ce ele s-au produs, apare contracţia fibrelor longitudinale şi
circulare ale mediei, care micşorează lumenul vascular şi favorizează hemostaza spontană. În
cazul secţionării venelor mari, hemoragia este atât de mare încât provoacă moartea animalului.
Rănile contuze se caracterizează printr-o hemoragie mai puţin abundentă, astfel că
instalarea hemostazei spontane este favorizată de zdrobirea fibrelor elastice de la nivelul
peretelui vascular, care contractându-se micşorează mult diametrul acestuia.
Simptome. Sângele este de culoare roşie închisă şi se scurge în jet continuu din capătul
periferic al vasului secţionat. Dacă totuşi vena se află în apropierea cutiei toracice, hemoragia,
deşi venoasă, nu se mai produce în jet continuu, ci sacadat, sincron cu mişcările respiratorii. În
inspiraţie diminuă, iar în expiraţie se accentuează.
Prognosticul variază în funcţie de tipul rănii, calibrul vasului şi sângele pierdut.
Tratament. În rănile venelor mici, hemoragia se opreşte spontan, datorită spasmului
reflex al peretelui vascular şi coagulării sângelui extravazat. În rănile venelor mari, hemostaza se
poate asigura prin tamponament, forcipresură, ligatură sau sutură vasculară. Ligatura se
realizează cu fir de mătase, mai întâi pe capătul periferic al vasului secţionat şi apoi pe capătul
central. În cazul rănilor incomplete ale vaselor mari (ex. vena jugulară) se încearcă o ligatură cu
catgut subţire, în jurul pensei hemostatice, care fixează marginile rănii.

4.7. Flebectaziile şi varicele

Sunt dilataţii patologice şi permanente ale venelor, apărute în urma alterării pereţilor
vasculari. Flebectazia este o dilataţie uniformă şi difuză, în timp ce varicele sunt reprezentate
prin dilataţii neregulate şi circumscrise. La cabaline, varicele se localizează la nivelul venelor
safenă, radială şi scrotală, iar la carnasiere, la venele testiculare şi anorectale.
Etiopatogeneză. În etiologia acestor afecţiuni sunt incriminaţi o serie de factori
favorizanţi, externi (stabulaţia prelungită sau permanentă, eforturile mari de tracţiune) şi interni
(gestaţia avansată). Flebitele, periflebitele, infecţiile generale, acute sau cronice, parazitismul şi
intoxicaţiile se pare că joacă un rol foarte important în apariţia bolii, deoarece ele nu fac altceva
decât să slăbească rezistenţa pereţilor vasculari şi să îi expună la astfel de dilataţii. Alterările
pereţilor venoşi sunt însoţite aproape întotdeauna şi de leziuni mai mult sau mai puţin

251
importante ale diferitelor organe învecinate: endarteritele, nevritele peri- şi interfasciculare,
tulburările trofice însoţite de ulcere varicoase ale pielii, miozite interstiţiale şi infiltraţii
musculare lipomatoase, osteite rarefiante, scleroze, edeme, limfangite etc.
Simptome. Varicele situate la venele superficiale se prezintă sub forma unor tumefacţii
bine delimitate, nedureroase, moi şi reductibile la palpaţie. În formele vechi de varice, vena
afectată este sinuoasă, diformă, iar pielea, mult îngroşată. Varicele situate superficial se pot
complica cu ulcere şi hemoragii, prin ruperea pereţilor vasculari. Varicele localizate la nivelul
vaselor mai profunde sunt mai greu de diagnosticat. Totuşi, prin palpaţia masei musculare, se
provoacă durere, iar în mers este vizibilă o uşoară şchiopătură. Dacă varicele apar la nivelul
venelor anorectale, dând naştere aşa numiţilor hemoroizi, clinic se poate constata tendinţa
animalului de a se freca de obiectele din jur, din cauza iritaţiilor apărute.
Prognosticul este rezervat, din cauza rupturilor care pot să apară la nivelul varicelor şi
care pun în pericol viaţa animalului.
Tratament. În formele superficiale de varice, localizate la membre, se pot folosi duşuri şi
băi reci, comprese cu feşe elastice. În varicele vechi (varicoase) se încearcă suprimarea
circulaţiei locale, prin injecţii sclerozante cu salicilat de sodiu 30-40% sau clorhidrat de chinină
şi uree 5-25%. Tratamentul constă în ligatura venei de o parte şi de alta a porţiunii dilatate,
urmată de extirparea acesteia între cele două ligaturi. În caz de hemoroizi se recomandă folosirea
laxativelor, pentru a preveni constipaţia şi a supozitoarelor cu beladonă sau cocaină, pentru
calmarea durerii şi a pruritului. Vasodilataţia se tratează prin administrarea de astringente şi
vasoconstrictoare (ex. adrenalină, tanoform). Pot fi utilizate şi injecţiile sclerozante cu glucoză
30-60% sau salicilat de sodiu 20-30%. La câini, hemoroizii se tratează printr-un regim dietetic,
din care sunt excluse oasele, prin administrarea de laxative pe cale orală şi supozitoare sau
unguente, cum ar fi hemorzom, indometacin sau mibazon.

4.8. Tromboflebita

Etiopatogeneză. Tromboflebita este o boală chirurgicală care se caracterizează prin

inflamaţia venei şi formarea unui trombus, care poate să ducă la obstruarea parţială sau totală a
vasului respectiv. Boala apare în majoritatea cazurilor în urma injecţiilor i.v. efectuate fără a se
ţine seama de regulile de asepsie şi antisepsie sau de regulile care ţin de tehnica efectuării
injecţiei (administrarea perivenoasă a unor soluţii foarte iritante, cu indicaţie strict i.v., cum ar fi
gluconatul de calciu, sulfatiazolul 20%, cloralhidratul, formolul, clorura de calciu etc.). Se pare
că prima leziune care apare este flebita, iar trombusul se formează ulterior, ca o consecinţă a
lezării şi inflamaţiei peretelui vascular. Tromboflebitele se clasifică din punct de vedere
topografic (superficiale, profunde), etiologic (traumatice, infecţioase, toxice) şi clinic (adezive,
supurative şi hemoragice, în funcţie de virulenţa florei microbiene care intervine).
Simptome. Tromboflebita adezivă apare când virulenţa germenilor este atenuată şi se
desfăşoară pe parcursul a două faze. Faza preobliterantă se caracterizează prin apariţia unui
proces inflamator la locul unde vasul a fost lezat, precum şi a unui trombus primitiv, care
întrerupe numai parţial circulaţia sanguină. Faza obliterantă se caracterizează prin mărirea în
volum a trombusului primitiv. Peste acesta se formează un trombus secundar, care se poate
întinde la distanţă destul de mare faţă de locul de formare, obstruând complet lumenul vascular.
El are o formă conică, cu vârful îndreptat înspre cord. În unele cazuri, trombusul poate să sufere
un proces de organizare, transformându-se într-o masă conjunctivă bine vascularizată, care va
oblitera definitiv vena, iar alteori poate suferi un proces de degenerare.
Simptomele tromboflebitei adezive sunt locale şi funcţionale, cele generale fiind puţin
evidente. Simptomele locale se traduc printr-o tumefacţie evidentă a regiunii afectate, însoţită de
durere accentuată, mai ales la locul de formare al trombusului. Prin palpaţie se poate decela
existenţa unui cordon indurat, a cărui lungime corespunde de obicei cu cea a trombusului
secundar. Ţesutul perivenos este inflamat şi infiltrat cu un exsudat serofibrinos. Simptomele
funcţionale se traduc prin limitarea mişcărilor de lateralitate ale gâtului, când este atinsă vena

252
jugulară sau prin şchiopături, când sunt afectate venele de la nivelul extremităţilor.
Tromboflebita supurativă este de regulă o continuare a celei adezive şi poate să evolueze
sub formă circumscrisă sau difuză, în ambele forme fiind foarte evidente atât simptomele locale,
cât şi cele funcţionale şi generale. Forma circumscrisă se caracterizează prin faptul că în
regiunea afectată apare după câteva zile o colecţie purulentă (un adevărat abces flebitic), care de
obicei se deschide spontan, transformându-se într-o fistulă, prin care se scurge un puroi de
culoare roşiatică. Forma difuză îmbracă aspectul unei tromboflebite flegmonoase, atât
trombusul, cât şi peretele vascular, suferind o transformare purulentă. Netratată la timp, boala
poate genera complicaţii grave, precum septicemia sau piemia, iar desprinderea unei porţiuni din
trombus poate da naştere la embolii, care frecvent sunt fatale.
Tromboflebita hemoragică este o complicaţie a tromboflebitei adezive sau a celei
supurative. În primul caz, ea poate să survină în urma expulzării la exterior a trombusului, iar în
cel de-al doilea caz poate să fie consecinţa dezagregării, atât a trombusului, cât şi a peretelui
vascular, până la locul unde persistă circulaţia normală, a cărei presiune poate să ducă la ruperea
peretelui vascular, însoţită de o hemoragie gravă.
Prognosticul este favorabil în tromboflebita adezivă şi grav în cea supurativă şi
hemoragică, din cauza complicaţiilor care pot să survină în urma acestora.
Tratament. În tromboflebita adezivă se recomandă infiltraţii zilnice, până la vindecare,
în jurul focarului, cu 100 ml procaină 0,5%, în amestec cu 800.000 UI penicilină. Pe regiunea
afectată se vor aplica comprese cu apă rece sau se vor face pensulaţii cu tinctură de iod, la
interval de 2 zile. De altfel, dacă se sesizează imediat de către cel care administrează perfuzia că
soluţia medicamentoasă s-a infiltrat perivenos şi se infiltrează în jur soluţia de procainpenicilină,
atunci sunt stopate fenomenele inflamatorii locale şi se evită apariţia bolii.
În tromboflebita supurativă se recurge de obicei la drenajul colecţiilor purulente şi foarte
rar la rezecţia porţiunii de vas afectat. În prealabil este bine să se facă o proteazoterapie, cu
scopul delimitării şi extirpării mai uşoare a vasului devitalizat. Aceasta se face în 5-7 puncte, la
distanţă de 5-6 cm între ele, cu câte 0,5 ml esenţă de terebentină.
În tromboflebita hemoragică se face ligatura vasului, urmată de extirparea prin rezecţie a
venei trombozate şi refacerea volemiei prin perfuzii. Tratamentul general cu antibiotice şi
sulfamide se instituie atât în acest caz, cât şi în celelalte formele clinice de tromboflebită.

5. Bolile chirurgicale ale tendoanelor şi tecilor sinoviale

5.1. Contuziile tendoanelor

Etiopatogeneză. Contuziile se întâlnesc mai frecvent la cabaline şi interesează în

majoritatea cazurilor tendoanele flexorilor digitali.
Simptome. Regiunea contuzionată este caldă, tumefiată şi foarte sensibilă. Simptomele
funcţionale se manifestă prin şchiopătură, a cărei intensitate variază cu gradul leziunilor.
Prognosticul este favorabil în contuziile uşoare şi rezervat în cele grave, din cauza
complicaţiilor care pot să apară (tendinită, javart tendinos etc.).
Tratament. Se asigură repausul animalului, se face toaleta regiunii şi se recurge la un
tratament antiflogistic (comprese cu apă rece, soluţie saturată de sulfat de magneziu, soluţie
Burow sau acetat bazic de plumb). Se pot utiliza şi frecţiile zilnice cu tinctură de iod sau alcool
camforat. Dacă la nivelul pielii se constată vreo soluţie de continuitate, atunci se face un
tratament general cu sulfamide sau antibiotice, pentru a preveni complicaţiile septice.

5.2. Rănile tendoanelor

Etiopatogeneză. Rănile prin înţepare apar la nivelul aponevrozei plantare sau la nivelul
flexorilor sau extensorilor de la nivelul membrelor. Rănile prin tăiere pot fi accidentale sau
operatorii, complete sau incomplete. Cele complete sunt însoţite imediat de o îndepărtare a celor

253
două capete ale tendonului, din cauza contracţiei muşchiului respectiv. Rănile contuze se
întâlnesc în urma accidentelor, fiind caracterizate prin zdrobiri şi distrugeri de fibre tendinoase.
Sunt considerate cele mai grave, din cauza complicaţiilor (tendinită purulentă, javart tendinos).
Simptome. În rănile prin înţepare, simptomele locale şi funcţionale trec deseori
neobservate. Ele devin însă foarte evidente atunci când apare tendinita.
În rănile prin tăiere, atunci când acestea sunt incomplete, se observă deşirarea parţială a
tendonului, însoţită de o impotenţă funcţională mai mult sau mai puţin accentuată. Dacă
secţionarea a fost completă, atunci între cele două capete ale tendonului apare un spaţiu, din
cauza retracţiei acestora. Impotenţa funcţională apare şi ea imediat, fiind caracterizată prin
modificarea, în repaus şi în mers, a poziţiei membrului afectat. Dacă secţiunea a interesat
tendoanele flexorilor, atunci animalul ia sprijin pe faţa posterioară a articulaţiei jaretului. Dacă
secţiunea a interesat tendoanele extensorilor, atunci în mers animalul îşi târăşte membrul.
În rănile contuze, simptomele se traduc prin zdrobiri importante de fibre tendinoase, care
favorizează apariţia tendinitei purulente. Impotenţa funcţională este de asemenea prezentă.
Prognosticul este favorabil în rănile prin înţepare, rezervat în cazul tăierii tendoanelor
extensorilor şi grav în cel al tăierii tendoanelor flexorilor.
Tratament. Se face toaleta regiunii, urmată de antisepsia chirurgicală a rănii şi
pulverizarea acesteia cu sulfatiazol, oximanirom sau aspersarea cu eter iodoformat 10%. În
rănile prin tăiere care au secţionat complet tendonul, după antisepsia chirurgicală, se face
anastomoza prin sutură a celor două capete secţionate, urmată de imobilizarea regiunii printr-un
bandaj cu fereastră. În cazul neafrontării capetelor tendonului, fie că se face o sutură de
apropiere, fie că se suturează capătul central al tendonului secţionat la un alt tendon cu acţiune
sinergică. Complicaţiile septice se previn prin administrarea de antibiotice pe cale generală.

5.3. Rupturile tendoanelor

Etiopatogeneză. Ruptura se caracterizează prin întreruperea parţială sau totală a

continuităţii unui tendon, însă fără producerea unei răni cutanate. Cauzele determinante sunt
reprezentate prin diverse traumatisme, iar cele favorizante, prin contuzii, tendinite, osteita
falangei a III-a, naviculartrită, defecte de aplomb. La cabaline, ruptura tendoanelor este întâlnită
mai frecvent la muşchii fibular al treilea, flexor profund şi superficial al falangelor şi interosos
median, în timp ce la bovine şi la carnasiere este mai afectat tendonul lui Ahile.
Simptomele locale sunt reprezentate prin tumefacţia regiunii, durere şi existenţa unui
spaţiu între cele două capete ale tendonului rupt, spaţiu la nivelul căruia se formează ulterior un
hematom. Simptomele funcţionale variază în funcţie de locul şi rolul pe care îl îndeplineşte
fiecare tendon în parte. În repaus, membrul bolnav prezintă poziţii anormale, iar în mers este
întotdeauna prezentă şchiopătura. În ruptura tendoanelor flexorilor, sprijinul se face pe faţa
posterioară a jaretului, iar în cea a tendonului lui Ahile, pe regiunea metatarsofalangiană.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul constă în sutura celor două capetele ale tendonului afectat, urmată de
imobilizarea membrului bolnav cu ajutorul unui bandaj.

5.4. Luxaţiile tendoanelor

Etiopatogeneză. Luxaţiile sunt deplasări anormale ale tendoanelor din poziţiile lor
anatomice. La cabaline se întâlneşte luxaţia tendonului flexorului superficial al membrului
posterior, care are loc la nivelul calcaneului, din cauza rupturii mijloacelor sale de fixare pe
acest os (ruptura ligamentului median dă naştere luxaţiei laterale şi invers). Luxaţia tendonului
muşchiului infraspinos se întâlneşte la bovine şi are loc în urma ruperii tecii sinoviale care
facilitează alunecarea sa spre osul humerus. Lovirile, căderile, alunecările, contracţiile violente
ale muşchilor şi opririle bruşte duc la apariţia luxaţiilor.
Simptome. Local, în regiunea unde s-a produs luxaţia, se constată o tumefacţie caldă şi

254
dureroasă, iar la o palpaţie mai profundă se simte tendonul luxat. Simptomele funcţionale se
traduc prin apariţia şchiopăturii, flexia şi extensia membrului bolnav fiind însoţite de durere.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul constă în repunerea tendonului în poziţia normală şi sutura mijloacelor de
fixare a acestuia, după care întreaga regiune se imobilizează timp de 3 săptămâni.

5.5. Tendinita aseptică

Inflamaţia aseptică a tendoanelor se întâlneşte destul de frecvent la cabaline, cu

localizare la tendoanele flexorilor falangelor, atât de la membrele anterioare, cât şi posterioare.
Etiopatogeneză. Boala apare de obicei în urma contuziilor tendoanelor, care duc la
deşirări şi rupturi parţiale de fibre tendinoase. Aplombul şi potcovitul defectuos, munca pe
terenuri dure şi accidentate şi eforturile exagerate favorizează de asemenea apariţia tendinitei.
Simptomele locale sunt reprezentate prin tumefacţie, căldură şi sensibilitate, toate
acestea crescând în intensitate pe măsură ce boala evoluează în timp. Prin inspecţie, se constată
că profilul tendonului este modificat, din cauza măririi sale în volum. Mai târziu, prin palpaţie,
se pot sesiza boseluri în regiunea în care au avut loc rupturile de fibre tendinoase. Netratată la
timp, tendinita aseptică acută evoluează către forma cronică, caz în care fenomenele inflamatorii
dispar treptat şi tendonul ia aspectul unui cordon dur şi gros. Simptomele funcţionale se traduc
prin apariţia unei şchiopături, a cărei intensitate variază în funcţie de gradul leziunilor. Boala se
poate termina prin rezoluţie completă, însă de multe ori pe traiectul tendonului rămân mici
nodozităţi, care permit stabilirea exactă a locului unde acesta a fost lezat.
Prognosticul variază în funcţie de gradul leziunilor.
Tratament. Profilaxia urmăreşte antrenamentul metodic al cailor de curse, potcovitul
corect al animalelor, efectuarea unor duşuri cu apă rece după antrenamente sau munci obositoare
şi rularea unor benzi din flanelă în jurul fluierelor, pentru a preveni rupturile de fibre tendinoase.
Tratamentul curativ are în vedere combaterea durerii, prin infiltraţii cu lidocaină şi a
fenomenelor inflamatorii, prin aplicarea unor comprese cu apă rece sau soluţii antiflogistice. Pe
cale generală, cu bune rezultate, se poate administra dexametazonă. Dacă rezoluţia nu s-a produs
complet, în zilele următoare, pe regiunea bolnavă se pot face frecţii cu tinctură de iod
guaiacolată, din 2 în 2 zile, 4-6 aplicaţii în total. În tendinitele cronice se urmăreşte reactivarea
fenomenelor inflamatorii, cu scopul obţinerii unei rezoluţii complete. Pentru aceasta, se recurge
la aplicarea unei vezicători sau se efectuează cauterizări în cruce sau în linie.
Tratamentul medicamentos se asociază cu gimnastica funcţională, care va începe după 2
săptămâni de la aplicarea vezicătorilor sau efectuarea cauterizărilor.

5.6. Tendinita purulentă

Etiopatogeneză. Tendinita purulentă se întâlneşte mai frecvent la cabaline, ca o

complicaţie a rănilor tendoanelor, a călcăturii în coroană, a crevaselor, malandrelor şi
solandrelor sau a aricelii. La bovine, tendinita este urmarea pododermatitelor purulente, a
abceselor şi flegmoanelor din regiunea acropodială sau a panariţiului.
Simptomele locale se caracterizează prin tumefacţie, căldură şi sensibilitate, iar cu
timpul, la palpaţie, se percepe existenţa unor zone fluctuente, care abcedează spontan, dând
naştere la fistule, din care se scurge o cantitate apreciabilă de puroi. Tendonul se necrozează,
lăsând să se elimine porţiunile tisulare devitalizate. Dat fiind faptul că vascularizaţia tendonului
este foarte slabă, infecţia nu are tendinţă de delimitare, ci dimpotrivă, de extindere. Simptomele
generale se traduc prin abatere, adinamie şi alterarea marilor funcţii ale organismului.
Prognosticul este rezervat, din cauza faptului că tendinita purulentă se poate complica cu
tenosinovitele purulente, artritele sau osteomielitele.
Tratamentul constă în efectuarea antisepsiei chirurgicale, cu scopul de a îndepărta toate
porţiunile necrozate din tendon. Se debridează toate traiectele fistuloase, asigurându-se un drenaj

255
cât mai bun al acestora. În rană se fac aspersiuni zilnice cu eter iodoformat 10%, spray-uri cu
antibiotice (propolisvet, duphaciclin) sau pudrări cu oximanirom şi neohexidin, iar în jurul
focarului purulent se aplică o vezicătoare. Regiunea bolnavă se imobilizează printr-un bandaj cu
fereastră, iar actino- şi aerotermoterapia, în şedinţe zilnice, de 10-15 minute, sunt bine venite. Pe
lângă tratamentul local, se face şi un tratament general, cu sulfamide şi antibiotice.

5.7. Retracţia tendonului

Este o boală chirurgicală caracterizată prin scurtarea unui tendon sau grup de tendoane,
însoţită de devierea razelor osoase din regiunea respectivă. Boala este frecvent întâlnită la
cabaline, cu localizare la tendoanele muşchilor flexori ai carpului sau ai falangelor, dând astfel
naştere buleturii sau arcării, rar la câine şi foarte rar la celelalte specii.
Etiopatogeneză. Retracţia congenitală se întâlneşte la animalele tinere şi poate fi cauzată
de poziţia anormală a fetusului în uter, dezvoltarea incompletă a muşchilor extensori sau unele
deficienţe în dezvoltarea normală a scheletului.
Retracţia câştigată se întâlneşte la animalele adulte, în special la cabaline şi poate fi de
natură artrogenă, neurogenă, miogenă sau tenogenă, în toate aceste situaţii, baza declanşării
procesului patologic constituind-o stimulii algici care pleacă de la nivelul focarului inflamator.
Indiferent de cauză, muşchiul este cel care duce la modificarea regiunii respective, din cauza
scurtării sale, care trece prin fazele de contracţie, contractură şi retracţie. Contracţia este una din
proprietăţile fiziologice ale muşchiului. Uneori, ea poate să fie urmată de contractură, care se
caracterizează prin scurtarea fibrelor musculare şi modificarea poziţiei razelor osoase din
regiune. Contractura poate să fie activă sau pasivă, iar cea pasivă este ireversibilă, întrucât nu
cedează nici în timpul anesteziei generale, motiv pentru care se mai numeşte şi retracţie.
Simptome. Arcarea este o boală chirurgicală ce se caracterizează prin devierea înaintea
liniei de aplomb a articulaţiei genunchiului, din cauza scurtării muşchilor flexori ai
metacarpului. La inspecţie se observă că în repaus, membrul afectat este adus înaintea liniei de
aplomb, iar articulaţia genunchiului se află în semiflexie. La pas, animalul nu şchioapătă, dar la
aluri repezi prezintă o evidentă jenă în deplasare. Imediat după oprirea animalului se pot observa
tremurături ale articulaţiei genunchiului.
Buletura se caracterizează prin devierea spre înainte a articulaţiei buletului, din cauza
retracţiei muşchilor flexori ai falangelor şi poate fi congenitală (la tineret) sau câştigată (la
animalele adulte). În raport cu intensitatea retracţiei se pot întâlni trei grade de buletură: gradul I
(fluierul şi chişiţa sunt pe aceeaşi linie), gradul II (buletul este deviat spre înainte, formându-se
astfel un unghi deschis înapoi), gradul III (buletul este mult deplasat spre înainte). În buletura de
gradul III, animalul calcă deseori pe faţa anterioară a articulaţiei buletului, provocându-şi răni
care uneori pot să deschidă chiar şi articulaţia şi să se complice cu o artrită deschisă.
Prognosticul este favorabil în arcare, animalul putând fi folosit la muncă, întrucât boala
nu determină tulburări funcţionale importante. În cazul buleturii, prognosticul este favorabil
pentru animalele tinere şi rezervat în cazul celor adulte.
Tratament. În arcare, la animalele tinere, se recomandă ca ele să fie ţinute în libertate pe
păşune, unde au posibilitatea maximă de mişcare. Alimentele trebuie să fie bogate în vitaminele
B1, C şi D. La animalele adulte se fac zilnic frecţii cu alcool camforat la nivelul muşchilor
afectaţi. Pe cale orală se administrează 0,2-0,5 g/kc drojdie de bere uscată, care datorită
conţinutului mare în vitamină B1 restabileşte echilibrul funcţional al muşchilor şi împiedică
acumularea acidului piruvic şi lactic (substanţe toxice pentru fibra musculară). Atunci când este
cazul, se face şi un tratament cu antibiotice, pentru a combate focarul infecţios primar.
Buletura de gradul I se vindecă spontan dacă animalul face suficientă mişcare. În
buletura de gradul II se fac frecţii cu alcool camforat sau salicilat de metil 10%, pentru a activa
circulaţia şi a stimula funcţionarea normală a flexorilor. În buletura de gradul III se fac aceleaşi
frecţii cu alcool camforat, se încearcă readucerea articulaţiei în poziţie anatomică şi menţinerea
ei în această poziţie cu ajutorul unui bandaj. Mecanoterapia zilnică şi progresivă este bine

256
venită, ea fiind completată prin administrarea pe cale generală a vitaminelor B 1 şi D2.
Tratamentul operator constă în tenotomia flexorului profund al falangelor, în cursul căreia se fac
incizii distanţate, care să permită alungirea tendonului şi apoi se aplică un bandaj cu fereastră,
pentru imobilizarea membrului (bandajul se păstrează 3-4 săptămâni).

5.8. Tenosinovita

Cauzele mecanice (contuzii, fracturi, frecări excesive), iritaţiile infecţioase şi parazitare

provoacă la nivelul tecilor sinoviale ale tendoanelor reacţii inflamatorii cu evoluţie acută sau
cronică. Sub influenţa mişcărilor exagerate, în cavităţile tecilor sinoviale se pot acumula cantităţi
mari de lichid sinovial, care dilată fundurile de sac şi le face să apară la exterior sub forma unor
tumori moi, de dimensiuni uneori destul de importante.

A. Tenosinovita acută uscată

Etiopatogeneză. Boala este întâlnită mai frecvent la cabaline, în urma eforturilor mari de
muncă, a căderilor şi loviturilor repetate la nivelul membrelor, cu localizare mai ales la tecile
sinoviale din jurul articulaţiei genunchiului şi buletului. Stratul extern al sinovialei este foarte
congestionat, iar cel intern suferă o uşoară descuamare, exsudatul fiind redus cantitativ.
Simptome. În repaus, animalul adoptă o poziţie de semiflexie, cu genunchiul uşor arcat,
iar în mers prezintă şchiopătură, însoţită de un zgomot de crepitaţie, din cauza frecării între ele a
celor două foiţe ale sinovialei. Regiunea bolnavă este caldă şi dureroasă la palpaţie.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. Se asigură repausul animalului, iar pe regiunea afectată se aplică comprese
cu apă rece, pentru a combate fenomenele inflamatorii, precum şi frecţii locale cu tinctură de iod
guaiacolată 10% sau împachetări zilnice cu nămol sulfuros. Durerea se combate prin infiltraţii
locale cu lidocaină, iar pe cale generală se administrează hidrocortizon, în doză de 250-300 mg,
de 2 ori pe săptămână, respectiv 50-80 mg în interiorul sinovialei.

B. Tenosinovita acută seroasă

Etiopatogeneză. Boala se caracterizează prin acumularea unui lichid seros în cavitatea
sinovialei, care duce la destinderea fundurilor de sac. Se întâlneşte mai frecvent la caii de
muncă, cu localizare la marea teacă sesamoidiană sau la tecile carpiene şi tarsiene.
Simptomele locale se traduc prin tumefacţie, căldură şi durere.
Teaca sinovială este destinsă, din cauza acumulării de lichid la nivelul ei, fiind fluctuentă
la palpaţie. În repaus, animalul ţine membrul bolnav în semiflexie, iar în mers, şchiopătura se
exteriorizează variabil, de la o simplă jenă, până la un mers ezitant.
Prognosticul este favorabil, deoarece în general vindecarea survine prin rezoluţie.
Uneori însă, boala poate să treacă în forma cronică, iar în cazul în care apare vreo poartă de
intrare pentru germeni, se poate complica cu o tenosinovită purulentă.
Tratament. Iniţial se face apel la medicaţia antiflogistică şi la administrarea de
corticosteroizi pe cale generală (ex. dexametazonă), iar durerea se suprimă prin infiltraţii locale
cu lidocaină. Mai târziu se stimulează fenomenele de resorbţie, prin pensulaţii locale cu tinctură
de iod sau prin aplicarea unor vezicători. Dacă tensiunea sinovialei şi a fundurilor de sac este
mare, atunci se face puncţia acesteia (sinovicenteza), se extrage lichidul cu o seringă în condiţii
de perfectă asepsie şi se introduc în interior 100 mg hidrocortizon (sau i.m., în doză de 250-300
mg). Tratamentul se aplică din 3 în 3 zile, până la vindecare. Apariţia complicaţiilor septice se
va evita prin administrarea antibioticelor pe cale generală.

C. Tenosinovita acută fibroplastică

Etiopatogeneză. Boala se caracterizează prin apariţia în cavitatea sinovialei a unui
exsudat bogat în fibrină, care în scurt timp se organizează şi formează aderenţe între peretele
intern al sinovialei şi tendon (duc la anchiloza acestuia). Este urmarea tenosinovitelor acute

257
uscate şi seroase tratate incomplet, a luxaţiilor sau a entorselor şi apare la cabaline, cu precădere
la nivelul marii teci sesamoidiene, determinând buletură.
Simptomele se traduc prin tumefacţie, căldură, sensibilitate şi consistenţa dură a tecii
sinoviale. În repaus, membrul este în semiflexie, iar în mers prezintă o şchiopătură evidentă.
Prognosticul este rezervat.
Tratament. Suprimarea durerii (prin infiltraţii cu lidocaină atât în jurul tecii sinoviale,
cât şi în interiorul acesteia) determină animalul să îşi reia mersul normal, caz în care aderenţele
dintre peretele tecii sinoviale şi tendon de rup şi acesta îşi recapătă mobilitatea normală.
Ulterior, se aplică vezicători şi se fac cauterizări (pentru resorbţia aderenţelor fibrinoase), care se
pot repeta la nevoie, dar numai la un interval de cel puţin 4 săptămâni şi vor fi urmate de
mecanoterapie zilnică şi progresivă, masaj cu iodură de potasiu 1:10 sau alcool camforat.

D. Tenosinovita purulentă
Etiopatogeneză. Boala se întâlneşte mai frecvent la cabaline, cu localizare la marea teacă
sesamoidiană şi apare în urma rănilor penetrante ale tecilor sinoviale (inclusiv puncţia sinoviei
cu ace nesterile sau fără respectarea regulilor de asepsie).
Simptomele locale se traduc prin existenţa unei răni penetrante la nivelul tecii sinoviale,
din care se scurge lichid sinovial. Acesta este limpede la început, dar după 2-3 zile devine
seropurulent. Regiunea din jurul rănii este caldă, tumefiată şi foarte dureroasă la palpaţie. Dacă
boala nu este tratată la timp se transformă într-o adevărată fistulă cu secreţie purulentă.
Simptomele funcţionale constau în existenţa unei şchiopături foarte accentuate, uneori chiar de
gradul III. Simptomele generale sunt şi ele prezente, exprimate prin abatere, anorexie, febră şi
marile funcţii accelerate. Tenosinovita purulentă se complică frecvent cu javartul tendinos.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de timpul scurs de la producerea rănii.
Tratament. Se asigură drenajul secreţiilor purulente, prin debridarea traiectului fistulos şi
lavaj cu ser fiziologic. În interior se fac apoi aspersiuni cu eter iodoformat, cicatrisol sau sânge
sulfamidat, respectiv aplicarea de spray-uri cu antibiotice. Durerea se combate prin infiltraţii
locale cu lidocaină 1% sau prin blocarea nervului (cu procaină 4%) care ţine sub dependenţa sa
regiunea afectată. Local, se pot face injecţii intrasinoviale cu 800.000 UI penicilină dizolvată în
5-10 ml ser fiziologic, iar animalul se ţine în repaus 2-3 săptămâni. Regiunea poate fi
imobilizată prin bandaj gipsat, cu fereastră în dreptul rănii. Dacă apar sclerodermii sau induraţii
sinoviale şi parasinoviale prea evidente, acestea se vor combate prin cauterizare sau vezicaţie.
Actino- şi aerotermoterapia vor completa tratamentul local. Pe cale generală se administrează
antibiotice sau sulfamide. Din momentul în care infecţia a fost suprimată şi secreţiile purulente
au dispărut, animalul se supune la o gimnastică funcţională zilnică, cu scopul de a evita
anchilozele ce ar putea să apară între peretele intern al sinoviei şi tendoane.

E. Tenosinovita cronică
Etiopatogeneză. Boala poate să apară consecutiv formelor acute de tenosinovite sau să
evolueze de la bun început sub formă cronică, această ultimă eventualitate fiind întâlnită mai
frecvent la caii tineri, folosiţi la munci grele. Tenosinovitele cronice localizate la articulaţia
buletului sunt cunoscute şi sub numele de „molete tendinoase”, iar cele cu localizare la genunchi
sau jaret sunt denumite „vezigoane tendinoase”.
Boala mai poate să apară consecutiv toxiinfecţiilor, stărilor anafilactice sau anazarcei.
Simptome. Fundurile de sac ale tecilor sinoviale încep să se destindă în mod continuu,
evoluţia bolii fiind lentă, dar progresivă. La palpaţie, sinovialele tendinoase pot fi moi,
fluctuente sau indurate. De obicei nu sunt dureroase, deşi prezintă uşoare simptome inflamatorii,
motiv pentru care tulburările funcţionale lipsesc. În urma puncţiei acestor sinoviale se constată
că exsudatul extras este seros şi limpede, însă cu timpul poate să devină vâscos şi mai închis la
culoare. Uneori, în interiorul sinovialei se pot găsi şi concremente de culoare albă gălbuie, libere
sau aderente la pereţii tecii sinoviale. Sunt cazuri când cavitatea sinovialei poate prezenta mai
multe compartimente complet izolate între ele, formând aşa numiţii chişti sinoviali.

258
 În sinovitele tendinoase indurate, peretele sinovialei se îngroaşă, iar cavitatea acesteia se
umple cu cheaguri de fibrină. Din cauza acestui fapt, sinovialele nu mai sunt fluctuente la
palpaţie, ci dimpotrivă, sunt dure. Alteori, ele imobilizează tendonul de peretele sinovialei, fapt
care face ca animalul să prezinte o şchiopătură mai mult sau mai puţin accentuată.
Prognosticul variază, în funcţie de vechimea bolii.
Tratament. Iniţial se face un tratament antiflogistic extern, însoţit de injecţii cu
hidrocortizon sau dexametazonă, atât în cavitatea tecii sinoviale, cât şi pe cale generală. Când
fundurile de sac ale sinovialei se află sub tensiune maximă, se face puncţia acestora, pentru a
îndepărta excesul de lichid sinovial, după care în cavitate se introduc 400.000 UI penicilină
dizolvată în 5 ml ser fiziologic şi 200 mg hidrocortizon. În formele vechi şi indurate se fac
cauterizări asociate cu vezicaţii, cu scopul de a reacutiza procesul inflamator cronic, înlesnind
astfel resorbţia şi vindecarea. Dacă în cavitatea tecii sinoviale se află depozite mari de fibrină,
atunci se încearcă operaţia de sinoviotomie, care constă în deschiderea tecii sinoviale şi
îndepărtarea tuturor cheagurilor de fibrină. După aceasta, se face sutura sinovialei cu catgut, în
fir continuu şi a pielii cu mătase, în puncte separate. În cavitate se introduce penicilină, iar pe
cale generală se face un tratament cu antibiotice, pentru a evita apariţia complicaţiilor septice.

6. Bolile chirurgicale ale muşchilor

6.1. Contuziile muşchilor

Etiopatogeneză. Contuziile muşchilor sunt de natură traumatică la toate speciile.

Simptome. Regiunea contuzionată este tumefiată, caldă şi foarte sensibilă la palpaţie. }n
cazul în care contuziile sunt localizate la nivelul membrelor, atunci pot fi însoţite de impotenţă
funcţională, tradusă prin şchiopături de diferite grade (în funcţie de gravitatea leziunilor
produse), unele însoţite de hematoame de dimensiuni variabile.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. În contuziile uşoare se recomandă toaleta regiunii, urmată de pensulaţii cu
tinctură de iod sau frecţii cu alcool camforat. În contuziile mai grave se pot folosi vezicătorile,
pentru a stimula procesele de resorbţie şi regenerarea de la nivelul focarului traumatic.
Rezultate bune se obţin prin blocaj perilezional cu 200.000 UI penicilină dizolvată în 10
ml apă distilată, 10 ml procaină 2% şi 25 mg hidrocortizon.

6.2. Rănile muşchilor

Etiopatogeneză. Rănile muşchilor sunt de natură traumatică şi pot fi de mai multe feluri.
Simptome. Rănile prin înţepare se vindecă foarte repede dacă sunt făcute cu instrumente
subţiri şi aseptice, spre deosebire de situaţia când aceste instrumente sunt groase şi septice, când
pot da naştere la complicaţii foarte grave, precum gangrena gazoasă.
Rănile prin tăiere pot fi superficiale sau profunde, complete sau incomplete,
transversale, oblice sau longitudinale. Dacă rana este oblică sau transversală se constată
îndepărtarea celor două capete musculare şi o hemoragie uneori destul de însemnată.
Rănile contuze constituie un mediu bun pentru dezvoltarea germenilor şi mai ales a
asociaţiilor microbiene care duc la gangrena gazoasă.
Prognosticul variază, în funcţie de felul rănii.
Tratamentul este cel care se aplică în mod normal în cazul rănilor.

6.3. Deşirările şi rupturile muşchilor

Etiopatogeneză. Cauzele determinante care duc la ruptura muşchilor pot fi externe

(traumatismele) sau interne (contracţiile violente, bruşte şi dezordonate). Cauzele favorizante

259
sunt reprezentate de toate afecţiunile musculare, care nu fac altceva decât să slăbească rezistenţa
muşchilor şi să-i expună la deşirări şi rupturi.
Simptome. În rupturile incomplete, simptomele locale sunt mai puţin evidente.
În rupturile complete, local se constată o tumefacţie, care apare între cele două capete ale
muşchiului care a suferit ruptura. De aceea, dacă muşchiul este superficial, la palpaţie se simte o
depresiune, care corespunde spaţiului ce s-a format în urma contracţiei celor două capete
musculare. În acest spaţiu se formează un hematom, care cu timpul suferă o transformare
fibroasă, făcând ca regiunea respectivă să devină dură la palpaţie. Dacă muşchiul care a suferit
ruptura este profund, atunci simptomele locale nu se pot decela. Simptomele funcţionale se
traduc prin şchiopătură, a cărei intensitate variază în funcţie de rolul muşchiului care a suferit
ruptura şi de gradul leziunii musculare (ex. imposibilitatea de deplasare sau poziţia câinelui
şezând la tăuraşii care prezintă rupturi ale muşchilor gastrocnemieni). Rupturile muşchilor
abdominali sau cele ale diafragmei se însoţesc de apariţia herniilor externe sau interne.
Prognosticul este favorabil în deşirările şi rupturile incomplete, deoarece vindecarea se
produce destul de repede şi nu este urmată de tulburări funcţionale.
În rupturile complete, prognosticul este rezervat, deoarece calusul fibros care se
formează la nivelul rupturii jenează buna funcţionare a muşchiului respectiv în viitor.
Tratament. În rupturile incomplete se asigură repausului animalului şi imobilizarea
regiunii bolnave printr-un bandaj sau aplicarea unei vezicători. În rupturile complete însoţite de
tulburări funcţionale grave se încearcă sutura celor două capete, urmată de imobilizarea regiunii
printr-un bandaj. Durerea se combate prin anestezia nervilor care ţin sub dependenţa lor
regiunea afectată. După ridicarea bandajului, masajul şi fizioterapia vor favoriza reluarea
funcţiei musculare. Contenţia animalelor va fi efectuată cu multă atenţie, după o uşoară
tranchilizare, iar la caii cu temperament mai nervos, aceasta va fi completată cu narcoza şi
anestezia locală.

6.4. Hernia muşchilor

Etiopatogeneză. Hernia se caracterizează prin ieşirea sub piele a unei porţiuni dintr-un
muşchi, printr-o breşă a propriei aponevroze. Ea se întâlneşte mai frecvent la cabaline şi la
bovine, cu localizare mai ales în regiunile gambei şi a antebraţului.
Simptome. Prin inspecţie, în zona afectată se observă prezenţa unei tumefacţii de formă
şi mărime variabilă. La palpaţie nu se observă existenţa unor fenomene inflamatorii, regiunea nu
prezintă căldură şi nici durere. Tumefacţia este moale şi reductibilă, bine evidenţiată în repaus,
însă prin contracţia muşchilor, hernia se reduce rapid, putând chiar să dispară complet. Dacă
inelul herniar este mic, atunci porţiunea de muşchi herniată se poate strangula, fenomen care
este însoţit de durere şi impotenţă funcţională.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul constă în incizia pielii pe direcţia marelui ax al inelului herniar. Se repune
hernia, după care inelul se suturează cu catgut, în fir continuu sau în puncte separate, iar în final
se face sutura pielii, cu mătase, în puncte separate.

6.5. Luxaţiile muşchilor

Sunt rare la animale, se caracterizează prin deplasarea unui muşchi din poziţia sa
anatomică şi afectează mai frecvent muşchii lungi.
Etiopatogeneză. Boala este consecinţa unor contracţii musculare bruşte, a alunecărilor şi
a abducţiilor forţate. Sunt incriminate şi unele predispoziţii individuale, cum ar fi animalele prea
slabe, cele cu crupa dreaptă sau cu trohanterele şi alte proeminenţe osoase mai ascuţite.
Simptome. Luxaţia cvadricepsului femural după trohanterul acestui os împiedică sau face
imposibilă flexarea articulaţiei coxofemurale şi a grasetului, muşchiul (lungul vast) luând
aspectul unei corzi întinse, dură şi nedureroasă. Dacă animalul este obligat să se mişte, piciorul

260
este târât şi purtat spre în afară. Şchiopătura în cele mai multe cazuri este intermitentă şi ca
manifestare se aseamănă şi se confundă cu agăţarea rotulei. Luxaţia temporară se produce în
special când animalul urcă un deal, fiind obligat în tot acest timp să sprijine membrele mult
înapoi. Când animalul coboară, muşchiul poate reveni în poziţia normală, când se percepe un
zgomot surd şi şchiopătura dispare.
Prognosticul este rezervat, uneori animalul bolnav fiind scos definitiv din serviciu.
Tratament. Luxaţia lungului vast se va trata în primul rând prin repaus şi suplimentarea
hranei, în vederea restabilirii stării generale (care ajută la revenirea muşchiului în poziţia sa
normală). Se obţin rezultate bune şi prin operaţia de miotomie a acestui muşchi. Aplicarea de
vezicători şi frecţii cu substanţe revulsive poate duce la vindecări în cazurile uşoare.

6.6. Miozita

Miozitele se clasifică din punct de vedere etiologic (traumatice, toxice, infecţioase,

reumatice), evolutiv (acute, cronice) şi morfopatologic (seroase, hemoragice, purulente).

A. Miozita traumatică
Etiopatogeneză. Boala s-a observat mai ales la cabaline (la muşchii iliospinali şi ai
coapsei, în urma operaţiei de castrare şi la muşchiul biceps brahial, în urma trapului de lungă
durată), la bovine şi la ovine (în urma deplasărilor lungi şi obositoare).
Simptomele locale se traduc prin tumefacţie, căldură şi durere, regiunea afectată fiind
mult mărită în volum faţă de congeneră. Simptomele funcţionale variază în funcţie de muşchiul
afectat: maseter (îngreunarea prehensiunii, a masticaţiei şi a deglutiţiei), brahial (şchiopătură),
iliospinal (mers greoi şi foarte dureros). Simptomele generale sunt prezente şi ele, însă uneori
dispar destul de repede, boala se termină prin rezoluţie şi muşchiul îşi recapătă forma şi funcţia
normală. Dacă pe cale endogenă intervine infecţia, în masa muşchiului afectat apar colecţii
purulente, care prin deschidere lasă să se scurgă o cantitate apreciabilă de puroi.
Prognosticul este favorabil.
Tratament. Pe regiunea bolnavă se aplică comprese cu antiflogistice externe, iar după
câteva zile se poate recurge la frecţii rezolutive cu alcool camforat, esenţă de terebentină sau
liniment amoniacal. În cazul apariţiei unor focare purulente se asigură deschiderea largă a
acestora. Local, se fac aspersiuni cu eter iodoformat, cicatrisol şi spray-uri, iar pe cale generală
se administrează antibiotice şi salicilat de sodiu (datorită efectelor sale antiinflamatoare şi
analgezice). Administrările de vitamina B1 sunt şi ele binevenite.

B. Miozita reumatismală
Etiopatogeneză. Boala este produsă de acţiunea prelungită şi intensă a frigului umed,
fiind întâlnită mai frecvent la bovine, la cabaline şi la carnasiere, cu localizare preponderentă la
muşchii din regiunea lombară, cei ai spetei şi ai coapsei.
Simptomele au un caracter eratic şi recidivant, fiind influenţate de temperatură, umiditate
şi starea de întreţinere a animalului. Atunci când este afectată musculatura de la nivelul spetei,
paşii animalului sunt foarte scurţi, iar mersul acestuia este asemănător cu cel din furbură. Când
sunt cuprinşi muşchii din regiunea dorso-lombară, simptomele se aseamănă cu cele din
lumbago. După o perioadă de timp, tulburările funcţionale se atenuează şi dispar, pentru a
reapărea mai târziu la aceleaşi grupe de muşchi sau la altele.
Prognosticul este rezervat.
Tratament. Se recomandă utilizarea salicilatului de sodiu 5% (i.v., în doză de 30-80 mg
la cabaline şi în două prize pe zi) sau a corticosteroizilor. Injecţiile cu vitamina B 1 sunt şi ele
indicate. Local, se fac frecţii cu alcool camforat, salicilat de metil sau esenţă de terebentină. La
câine s-au obţinut rezultate bune prin administrarea de supozitoare cu indometacin.

6.7. Atrofiile musculare

261
 Etiopatogeneză. Sunt frecvent întâlnite la toate speciile de animale domestice.
Atrofiile funcţionale apar în urma imobilizărilor de lungă durată ale unei regiuni sau ale
unui membru întreg. Fracturile, luxaţiile şi artritele se însoţesc de astfel de atrofii.
Atrofiile miopatice apar în urma miozitelor cronice.
Atrofiile de origine vasculară sunt consecinţa unor tromboze sau embolii arteriale sau
venoase, care împiedică aprovizionarea cu sânge a unui anumit grup de muşchi.
Atrofiile de origine nervoasă apar în urma diferitelor paralizii.
Simptomele locale se traduc prin micşorarea în volum a muşchilor din regiunea afectată.
Eminenţele osoase apar mult mai evidente, iar pielea din regiunea respectivă îşi pierde supleţea,
devine mai uscată, mai dură şi cu perii lipsiţi de luciu.
Simptomele funcţionale constau în lipsa de precizie a mişcărilor animalului bolnav.
Prognosticul variază, în funcţie de cauza care a dus la apariţia atrofiei musculare.
Tratamentul urmăreşte în primul rând tratarea la timp şi în mod corespunzător a tuturor
afecţiunilor care duc la apariţia atrofiei musculare. Curativ, se asigură activarea circulaţiei
sanguine din regiunea bolnavă, prin frecţii cu alcool camforat, aplicarea unei vezicători sau
cauterizări, precum şi prin folosirea unor curenţi galvanici sau faradici de intensitate mai slabă.
Injecţiile cu iodură de potasiu, vitamina B1 şi stricnină sunt indicate în atrofiile de origine
miopatică şi nervoasă. Tratamentul medicamentos local şi general trebuie însoţit în mod
obligatoriu de mecanoterapie zilnică şi progresivă.

7. Bolile chirurgicale ale nervilor

7.1. Contuziile nervilor

Etiopatogeneză. Compresiunea poate fi bruscă (ex. traumatisme) sau lentă (ex. cicatrici,
calusuri defectuoase, exostoze, tumori). La animalele mari, contenţia în decubit poate determina
compresiuni asupra plexului brahial, nervului radial sau facial.
Simptomele se manifestă prin tulburări circulatorii şi degenerative, care determină iniţial
hipoestezia, apoi anestezia, pareza şi paralizia. În compresiunile cu caracter temporar se
semnalează o pareză trecătoare, în schimb, cele ireversibile se pot însoţi de amiotrofie într-un
interval de timp destul de scurt (2-3 săptămâni).
Prognosticul este dependent de caracterul compresiunii (violentă sau moderată, de scurtă
sau de lungă durată) şi de importanţa nervului afectat. Compresiunile bruşte, chiar puternice,
determină în general paralizii reversibile, după un tratament efectuat judicios.
Tratamentul vizează eliminarea cauzei şi eliberarea nervului de compresiune. Se
recomandă repaus, frecţii cu tinctură de iod, farado- şi kinetoterapie, vitamina B1, stricnină.

7.2. Rănile nervilor

Etiopatogeneză. Rănile nervilor pot fi operatorii sau accidentale.

Simptome. Rănile profunde sau secţionările totale ale nervilor se însoţesc de durere,
tulburări motorii şi trofice. Durerea apare în momentul accidentului şi iradiază pe tot traiectul
nervului şi se menţine în înţepături şi secţionări incomplete, spre deosebire de secţionările
complete, care se asociază cu anestezia teritoriului inervat. Tulburările motorii constau în
paralizia şi atrofia muşchilor aflaţi sub controlul nervului interesat, iar cele trofice interesează
doar ţesuturile regiunii bolnave. Pielea se atrofiază, părul cade sau dimpotrivă, creşte exagerat şi
se depigmentează. Secreţia sudoripară este abundentă, ţesutul conjunctiv subcutanat se
edemaţiază şi oasele se decalcifiază.
Prognosticul este grav.
Tratamentul vizează antisepsia mecanică, sutura nervului şi a rănii, care poate fi directă
(nervul în întregime) sau indirectă (numai teaca sa), fiind realizată cu catgut. Rănile superficiale

262
şi aseptice se vindecă repede şi nu se însoţesc de modificări funcţionale importante.

7.3. Elongaţia şi ruptura nervilor

Etiopatogeneză. Nervii au o rezistenţă mare la forţele de tracţiune, motiv pentru care

agenţii traumatici produc cel mai adesea deşirări ale tecii şi fibrelor interneurale. Alungirea
nervilor în timpul acţiunilor traumatice se produce în punctele unde aceştia au un traiect
superficial, concomitent cu luxaţiile, fracturile şi deşirările de ligamente. De asemenea,
imobilizarea forţată a animalelor pe timpul unor intervenţii sau executarea acestora fără o
protecţie anestezică corespunzătoare determină eforturi ce se pot complica cu elongaţii.
Simptome. De obicei, tabloul clinic debutează printr-o hiperestezie, urmată de anestezie
şi paralizie. Uneori, aceste simptome evoluează pe un fond inflamator.
Prognosticul devine grav atunci când elongaţia se complică cu paralizii sau nevrite.
Tratamentul vizează înlăturarea cauzei, administrarea de rezolutive (ex. iodură de
potasiu) şi aplicarea de revulsive locale (ex. tinctură de iod), vezicători şi masaje în cazurile
uşoare. Concomitent se administrează nevrostenice (vitamina B1, stricnină) şi se recurge la
fizioterapie (duşuri cu aer cald, faradoterapie).

7.4. Nevrita

Etiopatogeneză. Boala poate fi determinată de factori mecanici (ex. contuzii,

compresiuni prin calusuri sau tumori), fizici (ex. arsuri, degerături), chimici (ex. arsen, mercur,
plumb, fosfor), autointoxicaţii (ex. avitaminoza B1), stări alergice (ex. reumatism) şi boli
inflamatorii (ex. gurmă, durină, secundar vaccinării antirabice).
Simptome. Inflamaţia poate să fie acută sau cronică, parenchimatoasă sau interstiţială,
descendentă sau ascendentă. În formele acute, tabloul clinic se caracterizează prin durere, ce are
ca punct de plecare zona inflamată şi iradiază pe traiectul nervului. În cazul evoluţiei cronice,
tulburările senzitive se pot prezenta sub formă de hiperestezie moderată sau anestezie, dacă
fibrele nervoase sunt afectate de procese distructive. Tulburările motorii se referă la pareze şi
paralizii, iar într-o fază mai avansată se pot observa şi tulburări trofice (eriteme, eczeme, ulcere).
Prognosticul este mai grav în formele cronice şi în polinevrite, care frecvent se însoţesc
şi de procese degenerative ireversibile.
Tratamentul vizează calmarea durerii, prin blocajul nervilor afectaţi cu procaină,
folosirea căldurii locale (duşuri cu aer cald, perna electrică), utilizarea rezolutivelor, a medicaţiei
nevrostenice şi a mijloacelor fizioterapice.

7.5. Paraliziile nervilor

Paralizia nervilor oculari se semnalează în encefalite, meningite, tumori, hemoragii

craniene, sinuzite, contuzii indirecte, fracturi. În cazul oculomotorului comun se observă ptoză
palpebrală, strabism lateral şi tulburări de acomodare ale pupilei. Paralizia oculomotorului
extern determină rotirea în jos a globului ocular, cu jumătatea sa externă.
Paralizia nervului trigemen apare în unele boli infectocontagioase (ex. turbare, jigodie),
traumatisme cerebrale, procese supurative din vecinătate, tumori şi se manifestă diferit, în
funcţie de gradul în care sunt afectate ramurile sale. În paralizia totală se remarcă tulburări ale
sensibilităţii. Paralizia ramurii oftalmice dă anestezia pielii din regiunea frunţii şi coborând spre
ureche, la buze, mucoasa nazală şi globul ocular. Lipseşte reflexul oculopalpebral, ceea ce poate
duce la instalarea oftalmiei neuroparalitice, ca urmare a infectării cu corpi străini neexpulzaţi,
din cauza lipsei sensibilităţii. Paralizia nervului maxilomandibular măreşte aria insensibilităţii în
zona gurii, ceea ce duce la instalarea unor leziuni ale mucoasei bucale şi ale limbii. De
asemenea, buzele nu mai au o poziţie normală (buza superioară este deviată spre partea
sănătoasă, iar cea inferioară cade). Atonia muşchilor maseteri, consecutivă paraliziei bilaterale a

263
trigemenului, se observă frecvent în turbare, când se asociază cu paralizia facialului. În formele
unilaterale, animalul răsuceşte capul cu partea bolnavă în sus.
Paralizia nervului facial este provocată de traumatisme pe traiectul nervului şi în urma
proceselor inflamatorii din vecinătate, tumori, encefalite, actinomicoza regiunii parotidiene etc.
Când sunt interesate toate ramurile facialului se observă imobilitatea urechii, ectropion inferior,
pareză palpebrală şi lagoftalmie, cu scurgerea lacrimilor prin unghiul nazal pe piele (falsă
epiforă). Din aceste motive, cazurile vechi se complică cu cheratită parenchimatoasă şi ulcere
corneene. Pe partea bolnavă, aripa nasului este turtită şi se percepe un uşor cornaj. Buzele sunt
deviate spre partea sănătoasă, iar la deschiderea gurii se constată magazie. La consumul
lichidelor, capul este înclinat spre partea bolnavă, iar botul intră complet cu partea bolnavă în
lichid. La rumegătoare şi la porcine, paralizia facialului este dificil de observat.
Paralizia nervului acustic se semnalează mai des la animalele mici şi poate evolua sub
formă de paralizie cohleară sau vestibulară. Paralizia nervului cohlear are caracter congenital sau
ereditar (la animalele albinoase), fiind mai rar consecinţa unor otite interne sau encefalomielite.
Paralizia ramurii vestibulare este consecinţa proceselor inflamatorii din vecinătate, a
traumatismelor sau a carenţelor în vitamina B 1. Paralizia bilaterală a ramurii cohleare provoacă
surditatea, formele unilaterale fiind în schimb mai greu de diagnosticat (sesizate de proprietar).
În paralizia unilaterală a vestibularului, capul este răsucit pe gât, cu partea bolnavă spre sol,
mersul se face în manej şi prehensiunea furajelor este greoaie. Paralizia bilaterală a
vestibularului se caracterizează prin sindromul ataxiei cerebeloase.
Paralizia nervului glosofaringian apare consecutiv unor faringite acute, parotidite,
tumori, colecţii ale pungilor guturale sau encefalite şi se manifestă prin disfagie, ptialism, jetaj
alimentar şi în ultimă fază bronhopneumonie ab ingestis.
Paralizia nervului vag se întâlneşte rar şi apare în unele boli infecţioase, intoxicaţii cu
plumb sau tumori pe traiectul nervului. Boala se manifestă prin disfagie, jetaj alimentar,
paralizia faringelui şi a laringelui (prezent cornajul), bronhopneumonie ab ingestis ca urmare a
lipsei reflexului de tuse, tahicardie, reducerea secreţiilor şi a motilităţii tubului digestiv.
Paralizia nervului hipoglos este determinată fie de traumatismele din regiunea linguală
şi submaxilară, fie de boli ale SNC. În formele unilaterale, limba este deplasată către partea
sănătoasă, marginea ei depăşind nivelul tablelor dentare. Masticaţia se face cu greutate, iar
suprafaţa organului poate prezenta diferite leziuni, cum sunt rănile sau ulcerele. În cazurile mai
vechi se adaugă atrofia şi scăderea tonusului limbii în jumătatea bolnavă. În paralizia bilaterală,
prehensiunea alimentelor, consumul de lichide, masticaţia şi deglutiţia nu mai sunt posibile.
Paralizia nervului suprascapular apare în urma contuziilor cu localizare la nivelul
umărului, caz în care se observă o şchiopătură uşoară şi continuă. În repaus, membrul bolnav
este ţinut puţin înaintea liniei de aplomb, iar articulaţia scapulohumerală se desprinde brusc de
torace. După 2-3 săptămâni se observă o atrofie a muşchilor supra- şi infraspinos, iar ulterior
umărul devine ascuţit, atrofiat şi cotul este mult deplasat spre în afară, mai ales în mers.
Paralizia nervului brahial poate fi de origine centrală (când coexistă cu alte simptome)
sau locală, în caz de hemoragii subscapulare, abcese, tumori sau contuzii violente.
În formele uşoare se observă pareza membrului, cu tremurături ale articulaţiei cotului.
În cazurile grave, membrul este târât pe sol, în semiflexie şi fără a putea face sprijin.
După scurt timp apare atrofia musculaturii centurii scapulare şi a braţului.
Paralizia nervului radial se manifestă asemănător cu precedenta. În formele complete,
umărul este căzut, unghiul scapulohumeral, mărit, sprijinul se face în fruntea copitei sau pe faţa
anterioară a degetelor şi membrul este târât în mers. Sensibilitatea regiunii se poate păstra.
Paralizia nervului obturator apare în general după fătări distocice, dar şi consecutiv
fracturilor de bazin sau unor tumori regionale foarte voluminoase. Dacă se asociază cu fractura
bazinului, atunci piciorul este semiflexat în abducţie. În celelalte situaţii, piciorul descrie în mers
o mişcare de abducţie, cu flexia exagerată a articulaţiei coxofemurale, iar grasetul este ridicat şi
purtat în afară. Mersul înapoi este dificil şi ulterior se produc atrofii ale muşchilor obturatori.
Paralizia nervului femural se caracterizează prin aceea că în momentul sprijinului se

264
produce o flexie bruscă a tuturor razelor osoase. Copita este tocită în frunte, ca urmare a
sprijinului prelungit pe această regiune. Ulterior, se instituie atrofia cvadricepsului femural.
Paralizia nervului sciatic nu se produce în urma traumatismelor, ci mai degrabă după
contenţia membrelor posterioare, căderi sau unele boli infecţioase (ex. gurmă, anazarcă), dar
poate avea şi origine centrală. Membrul afectat este târât pe sol mai ales la câine, fiind flexat
numai la nivelul articulaţiei buletului. Se produce atrofia tuturor muşchilor, cu excepţia
cvadricepsului femural şi se remarcă tulburări trofice ale membrului.
Paralizia nervului sub treimea inferioară a femurului reprezintă paralizia nervului tibial şi
este caracterizată prin flexarea jaretului şi coborârea membrului în repaus. În mers, tabloul clinic
este caracterizat prin flexarea anormală şi mers în pas de cocoş.
Paralizia plexului sacral se exteriorizează prin atrofia musculaturii crupei şi a coapsei.
În repaus, membrul bolnav este flexat, iar în mers este ridicat exagerat şi adus mult înainte şi în
abducţie (ca în ataxia cerebeloasă). Mersul înapoi nu este posibil, iar membrul este târât pe jos.
Paralizia nervilor fesieri superiori determină atrofia musculaturii crupei şi a gambei,
mişcările animalului sunt ezitante şi se observă dificultate la întoarcere pe piciorul bolnav. Mai
târziu, tabloul clinic seamănă cu cel din paralizia plexului sacral.
Paralizia nervului fibular determină un tablou clinic asemănător cu paralizia tibialului.
Paralizia nervului pudend se întâlneşte extrem de rar la taur şi la cal, manifestându-se
prin prolabarea penisului din furou, fără a mai putea fi retras şi fără a influenţa actul erecţiei.
Boala este rezistentă la tratamentul conservator, singura soluţie fiind intervenţia chirurgicală.
Paralizia cozii de cal este consecinţa unei nevrite care afectează coada de cal, fiind
produsă de acţiunile mecanice asupra regiunii sacrale şi caudale (căderi, lovituri), de migrarea
unor larve de strongili sau de unele tumori. Simptomatologia cuprinde iniţial semnele
hiperesteziei (animalul manifestă prurit şi se freacă cu regiunea anală şi a cozii de obiectele din
jur), la care uneori se adaugă şi mioclonia regiunii fesiere. Aceste simptome sunt înlocuite
treptat de paralizia cozii şi a anusului, anestezia locală şi parţial cea a muşchilor glutei. Defecaţia
se face în mers şi fără efort, iar anusul este în permanenţă deschis. Din cauza scurgerii urinei pe
pielea trenului posterior, la femele pot să apară dermatite la acest nivel. Cu totul excepţional, se
poate semnala parapareza, din cauza includerii în procesul patologic a nervilor rahidieni care
participă la formarea plexului sacral. Boala este considerată incurabilă.
Tratamentul are drept obiectiv în primul rând eliminarea cauzelor care au dus la apariţia
paraliziilor: drenarea hematoamelor şi a abceselor, excizia tumorilor, a calusurilor sau a
exostozelor din vecinătatea traiectelor nervoase, degajarea acestora din cicatricile vicioase,
tratamentul bolilor infecţioase, a meningoencefalitelor şi a proceselor inflamatorii din
vecinătatea nervului (generatoare de nevrite). Se recomandă ca recuperarea capacităţii
funcţionale a nervului să se facă prin administrarea de nevrostenice (stricnină, vitamine din
complexul B), la care se adaugă obligatoriu mijloacele fizioterapice (duşuri cu aer cald, frecţii
cu revulsive, masaj, farado-, galvano- şi kinetoterapie). Pentru combaterea inflamaţiei se vor
folosi ioduratele pe cale generală şi vezicătorile sau cauterizările pe cale locală, în funcţie de
vechimea procesului şi necesitatea reacutizării fenomenelor inflamatorii.

8. Bolile chirurgicale ale oaselor

8.1. Contuziile oaselor

Etiopatogeneză. Accidentele rutiere, loviturile cu copita şi căderile accidentale sunt

însoţite frecvent de contuzii la nivelul oaselor. Fenomenele inflamatorii pot interesa numai
periostul, dând naştere unei periostite sau alteori periostul şi osul, producând o osteoperiostită.
Simptomele se caracterizează prin apariţia unei tumefacţii calde şi foarte dureroase în
regiunea contuzionată. Şchiopătura este prezentă întotdeauna atunci când contuzia interesează
oasele de la nivelul membrelor. Contuziile grave sunt adesea însoţite şi de fisuri, caz în care
şchiopătura este şi ea foarte gravă, iar tumefacţia, mult accentuată.

265
 Prognosticul variază în funcţie de intensitatea traumatismului. Contuziile uşoare se
vindecă de regulă într-o săptămână, însă cele grave pot fi urmate de apariţia unor fracturi.
Tratament. În contuziile uşoare se recomandă repaus, hidroterapie rece sau frecţii cu
soluţii rezolutive (alcool camforat, esenţă de terebentină). Dacă după aproximativ 2 săptămâni
inflamaţia nu a încetat şi şchiopătura continuă, la cabaline se poate recurge la aplicarea pe
regiunea afectată a unei vezicători cu biiodură de mercur 1:5. Apariţia exostozelor în urma
contuziilor este posibilă, caz în care se va recurge la cauterizarea profundă, în linii sau în puncte,
asociată cu aplicarea de vezicători pe bază de biiodură de mercur. Punerea animalului la serviciu
se recomandă a se face doar după 5-6 săptămâni de la producerea bolii, în mod gradat, pentru a
diminua posibilitatea producerii unei fracturi (nu poate fi exclusă nici după această perioadă).

8.2. Fracturile

Etiopatogeneză. Agentul traumatic poate acţiona asupra unui os prin presiune axială (pe
direcţia marelui ax al osului), prin presiune perpendiculară sau prin torsiune. Cauzele
determinante ale fracturilor sunt de natură traumatică, iar cele favorizante sunt reprezentate de
toate afecţiunile care prin natura lor duc la micşorarea rezistenţei osului: necroza osoasă,
osteoporoza, osteofibroza, osteopetroza, slăbirea excesivă a animalului, vârsta avansată a
acestuia, imobilizarea prelungită în aparate de suspensie. Tot în categoria cauzelor favorizante se
încadrează şi contracţiile musculare violente, bruşte şi dezordonate.
Clasificare. După modul de producere: fracturi incomplete (când linia de fractură
interesează numai o parte din integritatea osului) şi complete (linia interesează întregul os).
După aspectul clinic: fracturi închise (când focarul de fractură nu comunică cu
exteriorul) şi deschise (când această comunicare există).
După starea în care se afla osul fracturat: fracturi ale oaselor sănătoase sau bolnave.
După locul de acţiune al agentului traumatic: fracturi directe (când ruptura osoasă se
produce chiar la locul de acţiune al agentului traumatic) şi indirecte (ruptura are loc la distanţă).

A. Fracturile incomplete
Fisura se produce când traumatismul nu a fost prea violent sau când a atins tangenţial
osul şi poate fi transversală, oblică sau longitudinală, de obicei mai mică de 1 mm.
Simptomele se caracterizează prin apariţia la nivelul fisurii a unei tumefacţii calde şi
edematoase, însoţită întotdeauna de o durere mare şi o impotenţă funcţională foarte gravă.
Hiperemia de lungă durată (uneori 5-6 săptămâni, alteori 5-6 luni sau chiar mai mult), care
însoţeşte de obicei aceste fisuri, poate să ducă la apariţia unui proces de rarefacţie şi
demineralizare a osului bolnav, complicând astfel fisura cu o fractură incompletă propriu-zisă.
Prognosticul este în general grav, fisura putându-se complica cu o fractură completă.
Tratamentul se începe prin asigurarea repausului absolut al animalului. Tumefacţia se
combate prin aplicarea pe regiunea bolnavă a unor comprese cu antiflogistice externe. Edemele,
care pot să apară la nivelul membrelor din cauza sprijinului forţat şi a stabulaţiei permanente, se
vor combate prin frecţii şi masaje cu alcool camforat. La animalele mici, regiunea bolnavă se
imobilizează printr-un bandaj inamovibil, iar la animalele mari, această imobilizare se poate
asigura cu ajutorul vezicătorilor pe bază de biiodură de mercur. Exostozele apărute în urma unei
fisuri se vor combate prin cauterizări în puncte sau în linii, asociate la nevoie cu vezicaţii.
Animalul va fi pus la serviciu treptat şi numai după 8-10 săptămâni.
Fractura în lemn verde apare la animalele tinere, la nivelul oaselor lungi, în urma unor
căderi sau sărituri. Denumirea se bazează pe faptul că linia de fractură apare întotdeauna pe
partea convexă a îndoiturii, partea concavă rămânând intactă.
Simptomele se traduc prin deformarea regiunii respective, tumefacţie, durere şi căldură.
Prognosticul este favorabil. Vindecarea se produce într-un timp relativ scurt atunci când
osul este readus în poziţia sa iniţială şi imobilizarea este bună. Sub acţiunea unui traumatism
apărut ulterior, fractura în lemn verde se poate complica cu o fractură completă.

266
 Tratamentul constă în readucerea osului în poziţia sa anatomică şi imobilizarea regiunii
cu ajutorul unui bandaj inamovibil, iar în unele cazuri se poate aplica osteosinteza prin cerclaj.
Fractura prin înfundare este caracteristică oaselor late şi celor cu o structură spongioasă
(ex. epifizele articulare). În cel de-al doilea caz, capsula epifizară, formată din os compact, se
înfundă în nucleul spongios al epifizei.
Simptomele se traduc prin tumefierea regiunii unde s-a produs fractura, care este caldă şi
foarte dureroasă. La palpaţie se constată o denivelare a suprafeţei osului fracturat.
Tulburările funcţionale sunt şi ele prezente, variind, în funcţie de osul afectat şi organul
lezat în urma fracturii acestuia (sinus, cavitate nazală, encefal).
Prognosticul este grav, din cauza tulburărilor funcţionale, care de multe ori fac animalul
impropriu pentru orice fel de activitate ulterioară. Vindecarea se produce şi ea în cele mai multe
cazuri vicios, din cauza greutăţii de readucere a osului în poziţia sa anatomică.
Tratamentul constă în efectuarea unei trepanaţii lângă regiunea fracturată, după care, cu
ajutorul unui instrument introdus prin soluţia de continuitate creată, se încearcă ridicarea
porţiunii înfundate şi readucerea ei în poziţie normală. La nivelul regiunii operate se aplică un
pansament protector, iar animalul va fi ţinut timp de 7-8 zile sub protecţia antibioticelor.

B. Fracturile complete închise

După numărul liniilor de fractură: simple (unice), multiple (cominutive).
După direcţia liniei de fractură: oblice (cu excepţia unei tendinţe de a se suprapune,
fragmentele osoase prezintă suprafeţe mari de contact şi din acest motiv vindecarea este de
obicei rapidă), transversale (la nivelul oaselor metacarpiene şi metatarsiene, având cea mai mare
perioadă de vindecare, din cauza susţinerii greutăţii corpului), longitudinale (la nivelul
falangelor I şi a II-a, ele trebuind rezolvate perfect, din cauza faptului că frecvent implică şi
articulaţiile), dantelare (la nivelul oaselor late).
După gradul de oblicitate: în cioc de clarinet, în vârf de peniţă, în colţ.
Fracturile speciale, cu o linie curbă, se întâlnesc în general la oasele înconjurate de o
musculatură bogată (ex. humerus, femur). Din cauza tensiunii musculare şi a fragmentelor
osoase ascuţite există tendinţa marcantă de încălecare, astfel că reducerea şi imobilizarea unor
astfel de fracturi este deosebit de dificilă. În urma producerii unei fracturi, fragmentele osoase
pot să rămână mai departe în contact, păstrând forma osului şi conturul său normal, însă în
majoritatea cazurilor, fragmentele osoase îşi pierd raporturile imediate dintre ele, în primul rând
din cauza violenţei traumatismului şi în al doilea rând din cauza contracţiei musculare (tinde să
apropie capetele, dar nu face decât să complice fractura). În general, deplasarea fragmentelor
este primară, produsă de la început de către traumatismul violent şi mai rar secundară, apărând
după câteva ore sau zile de la accident, din cauza unui transport prost făcut sau a unei încercări
nereuşite de reducere a fracturii. Deplasarea fragmentelor unei fracturi diafizare se poate
prezenta în general sub patru forme: deplasarea laterală (în sensul grosimii osului), deplasarea
longitudinală (cu scurtarea sau alungirea osului), deplasarea unghiulară (alterează toată statica
membrului respectiv şi generează grave impotenţe funcţionale), deplasarea prin rotaţie.
În afară de leziunile osoase, la nivelul focarului de fractură se găsesc hematoame şi
leziuni ale ţesuturilor moi. Hematomul apare în urma ruperii vaselor subperiostale şi joacă un rol
foarte important în procesul de calusare osoasă în cazul fracturilor închise (nu se combate), însă
în cele deschise, el constituie un mediu de cultură favorabil dezvoltării microbilor (se combate).
Leziunile ţesuturilor moi variază în raport cu intensitatea traumatismului. Pielea poate fi intactă
sau contuzionată. Periostul rămâne intact numai în situaţii extrem de rare (ex. fracturile
subperiostale ale animalelor tinere), de obicei acesta este rupt, dezlipit şi deşirat pe o întindere
variabilă de pe suprafaţa osoasă. Muşchii pot fi contuzionaţi chiar de către agentul traumatizant
(în fracturile directe) sau de către fragmentele osoase (în fracturile indirecte).
Traumatizarea periostului poate fi de o asemenea amploare încât porţiuni întregi de os să
rămână fără circulaţie. În asemenea cazuri, formarea calusului se face neuniform şi poate
comprima muşchii, tendoanele şi nervii, cu perturbarea funcţiei lor. Pe lângă aceasta şi probabil

267
cel mai grav este că fragmentele osoase ascuţite pot perfora vasele de sânge, pot dilacera
muşchii şi secţiona nervii. Astfel de traumatisme ale ţesutului moale pot să apară şi ca urmare a
încercărilor de reducţie chirurgicală sau în urma posibilităţilor de mişcare ale pacientului într-o
zonă mai largă, în condiţiile în care fractura s-a instalat deja (ex. scoaterea animalelor la
păşune). Astfel, evoluţia fracturii poate să depindă mai mult de gradul de lezionare al ţesuturilor
moi, decât de afectarea propriu-zisă a osului. Fracturile craniului, ale bazinului, ale coastelor sau
ale coloanei vertebrale pot produce leziuni ale organelor pe care aceste oase le protejează, în
astfel de cazuri tulburările funcţionale putând să pună în pericol viaţa animalului.
Procesul de reparaţie al fracturilor. De îndată ce fractura s-a produs apare hematomul
interfragmentar, care se organizează şi se transformă într-o reţea de fibrină. Aceasta înglobează
cele două capete fracturate şi formează aşa numitul calus fibrinoproteic. Întreaga regiune devine
caldă şi tumefiată, iar febra este discretă. Durerea spontană şi provocată este foarte vie în focar,
ea fiind întreţinută şi agravată de contracţia musculară de apărare, care încearcă să imobilizeze
fragmentele osoase. Imediat după producerea fracturii se instalează spasmul vascular, care însă
nu întrerupe complet curentul sanguin la nivelul focarului de fractură, ci atrage după sine numai
o scădere a debitului vaselor periferice. După circa 2-3 ore, spasmul cedează acumulării unor
produşi de catabolism proteic cu efect vasodilatator, care favorizează exsudaţia şi diapedeza.
Apare staza în reţeaua vasculară, anoxia locală şi acidoza, cu un pH ce variază între 5-7. Acesta
favorizează liza extremităţilor osoase şi creşterea calciului solubil din hematom.
După aproximativ 6-10 zile, calusul fibrinoproteic se resoarbe, fiind înlocuit cu un calus
conjunctiv. Acesta ia naştere din mugurii conjunctivovasculari proveniţi din măduvă, din vasele
sanguine ale canalelor lui Havers şi din periost, iar în fracturile cominutive se poate forma chiar
din proliferarea ţesutului conjunctiv al muşchilor din jurul focarului de fractură. Sursa principală
a acestei înmuguriri o constituie totuşi periostul, care este elementul cel mai activ. Ţesutul
conjunctiv de neoformaţie pătrunde printre cheagurile de fibrină, organizându-se într-o masă
edematoasă, tânără şi conjunctivă, care va suferi apoi un proces de remaniere, organizare şi
hialinizare, dând naştere substanţei fundamentale preosoase (suport proteic), pe care se vor fixa
ulterior sărurile minerale, sub formă de fosfat tricalcic hidratat.
Pentru formarea calusului osos primitiv este nevoie ca cele două capete osoase să fie
perfect imobilizate. Orice mişcare a capetelor fracturate poate duce la apariţia unui calus
cartilaginos sau fibros, care nu sunt altceva decât adevărate pseudoartroze. Calusul osos primitiv
se prezintă iniţial ca o masă voluminoasă şi bine vascularizată, formată dintr-un calus periostic,
unul interfragmentar şi altul medular. Cu timpul, acest calus suferă un proces de remaniere, se
micşorează în volum şi îşi modifică aspectul general şi textura. Apar noile canale haversiene, cu
constituţia şi funcţia lor normală (apare calusul osos definitiv).
Rolul primordial în procesul de calusare în deţine sistemul neuroendocrin, care
coordonează întreaga osteogeneză reparatorie.
Hipofiza, prin intermediul STH, favorizează multiplicarea osteoblastelor (celule
osteoformatoare), ridică nivelul proteinelor plasmatice şi al fibrinogenului, măreşte activitatea
fosfatazei alcaline osoase şi potenţează efectul osteogenic al hormonilor sexuali.
Tiroida stimulează şi ea procesul de formare al calusului. Tiroxina se pare că ar
intensifica metabolismul calciului, fără a-l influenţa însă pe cel al fosforului.
Paratiroidele au cea mai mare importanţă în metabolismul ţesutului osos, prin
intermediul parathormonului. Cu toate acestea, nici cantităţile prea mari de hormoni administrate
cu scopul de a grăbi formarea calusului nu duc la consolidarea acestuia. Ba mai mult, din cauza
creşterii calcemiei, se produce o eliminare forţată a calciului la nivelul tubilor uriniferi, întrucât
pragul de eliminare renală a calciului rămâne neschimbat, oricât ar creşte doza de parathormon.
Timusul are un rol important în metabolismul osului, prezenţa acestuia la animalele
tinere putând să justifice timpul mai scurt de calusare.
Cercetările clinice şi experimentale au arătat că după castrare şi ovariectomie bilaterală,
fracturile se consolidează mai greu, acelaşi aspect fiind valabil şi la animalele în gestaţie
avansată. Un rol deosebit în procesul de consolidare al fracturilor îl au şi vitaminele. Vitamina A

268
stimulează formarea capilarelor la nivelul calusului. Vitamina B1 are un rol important în
producerea enzimelor osteoblastice necesare osificării. Vitamina PP accelerează consolidarea,
prin acţiunea ei activatoare asupra fosfatazei osoase. Vitamina C stimulează procesele de
oxidoreducere indispensabile osteogenezei. Ea constribuie la formarea calusului conjunctiv, fără
a avea vreo acţiune calcificatoare. Administrarea ei în doze prea mari s-ar crede că ar fi
dăunătoare, deoarece organizarea conjunctivă se produce prea repede, în timp ce depunerea
sărurilor minerale rămâne în urmă. Vitamina D3 favorizează absorbţia intestinală a calciului şi
contribuie la fixarea acestuia la nivelul ţesutului osos, având deci o acţiune inversă faţă de
hormonul paratiroidian, care atrage calciul de la nivelul osului. Vitamina E se pare că ar acţiona
şi ea asupra procesului de calusare, însă indirect, prin intermediul gonadelor.
Consolidarea unei fracturi se face cu atât mai repede cu cât animalul este mai tânăr, osul,
mai subţire, fractura, mai oblică, deplasarea, mai mică şi coaptarea, mai bună. La animalele
mici, vindecarea se produce în aproximativ 30-40 zile, iar la cele mari, în 80 zile.
Simptomele fracturilor închise sunt locale (de probabilitate – durerea, deformarea
regiunii, impotenţa funcţională totală şi de certitudine – mobilitatea anormală a regiunii
fracturate, crepitaţia osoasă, netransmisibilitatea mişcării) şi generale.
Durerea este vie mai ales în primele 48 ore şi cu atât mai intensă cu cât traumatismul a
fost mai violent şi fragmentele osoase au fost mai mult îndepărtate. Mobilizarea capetelor osoase
cu scopul de a diagnostica o fractură trebuie făcută cu blândeţe, deoarece dă naştere la dureri
mari, ce pot agrava starea de şoc sau pot accentua deplasarea fragmentelor fracturate, prin
contracţiile musculare reflexe, producând traumatizări grave şi la nivelul ţesuturilor din jur.
Deformarea regiunii constituie un semn clinic valoros, mai ales atunci când focarul
presupusei fracturi este la distanţă de articulaţie. Ea se apreciază prin inspecţie şi palpaţie,
comparativ cu regiunea congeneră. Deformarea este produsă de către hematomul din focarul de
fractură, tumefacţia ţesuturilor moi şi deplasarea fragmentelor osoase.
Impotenţa funcţională totală este un semn clinic important în fracturile complete, dar nu
caracteristic. Contuziile puternice şi fisurile pot să genereze şi ele impotenţe funcţionale totale.
Mobilitatea anormală a regiunii fracturate este evidentă în fracturile diafizare, în care
segmentul distal pendulează dintr-o parte în alta la cea mai mică mişcare. În fracturile oaselor
scurte şi în cele subperiostale, mobilitatea anormală poate să lipsească.
Crepitaţia osoasă constituie un simptom patognomonic pentru fractură. Ea este aspră, se
percepe atât la auz, cât şi la palpaţie şi poate fi reprodusă de mai multe ori în acelaşi loc (spre
deosebire de crepitaţia sanguină de la nivelul hematomului). Atunci când între fragmentele
osoase se interpune un muşchi, un tendon sau o aponevroză, crepitaţia osoasă poate să lipsească.
Acelaşi fenomen se observă şi în cazul fracturilor subperiostale.
Netransmisibilitatea mişcării constă în aceea că o mişcare pe care animalul bolnav o
poate face în partea superioară a fragmentului fracturat nu se transmite părţii inferioare.
Simptomele generale se traduc prin abatere, inapetenţă şi febră, care în fracturile închise
este aseptică şi moderată. Fracturile oaselor care delimitează sinusurile paranazale sau cele ale
oaselor nazale sunt însoţite de epistaxis, cele ale coastelor, de răni pulmonare, emfizem
subcutanat şi pneumotorax, cele ale mandibulei, de abolirea prehensiunii, a masticaţiei şi a
deglutiţiei, iar cele ale osului hioid, de o jenă evidentă în actul masticaţiei şi al deglutiţiei.
Diagnosticul diferenţial se face în primul rând cu luxaţiile, apoi cu contuziile grave,
rupturile tendinoase, entorsele şi paraliziile. În luxaţii, mobilitatea anormală se produce numai în
anumite direcţii, pe când în fracturi, ea se produce în orice direcţie. O luxaţie odată redusă, se
menţine fără nici o imobilizare în poziţia anatomică, pe când într-o fractură, capetele osoase nu
se menţin afrontate după ce s-a făcut reducerea lor.
Faţă de celelalte afecţiuni, diferenţierea se face uşor, pe baza imaginii radiografice.
Prognosticul fracturilor complete este în general grav. El variază totuşi cu specia, sediul
fracturii şi modul de deplasare al capetelor osoase fracturate.
La animalele mici, fracturile sunt vindecabile, cu excepţia celor localizate la nivelul
coloanei vertebrale, care de obicei sunt urmate de pareze şi paralizii.

269
 La animalele mari, fracturile humerusului, ale femurului, ale tibiei, ale radiusului şi ale
ulnei sunt considerate incurabile, din cauza imposibilităţii de imobilizare a regiunilor respective.
Tratamentul ortopedic al fracturilor închise constă în reducerea anatomică a celor două
capete fracturate, cu ajutorul unor mişcări de extensie, contraextensie şi coaptare, dar fără
deschiderea focarului de fractură. În prealabil, acesta se va infiltra cu procaină sau xilină 1%, cu
scopul de a combate durerea şi spasmul muscular. Extensia se realizează la animalele mari cu
ajutorul unor platlonje, iar la animalele mici, cu feşe de tifon aplicate pe segmentul distal al
fracturii. Concomitent, se va face şi contraextensia pe capătul proximal, cele două manopere
continuându-se până când spasmul muscular este învins şi se realizează coaptarea. Următorul
pas este imobilizarea regiunii, de preferinţă printr-un bandaj inamovibil, pentru că cele
amovibile permit refacerea fracturii odată cu ridicarea şi repunerea lor. La animalele mari este
indicat ca bandajul să cuprindă întotdeauna articulaţiile de deasupra şi dedesuptul fracturii, în
scopul unei imobilizări cât mai bune, iar la animalele mici, el trebuie să fie trecut peste regiunea
greabănului în cazul fracturilor membrelor anterioare şi peste regiunea lombară în cele ale
membrelor posterioare. De îndată ce bandajul gipsat s-a întărit, se va face un control radiologic,
pentru a observa modul în care s-a efectuat reducerea fracturii. În următoarele 2-3 zile, animalul
trebuie supravegheat îndeaproape, în special extremitatea liberă a membrului, pentru a observa
eventuala apariţie a gangrenei umede, din cauza unui bandaj prea strâns, care jenează circulaţia
de întoarcere. Dacă aceasta a apărut, se încearcă mai întâi o debridare a extremităţii distale a
bandajului, iar dacă simptomele de gangrenă nu dispar, acesta se ridică în totalitate şi se reface.
Schimbarea bandajului gipsat se face atunci când acesta este prea larg, prea strâmt sau
când prezintă diferite creste sau neregularităţi, care pot jena atât nervii, cât şi vasele din regiune.
Ridicarea definitivă a bandajului se face după aproximativ 4 săptămâni la animalele mici şi 9-10
săptămâni la cele mari. Nu este indicat să se menţină prea mult, din cauza apariţiei amiotrofiilor,
a redorilor sau a anchilozelor articulare. Nu se va ridica nici prea devreme, întrucât nu se poate
avea garanţia unei consolidări definitive şi tocmai de aceea, imediat după ridicarea lui, se va face
un examen radiografic, pentru a putea examina modul în care s-a realizat sau nu consolidarea (se
va reaplica bandajul dacă fractura nu s-a consolidat suficient de bine sau cel mai indicat este ca
radiografia să se facă direct prin bandaj, acesta fiind permeabil pentru razele X). Persistenţa
şchiopăturilor după îndepărtarea bandajului gipsat va fi combătută prin blocaje cu procaină,
efectuate pe traiectul nervilor ce ţin sub dependenţa lor regiunea fracturată. Mecanoterapia
zilnică se indică cu scopul de a activa circulaţia şi a combate atrofia musculară.
Tratamentul operator al fracturilor închise asigură o reducere perfectă şi o menţinere
sigură a fragmentelor osoase, permiţând mai mult decât tratamentul ortopedic mişcări articulare
precoce şi întreţinerea unei troficităţi musculare care scurtează mult perioada de vindecare.

C. Fracturile complete deschise

În cazul acestor fracturi se creează o soluţie de continuitate ce constituie o poartă de
intrare pentru infecţie, fapt care agravează mult evoluţia şi prognosticul.
Simptomele nu diferă de cele ale fracturilor închise, decât prin prezenţa unei răni în
dreptul focarului de fractură. Din rană se scurge la început sânge amestecat cu globule de
grăsime, iar mai târziu, o materie seropurulentă, gri murdară şi urât mirositoare.
La nivelul rănii se pot vedea capetele osoase fracturate, care uneori sunt exteriorizate.
Corpii străini purtători de germeni patogeni sunt prezenţi de regulă în focarul de fractură.
Prognosticul este grav, iar consolidarea este anevoioasă, din cauza posibilelor
complicaţii septice şi a imobilizării de lungă durată.
Tratament. Durerea se combate prin infiltraţii locale cu procaină, xilină sau lidocaină
1%. Antisepsia chirurgicală are drept obiectiv transformarea rănii septice într-una aseptică,
pentru a se obţine o vindecare per primam. Ea constă în rezecţia metodică a tuturor ţesuturilor
devitalizate şi îndepărtarea eschilelor sub o hemostază îngrijită. Ulterior, se trece la reducerea
fracturii, care se realizează mai uşor decât în fracturile închise, iar imobilizarea se asigură prin
unul din procedeele de osteosinteză descrise anterior. Straturile musculare se afrontează apoi cu

270
catgut, iar pielea se suturează în puncte separate, cu mătase. La comisura inferioară a rănii se
lasă o porţiune nesuturată, pentru drenaj. În cazuri foarte rare, imobilizarea se poate asigura şi
printr-un bandaj inamovibil, în care după 24 ore se face o fereastră pentru a facilita tratarea rănii.
Marginile ferestrei se parafinează, pentru a evita infiltrarea lor cu secreţiile ce se scurg din rană.
Tratamentul general al fracturilor constă în administrarea de antibiotice, atât local, cât şi
pe cale generală, cu scopul de a preveni instalarea infecţiei. Seroterapia antigangrenoasă şi
antitetanică este obligatorie în cazurile de fracturi deschise şi infectate. Administrarea de
analgezice pe cale generală (ex. algocalmin) este binevenită în primele zile de la producerea
fracturii. Terapia cu vitaminele B1 şi C va fi aplicată imediat după reducerea şi imobilizarea
fracturii, iar administrarea de calciu şi vitamină D3 se va face după aproximativ 3 săptămâni. Se
recomandă ca în primele 2 săptămâni postoperator, alimentele să nu conţină cantităţi mari de
calciu. Tonicele generale, alimentaţia bogată în săruri minerale şi vitamine, precum şi
mecanoterapia, contribuie în mod substanţial la scurtarea timpului de vindecare.

D. Vindecarea defectuoasă a fracturilor

Calusul dureros apare atunci când acesta produce o compresiune asupra unui nerv din
vecinătate sau când înglobează un nerv în interiorul său.
Calusul exuberant se caracterizează printr-un volum exagerat şi produce tulburări
funcţionale, uneori destul de grave, jenând circulaţia din zona respectivă sau mişcările articulare.
Calusul diform apare când cele două fragmente osoase nu au fost bine repuse, ele
încălecându-se reciproc din acest motiv.
Calusul inelar se produce când cele două fragmente osoase încălecate îşi mai menţin
încă legătura între ele, prin intermediul unor bride laterale de periost. Aceste bride formează
împreună cu fragmentele osoase un adevărat inel, care constituie baza formării viitorului calus.
Simptome. Calusul defectuos se evidenţiază prin modificări de lungime, direcţie şi formă
a osului respectiv. Şchiopătura este prezentă întotdeauna, din cauza modificărilor de aplomb
suferite de către membrul afectat, modificări care atrag după sine tulburări mai mult sau mai
puţin pronunţate ale muşchilor şi articulaţiilor.
Prognosticul este rezervat.
Tratament. Durerea se combate prin injecţii cu procaină 2% pe cordonul nervos care ţine
sub dependenţa sa regiunea afectată, de 8 ori, la interval de 3-4 zile. Pe cale generală se poate
administra salicilat de sodiu sau iodură de potasiu. Staza, atunci când apare, se combate prin
masaje cu o pomadă de iodură de potasiu 1:10 sau salicilat de metil 1:10.
La animalele mari se poate încerca resorbţia calusului prin cauterizări penetrante, în
puncte sau în linii, asociate cu vezicători. Dacă prin tratamentul medicamentos nu se ajunge la
nici un rezultat, atunci se poate încerca rezecţia calusului pe cale operatorie.

E. Complicaţiile fracturilor
Ele pot fi locale şi generale. În general, complicaţiile locale sunt urmarea directă a
acţiunii agentului vulnerant, dar ele depind şi de terenul biologic al animalului accidentat.
Hematomul prezintă pe lângă riscul privării de sânge şi cel al suprainfecţiei sau al
transformării sale într-un proces septic.
Contuziile şi deşirările ţesuturilor moi însoţesc aproape toate fracturile. Unele părţi moi
din regiunile limitrofe se interpun între fragmentele osoase fracturate şi îngreunează sau fac
imposibilă repunerea ortopedică, respectiv complică actul operator.
Leziunile vasculare şi nervoase sunt şi ele prezente. Mai grave sunt leziunile ce se pot
localiza la nivelul măduvei spinării, ocazionate de fracturi ale coloanei vertebrale.
Infecţia focarului de fractură poate avea loc în fracturile deschise, dar şi cele închise pot
fi infectate odată cu actul operator de remediere a fracturii.
Calusarea întârziată are loc în caz de reducere incorectă a fracturii, imobilizare
necorespunzătoare, instalarea infecţiei, reactivitate scăzută a organismului în cauză sau boli
cronice ale acestuia. Este necesară îndepărtarea tuturor acestor cauze şi o corectă imobilizare.

271
 Osteita cronică se poate instala în fracturile deschise sau în cele închise operate şi
incorect aseptizate sau în cazul cărora materialul folosit nu a fost suficient sterilizat.
Osteoporoza este întâlnită mai ales la animalele bătrâne, consecutiv unei hiperemii
intense, produsă printr-un sindrom vascular reflex posttraumatic. Se manifestă clinic prin edem,
durere, căldură locală şi limitarea mişcărilor segmentului respectiv, iar la examenul radiologic se
observă osul rarefiat. Se încearcă tratamentul prin reducerea şi imobilizarea corectă a fracturii,
infiltraţii cu procaină sau xilină, aport de minerale şi vitamina D3.
Atrofiile musculare şi redorile articulare sunt de cele mai multe ori consecutive
imobilizării prelungite în bandaje, dar pot să apară şi în cazul osteosintezei prin pironire
centromedulară, în care se poate imobiliza articulaţia prin capătul tijei. Se recomandă
mobilizarea activă cât mai precoce şi evitarea mobilizării pasive brutale.
Sclerozările sau osificările posttraumatice ale elementelor articulare de legătură sunt
complicaţii favorizate de dislocarea unor fragmente osoase sau periostale din focarul de fractură
sau de traumatizarea lor în timpul actului operator.
Pseudoartroza este o vindecare defectuoasă a unei fracturi, din cauza fibrozării
definitive a calusului conjunctiv. Pseudoartroza liberă apare în urma interpunerii unui muşchi
sau a unei deplasări mai mari a capetelor fracturate. Pseudoartroza fibroasă se produce când
imobilizarea fracturii este defectuoasă, caz în care capetele osoase se unesc prin ţesut fibros
orientat transversal faţă de direcţia axului longitudinal al osului. Pseudoartroza fibrosinovială
apare în urma unei mobilizări excesive, ce duce la formarea de ţesut cartilaginos la nivelul celor
două capete fracturate. În jurul lor se formează o membrană ce conţine lichid seromucos.
Simptomele se caracterizează printr-o mobilitate mare a fragmentelor osoase după ridicarea
mijloacelor de osteosinteză sau a bandajului gipsat. Durerea şi tumefacţia lipsesc. Pseudoartroza
diferă de un calus neosificat, deoarece în acest caz, mobilitatea este mai mică, calusul fiind
dureros atât la palpaţie, cât şi la mişcări. Prognosticul este grav. Tratamentul constă în
osteotomia capetelor fracturate, extirparea ţesutului fibros interfragmentar şi asigurarea
imobilizării prin osteosinteză.

8.3. Periostita acută

Etiopatogeneză. Cauzele cele mai frecvente sunt de natură traumatică, cele mai expuse
fiind regiunile anatomice lipsite de protecţia elastică a straturilor musculare.
Simptome. Boala debutează cu durere, tumefacţia regiunii şi şchiopătură dacă procesul
patologic este localizat la membre. Durerea este mai accentuată la început, iar tumefacţia capătă
un caracter difuz, indurativ şi dureros la palpaţie. Şchiopătura este destul de accentuată, spijinul
devenind uneori nul, însă cu timpul se atenuează. În unele cazuri, periostita poate coexista cu
fisuri în compacta osului, iar inflamaţia periostului se poate extinde la os.
Prognosticul este rezervat, din cauza faptului că procesul inflamator se poate croniciza.
Tratamentul constă în aplicarea externă de medicamente şi mijloace antiflogistice, iar
când există tendinţa de cronicizare se va recurge la aplicarea de rubefacţii sau vezicaţii.

8.4. Periostita cronică (exostozele)

De obicei, periostita cronică este urmarea formei acute şi îmbracă de regulă o formă
circumscrisă. După aspect şi structură, clinic se disting mai multe forme: fibroasă (procesul
inflamator este limitat la stratul extern al periostului), osificantă (leziunile sunt localizate la
nivelul stratului osteogen al periostului) şi productivă (leziunile sunt la compacta osoasă).
Exostozele sunt neoformaţiuni osoase bine circumscrise, apărute în urma unei
osteoperiostite productive, cu origine traumatică sau inflamatorie. Ele se pot localiza pe toate
oasele, dar mai frecvent pe oasele inferioare ale membrelor, putându-se distinge exostoze
epifizare (periostale), exostoze parenchimatoase (care se dezvoltă în grosimea osului) şi
enostoze (care se dezvoltă în canalul medular). Indiferent de regiunea corporală în care apar,

272
exostozele se dezvoltă întotdeauna la locul de fixare al principalelor ligamente şi tendoane,
acolo unde forţele pe care osul trebuie să le suporte sunt cele mai mari.
Etiopatogeneză. Dintre cauzele care duc la apariţia exostozelor, se pot aminti în primul
rând traumatismele, oboseala şi munca pe terenuri dure. Alimentaţia acidă şi săracă în calciu
duce şi ea la apariţia exostozelor, iar vârsta tânără se pare că ar constitui o predispoziţie în
apariţia acestora. Exostozele se întâlnesc la toate speciile de animale, dar frecvenţa cea mai mare
se înregistrează la cabaline şi în special la razele osoase de la nivelul membrelor.
Simptome. Prin inspecţie se constată o deformare a regiunii, iar prin palpaţie se percep
nişte formaţiuni dure, bine circumscrise, aderente intim la os, dar cu pielea de la suprafaţa lor
mobilă. Exostozele de la nivelul membrelor sunt însoţite de jenă în deplasare şi uneori de
şchiopături. Cele craniene şi rahidiene produc tulburări prin compresiune asupra encefalului şi
măduvei spinării, exostozele bazinului, distocii, iar cele ale cavităţii nazale, cornaj cronic.
Spavanul (eparvenul) se localizează pe faţa medială a articulaţiei jaretului, spre capul
metatarsului rudimentar intern. Şchiopătura produsă se caracterizează prin flexia dificilă sau
dureroasă a jaretului şi sprijin în pensă. Primii paşi sunt însoţiţi adesea de o şchiopătură slabă
sau moderată, dar întotdeauna în sprijin. În general, şchiopătura dispare sau se atenuează în
cursul unui exerciţiu prelungit, pentru a reapare după o nouă perioadă de repaus.
Jardoul se dezvoltă la faţa laterală a jaretului, fiind simetric cu spavanul. Este frecvent
întâlnit la vacile ţinute în stabulaţie permanentă pe pardoseli dure, grătare sau paturi scurte. În
general, jardoul este nedureros şi evoluează fără şchiopătură. Poate exista şi un jardou
congenital, manifestat clinic prin creşterea în volum a capului metatarsului rudimentar lateral şi
a cuboidului, în care cele două oase proemină mult spre în afară.
Curba este o exostoză situată pe maleola internă a tibiei.
Jardul se dezvoltă la faţa posterioară a articulaţiei jaretului, pe osul calcaneu.
Formele se dezvoltă în regiunea chişiţei şi pe zona de inserţie a ligamentului lateral sau a
bridei aponevrozei de întărire a flexorului profund. După localizare, se disting: formele chişiţei
(situate pe falanga I), formele coroanei (pe falanga a II-a) şi formele cartilaginoase (osificarea
fibrocartilajelor complementare). Exostozele situate pe falanga a III-a se disting numai prin
examen radiologic, fiind localizate pe creasta semilunară, pe eminenţa piramidală, la inserţia
aponevrozei flexorului profund şi pe apofizele retrosale şi bazilare.
Oscioarele se dezvoltă la fixarea ligamentelor laterale sau interosoase ale genunchiului.
Suroul se dezvoltă la faţa caudo-laterală a metacarpului, pe locul de inserţie al
ligamentului intermetacarpian, provocând jenă tendoanelor flexorilor.
Exostozele coloanei vertebrale se formează de obicei la locul de fixare al ligamentelor.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de localizare şi întindere.
Tratamentul urmăreşte oprirea dezvoltării formaţiunii, prin rubefacţie cu tinctură de iod
guaiacolată, tot la 2 zile, la animalele tinere. La cele adulte se fac cauterizări profunde, sub
formă de puncte, asociate cu vezicători şi protejate prin pansamente, cu rezultate satisfăcătoare.
Durerea se suprimă prin blocaj procainic, iar când exostozele sunt voluminoase se poate
încerca rezecţia acestora. În spavan, periostomia dă unele rezultate.

8.5. Osteita traumatică

Etiopatogeneză. Boala este întâlnită cu precădere la membre, prin faptul că razele osoase
de la acest nivel sunt foarte expuse diferitelor traumatisme. Osteita specifică apare în urma
diferitelor răni, care constituie tot atâtea porţi de intrare pentru flora microbiană de la exterior,
dar infecţia se poate produce şi pe cale endogenă.
Simptome. În osteita traumatică închisă, regiunea afectată este caldă, tumefiată şi foarte
dureroasă, impotenţa funcţională traducându-se prin şchiopătură când boala este localizată la
membre. Cu timpul, simptomele inflamatorii dispar şi la locul leziunii pot să apară exostoze de
mărimi variabile, care nu produc tulburări funcţionale decât dacă interceptează tendoane etc.
În osteita traumatică deschisă, ţesuturile din jur sunt tumefiate, calde şi dureroase.

273
Inflamaţia septică poate evolua fie spre un abces, fie spre un flegmon, ambele deschizându-se
mai târziu prin mai multe fistule. În astfel de situaţii apare şi inflamaţia măduvei (osteomielită).
Prognosticul este favorabil în osteitele închise şi rezervat în cele deschise.
Tratament. În osteita traumatică închisă se aplică acelaşi tratament ca în contuziile
osoase (antiflogistic, analgezic şi antibioticoterapie pe cale generală), iar în cea deschisă se face
antisepsia chirurgicală, în cursul căreia se chiuretează chiar şi ţesutul osos devitalizat, până se
ajunge la ţesut sănătos (consistenţă dură, culoare albă). Rana se pudrează cu sulfatiazol sau se
fac aspersiuni cu eter iodoformat 10%, cicatrisol şi spray-uri cu antibiotice. În unele cazuri, după
antisepsia chirurgicală şi plombaj, se poate recurge la închiderea focarului prin sutură. Pe cale
generală se administrează antibiotice, dar şi local, sub formă de infiltraţii perifocale sau în focar
(200.000 UI penicilină cristalizată în 1 ml procaină 1%). Se poate aplica pansament sulfamidat.

8.6. Osteomielita purulentă

Etiopatogeneză. Boala este determinată de germeni piogeni şi apare ca o complicaţie a

leziunilor osoase sau periosoase tratate incorect sau prea târziu, a sinuzitelor, cariilor şi
supuraţiilor periosoase. Infecţia osoasă poate să apară şi în urma unei boli infecţioase (ex.
gurma) sau chiar fără nici o cauză decelată clinic. Microbii pot pătrunde în structura osului atât
pe cale externă (traumatică), cât şi pe cale internă (hematogenă).
Procesul septic poate cuprinde toate oasele, dar mai frecvent sunt afectate oasele scurte.
Simptome. Boala debutează printr-o tumefacţie limitată, caldă şi dureroasă, a regiunii
bolnave. Când focarul de carie osoasă este închis, între periost şi os se dezvoltă unele colecţii
purulente care abcedează cu timpul şi prin traiectul fistulos se exteriorizează o secreţie închisă la
culoare şi fetidă. Odată cu abcedarea, procesele inflamatorii scad în intensitate, starea generală
se ameliorează şi febra scade. În primele zile, supuraţia este abundentă, iar apoi diminuă
progresiv. Adenopatia regională acompaniază constant evoluţia procesului supurativ. Când
focarul de osteomielită este extins pe o suprafaţă mai mare, apar noi fistule, care agravează
evoluţia bolii. La palpaţie, osul apare mărit în volum, cu suprafaţa rugoasă, din cauza apariţiei
osteofitelor şi cu o sensibilitate dureroasă în regiunea bolnavă. Temperatura regiunii este mult
crescută, iar sub piele poate fi pusă în evidenţă o fluctuenţă caracteristică colecţiilor.
Dacă focarul de osteomielită este deschis, la nivelul acestuia se constată o tumefacţie
difuză şi dureroasă, care cu timpul devine dură. Din focar se drenează o materie purulentă, de
culoare cenuşie, slab legată, fetidă şi uneori cu eschile osoase. Procesul septic nu are tendinţă de
închidere, ci dimpotrivă, se permanentizează şi ia un caracter fistulos, iar tumefacţia devine din
ce în ce mai dură. Ţesutul osos este cariat cu o serie de orificii, luând aspect areolat, prin care se
pătrunde uşor cu sonda în toate direcţiile şi se generează un zgomot uşor de crepitaţie.
Semnele funcţionale sunt în raport cu osul cariat. Osteomielita localizată la nivelul
oaselor membrelor se manifestă printr-o şchiopătură foarte intensă (mai ales când este localizată
la falange), iar localizarea mandibulară provoacă dificultăţi de masticaţie şi sialoree. Semnele
generale acompaniază formele grave de osteomielită, fiind traduse clinic prin febră, anorexie,
adinamie, slăbire şi decubit. Examenul radiologic pune în evidenţă la început osteoporoza
regiunii metafizare şi apoi osificarea periostului (reacţie periostală). După o perioadă de câteva
săptămâni de la debut apar zone mai mari sau mai mici de distrucţie osoasă, în mijlocul cărora
încep să se delimiteze sechestre. Dacă procesele mielitice se cronicizează, mai apare în plus
scleroza osoasă, cu îngroşarea compactei osoase şi dispariţia canalului medular.
Prognosticul este grav, osteomielita având tendinţa de a progresa în suprafaţă şi
profunzime şi de a se croniciza. De asemenea, din cauza difuziunii procesului septic în ţesutul
osos, este greu să se realizeze o sterilizare completă prin mijloacele medicale existente.
Tratamentul se bazează în prima fază pe combaterea infecţiei prin antibiotice (asociate
cu corticosteroizi) administrate local şi general, în conformitate cu antibiograma. Local, se
procedează la drenarea colecţiilor purulente, în care sens se incizează cu precauţie periostul
edemaţiat, se elimină puroiul, ţesuturile necrozate, sechestrele şi după asigurarea drenajului,

274
focarul purulent se pudrează cu antibiotice sau se introduc pe traiecte bujiuri spumante cu
oxitetraciclină şi se aplică un pansament aseptic compresiv. În cazul în care colecţia este blocată
în canalul medular, este necesar să se perforeze compacta osului pentru a facilita evacuarea
puroiului. Formele cronice necesită intervenţie chirurgicală, pentru îndepărtarea sechestrelor.

8.7. Necroza osoasă

Etiopatogeneză. Afecţiunea este în principal de natură infecţioasă, dar tot atât de

importantă este şi trauma. Necrotoxinele bacteriene distrug treptat elementele celulare şi dau
naştere procesului patologic de necroză, care este de fapt o toxiinfecţie. Porţiunea de os
necrozată capătă o culoare albă mată şi este lipsită complet de vase, rămânând îmbibată în puroi
sub periost sau în centrul osului, formând sechestrul. Odată format sechestrul, organismul caută
să-l elimine, prin apariţia unui şanţ celular de delimitare între ţesutul viu şi cel necrozat.
Resorbţia sechestrului este dependentă de activitatea fagocitară a osteoclastelor.
Existenţa focarului de necroză provoacă în os o serie de stimuli, care declanşează o
reacţie de apărare, manifestată fie printr-o scleroză periferică a ţesutului spongios, fie prin
osificări stratificate ale periostului. În cazul infectării osului cu germeni foarte virulenţi,
fenomenele reacţionale sunt foarte intense, în consecinţă producându-se stratificări periostale
groase, care acoperă sechestrul (sechestru invaginat). Dacă însă virulenţa germenilor este mai
slabă şi fenomenele de reacţie sunt mai reduse, stratul de os periostic proliferat este mai subţire,
întrerupt de cavităţi şi nu acoperă sechestrul (sechestru expus).
Simptome. În sechestrul invaginat, zona osului bolnav este mult tumefiată, caldă şi
dureroasă, iar la suprafaţă prezintă numeroase fistule, din care se scurge o cantitate mare de
puroi de rea natură. La palpaţia profundă se constată îngroşarea evidentă a osului, fistulele
creându-şi un traiect prin porţiunile osoase hipertrofiate.
În sechestrul expus, fenomenele inflamatorii sunt mai slabe, iar necroza se manifestă
printr-o tumefacţie mai puţin accentuată, cu zone fistulizate, din care se scurge o cantitate mică
de puroi. Reacţia osoasă este mai ştearsă şi osul, mai puţin îngroşat, iar dacă se face sondajul
fistulelor se percepe uşor consistenţa dură a acestuia, care nu permite să fie pătruns cu sonda
(senzaţia de os deperiostat). Semnele locale sunt însoţite de cele funcţionale, cum sunt
şchiopăturile (membre), jena în masticaţie şi hipersalivaţia (mandibulă), tulburările respiratorii
(sinusuri) sau dificultatea deglutiţiei (aparatul hioidian).
Prognosticul este nefavorabil, dar mai puţin grav decât în osteomielită, având în vedere
circumscrierea focarului (complicaţii rare). Este mai grav când sechestrul este invaginat.
Tratament. Localizarea şi combaterea infecţiei se face prin antibioticoterapie generală
(conform antibiogramei). Grăbirea apariţiei şanţului disjunctor şi izolarea sechestrului se face
prin leucoterapie locală. Dacă separarea sechestrului de necroză s-a realizat, fenomen
evidenţiabil clinic prin reducerea cantitativă a puroiului, atunci se va grăbi eliminarea acestuia
prin drenări zilnice şi aspersiuni în focar cu eter iodoformat 10%, spray-uri cu antibiotice şi
plombaje cu pulberi antiinfecţioase. Dacă sechestrul este de dimensiuni mai mari, atunci acesta
se înlătură cu ajutorul pensei, după debridarea fistulei, urmată de aceleaşi îngrijiri (rana se
cicatrizează per secundam). Sechestrele mari şi cele invaginate se rezolvă prin sechestrotomie
sau necrotomie, procedee care se indică numai atunci când ţesutul osos de neoformaţie are o
rezistenţă suficientă pentru a nu se fractura în timpul operaţiei. Pentru stimularea reacţiilor de
apărare ale organismului, se recurge la terapia nespecifică de întreţinere.

9. Bolile chirurgicale ale articulaţiilor

9.1. Entorsa

Etiopatogeneză. Entorsa este o boală chirurgicală caracterizată prin destinderea sau

deşirarea ligamentelor unei articulaţii, însoţită de îndepărtarea de moment a capetelor articulare,

275
care îşi revin în poziţia lor anatomică după ce cauza deplasării a încetat să mai acţioneze. În
categoria cauzelor determinante intră traumatismele, contracţiile musculare şi mişcările de flexie
şi extensie duse dincolo de limitele fiziologice. Dintre cauzele favorizante, se pot aminti
defectele de aplomb, travaliul pe terenuri accidentate, oboseala, surmenajul etc.
Simptomele locale sunt reprezentate prin tumefacţie, căldură şi durere. Tumefacţia este
dată de revărsatul extra- şi intraarticular, precum şi de inflamaţia ţesutului periarticular. Edemul
este cauzat de congestia reflexă şi permeabilitatea capilară crescută, astfel că lichidul extravazat
nu infiltrează numai ţesutul conjunctiv subcutanat, ci se acumulează şi în cavitatea articulară,
dând naştere uneori la hidartroză sau chiar la hemartroză. Durerea este mare în timpul producerii
entorsei şi diminuă în zilele următoare, dar se accentuează la cele mai mici mişcări de flexie sau
extensie. În entorsele însoţite de deşirări de ligamente se identifică laxitatea articulară.
Simptomele funcţionale se manifestă prin şchiopătură, a cărei intensitate variază, în funcţie de
gradul leziunilor. Netratată la timp, boala poate îmbrăca o evoluţie cronică sau se poate solda cu
apariţia de osteofite în locurile în care ligamentele au fost smulse de pe suprafaţa osoasă.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de luxaţie, pe baza imaginii radiografice şi prin
infiltraţii cu novocaină. În entorsă, imaginea radiografică nu decelează nimic deosebit, pe când
în luxaţie se observă deplasarea capetelor articulare. Blocajul novocainic face ca impotenţa
funcţională să dispară în cazul entorsei, pe când în luxaţie, ea nu dispare.
Prognosticul este favorabil în entorsele însoţite de distensii uşoare ale ligamentelor şi
grav în cazul rupturilor şi smulgerilor acestora.
Tratamentul urmăreşte în primul rând combaterea durerii, prin infiltraţii locale cu
procaină sau xilină, precum şi asigurarea repausului în formele recente. Inflamaţia se combate
prin mijloace antiflogistice aplicate pe un pansament gros de tifon sau vată. Rezultate bune se
obţin prin corticoterapie periarticulară: 100-200 mg hidrocortizon, asociate cu 400.000 UI
penicilină dizolvate în 15-20 ml xilină sau procaină 1%, prin infiltraţii perilezionale, de 2-3 ori,
la interval de 3-4 zile. După aplicarea acestui tratament, fenomenele inflamatorii locale se reduc,
iar şchiopătura dispare după un interval de aproximativ 10-15 zile. Se obţin rezultate bune în
terapie şi prin imobilizarea articulaţiei traumatizate (dacă aceasta se pretează) cu ajutorul unui
bandaj, care se menţine timp de 2-3 săptămâni. În entorsele cronice se recomandă utilizarea
cauterizărilor sau aplicarea a 2-3 ml esenţă de terebentină în jurul articulaţiei.

9.2. Luxaţia

Prin luxaţie se înţelege deplasarea anormală şi permanentă a suprafeţelor unei articulaţii,

cu pierderea raporturilor lor anatomice. Luxaţiile pot fi complete (pierderea contactului este
totală) şi incomplete, închise sau deschise.
Etiopatogeneză. Agenţii cauzali ai luxaţiilor sunt numeroşi, în funcţie de aceştia,
luxaţiile clasificându-se în: congenitale (determinate de un proces de disontogeneză a
suprafeţelor articulare), traumatice (consecinţa unei acţiuni mecanice brutale), simptomatice
(consecutive unei creşteri a presiunii intraarticulare, din cauza acumulării exagerate de lichid –
ex. hidartroză, hemartroză) şi miopatice (consecutive paraliziilor musculare). Cauzele
favorizante sunt legate de unele aplazii ale marginilor articulare, tulburări în tonicitatea
musculară sau în rezistenţa tendoanelor şi gradul mare de mobilitate al articulaţiilor (ex. la caii
de curse, în săriturile peste obstacole, din cauza eforturilor mari sau căderilor). Condiţia
esenţială pentru a avea loc o luxaţie constă în deformarea sau ruptura mijloacelor normale de
contenţie articulară. Cauza determinantă a luxaţiei este însă traumatismul, care poate fi direct
sau indirect, când forţa este transmisă de la distanţă şi diafiza osoasă este folosită ca o pârghie.
Simptomele sunt reprezentate de durere, deformarea regiunii, imobilitatea acesteia şi
impotenţa funcţională. Durerea este mare în momentul producerii luxaţiei şi creşte în intensitate
odată cu deplasările animalului sau cu încercările medicului de a stabili diagnosticul.
Deformarea regiunii este dată de deplasarea celor două capete articulare, precum şi de
hematomul şi inflamaţia ţesuturilor moi. Tocmai din cauza deplasării parţiale sau totale a

276
capetelor articulare se modifică atât axul membrului afectat, cât şi lungimea acestuia (devine
mai scurt sau mai lung). Impotenţa funcţională este evidentă în luxaţiile recente, în schimb în
cele vechi, în special la carnasiere, şchiopătura dispare cu timpul, datorită formării unei noi
„articulaţii”, din ţesut conjunctiv, în jurul capului luxat. Dacă mijloacele de legătură nu sunt prea
grav deteriorate, atunci se constată o imobilitate a regiunii, mişcările de flexie şi extensie fiind
greu sau uneori chiar imposibil de reprodus. Dacă însă ligamentele sunt aproape în totalitate
rupte şi deşirate, atunci regiunea prezintă o mobilitate excesivă în toate direcţiile.
Prognosticul este favorabil în luxaţiile recente şi rezervat în cele vechi, în care reducerea
este adeseori imposibil de realizat prin manevre ortopedice. Prognosticul este grav în luxaţii la
animalele mari şi în cele ale articulaţiilor bine îmbrăcate în musculatură.
Tratamentul are drept scop reducerea cât mai rapidă a luxaţiei, fie printr-un procedeu
ortopedic, fie printr-unul operator. Luxaţiile recente se pot reduce aproape întotdeauna printr-un
tratament ortopedic, folosind mişcările de extensie, contraextensie şi coaptare. Desigur că în
prealabil se suprimă durerea, prin infiltraţii locale cu procaină, xilină sau chiar anestezie
generală. Imaginea radiografică efectuată înainte de reducerea luxaţiei este de un real folos,
pentru că furnizează date importante asupra modului cum s-a produs luxaţia. După ce s-a făcut
extensia şi contraextensia, se încearcă coaptarea celor două capete luxate. De obicei, în
momentul coaptării se aude un zgomot audiosenzitiv de „clic”, produs în urma contactului dintre
cele două suprafeţe articulare. Imobilizarea se realizează cu ajutorul unui bandaj inamovibil timp
de 3 săptămâni, iar la animalele mari se aplică o vezicătoare cu biiodură de mercur sau emetic în
zonele care nu se pretează pentru realizarea bandajului. După caz, pentru a împiedica decubitul,
se menţine animalul în aparatul de suspensie timp de 14-21 zile, iar după ridicarea bandajului,
acesta se expune la o mecanoterapie asociată cu frecţii şi masaje. În luxaţiile deschise se face
antisepsia chirurgicală a rănii, se reduce luxaţia şi se asigură imobilizarea ei printr-un bandaj cu
fereastră. Cicatrizarea rănii se asigură printr-un tratament medicamentos local şi general.
În luxaţiile vechi, reducerea nu se poate realiza decât printr-un tratament operator. Nu
trebuie perseverat excesiv în manevrele ortopedice de reducere a luxaţiei, deoarece prin
exagerarea acestora pot fi provocate leziuni suplimentare. În luxaţia coxofemurală, la carnasiere,
pentru a împiedica recidiva, se recurge la fixarea capului femural de cavitatea acetabulară prin
intermediul unui fir de nylon sau dexon. Rezultatele sunt deosebite, animalul putându-şi folosi
membrul în sprijin imediat sau la câteva zile după operaţie.

9.3. Hidartroza

Este o boală chirurgicală caracterizată prin acumularea unei cantităţi apreciabile de

exsudat în cavitatea articulară şi se întâlneşte mai frecvent la cabaline, ca urmare a evoluţiei unei
inflamaţii de mică intensitate a membranei sinoviale.
Etiopatogeneză. Hidartroza de origine traumatică este consecutivă contuziilor
articulare, entorselor, luxaţiilor, rănilor periarticulare, osteoartritelor şi artritelor închise. În
cursul acestor boli se observă frecvent că fundurile de sac articulare sunt destinse de către un
conţinut serocitrin, care modifică forma articulaţiei. Conţinutul apare de obicei după 2-3 zile de
la accident şi dispare uneori fără să lase vreo urmă, alteori însă persistă mai mult timp sau
dispare şi apoi recidivează periodic (hidartroza intermitentă).
Hidartroza statică şi dinamică este consecinţa unei oboseli articulare. Cea statică apare
în urma stabulaţiei prelungite pe pardoseli dure. Artritele, pododermatitele şi fracturile sunt
afecţiuni ale aparatului locomotor care se însoţesc frecvent de impotenţă funcţională gravă, care
face ca animalul să se sprijine numai pe piciorul sănătos, la nivelul căruia poate să apară
hidartroza. Hidartroza dinamică se întâlneşte cu predilecţie la caii folosiţi la munci grele pe
terenuri dure, pavate şi mai ales la animalele tinere.
Hidartroza de origine vasculară se întâlneşte la animalele bătrâne, cu diferite afecţiuni
cardiace sau vasculare locale (ex. flebită) sau în gestaţie (de obicei dispare după fătare).
Hidartroza alergică apare în urma unei alimentaţii neraţionale cu orz sau porumb.

277
Diversele intoxicaţii sunt adesea însoţite de hidartroză, în timp ce stările reumatismale
acţionează şi ele ca nişte intoxicaţii alimentare, alergizând articulaţiile, deoarece leziunile
inflamatorii ale sinovialei sunt sterile. Unele boli obstetricale (ex. piometrul, retenţia placentară
la vacă), infecţiile ombilicale la nou născuţi sau alte boli infecţioase (ex. gurma, febra tifoidă,
jigodia) pot fi însoţite de complicaţii cu hidartroză.
În afară de cauzele de mai sus, există cai care au o predispoziţie fază de hidartroză, din
cauza unui teren anabolic (disendocrinii), care reţine deşeurile anabolice la nivelul ţesuturilor.
Aceste animale suferă concomitent şi de unele tulburări cutanate (eczeme) sau viscerale
(calculi), obezitate şi diabet. Când hidartroza se cronicizează şi se localizează la nivelul
articulaţiei buletului, ea poartă numele de molet articular, iar atunci când se localizează la
nivelul articulaţiilor genunchiului sau jaretului se numeşte vezigon articular.
Simptome. La începutul bolii, simptomele sunt puţin evidente, însă după ce exsudatul
acumulat în cavitatea articulară este în cantitate mai mare, el destinde fundurile de sac. La
palpaţie se constată o uşoară sensibilitate şi căldură, fără tulburări funcţionale. Fundurile de sac
articulare sunt moi şi uşor fluctuente. Dacă se exercită o presiune asupra unui fund de sac, atunci
lichidul se transmite, făcând să crească în dimensiuni celelalte. Cu timpul, cantitatea de lichid
poate să crească, modificând mult forma articulaţiei bolnave şi mărind presiunea intraarticulară.
Din cauza acestui fapt, animalul îşi ţine membrul bolnav în semiflexie, iar în mers apare
şchiopătura, ce se manifestă de obicei la rece şi este remitentă sau intermitentă. Cu timpul,
exsudatul se poate organiza, tulburând buna funcţionare a articulaţiei. În cazurile grave sau în
hidartrozele vechi, cu acumulări abundente de exsudat sinovial, se pot produce îndepărtări ale
suprafeţelor articulare, mergând până la adevărate luxaţii.
Hidartroza trebuie diferenţiată de sinovitele tendinoase, care sunt situate pe traiectul
tendoanelor şi au o formă mai rotundă şi de bursitele chistice, care nu au funduri de sac.
Prognosticul este favorabil în hidartrozele recente şi rezervat în cele vechi, indurate.
Tratament. În hidartrozele recente se combat fenomenele inflamatorii prin mijloacele
cunoscute şi stările alergice prin autohemoterapie sau proteinoterapie, asociate cu administrarea
de soluţii calcice desensibilizante (ex. clorură de calciu, gluconat de calciu). Dat fiind faptul că
în faza incipientă, exsudatul este redus cantitativ, se poate încerca resorbţia lui prin pensulaţii
locale cu tinctură de iod guaiacolată, efectuate din 2 în 2 zile. Când exsudatul este în cantitate
mare se face puncţia articulară în fundul de sac cel mai proeminent. După extragerea lichidului,
în cavitate se introduc 400.000 UI penicilină, 50 mg hidrocortizon şi 2 ml xilină sau procaină 1-
2% în 2-3 ml ser fiziologic. În caz de nereuşită, după 10-14 zile de tratament se aplică vezicători
pe părţile laterale ale articulaţiei bolnave, putându-se repeta la nevoie după 14-16 zile.
În hidartrozele indurate, însoţite de organizarea lichidului articular, se fac cauterizări în
linii şi în puncte, asociate cu vezicaţii, pentru a favoriza fenomenele de resorbţie şi proteoliză.
Dacă prin acest tratament nu se obţin rezultatele scontate, se recurge la operaţia de artrotomie,
deschiderea articulaţiei făcându-se pe direcţia marelui ax al piciorului. Se îndepărtează
cheagurile de fibrină, se spală bine cavitatea cu ser fiziologic, se face sutura sinovialei cu catgut,
în fir continuu şi a pielii cu mătase, în puncte separate, iar în cavitate se introduc 800.000 UI
penicilină şi timp de 2 săptămâni articulaţia se imobilizează printr-un bandaj. După ridicarea
acestuia se recomandă plimbarea animalului, pentru a evita anchilozele şi redorile articulare.

9.4. Hemartroza

Este o boală chirurgicală caracterizată prin acumularea de sânge în cavitatea articulară.

Etiopatogeneză. Boala apare în urma unor traumatisme care duc la ruperea membranei
sinoviale sau la smulgerea ligamentelor împreună cu mici porţiuni de os de la nivelul epifizei,
precum şi vase aferente acestei formaţiuni. Sângele care se revarsă în cavitatea articulară nu se
coagulează, din cauza faptului că el nu mai conţine fibrinogen, protrombină şi trombină. În unele
cazuri, coagularea se poate face foarte încet, iar fibrina ce se organizează se prezintă diferit, în
funcţie de reacţia sinoviei. Dacă sinovia are reacţie alcalină, atunci fibrina rămâne nedizolvată şi

278
se resoarbe uşor. Când însă reacţia sinoviei este acidă, fibrina se organizează sub forma unui
cheag neresorbabil, care aderă la faţa internă a sinoviei articulare şi provoacă jenă în mişcare.
Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale hidartrozei, de care se deosebeşte totuşi prin
aceea că simptomele apar imediat după producerea traumatismului. Diagnosticul (inclusiv cel
diferenţial) se stabileşte cu certitudine în urma puncţiei articulare.
Prognosticul este rezervat, deoarece nu întotdeauna se produce resorbţia sângelui
revărsat în cavitatea articulară, astfel că el poate jena funcţionarea normală a articulaţiei.
Tratamentul urmăreşte în primul rând oprirea hemoragiei, prin compresiuni puternice cu
pansament sau bandă elastică, aplicarea de comprese reci pe zona bolnavă şi apoi resorbţia
sângelui, prin pensulaţii zilnice cu tinctură de iod guaiacolată. Dacă resorbţia nu se produce în
urma acestui tratament, se indică artrocenteza sau artrotomia.

9.5. Rănile articulare nepenetrante

Etiopatogeneză. Cauzele acestor răni sunt de natură traumatică.

Simptome. În regiunea articulară se constată existenţa unei răni prin înţepare, prin tăiere
sau contuză, care de multe ori interesează şi tendoanele sau tecile sinoviale de lângă articulaţie.
Regiunea din jurul rănii este tumefiată, caldă şi sensibilă la palpaţie. Apare în felul acesta o
adevărată periartrită, însoţită întotdeauna de şchiopătură. De mare folos pentru diagnostic este
sondajul, care trebuie făcut cu atenţie, pentru a nu transforma rana într-una penetrantă.
Prognosticul este rezervat. Dacă rana nu este tratată la timp şi în mod corespunzător,
aceasta se poate complica cu o artrită traumatică închisă.
Tratamentul este acelaşi ca în orice rană.

9.6. Rănile articulare penetrante

Etiopatogeneză. Rănile articulare penetrante sunt însoţite de scurgerea continuă sau

intermitentă a sinoviei, urmată de comunicarea cavităţii articulare cu mediul exterior.
Simptome. În regiunea articulară se constată prin inspecţie prezenţa unei răni din care
iniţial se scurge o secreţie limpede şi uşor gălbuie, care nu este altceva decât lichidul sinovial.
După câteva zile, regiunea din jurul rănii se tumefiază, devine caldă, sensibilă şi durerosă.
Lichidul sinovial devine tulbure şi apare şchiopătura. Simptomele locale şi funcţionale se
agravează treptat şi rana penetrantă se complică cu o artrită traumatică deschisă. De obicei, în
rănile articulare, cantitatea de sinovie care se scurge este mai mare decât în cazul afecţiunilor
traumatice ale burselor seroase periarticulare sau ale sinoviilor tendinoase.
Prognosticul este rezervat, din cauza complicaţiilor de artrită care pot să apară. Rănile
articulare cu orificii punctiforme evoluează adesea benign şi se vindecă, spre deosebire de rănile
larg deschise, care evoluează în cele mai multe cazuri spre o artrită septică deschisă.
Tratament. Se face toaleta regiunii şi se combate durerea, prin infiltraţii locale cu xilină
sau procaină, după care se face antisepsia chirurgicală a rănii. Dacă este vorba despre o rană prin
înţepare, atunci prin orificiul respectiv se introduc zilnic, până la vindecare, câte 800.000 UI
penicilină dizolvate în 3-5 ml ser fiziologic. Rana propriu-zisă se tratează prin aspersiuni cu eter
iodoformat 10% sau pudrări cu sulfatiazol, manis, oximanirom sau neohexidin. În rănile mari,
prin tăiere sau în cele contuze, după antisepsia chirurgicală, se încearcă sutura membranei
sinoviale cu catgut, în fir continuu şi la un pas foarte mic, după care în cavitate se introduce
zilnic penicilină, cu scopul de a evita apariţia unei artrite septice. Dializele cavităţii articulare cu
diferite soluţii antiseptice sunt contraindicate, pentru că ele macerează ţesuturile şi împiedică
procesul de vindecare. Unii autori nu recomandă nici sutura sinovialei articulare compromise,
bazându-se în acest sens pe puterea mare de refacere a acestui ţesut, protejarea rănii făcându-se
printr-un pansament simplu sau hemosulfamidat, care se schimbă din 4 în 4 zile. Tratamentul se
completează prin administrarea de antibiotice sau sulfamide pe cale generală.

279
 9.7. Artrita

În artrită, procesul inflamator cuprinde sinoviala, capsula articulară, epifizele osoase şi

cartilajul articular. Sinoviala răspunde iritaţiilor agenţilor etiologici (fizici, chimici, toxici sau
bacterieni) printr-un exsudat, care se acumulează în cavitatea articulară şi provoacă durere.
Artritele acute sunt provocate de infecţii primare sau secundare. Germenii pătrund prin leziuni
de continuitate articulare sau periarticulare, pe cale limfatică, din focare învecinate (ex. flegmon,
abces) sau pe cale sanguină, din procese septice situate la distanţă (ex. piometru, omfaloflebită).

A. Artrita traumatică acută închisă

Etiopatogeneză. Boala este determinată în principal de către un traumatism profund, dar
care nu pătrunde în cavitatea articulară.
În artrita acută seroasă, exsudatul este crescut cantitativ, limpede sau floconos şi mai
puţin filant decât sinovia normală. Exsudatul este albuminos, conţine un număr diferit de
leucocite şi coagulează în contact cu acidul acetic.
În artrita acută serofibrinoasă, exsudatul este mai vâscos, fibrinos şi conţine leucocite.
El se depune pe suprafaţa sinoviei iritate, aglutinează şi formează aderenţe prin transformarea
treptată într-o masă fibrinoasă, care invadează şi distruge cartilajul articular, cu anchiloză.
Artrita purulentă se manifestă printr-o transformare purulentă a conţinutului articular, cu
formarea de grunji, alcătuite din ţesuturile necrozate. Conţinutul purulent ia aspecte diferite, în
funcţie de germenii piogeni care se dezvoltă în articulaţie (stafilococi, streptococi, colibacili,
corinebacterii, bacilul morvei, anaerobi etc.). Prezenţa toxinelor bacteriene în sinovia purulentă
provoacă alterări ale cartilajului articular, care se impregnează cu sânge şi puroi şi ia un aspect
mat, murdar, cu ulcere superficiale şi profunde. Cartilajul articular lezat şi hiperemiat se distruge
şi se desprinde, iar prin mişcările articulaţiei, infecţia se extinde pe traiectul tecilor tendinoase,
invadează ţesutul conjunctiv periarticular şi dă naştere la flegmoane şi abcese. Acestea se
deschid spontan şi rezultă fistule, din care se scurge un puroi amestecat cu ţesuturi necrozate.
Procesul septic afectează tot mai profund structura osoasă, producând în ultimă instanţă osteită
rarefiantă, cu distrugeri osoase importante, după care boala trece într-o fază cronică (osteofite).
Simptomele locale debutează printr-o tumefacţie caldă şi foarte sensibilă la palpaţie.
Fundurile de sac articulare se destind la maximum în artrita seroasă, modificând aspectul şi
forma articulaţiei bolnave (similar cu hidartroza). Aspectele particulare ale artritelor, în funcţie
de caracteristicile exsudatului intraarticular, au fost deja prezentate. În artritele membrelor,
animalul ţine piciorul în semiflexie, cu sprijinul în fruntea copitei, iar din când în când se pot
observa mişcări de lancinaţie, din cauza durerilor foarte mari. Mişcările de flexie şi extensie
agravează durerea. În timp, dacă boala nu este tratată, muşchii suferă procese de atrofie şi
tendoanele se contractă, ducând în multe cazuri la fenomene de retracţie a acestora. Simptomele
generale se traduc prin abatere, anorexie, febră şi accelerarea marilor funcţii.
Prognosticul este rezervat în artrita seroasă şi serofibrinoasă şi grav în cea purulentă.
Tratament. Durerea se combate prin infiltraţii periarticulare cu procaină sau lidocaină
1% sau pe traiectul nervului care ţine sub dependenţa sa articulaţia bolnavă. Injecţiile cu
procaină se repetă la 2-3 zile. Fenomenele inflamatorii în formele seroase şi serofibrinoase se
combat prin hidroterapie rece, comprese cu soluţie Burow sau acetat de plumb, asociate cu
injecţii intraarticulare cu hidrocortizon, de două ori pe săptămână. Pentru combaterea inflamaţiei
se poate utiliza şi salicilatul de sodiu, pe cale i.v. şi compresele locale cu alcool camforat 10%.
După ce fenomenele inflamatorii au retrocedat, în artrita seroasă se face puncţia
articulară, pentru evacuarea excesului de lichid sinovial, după care se introduc în cavitate
800.000 UI penicilină, 50 mg hidrocortizon şi 2 ml xilină cu adrenalină. Injecţia se repetă la
interval de 3-4 zile, până la vindecare. În artrita serofibrinoasă se stimulează fenomenele de
resorbţie fie prin cauterizări liniare sau în puncte, fie prin rubefacţii şi vezicaţii. În artrita
purulentă se asigură drenajul puroiului prin artrocenteză sau artrotomie, după care, în cavitatea
articulară se administrează zilnic câte 800.000 UI penicilină dizolvate în 5 ml ser fiziologic.

280
Administrarea de antibiotice sau sulfamide pe cale generală va completa tratamentul local.

B. Artrita traumatică acută deschisă

Etiopatogeneză. Boala este o complicaţie a rănilor articulare penetrante sau a abceselor
şi flegmoanelor periarticulare.
Simptome. Local, se constată existenţa unei răni, din care se scurge la exterior o secreţie
purulentă. Ţesuturile din jurul rănii sunt tumefiate, calde şi foarte sensibile, iar procesul
inflamator se propagă la distanţă de articulaţie, cuprinzând uneori chiar întregul membru.
Durerea este foarte mare şi din această cauză animalul îşi scoate piciorul din sprijin, adoptând o
poziţie de semiflexie antalgică. Adeseori se pot observa mişcări de lancinaţie, produse prin
contracţia reflexă a muşchilor flexori. Deplasarea animalului se face de cele mai multe ori în trei
picioare, iar acesta adoptă decubitul în majoritatea timpului. Simptomele generale sunt şi ele
prezente, traduse prin adinamie, anorexie, febră, puls şi respiraţie accelerată.
Netratată la timp, boala îmbracă o evoluţie cronică. Leziunile cuprind şi cartilajul
articular, care se necrozează şi se desprinde, lăsând suprafeţele articulare descoperite. Acestea se
decalcifică şi se rarefiază, iar cu timpul se unesc între ele printr-un ţesut conjunctivovascular,
care ulterior se osifică, ajungându-se în felul acesta la anchiloza intraarticulară. În jurul
articulaţiei, la locul de inserţie al ligamentelor, apar o serie de osteofite, dând naştere anchilozei
extraarticulare. Animalul bolnav îşi pierde apetitul, slăbeşte şi poate suferi complicaţii precum
septicemia, piemia sau chiar moartea în stare de cahexie.
Prognosticul este grav, mai ales când boala afectează articulaţia grasetului (din cauza
meniscurilor fibrocartilaginoase) şi a jaretului (din cauza formaţiunilor componente).
Tratamentul începe cu toaleta regiunii, după care se suprimă durerea prin infiltraţii
locale cu xilină sau procaină 1%. Cu bisturiul sau cu termocauterul se deschid fundurile de sac
articulare, iar la nevoie se fac şi contraincizii, pentru a asigura o evacuare cât mai completă a
puroiului. Cavitatea articulară se aseptizează prin dializă cu ser fiziologic călduţ, după care se
introduc câte 800.000 UI penicilină şi 100-200 mg hidrocortizon dizolvate în 5 ml ser fiziologic.
Rana operatorie se tratează în continuare prin aspersiuni sau pudrări, precum şi prin şedinţe
zilnice cu ultraviolete şi aer cald, care grăbesc fenomenele de resorbţie şi cicatrizare. Pe cale
generală se instituie un tratament cu antibiotice sau sulfamide, iar blocajul novocainic al
articulaţiei bolnave se face din 3 în 3 zile. Animalul bolnav trebuie menţinut într-un climat
adecvat, eventual în aparatul de suspensie şi hrănit cu alimente bogate în principii nutritivi. În
final, după ce fenomenele inflamatorii au retrocedat şi rana operatorie s-a cicatrizat, animalul
este supus unei mecanoterapii zilnice şi progresive, cu scopul de a preveni apariţia redorii şi a
anchilozei articulare. În unele cazuri se recomandă imobilizarea articulaţiei bolnave (genunchi,
jaret, bulet, coroană) cu ajutorul unui bandaj inamovibil, cu fereastră parafinată în dreptul rănii,
care permite animalului să se deplaseze fără a mobiliza articulaţia bolnavă.
În artrita traumatică deschisă a articulaţiilor coxofemurală şi scapulohumerală,
imobilizarea se poate realiza prin vezicaţii cu biiodură de mercur. Bandajul gipsat se menţine pe
articulaţie timp de 10-14 zile, până la completa vindecare a rănilor articulare şi până ce spijinul
pe piciorul bolnav se face bine în mers. Dacă după ridicarea bandajului se constată şchiopătură,
se poate recurge la blocajul local sau regional cu procaină.

C. Artrita noilor născuţi

Etiopatogeneză. Boala este consecutivă focarelor septice ombilicale din primele zile sau
săptămâni după naştere, dar poate să apară şi în urma codotomiilor sau a altor infecţii.
Simptomele se instalează brusc şi se caracterizează prin edem articular şi periarticular,
cald şi dureros, cu distensia fundurilor de sac. Boala are un caracter progresiv, putând cuprinde
una sau mai multe articulaţii. Concomitent cu artrita pot să apară şi alte complicaţii, cum sunt
sinovitele, polisinovitele sau poliartritele. Semnele generale sunt şi ele prezente, noii născuţi nu
sug, slăbesc şi pot face complicaţii pulmonare care duc la exitus.
Prognosticul este rezervat spre grav.

281
 Tratamentul constă în corecta îngrijire a bontului ombilical (dezinfecţii cel puţin de
două ori pe zi, timp de 4-5 zile), iar în cazul când infecţia s-a produs se recurge la antisepsia
chirurgicală şi apoi la aplicarea de eter iodoformat 10% sau spray-uri cu antibiotice. Tratamentul
local va fi completat prin administrarea de chimioterapice şi antibiotice pe cale generală.

9.8. Artroza

Boala mai este cunoscută şi sub denumirea de artrită cronică deformantă sau uscată, din
cauza absenţei lichidului intraarticular şi a deformării epifizelor articulare de către exostozele
care se formează în vecinătatea lor. În artrita cronică, cartilajul articular suferă pe de o parte un
proces de uzură şi distrugere lentă, iar pe de altă parte, un proces de neoformaţie.
Etiopatogeneză. Microtraumatismele repetate, alimentaţia deficitară (intensivă cu orz şi
porumb), munca pe terenuri dure şi stabulaţia prelungită sunt principalii factori cauzatori ai
artrozelor. Procesul distrofic poate cuprinde una sau mai multe articulaţii, uneori chiar şi coloana
vertebrală, când afecţiunea se numeşte spondilartroză. Se consideră că artrita uscată
monoarticulară este de natură traumatică, în timp ce artrita poliarticulară ar fi legată de o
afecţiune generală, cum ar fi reumatismul articular sau stările alergice.
Simptome. În general, în evoluţia unei artrite cronice deformante se pot distinge patru
stadii: inflamator (sinovial), de atenuare a fenomenelor inflamatorii, de organizare fibroasă
(scleroză sinovială) şi de deformare şi anchiloză. Simptomele sunt reprezentate prin durere,
deformarea regiunii, apariţia zgomotului de clacment în timpul mişcărilor articulare şi impotenţa
funcţională. Durerea este remitentă, ca de altfel şi şchiopătura. Ambele sunt prezente numai la
rece şi dispar în timpul mersului, articulaţia păstrându-şi amplitudinea mişcărilor. În stadiul
inflamator sunt prezente dilataţiile fundurilor de sac sinoviale, însoţite de hiperproducţie de
sinovie. Apoi, fenomenele inflamatorii se atenuează şi dispare dilataţia fundurilor de sac, dar
durerea persistă, fără a influenţa prea mult amplitudinea mişcărilor. Într-o fază mai avansată apar
deformări articulare, prin mărirea în volum a epifizelor prin exostoze. Zgomotul de clacment se
percepe la palpaţie şi la ascultaţie în timpul mişcării, din cauza absenţei lichidului sinovial şi a
cartilajului articular de pe suprafeţele epifizare. Ultimul stadiu este caracterizat prin deformarea
articulaţiei de către osteofitoza intra- şi periarticulară şi pierderea mobilităţii.
Prognosticul este nefavorabil, boala având un mers continuu şi progresiv.
Tratament. Inflamaţia şi durerea se combat prin administrări intraarticulare de
hidrocortizon 50-100 mg, procaină 5 ml şi penicilină 400.000 UI, la interval de 3-4 zile. Se
încearcă apoi o resorbţie a exostozelor, prin cauterizări în linii sau în puncte, asociate cu
vezicaţii. Deşi niciodată nu se obţine vindecarea ad integrum, animalele de tracţiune pot fi
folosite un timp la munci uşoare. În stadiul deformării osoase prin exostoze şi anchiloză se pot
obţine rezultate bune prin blocaj cu denervin, 5-10 ml în ţesutul conjunctiv periarticular.

9.9. Anchiloza şi redoarea articulară

Etiopatogeneză. Suprimarea totală a mişcărilor unei articulaţii este cunoscută sub

denumirea de anchiloză, iar suprimarea parţială, sub denumirea de redoare. Ambele afecţiuni
sunt consecinţa diferitelor boli articulare primare.
Anchiloza interstiţială (prin fuzionare) se caracterizează prin dispariţia cavităţii
articulare, din cauza sudării celor două epifize lipite de cartilajul articular. Apare în urma
artritelor supurative şi a celor uscate (cronice), iar fuzionarea suprafeţelor articulare se face după
modul de formare al calusului osos. Fuzionarea şi sudarea suprafeţelor articulare poate fi totală
sau parţială, cu interlinia articulară persistentă în unele părţi (eparven, forme coronare).
Anchiloza periferică (prin zăgaz osos) se caracterizează prin osificarea ligamentelor
articulare şi a ţesutului periarticular, cartilajul şi sinoviala articulară rămânând intacte.
Redoarea intracapsulară apare în urma organizării lichidului sinovial, iar cea
extracapsulară, în urma fibrozării ţesuturilor moi periarticulare. Redoarea articulară poate fi

282
consecinţa unei imobilizări prelungite a articulaţiei, cu bandaj gipsat.
Simptomele se traduc prin diminuarea mişcărilor articulare, în cazul redorii şi prin
suprimarea totală a acestora, în cazul anchilozei.
Prognosticul este rezervat în redoare şi grav în anchiloză.
Tratamentul se aplică numai în cazul redorii şi urmăreşte restabilirea mişcărilor normale
ale articulaţiei, care se realizează prin infiltraţii periarticulare cu procaină 1%, asociate cu
masaje şi mecanoterapie. Cel mai bine este să se încerce prevenirea acestor tulburări printr-o
terapeutică raţională a tuturor bolilor cu localizare articulară.

Capitolul 16. BOLI CHIRURGICALE ALE REGIUNII CAPULUI

1. Bolile chirurgicale ale ochiului şi anexelor sale

1.1. Examenul clinic al ochiului

A. Anamneza
Furnizează date legate de: apariţia bolii, împrejurările în care s-a produs, vechimea şi
evoluţia acesteia, tratamentele efectuate anterior consultului şi comportamentul animalului.

B. Examenul zonei periorbitare, orbitare şi a pleoapelor

Zona periorbitară este extrem de expresivă, prin faptul că la acest nivel se pot întâlni:
depilaţii, plăgi sângerânde sau supurate, escare, rosături induse de harnaşamente. Modificările de
formă şi volum sunt posibile în fracturi, procese tumorale, abcese şi flegmoane. Zona
periorbitară este de asemenea expusă la o multitudine de factori care pot determina leziuni.
Zona orbitară. Prin inspecţie, putem sesiza modificări de formă şi volum, consecutiv
contuziilor şi edemelor orbitare, hematoamelor, dar şi modificărilor de la nivelul peretelui
orbitei în stări de osteite, periostite, osteoperiostite şi formaţiuni tumorale. Prin palpaţie putem
sesiza modificări sub aspectul consistenţei şi al conturului, în stările mai sus amintite.
Examenul pleoapelor se face prin inspecţie şi palpaţie: (1) tulburări circulatorii
(congestii, peteşii, sufuziuni, hemoragii, edeme); (2) plăgi superficiale sau profunde
(influenţează nu numai forma, dar şi funcţia protectoare a pleoapelor); (3) modificări de formă
(colobomă palpebrală, blefarofimoză, anchiloblefaron, cicatrici vicioase, edeme, tumefacţii); (4)
stări inflamatorii localizate sau difuze (blefarita glandulară, blefarite marginale, alergice, ciliare
şi parazitare, flegmon palpebral, blefaromicoze, papiloame, inflamaţia hipertrofică cronică a
glandei pleoapei a treia); (5) tulburări de motilitate (ridicarea şi închiderea incompletă a pleoapei
superioare); (6) modificări de poziţie (ectropion, entropion, prolabarea pleoapei a treia).

C. Examenul polului anterior al globului ocular

Polul anterior cuprinde partea vizibilă a ochiului, după îndepărtarea pleoapelor: corneea,
conjunctiva bulbară, sclera, camera anterioară, irisul, pupila, corpul ciliar şi o parte din cristalin.
Formaţiunile polului anterior pot fi examinate la lumina zilei sau prin iluminat artificial.
Examenul conjunctivei şi al sclerei se face prin inspecţie. Cele două formaţiuni se văd
împreună, deoarece prima este transparentă, excepţia fiind la animalele care o au pigmentată, la
care se observă mai greu. La acest nivel trebuie reţinute câteva aspecte patologice: cercul
pericheratic, chemozis, petele de episclerită. La nivelul conjunctivei se pot întâlni răni de diferite
forme şi mărimi, ulcere, prezenţa de corpi străini cu leziunile caracteristice, paloare (în stări de
anemie severă), stări icterice (în leptospiroză, insuficienţă hepatică), aderenţe între conjunctiva
palpebrală şi cea bulbară (sinblefaron).
Examenul glandei lacrimale se efectuează prin inspecţie şi palpaţie: procese
inflamatorii însoţite de modificări de volum, alături de creşterea sensibilităţii, prezenţa durerii,
modificări ale consistenţei. Funcţionalitatea glandei se apreciază după capacitatea secretorie, în
corelaţie cu celelalte glande responsabile de umezirea ochiului.

283
 Testele de funcţionalitate folosite sunt: determinarea cantităţii totale a lacului (testul
Schimen), determinarea pH-ului lacrimilor şi determinarea lizozimului.
Examenul căilor lacrimale. La nivelul căilor lacrimale trebuie apreciată permeabilitatea
acestora, fie indirect (după umiditatea excesivă din ochi, semn că excesul de umiditate nu se
drenează), fie direct (prin sondaj cu sonde Bowmann sau prin irigaţie retrogradă).
Examenul corneei se face într-un loc cu semiobscuritate, iar lumina necesară va fi o
lumină artificială (bec electric, lanternă de buzunar sau oftalmoscop): (1) modificări patologice
de formă (cheratoglobus, cheratoconus, stafilom, aderenţa iriană anterioară, corpii Hassal-
Henle); (2) modificări patologice de transparenţă (sunt date de stările inflamatorii – opacifieri
inflamatorii, dar şi de urmarea stărilor inflamatorii – opacifieri cicatriciale); (3) vascularizaţia
corneei (este întotdeauna patologică şi poate fi superficială sau profundă).
Examenul camerei anterioare. Camera anterioară poate fi redusă în volum, din cauza
rănilor profunde, în urma cărora o parte din umoarea apoasă s-a scurs, în ftizia bulbară, la
indivizii cu hipermetropie sau în sinechiile anterioare. Transparenţa lichidului camerular se
reduce în caz de hemoragie şi exsudaţie camerulară.
Examenul irisului. La examenul vizual, irisul poate prezenta câteva aspecte cu
semnificaţie clinică: mioza spastică, midriaza, stările inflamatorii iriene, atrofia iriană,
anizocromia iriană, ochiul ciacâr, iridodializa, sechelele iriene (aderenţele posterioare, secluzia
pupilară), tumorile iriene, modificările de formă.
Examenul cristalinului. Cristalinul poate fi examinat la lumina zilei, prin iluminare cu
fascicul proiectat, cu ajutorul oftalmoscopului sau al biomioscopului. Este cunoscut faptul că
irisul acoperă anterior cristalinul. În stare normală, cristalinul este transparent şi incolor. Atunci
când cristalinul se contractă, pupila apare lăptoasă, albicioasă, uneori cu pete negre. Zonuloliza
constă în ruperea ligamentului suspensor, care poate fi parţială sau totală. Luxaţiile cristalinului
sunt cauzate de zonuloliza totală şi pot fi posterioare sau anterioare. Modificările de formă şi de
refringenţă schimbă condiţiile de proiectare a imaginii pe retină, dând vicii de refracţie.

D. Examenul polului posterior al globului ocular

Polul posterior cuprinde formaţiunile dispuse în fundul orbitei: partea posterioară a
sclerei şi a cristalinului, corpul vitros, retina şi nervul optic. Polul posterior al globului ocular
poate fi examinat numai când corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros sunt normale.
Examenul de retină care se face în practică poartă denumirea de examenul fundului de ochi şi se
efectuează cu oftalmoscopul. Aspectele patologice ale fundului de ochi: decolarea retiniană,
corioretinita, tromboza vaselor retinei, retinopatia atrofică, retinopatiile hiperpigmentare, edemul
papilar, congestia papilară, atrofia nervului optic, tulburările de transparenţă ale corpului vitros.

1.2. Elemente de oftalmochirurgie

O parte din afecţiunile chirurgicale oculare se tratează prin act operator, însă înaintea
aplicării acestuia trebuie să avem în vedere următoarele: (1) stabilirea unui diagnostic cât mai
exact şi care să motiveze actul operator; (2) tratamentul chirurgical îl succede pe cel
medicamentos şi îl substituie numai atunci când prin acesta nu se obţin vindecări; (3) operaţiile
pe ochi şi anexele sale sunt greu de executat fără măsuri eficiente de imobilizare, anestezie
generală şi regională, akinezie palpebrală şi hipotonie oculară, atunci când se deschide globul
ocular; (4) dispunerea de o sală de operaţie adecvată, instalaţie de lumină, instrumentar şi
materiale de sutură adecvate intervenţiilor pe ochi; (5) asepsia şi antisepsia riguroasă, atât a
instrumentarului şi a materialelor care intră în operaţie, cât şi a operatorului; (6) complicaţiile
postoperatorii sunt greu de prevenit şi foarte greu de tratat.
Chirurgia oculară cuprinde două mari părţi: chirurgia perioculară (care interesează
pleoapele, aparatul lacrimal, musculatura şi regiunea periorbitară) şi chirurgia globului ocular şi
intraoculară (care interesează corneea şi conjunctiva bulbară, irisul, glaucomul şi cataracta).
După scopul urmărit, intervenţiile pot fi: chirurgicale elementare sau pregătitoare

284
(anestezia ochiului, cantotomia, tarsorafia, blefarorafia, fixarea globului ocular, extragerea
corpilor străini), chirurgicale de urgenţă (tratamentul chirurgical al rănilor palpebrale şi
corneene, al avulsiei şi luxaţiei globului ocular, precum şi extragerea corpilor străini) şi
chirurgicale specifice (pentru tratarea unor afecţiuni – ex. entropion, ectropion, cataractă).
Pregătirea preoperatorie. Înainte de operaţie cu 24-48 ore, la nivelul ochiului bolnav se
vor face instilaţii, repetate la 3-4 ore, cu colire conţinând antibiotice sau chimioterapice. Atunci
când se operează intraocular, este recomandat să se facă şi prevenţia antiinfecţioasă pe cale
generală. Regiunea periorbitară se tunde şi se rade de păr, se spală cu apă şi săpun steril, apoi se
antisepsizează cu alcool iodat sau tinctură de iod, avându-se grijă ca aceste substanţe să nu intre
în ochi, deoarece sunt iritante. Contenţia animalelor mici se realizează prin anestezie generală, în
decubit lateral, iar a animalelor mari, prin neuroleptanalgezie, în poziţie patrupodală, în cazul
intervenţiilor pe pleoape şi regiunea periorbitară şi prin anestezie generală, în decubit lateral, în
cazul intervenţiilor pe globul ocular. Instrumentarul şi materialele textile se vor steriliza prin
metode obişnuite, iar operatorul şi ajutoarele sale vor respecta cu stricteţe regulile de pregătire
ale mâinilor pentru operaţie şi vor lucra, când este cazul, cu masca chirurgicală.
Instrumentar: (1) instrumente utilizate în majoritatea intervenţiilor (blefarostat, bisturie,
pense anatomice, chirurgicale şi hemostatice de dimensiuni variate, pense pentru pleoape,
foarfece drepte şi curbe, portac şi ace de sutură); (2) instrumente de construcţie adecvată pentru
intervenţii pe anumite formaţiuni anatomice ale ochiului (pe pleoape, pe aparatul lacrimal, pe
conjunctivă şi cornee, pentru operaţia în glaucom, cataractă sau enucleerea globului ocular).
Materiale de sutură: fire neresorbabile naturale (mătase, in, bumbac), fire neresorbabile
sintetice (nylon, relon, tergal, dacron), fire resorbabile naturale (catgut, tendon, colagen), fire
sintetice derivate ale acidului poliglicolic (vicril, dexon).
Pentru sutura diferitelor ţesuturi oculare se vor utiliza următoarele fire: pentru sutura
corneei (nylon 0,2-0,3), pentru straturile profunde (catgut 1,5-2, vicril 1,5-2, nylon monofil 1-2).
Se folosesc ace adecvate pentru fiecare ţesut, astfel: pentru sutura corneei şi a sclerei se folosesc
acele cu vârf trapezoidal, iar pentru celelalte suturi, acele rotunde şi triunghiulare.
Substanţe utilizate pentru analgezia locoregională. La alegerea lor trebuie avute în
vedere următoarele: (1) acţiunea analgezică să se instaleze rapid şi să fie de durată suficientă; (2)
să penetreze uşor bariera epitelială şi să fie hidro- şi liposolubile; (3) să nu aibă efecte secundare,
care să perturbe celelalte funcţii oculare; (4) să nu fie iritante şi să nu aibă efect alergizant şi
hipersensibilizant; (5) să nu influenţeze negativ procesul de vindecare al leziunilor corneene şi
conjunctivale; (6) să fie compatibile cu alte topice utilizate în oftalmologie. Dintre substanţele
folosite pentru analgezia locoregională, amintim cocaina, dionina, procaina şi xilina.
Analgezia locală se practică în vederea efectuării examenului oftalmoscopic, a explorării
directe a corneei şi a conjunctivei, pentru aplicarea blefarostatului, pentru efectuarea tenotomiei
şi a unor intervenţii de mică chirurgie şi în scop terapeutic, pentru combaterea spasmului
secundar cheratoconjunctivitelor şi pentru stimularea proceselor de resorbţie. Se poate realiza
prin aplicarea analgezicului pe suprafaţa corneei şi a conjunctivei (analgezia de suprafaţă) sau
prin infiltraţie subconjunctivală, intra- şi peripalpebrală (analgezie prin infiltraţie).
Analgezia regională. În funcţie de amploarea intervenţiei şi de formaţiunile anatomice pe
care se operează, se poate practica analgezia totală sau parţială a orbitei. Analgezia totală se
realizează prin blocajul nervului oftalmic înainte de divizarea lui (retrobulbar) şi a ramurii
zigomatice desprinsă din nervul maxilar. Analgezia parţială se realizează prin blocajul ramurilor
principale ale nervului oftalmic (nervii frontal, lacrimal şi nazociliar).
Blocajul retrobulbar al nervului oftalmic. Prin blocajul retrobulbar al nervului oftalmic
se obţine analgezia globului ocular şi a anexelor sale, cu excepţia pleoapei inferioare.
La cabaline se poate recurge la patru căi de acces: prin unghiul temporal al deschiderii
palpebrale, prin unghiul nazal, prin fosa temporală (înapoia marginii posterioare a arcadei
orbitare) şi prin spaţiul maxilomandibular (imediat sub creasta maxilară).
La bovine: prin transversul bazei pleoapei inferioare (la jumătatea distanţei dintre
unghiul intern şi cel extern al fantei palpebrale), prin fosa temporală (în unghiul anterior), pe sub

285
osul zigomatic (la 1 cm sub creasta zigomatică şi la 2-3 cm de unghiul palpebral), prin transvers
palpebral şi conjunctival, în unghiul temporal sau nazal şi prin spaţiul maxilomandibular, pe sub
osul zigomatic. La ovine şi la suine se pot folosi în principiu aceleaşi procedee descrise la
bovine. La câine şi la pisică, blocajul retrobulbar se poate realiza prin transversul bazei pleoapei
inferioare sau la 0,5 cm lateral de unghiul temporal palpebral, folosind tehnica descrisă la cal.
Pentru evitarea accidentelor, se recomandă respectarea următorului protocol: (1)
contenţia sigură a capului şi efectuarea analgeziei de suprafaţă (când este cazul); (2)
introducerea acului neadaptat la seringă şi manevrarea lui cât mai atent, în aşa fel ca la
eventualele mişcări ale capului să poată fi rapid eliberat (se vor utiliza ace cu bizou scurt, de 10-
16 cm lungime la animalele mari şi 3-8 cm la cele mici şi mijlocii); (3) seringa se adaptează la
ac prin intermediul unui cateter, lung de 15-25 cm; (4) se verifică prin aspiraţie ca acul să nu fie
intravascular, apoi se injectează lent, respectându-se volumele de soluţie corespunzătoare
fiecărei specii şi vârste, deoarece injectarea rapidă provoacă iniţial durere şi creşterea presiunii
intraoculare, iar consecutiv exoftalmie, mai ales la câinii cu orbita largă (în caz de hemoragie şi
exoftalmie postinjecţională, operaţia se va amâna).
Blocajul nervului frontal se practică în intervenţii pe regiunea orbitară superioară
(pleoapă, glanda lacrimală, arcadă, regiunea frontală). La cabaline, locul de elecţie este gaura
supraorbitară, uşor de reperat prin palpaţie. La bovine, neexistând gaura supraorbitară, pentru
stabilirea locului de elecţie se ia ca punct de reper marginea arcadei orbitare superioare,
introducându-se acul 1,5-2 cm în profunzime, la baza pleoapei, la jumătatea distanţei dintre
unghiul nazal şi mijlocul marginii bazei palpebrale. La câine şi la pisică se practică de asemenea
analgezia prin infiltraţie, introducându-se acul 0,5-1,5 cm în profunzime, la baza pleoapei, unde
se vor injecta 3-5 ml procaină sau xilină.
Blocajul nervului infratrohlear. Nervul infratrohlear provine din ramura nazociliară a
nervului oftalmic şi traversează cavitatea orbitară, distribuindu-se în pleoapa a treia, carunculul
lacrimal, sacul şi canalele lacrimale şi zona nazală superioară. Blocajul acestui nerv se
recomandă în intervenţii pe sacul şi conductul lacrimonazal şi în trepanaţia osoasă efectuată în
vederea redeschiderii conductului lacrimonazal (se asociază cu blocajul nervului infraorbitar).
Blocajul ramurii zigomatice a nervului maxilar. Din nervul maxilar, înainte de a reintra
în conductul osos, se desprinde o ramură pentru regiunea osului zigomatic şi a pleoapei
inferioare. Analgezia se obţine prin infiltraţie la 1-2 cm sub comisura palpebrală temporală.
Anestezia şi analgezia pe formaţiuni anatomice: (1) corneea (prin instilaţii locale, nu se
obţin rezultate în cazul ochiului glaucomatos şi nu interesează straturile din profunzime – irisul,
corpul ciliar); (2) conjunctiva (prin instilaţie sau prin infiltraţii subconjunctivale); (3) pleoapele
(prin infiltraţie, executând un baraj circular, pe cale s.c. sau prin blocarea nervilor frontal şi
zigomatic, iar când sunt focare supurative se recurge la blocajul retrobulbar); (4) regiunea
periorbitară (prin infiltraţii locale sau prin blocajul nervilor frontal, infratrohlear, zigomatic şi
infraorbitar); (5) carunculul, punctele, canalele şi sacul lacrimal (prin infiltraţie sau prin blocarea
nervilor infratrohlear şi infraorbitar în conductul osos); (6) glanda lacrimală (prin infiltraţie
locală sau blocaj al nervilor lacrimal şi frontal); (7) musculatura globului ocular (prin blocajul
retrobulbar sau prin infiltraţie intratendoniană, în apropierea inserţiei sclerale).
Hipotonia oculară. Scăderea presiunii intraoculare este un element de securitate
indispensabil în intervenţiile intraoculare, pentru prevenirea prolabării şi scurgerii corpului
vitros, accident de gravitate majoră. Hipotonia oculară necesară în intervenţiile chirurgicale care
presupun deschiderea globului ocular se poate obţine şi menţine prin următoarele mijloace: (1)
anestezice (blocaj retrobulbar, neuroplegie, neuroleptanalgezie, narconeuroleptanalgezie,
narcoză inhalatorie cu metoxifluran sau halotan); (2) medicamentoase (se administrează
inhibitori ai anhidrazei carbonice – ex. acetazolamidă, respectiv manitol, uree sau glicerol); (3)
mecanice (masaje pe globul ocular cu 5 minute înainte de operaţie, însă rezultatele sunt nesigure
şi se recomandă asocierea cu blocajul retrobulbar); (4) chirurgicale (ex. tratamentul în glaucom).

1.3. Anomaliile globului ocular

286
 Anoftalmia reprezintă lipsa totală a globului ocular, care apare sub forma unei mase
amorfe, reduse şi afuncţionale. Fanta palpebrală poate lipsi sau este incomplet dezvoltată.
Microftalmia se caracterizează printr-o dezvoltare şi o structură normală a globului
ocular, dar de dimensiuni mult mai mici faţă de cele ale ochiului normal.
Criptoftalmia reprezintă incompleta dezvoltare a globului ocular, acesta fiind mult redus
în volum şi mascat de pleoape şi orbită. Fanta palpebrală poate fi incompletă sau absentă.
Ciclopia se manifestă prin contopirea celor doi ochi într-unul singur.
Exoftalmia poate fi fiziologică (ex. Pekinez) sau patologică (mai frecvent unilaterală).
Exoftalmia dobândită poate fi consecinţa unor procese patologice care se dezvoltă în spaţiul
retrobulbar: tumori, chisturi parazitare, flegmoane, abcese, hematoame, noduli tuberculoşi,
inflamaţii leucemice (la bovine), colecţii difterice (la păsări). Fanta palpebrală rămâne deschisă,
pleoapele nu mai pot proteja polul anterior al globului ocular, astfel că se produce inflamarea
corneei, care îşi pierde transparenţa şi poate chiar ulcera. Tratamentul urmăreşte suprimarea
cauzelor şi repunerea globului ocular. Se vor drena colecţiile purulente retrobulbare şi se vor
extirpa tumorile. Când ochiul nu mai poate fi recuperat se recurge la enucleere sau evisceraţie.
Endoftalmia poate fi congenitală sau dobândită, în ultimul caz fiind întâlnită în boli care
interesează întregul organism, însoţite de deshidratare gravă şi slăbire accentuată, ceea ce are
drept rezultat scăderea cantităţii de ţesut adipos retrobulbar.
Mai poate să apară în caz de traumatisme penetrante ale globului ocular, cu scurgerea
parţială a umorilor şi reducerea dimensiunilor acestuia. În unele cazuri, marginile pleoapelor se
răsfrâng spre interior şi dau naştere la entropion. Tratamentul are ca obiectiv suprimarea cauzei
care a provocat afecţiunea şi restabilirea funcţiei normale a globului ocular.

1.4. Traumatismele globului ocular

A. Contuziile
Etiopatogeneză. Contuziile sunt produse de o multitudine de cauze de natură traumatică.
Simptome. Tulburările circulatorii se traduc prin echimoze subconjunctivale, chemozis şi
hemoragii în camera anterioară a ochiului, iar leziunile globului ocular, prin eroziuni ale corneei
şi sclerei, deşirări şi rupturi ale irisului. În cazul unor traumatisme mai violente se observă
deşirarea zonulei Zinn şi luxaţia cristalinului, deşirarea coroidei şi a retinei etc.
Tratament. Pentru combaterea durerii se vor introduce colire cu xilină, procaină, xilină
cu adrenalină. Prevenirea infecţiei şi combaterea fenomenelor congestive se face prin spălături
cu oxicianură de mercur 1:5.000 sau comprese îmbibate cu aceeaşi soluţie, precum şi cu ceai de
muşeţel. Se aplică colire cu sulfacetamidă, cloramfenicol sau albastru de metilen 0,5%.
Leziunile superficiale de pe cornee şi conjunctiva bulbară se vor trata cu ajutorul unui unguent
oftalmic cu kanamicină şi/sau hidrocortizon, precum şi cu vitamina A uleioasă.

B. Rănile
Etiopatogeneză. Rănile sunt produse de diferiţi agenţi traumatici şi pot fi de două tipuri.
Simptome. În rănile nepenetrante sunt prezente soluţii de continuitate superficiale la
nivelul corneei, a conjunctivei bulbare şi a sclerei, care se manifestă clinic prin durere,
blefarospasm, fotofobie şi epiforă. În rănile penetrante, leziunile pot interesa corneea, limbul
sclerocornean sau sclera, complicându-se cu leziuni ale formaţiunilor aflate în profunzime (iris,
cristalin, coroidă) şi cu infecţii. De cele mai multe ori sunt însoţite de scurgerea umorii apoase,
hematoftalmie şi hernierea irisului, putând fi modificată şi starea generală a animalului.
Prognosticul este grav în toate cazurile, mai cu seamă în rănile penetrante şi infectate.
Tratament. În rănile nepenetrante, după antisepsia mecanică şi irigarea ochiului cu ser
fiziologic călduţ, se aplică colire şi unguente cu chimioterapice şi antibiotice (mibazon,
aureomicină, kanamicină, hidrocortizon). Rănile penetrante necomplicate se suturează (după
efectuarea antisepsiei mecanice şi eventual a unui lavaj pentru îndepărtarea corpilor străini) şi se

287
tratează cu unguente oftalmice, iar cele complicate cu infecţii locale beneficiază de tratamentul
antiinfecţios local şi general sau de enucleerea globului ocular.

C. Luxaţia şi avulsia
Etiopatogeneză. Sunt dislocări în afară ale globului ocular, ca rezultat al traumatismelor
şi se întâlnesc mai frecvent la speciile şi rasele care au orbita ştearsă şi ochii exoftalmici natural.
Simptome. În luxaţie, globul ocular este prolabat în fanta palpebrală, aflându-se în
tensiune maximă, deoarece cordonul vasculonervos nu este rupt (doar destins), în timp ce
marginea liberă a pleoapelor exercită o presiune extrem de severă. Prin strangularea globului
ocular în porţiunea retrobulbară este împiedicată irigaţia sa, apărând fenomene de congestie
pasivă, din cauza compresiunii exercitate de pleoape. Corneea, nemaiputând fi umectată cu
lacrimi, se uscă, devine opalescentă şi apoi se opacifiază. Când constricţia este moderată, cu
edem palpebral şi conjunctival, globul ocular este acoperit de concreţiuni şi corpi străini (ex. fire
de păr), mărit în volum şi dureros, în timp ce acuitatea vizuală este de cele mai multe ori abolită.
În avulsie, globul ocular este ieşit din orbită, aton (deoarece cordonul vasculonervos este
rupt) şi prezintă o mobilitate anormală, iar în fundul orbitei poate să apară un hematom
retrobulbar, în urma deşirării vaselor de sânge.
Prognosticul este rezervat în luxaţie şi grav în avulsie.
Tratament. În luxaţie, tratamentul este numai chirurgical şi constă în repunerea globului
ocular în cavitatea orbitară, în timp ce în avulsie, singura soluţie terapeutică este enucleerea
globului ocular sau evisceraţia cavităţii orbitare.

D. Corpii străini
Etiopatogeneză. Corpii străini pot fi cantonaţi la nivelul conjunctivei bulbare, în
fundurile de sac conjunctivale, pe cornee sau în camera anterioară a globului ocular. Originea
corpilor străini este diversă, aceştia putând fi inerţi sau animaţi.
Simptome. Prezenţa corpilor străini provoacă iritaţii, epiforă, fotofobie şi reacţie
inflamatorie evidentă. În unele cazuri, corpul străin pătrunde în camera anterioară a globului
ocular sau se opreşte în iris, situaţie în care este necesar un examen deosebit de atent şi cu
lumină corespunzătoare. Când ajung la vitroasă, ei pot fi depistaţi numai oftalmoscopic.
Prognosticul este favorabil atunci când corpii străini se cantonează în sacul conjunctival
şi grav în cazul celorlalte localizări ale acestora.
Tratament. Se face anestezia globului ocular, se irigă ochiul cu ser fiziologic călduţ,
xilină sau cocaină, iar apoi se extrage corpul sau corpii străini cu ajutorul unei pense anatomice
cu braţe fine. Corpii străini implantaţi în cornee vor fi extraşi cu ajutorul acului de cataractă, iar
cei cantonaţi în camera anterioară se extrag după paracenteză, operaţie care se practică rar în
medicina veterinară. După extragere se aplică tratamentul local, prin colire.

1.5. Glaucomul

Glaucomul defineşte un sindrom general al globului ocular, caracterizat prin mărirea

exagerată a tensiunii oculare (independent de tensiunea arterială), fără ca tunicile oculare să fie
însoţite de distensie, dar care provoacă leziuni ale retinei şi ale nervului optic. Glaucomul poate
fi primar (când nu poate fi identificată cauza producerii) sau secundar (când se cunoaşte cauza
împiedicării fluxului normal al umorilor apoase), acut (oftalmotonusul depăşeşte frecvent 70
mmHg) sau cronic (oftalmotonusul se menţine la valori mai scăzute).
Etiopatogeneză. Orice creştere a cantităţii de umoare apoasă, care nu este compensată
printr-o creştere a eliminării sale, determină o creştere a presiunii intraoculare. Blocajul
eliminării umorii apoase apare frecvent în cazul dislocării cristalinului, a intumescenţei
cristalinului şi a tumorilor intraoculare. Se crede că poate fi vorba şi de o supraproducţie de
lichid, provocată de o inflamaţie a membranei vasculare, dar este semnalată şi o predispoziţie
ereditară, pe fondul căreia se suprapun fie tulburări vegetative sau endocrine, fie tulburări

288
dependente de diverse maladii generale încă neprecizate. Glaucomul secundar ar putea fi cauzat
de diferite complicaţii, ca iritele, iridociclitele, traumatismele oculare, oftalmia periodică etc.
Simptome. Glaucomul primar este diagnosticat mai frecvent şi de obicei este unilateral.
Afectarea ochiului congener se poate produce după un interval de timp variabil, uneori şi după
câţiva ani. Se pare că afecţiunea are un caracter ereditar, fiind mai predispuse unele specii sau
rase, cum ar fi Cocker American şi Basset.
Glaucomul secundar este cel mai frecvent unilateral, dar în unele boli (uveita, luxaţia
cristalinului) poate fi şi bilateral, evoluând acut sau cronic. Mai poate să apară în urma
sinechiilor posterioare ale irisului sub formă de secluzii, mai ales în răni penetrante ale polului
anterior al globului ocular, ulcere corneene perforate, contuzii oculare însoţite de hemoragii şi
complicaţii, cu apariţia sinechiilor anterioare şi posterioare.
Glaucomul prodromic (latent) se manifestă printr-o stare precongestivă greu de observat,
din cauza caracterului său discret şi tranzitoriu. Este mai uşor de remarcat când fenomenele de
creştere a presiunii intraoculare apar şi la al doilea ochi. Se poate observa o uşoară midriază,
reflexul pupilelor la lumină este mai lent şi incomplet, iar acuitatea vizuală este diminuată.
Glaucomul congestiv acut debutează brusc, cu epiforă, ectazia vaselor episclerale,
congestia conjunctivei şi durere la palparea globului ocular. Dacă presiunea intraoculară
depăşeşte 50 mmHg, corneea capătă un aspect opac, difuz, de nuanţă verzuie. La examenul
camerei anterioare, umoarea apoasă apare tulbure, suprafaţa irisului, uscată şi de culoare mai
închisă, iar pupila, în midriază. Irisul poate fi deformat ca urmare a sinechiilor.
Glaucomul congestiv cronic apare în urma unei creşteri anterioare a presiunii, însoţită de
modificări ale dimensiunilor globului ocular şi ale mediilor oculare. Vasele episclerei sunt
destinse şi sinuoase, fanta palpebrală, lărgită (prin mărirea volumului globului ocular) şi se
observă o scurgere conjunctivală seromucoasă. Corneea, fiind proeminentă şi expusă
traumatismelor şi deshidratării, apar ulceraţii şi opacifieri, iar vasele sanguine o invadează.
Curbura corneei se modifică, iar suprafaţa ei devine neregulată. Distensia globului ocular este
însoţită de deşirări ale zonulei Zinn şi de luxaţia cristalinului. Dacă fundul de ochi este vizibil, se
observă că tapetul îşi pierde granulaţia sa specifică. Modificările nervului optic apar mai târziu.
Prognosticul este rezervat şi de foarte multe ori nefavorabil.
Tratamentul urmăreşte scăderea presiunii intraoculare şi conservarea vederii. În general,
rezultatele obţinute până în prezent nu sunt satisfăcătoare, în parte şi din cauza faptului că boala
se surprinde în faza leziunilor ireversibile. Se recomandă aplicaţii locale cu pilocarpină
(parasimpaticomimetic), fluoropril (inhibitor al colinesterazei), acetazolamidă (inhibitor al
anhidrazei carbonice), carbacol, dimeraezerină, iodură de fosfolin şi ezerină sub formă de
pomadă 0,25%. Fluoroprilul are o acţiune promptă şi de durată, exprimată prin resorbţia umorii
apoase şi scăderea presiunii intraoculare. În glaucomul congestiv acut se poate folosi ureea,
manitolul şi glicerolul, precum şi antiinflamatoarele steroide (pentru a reduce fenomenele
inflamatorii). Ca intervenţie chirurgicală, se recomandă paracenteza camerei anterioare a
ochiului, extragerea cristalinului luxat, diatermia, iar atunci când ochiul este compromis se poate
recurge la enucleerea sa (mai ales în formele de hidroftalmie – glaucom congestiv cronic).

1.6. Oftalmia traumatică

Reprezintă inflamaţia supurativă a tuturor învelitorilor oculare, precum şi a conţinutului.

Etiopatogeneză. Boala evoluează adesea ca o complicaţie a rănilor oculare, a ulcerelor şi
a abceselor corneene, prin care se realizează scurgerea umorilor, distrugerea formaţiunilor
endobulbare şi contaminarea camerei anterioare, iar mai apoi a întregului glob ocular.
Simptome. Iniţial, boala se manifestă prin durere şi apariţia unui proces supurativ extins
în regiunea oculară. Conjunctiva este infiltrată, injectată sau hemoragică, iar corneea îşi pierde
transparenţa. La nivelul rănii oculare se poate constata prezenţa unor muguri friabili, care sunt
acoperiţi cu exsudat, în timp ce din rană se scurge un lichid seropurulent. Animalul bolnav
manifestă o sensibilitate oculară excesivă, epiforă şi fotofobie. Secreţia purulentă aglutinează

289
marginea pleoapelor şi umoarea apoasă devine tulbure. Cu timpul, conţinutul se poate elimina,
fenomenele inflamatorii se reduc ca intensitate, ochiul diminuă în volum şi boala se termină prin
atrofia acestuia şi acoperirea sa cu pleoapa a treia. În faza acută a bolii sunt prezente şi
tulburările generale, traduse prin abatere, inapetenţă, febră şi dispnee.
Prognosticul este foarte grav, boala sfârşind prin compromiterea definitivă a ochiului.
Tratament. În faza incipientă se va încerca tratamentul medicamentos cu antibiotice,
local şi general. Se curăţă ochiul de toate secreţiile ce se scurg din el, se excizează ţesuturile
necrozate şi devitalizate, eventual coagulii sanguini sau de fibrină şi ţesutul de granulaţie apărut,
nivelându-se suprafaţa rănii. Zilnic se aplică în ochi unguente oftalmice cu kanamicină şi
hidrocortizon, cu neomicină sulfat şi polimixină B, cu asocilin sau cu tetraciclină. Se mai pot
folosi colire cu sulfacetamidă, cloramfenicol 0,5-1%, penicilină, hidrocortizon, xilină şi
adrenalină. În infecţiile grave se recomandă enucleerea sau evisceraţia globului ocular.

1.7. Contuziile corneei

Etiopatogeneză. Contuziile corneei sunt produse de diferiţi agenţi traumatici.

Simptome. Animalul manifestă durere foarte violentă, tradusă prin blefarospasm, epiforă
şi fotofobie, în timp ce regiunea corneană afectată se opacifiază. Dacă agentul traumatic este mai
violent se poate observa hemoragie camerulară, zonuloliză, dislocaţia cristalinului etc.
Prognosticul este favorabil spre rezervat.
Tratamentul se indică numai în cazurile grave şi care sunt acompaniate de reacţii
inflamatorii intense, aplicându-se de 3-4 ori pe zi colire cu calmante şi antiflogistice, care să
conţină xilină sau dionină (analgezic), adrenalină (vasoconstrictor) şi penicilină (antibiotic).

1.8. Rănile corneei

Etiopatogeneză. După profunzimea lor, rănile corneene se clasifică în răni nepenetrante

(superficiale – la care este lezat doar epiteliul anterior, profunde – la care este afectat şi
parenchimul cornean) sau penetrante (perforate – în care se deschide camera anterioară a
globului ocular, prin care poate prolaba irisul şi să se scurgă umoarea apoasă).
Simptome. Rănile nepenetrante superficiale sunt reduse ca adâncime şi de formă liniară,
uneori greu de observat. În unele situaţii pot fi observate mici lambouri transparente, care provin
din epiteliul desprins. Alteori, ele sunt sub formă de simple eroziuni, greu observabile cu ochiul
liber, motiv pentru care, pentru depistarea lor, se foloseşte un colir cu fluoresceină 2%, care
colorează părţile lezate în albăstrui. Rănile nepenetrante profunde interesează straturile
subiacente ale corneei (membrana Bowman, parenchimul cornean şi membrana Descement), în
care caz, din cauza presiunii umorii apoase, se produce hernia membranei Descement, numită şi
cheratocel. Toate rănile nepenetrante sunt însoţite de fenomene inflamatorii de intensitate
variabilă. Infecţia rănii duce la atonizarea acesteia şi la transformarea ei în ulcer cornean, care
înaintează atât la suprafaţă, cât şi în profunzime, putând determina perforarea corneei. Se
observă opacifierea corneei în vecinătatea rănii şi îngroşarea sa, din cauza edemaţierii marginilor
rănii, precum şi durere, manifestată prin blefarospasm, fotofobie şi epiforă.
În cazul rănilor penetrante, agentul vulnerant pătrunde în camera anterioară a ochiului şi
determină scurgerea umorii apoase şi uneori hernierea irisului. Odată cu deşirarea corneei poate
avea loc contaminarea ţesuturilor şi a formaţiunilor interesate, determinând infecţia gravă, până
la panoftalmie. Rănile penetrante se manifestă clinic prin durere exacerbată, opacifierea şi
vascularizarea corneei, chemozis şi compromiterea definitivă a globului ocular afectat.
Prognosticul este rezervat în rănile nepenetrante şi grav în cele penetrante, care se
termină de obicei prin pierderea vederii.
Tratament. Rănile nepenetrante se tratează medicamentos prin colire şi unguente cu
chimioterapice şi vitamina A. Rezultate bune se obţin cu sulfacetamidă şi hemocolirul
sulfamidat, prin instilaţii locale, de 3-4 ori pe zi, fiind însă mai indicat să se alterneze cu

290
vitamina A dintr-un amestec de 1:10 în apă distilată. În cazuri extreme, caracterizate prin
tendinţa de supuraţie a rănilor, se poate recurge la aplicarea unui unguent iodoformat 1:20.
Rănile penetrante trebuie tratate chirurgical imediat după producerea lor, în vederea
efectuării suturii corneene fiind necesar să se irige camera anterioară cu ser fiziologic călduţ,
pentru a elimina corpii străini, coagulii sanguini, porţiunile de iris sau cristalin desprinse, iar
marginile rănii să fie îndreptate, pentru a nu avea franjuri. Se face anestezia generală a
animalului, prin tranchilizare sau neuroplegie, asociată cu analgezie sau narcoză. Sutura de
execută cu fir neresorbabil de mătase 8-0 şi cu ac atraumatic, în puncte separate, care se scot
după 8-12 zile sau cu fir resorbabil sintetic (dexon, vicril). Închiderea rănii se poate realiza şi cu
ajutorul adezivilor. Rănile care depăşesc 6 mm se vor sutura obligatoriu cu fir subţire de mătase.
Înainte de a înnoda ultimele fire, camera anterioară a ochiului se umple cu ser fiziologic. După
închiderea rănii, unii autori recomandă acoperirea suturii cu un lambou conjunctival
(cheratoplastia conjunctivală), total sau parţial, în funcţie de mărimea rănii.
În rănile profunde şi complicate se aplică tratamentul postoperator cu chimioterapice pe
cale generală, pentru a preveni infecţia endobulbară. În cazul unor complicaţii septice grave
(panoftalmie) şi care nu pot fi combătute prin mijloace conservative, se recurge la enucleere.

1.9. Corpii străini de la nivelul corneei

Etiopatogeneză. Corpii străini pot fi reprezentaţi de: aşchii, fire de praf, resturi de
aşternut sau de furaje, picături de vopsea, porţiuni mici şi subţiri de metale, spini etc.
Simptome. Corpii străini pot fi aderenţi sau pot fi implantaţi, iar animalele acuză o
durere puternică, epiforă, fotofobie şi disconfort permanent. Prezenţa lor determină apariţia de
ulcere corneene, edem şi vascularizaţia corneei.
Tratament. Prezenţa corpilor străini se evidenţiază cu o lupă binoculară, iar dacă aceştia
sunt implantaţi superficial se va recurge la anestezia locală şi îndepărtarea lor cu ajutorul
instrumentarului specific (ac hipodermic, pensă oftalmică). În cazul implantării corpului străin
în stroma corneană, se face anestezia generală a animalului şi imobilizarea globului ocular, după
care deasupra corpului străin se face o incizie până la acesta şi se realizează extragerea sa.
Postoperator, se aplică zilnic colire cu atropină şi antibiotice sau sulfamide.

1.10. Cheratitele

Termenul desemnează inflamaţia corneei, proces care este însoţit de pierderea

transparenţei şi care se întâlneşte mai rar sub formă pură şi într-o proporţie mai mare sub formă
mixtă, de cheratoconjunctivită. Din punct de vedere clinic, cheratitele pot fi nesupurative
(superficiale şi profunde) şi supurative (primare şi secundare).
Etiopatogeneză. Cauzele cheratitelor sunt: traumatismele (contuzii şi răni), infecţiile
exo- şi endogene (stafilococia, variola, rinotraheita infecţioasă bovină, tuberculoza, jigodia,
gurma, febra tifoidă la cal, turbarea la câine, cheratomicoze – Fusarium, Aspergillus, Mucor,
Candida şi Rhizopus, cheratoparazitoze – Thelazia), carenţele alimentare şi vitaminice, stările
toxice, iritaţiile provocate de praf, amoniac, hidrogen sulfurat, corpi străini, substanţe insecto-
fungicide şi substanţe fotosensibilizante de tip fenotiazinic (clorpromazina – cheratite alergice).
Dintre cauzele favorizante ale cheratitelor sunt citate anomaliile pleoapelor (entropion etc.).
După extindere: circumscrise, difuze.
După profunzime: superficiale (catarală, pigmentară, vasculară, pătată, senilă cu depozit
de calciu), profunde (parenchimatoasă, vasculară, punctată), interstiţiale (cronică, neurotrofică,
herpetică, buloasă, micotică, felină eozinofilică), penetrante (supurativă, ulceroasă).
Simptome. În cheratita nesupurativă se disting trei stadii, iar în forma supurativă, după
stadiul de infiltraţie urmează faza de supuraţie.
În stadiul de infiltraţie predomină fenomenele edematoase şi se observă opacifierea
corneei, care devine mată şi prezintă hipersensibilitate. Opacifierea este determinată de infiltraţia

291
corneei cu leucocite din vasele conjunctivei, cu cheratoblaşti proveniţi din înmulţirea celulelor
corneei şi cu exsudat albuminos. Opacifierea poate fi totală sau localizată în anumite puncte,
uşoară (asemănătoare cu un nor slab, când corneea ia o culoare albăstruie) sau densă (când
corneea devine albă lăptoasă, similară unei coji de ou). Din punct de vedere evolutiv, exsudatul
poate suferi două fenomene: fie se resoarbe şi corneea îşi recapătă transparenţa, fie se
organizează şi suferă o transformare fibroasă, rămânând o opacifiere definitivă, parţială sau
totală. Dacă exsudatul este situat profund, atunci poate să treacă şi în stadiul de supuraţie,
formând abcesul sau ulcerul cornean, ambele forme fiind caracteristice cheratitelor supurative.
În stadiul de vascularizaţie, corneea (formaţiune nevascularizată) este invadată de vase
în toate zonele infiltrate. Vasele care provin de la conjunctivă sunt superficiale, sinuoase şi
ramnificate, cu o dispoziţie arborescentă şi culoare roşie vie. Cele care îşi au originea în corpii
ciliari formează vascularizaţia profundă, cu vase fine, scurte, rectilinii şi de culoare roşie închisă.
Stadiul de resorbţie se caracterizează prin diminuarea simptomelor inflamaţiei şi
clarificarea corneei. Durerea, epifora, fotofobia, opacitatea şi vascularizaţia dispar progresiv, iar
când resorbţia este completă, corneea devine transparentă şi îşi reia caracteristicile fiziologice.
Concomitent, vasele se reduc în volum şi iau aspectul unor cordoane albe.
Deseori, în urma îmbolnăvirii corneei rămân o serie de sechele, care pot perturba parţial
sau total vederea. Resorbţia incompletă a infiltraţiilor poate determina cicatrici corneene, sub
forma unor opacifieri definitive, denumite în funcţie de intensitate şi întindere: nubecula (se
observă numai prin iluminatul lateral şi se prezintă ca o pată punctiformă, iar acuitatea vizuală
scade numai atunci când este situată în zona centrală), macula (se observă cu ochiul liber şi se
prezintă sub forma unei pete cenuşii, de câţiva milimetri), albugo (opacifiere difuză, prin care se
observă irisul), leucoma (cicatrice opacă, groasă, lucioasă, de întindere variabilă şi culoare alb
albăstruie, care interesează aproape toate straturile corneei, putând fi totală sau parţială, simplă
sau aderentă). Aceste cicatrici se mai clarifică cu timpul, însă fără să dispară complet.
Stadiul de supuraţie se caracterizează prin faptul că exsudatul din stadiul de infiltraţie
devine purulent şi formează abcese superficiale sau profunde. Dacă abcesul este superficial,
atunci porţiunea din cornee se elimină şi lasă în loc un ulcer cornean. Când ulcerul este profund,
acesta se acompaniază în camera anterioară şi de un exsudat purulent denumit hipopion, dispus
în formă de semilună la partea inferioară a camerei anterioare. Hipopionul nu conţine microbi,
pentru că aceştia nu pot trece bariera membranei Descement, în schimb toxinele lor pot acţiona
asupra vaselor de sânge şi pot provoca o irită toxică. În situaţii mai grave, procesul ulcerativ
poate să ajungă până la membrana Descement, care sub presiunea exercitată de umorile apoase
din camera anterioară, poate să hernieze sub formă de veziculă, printre straturile distruse ale
corneei şi să dea naştere unui cheratocel. Sunt cazuri când este distrusă şi membrana Descement
şi atunci umoarea apoasă se scurge la exterior, diminuând tonusul ocular. Uneori este posibil ca
şi irisul să hernieze sau să se lipească de faţa internă a corneei.
Prognosticul este favorabil în formele nesupurative şi rezervat spre grav în formele
supurative, cu ulcere şi abcese corneene.
Tratament. De la bun început se va avea în vedere înlăturarea tuturor factorilor care
produc şi întreţin cheratitele şi asigurarea unui confort igienic în adăpost.
Tratamentul medicamentos îl precede pe cel chirurgical şi este bine să fie aplicat
individual şi în funcţie de stadiul în care s-a diagnosticat boala. Durerea se calmează cu colire
conţinând xilină şi dionină, iar infecţiile se tratează prin colire îmbogăţite cu antibiotice şi
chimioterapice sau prin unguente oftalmice. Înaintea aplicării lor, în caz de secreţii oculare
abundente, se recomandă spălături cu ceaiuri antiseptice (ceai de muşeţel) sau soluţie de acid
boric 5% (antiseptic şi antimicotic), la temperatura corpului. Folosirea colirelor cu
corticosteroizi are o mulţime de avantaje în cheratitele vasculare, dar şi un mare dezavantaj, dat
de acţiunea lor colagenolitică, ce se poate corecta prin asocierea cu L-cisteină.
Tratamentul chirurgical se aplică în cazul în care nu se obţin rezultate pe cale
medicamentoasă. Se face paracenteza, în scopul evacuării produselor patologice acumulate în
camera anterioară, iar apoi, în cazul ulcerelor, acoperirea cu lambou cutanat, după o prealabilă

292
antisepsie şi drenarea suprafeţelor. În iminenţă de perforare a corneei, când ulcerul este dispus
central, se vor face instilaţii oculare cu soluţie de atropină 1%, iar dacă ulcerul este periferic, se
va recurge la instilaţii cu soluţie de pilocarpină 1%. De asemenea, în ulcerele perforate se poate
recurge la transplantul de cornee. În cheratitele supurative, cu afectarea stării generale, se
administrează pe cale generală antibiotice şi sulfamide.

A. Cheratita ulceroasă
Este întâlnită la toate speciile, atât în formă de cheratită, cât şi de cheratoconjunctivită.
Caracteristica principală constă în faptul că în cursul evoluţiei bolii apare şi se dezvoltă o leziune
de tip ulceros (cu pierdere de substanţă) şi cu evoluţie progresivă.
Etiopatogeneză. Cheratita ulceroasă este produsă de factori (mecanici, fizici, chimici)
care creează o discontinuitate a epiteliului la acest nivel (înţepătură, secţionare, coagulare,
arsură). Cheratita ulceroasă poate fi urmarea tulburărilor metabolice.
Simptome. Ulcerul cornean poate fi uni- sau bilateral (secundar) în boala Carre sau
hepatita infecţioasă a câinelui. Diagnosticul se stabileşte prin examen clinic cu lupa binoculară şi
eventual prin coloraţia suprafeţei corneei cu fluoresceină. Marginile ulcerului sunt de obicei uşor
reliefate, formând un mic burelet, care se poate remarca după modul cum are loc reflexia
luminii. Se observă deprimarea animalului bolnav, care rămâne retras şi refuză hrana, iar
pleoapele se găsesc în blefarospasm continuu. În situaţiile în care ulcerul cornean este însemnat,
procesul distructiv al ulcerului poate să ajungă până la membrana Descement, care sub presiunea
umorii apoase din camera anterioară să hernieze prin cornee, sub forma unei vezicule.
Prognosticul este grav.
Tratamentul medicamentos se face prin cauterizarea cu soluţie Lugol sau tinctură de iod
aplicată pe marginea ulcerului. Pentru cicatrizare se pot utiliza antibiotice topice, precum
cloramfenicol (are o foarte bună absorbţie), gentamicină, neomicină + polimixină B, bacitracină
+ neomicină, neomicină + polimixină B + bacitracină, aureomicină, nistatin + neomicină,
triamcinolon, unguent oftalmic cu kanamicină. Unii autori recomandă administrarea de atropină,
însă s-a demonstrat că aceasta creşte oftalmotonusul, ceea ce favorizează perforarea corneei. În
acest sens, o alternativă la atropină ar fi pilocarpina. Tratamentul chirurgical al cheratitei
ulceroase utilizează tehnicile descrise la tratamentul general al cheratitelor.

B. Cheratita sicativă
Cheratita sicativă se produce din cauza unei insuficienţe a secreţiei lacrimale. Frecvenţa
acestei cheratite este variabilă, incidenţa mai crescută fiind amintită la câine.
Etiopatogeneză. Traumatismele de la nivelul capului sau al globului ocular pot duce la
atrofia glandelor secretorii, dar şi a musculaturii aferente. Lipsa congenitală (malfuncţia)
secretorie a glandelor lacrimale a fost pusă în evidenţă la câini din rasele Yorkshire Terrier,
Chihuahua şi Pinscher. Alte cauze sunt: stările de microftalmie (cu lipsa totală sau parţială a
secreţiei), stările de intoxicaţie (care au un impact sever, din cauza acţiunii directe asupra
celulelor secretorii ale glandei lacrimale – ex. botulism, consum de beladonă), deficienţele
nutriţionale (în special în vitamina A şi aminoacizi), bolile cronice sau stările inflamatorii
cronice (ex. blefarite cronice, în care glandele lacrimale pot fi afectate permanent sau temporar).
Simptome. Cheratitele sicative pot să apară la orice vârstă şi se caracterizează prin
disconfort, fotofobie, blefarospasm la unul sau la ambii ochi şi pierderea transparenţei corneei.
În timpul evoluţiei, conjunctiva devine roşie, îngroşată, catifelată, prezentând o secreţie
unctoasă, lipicioasă. Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectelor clinice, însă o metodă mai
bună pentru diagnostic este testul lui Schimen, care constă în introducerea unei hârtii test în
sacul conjunctival, în vecinătatea treimii temporale. Hârtia trebuie ţinută un minut, cu pleoapa
ochiului închisă. După îndepărtare, porţiunea umezită se măsoară pe o scară milimetrică.
Valorile testului lui Schimen sunt cuprinse între 5-35 mm/minut, în medie 19,8 mm/minut.
Tratamentul conservativ este bine să fie continuat până când funcţia secretorie revine la
normal, în stările în care secreţia lacrimală este suprimată parţial sau chiar total, dar pe o

293
perioadă scurtă de timp. Se poate utiliza o gamă largă de colire oculare („lacrimi artificiale”).
Tratamentul chirurgical presupune anestezia gazoasă sau neuroleptanalgezia (xilazină +
ketamină) şi contenţia pacientului în decubit lateral, pe masa de operaţie. Se retractează buza
superioară, pentru a se pune în evidenţă papila dentară de deasupra molarului carnasier şi cu o
sondă netedă, subţire şi rotunjită la un capăt, se pătrunde în canal printr-o manoperă de rotaţie,
până când aceasta întâlneşte un obstacol. Se efectuează apoi o incizie circulară în jurul papilei,
tamponându-se locul incizat şi se dilacerează ţesuturile din jurul papilei şi a canalului. Se
efectuează incizia pielii, de-a lungul liniei canalului parotidian, punându-se în evidenţă nervii
bucali (ventral, dorsal) şi vena facială. Se dilacerează cu multă grijă în continuare pe la nivelul
muşchiului maseter, până la eliberarea completă a acestuia, iar cu ajutorul unei pense
hemostatice se tunelizează pe sub piele, pentru a fixa canalul la nivelul conjunctivei palpebrale,
respectiv baza membranei nictitante. Membrana nictitantă este ţinută perpendicular, în timp ce
printre braţele pensei se efectuează o incizie care să permită pătrunderea şi completa tunelizare.
Papila este fixată şi suturată cu catgut de 6-0, în patru puncte (medial, lateral, superior, inferior),
incizia bucală se închide prin câteva fire, iar pielea se suturează la sfârşitul intervenţiei.

C. Cheratita pigmentară
Această formă de cheratită este întâlnită într-o prevalenţă foarte ridicată şi poartă această
denumire datorită faptului că doar această parte din cornee este implicată.
Etiopatogeneza se centrează pe: (1) factori traumatici direcţi, în stări precum trichiazis,
districhiazis, entropion, dermoid (în care firele de păr au o acţiune mecanică şi iritativă în mod
continuu); (2) stările de vascularizaţie superficială sau profundă din procesele inflamatorii
(induc şi ele migraţia de pigment); (3) stările de cheratită interstiţială, când acest tip de cheratită
nu este descoperită la timp şi rămâne netratată; (4) migrarea pigmentului uveal (ca urmare a
perforării corneei şi a prolabării irisului, rezultând o comunicare anterioară între iris şi cornee).
Tratamentul constă în îndepărtarea factorilor traumatici în situaţiile de trichiazis,
districhiazis, entropion sau dermoid. O particularitate la unele rase de câini este aceea de a
îndepărta chirurgical faldurile cutanate de la nivelul feţei, dacă prin această manoperă se
îndepărtează sursa iritaţiei corneene, procedeu care presupune toaletarea pielii după tehnica
cunoscută (tundere, radere, dezinfecţie, antisepsie locală), incizia pielii sub forma literei V
întors, având vârful deasupra botului şi sutura în puncte separate.
Dacă pigmentul perturbă vederea, este necesară îndepărtarea lui, fie prin utilizarea unei
lame de bisturiu corespunzătoare, fie prin cauterizare, cu produse pe bază de fenol. În schimb,
pigmentul uveal depozitat în şi pe cornee nu trebuie niciodată „deranjat” chirurgical.

D. Cheratita interstiţială (profundă, parenchimatoasă)

Această formă de cheratită produce opacitate şi vascularizaţie profundă, infiltraţie
celulară difuză şi edem, concomitent cu inflamaţia irisului şi a corpului ciliar. Din cauza
opacifierii pronunţate a corneei, de cele mai multe ori, irisul nu poate fi vizualizat şi examinat.
Etiopatogeneză. Cauzele cheratitei interstiţiale sunt reprezentate prin: plăgi oculare
severe, procese septice localizate la nivelul tonsilelor, dinţilor, sinusurilor, urechilor, coarnelor
etc., boli specifice (boala Carre, hepatita infecţioasă, cheratoconjunctivita taurinelor, cabalinelor,
oilor şi caprelor, toxoplasmoza), cheratite ulcerative severe, reacţii postvaccinale, uveite.
Simptomele sunt atât de caracteristice, încât diagnosticul se poate stabili fără dubii.
Tratament. Foarte importantă în abordarea tratamentului este anamneza, care se poate
direcţiona asupra cauzei sau cauzelor care au provocat cheratita. Se preconizează administrarea
sistemică a produselor pe bază de cloramicetin sau a sulfamidelor şi utilizarea compreselor
calde, aplicate pe pleoape (duc la atenuarea durerii şi îmbunătăţirea circulaţiei oculare).

E. Cheratita cronică superficială (sindromul Uberreiter)

Este cunoscută şi sub următoarele denumiri: cheratita cronică superficială a câinelui,
panus canin, panus degenerativ, panusul Ciobănescului German.

294
 Simptome. Boala debutează prin conjunctivită catarală şi fotofobie, iar apoi apar şi
leziunile corneene, la început prin apariţia unor vase sanguine discrete şi subţiri. Treptat,
numărul vaselor se măreşte, vascularizaţia devine evidentă, invadează corneea şi are loc
formarea de ţesut de granulaţie, care poate invada toată suprafaţa corneană.
Prognosticul este rezervat.
Tratament. Se poate face uz de corticosteroizi (hidrocortizon, dexametazonă 0,5%),
triamcinolon acetonid, aureomicină unguent, radioterapie sau tratament combinat (radioterapie +
corticosteroizi). La 1-5 luni de la întreruperea aplicaţiilor locale se constată recidive, ceea ce
face ca tratamentul să fie necesar toată viaţa animalului.

1.11. Cheratoconjunctivitele

Etiopatogeneză. Cheratoconjunctivitele se întâlnesc mai ales la bovine, dar şi la celelalte

specii de animale. Etiologia lor este extrem de complexă, existând factori comuni şi factori
specifici pentru fiecare specie. La bovine, boala este rezultatul interacţiunii factorilor nespecifici
cu efect iritant asupra ochilor şi dezvoltarea florei bacteriene: radiaţiile ultraviolete, pulberile din
adăposturi, factorii chimici (NH3, H2S), bacteriile nespecifice (S. aureus, C. pyogenes, Ps.
aeruginosa, S. pyogenes, S. fecalis). La cabaline, boala este cauzată de M. equi, S. aureus, S.
zooepidermicus, S. equi, Corynebacterium, Neisseria, Micrococcus etc. La oi şi la capre, boala
este indusă de Moraxella, Chlamydia, M. conjunctivae, M. argini etc.
La suine, rolul principal este deţinut de carenţa în vitamina A.
Simptome. La bovine, boala este mai frecventă vara şi debutează prin conjunctivită,
epiforă evidentă, fotofobie, abatere, durere şi sensibilitate, iar după 2-3 zile începe opacifierea
corneei. La cabaline, semnele clinice sunt asemănătoare şi durerea este mai accentuată, iar
opacifierea se produce în câteva zile, urmată fiind de o vascularizaţie însemnată.
La ovine şi la caprine, manifestarea clinică este asemănătoare cu cea a bovinelor.
Debutul este prin hipersecreţie, fotofobie şi congestie, iar apoi, în jurul limbului sclerocornean,
pot să apară foliculi şi flictene, opacifierea corneei şi panus.
Prognosticul devine favorabil dacă tratamentul este instituit precoce, însă în caz contrar,
boala poate duce la orbire.
Tratamentul se face prin izolarea animalele bolnave, îmbunătăţirea condiţiilor de
întreţinere şi alimentaţie şi tratament medicamentos, folosind un preparat cu cloramfenicol
racemic 0,2, vitamina A uleioasă 50.000 UI, lanolină 10, pilocarpină 1% 20 ml şi vaselină 70,
administrat de trei ori pe zi în formele uşoare şi de cinci ori pe zi în cele grave. Alte substanţe:
kanamicină, tetraciclină, gentamicină, teramicină, neomicină, ampicilină, hemocolir sulfamidat.

A. Cheratoconjunctivita uscată
Este semnalată în special la câini şi se caracterizează prin încetarea secreţiei lacrimale,
uscarea şi opacifierea corneei şi cecitate prin lipsa de transparenţă a mediilor oculare.
Etiopatogeneză. Cauzele acestei afecţiuni sunt: sulfamidoterapia prelungită, în special cu
sulfadiazină, jigodia şi germenii nespecifici (stafilococi, streptococi, coli).
Simptome. Boala este uşor de recunoscut, deoarece corneea se uscă progresiv, este
acoperită de secreţii uscate, iar în forma acută, evoluţia decurge repede spre ulcer cornean.
În evoluţia cronică predomină fenomenele de vascularizaţie invadantă a corneei (corneea
este roşiatică, cenuşie, murdară), iar animalele îşi pierd treptat vederea. În sprijinul
diagnosticului se poate observa că secreţia lacrimală scade treptat cu câteva săptămâni înainte de
apariţia leziunilor corneene, aspect care poate fi probat prin testul Schimen.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul medicamentos are ca scop umezirea şi lubrefierea corneei, prin instilaţii de
3-4 ori pe zi cu soluţie lacrisept sau acetilcisteină 20%, respectiv colir oftalmic cu cloramfenicol
0,5%, la care adăugăm câteva picături de pilocarpină.

295
 B. Cheratoconjunctivita infecţioasă a taurinelor
Este inflamaţia corneei şi a conjunctivei, cu caracter contagios, transmiţându-se de la
animalele bolnave la cele sănătoase sub formă epizootică sau enzootică, mai frecvent la
animalele până la vârsta de 2 ani. Boala este importantă din punct de vedere economic şi poate fi
observată în timpul verii, dar şi toamna, mai evidentă în marile aglomerări de animale.
Etiopatogeneză. Dintre factorii favorizanţi (iritanţi), se pare că cel mai important rol îl au
razele ultraviolete, carenţele în vitamina A, praful şi amoniacul din adăposturi. Bacteriile
nespecifice joacă şi ele un rol secundar (stafilococi, corinebacterii, streptococi etc.). Factorii
determinanţi par să fie rickettsiile şi moraxelele, uneori în evoluţii asociate cu unele tulpini de
adenovirusuri. În răspândirea bolii de la un animal la altul un rol important îl au muştele.
Simptome. După o perioadă de incubaţie de circa 2-5 zile, boala debutează prin
conjunctivită, congestie şi lăcrimare abundentă, fotofobie şi mioză.
După 2-3 zile, începe opacifierea corneei, mai întâi la centru, iar apoi pe toată suprafaţa,
acompaniată de apariţia vascularizaţiei. La unele animale, din cauza hipertoniei oculare, globul
ocular devine exoftalmic, evidenţiat prin cheratoglobus. În formele mai grave, ochiul devine
proeminent, cu vârful cheratoconului îngroşat şi ulcerat, existând posibilitatea perforării şi a
apariţiei de complicaţii (cheratocel, flegmonul globului ocular etc.). La alte animale,
cheratoconul prezintă o deformare în centru, care simulează stafilomul. Starea generală a
animalului este afectată, durerea este foarte mare, iar boala are o durată de 10-30 zile.
Prognosticul este favorabil, tratamentul aplicat precoce dând rezultate favorabile, însă
netratarea sau tratarea târzie a bolii duce la complicaţii cum sunt ulcerele corneene.
Tratamentul are în vedere izolarea animalelor bolnave şi oprirea răspândirii bolii la
celelalte animale din efectiv. Durerea şi infecţia se combat prin mijloacele terapeutice
cunoscute, sub formă de colire sau unguente, iar în caz de cheratocel, pentru a diminua
presiunea oculară, se fac instilaţii cu ezerină 1%. Mai pot fi utilizate şi pomezile cu tetraciclină
sau aureomicină, în aplicaţii pe cornee, de 1-3 ori pe zi. De asemenea, în cazuri grave, cu
alterarea stării generale, se recomandă antibiotico- şi chimioterapia pe cale generală.

C. Cheratoconjunctivita thelazică
Evoluează asemănător cu cea infecţioasă, dar cu semne mult mai şterse de boală şi cu
afectarea unui număr mai mic de animale. Boala îmbracă un tablou clinic mai grav când se
asociază cu afecţiunea precedentă. Ca tratament, se recomandă utilizarea medicaţiei
antihelmintice, sub formă de colire şi unguente: soluţie de adipat de piperazină 3%, soluţie
Lugol 1:4.000, fenotiazină în suspensie de ulei de soia 3%, iodoform sub formă de pulbere
(urmat de spălături cu acid boric), tetramisol (per os, în doză de 15 mg/kc).

1.12. Stafilomul, degenerările şi distrofiile corneene

Stafilomul cornean este o cicatrice ectatică a corneei, în care este înglobat irisul şi care
apare în urma unui ulcer cornean mare şi perforat. Irisul, herniat pe o suprafaţă mare, prin
perforarea corneei, este inclavat în procesul cicatricial şi fiind mai puţin rezistent decât corneea,
se lasă împins înainte de către tensiunea intraoculară, producându-se astfel ectazia. Dacă această
ectazie ocupă numai o mică parte din cornee se produce stafilomul parţial (acuitatea vizuală este
redusă), iar când ocupă toată suprafaţa corneei apare stafilomul total (vederea este complet
abolită). Stafilomul, fiind o leziune cicatricială definitivă, nu este însoţit de manifestări
inflamatorii. Totuşi, atunci când este de dimensiuni mari, poate provoca o uşoară iritaţie,
manifestată printr-o secreţie lacrimală seroasă sau purulentă.
Degenerările corneene sunt leziuni cu evoluţie lentă, fără tendinţă de vindecare, cu o
etiologie încă necunoscută. Cheratoconul este o deformaţie a corneei, sub formă de con, la
început cu păstrarea transparenţei, iar apoi cu opacifierea sa, care produce tulburări vizuale
importante, deoarece modifică refringenţa corneei. Cheratoglobul se caracterizează printr-o
deformaţie prin bombarea corneei şi este incurabil.

296
 Distrofiile corneene sunt în general bilaterale, au o predispoziţie de rasă şi se transmit
genetic. Majoritatea sunt trigliceride, colesterol, calciu etc. şi nu necesită tratament.

1.13. Anomaliile tractului uveal

Coloboma iriană reprezintă lipsa unei porţiuni din marginea liberă a irisului şi poate fi
congenitală sau dobândită, prin traumatisme accidentale sau operatorii. Când coloboma se
localizează pe suprafaţa porţiunii libere a irisului, apar mai multe orificii în iris, adevărate pupile
accesorii, însoţite de o vedere neclară (imagini multiple ale aceluiaşi obiect). Anomalia nu are
tratament, eventual se pot lua unele măsuri de selecţie, pentru a evita perpetuarea sa ereditară.
Aniridia împiedică acomodarea vederii în raport cu intensitatea luminoasă.
Persistenţa membranei pupilare se exprimă clinic printr-o formaţiune membranoasă,
care acoperă parţial sau total pupila, de aspectul unei pânze.
Albinismul reprezintă lipsa sau insuficienţa pigmentului irian şi poate să apară drept
caracter de rasă la unele animale, dar şi ca semn al unei încrucişări nedorite. Între culoarea
animalelor şi albinism există o corelaţie (la caii de culoare vânătă şi la porcii albi).
Anizocromia iriană se caracterizează prin incompleta maturare sau absenţa celulelor
pigmentare din stratul pigmentar anterior şi apare în cazul încrucişărilor multiple.

1.14. Traumatismele irisului

Rănile irisului au ca semne clinice dominante hemoragiile de la nivelul camerei

anterioare a globului ocular. Prognosticul este rezervat (pot să apară complicaţii), iar tratamentul
se face cu colire pe bază de dionină şi atropină.
Iridodializa reprezintă ruperea sau smulgerea irisului, cu desprinderea parţială a bazei
sale, fiind produsă de leziunile traumatice puternice. Simptomele sunt de tip hemoragic,
observându-se imediat după traumatism prezenţa hemoragiei în camera anterioară a globului
ocular, din cauza căreia deşirarea irisului nu poate fi observată. Mai târziu apare faza de
resorbţie, sângele fie se depune sub formă de hipohemă, fie se resoarbe şi clarifică parţial sau
total camera anterioară, permiţând identificarea şi aprecierea leziunilor. Sunt citate şi cazuri de
iridodializă totală, când irisul desprins se retractă şi pluteşte în camera anterioară a ochiului.
Tratamentul constă în atenuarea fenomenelor iritative, ruptura totală fiind incurabilă.

1.15. Uveitele

Sub termenul de uveite sunt desemnate stările inflamatorii ale tractului uveal, care se pot
clasifica după localizarea lor în: anterioare (iridociclitele), posterioare (coroidita) şi difuze
(iridociclocoroidite sau oftalmii, afectând toate cele trei formaţiuni).
Etiopatogeneză. În etiologia uveitelor se menţionează intervenţia unor virusuri, bacterii
(stafilo- şi streptococi) şi paraziţi (oncocerci, toxoplasme), în general agentul cauzal provenind
dintr-o infecţie cantonată în alte regiuni (omfalite, artrite, sinovite, carii dentare etc.). Uveitele
pot fi declanşate şi de unele reacţii anafilactice, ca urmare a descărcării de histamină, precum şi
ca urmare a cheratoconjunctivitelor, a rănilor penetrante sau a ulcerelor de la nivelul diverselor
componente ale globului ocular. Un rol important în declanşarea uveitelor îl are hipovitaminoza
A şi B, diferitele intoxicaţii cu fungi sau substanţe fitofarmaceutice etc.
Simptome. Faza de hiperemie este întâlnită în primele 3-6 zile şi se caracterizează clinic
prin mioză, edem conjunctival, durere, fotofobie, epiforă şi congestia irisului (mai pregnantă la
nivelul vaselor care provin din marele cerc irian). Zona sclerală din imediata vecinătate a
limbului sclerocornean este mai evidentă şi colorată în roşu violaceu, formând aşa numitul cerc
pericheratic. În umoarea apoasă se pot observa cheaguri filamentoase.
Faza de exsudaţie, aproximativ de aceeaşi durată, se caracterizează prin modificarea
permeabilităţii vasculare, fenomen din cauza căruia apare un exsudat hemoragic la nivelul

297
camerei anterioare, însoţit de migrări ale celulelor imunocompetente. Exsudatul este opalescent
şi se poate depune în partea declivă a camerei anterioare, sub formă de hipohemă sau hipopion.
Fenomenele exsudative ce se dezvoltă la polul anterior al ochiului sau la nivelul fundului de ochi
conferă o culoare galbenă murdară globului ocular, cu pierderea parţială a transparenţei corpului
vitros. Mioza se accentuează din cauza tumefacţiei irisului.
Faza de resorbţie se caracterizează prin atenuarea până la dispariţie a fenomenelor
inflamatorii. În cazul în care resorbţia este parţială, se pot înregistra sechele, care afectează într-
o măsură mai mică sau mai mare vederea.
Faza de organizare include fenomene de stabilizare a sechelelor postinflamatorii:
opacifieri ale părţii posterioare a corneei, aderenţe ale irisului la cornee sau la cristalin, ocluzii
sau secluzii ale pupilei, opacifieri ale cristalinului şi ale corpului vitros etc.
Faza de atrofie constă în reducerea în dimensiuni a globului ocular, cu pierderea
definitivă a vederii. Prin reducerea dimensiunilor globului ocular, fanta palpebrală devine
triunghiulară, semn care este comun tuturor atrofiilor oculare, indiferent de cauză.
Prognosticul este rezervat, din cauza recidivelor şi a sechelelor care se instalează în
timp, reducând până la dispariţie vederea animalului.
Tratament. Medicaţia antiinflamatorie uzitează de preparate sub formă de colire sau
unguente, care conţin corticosteroizi, penicilină, iodură de potasiu sau atropină. Dintre unguente,
se recomandă cele care conţin kanamicină şi hidrocortizon, bacitracină şi neomicină bază. În
formele grave, pe cale parenterală se administrează hidrocortizon, prednisolon sau
dexametazonă, iar la animalele mari şi hiposulfit de sodiu. Pentru combaterea durerii, se
recomandă ca în colire să se adauge cocaină, xilină sau adrenalină. Tratamentul antiinfecţios pe
cale generală se face fie în scop preventiv, fie pentru combaterea proceselor infecţioase, fiind
justificat şi atunci când corticoterapia pe cale generală se prelungeşte. Pentru prevenirea formării
aderenţelor dintre iris şi cristalin, se indică administrarea de atropină 1%, de 3-4 ori pe zi. De
asemenea, este utilă terapia antialergică şi corectarea carenţelor vitaminice.

1.16. Oftalmia recidivantă a calului

Sub această denumire se defineşte un sindrom inflamator exsudativ, cu caracter

recidivant, al membranei uveale, care cu timpul cuprinde şi restul formaţiunilor oculare.
Etiopatogeneză. Din multitudinea de teorii emise, două par să aibă cei mai mulţi adepţi:
teoria infecţioasă (consideră infecţiile cu leptospira ca fiind cele care stau la baza etiologiei bolii,
însă unii autori sunt adepţi şi ai teoriei parazitare – microfilarii şi oncocerci – susţinând că faza
de migrare a paraziţilor ar corespunde cu periodicitatea acceselor) şi teoria anafilactică (arată că
boala este apanajul unei stări alergice, provocată de unele albuminoide descompuse la nivelul
intestinului, de unde ajung în sânge şi nefiind neutralizate rapid şi în întregime, ajung în
concentraţie mare la nivelul globului ocular, unde declanşează boala).
Simptomele sunt cele ale uveitelor în general, inflamaţia declanşându-se periodic, la
intervale de aproximativ o lună. În stadiul dintre accese se observă o serie de modificări ale
componentelor globului ocular: o uşoară opacifiere a corneei, existenţa la periferia ei a unui inel
opac, cutarea pleoapelor superioare în accent circumflex, forma neregulată a pupilei, dată de
aderenţele irisului la cristalin, coroidita atrofită (diagnosticată cu oftalmoscopul). În perioada de
stingere (după recidivă) pot să apară sechele, cum sunt luxaţia sau subluxaţia cristalinului,
dezlipirea parţială sau totală a retinei, atrofia nervului optic şi uneori chiar atrofia întregului glob
ocular. Acuitatea vizuală se reduce treptat, ajungându-se după mai multe accese la cecitate.
De obicei, în cursul acceselor, starea generală a animalului nu este modificată, totuşi în
cazuri foarte rare apare o uşoară febră şi inapetenţă.
Prognosticul este grav.
Tratament. Profilactic, în raţia animalelor se va evita introducerea alimentelor alterate şi
se va recurge la echilibrarea raporturilor nutriţionale. Curativ, se va înlătura cauza atunci când
aceasta a putut să fie identificată, se va scuti animalul de la muncă şi se va adăposti în grajduri

298
cu lumină obscură. Se va administra o medicaţie rezolutivă, respectiv iodură de potasiu per os,
10-15 g pe zi, în două reprize, până la apariţia fenomenelor de iodism. În cazul în care animalul
refuză ingerarea medicamentului, acesta se va administra pe cale i.v. Concomitent, se aplică şi
medicaţia antiinflamatoare şi desensibilizantă, reprezentată prin salicilat de sodiu soluţie 20%
(30-40 g) şi hidrocortizon sub formă de unguent pentru aplicaţii oculare, asociat cu
administrarea pe cale i.m. a 0,5-1 mg/kc, timp de 5-6 zile. Pentru decongestionarea irisului şi
evitarea formării de sinechii, se va aplica un colir cu atropină 1%. Pentru restabilirea echilibrului
umoral se poate administra i.v., o dată la 2 zile, o soluţie formată din: hiposulfat de magneziu,
hiposulfit de sodiu, clorură de calciu, bromură de sodiu şi apă distilată. Se pot folosi purgative şi
diuretice pentru dezintoxicare, schimbarea hranei şi administrarea de vitamină B 2, în doză de 40
mg. Antibioticoterapia, asociată cu tratamentul expus mai sus, se justifică pentru caracterul
infecţios al bolii şi pentru aplicarea corticosteroizilor.

1.17. Anomalii de dezvoltare ale cristalinului

Afachida poate fi congenitală, manifestându-se mai frecvent unilateral sau dobândită,

consecutiv lensecomiei (extracţia cristalinului) sau prin resorbţia cristalinului cataractat. În lipsa
cristalinului, ochiul are o slabă putere de refracţie, care ar putea fi corectată cu ochelari cu lentile
convergente puternice (la om) sau prin implant de cristalin artificial.
Coloboma constă în lipsa unei porţiuni din cristalin, produce tulburări de vedere şi poate
fi asociată cu alte anomalii (microftalmia, entropion, persistenţa membranei pupilare).

1.18. Cataracta

Cataracta se caracterizează prin pierderea transparenţei cristalinului, în funcţie de gradul

de opacitate atins calitatea imaginii scăzând până la a sesiza doar lumina şi întunericul.
Afecţiunea poate fi clasificată din mai multe puncte de vedere: după localizare (polară –
anterioară sau posterioară, piramidală, capsulară – anterioară şi posterioară, lenticulară, capsulo-
lenticulară, nucleară), după etiologie (congenitală, dobândită), după fazele evolutive (incipientă,
intumescentă, matură, hipermatură, membranoasă).
Etiopatogeneză. Factorii cataractogeni sunt foarte diferiţi: disocierea fibrelor normale ale
cristalinului şi apariţia unor fibre noi, aderente, precum şi depunerea între fibre a unor substanţe
cum sunt lipidele, sărurile de calciu şi colesterină, acoperirea cristalinului cu exsudat. De
asemenea, unele substanţe ingerate accidental pot determina opacifierea cristalinului: nutreţuri
poluate, insecto-fungicide, naftalină, medicamente administrate prelungit (tranchilizante,
corticosteroizi, inozitol, sorbitol, unele sulfamide retard). Cataracta poate fi produsă şi de
expunerea la unele radiaţii (X, UV, IR), tetania postpartum, diabet, uveite, glaucom, leucoze etc.
Traumatismele pot produce deşirarea capsulei anterioare şi pătrunderea lichidului camerular, în
timp ce procesele inflamatorii produc un exsudat, care se depune pe capsula cristalinului,
respectiv toxine, care pătrund în cristalin şi determină fenomene degenerative. La unele rase de
câini sunt citaţi şi factorii ereditari, incidenţa cataractei crescând odată cu vârsta.
Simptome. Simptomatologia este dominată de apariţia opacifierii cristalinului, însă în
formele incipiente, semnele sunt de obicei şterse şi trec neobservate. Clinic, pe măsură ce
transparenţa cristalinului scade, se înregistrează şi o scădere a acuităţii vizuale, manifestarea
clinică a cataractei fiind legată şi de fazele evolutive ale sale: incipientă (cristalinul are aspectul
unui geam aburit, iar acuitatea vizuală este uşor scăzută), intumescentă (cristalinul creşte în
volum din cauza pătrunderii lichidului camerular pe la nivelul capsulei, iar opacifierea este mai
vizibilă), matură (întregul cristalin este opacifiat, de consistenţă dură şi deshidratat), hipermatură
(cristalinul ia aspectul unui sac membranos, cu un conţinut lichid) şi membranoasă (materialul
lenticular se resoarbe, iar cristalinul este reprezentat numai printr-o capsulă opacă). În ultimele
trei forme de cataractă, animalul nu mai vede şi se deplasează cu dificultate.
Prognosticul este nefavorabil, în majoritatea cazurilor având loc pierderea vederii.

299
 Tratamentul medicamentos va fi preferat intervenţiei chirurgicale. Acesta se bazează pe
administrarea de colire cu iodură de potasiu 1,5%, câte o picătură pe zi, timp de 15 zile, după
care urmează o pauză de 15 zile şi tratamentul se reia, pe parcursul a 5-6 luni. Cu rezultate
satisfăcătoare s-a utilizat iodura de sodiu, administrată i.v., în asociere cu vitamina B 2 (40 mg) şi
cu un unguent cu kanamicină şi hidrocortizon, în aplicaţii oculare, timp de 10 zile.
Tratamentul operator este posibil şi la animale, însă greu de efectuat şi din cauza
particularităţilor structurale pe care le prezintă zonula Zinn. Este indicat în cataractele mature şi
hipermature şi obligatoriu în stările complicate cu glaucom. Când se decide tratamentul
operator, cazurile trebuie bine selectate, prin examen complex, pentru a aprecia integritatea
celorlalte formaţiuni (retina, nervul optic), starea septică sau aseptică a globului ocular. Ca
regulă, tratamentul chirurgical se aplică după cel medicamentos, după stimularea forţelor
resorbtive, fiind necesară pregătirea preoperatorie: examenul clinic general, tratamentul
antiinflamator şi antihemoragic local şi general (cu 3-5 zile înainte de operaţie). Local, se
instilează colire cu antibiotice şi hidrocortizon, timp de 2-4 zile, iar cu 24 ore înaintea operaţiei,
un colir midriazic (atropină 1%). Operaţia se execută sub anestezie generală, prin
narconeuroplegie sau narconeuroleptanalgezie, asociată cu blocajul retrobulbar. Se face toaleta
oculară şi periorbitară, se deschide larg fanta palpebrală, prin fixarea pleoapelor cu fire de
mătase şi se aplică un câmp operator. Înlăturarea cristalinului se poate face prin mai multe
metode. Disciziunea este operaţia de cristaloidotomie, cu secţionarea sau deşirarea capsulei
anterioare a cristalinului, care va permite pătrunderea în cristalin a umorii apoase, aceasta
producând liza şi resorbţia progresivă a cristalinului. Extracţia (lensectomia) reprezintă
înlăturarea totală sau extracapsulară (rămânând capsula posterioară) a cristalinului. Extracţia se
face după ce a fost lizată zonula Zinn, pe la nivelul unei răni corneene, după ce se aplică
criosonda pe cristalin sau se balansează acesta cu ajutorul unor pense sau anse speciale.
Facoemulsia se bazează pe fragmentarea cristalinului cu ajutorul unei sonde cu ultrasunete şi
aspirarea sa ulterioară. Reclinaţia, luxarea şi coborârea posterioară a cristalinului, se realizează
prin dislocarea sa cu ajutorul unui ac introdus în scleră, la 2-3 cm de limbul sclerocornean şi sub
diametrul orizontal dintre iris şi cristalin.

1.19. Subluxaţia şi luxaţia cristalinului

Etiopatogeneză. Cauza majoră a acestor deplasări cristaliniene în afara inserţiilor

anatomice o reprezintă ruperea sau liza zonulei Zinn, dar sunt incriminate şi unele traumatisme
puternice, unele inflamaţii (uveitele) etc. Consecinţa dislocaţiei cristaliniene este pierderea
vederii, ca urmare a astigmatismului, precum şi a cataractei consecutive.
Simptome. În luxaţia anterioară, cristalinul se află în faţa irisului, în camera anterioară a
ochiului şi poate fi observat cu uşurinţă la examenul clinic. În luxaţia posterioară, cristalinul se
află deplasat la nivelul corpului vitros, astfel încât este greu sau imposibil de observat pe la
nivelul pupilei, sub forma unei pete opace. Alteori, este sesizat în urma mobilităţii deosebite a
irisului la mişcările globului ocular, din cauza faptului că irisul nu mai face sprijin pe cristalin.
Tratament. Dacă mediile au rămas transparente se recomandă extracţia cristalinului.

1.20. Retinita

Retinopatiile reprezintă afecţiuni a căror caracteristică principală este scăderea

progresivă a vederii, până la orbire, precedată de obicei de hemeralopie (cecitate diurnă) sau
nictalopie (cecitate nocturnă). Retinita reprezintă inflamaţia retinei, care este asociată de obicei
cu coroidita. În cazul uveitelor se produce de fapt o coroidoretinită însoţită de procese
degenerative, mai ales în urma infiltrării pigmentului sanguin la nivelul tapetului.
Etiopatogeneză. Inflamaţia retinei poate fi produsă de o multitudine de factori endo- şi
exogeni, precum şi de unele viroze sau bacterioze (leptospiroza, gurma, anazarca, tuberculoza,
jigodia), avitaminoze (A, E, C, B), diverse intoxicaţii, uremie, diabet. Sunt presupuse unele

300
tulburări metabolice, unele medicamente în doze mari sau cu electivitate mare pentru ochi
(retinopatii iatrogene). De asemenea, retinita poate avea şi origine traumatică, în acest caz fiind
consecutivă loviturilor şi contuziilor periorbitare şi de la nivelul globului ocular.
Simptomele se traduc prin scăderea progresivă a acuităţii vizuale, iar examenul fundului
de ochi evidenţiază dezlipirea retinei, cauzată de exsudatul ce se infiltrează între retină şi
coroidă. Se observă atrofii retiniene şi ale nervului optic, precum şi pete cafenii, care reprezintă
depuneri de pigmenţi sanguini. În formele traumatice, la nivelul retinei apare o estompare a
desenului tapetal, din cauza edemului şi a hemoragiei difuze.
Prognosticul este nefavorabil, mai ales când afecţiunea se diagnostică târziu.
Tratamentul vizează în primul rând reechilibrarea deficienţelor metabolice şi vitaminice.
În ultimul timp, leutina se foloseşte tot mai mult, pentru efectul său de stimulare a regenerării
celulelor nervoase, de asemenea, extractul de ochi şi terapia cu corticosteroizi.

1.21. Dezlipirea şi decolarea retinei

Afecţiunea se caracterizează prin pierderea contactului dintre retină şi coroidă, care în

condiţii fiziologice este menţinut de presiunea exercitată de corpul vitros şi de inserţiile fixe din
jurul discului optic şi de la nivelul orei serata.
Etiopatogeneză. Decolarea poate fi primară, provocată în majoritatea cazurilor de
traumatisme sau secundară, când apare în urma unei afecţiuni oculare: inflamaţiile retiniene şi
uveitele, exsudatele acumulate între retină şi coroidă, rupturi ale cristaloidei şi retinei (apărute în
urma traumatismelor şi care permit hernierea corpului vitros între coroidă şi retină), hemoragia
intraretiniană, lichefierea corpului vitros şi reducerea volumului său etc.
Simptome. Semnul principal este scăderea progresivă a acuităţii vizuale şi dificultăţile de
orientare ale animalului bolnav. Dacă decolarea este totală, vederea este complet abolită. La
examenul oftalmoscopic se observă nişte cute opalescente, dispuse radiar, în jurul discului optic.
Animalele prezintă midriază excesivă, iar reflexele pupilare directe sunt abolite.
Prognosticul este rezervat în decolarea parţială şi grav în cea totală.
Tratamentul se încearcă numai în decolarea parţială şi se bazează pe resorbtive şi
rezolutive. Decolarea parţială incipientă, care apare consecutiv uveitelor, cedează uneori la
terapia antiinflamatoare intensă, cu dexametazonă pe cale bucală sau parenterală, asociată cu
antibioticoterapia. Tratamentul operator nu se practică în oftalmologia veterinară.

1.22. Alte boli ale retinei

Edemul papilar apare în general bilateral, în urma traumatismelor, care determină o

creştere a presiunii intracraniene, însoţită de congestia pasivă a vaselor retiniene şi edemul
papilei optice. Se mai întâlneşte în caz de tumori craniene, encefalite şi hidrocefalie. La
examenul oftalmoscopic se observă papila destinsă, cu marginile conturate, vasele sanguine
ectaziate şi hemoragii retiniene. Menţinerea edemului un timp mai îndelungat duce la atrofia
nervului optic, astfel încât tratamentul trebuie să fie cauzal şi precoce.
Atrofia retiniană generalizată progresivă este o boală cu caracter ereditar, observată la
rase de câine precum Setter Irlandez, Cocker şi Teckel. Apare la vârsta de 4-5 ani şi se
caracterizează prin desprinderi de retină, diminuarea vaselor retiniene şi atrofia discului optic.
Se asociază cu opacifieri stelate ale cristalinului.
Atrofia retiniană centrală progresivă este tot de natură ereditară, fiind observată la
Labrador şi Collie. Vederea este afectată, reacţia pupilară la lumină este incompletă şi după un
timp animalul îşi pierde vederea, boala fiind incurabilă (eliminarea de la reproducţie a
animalelor care prezintă o asemenea afecţiune).

1.23. Tulburări de vedere

301
 Tulburările de vedere sunt cauzate de unele procese care scot din funcţie celulele
fotosensibile de la nivelul retinei, căile de transmitere sau zonele optice din encefal.
Hemeralopia se caracterizează prin tulburări de vedere în timpul zilei, animalele
adaptându-se cu greu la lumina intensă. Cauza este degenerarea sau lipsa congenitală a celulelor
cu conuri de la nivelul retinei.
Cecitatea reprezintă pierderea vederii, din cauza unor leziuni ale globului ocular care nu
pot fi identificate, în special tulburări ale mediilor transparente.
Ambliopia reprezintă scăderea parţială a percepţiei luminoase şi deci a calităţii imaginii,
fiind rar diagnosticată la animale, din cauza vieţii scurte. Cauza principală este degenerarea
fibrelor optice, însoţită de demielinizarea acestora, dar bolii i se atribuie şi o etiologie ereditară.
Amauroza reprezintă pierderea temporară sau definitivă a vederii, fără să se poată decela
clinic modificări la nivelul globului ocular. Cauzele amaurozei sunt multiple: leziuni sau tumori
ale nervului optic şi SNC, encefalite, viroze neurotrope, accidente alergice postvaccinale,
traumatisme craniene, intoxicaţii cu azotaţi, privaţiunea de vitamina A la viţei. La câine se
semnalează în encefalopatia din jigodie, cu congestia şi nevrita optică retrobulbară.
Ca simptome, în amauroză, ochiul bolnav are mediile transparente normale, pupila este
dilatată şi fixă, iar lumina nu mai produce nici un efect asupra ochiului. Animalele sunt fricoase
şi se lovesc de obiectele din jur, ridică mai mult membrele, se sperie şi caută să suplinească
simţul vederii prin cel al auzului (urechile sunt drepte şi într-o continuă mişcare).
Ca tratament, se încearcă identificarea şi eliminarea cauzelor, iar în formele incipiente se
poate încerca iodura de potasiu, excitantele şi nevrostenicele.
Ametropia. Viciile de refracţie pot fi cauzate de imperfecţiuni ale sistemului dioptric al
ochiului (cornee şi cristalin), curburi imperfecte ale dioptriilor, refringenţa inegală în mediile
transparente şi se caracterizează prin aceea că imaginea care se formează pe retină devine
neclară. Există vicii de refracţie sferică (miopia, hipermetropia) şi astigmatică (astigmatismul).
În miopie, imaginea se formează înaintea retinei, din cauza alungirii axului antero-posterior al
globului ocular, iar în hipermetropie, imaginea se formează în spatele globului ocular.
Astigmatismul apare atunci când curbura corneei şi a cristalinului nu este uniformă pe toată
suprafaţa şi se caracterizează prin aceea că imaginea obiectelor este neclară.

1.24. Anomaliile pleoapelor

Ablefaria poate să fie dobândită (în urma unor traumatisme cu pierdere de substanţă) sau
congenitală (mai rar). În unele cazuri se poate încerca refacerea pleoapei prin autoplastie.
Pleoapele supranumerare apar rar, în special la câine şi la mânz, iar în cazul în care
jenează globul ocular se va proceda la ablaţia lor.
Microblefaria este întâlnită numai la animalele care prezintă microftalmie.
Anchiloblefaronul este o afecţiune congenitală sau câştigată (în urma unor răni ale
marginilor libere ale pleoapelor, urmate de cicatrizări vicioase, precum şi în urma blefaritelor),
caracterizată prin sudarea parţială sau totală a marginii pleoapelor.
Anchiloblefaronul este fiziologic în primele zile după fătare la unele specii cum ar fi
carnasierele (10-15 zile). La inspecţie se constată că fanta palpebrală este fie micşorată, fie
dispărută. În anchiloblefaronul congenital total, pe faţa cutanată, fanta palpebrală este
reprezentată de o depresiune liniară. Tratamentul constă în incizia zonei de sutură, cu ajutorul
bisturiului (după ce se face o butonieră, pe unde se introduce o sondă canelată) dirijat pe sonda
canelată, atât cât este necesar ca prin retracţie inferioară, fanta palpebrală să rămână normală.
Marginile rănii pot fi suturate, apropiind astfel la fiecare pleoapă conjunctiva de piele.
Sinblefaronul rezultă prin lipirea conjunctivei palpebrale de cea bulbară, care poate fi
congenitală sau câştigată (în urma unor inflamaţii de natură infecţioasă). Mobilitatea pleoapelor
este mult diminuată, fundurile de sac conjunctivale sunt mult reduse sau chiar absente, iar
animalul manifestă epiforă, fotofobie şi tulburări de vedere. Tratamentul constă în debridarea
aderenţelor şi împiedicarea refacerii lor, prin cauterizare şi aplicarea de unguente oftalmice.

302
 Blefarofimoza reprezintă strâmtarea fantei palpebrale la nivelul unghiului intern sau
extern şi poate fi de natură congenitală, dar şi traumatică, cicatricială, în urma arsurilor, a
blefaroconjunctivitelor ulceroase şi fibrinoase. Tratamentul constă în incizia unghiului temporal
şi suturarea conjunctivei la marginea fiecărei răni, în puncte separate, cu fir de mătase.
Lagoftalmia se caracterizează prin imposibilitatea animalului (cabaline, bovine, câine)
de a închide pleoapele, din cauza paraliziei muşchiului orbicular (nervul facial). Ochiul este
expus contactului prelungit cu mediul, fiind astfel favorizată pătrunderea prafului, a substanţelor
iritante, a corpilor străini etc. Conjunctiva bulbară este hiperemiată şi îngroşată, corneea se
opacifiază, se uscă şi poate ulcera, iar necoaptarea pleoapelor determină o lăcrimare abundentă.
Uneori, lagoftalmia poate fi confundată cu exoftalmia. Tratamentul poate fi conservativ, de
prevenire a infecţiei, prin antiseptice care să conţină vitamina A, precum şi de tonifiere a
nervului facial, prin vitamina B. Tratamentul operator constă în cantotomie cu cantoplastie,
pentru micşorarea fantei palpebrale, prin rezecţia parţială a unghiului palpebral lateral,
respingerea globului ocular şi apoi sutura marginilor pleoapelor care au fost rezecate.
Entropionul poate fi spastic (consecutiv contracţiei spasmotice a muşchiului orbicular al
pleoapelor), consecutiv unei cicatrici vicioase, endoftalmiei şi lipsei de sprijin pe globul ocular
(entropion bulbar). Prin devierea pleoapei spre interior, cilii palpebrali vor irita polul anterior al
globului ocular, provocând cheratoconjunctivită, ulcer cornean etc. Tratamentul trebuie să
vizeze înlăturarea cauzelor şi înlăturarea afecţiunii ca atare prin diverse procedee operatorii.
Ectropionul poate fi paralitic (în paralizia nervului facial), cicatricial (în urma rănilor
palpebrale), mecanic (la câinii care au pielea capului cutată) şi senil (la animalele în vârstă). Din
cauza lipsei de protejare a corneei, cu timpul se produce uscarea acesteia şi cheratita
lagoftalmică, cu opacifierea corneei şi pierderea vederii. Tratamentul urmăreşte înlăturarea
cauzelor şi repunerea pleoapei în poziţie normală prin intervenţie chirurgicală.
Ptoza palpebrală apare în urma paraliziei muşchiului ridicător al pleoapei superioare, din
cauza afectării nervului oculomotor comun prin traumatisme, intoxicaţii, infecţii sau tumori.
Animalul prezintă pleoapa superioară căzută, uni- sau bilateral, acoperind parţial sau total
corneea, uni- sau bilateral. În sindromul Horner, la câine, din cauza paraliziei simpaticului
cervical, se mai observă mioză şi endoftalmie. Tratamentul constă în aplicarea de iodurate,
vitaminoterapie şi stricnină, atunci când tulburările sunt de natură nervoasă şi respectiv
intervenţia chirurgicală, atunci când ptoza palpebrală este cauzată mecanic.
Coloboma palpebrală reprezintă discontinuitatea marginii libere a uneia dintre pleoape,
fiind vizibilă sub formă de despicătură verticală sau oblică, de forma literei V sau semicerc, când
este însoţită şi de lipsă de substanţă. Poate fi congenitală (la viţei) sau dobândită. Singura
modificare este discontinuitatea marginii pleoapei, care împiedică o bună închidere a fantei, ceea
ce determină iritarea permanentă a conjunctivei şi a corneei, cu epiforă vizibilă. În situaţiile în
care coloboma se transmite congenital, este indicat ca reproducătorii cu acest defect să fie
înlocuiţi de la montă. Tratamentul operator presupune anestezia generală, pentru ca apoi
conduita să fie identică cu cea din reconstrucţia plăgilor verticale, după ce în prealabil s-a
efectuat vivifierea marginilor care delimitează despicătura.
Blefarospasmul reprezintă închiderea spastică a fantei palpebrale şi poate fi de două
feluri: tonic (contracţia susţinută a muşchiului orbicular al pleoapelor – în cheratite,
conjunctivite, uveite, retinite etc.) şi cronic (contracţii alternând cu relaxări, manifestate prin
clipiri repezi, cauzele fiind de regulă extraoculare, cel mai frecvent având sediul în SNC sau prin
reacţii postvaccinale, complicaţii septice postpartum etc.). Prognosticul este rezervat şi depinde
de gradul alterărilor de la nivelul SNC. Tratamentul conservator presupune anestezia
cheratoconjunctivală susţinută, până la amendarea reflexului, iar cel chirurgical se realizează fie
prin cantotomie, cu secţionarea ligamentului comun, fie prin rezecţia parţială sau totală a
porţiunii proximale a muşchiului orbicular sau sutura în eşarfă.
Trichiaza poate fi congenitală sau dobândită şi constă în devierea parţială sau totală a
cililor palpebrali spre globul ocular, care provoacă fenomene inflamatorii la nivelul conjunctivei
şi corneei. Se întâlneşte mai ales la câine, iar la celelalte specii se produce de obicei în urma

303
rănilor care deformează marginea liberă a pleoapelor. Anomalia se poate confunda cu un
entropion, în care cilii au o poziţie asemănătoare, dar nu din cauza direcţiei de creştere, ci din
cauza răsfrângerii pleoapei spre suprafaţa globului ocular. Ochiul este umezit permanent, până la
epiforă, cu vasele conjunctivale injectate, iar corneea se opacifiază şi uneori apare
blefarospasmul, care duce la entropion şi ulcere corneene. Diagnosticul se pune pe baza
examenului cu lupa, iar tratamentul se face prin epilaţie, care se repetă ori de câte ori este nevoie
pentru ca noii cili să ia poziţia normală sau pentru ca cilii să nu mai apară, consecutiv atrofiei
foliculilor piloşi. Există şi un tratament operator, prin excizia unui lambou cutanat paralel cu
marginea liberă a pleoapei şi apoi sutura în fire separate (procedeu asemănător cu operaţia în
entropion). Un alt procedeu este autoplastia marginii palpebrale.
Districhiaza este o anomalie congenitală care constă în creşterea suplimentară a unui
rând de cili pe muchia internă a pleoapei, cili care sunt dirijaţi spre globul ocular. Simptomele şi
tratamentul sunt similare cu cele descrise în cazul trichiazei.

1.25. Traumatismele pleoapelor

Etiopatogeneză. Contuziile apar în urma unor traumatisme, în special decubite

prelungite, lovituri cu capul de stănoage, de perete etc. Rănile sunt produse de obicei prin
agăţare sau smulgere, răni prin tăiere sau răni contuze, fiind mai frecvente la pleoapa superioară.
Simptome. Contuziile se caracterizează prin apariţia echimozelor şi a edemelor difuze,
care interesează pleoapele (inclusiv conjunctiva palpebrală – chemozis) şi regiunea periorbitară.
Tumefacţia este caldă, dureroasă, iar la unghiul nazal se observă epiforă abundentă, uneori
hemoragică sau cu fragmente de mucoasă mortificată. În cazul în care sunt prezente şi
hematoamele, la acest nivel se poate percepe crepitaţia sanguină.
Rănile pot avea marginile drepte, dar în cele mai multe cazuri acestea sunt neregulate.
Sunt însoţite de hemoragie puţin abundentă şi de necroze locale. În unele cazuri, rănile se pot
complica cu infecţii locale, reprezentate prin abcese sau chiar flegmoane palpebrale. Netratate la
timp, rănile pot produce cicatrici vicioase, care modifică forma şi poziţia pleoapei, pot apărea
colobome palpebrale sau pot afecta funcţia aparatului lacrimal.
Prognosticul depinde de întinderea traumatismului şi eventualele complicaţiile septice.
Tratamentul în contuzii are ca obiectiv combaterea edemului inflamator, prin
antiflogistice (comprese cu apă rece, soluţie Burow), rubefacţii, serotermoterapie şi drenarea
hematoamelor numai dacă este cazul (dacă nu se resorb de la sine). În răni se recomandă
intervenţia chirurgicală promptă, care va consta într-o antisepsie mecanică minuţioasă şi
economică, urmată de refacerea integrităţii planurilor anatomice prin suturi (în special sutura
încolăcită). Când situaţia o impune, pentru a evita apariţia unor anomalii de poziţie sau de formă
ale pleoapelor, se va recurge la plastie. Atât în contuzii, cât şi în răni, se va preveni sau combate
infecţia prin aplicarea locală de colire sau unguente cu antibiotice, dar şi pe cale generală.

1.26. Blefarita

Etiopatogeneză. Blefarita este observată mai frecvent la cabaline şi la carnasiere,

apărând de cele mai multe ori în urma traumatismelor şi infecţiilor acute (furuncul, flegmon,
abces, osteomielită, erizipel, infecţii dentare etc.), precum şi în cursul unor boli infecţioase sau
dermatomicoze (acnee, eczeme, paraziţi), conjunctivite şi obstrucţii ale canalelor lacrimale.
Simptome. Blefaritele se clasifică în funcţie de localizarea procesului inflamator.
În blefarita cutanată se observă prurit, tumefacţia pleoapelor şi jenă oculară. În cazul în
care afecţiunea este consecinţa unei dermatomicoze, aceasta ia aspectul unei eczeme şi se
produce un exsudat, care se acumulează mai ales la comisurile palpebrale, unde se uscă şi
formează cruste, sub care pielea denudată, în urma spargerii veziculelor şi a pustulelor, se
vindecă relativ uşor. Sub formă de blefarită cutanată evoluează şi unele parazitoze la carnasiere
(demodecia şi râia sarcoptică). În cazul în care se suprapun unele infecţii locale poate să apară

304
flegmonul palpebral, când pleoapa este intens tumefiată, caldă şi foarte dureroasă, iar
conjunctiva prezintă chemozis şi epiforă cu caracter seropurulent. Pot să apară apoi colecţii
purulente în grosimea pleoapei, care se drenează prin intermediul unor fistule.
Blefarita marginală (ciliară) se caracterizează prin tumefacţia regiunii ciliare, însoţită de
congestie (blefarită congestivă), exsudaţie şi formarea de cruste (blefarită scuamoasă) sau chiar
ulcere, consecutiv infecţiei foliculilor ciliari (blefarită ulceroasă), fiind rară la animale.
Blefarita glandulară, cea mai puţin întâlnită, poate evolua sub formă de ulcior, care
interesează fie glandele sebacee şi sudoripare ale cililor, fie glandele Meibomius (sub formă de
şalazion, care este varianta cronică a inflamaţiei acestor glande).
Prognosticul este rezervat, mai ales prin prisma complicaţiilor care se pot instala
(afecţiuni ale aparatului lacrimal, blefaroconjunctivită etc.).
Tratament. Se recomandă aplicarea unor unguente cu antibiotice (tetraciclină, penicilină,
albastru de metilen etc.), iar în fazele de edem, comprese cu ceai de muşeţel, de 3-4 ori pe zi, în
şedinţe de 10-15 minute. Formele ulceroase se chiuretează şi apoi se aplică unguente cu
kanamicină, asocilin sau se cauterizează cu azotat de argint 2%. În formele parazitare, rezultate
bune se obţin prin aplicarea unguentului cu neguvon 10%. În caz de blefaroadenită, se
recomandă mai întâi aseptizarea spaţiului conjunctivopalpebral cu unguent oftalmic, comprese
cu ceai de muşeţel şi drenarea eventualelor microabcese meiboniene. În şalazion, după anestezie
şi pregătirea câmpului operator, se fixează cu pensa specială regiunea bolnavă, se incizează
chistul şi apoi se chiuretează cu lingura Volkmann. În cavitatea rezultată se introduce iodoform
şi apoi se face un tratament zilnic cu unguente oftalmice. Dacă şalazionul se enuclează perfect,
fără deschidere, atunci se aplică 1-2 puncte de sutură şi cicatrizarea se produce per primam. În
toate cazurile se va asigura drenarea colecţiilor purulente şi toaleta regiunii respective.

1.27. Bolile pleoapei a treia

Prolapsul pleoapei a treia este transmis congenital la unele animale (pisici), dar în
general apare în cursul altor afecţiuni, în care se produce endoftalmie (stări febrile, stări de
deshidratare severă, tetanos, intoxicaţii alimentare, gastroenterita contagioasă a pisicii, atrofia
globului ocular etc.), când pleoapa a treia poate ocupa parţial sau total corneea.
Tratamentul urmăreşte eliminarea factorilor cauzali, iar dacă prolapsul nu cedează,
atunci se recurge la excizia pleoapei. Se poate încerca şi un tratament medicamentos, care constă
în administrarea vitaminei B1 şi a unor colire oculare cu soluţie de sulfat de zinc 0,2-0,5%.
Hipertrofia glandei pleoapei a treia este cauzată de inflamaţiile repetate, iritaţiile
mecanice, fizice şi chimice, virozele căilor respiratorii, la care se adaugă predispoziţia ereditară
la rasele cu globi oculari exoftalmici. Iniţial, boala se manifestă printr-o umiditate crescută la
nivelul firelor de păr de la unghiul intern al ochiului. Treptat, se observă prolapsul pleoapei a
treia, însoţit de o accentuată stare iritativă locală, după care prolapsul se accentuează, iar
marginea superioară a pleoapei a treia apare la unghiul intern al ochiului. Glanda apare vizibilă
la unghiul intern, sub pleoapa a treia, având o culoare la început roză, apoi vişinie sau cianotică
murdară. Ablaţia din timp a glandei poate duce la încetarea prolapsului, în timp de lipsa
tratamentului poate transforma hipertrofia într-un proces neoplazic. În stadiile incipiente se
recurge la un tratament medicamentos antiinflamator (corticosteroizi) şi la vasoconstrictoare de
tip adrenalinic, iar în stadiile avansate se face ablaţia chirurgicală a glandei.
Tumorile pleoapelor sunt semnalate mai frecvent la bovine. Animalele tinere sunt mai
predispuse la papiloame, de obicei de natură virală, acestea dispărând de la sine după o anumită
perioadă, ca urmare a imunizării organismului. Dintre tumorile maligne, epiteliomul
spinocelular este deseori întâlnit la bovinele adulte, mai ales la cele din rasele care prezintă
depigmentări ale regiunii oculare. Din cauza numărului relativ mare de cazuri care apar în
acelaşi efectiv, a caracterului invadant asupra întregii regiuni oculare şi a recidivelor, reprezintă
în unele ţări o problemă pentru efectivele mari de bovine. Tratamentul vizează excizia
chirurgicală a tumorii, cât mai precoce, asociată cu chimioterapice, pentru a evita recidivele.

305
 Tumorile pleoapei a treia. Carcinomul scuamos este localizat în epiteliul conjunctival al
limbului sau la nivelul pleoapelor (superioară sau inferioară). În stadiul precanceros se poate
identifica prezenţa plăgilor atone, a plăgilor ulcerate, a plăgilor necrozate, a papiloamelor. În
timp, evoluţia procesului este spre tumoră, care se dezvoltă în toate direcţiile, cuprinzând
întreaga regiune orbitară. Formaţiunea tumorală apare de mărimi diferite (bob de piper, alună,
castană), până la mărimi apreciabile (măr, portocală, minge). Imaginea este aceea a unei
formaţiuni cărnoase, cu suprafaţa neregulată, sângerândă, murdărită, acoperită de coaguli
sanguini, membrane de ţesut mortificat, conţinut purulent şi ţesut necrozat. Prognosticul este
grav în formele avansate. Tratamentul constă în ablaţia ţesutului tumoral, până la ţesut sănătos,
iar în situaţia în care globul ocular este compromis se va proceda la enucleerea acestuia.
Papilomul poate fi întâlnit la oricare dintre speciile de animale, incidenţa fiind mai
crescută la câine. Papilomul poate fi prezent la nivelul pleoapei a treia sau la nivelul
conjunctivei, având formă rotundă sau alungită, de culoare roşie sau vişinie, putând să se
interpună între marginile libere ale pleoapelor. Din cauza pruritului şi implicit a jetajului,
formaţiunile se pot rupe sau se pot infecta, ceea ce creează un disconfort local destul de sever.
Îndepărtarea este simplă, prin excizie, după o prealabilă anestezie locală sau regională.

1.28. Anomaliile şi degenerările conjunctivei

Dermoidul este o formaţiune care are aspectul şi structura pielii, pe care cresc peri. Poate
fi localizat pe conjunctiva palpebrală, pe cea bulbară şi foarte rar pe cornee. Prin intermediul
firelor de păr produce iritaţii, împiedică închiderea pleoapelor, iar cel cornean provoacă cecitate
şi ulcere. Dacă văzul nu a fost compromis, tratamentul este operator, de înlăturare. Excizia se
efectuează până la scleră şi este asemănătoare cu ablaţia unei tumori. De la nivelul corneei poate
fi extirpat prin cheratectomie, cu ajutorul cheratomului, iar după extirpare este bine să se aplice
o grefă corneană sau regiunea să fie protejată cu un lambou conjunctival.
Pterigonul este o formaţiune de formă aproximativ triunghiulară, cu baza situată pe
limbul sclerocornean şi vârful spre centrul corneei, de provenienţă din conjunctiva bulbară. A
fost semnalată la cabaline, iar prezenţa sa la nivelul corneei produce tulburări de vedere, mai
ales atunci când acoperă şi centrul corneei. Ca tratament, se realizează ablaţia formaţiunii, prin
dilacerarea atentă cu foarfeca sau cu bisturiul oftalmic, putând merge până la cheratectomie
superficială parţială. Rezultate mai bune se obţin prin excizia pterigonului şi acoperirea
suprafeţei rămasă denudată cu un lambou conjunctival.
Pingliegula este o formaţiune mică (cât o gămălie de ac), sferică, de culoare gălbuie
cenuşie, solitară sau înşirate mai multe în imediata vecinătate a limbului sclerocornean, sub
conjunctiva bulbară. Nu perturbă vederea (degenerare amiloidă), fiind doar inestetică pentru
ochi. Se întâlneşte mai frecvent la cabaline şi la câine, tratamentul nefiind recomandat.
Xerozisul se constată în lagoftalmie, avitaminoza A şi la animalele cahectice, precum şi
în unele cazuri de ectropion. Conjunctiva expusă permanent mediului ia aspect epidermic,
deoarece nu mai poate fi umectată de secreţia lacrimală. De asemenea, xerozisul mai poate fi
produs în urma afectării glandei lacrimale printr-un proces inflamator extins de la conjunctivă.
Tratamentul constă în aplicaţii locale de pomezi sau colire uleioase cu vitamina A.

1.29. Traumatismele conjunctivei

Simptome. Contuziile se caracterizează prin apariţia chemozisului şi a echimozelor, care

prin degradarea sângelui îşi schimbă culoarea de la roşie la galbenă, pentru ca apoi să dispară.
Rănile sunt de obicei prin tăiere şi prin înţepare. Arsurile sunt relativ rare şi apar concomitent cu
arsurile produse pe alte regiuni corporale, gravitatea lor fiind legată de faptul că afectează şi
corneea. Corpii străini se opresc de obicei în sacul conjunctival inferior, natura lor fiind legată
de condiţiile de mediu în care trăieşte animalul. Ei produc iritaţii continue, declanşând în ultimă
instanţă inflamaţia conjunctivei. Toate aceste traumatisme ale conjunctivei sunt însoţite de

306
epiforă, fotofobie şi congestie, la care se adaugă semnele caracteristice fiecărei leziuni în parte.
Prognosticul este dependent de măsura în care traumatismul afectează vederea
animalului şi de gradul de reversibilitate al leziunilor.
Tratament. În contuziile uşoare nu este necesar tratamentul, însă în cele grave, însoţite
de contuzii ale pleoapelor, se recurge la pensulaţii antiflogistice şi colire cu antibiotice şi
corticosteroizi. Rănile beneficiază de aplicaţii locale de unguente cu antibiotice şi
chimioterapice, respectiv refacerea planurilor anatomice prin sutură. În arsuri se recurge la
spălături cu ser fiziologic sau apă distilată. În funcţie de natura agentului cauzal, se va trece la
neutralizarea acestuia cu soluţii alcaline sau acide (bicarbonat de sodiu 2%, acid acetic 1%).

1.30. Conjunctivita

Etiopatogeneză. Cauzele conjunctivitelor pot fi externe, interne sau de natură alergică.

Factorii favorizanţi ai conjunctivitelor se referă la condiţiile deficitare de igienă, iritaţiile
produse de amoniacul şi praful din adăposturi, nisipul, lumina, diabetul, parazitozele intestinale
(coccidioza) şi hipovitaminoza A. Factorii determinanţi sunt de natură infecţioasă, reprezentaţi
prin microbii saprofiţi (stafilococi, streptococi, colibacili), care se găsesc cantonaţi în fundul de
sac conjunctival şi a căror virulenţă devine exaltată în condiţii prielnice. Conjunctivita mai poate
să apară şi ca simptom al unor boli infecţioase cum sunt febra tifoidă, gurma, jigodia,
tuberculoza, variola etc. Conjunctivitele mai sunt produse de anumite parazitoze, de unele reacţii
alergice, de traumatisme, precum şi de corpii străini ajunşi pe mucoasa conjunctivală.
Simptome. Indiferent de forma clinică şi de cauză, conjunctivitele se manifestă clinic
prin următoarele semne: iritaţie oculară (cu prurit, durere superficială sau hiperalgie, mergând
până la blefarospasm), congestia mucoasei conjunctivale, epiforă, fotofobie (provocată de
efectul iritant al luminii asupra retinei, devenită foarte sensibilă) şi prezenţa exsudatului (care
poate varia cantitativ sau calitativ şi care se acumulează la nivelul unghiului intern al ochiului,
aglutinând cilii palpebrali şi mai ales perii de la acest nivel). Diagnosticul conjunctivitelor se
pune pe baza examenului clinic atent (iritaţia ochiului, hiperestezia şi blefarospasmul, fotofobia,
hipersecreţia şi congestia conjunctivală), fiind necesară diferenţierea formelor clinice în funcţie
de semnele specifice. De asemenea, se recomandă examenul bacteriologic al secreţiilor oculare
şi testarea sensibilităţii germenilor faţă de antibiotice.
Prognostic. Dacă se instituie un tratament precoce şi adecvat, conjunctivitele se vindecă.
Netratate sau neglijate, ele pot duce la complicaţii, mai ales la cornee, uneori ireversibile.
Tratament. În tratamentul conjunctivitelor trebuie să ţinem cont de anumite deziderate:
eliminarea agentului cauzal, ameliorarea condiţiilor de zooigienă, tratarea bolilor infecţioase,
evitarea răspândirii bolii în efectiv, prin izolarea animalelor bolnave şi distrugerea vectorilor
(muşte), tratamentul propriu-zis. Înaintea aplicării tratamentului se face antisepsia conjunctivală,
care include simple spălături, pentru îndepărtarea secreţiilor aglutinate şi a crustelor, în scopul
unei eficienţe mai bune a medicaţiei. Antisepsia se face cu soluţii slab antiseptice: ceai de
muşeţel 1,4%, clorură de sodiu, rivanol 1:4.000, acid boric 5% (are avantajul că este bine
suportat de ochi, fiind concomitent şi un bun antimicotic). Colirele folosite în conjunctivite sunt:
sulfacetamida 10%, sulfatul de zinc 1%, colir preparat extemporaneu (penicilină cristalizată,
adrenalină, hidrocortizon, xilină şi ser fiziologic – de 3-4 ori pe zi, câte 3-4 picături). Unguentele
au avantajul că au o remanenţă mai mare la nivelul ţesuturilor şi trebuie să conţină un antiseptic
(chimioterapic sau antibiotic), un antiinflamator (corticosteroid), un anestezic de suprafaţă şi
vitamina A: unguent oftalmic cu kanamicină, cu kanamicină şi hidrocortizon, cu sulfat de
neomicină şi polimixină B. Unguentele se aplică cu spatula (din material plastic) sau prin
presare pe tub, de 2-3 ori pe zi, depozitându-se în fundul de sac conjunctival inferior. Uneori pot
fi asociate cele două forme de administrare a medicaţiei, după caz. În formele grave, rezistente
la tratament, se recomandă tratamentul general cu antibiotice şi terapia stimulativă nespecifică.
În conjunctivita pseudomembranoasă se face analgezia locală cu cocaină şi apoi se
detaşează pseudomembranele. Se aplică mai cu seamă unguentele cu kanamicină şi

307
hidrocortizon şi cele cu neomicină, iar tratamentul local se asociază cu cel general, prin
utilizarea pe această cale a antibioticelor şi a sulfamidelor.
În conjunctivita foliculară se face toaleta zilnică a ochilor şi se încearcă cauterizarea
nodulilor cu o soluţie de azotat de argint 0,25%. Bune rezultate se obţin şi cu soluţia de sulfat de
zinc 0,1-1%, cu efect resorbtiv asupra foliculilor hipertrofiaţi. În cazuri mai grave, cauterizarea
se face cu creion de alaun sau sulfat de cupru. Chiuretajul foliculilor hipertrofiaţi cu lingura
Volkmann poate fi folosit în anumite cazuri, realizând înainte anestezia locală cu xilină, iar apoi
făcându-se instilaţii zilnice cu soluţie de hidrat de argint 0,5%.
Conjunctivita telazică beneficiază de un tratament local prin irigări repetate, la 2 zile
interval, cu o soluţie călduţă, formată din iod, iodură de potasiu şi apă distilată. Irigaţiile se fac
cu seringa sau cu o pară de cauciuc, canula introducându-se în sacul conjunctival. În
cheratoconjunctivite poate fi folosit unguentul cu iodoform 5%, unguentul oftalmic cu
kanamicină şi hidrocortizon, precum şi medicaţia antiparazitară specifică, atât pe cale generală
(levamisol, doramectină), cât şi locală (levamisol, tetramisol).
Conjunctivita habronemică se tratează prin raclarea nodulilor cu lingura Volkmann, după
care se cauterizează rănile cu ajutorul unui creion de sulfat de cupru. Se continuă apoi
tratamentul zilnic cu soluţie de sulfat de cupru 5-10%.
În conjunctivitele alergice se spală ochiul cu soluţii de acid boric, apoi se administrează
antihistaminice (romergan, feniramin), iar intraocular, unguentul cu triamcinolon acetonid.

A. Conjunctivita catarală
Se caracterizează prin congestie, hipersecreţie oculară şi prezenţa de mucus.
Forma acută se întâlneşte mai frecvent la câine şi la cabaline şi se manifestă prin
congestia conjunctivei, hipersecreţie şi fotofobie. Conjunctiva este infiltrată, de culoare roz,
roşie sau galbenă, uneori cu prezenţa de peteşii. Forma cronică se caracterizează prin scăderea
gradului de congestie a conjunctivei şi prezenţa unei secreţii seromucoase foarte reduse,
aglutinată la nivelul unghiului nazal al ochiului şi evidentă mai ales dimineaţa, din cauza căreia
apar cili aglutinaţi sau lipirea celor două pleoape una de alta. Conjunctiva prezintă adesea nuanţe
gălbui icterice, din cauza degradării pigmentului sanguin resorbit în ţesuturi.
Forma catarală de conjunctivită mai poate fi produsă şi de efectul iritant al zăpezii, de
radiaţiile luminoase, de lămpi puternice, de nisip şi de amoniac.

B. Conjunctivita purulentă
Este dominată de prezenţa unui exsudat purulent sau mucopurulent, relativ abundent,
cauzat de prezenţa florei bacteriene (pneumococi, diplococi, pasteurele, colibacili,
corinebacterii, strepto- şi stafilococi, moraxele etc.). Animalele bolnave au pleoapele tumefiate
(edem palpebral), semiînchise sau închise (fotofobie), iar din ochi se scurge o secreţie purulentă,
care murdăreşte ochiul şi regiunile limitrofe şi determină căderea perilor. Conjunctiva este foarte
hiperemiată şi infiltrată (chemozis), iar animalul resimte o durere foarte mare, se scarpină cu
membrele sau îşi freacă ochiul de obiectele din jur. În unele cazuri pot să apară complicaţii
precum cheratitele, chiar ulcere corneene, care uneori pot provoca perforaţii corneene, urmate de
ftizie bulbară, panoftalmie, cecitate etc., caz în care este afectată şi starea generală a animalului.

C. Conjunctivita pseudomembranoasă
Se caracterizează prin prezenţa de depozite fibrinoide aderente, albe cenuşii sau gălbui,
după detaşarea acestora rămânând ulceraţii. Poate fi produsă de germeni bacterieni (strepto- şi
stafilococi, în condiţiile carenţei în vitamina A la păsări), virali (în difterovariolă la păsări) sau
ca urmare a traumatismelor (la cabaline). Boala debutează printr-un edem palpebral, conjunctiva
bulbară se congestionează şi se edemaţiază, iar cea palpebrală se acoperă cu false membrane,
care iau naştere din exsudatul fibrinoid de pe suprafaţa mucoasei. După eliminarea falselor
membrane şi a ţesuturilor necrozate, rănile rămase se pot cicatriza şi să dea naştere unui
sinblefaron total sau parţial. Uneori se pot produce complicaţii precum cheratitele ulceroase.

308
 D. Conjunctivita foliculară
Este mai răspândită la câinii de apartament şi de vânătoare şi se crede că ar fi de origine
virală, favorizată de fum, praf etc. Se manifestă printr-o inflamaţie cronică, tradusă prin
hipertrofia foliculilor limfatici, mai ales de pe faţa bulbară a pleoapei a treia şi foarte rar cei de
pe pleoapa superioară. Ei se prezintă de forma unor noduli lucioşi, cât o gămălie de ac, de
culoare roşie, galbenă sau cenuşie. Foliculii exercită un efect iritant moderat, care întreţine
conjunctivita catarală cronică, putând contribui la prolapsul pleoapei a treia sau la apariţia
adenomului glandei Harder. Se mai observă aglutinarea secreţiei la unghiul intern al ochiului.

E. Conjunctivita parazitară
Conjunctivita habronemică este provocată de infestarea rănilor conjunctivale cu larve de
H. muscae şi se manifestă clinic prin prezenţa unor noduli cazeoşi, de mărimea unui bob de
mazăre şi de culoare gălbuie, care irită corneea şi pleoapele, determinând un prurit accentuat.
Conjunctivita telazică se manifestă sub formă catarală, afectând concomitent şi corneea,
complicându-se frecvent cu ulcer cornean şi uneori chiar cu panoftalmie. La examenul atent al
ochiului pot fi observaţi paraziţii de formă spirilică.
Conjunctivita oncocercică se caracterizează prin apariţia unor noduli mici pe suprafaţa
conjunctivei, asemănători cu cei produşi de habroneme, dar cu simptome mai puţin grave.
Conjunctivitele specifice reprezintă o manifestare clinică a unei boli (jigodia, variola,
febra aftoasă), caz în care se observă pe conjunctivă prezenţa unor vegetaţii sau ulceraţii.

F. Conjunctivita alergică
Se bazează pe sensibilizarea organismului faţă de anumiţi alergeni, care plutesc în aer
sau există în plante (polen, puf, fân). De exemplu, se întâlneşte la taurine în urma păşunatului,
iar la câinii de vânătoare este produsă de polenul de pe iarbă. Boala se manifestă cel mai
frecvent sub formă catarală şi se remite dacă animalul este scos din mediul respectiv.

1.31. Bolile aparatului lacrimal

Anomaliile cele mai frecvente sunt: imperforarea punctelor lacrimale, modificarea

poziţiei punctelor lacrimale, imperforarea conductului lacrimonazal şi stenoza conductului
lacrimonazal. Acestea împiedică circuitul normal al lacrimilor, ceea ce face ca acestea să se
scurgă la exterior pe la unghiul nazal al ochiului, revărsându-se peste marginile pleoapelor şi
aglutinând perii. În marea majoritate a cazurilor, aceste anomalii sunt congenitale, foarte rar
dobândite, de regulă ca sechele în blefaritele marginale, ulceronecrotice şi pseudomembranoase.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice, însă pentru precizare se va efectua irigarea
retrogradă a canalului lacrimonazal. Se încearcă refacerea chirurgicală a permeabilităţii
canalelor, iar în caz de nereuşită se procedează la ablaţia glandei lacrimale.
Obstrucţia sau stenoza canalului lacrimonazal se întâlneşte în infestaţii masive cu
thelazii, în dacriocanaliculită (inflamaţia canalelor lacrimale), în stenoza congenitală sau
dobândită a canalului lacrimonazal, în atrezia meatului lacrimonazal şi în caz de dacriolţi
(precipitate cristaline). Se manifestă prin epiforă, iar procesul inflamator cuprinde treptat şi
mucoasa nazală sau conjunctivală. Diagnosticul se bazează pe examenul clinic şi de certitudine
pe dacriocistorinografie. Prognosticul este favorabil când obstrucţia sau stenoza este dată de stări
inflamatorii şi nefavorabil în celelalte stări. În cazul atreziei canalului se face cateterizarea
acestuia, pentru a preciza locul obstrucţiei şi al permeabilizării lui pe cale operatorie. Dacă
obstrucţia canalului cuprinde o porţiune însemnată, astfel încât cateterizarea este imposibilă, se
poate recurge la operaţia de dacriorinostomie, efectuată sub anestezie generală.
Traumatismele se prezintă sub formă de contuzii şi răni. Importanţa cea mai mare o au
rănile, deoarece ele se însoţesc de distrugeri ale parenchimului glandei lacrimale, deşirări ale

309
canalelor lacrimale şi ale sacului lacrimal, complicate de obicei cu procese septice, iar după
vindecare, cu cicatrici retractile, care împiedică circuitul normal al lacrimilor. Rănile aparatului
lacrimal sunt produse cel mai frecvent prin agăţare şi tăiere, mai rar sunt răni contuze.
Tratamentul se face prin antisepsia chirurgicală a rănii şi refacerea straturilor anatomice. Când
distrugerile sunt mari şi circuitul lacrimal este întrerupt, se recomandă ablaţia glandei lacrimale.
Tratamentul se completează cu pulberi sau spray-uri cu antibiotice, pentru prevenirea infecţiei.
Dacrioadenita (inflamaţia glandei lacrimale) este întâlnită mai ales la cabaline şi este
produsă de diverse traumatisme (directe, dar mai ales indirecte, de la orbită şi pleoapa
superioară), infecţii ascendente, din sacul conjunctival sau canaliculele lacrimale, precum şi de
boli ca febra tifoidă, oftalmia recidivantă, gurma etc. La câine, dacrioadenita poate să apară
secundar în jigodie şi hepatita infecţioasă. Afecţiunea se manifestă prin tumefacţia pleoapei
superioare, care este caldă şi dureroasă la palpaţie, precum şi prin congestia conjunctivei.
Ulterior, glanda lacrimală se măreşte în volum şi proemină uşor în dreptul unghiul temporal al
ochiului, sub arcada orbitară. În forma cronică, tumefacţia are tendinţa de indurare. Iniţial, se
încearcă tratamentul prin aplicarea de comprese călduţe cu soluţii antiseptice pe regiunea
glandei şi antisepsia conjunctivală cu ceai de muşeţel. Chimioterapia se face prin colire
oftalmice, aplicate de 2-3 ori pe zi (cloramfenicol 0,5%, sulfacetamidă 10%, sulfat de zinc 1%),
la care se poate adăuga adrenalină 1‰ (o picătură la 1 ml soluţie). În formele cronicizate,
precum şi în caz de hipertrofie a glandei lacrimale, se recurge la ablaţia acesteia.
Dacriocistita (inflamaţia sacului lacrimal) este mai rară şi apariţia sa este legată de
inflamaţia canalelor lacrimale, rinite sau conjunctivite. Iniţial, manifestarea clinică nu este
evidentă, ea devine însă clară în momentul în care inflamaţia determină obstrucţia ductelor
lacrimale, când apare epifora şi reacţia mucoasei conjunctivale. Uneori, se observă organizarea
unui abces, care se drenează periorbitar şi se transformă în fistulă lacrimală. Dacriocistita
flegmonoasă este însoţită de edem palpebral, durere intensă, adenopatie submandibulară şi
retrofaringiană şi afectarea stării generale. Diagnosticul se poate pune prin irigaţie retrogradă,
prin observarea unei cantităţi oarecare de puroi (în forma purulentă), epiforă exagerată şi
distensia unghiului nazal al ochiului. Ca tratament, se încearcă permeabilizarea căilor lacrimale
obstruate, prin injecţii lacrimonazale cu soluţii antiseptice (rivanol 1‰, sulfatiazol 5-10%). De
asemenea, la nivelul unghiului intern al ochiului se vor instila de 3-4 ori pe zi câteva picături cu
cloramfenicol, sulfacetamidă sau sulfat de zinc. În formele flegmonoase se asociază
antibioticoterapia pe cale generală. Dacă nu se poate permeabiliza canalul lacrimal şi conductul
lacrimonazal, se recurge la ablaţia sacului lacrimal şi asanarea zonei fistuloase, jugulând în
acelaşi timp infecţia, dar nu şi epifora, caz în care se impune extirparea glandei lacrimale.
Ecantisul reprezintă inflamaţia şi hipertrofia carunculului lacrimal, fiind mai frecvent
semnalat la câine, dar şi la cal, cu localizare unilaterală. În general, aceste tumori au o evoluţie
destul de lentă, dar se propagă de multe ori la ţesuturile învecinate (ochi, orbită). Hipertrofia
carunculului lacrimal determină o iritaţie continuă, tradusă prin epiforă şi fotofobie. Ecantisul
inflamator poate fi combătut prin instilaţii cu colirele recomandate în dacrioadenită, la care se
adaugă unguentul oftalmic cu oxid de mercur. Când carunculul lacrimal este mult hipertrofiat şi
nu cedează la tratamentul cu ajutorul colirelor, se va recurge la operaţia de ablaţie a acestuia.
Epifora cronică constă într-o epiforă persistentă şi supărătoare, fără a se putea decela
vreo tulburare la examenul clinic. Boala are origine ereditară, care constă într-o hiperactivitate
secretorie a glandelor lacrimale. Simptomele se exteriorizează prin prezenţa lacrimilor la
unghiul intern al ochiului, părul de la nivelul obrajilor este umed continuu, sub forma unui
traiect mai scurt sau mai lung, în funcţie de mărimea animalului. Prognosticul este rezervat.
Tratamentul conservator este ineficient, iar cel chirurgical constă în ablaţia glandei
lacrimale accesorii (glanda Harder), situată la baza pleoapei a treia.
Tumorile glandei lacrimale sunt rar întâlnite şi se prezintă sub formă de adenoame,
adenocarcinoame sau tumori mixte. Prezintă importanţă neoplasmele maligne, care difuzează şi
în regiunile limitrofe (la ochi), cum ar fi adenomul glandei Harder, care determină luxaţia
glandei şi afectează mobilitatea globului ocular. Se recomandă ablaţia precoce a glandei.

310
 1.32. Bolile musculaturii globului ocular

Strabismul se manifestă printr-o deviere a axului vizual al ochiului, din cauza asinergiei
musculaturii globului ocular, putând să fie convergent sau divergent. Cauzele pot fi reprezentate
de paralizii, compresiuni exercitate de tumori sau colecţii, traumatisme sau cauze congenitale.
Tratamentul poate utiliza ioduratele, complexul de vitamine B sau stricnina. În strabismul
mecanic sau traumatic se va înlătura cauza care împiedică sinergismul muscular.
Nistagmusul constă în mişcări ritmice şi involuntare ale globului ocular, consecutive
unor tulburări în mecanismul contracţiei muşchilor globului ocular. Poate fi nistagmus rotator
sau lateral şi poate fi întâlnit la unul sau la ambii ochi, din cauze diferite: congenital,
traumatisme, otite interne, intoxicaţii, infestaţii parazitare. De asemenea, este observat în timpul
narcozei cu cloralhidrat la cal, fiind bineînţeles pasager. Tratamentul are în vedere eliminarea
cauzei care a provocat nistagmusul şi aplicarea unei medicaţii specifice.

1.33. Bolile orbitei

Contuziile se evidenţiază sub formă de striviri de ţesuturi, cu apariţia de hematoame

retrobulbare însoţite de exoftalmie, fracturi ale oaselor orbitei şi striviri ale oaselor din orbită.
Rănile sunt de obicei contuze, însoţite de hemoragii, fracturi şi striviri ale ţesuturilor
moi, peste care se suprapun uneori şi infecţii locale, sub formă de abcese sau flegmoane.
Tratamentul include antisepsia mecanică, drenarea colecţiilor purulente şi combaterea infecţiei
prin antibiotice sub formă de plombaj sau spray-uri.
Abcesul constă în formarea unei colecţii în ţesutul adipos orbitar.
Flegmonul este o infecţie locală cu caracter difuz, care ajunge până la capsula lui Tenon.
În ambele situaţii se remarcă o exoftalmie nereductibilă, iar mişcările globului ocular sunt
jenate. Concomitent, din cauza durerii şi a febrei, starea generală a animalului poate fi alterată.
Infecţiile pot progresa în profunzime, până la meninge şi encefal sau pot să se complice
cu tromboflebite ale vaselor din vecinătate. Tratamentul se face cu antibiotice aplicate local şi
general, precum şi prin drenarea chirurgicală a colecţiilor.
Formaţiunile chistice rezultă prin înfundarea canalelor glandelor lacrimale suplimentare
ectopice. Acestea predomină sub pleoape şi pot fi seroase sau mucoase.
La palpaţie, acestea se percep ca nişte mase fluctuente, fără durere, dar care se pot
infecta şi sparge, iar prin autodrenare dau naştere la fistule. După localizarea lor, se poate
încerca drenarea prin puncţie cu acul şi introducerea de antibiotice şi antiinflamatoare.
Tumorile orbitei pot fi reprezentate prin tumori primare (meningiomul, condromul),
precum şi prin metastaze (osteosarcomul, melanosarcomul). Ca urmare a dezvoltării masei
tumorale în spatele globului ocular, acesta este propulsat treptat în faţă, sub formă de glob
exoftalmic unilateral. Tratamentul presupune evaluarea corectă a procesului tumoral, pentru a
putea opta pentru ablaţia tumorală, pentru enucleere sau pentru evisceraţia globului ocular.

2. Bolile regiunii cranioencefalice

2.1. Contuziile craniene

Simptome. Contuziile se întâlnesc mai frecvent la animalele mijlocii, la care boala

craniană este mai bine evidenţiată decât la cele de talie mare. Gravitatea contuziilor survenite la
acest nivel este întotdeauna în funcţie de prejudiciile care se aduc integrităţii SNC. Contuziile de
gradul I trec de cele mai multe ori neobservate (modificări locale discrete – hiperemie,
escoriaţie, uşor edem), dar cele de gradele II sau III sunt însoţite de apariţia unor hematoame
extradurale, subdurale şi intracerebrale, care duc la instalarea sindromului de hipertensiune
intracraniană, a cărui triadă funcţională este exprimată prin cefalee, vomă şi tulburări de

311
echilibru. Hematoamele pot fi uneori şi epicraniene, dar nu pun în pericol viaţa animalului.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul în hematoamele epicraniene este cel obişnuit, prin administrarea de
antihemoragice şi aplicarea de comprese reci, iar după 14-20 zile, prin drenarea lor.
În hematoamele intracraniene, tratamentul este numai chirurgical şi el urmăreşte în
primul rând evacuarea totală a hematomului, pentru a reduce presiunea din interiorul craniului.
Dat fiind faptul că niciodată nu se ştie cu certitudine unde se află hematomul, se va ridica
întreaga boltă craniană, pentru că aceasta este singura metodă care ne permite descoperirea şi
apoi înlăturarea hematomului respectiv. Intervenţia se face pe animalul narcozat, contenţionat în
decubit lateral sau sternoabdominal, la animalele de talie mică şi mijlocie.

2.2. Rănile craniene

Etiopatogeneză. Rănile craniene pot fi prin tăiere, înţepare, muşcătură, arme de foc şi
contuze. Ele pot fi nepenetrante (superficiale – interesează numai pielea şi hipodermul, profunde
– interesează şi ţesutul osos, dar păstrează integritatea meningelui) sau penetrante (simple –
interesează inclusiv meningele, complicate – interesează inclusiv ţesutul nervos).
Simptome. În rănile nepenetrante, simptomele sunt cele obişnuite oricărei răni,
diferenţele fiind date de către agentul vulnerant care a acţionat asupra ţesuturilor.
În rănile penetrante însă, la inspecţie se poate observa hernierea substanţei cerebrale, iar
uneori, scurgerea lichidului cefalorahidian, toate acestea fiind însoţite de prezenţa simptomelor
generale produse de către leziunile de la nivelul encefalului (comoţie cerebrală).
Prognosticul este favorabil în rănile nepenetrante şi grav în cele penetrante.
Tratament. În rănile nepenetrante se face toaleta regiunii afectate, antisepsia mecanică şi
spălarea rănii cu o soluţie călduţă de ser fiziologic, pentru a înlătura coagulii sanguini şi corpii
străini care au mai rămas. Rana se pudrează apoi cu penicilină, după care se face sutura
periostului cu catgut, în fir continuu şi sutura pielii cu mătase, în puncte separate.
În rănile penetrante, însoţite de fractura neurocraniului, se face aceeaşi antisepsie
mecanică, urmată de reducerea fracturii (dacă aceasta a fost prin înfundare) sau efectuarea unei
osteosinteze prin rafie cu fir metalic (dacă porţiunea înfundată a cuprins o arie mai mare). După
reducerea şi imobilizarea fracturii se face sutura periostului, urmată de sutura pielii şi aplicarea
unui dren filiform, care se menţine 24-48 ore, cu scopul de a absorbi exsudatele. În caz contrar,
ele intră în cutia craniană, producând din nou sindromul de compresiune. În final se face un
pansament protector, care se schimbă după 24 ore, iar cu această ocazie se înlătură şi drenul,
după care se aplică un alt pansament, care se schimbă la interval de 6-7 zile. Timp de o
săptămână, animalul trebuie ţinut sub protecţia antibioticelor, pentru prevenirea infecţiei.

2.3. Cenuroza cerebrală

Etiopatogeneză. Cenuroza cerebrală se întâlneşte la ovine, mai frecvent la oile până la

vârsta de 2 ani şi foarte rar la tineretul bovin. Boala este produsă de dezvoltarea veziculelor de
C. cerebralis, forma larvară a T. multiceps de la carnivore, în interiorul cutiei craniene.
Simptome. Forma acută apare în cazul infestării cu un număr mare de oncosfere şi
evoluează cu simptome de meningoencefalită, terminându-se în câteva zile prin exitus.
În forma cronică, boala trece prin trei stadii: stadiul de meningoencefalită (6-10 zile),
stadiul de linişte aparentă (5-8 luni) şi stadiul tulburărilor nervoase (3-4 luni). Momentul optim
pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale este în prima jumătate din cel de-al treilea stadiu de
evoluţie a bolii, atunci când chistul nu este prea mare şi poate fi extras fără a avea repercusiuni
prea mari asupra animalului bolnav. În cea de-a doua jumătate a acestui stadiu, chistul atinge
dimensiuni foarte mari, iar extragerea lui atrage după sine moartea animalului în câteva ore de la
operaţie, din cauza colapsului ex vacuo care apare la nivelul SNC. În raport cu localizarea
chistului la nivelul SNC, pot să apară următoarele simptome clinice mai caracteristice: lobul

312
frontal (dromomanie, sprijinirea capului pe perete), lobul occipital (amauroză, midriază, atrofia
papilei nervului optic), lobul temporal (incoordonări în mers). Prezenţa ramolismentului osos
este un simptom caracteristic, dar el nu permite întotdeauna să stabilim cu certitudine localizarea
chistului (uneori, osul este ramolit într-o parte, iar chistul este localizat tocmai în partea opusă).
Diagnosticul în cenuroză se stabileşte cu destulă uşurinţă pe baza simptomelor clinice.
Este mai greu de stabilit sediul chistului, mai ales atunci când animalul a fost adus la tratament
într-un stadiu avansat şi când nu mai este capabil să-şi menţină poziţia patrupodală, adoptând tot
timpul decubitul lateral. Alteori, animalul poate avea mai mulţi chişti, iar în alte cazuri, chistul
este atât de mare încât sindromul de compresiune atinge simultan mai multe zone din masa
encefalului, fapt care face imposibil de stabilit localizarea acestuia pe baza semnelor clinice.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul în faza a treia este numai chirurgical, încercările de a trata pe cale
medicamentoasă cenuroza în acest stadiu fiind zadarnice. Operaţia se execută sub anestezie
generală, efectuată cu un neuroleptic şi un narcotic (ex. combelen şi cloraloză), precum şi
anestezie locală la nivelul locului de incizie cu procaină. Contenţia animalului pe masa de
operaţie se face în decubit ventral, iar sub mandibulă se aşează o perniţă. Bolta craniană se tunde
şi se rade, iar apoi se dezinfectează cu alcool sau tinctură de iod. Întreaga regiune se izolează de
restul organismului cu ajutorul a patru câmpuri operatorii, prinse cu câte un fir de mătase de
pielea din regiunea respectivă. După decolarea cu vârful bisturiului, se examinează suprafaţa
osoasă, pentru a constata dacă este sau nu ramolită. Dacă nu observăm nici o zonă de
ramolisment, se decolează periostul şi din partea opusă, iar dacă găsim o astfel de zonă, atunci
cu ajutorul fierăstrăului electric sau cu bisturiul se face o breşă de circa 1 cm 2 în ţesutul osos. În
felul acesta se descoperă meningele, la nivelul căruia se face o incizie de 0,5 cm. Dacă
formaţiunea chistică este situată superficial, ea proemină în rana operatorie, iar înclinând capul
animalului înspre partea unde este localizat chistul vom favoriza şi mai mult exteriorizarea lui.
Pe baza compresiunii pe care o produce, vom încerca să apreciem dimensiunile chistului.
Dacă acesta este redus în dimensiuni, atunci cu ajutorul unui ac adaptat la o seringă, se extrage
în totalitate. Chisturile mai mari nu se extrag, deoarece scoaterea lor este urmată de apariţia unui
sindrom de decompresiune bruscă la nivelul SNC şi de moartea animalului la câteva ore de la
operaţie. În astfel de situaţii nu se mai recurge la scoaterea lichidului cu seringa, ci se deşiră
membrana chistului pe o lungime de aproximativ 1 cm. După această deşirare, din chist va ieşi
surplusul de lichid, iar restul va fi eliminat ulterior prin revenirea treptată a SNC la volumul şi la
forma sa iniţială, fapt care aduce după sine aglutinarea şi liza membranei chistului şi probabil
moartea scolecşilor. Dacă membrana nu se deşiră pe o lungime suficient de mare, ci numai se
puncţionează cu acul, atunci există posibilitatea închiderii sale şi a refacerii lichidului de către
scolecşi. Scoaterea membranei şi introducerea de ser fiziologic în locul ei nu rezolvă problema
colapsului, deoarece acesta difuzează în toată cutia craniană. Când chistul este în profunzime, se
pătrunde cu ajutorul acului în ţesutul nervos. Apariţia pe lumenul acului a unui lichid clar şi
incolor ne indică pătrunderea lui în chistul parazitar. Acul se menţine în interiorul chistului şi
capul se înclină pe aceeaşi parte cu chistul. Cu ajutorul unui bisturiu ascuţit se secţionează cu
mare atenţie ţesutul nervos, pe o distanţă de aproximativ 1 cm, în sensul longitudinal al capului,
de la suprafaţă în profunzime, având drept punct de reper acul de injecţie. Secţionarea se face
până ce se ajunge la membrana chistului, care se deşiră pe aceeaşi zonă, de 0,5-1 cm.
Dacă nu s-a reuşit descoperirea chistului cu ajutorul acului de injecţie, înseamnă că
acesta este situat în altă parte şi pentru a avea şanse de reuşită va trebui ridicată întreaga boltă
craniană cu ajutorul fierăstrăului electric. De altfel, procedeul ridicării întregii bolţi craniene
(calotomia) se recomandă în toate cazurile în care se constată că osul nu este ramolit, precum şi
în cazurile în care chistul nu a fost identificat în regiunea în care osul a fost demineralizat. În
cazul în care chistul este superficial, atunci regiunea respectivă ne apare prin transparenţa
meningelui de culoare albastră deschisă, culoare care contrastează cu cea din jur. În acest caz, se
incizează meningele cu ajutorul unui bisturiu ascuţit, iar după ce chistul apare în rana operatorie,
se deşiră membrana acestuia, fără a-l scoate afară dacă este de dimensiuni mari. Dacă chistul nu

313
este la suprafaţă, atunci prin palpare cu vârful degetului mare sau cu ajutorul unui instrument
bont se poate constata o senzaţie de fluctuenţă corespunzătoare locului unde se află chistul. În
regiunea respectivă se introduce acul de injecţie, care ne confirmă existenţa chistului. Dacă
totuşi chistul nu se află în locul respectiv, atunci cu ajutorul aceluiaşi ac se explorează fiecare
lob în parte, evitând pe cât posibil traiectul vaselor sanguine mari. După descoperirea chistului
se procedează la fel ca în cazurile descrise anterior. În final, bolta craniană se fixează la loc în
patru puncte separate, cu ajutorul unor fire metalice, după care se face sutura periostului cu
catgut şi a pielii cu mătase, în puncte separate. Drenul se aplică obligatoriu şi se menţine 24-48
ore, făcând în acelaşi timp un pansament protector, care se schimbă după acelaşi interval de
timp. Celelalte pansamente se ridică la intervale de o săptămână. Postoperator, se face un
tratament cu antibiotice timp de 5-6 zile, pentru a evita complicaţiile septice.

3. Bolile regiunii maxilofaciale

3.1. Rănile maxilofaciale

Etiopatogeneză. Rănile se întâlnesc mai des la carnasiere şi la cabaline, apărând sub

forma unor răni prin tăiere, înţepare, muşcătură, arme de foc sau răni contuze. Ele pot fi
superficiale (interesează pielea şi hipodermul), profunde (interesează inclusiv musculatura) sau
penetrante (comunică cu cavitatea bucală, cavitatea nazală sau diferite sinusuri).
Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale unei răni obişnuite, prezentând însă şi unele
particularităţi: hemoragia destul de mare (din cauza bogatei vascularizaţii a regiunii), prezenţa
diferitelor tulburări nervoase (generate de lezarea nervilor facial şi trigemen). Atunci când sunt
însoţite de fracturi ale mandibulei şi ale maxilei, pe lângă simptomele locale, apar şi simptome
funcţionale, traduse prin perturbarea proceselor fiziologice de prehensiune, masticaţie şi
deglutiţie. În astfel de situaţii, simptomele generale sunt şi ele prezente.
Prognosticul este favorabil în cazul rănilor superficiale şi profunde, care se vindecă
destul de repede, datorită bogatei vascularizaţii şi inervaţii a acestei regiuni.
El este însă rezervat atunci când aceste răni se însoţesc de secţionarea unor nervi
importanţi ai splanchnocraniului, precum şi în situaţiile în care la animalele mari, rănile sunt
însoţite de diferite fracturi, care netratate la timp duc la apariţia osteomielitei.
Tratament. În rănile recente, superficiale şi profunde, după toaleta regiunii, se face
imediat sutura acestora. În rănile vechi se face antisepsia mecanică, se irigă rana cu ser fiziologic
călduţ şi se pudrează cu sulfatiazol sau penicilină, după care se încearcă sutura pe straturi
anatomice sau se tratează rana deschisă. În rănile complicate cu fracturi se reduce şi se
imobilizează fractura printr-un procedeu adecvat de osteosinteză, după care se face sutura rănii.
Dacă antisepsia mecanică a fost corect făcută şi animalul se ţine timp de 5-6 zile sub protecţia
antibioticelor, astfel de răni se vindecă aproape întotdeauna per primam.

3.2. Fracturile mandibulei

Etiopatogeneză. Fracturile se întâlnesc mai frecvent la carnasiere şi la cabaline, uni- sau

bilaterale, putând interesa corpul, simfiza, ramurile orizontale sau cele recurbate ale mandibulei.
Uneori pot fi întâlnite şi la nivelul condililor sau la apofizele coronoide. Cauzele determinante
sunt reprezentate de agenţii traumatici, în timp ce neoplasmele, actinomicoza, osteomielita,
osteoporoza şi osteofibroza fac parte din categoria cauzelor favorizante.
Simptome. În fracturile simfizei, cele două ramuri ale mandibulei nu-şi mai păstrează
poziţia anatomică, prezentând o mobilitate anormală mai ales în plan vertical. Fracturile corpului
mandibulei sunt însoţite de coborârea acestuia, cu evidenţierea incisivilor, din cauza paraliziei
buzei inferioare, în urma lezării nervilor alveolomandibular sau mentonier.
Simptomele funcţionale se traduc printr-o jenă mare în timpul prehensiunii (în fracturile
de corp mandibular) sau prin imposibilitatea efectuării masticaţiei (în fracturile de ramură

314
mandibulară). Deglutiţia este şi ea perturbată, iar din cavitatea bucală se scurge o cantitate mare
de salivă. Diagnosticul se stabileşte pe baza simptomelor clinice şi a imaginii radiografice.
Prognosticul este favorabil la animalele mici şi rezervat la cele mari.
Tratamentul constă în reducerea fracturii şi imobilizarea ei prin diferite procedee de
osteosinteză. În fracturile simfizei sau ale corpului mandibulei, osteosinteza prin ligatură asigură
o imobilizare bună şi o vindecare sigură a fracturii. În fracturile ramurilor mandibulare se poate
folosi fie ligatura, fie osteosinteza cu plăci metalice. În fractura transversală a osului incisiv se
foloseşte pentru imobilizarea oaselor fracturate osteorafia în U cu fir metalic.

3.3. Fisura palatină, stafilină şi palatostafilină

Etiopatogeneză. Fisura palatină reprezintă persistenţa după naştere a unei deschideri în

bolta palatină, fiind întâlnită ca atare sau însoţită de alte malformaţii (fisura labială, stafilină),
mai frecvent la carnasiere, la suine, la cabaline şi la bovine.
Simptome. Din primele zile de viaţă, alimentaţia şi deglutiţia devin greoaie, apare jetajul
alimentar, tusea şi strănutul. Diagnosticul se bazează pe examenul cavităţii bucale, când se
constată existenţa fantei palatine, stafiline sau palatostafiline, frecvent în plan median.
Prognosticul este rezervat, justificat de apariţia bronhopneumoniei ab ingestis.
Tratament. Se practică două incizii, de o parte şi de alta a fantei, paralele cu arcadele
dentare, care interesează mucoasa şi submucoasa. Urmează decolarea acestora de pe periost,
pentru a permite mobilizarea şi alunecarea spre planul median. Marginile fantei se vivifiază cu
bisturiul, iar refacerea planurilor anatomice se face prin sutură cu nylon, de preferinţă în două
planuri, când acest lucru este posibil. Plăgile de la inciziile efectuate în lungul arcadelor dentare
nu se suturează, ele vindecându-se destul de repede. Până la scoaterea firelor de sutură (7-10
zile), cavitatea bucală va fi aseptizată zilnic cu o soluţie de permanganat de potasiu 1:3.000.
Postoperator, alimentaţia animalului va conţine alimente lichide şi semilichide.

3.4. Rănile nasului

Etiopatogeneză. Rănile nasului se întâlnesc la toate speciile, dar cu o frecvenţă mai mare
la carnasiere (prin muşcătură) şi la cabaline (prin rupere sau agăţare).
Simptomele variază doar în funcţie de aspectul rănii, în rest nu au nici o particularitate,
decât aceea că sunt însoţite de o hemoragie apreciabilă şi sunt foarte dureroase, din cauza
bogatei vascularizaţii şi inervaţii a acestei regiuni.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul constă în toaleta regiunii, antisepsia mecanică şi chimică a rănii, urmată de
sutura acesteia. Rănile vechi se vor transforma în răni recente, prin îndepărtarea ţesuturilor
devitalizate, după care se face sutura. În caz contrar, dacă aceste răni se tratează descoperit,
apare în mod inevitabil coloboma nazală.

3.5. Fracturile oaselor nazale

Etiopatogeneză. Fracturile oaselor nazale se întâlnesc mai frecvent la cabaline, ele

putând să fie simple (liniare sau dantelate) sau prin înfundare.
Simptome. Local, se constată că regiunea bolnavă este tumefiată, caldă şi foarte
dureroasă, iar animalul prezintă epistaxis. Dacă fractura este deschisă, se poate observa
înfundarea porţiunii de os fracturat în cavitatea nazală. În cazul în care fractura este închisă, prin
palpaţie se simte o denivelare în locul unde continuitatea osului este întreruptă. Porţiunea de os
înfundată jenează foarte mult respiraţia şi concomitent distruge corneţii nazali.
Prognosticul este favorabil dacă se tratează înainte de necrozarea corneţilor nazali.
Tratament. În cazul fracturilor închise prin înfundare se face o trepanaţie lângă porţiunea
fracturată, iar prin orificiul nou format se introduce un instrument curb, cu ajutorul căruia

315
porţiunea de os înfundată se aduce înapoi în poziţie anatomică, după care se face sutura rănii, pe
straturi anatomice. În fracturile deschise, prima manoperă este reprezentată prin antisepsia
mecanică a rănii, după care se procedează la fel ca în fracturile închise. Dacă porţiunea de os
înfundată este mare, atunci imobilizarea ei trebuie să fie asigurată prin sutură cu fir metalic, în
câteva puncte separate. Indiferent de tipul de fractură (inclusiv cele simple închise), o condiţie
esenţială pentru a favoriza vindecarea este asigurarea repausului animalului.

3.6. Necroza corneţilor nazali

Etiopatogeneză. Necroza corneţilor nazali apare în urma fracturilor oaselor nazale şi a

rănilor provocate de către empirici pentru producerea rinoragiei la cabaline. Afecţiunea mai
poate să apară şi ca o complicaţie a diferitelor stări inflamatorii de la nivelul cavităţilor nazale
(rinite, sinuzite), precum şi ca urmare a unor afecţiuni alveolodentare.
Simptomele se traduc prin apariţia unui jetaj purulent uni- sau bilateral, însoţit de o jenă
respiratorie, din cauza modificării diametrului cavităţilor nazale. Aerul expirat are un miros
respingător, care atrage atenţia. Diagnosticul se stabileşte în urma trepanaţiei cavităţilor nazale.
Prognosticul este rezervat, din cauza complicaţiilor de meningoencefalită, care pot să
apară atunci când porţiunile necrozate de la nivelul corneţilor nu s-au extirpat în totalitate.
Tratamentul constă în trepanaţia cavităţilor nazale pe o porţiune suficient de mare,
urmată de excizarea porţiunii necrozate. În continuare, prin rana operatorie se face un tratament
zilnic cu eter iodoformat 10%, penicilină şi aerosoli, până la vindecare. Tratamentul local se
asociază cu cel general, constând în sulfamide sau antibiotice, timp de 5-6 zile.

3.7. Fracturile sinusurilor

Etiopatogeneză. Fracturile sinusurilor se întâlnesc la toate speciile, însă cu o frecvenţă

mai mare la bovine (concomitent cu fracturile bazei cornului) şi la cabaline (accidente de stradă,
lovituri cu copita). Ele pot fi închise sau deschise, simple sau prin înfundare.
Simptome. În fracturile închise, la inspecţie se constată epistaxis şi tumefacţia regiunii
traumatizate, iar la palpaţie se decelează sensibilitatea locală şi deformarea regiunii, din cauza
înfundării porţiunii de os fracturată în cavitatea sinusului. În cazul fracturilor deschise,
porţiunea fracturată se vede de la distanţă, iar între marginile rănii adeseori se pot vedea diferiţi
corpi străini (fire de păr, praf, nisip, pământ, cheaguri de sânge, eschile osoase).
Prognosticul în fracturile închise este favorabil, iar în cele deschise, rezervat, din cauza
complicaţiilor de sinuzită, care la rândul ei se poate continua cu o meningoencefalită.
Tratament. În fracturile închise cu înfundări mici, animalul se ţine în repaus, iar pe
regiunea bolnavă se aplică din 2 în 2 zile pensulaţii cu tinctură de iod.
În fracturile închise cu înfundări mari se face o trepanaţie lângă regiunea fracturată şi cu
ajutorul unui instrument curb (elevator) se readuce porţiunea înfundată în poziţia anatomică
normală, după care se face sutura rănii. În fracturile deschise, după toaleta regiunii şi antisepsia
mecanică a rănii, se face reducerea fracturii prin acelaşi procedeu ca în fracturile închise. Pe cale
generală se instituie apoi un tratament cu antibiotice, timp de 5-6 zile.

3.8. Sinuzita

Etiopatogeneză. Inflamaţia sinusurilor paranazale se întâlneşte mai frecvent la bovine şi

la cabaline, afectând sinusurile frontal şi maxilar, consecutiv fracturii bazei cornului sau în urma
operaţiei de amputare a coarnelor, respectiv în urma fracturilor sinusurilor, a rinitelor sau a unor
afecţiuni dentare la cabaline. În urma rinitelor, uneori orificiul de comunicare dintre cavităţile
nazale şi sinusuri se obstruează, ceea ce face ca puroiul care apare la nivelul sinusului să nu se
mai dreneze, ducând astfel la apariţia empiemului sinusal.
Simptomele debutează de cele mai multe ori prin alterarea stării generale şi jetaj

316
unilateral, seros, seropurulent sau purulent. De obicei, jetajul este continuu şi ihoros, iar la
cabaline se intensifică în alurile repezi şi aerul expirat de către animal devine şi el ihoros. Mai
târziu, puroiul devine mai consistent şi obstruează orificiul de comunicare cu cavitatea nazală, în
acest fel luând naştere empiemul sinusal. Cu timpul, presiunea din interiorul sinusului creşte atât
de mult încât duce la deformarea acestuia, iar în cele din urmă puroiul, prin proprietăţile sale
corozive, produce o adevărată trepanaţie a sinusului, eliminându-se la exterior.
Diagnosticul urmăreşte excluderea altor afecţiuni, precum morva (jetajul este
sanguinolent, iar în cavităţile nazale sunt prezente ulcere şi cicatrici stelate) şi rinita purulentă
(lipsesc simptomele inflamatorii de la nivelul sinusurilor, iar jetajul este de regulă bilateral).
Prognosticul este rezervat, din cauza faptului că boala cedează foarte greu la tratament,
iar pe de altă parte există pericolul apariţiei meningoencefalitei.
Tratamentul are ca scop combaterea infecţiei şi asigurarea drenajului. În faza de debut a
bolii se pot încerca fumigaţiile cu vapori de apă sau cu ceai de fân, în care se adaugă o lingură de
terebentină, mentol sau eucaliptol. De asemenea, s-au obţinut rezultate bune folosind aerosoli
electrodirijaţi, cu streptomicină (1 g streptomicină în 10 ml ser fiziologic), administraţi pe cale
nazală, de-a lungul a 3-6 şedinţe. În empiemul sinusurilor trebuie efectuată trepanaţia acestora,
urmată de evacuarea puroiului prin spălături cu soluţii călduţe de rivanol sau permanganat de
potasiu, zilnic, până la vindecare. Şi în aceste cazuri, aerosolii electrodirijaţi, în şedinţe zilnice
de câte 10-15 minute, dau cele mai bune rezultate. De asemenea, eterul iodoformat 10% se poate
folosi cu succes, eterul având proprietatea de a vehicula iodoformul (substanţa antiseptică) prin
toate amfractuozităţile sinusului. Soluţiile de tripsină se folosesc în sinuzitele purulente.

4. Bolile dinţilor

4.1. Anomaliile dentare

Poliodonţia constituie o anomalie de număr, în sensul existenţei unui număr mai mare de
dinţi, faţă de formula dentară a speciei. Se întâlneşte mai frecvent la cabaline şi la carnasiere,
mai rar la bovine. Dinţii supranumerari pot interesa incisivii, caninii şi molarii. Dinţii
suplimentari sunt dinţi de lapte care n-au fost schimbaţi la vârsta corespunzătoare, astfel încât ei
coexistă cu dentiţia permanentă şi pot fi uşor depistaţi prin forma lor (colet îngust), cât şi prin
dedublarea celorlalţi dinţi (mai ales incisivi). Dinţii supranumerari au uneori aspectul dinţilor
normali, alteori au un aspect conopidiform şi se dezvoltă în alveolele normale sau în afara lor,
constituind dinţi eratici (heterotopici). Se suspicionează această anomalie când animalele au
dificultăţi în masticaţie, consumă greu furajele şi slăbesc. La examenul cavităţii bucale se
observă gingivită, ulcere, uzuri atipice, depozite de furaje şi prezenţa dinţilor supranumerari.
Ca tratament, se extrag dinţii de lapte suplimentari, dar şi cei supranumerari, mai ales
dacă provoacă leziuni bucale şi perturbări în masticaţie.
Oligodonţia reprezintă existenţa unui număr mai mic de dinţi faţă de cel recunoscut de
standardul speciei. În etiologia anomaliei sunt incriminate boli constituţionale, tulburări de
nutriţie şi metabolism, disendocrinii şi tulburări neurotrope. De asemenea, este amintită
dezvoltarea incompletă sau vicioasă a mugurelui dentar, în faza embrionară. Pentru această
anomalie nu există tratament. Se va avea însă grijă ca astfel de animale să nu fie admise la
reproducţie. Defectul nu influenţează în mod deosebit starea generală a animalului.
Anomaliile de formă pot fi reprezentate de dinţii conoizi, bilobaţi sau sudaţi şi sunt
întâlnite la cabaline şi la bovine. Dinţii sudaţi sunt observaţi şi la suine, interesând molarii.
Anomaliile de direcţie sunt des întâlnite la cabaline şi la bovine, fiind cauzate de
dezvoltări patologice ale splanchnocraniului, de unii factori genetici şi mecanici locali. Clinic,
aceste anomalii constau în înclinarea vicioasă a incisivilor şi a molarilor, ceea ce face să se
modifice regularitatea arcadei dentare: înainte (anteroversiune), înapoi (retroversiune) sau lateral
(lateroversiune). Se constată jenă în masticaţie şi răniri ale gingiei, limbii şi palatului.

317
 Ca tratament, se extrag sau se rezecă dinţii în cauză.
Anomaliile de corespondenţă sunt cauzate de asimetria suportului osos al alveolei
dentare, respectiv de dezvoltarea inegală a oaselor incisive şi maxilare faţă de mandibulă.
Adesea ocluzia bucală este parţială sau chiar imposibilă şi duce la defecte mari de uzură (tocire),
cu repercusiuni majore în actul masticaţiei. De cele mai multe ori, aceste defecte sunt date de
brevignatism (inferior sau superior), de prognatism (inferior sau superior) sau de devierea
laterală. Importanţa cea mai mare o prezintă aceste anomalii pentru animalele hiposelenodonte
(cal, iepure etc.), la care creşterea dinţilor este continuă, ceea ce impune şi o tocire perpetuă şi
egală, care să asigure echilibrul de formă şi lungime. La iepure, lipsa de corespondenţă a dinţilor
(nesuprapunerea) duce la creşterea lor indefinită. Aceştia se încurbează spre înapoi şi produc
leziuni gingivale, ajungând în formă de spirală, făcând ocluzia şi masticaţia imposibilă. Până la o
anumită limită, remedierea se poate realiza prin rezecţia dinţilor crescuţi în exces.
Anomaliile de sediu (heterotopia) sunt date de creşterea dinţilor în afara arcadei dentare
(în bolta palatină, chiar în fosa temporală). Simptomele constau în tulburări masticatorii şi răniri
ale ţesuturilor moi, iar tratamentul se rezumă la extragerea sau rezecţia dinţilor ectopici.
Anomaliile de volum se referă la dimensiunile atipice ale dinţilor, la care se poate asocia
şi modificarea formei. Dinţii pot fi mai mici (nanism) sau mai mari (gigantism). La cabaline,
aceste anomalii pot să apară mai ales la incisivii şi molarii superiori. Lipsa unui molar superior
poate atrage dezvoltarea mai intensă a celui inferior corespunzător. La bovine, dinţii nanici pot fi
cilindrici, conici, rotunzi etc., cu rădăcini drepte sau curbe. Dinţii atipici pot păstra aspectul lor
anatomic la dimensiuni mai mari sau mai mici, fără să prezinte la coroană, dar nici la rădăcină,
alte modificări. De obicei, dinţii gigantici provin din doi sau mai mulţi foliculi dentari anormali,
dinţi concrescuţi, mai mult sau mai puţin divizaţi. Tratamentul constă în nivelarea dintelui
exuberant. Nu se recomandă extracţia acestor dinţi dacă sunt sănătoşi şi bine plasaţi în arcadă.

4.2. Fracturile dentare

Fracturile dentare apar în urma traumatismelor care interesează regiunea

bucomaxilofacială şi se produc mai ales la cabaline şi la carnasiere.
Etiopatogeneză. Factorii externi sunt cei mecanici, care prin forţa lor de acţiune
depăşesc pragul de rezistenţă al dintelui. Factorii interni depind de deficienţele în ontogeneză, în
special de mineralizare, dar şi de intoxicaţiile cronice (cu fluor). Unele forme şi tipuri de uzură
dentară patologică, precum şi cariile dentare, pot fi cauzate primar de fracturi dentare.
Simptome. Clinic, se observă fisuri şi fracturi complete. În cazul fisurilor, dacă acestea
nu interesează şi rădăcina, nu apar semne de durere. Fracturile complete în schimb, mai ales
dacă interesează şi camera pulpară, sunt extrem de dureroase, iar prehensiunea şi masticaţia sunt
practic nule. Din cauza contactului ţesuturilor afectate cu furajele, se poate produce infecţia
locală, tradusă prin pulpită, alveoloperiostită, osteomielită şi în final fistulă dentară.
Tratament. În fracturile superficiale, tratamentul se realizează prin nivelarea suprafeţelor
cu pila dentară. În fracturile profunde, care ajung până la nivelul pulpei dentare, se recurge la
extracţia dentară. Cavitatea alveolei se va aseptiza cu iodoform pulvis, sub formă de plombaj sau
se introduce un tampon îmbibat cu soluţie de sulfatiazol.
Se contraindică aplicarea în alveolă a tamponului îmbibat cu tinctură de iod.

4.3. Neregularităţi de tocire a dinţilor

Uzura dentară apare atât la dinţii de lapte, cât şi la cei permanenţi, având un caracter
permanent, prin aceasta stabilindu-se echilibrul între creştere (erupţie) şi tocire. Cauzele uzurilor
dentare excesive sunt complexe, ele fiind determinate de o serie de factori.
În categoria factorilor determinanţi sunt consideraţi anomaliile de dezvoltare ale
maxilarelor (articulare interdentară şi intermaxilară nefiziologică), furajarea neechilibrată şi
carenţele minerale, care se reflectă în rezistenţa la tocire a dinţilor. Pe de altă parte, factorii

318
favorizanţi depind de temperament, lăcomie, mişcările atipice ale mandibulei, frecarea dinţilor
(masticaţia în gol), frecarea dinţilor de iesle şi alte ticuri cu rol patologic. În cazul uzurilor
patologice, suprafeţele dinţilor nu se mai pot aşeza pe un plan, ci fiecare sau în grupuri de dinţi
au un plan propriu, diferit de cel al vecinilor, tabla dentară luând aspecte bizare.
Neregularităţi de tocire a incisivilor. Tocirea în cioc de papagal se caracterizează prin
proeminenţa cleştilor, care se uzează atipic, în formă asemănătoare cu o daltă.
Tocirea în bizou anterior se întâlneşte la caii care au ticul de sprijin, caz în care incisivii
prezintă tocită muchia anterioară. Tocirea poate fi atât de adâncă încât să afecteze şi camera
pulpară, cu toate manifestările nefaste ce decurg de aici. Apariţia ticului poate fi cauzată de stări
de stres, inadaptare, plictiseală, lăcomie (muşcarea bârnei), dureri dentare.
Tocirea într-o parte constă în tocirea exagerată a unei jumătăţi a tablei incisivilor şi lipsa
de uzură a celeilalte jumătăţi, ulterior producându-se înclinarea într-o parte a tablei dentare.
Neregularităţi de tocire a premolarilor şi molarilor.
Tocirea în foarfecă se caracterizează printr-o tocire exagerată a treimii palatine a
premolarilor şi molarilor superiori şi a treimii vestibulare a celor inferiori. Dinţii superiori îi vor
acoperi pe cei inferiori pe toată suprafaţa lor vestibulară, marginea vestibulară a superiorilor şi
cea linguală a inferiorilor devenind ca nişte lame ascuţite. Rezultă deci o suprafaţă înclinată,
adesea foarte oblică şi care împiedică orice mişcare de lateralitate.
Tocirea în dinţi de fierăstrău este cel mai frecvent semnalată, în special la cabaline.
Rezultă din faptul că, prin tocire, distanţa dintre dinţii inferiori este mai mică decât distanţa
dintre cei superiori. Se observă la animalele care exercită mişcări de lateralitate mai reduse,
determinând o uzură parţială a suprafeţei dinţilor, crestele laterale rămânând netocite şi
transformându-se în mici colţişori, asemănători prin dispunere cu dinţii de fierăstrău (foarte
tăioşi). Aceste creste tăioase sunt situate la molarii superiori pe partea laterală, în timp ce la
opuşii lor de pe arcada dentară inferioară sunt situate pe partea medială.
Tocirea în valuri (ondulantă) se caracterizează printr-o succesiune de denivelări,
ridicături şi coborâri, faţă de orizontalitatea tablei dentare. Suprafaţa molarilor prezintă, pe toată
lungimea ei, 2-3 ondulaţii, aproape simetrice pe cele două semiarcade şi cărora le corespund, pe
arcada opusă, dinţi scurtaţi printr-o uzură excesivă. Ca factori etiopatogenetici, se presupun
anomalii de ontogeneză şi mineralizare ale dinţilor, disfuncţii în formarea şi configuraţia
smalţului. Asemenea neregularităţi provoacă jenă şi chiar imposibilitate în masticaţie, ulcere
bucale, gingivite şi periodontite, asociate cu slăbirea progresivă a animalului.
Colţii, frecvent întâlniţi la cabaline, sunt creşteri în exces numai a unei porţiuni din
coroana dintelui, din cauza lipsei antagonistului său. Cauza o constituie anomaliile de
suprapunere ale arcadelor dentare. Cele două table ale molarilor sunt uşor deplasate în sens
cranio-caudal una faţă de cealaltă, colţii apărând în acest caz la capetele tablelor dentare. Colţii
situaţi la mijlocul tablei dentare pătrund în spaţiul dintre doi dinţi, pe care îi tocesc sau îi rod.
Tocirea în cupă se prezintă sub forma unor escavaţii care dau aspect rugos suprafeţei de
triturare, în special la nivelul molarilor superiori, unde apare mai frecvent.
Creşterea în exces a molarilor fără oponent se întâlneşte după operaţia de extracţie
dentară sau după fracturi de coroană, molarii în cauză determinând leziuni la nivelul gingiei
rămase libere şi împiedicând actul masticaţiei.
Neregularităţi dentare la bovine (dentiţia rugoasă). Simptomele se prezintă sub forma
unor şanţuri şi creste rugoase, aşezate transversal, în sensul deplasării mandibulei cu ocazia
mişcărilor de lateralitate specifice rumegătoarelor. Ca factori patogeni, sunt incriminate şi
deficienţele de mineralizare diferenţiată, zonală, a coroanelor. Rugozităţile şi şanţurile apărute se
vor adânci destul de repede, obligând mandibula să parcurgă mereu aceeaşi traiectorie. Mişcările
de propulsie devin tot mai dificile, îngreunându-se şi prehensiunea. Simptomele generale se
manifestă prin slăbirea animalului, dificultăţi în prehensiune, jenă în timpul masticaţiei şi
prezenţa magaziei în spaţiul vestibular, care poate genera, din cauza fermentaţiei, un miros
ihoros la deschiderea gurii animalului. Tratamentul se bazează pe aplicarea procedeelor de
nivelare prin rabotare, rezecţie şi în unele cazuri extirparea dinţilor. Măsurile profilactice se

319
referă la o echilibrare a raţiei alimentare (în special a sărurilor) şi o porţionare a concentratelor şi
a fibroaselor. În vederea prevenirii tocirii incisivilor în bizou, la caii care au ticul de sprijin, se
recomandă protejarea jgheabului cu o bară de lemn, care exercită o acţiune abrazivă mai slabă
asupra dinţilor sau acoperirea jgheabului cu o plasă de sârmă, prevăzută cu un curent de 3-5 V.

4.4. Tartrul dentar

Etiopatogeneză. Tartrul este un depozit de material calcificat, care aderă la suprafaţa

dinţilor. Se localizează supra- sau subgingival, mai frecvent însă sub ambele forme. Tartrul se
depune pe suprafeţele linguale ale dinţilor inferiori şi pe suprafeţele vestibulare ale celor
superiori. Se poate observa la cabaline, la rumegătoare şi la carnasiere şi rezultă prin precipitarea
sărurilor alcaline din salivă pe suprafaţa dinţilor, sub influenţa schimbărilor de pH consecutive
fermentaţiilor alimentare. Partea minerală a tartrului este formată din fosfaţi şi carbonaţi de
calciu, fosfaţi şi silicaţi de magneziu, în timp ce componenta organică este reprezentată prin
celule descuamate, leucocite, bacterii, miceţi, diferite detritusuri amorfe, cheratină, mucină.
Simptome. Tartrul dentar acţionează asupra paradonţiului prin două modalităţi: pe de o
parte prin acţiunea mecanică, care provoacă imbibiţie şi iritaţie la nivel gingival, evidenţiate prin
ulcere gingivale şi apariţia ţesutului de granulaţie, iar pe de altă parte prin acţiunea
microorganismelor de la suprafaţa sa, care constituie o sursă permanentă de infecţie. Din punct
de vedere clinic, se evidenţiază prezenţa unui depozit albicios, gri negricios la cal şi gri verzui la
câine, foarte aderent. Cavitatea bucală degajă un miros ihoros, iar gingia este inflamată şi
ulcerată. Ulterior, din cauza paradontozelor, dinţii devin mobili şi cad.
Tratamentul se realizează prin curăţirea dinţilor de tartru (detartrare) cu ajutorul unor
dălţi, pense şi chiurete corespunzătoare, urmată de badijonarea cu soluţie de clorură de zinc
10%. Instrumentarul de detartraj este preluat din medicina omului. Astăzi sunt folosite
instrumente moderne, bazate pe ultrasunete, care uşurează foarte mult această operaţiune.
În lipsa unui instrumentar adecvat, detartrajul poate fi făcut şi cu instrumente
improvizate: stiletul de la trocar, un bisturiu sau un alt instrument cu vârf rigid. Stratul subţire se
rade, iar depozitele groase se fărâmiţează prin constricţie cu pensele hemostatice (mai ales la
câini). Trebuie curăţate şi şanţurile gingivale de pe coletul dinţilor.

4.5. Caria dentară

Etiopatogeneză. Caria dentară este un proces distructiv, cronic, cu o evoluţie fără

fenomene inflamatorii tipice, care produce necroza ţesuturilor dentare dure şi infecţia pulpei şi a
paradonţiului apical. Mai poate fi definită ca o dezagregare locală şi progresivă a cimentului, a
smalţului şi a dentinei, însoţită de decolare şi pierdere de substanţă, ducând la producerea unor
cavităţi. Spre deosebire de om, caria dentară este mai rar diagnosticată la animale, în ordinea
frecvenţei la carnasiere, la bovine şi la cabaline. Din numeroasele teorii referitoare la etiologia
cariei dentare, sunt de reţinut cele ale predispoziţiei ereditare, teoria distrofică-neuroreflexă,
avitaminozele din grupul B, traumatică şi salivară. Se presupune că pH-ul alcalin al salivei ar
favoriza caria dentară. Astfel se explică frecvenţa mai mare a cariei la bovine, unde pH-ul este
de 8,2, faţă de cal, unde pH-ul este de numai 7,9. Caria rezultă în urma distrugerii progresive a
substanţei dintelui prin decalcifiere şi ramolire, asociată cu procesele septice locale.
Schimbarea pH-ului împiedică calcifierea, smalţul nu mai îndeplineşte rolul său biologic
de protecţie a dentinei şi a camerei pulpare şi începe procesul de liză a dintelui, care va duce la
formarea cariei dentare. În apariţia cariei intervine cu rol favorizant şi alimentaţia, starea
funcţională a glandelor salivare, tulburările neurotrofice şi de metabolism, carenţele, intoxicaţiile
etc. Lipsa calciului şi a fosforului din raţie duc la demineralizarea dinţilor şi la expunerea lor la
carii. Caria permite dezvoltarea infecţiei locale, ceea ce duce la avansarea procesului de liză
dentară până la pulpă, cu instalarea pulpitei, a gangrenei pulpare şi a paradontozei apicale.
Procesul septic evoluează spre osteomielită şi fistulă dentară.

320
 În funcţie de localizarea leziunii carioase: A (leziunile sunt limitate la nivelul coroanei,
fără implicarea joncţiunii smalţ-cement sau a camerei pulpare – include majoritatea hipoplaziilor
de smalţ şi unele leziuni carioase incipiente), B (leziunea este limitată la nivelul coroanei, cu
evidenţierea camerei pulpare şi interesarea ei, dar fără implicarea joncţiunii smalţ-cement), C
(leziunea este localizată în zona joncţiunii smalţ-dentină, cuprinzând smalţul, cemenul şi
dentina, dar fără interesarea camerei pulpare – include unele leziuni resorbtive apărute la pisică,
precum şi caria dentară la câine), D (leziunea este localizată în zona joncţiunii smalţ-dentină,
implicând smalţul, dentina şi cementul, cu interesarea şi lezarea camerei pulpare – include caria
dentară la câine, precum şi trauma coronară cu fractura rădăcinii), E (leziunea este limitată la
nivelul rădăcinii, implicând şi zona furcaţiei, dar fără lezarea joncţiunii smalţ-dentină – întâlnită
în leziuni ale rădăcinii caninului, fractura idiopatică de rădăcină), F (este implicată întreaga
rădăcină – în leziuni resorbtive interne, carii extinse radiculare).
Simptome. Dintele bolnav are o culoare mai închisă, iar după un timp apare o
sensibilitate deosebită, ceea ce jenează în foarte mare măsură prehensiunea şi masticaţia.
Animalul salivează abundent, prezintă pseudotrismus, este abătut, nu consumă furajele şi în timp
slăbeşte. La examenul clinic al cavităţii bucale se observă prezenţa zonelor cariate, de culoare
mai închisă, din cauza proceselor de necroză. Uneori, boala progresează asimptomatic, în special
la bovine, cu semne care scapă din atenţie, remarcându-se tardiv doar apariţia complicaţiilor.
Animalele manifestă durere, mai ales la consumul apei şi a furajelor reci. La cabaline, procesul
carios porneşte de obicei din zona coletului, penetrează cementul, dentina şi ajunge la smalţ,
până reuşeşte să distrugă smalţul, după care urmează dezagregarea ţesuturilor dentare, evoluţie
spre pulpă, în părţile laterale, subminând o parte din suprafaţa de masticaţie, care se poate
prăbuşi sau fractura spontan, evidenţiindu-se cavitatea la suprafaţă. La câini, defectul carios
iniţial poate fi decelat cu ajutorul unor sonde ascuţite şi cu oglinda dentară. Prin avansarea
procesului de decalcifiere şi demineralizare se pierd progresiv structurile dintelui, astfel încât
cariile profunde pot penetra camera pulpară, producând necroza acesteia, iar apoi abcesul dentar.
Tratament. Se înlătură cauzele care favorizează apariţia bolii, printr-o echilibrare a
raţiei, pentru a asigura o dezvoltare şi o calcifiere normală a dinţilor, în vederea măririi
rezistenţei acestora la carii. Uneori se recurge la extracţia dintelui bolnav şi la antisepsia alveolei
prin tampoane cu soluţie de sulfatiazol şi plombaje cu iodoform, după ce în prealabil se
chiuretează bine ţesuturile mortificate. Tratamentul prin obturaţie, după prelucrarea mecanică a
cariei, ar da cele mai bune rezultate, dar nu a intrat în practică decât în cazuri sporadice.
Ca material, se recomandă cimenturile dentare sau amalgamurile de cupru sau argint.
Folosirea frezei dentare sau a bormaşinii electrice uşurează mult tratamentul. Pentru obturaţie,
dintele cariat trebuie să fie bine pregătit. Dentina ramolită se înlătură cu freza dentară, iar
cavităţii rezultate i se dă forma trunchiului de con, cu baza spre inferior, pentru a preveni
căderea plombei. După curăţirea cariei de materialul alterat, se dezinfectează cu un tampon
îmbibat în alcool. Se prepară plomba din ciment fosfat, iar peste el se pune ciment silicat şi se
amestecă. Obturaţiile cu amalgam de argint sunt foarte rezistente, dar mai costisitoare pentru
animale. Consolidarea şi întărirea amalgamului diferă de la un produs la altul, fiind în general la
primul timp de priză de 2-3 ore, în timp ce priza finală are loc după 18-20 ore.

4.6. Tumorile cavităţii bucale

Sunt tumori epiteliale benigne (papiloame), care uneori invadează cavitatea bucală şi se
pare că au origine virală. La cal şi la câine apar frecvent epitelioame ale cavităţii bucale, care au
caracter invadant şi distrug în profunzime suportul osos al acesteia. Mai trebuie menţionate
tumorile de origine conjunctivă şi cele odontogene (adamantomul, odontomul, epulisul). De
asemenea, destul de frecvente sunt osteosarcoamele localizate la nivelul maxilei sau mandibulei,
precum şi pe osul incisiv şi pe diastemă. Clinic, prezenţa osteosarcomului se relevă prin
modificarea conturului oaselor afectate, care sunt mult crescute în volum, precum şi prin
consistenţa spongioasă sau chiar crepitantă a procesului tumoral. Tratamentul constă în rezecţia

321
porţiunii rostrale a mandibulei, până la porţiunea sănătoasă a osului. Se face incizia liniară a
mucoasei şi a submucoasei gingivale, precum şi a diastemei, începând de la primul premolar,
incizie curbă de o parte şi de alta a incisivilor, ce se continuă pe diastema opusă până la primul
premolar. Se separă prin dilacerare şi secţionare mucoasa bucală, începând de la incizia din jurul
incisivilor, în direcţie antero-posterioară, până în porţiunea sănătoasă a osului, punându-se astfel
în evidenţă ţesutul osos sănătos. Se face apoi rezecţia tumorii în porţiunea sănătoasă a osului, cu
ajutorul bisturiului electric, hemostaza prin electrocoagulare şi ajustarea celor două lambouri ale
mucoasei dilacerate. Rana operatorie se aspersează cu propolisvet şi se pudrează cu sulfatiazol,
după care se face sutura profundă a rănii, cu catgut cromat, respectiv sutura marginilor rănii, cu
aţă chirurgicală, în puncte separate. Postoperator, se face îngrijirea rănii prin toaleta zilnică şi
aspersare cu spray cicatrizant, respectiv antibioticoterapie pe cale generală timp de 5-6 zile.
La câini: la nivelul gingiilor (epulis, fibrosarcom, melanom, carcinom), la nivelul
amigdalelor (carcinomul scuamos), pe buze şi pe bot (melanoame, fibrosarcoame), pe mucoasa
palatului (melanoame, carcinoame, fibrosarcoame, papiloame), pe limbă (mastocitomul). În
funcţie de tipul tumorii, simptomatologia este foarte diferită, păstrând totuşi câteva semne
caracteristice: dificultăţi în masticaţie, salivaţie abundentă, disfagie, tulburări în ocluzia cavităţii
bucale, gura întredeschisă, mirosul dezagreabil al cavităţii bucale, hemoragii remitente, căderea
dinţilor, slăbire, tuse, durere, respiraţie sforăitoare etc.
La pisică, tumorile mai frecvent întâlnite sunt carcinomul scuamos (localizat mai
frecvent pe faţa ventrală a limbii, dar şi pe pleoape sau pe conjunctiva palpebrală), fibromul
(localizat mai frecvent pe gingii, faţa ventrală a limbii şi palat) şi mastocitomul (localizat pe
buze şi pe limbă). La bovine, frecvent se întâlnesc papiloame localizate la nivelul buzelor, a
limbii şi a gingiilor. La cabaline sunt întâlnite frecvent papiloame asemănătoare cu cele de la
câine şi bovine. Între tumorile maligne, un loc aparte îl deţine fibrosarcomul cavităţii bucale.
În cazul tumorilor cavităţii bucale există patru posibilităţi de intervenţie: electrochirurgie
(pentru tumorile de dimensiuni mici – papiloame), criochirurgie (se realizează prin temperatură
scăzută, creată de azotul lichid, care produce necroza ţesuturilor tratate – se pretează pentru
localizările de pe palatul dur, maxilar sau mandibulă), hipertermie (presupune utilizarea
temperaturii crescute, producând moartea celulelor prin denaturare proteică, fără ca celulele
sănătoase să fie afectate), ablaţia chirurgicală (trebuie să ţină cont de masa tumorală, ţesuturile
limitrofe, suportul osos şi delimitarea faţă de ţesutul sănătos). Terapia tumorilor cavităţii bucale
cunoaşte aspecte particulare, prin lipsa de substanţă rezultată după ablaţia acestora.

5. Bolile limbii

5.1. Rănile limbii

Pot să apară în urma aplicării greşite a speculumului bucal, a zăbelelor la cabaline, a unor
alimente grosiere sau corpi străini. Sunt întâlnite la toate speciile de animale, dar sunt mai grave
la cabaline, deoarece tracţiunile manuale asupra limbii la această specie se pot solda cu ruperea
frâului limbii. Rănile la acest nivel se caracterizează prin jenă în prehensiune şi masticaţie, în
funcţie de profunzimea rănii şi de măsura în care este afectată mobilitatea limbii. Din cauza
pătrunderii alimentelor în rană şi infectării acesteia, se produc fermentaţii şi necroze, însoţite de
apariţia unui miros ihoros la deschiderea cavităţii bucale. Diagnosticul diferenţial se face faţă de
neregularităţile dentare şi stomatite, care se însoţesc de aceleaşi tulburări de prehensiune şi
masticaţie. Tratamentul se face prin antisepsia mecanică a rănii, urmată eventual de sutură, după
o prealabilă toaletă a gurii prin spălături cu o soluţie slabă de permanganat de potasiu sau apă
oxigenată. Aspersarea rănii cu spray propolisvet grăbeşte procesul de cicatrizare, prin pelicula
formată la suprafaţa rănii. Se mai aplică eter iodoformat 10% şi clorură de zinc 5%.

5.2. Ulcerul lingual traumatic

322
 Se întâlneşte frecvent la taurine, ca urmare a acţiunii iritante produse de unele furaje
grosiere, cu multe ariste, mai ales la nivelul feţei dorsale a limbii, pe fondul unei carenţe în
vitamina A. Iniţial, simptomele clinice sunt şterse, reprezentate printr-un apetit capricios, cu
tulburări discrete de prehensiune şi masticaţie. Ulterior, animalul începe să facă prehensiunea cu
dinţii, iar dacă rana este lovită de alimente prezintă pseudotrismus, precedat de evacuarea rapidă
a bolului alimentar. Starea generală a animalului se alterează (slăbire, apatie, horipilaţie
generalizată, cifoză), iar la examenul gurii se observă de obicei o rană ovală sau rotundă în faţa
protuberanţei linguale. Aceasta erodează progresiv mucoasa linguală, putând determina în
profunzime un traiect fistulos, în care se depozitează alimente alterate (fito- şi trichobezoare).
Diagnosticul se pune pe semnele locale şi trebuie făcut diferenţial faţă de glositele infecţioase.
Tratamentul include toaleta cavităţii bucale cu o soluţie slabă de permanganat de potasiu,
urmată de antisepsia mecanică a ulcerului lingual, cu ajutorul unei chiurete Volkmann, până la
sângerare. Se pot cauteriza marginile ulcerului cu nitrat de argint 1-2% sau se recurge la
pensulaţii zilnice cu glicerină iodată 10%, respectiv la soluţia formată din borax, vitamina A şi
glicerină. Un regim dietetic şi echilibrat grăbeşte vindecarea.

6. Bolile glandelor salivare

6.1. Sialoadenitele

Etiopatogeneză. Inflamaţiile glandelor salivare sunt întâlnite mai frecvent la carnasiere,

la cabaline şi la taurine, localizându-se în special la nivelul glandei parotide, mai rar la glanda
mandibulară. În etiologia acestor afecţiuni sunt incriminate unele traumatisme, precum şi
infecţiile de vecinătate (stomatite) şi generale (gurma, jigodia, infecţiile corinebacteriene).
Simptome. Sialoadenitele acute se caracterizează prin tumefacţie difuză, caldă şi
dureroasă, situată în regiunea retromandibulară (parotida) sau submandibulară (mandibulara).
Capul se mişcă cu greutate, masticaţia şi deglutiţia sunt dificile, iar salivaţia este abundentă. Pe
parcursul evoluţiei bolii pot să apară fistule, din care se scurge puroi. Starea generală poate fi
alterată, astfel că se observă febră, inapetenţă, slăbire şi scăderea producţiei de lapte.
Prognosticul este mai grav în parotidită, din cauza tendinţei de transformare
flegmonoasă a procesului septic, într-o regiune cu o reţea importantă de nervi şi vase sanguine.
Tratamentul include rubefacţia locală, combaterea cauzei care a determinat boala
(infecţia de vecinătate sau generală) şi deschiderea mai largă a fistulelor, pentru a asigura
drenajul (cu atenţie mai ales în cazul parotidei). În răni se va introduce eter iodoformat 10%,
precum şi sulfamide şi spray-uri cu antibiotice.

6.2. Fistulele salivare

Etiopatogeneză. Fistulele salivare sunt mai frecvente la cabaline şi la câine, situându-se

fie la nivelul glandei, fie pe traiectul canalelor salivare. Sunt determinate de traumatisme,
muşcături, infecţii locale (abcese, flegmoane), calculi salivari, oprirea în canalele excretoare
principale a corpurilor străine (ariste) sau diverse intervenţii chirurgicale practicate în această
regiune (deschiderea unor abcese, hiovertebrotomie etc.).
Simptome. La examenul clinic se observă un orificiu sub formă de pâlnie, cu marginile
indurate, traiectul fiind de cele mai multe ori scurt, rareori ramnificat. De la acest nivel se scurge
un lichid filant, uneori amestecat cu puroi. Scurgerea secreţiei în afara cavităţii bucale poate să
influenţeze negativ mersul digestiei, influenţând starea de întreţinere a animalului. La bovine,
prin fistula canalului Stenon se pierd cantităţi însemnate de salivă, circa 10 litri pe zi.
Tratamentul se realizează prin injectarea de soluţie Lugol sau altă soluţie iritantă (acid
lactic 10%, clorură de zinc 10%) pe traiectul fistulei, pentru a determina scleroza parenchimului
glandei şi a întrerupe astfel secreţia de salivă. Pe canal se pot aplica apoi două ligaturi cu catgut,
la distanţă de 1-2 cm. Numai simpla ligatură a canalului excretor, fără injectarea substanţelor

323
iritante, duce la ectazia canalului şi la dilataţia glandei, iar în majoritatea cazurilor, orificiul
fistulei se redeschide, din cauza suprapresiunii. În fistula canalului Stenon se încearcă închiderea
orificiului prin sutură şi crearea unei comunicări către cavitatea bucală, pentru ca saliva să-şi reia
traseul normal. Când este secţionat complet canalul Stenon în faţa maseterilor, se recurge la
metoda formării unui nou canal de scurgere a salivei în cavitatea bucală.

6.3. Litiaza salivară

Etiopatogeneză. Boala este întâlnită la cabaline şi foarte rar la rumegătoare, cu localizare

mai ales la nivelul canalului Stenon. Apare în urma inflamaţiei catarale a glandelor sau a
canalelor salivare, cu depunere sub formă de conglomerate a carbonaţilor, a fosfaţilor şi chiar a
substanţelor organice. Substratul proteic al calculilor salivari este reprezentat prin celulele
epiteliale descuamate de la nivelul canalelor salivare inflamate, care se dispun în jurul corpului
străin, formând concremente albe, iar prin impregnare cu sărurile minerale dizolvate în salivă
formează calculii salivari. Aceştia determină retenţie salivară şi apariţia chiştilor salivari.
Simptome. La examenul clinic se observă traiectul canalului până la punctul de
staţionare al calculului. La palpaţia canalului Stenon şi uneori a parenchimului glandular se
poate sesiza prezenţa unei formaţiuni dure, ovale, nedureroase şi de mărimi diferite. Masticaţia
este jenată, iar amestecul alimentelor cu saliva este deficitar. Împiedicarea scurgerii salivei în
cavitatea bucală de către calcul duce la inflamaţia glandei, care se poate complica cu scleroză
sau cu flegmon, caz în care procesul patologic va cuprinde întreaga regiune.
Inflamaţia dispare după eliminarea spontană (foarte rară) sau extracţia calculilor.
Tratament. Eliminarea calculului se poate realiza prin presiunea manuală moderată pe
traiectul canalului, în direcţia de scurgere a salivei sau prin intervenţie chirurgicală.
În cazul situării calculului în canalul Wharton, incizia se face pe latura corespunzătoare a
limbii, fără ca apoi să se mai sutureze, iar în cazul calculilor pe canalul Stenon se abordează de
la exterior, cu efectuarea unei deschideri spre cavitatea bucală, ca şi în fistula salivară. În acest
ultim caz, operaţia se face pe animalul tranchilizat şi contenţionat în decubit lateral, cu capul
întins pe gât şi sub anestezie locală. Incizia canalului se face în dreptul calculului, după care se
controlează permeabilitatea porţiunii distale a canalului, prin injectarea în rana operatorie a unei
soluţii de antibiotice (eventual colorată cu albastru de metilen). Când canalul este permeabil se
închide atât rana operatorie a canalului, cât şi cea a pielii, prin sutură. Pentru prevenirea infecţiei
se va aplica un tratament general cu antibiotice timp de 3-4 zile.

6.4. Chiştii glandelor salivare

Etiopatogeneză. Chiştii glandelor salivare sunt localizaţi de cele mai multe ori la nivelul
glandelor sublinguală şi mandibulară, foarte rar la nivelul glandei parotidă, cu o frecvenţă mai
mare la carnasiere şi la cabaline, dar se întâlnesc şi la bovine. Ranulele (denumire acceptată în
special pentru chiştii glandei sublinguale) se caracterizează prin dilatarea canalelor salivare
Wharton şi Bartholin, care au aproximativ acelaşi traiect şi se deschid în comun, la nivelul
carunculului sublingual, lateral de frâul limbii. Chiştii iau naştere prin obliterarea canalelor drept
consecinţă a unor procese inflamatorii, răni, contuzii, stomatite, calculi salivari etc., provocând
retenţie salivară. Secreţia care se colectează comprimă acinii glandulari şi destinde pereţii,
organizându-se sub formă de chist, care este delimitat de o membrană proprie, secretoare şi ea.
Unii chişti au un pedicul de comunicare cu glanda, dar acesta este obstruat.
Simptome. În cazul chistului sublingual, la examenul cavităţii bucale se observă pe
planşeul acesteia, între frâul limbii şi arcada molară, prezenţa unei formaţiuni tumorale mobile,
de formă ovoidă, de mărimea unui bob de mazăre sau chiar mai mare. Dacă dimensiunile
chistului sunt reduse, formaţiunea trece neobservată, însă atunci când volumul ia proporţii apar
tulburări evidente în ceea ce priveşte prehensiunea, masticaţia şi deglutiţia. Chiştii glandelor
mandibulară şi parotidă au aspectul unor formaţiuni fluctuente şi nedureroase, care proemină în

324
regiunile de proiecţie ale celor două glande şi pot ajunge până la mărimea unui cap de copil.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de chiştii glandei tiroide, al căror conţinut este
mai vâscos şi de culoare gălbuie, fiind dispuşi în dreptul glandei respective.
Prognosticul este favorabil în chistul glandei sublinguale şi rezervat în cel al glandei
mandibulare, din cauza faptului că tratamentul este dificil.
Tratament. Iniţial, se încearcă tratamentul conservator, prin puncţia chistului, pentru
evacuarea conţinutului, urmată de introducerea unor soluţii pe bază de hidrocortizon şi
penicilină sau soluţii cauterizante (Lugol, clorură de zinc 10%, acid lactic 10%, clorură de sodiu
5-10%). Puncţia chistului se face cu ajutorul unui trocar fin, la nivelul marginii sale anterioare,
în două puncte, la distanţă de 2 cm unul faţă de celălalt. Dacă prin aplicarea tratamentului
conservator nu se obţin rezultate, se trece la tratamentul operator. Chistul sublingual se înlătură
prin ablaţie chirurgicală totală (chistectomie), sub anestezie locală. Se face o incizie largă a
canalului dilatat, rana rămânând deschisă, iar porţiunea de perete rămasă aderentă se pensulează
cu tinctură de iod sau clorură de zinc 10%, pentru stimularea procesului de cicatrizare.
În cazul chistului mandibular, operaţia se face pe animalul tranchilizat, în decubit lateral,
cu capul întins pe gât şi sub anestezie locală. Se efectuează o incizie lungă de 8-10 cm, pe linia
ce uneşte articulaţia temporomandibulară cu faţa laterală corespunzătoare a laringelui. Incizia
interesează pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat, fascia superficială, muşchiul parotidoauricular
şi fascia subparotidiană. Se enucleează apoi chistul, prin dilacerare boantă sau cu foarfeca, până
în dreptul glandei mandibulare, cu grijă, pentru a evita lezarea vaselor şi a nervilor importanţi
din regiune. La baza pediculului ce uneşte chistul de glandă se aplică o ligatură cu catgut, după
care se extirpă chistul. Bontul care rămâne se înfundă spre glandă, prin efectuarea unei suturi de
înfundare, iar rana se închide prin sutura pielii, sub dren. Tratamentul postoperator cu antibiotice
este obligatoriu timp de 3-4 zile. În cazul în care chistul nu poate fi izolat de glanda
mandibulară, se recurge şi la ablaţia chirurgicală a acesteia.

7. Bolile urechii

7.1. Anomalii urechii

Cele mai frecvente anomalii auriculare sunt: poliotita (mai multe rudimente de
pavilioane), microtita (pavilion auricular insuficient dezvoltat faţă de caracterele rasei),
coloboma auriculară (lipsa unei porţiuni din marginea pavilionului urechii este mai mult
dobândită, în urma unor emisiuni sanguine empirice, prin crestarea urechii sau în urma smulgerii
crotaliilor), imperforarea conductului auditiv extern (poate fi parţială sau totală, uni- sau
bilaterală) şi atrezia conductului auditiv extern (coexistă cu alte anomalii).

7.2. Traumatismele pavilionului auricular

Contuziile rezultă în urma unor lovituri puternice sau a aplicării iavaşalei la cal. După
felul cum acţionează şi intensitatea de acţiune a corpului contondent, se pot produce dezlipiri ale
tegumentului, rupturi vasculare urmate de hematoame, mortificări tisulare şi chiar fracturi ale
cartilajelor auriculare, cu semne clinice diferite, în funcţie de gravitatea contuziei.
Tratamentul constă în aplicarea locală a unor pensulaţii cu alcool iodat.
Rănile sunt produse prin agăţări, prin sfâşieri, prin muşcătură sau în urma aplicării
iavaşalei la cal. Sunt foarte hemoragice când interesează şi artera auriculară anterioară, putându-
se complica cu flegmonul pavilionului auricular şi necroza cartilajului. Tratamentul constă în
toaleta rănii, antisepsia mecanică, hemostază şi sutură, dacă este cazul. Rănile de mai mică
importanţă se tratează cu eter iodoformat 10% şi spray-uri cu antibiotice.

7.3. Othematomul

325
 Etiopatogeneză. Hematomul auricular este o colecţie de sânge localizată între
tegumentul feţei externe a conchiei auriculare şi cartilaj. Este întâlnit frecvent la carnasiere şi la
suine, mai rar la bovine, la cabaline şi la ovine, fiind consecinţa lovirii conchiei auriculare de
către un corp dur. Boala este asociată frecvent cu afecţiunile auriculare pruriginoase, otita
parazitară, catarul auricular, muşcături, diferite traumatisme etc. La porc, othematomul apare în
urma muşcăturilor şi a recoltării sângelui din vena auriculară posterioară. La viţei, afecţiunea
este rezultatul linsului şi suptului reciproc, mai cu seamă la animalele crescute în boxe colective.
Simptome. Se observă caracterele generale ale hematomului, sub forma unei colecţii uşor
fluctuente şi cu prezenţa crepitaţiei sanguine. Animalul bolnav ţine urechea aplecată, aceasta
având extremitatea liberă tumefiată, sensibilă şi dureroasă. În hematoamele mari, vârful urechii
este căzut, iar conchia auriculară este deplasată lateral.
Tratament. În primul rând se va avea în vedere combaterea afecţiunilor care produc
prurit auricular, manifestare care favorizează şi agravează boala. În cazul hematoamelor recente
se vor aplica comprese cu apă rece. Tratamentul operator constă în drenarea conţinutului
hematomului, dar nu mai devreme de 12-14 zile, după obliterarea definitivă a vaselor
traumatizate. Incizia se face în partea cea mai declivă a hematomului, iar cavitatea hematomului
se aspersează cu eter iodoformat 10% sau spray-uri (oxivet, propolisvet, bioxiteracor etc.). În
majoritatea cazurilor, după drenarea hematomului se produc cicatrici retractile, care deformează
conchia auriculară, scăzând mult valoarea estetică a animalelor de rasă.
Cu scopul evitării retracţiei auriculare, bune rezultate se obţin prin sutura de o parte şi de
alta a inciziei, a două tampoane cilindrice de tifon. O altă metodă recurge la practicarea a două
incizii ale pielii, una la vârful urechii şi cealaltă la baza acesteia, fiecare la distanţă de circa 1 cm
de marginile hematomului, iar cu foarfeca boantă dreaptă se tunelizează subcutanat hematomul,
între cele două răni. Conţinutul hematomului se goleşte prin compresiune digitală. În tunelul
format se introduce pe toată lungimea lui o bandă din material plastic, lată de 1-2 cm, care
rămâne la acest nivel timp de 8-10 zile. Rana cutanată de la baza urechii se suturează, iar ţesutul
de granulaţie care înconjoară tunelul evită deformarea urechii după scoaterea benzii de material
plastic. Antibioticoterapia pe cale generală şi tratamentul local sunt necesare timp de câteva zile.
Operaţia se execută sub anestezie locală, cu procaină sau xilină.

7.4. Pericondrita auriculară

Etiopatogeneză. Flegmonul pavilionului urechii se caracterizează prin infiltraţia seroasă

sau seropurulentă a pericondrului pe una sau pe ambele feţe ale pavilionului auricular şi apare ca
o complicaţie septică (în special cu stafilococi) a diferitelor traumatisme.
Simptome. Animalul este abătut şi capul este aplecat spre urechea bolnavă, nivel la care
este prezentă o tumefacţie caldă, difuză şi dureroasă a întregului pavilion, care durează 3-4 zile,
după care se poate localiza şi transforma în abces, care cu timpul fistulizează. Frecvent se
produc necroze ale cartilajului, care după vindecare vor duce la deformarea pavilionului.
Tratament. Iniţial se face o rubefacţie locală cu tinctură de iod, iar apoi drenarea prin
incizie a colecţiilor purulente şi excizia fragmentelor necrozate din cartilaj.
Se recomandă aplicarea preventivă a antisepticelor, rezultate bune obţinându-se cu acid
boric, aplicat în rană pentru a grăbi eliminarea resturilor de ţesuturi mortificate.

7.5. Necroza cartilajului auricular

Etiopatogeneză. Apare cu frecvenţă mai mare la cabaline şi la suine, ca o complicaţie

septică a traumelor regiunii auriculare sau a injecţiilor perivenoase cu soluţii iritante.
Simptome. Animalul bolnav prezintă urechea tumefiată, dureroasă, capul aplecat spre
partea bolnavă, cu zone fistulizate, din care se elimină o secreţie seropurulentă, gri murdară şi
fetidă, cu sfacele de pavilion ce includ fragmente de cartilaj necrozat. Pavilionul se deformează
dacă cicatricea survine fără efectuarea unui tratament corespunzător.

326
 Tratamentul se realizează prin antisepsia mecanică a regiunii, deschiderea largă a
colecţiilor purulente, drenarea fistulelor şi rezecţia cartilajului necrozat. Se indică aspersiuni cu
eter iodoformat 10%, spray-uri cu antibiotice şi antibioticoterapie pe cale generală.

7.6. Ulcerul auricular

Etiopatogeneză. Soluţiile de continuitate cu caracter persistent şi progresiv sunt întâlnite

la rasele de câini cu urechile lungi, ca o complicaţie a unei răni, inflamaţii catarale sau eczeme.
Simptome. Semnalat mai frecvent la animalele bătrâne, ulcerul auricular are aspectul
unei răni mici, cu marginile indurate, îngroşate, hiperemiate, sensibile la palpare şi care
sângerează cu uşurinţă. Suprafaţa ulcerului este acoperită cu o cantitate mică de exsudat
seropurulent, care se crustizează. Animalul este agitat şi îşi freacă în continuu urechea bolnavă,
din cauza senzaţiei de prurit care însoţeşte ulcerul.
Prognosticul este rezervat, deoarece ulcerul nu are tendinţă de vindecare.
Tratament. Se recomandă tratamentul atent al rănilor auriculare, pentru a evita
transformarea lor în ulcere. În cazul ulcerului auricular se recurge la toaleta regiunii şi la
cauterizare, iar pe suprafaţa sa se aplică pomezi sau spray-uri sicativante şi cicatrizante (pomada
cu iodoform 10%). Dacă ulcerul este adânc şi marginal se poate recurge la excizia porţiunii de
pavilion afectată. Pentru stimularea reacţiei organismului se aplică diferite extracte tisulare.

7.7. Corpi străini în conductul auditiv extern

Etiopatogeneză. În conductul auditiv extern pot pătrunde corpi străini inerţi (ariste,
fragmente de lemn, nisip, lichide etc.) sau animaţi (insecte, larve de muşte, acarieni).
Simptome. Animalul este agitat, ţine capul aplecat spre partea bolnavă şi încearcă să-şi
debaraseze urechea de corpii străini cu ghearele sau scuturându-şi capul. Corpii străini animaţi
sunt mai greu de suportat, din cauza iritaţiei provocate de mişcările lor. În timp se produce
inflamaţia catarală a conductului, iar ulterior, ca şi complicaţii, apar ulcerele şi supuraţiile.
Tratamentul se realizează prin extragerea corpului străin cu o pensă potrivită, urmată de
spălături cu apă oxigenată 2-5% călduţă, efectuate cu o pară de cauciuc. În unele cazuri, pentru
uşurarea extragerii corpilor străini mai mari, se va tranchiliza animalul şi apoi se va face
anestezia locală, prin picurare în ureche a xilinei sau procainei. În caz de nereuşită prin extracţie,
se va proceda la debridarea conductului auditiv extern. Dacă în timpul extragerii corpului străin
se produc iritaţii ale conductului auditiv, acestea se vor combate prin aplicarea de unguente cu
antibiotice. În cazul acarienilor se aplică medicaţia corespunzătoare.

7.8. Otita externă

Etiopatogeneză. Este inflamaţia exsudativă a pielii conductului auditiv extern, frecvent

întâlnită la carnasiere şi mai rar la animalele mari. Otita externă recunoaşte cauze diverse: corpii
străini inerţi sau animaţi, acumularea şi descompunerea cerumenului de către flora bacteriană
(streptococi, stafilococi, Pseudomonas, Proteus etc.), lipsa igienei urechilor, pătrunderea apei la
câinii de vânătoare, curenţii de aer, agenţii patogeni micotici şi parazitari.
Simptome. Debutul bolii este destul de insidios, prilej cu care se constată fluidifierea
cerumenului şi creşterea aparentă a cantităţii sale. Apoi atrage atenţia pruritul, care determină
animalele să se scarpine, să scuture capul şi să-l aplece într-o parte. La palpaţia executată cu
degetul la baza urechii se constată hipersensibilitate şi se percepe un zgomot de clipocit, dat de
dezlipirea secreţiei de pereţii conductului. La examenul conductului auditiv se observă o secreţie
abundentă, negricioasă sau roşiatică (purulentă), ce se întinde pe suprafaţa internă a pavilionului.
Dacă se neglijează boala, inflamaţia se accentuează, cu formarea de ţesut de granulaţie
subepitelial, care uneori poate obstrua conductul. În formele purulente, pielea se poate liza şi ia
aspect de ulceraţie, situaţie în care animalul devine febril, anorexic şi cu auzul mult diminuat.

327
Boala se poate croniciza şi alergiza, tegumentul şi reliefurile de pe faţa internă a pavilionului se
îngroaşă mult şi se acoperă cu o secreţie negricioasă însoţită de prurit, care devine obsedant. Se
poate complica cu condrită, osteită, perforarea timpanului, otită medie şi cofoză (surditate).
Diagnosticul diferenţial se face faţă de eczema auriculară şi otitele medii supurative.
Prognosticul este grav, din cauza modificărilor apărute, tratamentului slab eficient,
recidivelor posibile şi dificultăţilor în aplicarea terapiei.
Tratament. În primul rând se are în vedere toaleta conductului auditiv extern şi a
pavilionului, prin tunderea părului din conduct şi îndepărtarea secreţiei cu tampoane de vată,
eventual îmbibate în soluţie Dalibur (sulfat de cupru, sulfat de zinc şi apă călduţă) sau în acid
picric 2%. Pentru tratamentul ulterior se foloseşte o gamă variată de medicamente. Acidul boric
sub formă de pudră, introdus pe conduct şi pe pavilion, dă bune rezultate. Tratamentul se repetă
la interval de 2 zile, până la dispariţia oricărei secreţii (tamponul de vată este uscat).
În otitele purulente, acidul boric se poate amesteca în părţi egale cu iodoform. Alte
preparate care pot fi utilizate sunt: fluocinolon (unguent sau spray aplicat de 2-3 ori pe zi),
ultralan, locacorten, oticin (cloramfenicol şi saprosan), ericaden (eritromicină şi paduden, spray
sau soluţie de propilenglicol). În formele alergice sunt necesare preparate pe bază de
corticosteroizi şi desensibilizante de uz uman: triamcinolon S, buclosamid P, asociate cu
administrarea per os de feniramin, nilfan sau romergan, sub formă de sirop sau tablete. În toate
formele este binevenită administrarea de vitamina A uleioasă sau sub formă de drajeuri.
La câine şi la pisică au apărut produse farmaceutice noi (otosept, otostop N, gentocin
otic, otostatic etc.), cu rezultate foarte bune, datorită compoziţiei lor complexe. Ulcerele se pot
cauteriza cu azotat de argint sau racilin, iar apoi se pot aplica unguente sau soluţii.
În vederea combaterii infecţiei se instituie şi tratamentul general cu antibiotice (cel
indicat de antibiogramă), timp de 4-5 zile. În formele cronice, cu vegetaţii, care obturează
conductul auditiv extern, se poate recurge la ablaţia acestora prin excizie cu foarfeca şi
hemostază cu electrocauterul sau chiar excizie şi apoi tratament cu unguente.
În formele grave se recurge la tratamentul operator, prin procedeele Hinz şi Zeep. Prin
înlăturarea peretelui lateral al conductului auditiv extern devine posibil accesul în porţiunea
orizontală a conductului, precum şi drenarea mai facilă a secreţiilor şi aplicarea tratamentului.

7.9. Otita medie

Etiopatogeneză. Otita medie se poate produce ca urmare a extinderii procesului infecţios

de la nivelul urechii externe, a traumatismelor timpanului, a unui proces inflamator rinofaringian
sau secundar unor boli infecţioase (gurma, febra tifoidă, tonsilite cronice, piobaciloză).
Otita medie acută catarală este întâlnită mai ales la pisici şi la suine, mai rar la viţei şi la
câini. Boala debutează cu o fază congestivă a mucoasei otice, urmată de o exsudaţie seroasă,
fază în care căsuţa timpanului se poate umple cu un lichid seros. Animalul bolnav ţine capul
aplecat şi răsucit pe partea urechii bolnave, este agitat şi manifestă o durere intensă la palpaţia
bazei urechii, iar funcţia auditivă este abolită. La examenul otoscopic se observă congestia şi
inflamaţia timpanului, iar uneori, prin transparenţa acestuia, se poate observa nivelul secreţiei.
În faza congestivă se recomandă folosirea aerosolilor electrodirijaţi cu penicilină şi
streptomicină. Rezultate bune se obţin şi prin instilarea în conductul auditiv a 6-8 picături de
boramid, de 2-3 ori pe zi, adus la temperatura corpului. Când resorbţia colecţiei nu poate fi
realizată, se face puncţia timpanului în condiţii perfecte de asepsie, urmată de prevenirea
infecţiei prin administrarea de antibiotice pe cale generală timp de 4-5 zile.
Otita medie acută supurativă se întâlneşte mai frecvent la câine, la pisică, la iepure şi la
porc, putând să apară prin agravarea formei catarale şi fiind favorizată de condiţiile neigienice
de întreţinere, de anotimpul ploios şi răcoros. Este întâlnită şi ca o complicaţie a unor boli
infectocontagioase (gurma, tuberculoza, febra tifoidă, piobaciloza) sau infecţii nazofaringiene.
Se semnalează apariţia afecţiunii prin acţiunea iritativă a paraziţilor, pătrunşi prin perforarea
timpanului (simbionţi) sau a trompei faringotimpanice (linguatule).

328
 Boala debutează prin durere auriculară intensă, care devine insuportabilă la presiunea
regiunii. Animalul este agitat, prezintă hipertermie, inapetenţă şi ţine capul aplecat spre partea
urechii bolnave. Boala ia uneori un mers dramatic, cu simptome de intoxicaţie, fenomene
nervoase, vertij sau chiar accese epileptiforme. Examenul otoscopic în faza de debut a bolii pune
în evidenţă o congestie accentuată a timpanului şi a cutisului auricular intern. Când puroiul se
colectează, timpanul devine convex spre conductul auditiv extern.
Dacă abcedează prin perforarea timpanului, atunci manifestările dureroase dispar
imediat, iar pe conductul auditiv extern se scurge secreţia purulentă, urât mirositoare, de culoare
cenuşie murdară. Auzul este abolit şi frecvent apar complicaţii de otomastoidită şi labirintită.
Ca tratament, se calmează durerea prin analgezice şi se fac instilaţii cu boramid, de 2-3
ori pe zi, câte 6-8 picături. În cazul colecţiei, cu bombarea timpanului, se procedează la
timpanocenteză, pentru drenarea secreţiei supurative. Actul operator trebuie executat în condiţii
perfecte de asepsie şi pe animalul tranchilizat. Se recomandă aplicarea pe suprafaţa timpanului a
unui tampon îmbibat în denervin, care rămâne la locul de aplicare timp de 5 minute. Se face
zilnic toaleta conductului auditiv extern, cu ajutorul unui tampon îmbibat în soluţie de rivanol
1‰ sau sulfatiazol 5% şi se badijonează apoi conductul cu oticin, boramid sau cele indicate în
cazul otitei externe. Antibioticoterapia pe cale generală va completa tratamentul local.
Otita medie cronică provine din forma acută catarală şi se caracterizează prin atenuarea
fenomenelor inflamatorii şi scăderea acuităţii auditive (se produc aderenţe şi procese de fibroză,
care împiedică transmiterea sunetelor). Evoluţia sa este întreruptă totuşi de puseuri acute,
caracterizate prin febră, abatere, devierea capului pe partea bolnavă şi chiar tulburări
locomotorii. Ca tratament, se poate încerca iodura de potasiu.

7.10. Aerocistita

Etiopatogeneză. Inflamaţia pungilor guturale apare ca o complicaţie a unei faringite

acute (în special cea gurmoasă), a unor traumatisme, în urma pătrunderii unor corpi străini sau a
extinderii unor procese septice din vecinătate (parotidită, abcese şi flegmoane parotidiene). În
secreţiile eliminate, în afară de bacterii, se mai pot pune în evidenţă actinomiceţi şi aspergili.
Simptome. Infecţia poate fi uni- sau bilaterală şi de obicei are o evoluţie cronică. În
punga guturală se acumulează un exsudat, care se evacuează parţial sub forma unui jet
intermitent, mai intens în timpul masticaţiei şi al deglutiţiei. Regiunea parotidiană este tumefiată,
iar limfonodulii submandibulari sunt reacţionaţi. Uneori, în punga guturală se acumulează
cantităţi mari de puroi, care jenează deglutiţia şi respiraţia, animalul fiind obligat să menţină
capul întins pe gât şi să evite mişcările de lateralitate. Alteori, se produc mai multe fistule, prin
care se drenează conţinutul sau colecţia devine consistentă, transformându-se în guturoliţi.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de faringită şi empiemul sinusurilor şi al pungilor guturale.
Tratamentul constă în drenarea secreţiei, prin hiovertebrotomie sau prin puncţie la
nivelul triunghiului lui Viborg. Ulterior, se pot face inhalaţii cu gomenol, mentol sau eucaliptol,
iar chimio- şi antibioticoterapia generală completează tratamentul local.

8. Bolile coarnelor

8.1. Anomalii de creştere ale coarnelor

Se caracterizează prin poziţii vicioase ale coarnelor, a căror creştere se orientează fie
spre pavilionul urechii, fie spre globul ocular, determinând o serie de tulburări ale acestor
organe. Astfel de anomalii sunt mai frecvente la bovine şi afectează de obicei un singur corn,
mult mai rar la berbeci. Multe din anomaliile diagnosticate sunt cauzate de ecornarea
defectuoasă a viţeilor, favorizând ulterior dezvoltarea vicioasă a coarnelor rudimentare.
Tratamentul constă în amputarea cornului crescut vicios, dar se va amputa în acelaşi timp
şi cornul congener, din motive de estetică şi simetrie. Procedeul cel mai indicat este cel al

329
autoplastiei, întrucât el asigură la animalele adulte vindecarea cea mai rapidă şi mai estetică.

8.2. Smulgerea sau avulsia coarnelor

Etiopatogeneză. Cauzele care duc la avulsia coarnelor sunt de natură traumatică.

Simptomele se traduc prin absenţa cutiei de corn, evidenţierea cepului osos şi a
membranei cheratogene, precum şi prin prezenţa hemoragiei, care este destul de pronunţată.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul constă în tunderea şi raderea părului din jurul cepului osos, după care toată
regiunea se spală cu o soluţie călduţă de ser fiziologic, pentru a îndepărta cheagurile de sânge
care au rămas pe membrana cheratogenă şi diferiţii corpi străini. Ulterior, membrana
cheratogenă se aspersează cu soluţii sau spray-uri cicatrizante (oxivet, propolisvet) şi apoi se
pudrează cu neohexidin, oximanirom sau manis şi se aplică un pansament protector, în formă de
opt, care se schimbă la interval de o săptămână. Din momentul în care se observă creşterea cutiei
de corn, aceasta se stimulează prin aplicaţii locale de gudron vegetal.

8.3. Fracturile coarnelor

Etiopatogeneză. Fracturile coarnelor se întâlnesc mai frecvent la bovine şi pot fi

complete sau incomplete (la baza cornului, în porţiunea mijlocie sau în vârful acestuia).
În etiologia acestor afecţiuni intervin întotdeauna factorii traumatici.
Simptomele se traduc prin hemoragie locală, epistaxis, mobilitatea anormală a cornului
fracturat şi crepitaţie osoasă. Fracturile bazei cornului se complică adesea cu sinuzita frontalului,
condiţii în care, pe lângă semnele locale, apar şi cele generale.
Prognosticul este rezervat în fractura bazei cornului şi favorabil în fracturile localizate în
treimea mijlocie sau superioară a cepului osos.
Tratament. În fracturile parţiale se face repunerea cornului în poziţie normală, apoi
imobilizarea printr-un bandaj amovibil, folosind cornul congener ca sprijin. În fracturile totale se
recomandă amputaţia cornului, cea mai bună metodă fiind cea care apelează la autoplastie
cutanată. După operaţie, timp de 5-6 zile, animalul se ţine sub protecţia antibioticelor, pentru a
evita apariţia unor complicaţii septice, iar scoaterea firelor de sutură se face după 10-12 zile.

Capitolul 17. BOLI CHIRURGICALE ALE REGIUNII GÂTULUI

1. Entorsa cervicală

Etiopatogeneză. Entorsa cervicală se caracterizează prin distensia ligamentelor ce

reunesc vertebrele cervicale şi se întâlneşte mai frecvent la cabaline şi la bovine. Boala apare în
urma unor mişcări de lateralitate ale gâtului, duse dincolo de limitele fiziologice. La cabaline,
accidentul se produce când animalul îşi prinde chişiţa unui membru posterior la pana căpăstrului
şi face eforturi violente pentru a scăpa. În această situaţie, capul animalului este încurbat spre
regiunea spetei, iar gâtul este puternic flexat, motiv pentru care nu-şi mai poate menţine
echilibrul, cade, se zbate şi are loc distensia ligamentelor intervertebrale. La bovine, entorsa
cervicală se semnalează la animalele retive, când se face contenţia capului la un punct fix. La
câine, entorsa se poate întâlni în cazul unor căderi bruşte sau accidente de stradă.
Simptome. Animalul prezintă gâtul deviat într-o parte, fapt care face imposibilă
deplasarea sa în linie dreaptă. Regiunea afectată este caldă, tumefiată şi foarte sensibilă la
palpaţie. Capul este aplecat, atârnă inert, iar când se încearcă ridicarea lui sau orice altă mişcare,
aceasta este însoţită de durere, din cauza compresiunilor care apar la nivelul măduvei spinării.
Deplasarea şi consumul hranei se fac cu multă dificultate.
Prognosticul este favorabil în entorsa incipientă, simplă şi rezervat în cea cronică,
existând situaţii când, prin toate încercările, regiunea cervicală nu mai poate fi repusă.

330
 Tratamentul este destul de greu de aplicat şi diferă în funcţie de gravitatea şi vechimea
leziunilor. În entorsele simple, din primele zile după accident, se recomandă combaterea
fenomenelor inflamatorii prin hidroterapie sub forma compreselor cu apă rece, a duşurilor reci,
comprese cu soluţie Burow sau soluţie saturată de sulfat de magneziu. Vindecarea survine în 2-3
luni. În cazurile mai grave, după câteva zile de frecţii cu alcool camforat (cu rol rubefiant), se
recurge la reducerea entorsei, în acest scop fiind necesară tranchilizarea animalului sau chiar
neuroleptanalgezia, anestezia locală şi a ramurilor nervilor cervicali, cu procaină 4%. Animalul
este fixat în decubit lateral, cu convexitatea gâtului deasupra. Cu ajutorul podului palmelor, se
execută mişcări de tracţiune asupra capului şi simultan de presiune asupra convexităţii gâtului,
până reuşim sa ajungem la forma normală a gâtului. Este necesară apoi imobilizarea regiunii,
care se face fie prin vezicaţie (cu rezultate incerte), fie prin aplicarea unui bandaj gipsat bine
executat, care să cuprindă întregul gât, de la bază până la regiunea capului.
S-a mai încercat aplicarea strânsă a unui gâtar de lemn. Cu toate acestea, imobilizarea
este destul de greu de executat şi necesită multă imaginaţie din partea autorului.

2. Entorsa dorso-lombară (lumbago)

Etiopatogeneză. Asemănătoare cu entorsa cervicală, boala se caracterizează prin

tulburări locomotorii determinate de diverse leziuni ale regiunii lombare. Entorsa dorso-lombară
este semnalată la toate speciile, dar cu o frecvenţă mai ridicată la animalele care transportă
greutăţi pe spinare sau la cele care lucrează pe terenuri accidentate. Sunt mai expuse la entorsă
animalele care au corpul mai lung şi spinarea înşeuată. Trântirile violente ale animalelor pe patul
de operaţie sau în locurile improvizate, odată cu încercările animalului de a se dezlega, expun
deseori la entorsă. De asemenea, loviturile violente, căderile, alunecările, precum şi eforturile
mari la care sunt expuse în general animalele de muncă.
Simptome. Se constată că animalul bolnav preferă decubitul, se ridică greu, are mersul
nesigur şi prezintă sensibilitate dureroasă exagerată în regiunea dorso-lombară. Mişcările de
culcare şi de ridicare sunt foarte dureroase, uneori însoţite de gemete, iar coloana vertebrală este
foarte mobilă, cu rigiditate scăzută. Baza de susţinere în poziţie patrupodală este largă, tocmai
din cauza nesiguranţei şi a instabilităţii. În unele cazuri, regiunea bolnavă este deformată spre
stânga sau spre dreapta. Diagnosticul întâmpină greutăţi, din cauza multiplelor leziuni localizate
în această regiune. Totuşi, unele semne sunt veridice în stabilirea diagnosticului: sensibilitatea şi
durerea la apăsarea directă a coloanei vertebrale cu degetul, corpul înşeuat, la mersul în cerc
coloana vertebrală suferă o flexie laterală, iar dacă se tracţionează de coadă, corpul oscilează.
Prognosticul este grav, atât din cauza rezultatelor incerte ale tratamentului, cât şi din
cauza faptului că tratamentul este îndelungat.
Tratament. În primul rând se recomandă repausul animalului. În cazurile recente se
încearcă a se calma durerea prin infiltraţii cu analgezice sau cu boicil forte (repetate la interval
de 4 zile), hidroterapie rece şi antiinflamatoare de tipul corticosteroizilor pe cale generală.
Cazurile cronice se tratează prin vezicători cu biiodură de mercur 1:5 sau cauterizări, dar
efectuate întotdeauna pe animalul în poziţie patrupodală (decubitul agravează boala). Rezultate
bune se obţin şi prin actinoterapie, însă încercările de repunere în poziţie fiziologică sunt
dificile.

3. Deformările şi luxaţia coloanei vertebrale

Deformările pot fi congenitale sau dobândite: cifoza (animalul are baza de susţinere
micşorată, afecţiunea fiind favorizată de eforturile mari în cazul animalelor de muncă, mai ales
când se foloseşte tineretul în acest scop, precum şi de leziuni ale discurilor intervertebrale, în
boli cahectizante şi în rahitism), lordoza (este favorizată de lungimea exagerată a coloanei
vertebrale şi de rahitism), scolioza (apare ca o anomalie congenitală sau este favorizată de
rahitism). Deformările nu sunt tratabile, astfel că se recomandă prevenirea cauzelor care le

331
determină şi evitarea folosirii la reproducţie a animalelor care transmit astfel de anomalii.
Luxaţia apare în urma unor accidente cum sunt căderile, loviturile etc. Simptomele sunt
grave şi au ca fond sindromul de compresiune medulară bruscă. Din cauza imposibilităţii
imobilizării animalului pe termen lung, boala este incurabilă.

4. Artrozele rahidiene

Etiopatogeneză. Artrozele rahidiene sunt afecţiuni cronice, în care predomină procesul

de proliferare osoasă, cu distrugeri concomitente ale cartilajelor articulare, ceea ce determină
apariţia tulburărilor funcţionale corespunzătoare regiunii afectate. În etiologia artrozelor
rahidiene sunt implicate infecţiile cu corinebacterii, mai rar infecţiile tuberculoase, apoi
eforturile prelungite, traumatismele, rahitismul, carenţele alimentare, reumatismul etc. Boala
este favorizată de vârstă, de condiţiile deficitare de zooigienă, precum şi de unele predispoziţii
de rasă (porcii Landrace şi câinii Basset au coloana vertebrală mai lungă, deci expusă la efort).
Simptomele se manifestă numai în faza apariţiei proliferărilor osoase, din cauza algiilor
care apar la orice efort şi care reduc până la dispariţie mobilitatea coloanei vertebrale în regiunea
bolnavă. Animalul se ridică greu, este rigid în mişcări, anorexic şi cahectic. Examenul radiologic
aduce date suplimentare pentru diagnostic. Dacă se încearcă să se dea diferite poziţii capului şi
gâtului, care duc implicit la mişcarea regiunii bolnave, apar dureri. Diagnosticul se poate pune
numai în faza finală a bolii şi trebuie făcut diferenţial, în primul rând faţă de SCM lentă.
Prognosticul este grav, din cauza ireversibilităţii leziunilor.
Tratament. Se impun în primul rând măsurile profilactice. În tratament se utilizează
analgezicele (infiltraţii cu procaină şi xilină), medicaţia antireumatică (infiltraţii perifocale cu
diprophos sau boicil forte) şi fizioterapia (actino- şi helioterapia), însă rezultatele sunt incerte,
realizând o ameliorare de scurtă durată a bolii.

5. Fractura coloanei vertebrale

Etiopatogeneză. Fractura coloanei vertebrale se întâlneşte la toate speciile de animale,

dar mai des la cabaline şi la bovine şi mai puţin la câine şi la pisică, mai ales la nivelul ultimelor
vertebre dorsale şi primelor vertebre lombare. Cauzele fracturilor sunt de natură traumatică,
inclusiv în urma contenţiei culcate a animalelor mari, în vederea efectuării unor intervenţii
chirurgicale. Fracturile coloanei vertebrale sunt favorizate de lipsa de mişcare a animalelor,
distrofii osoase, osteite, exostoze, funiculite, raţii furajere deficitare în săruri minerale etc.
Simptome. Accidentul este însoţit de semne locale şi semne funcţionale, cauzate de
fractură şi complicaţiile medulare consecutive. Semnele locale sunt reprezentate prin
sensibilitate, durere, fenomene de tumefacţie ale regiunii şi uneori torsiunea gâtului. Semnele
funcţionale sunt cele care domină şi sunt dictate de compresiunea medulară care are loc:
paralizii în regiunile situate înapoia fracturii, tulburări nervoase grave, produse de devierea
capătului fracturat sau de revărsările de sânge, precum şi de calusul osos care se formează mai
târziu. În unele cazuri se constată deviaţii sau mişcări pasive la palpaţie, iar la ridicarea cozii se
pot simţi chiar mişcări de crepitaţie osoasă. În fracturile dorso-lombare sunt şi cazuri când după
traumatism, animalul se ridică şi merge, paralizia apărând mai târziu, după câteva ore, când prin
deplasarea fragmentelor se instalează leziunile medulare. Uneori, diagnosticul este dificil de pus,
cu greu putând fi stabilit sediul sau gradul leziunii. Acesta se stabileşte pe baza tulburărilor
funcţionale: insensibilitatea posttraumatică, paralizia, paraplegia, paralizia vezicii urinare şi a
rectului în multe din cazuri. Fracturile se pot confunda cu luxaţiile, cu care deseori sunt asociate,
precum şi cu spondilitele sau spondilartritele (tuberculoză, actinobaciloză etc.).
Prognosticul este foarte grav, astfel că animalele mari se dirijează spre abator.
Tratamentul este în primul rând profilactic şi se referă la respectarea regulilor de
contenţie, evitarea accidentelor, furajarea corespunzătoare, antrenamentele progresive la caii de
curse şi conducerea lor de către persoane bine pregătite. În fracturile apofizelor spinoase se

332
încearcă osteosinteza prin ligatură osoasă. La animalele mici, în fracturile fără secţionarea
măduvei, se poate aplica osteosinteza prin placă, cu şuruburi.

6. Sindromul de compresiune medulară

Etiopatogeneză. Acest sindrom reuneşte totalitatea tulburărilor funcţionale ale măduvei,

care apar ca urmare a compresiunilor. Se poate distinge o compresiune bruscă şi una lentă, mai
frecventă fiind cea cu origine extramedulară, faţă de cea intramedulară.
SCM bruscă poate fi determinat de fracturi sau luxaţii ale coloanei vertebrale, contuzii cu
hematorahis, boli hemoragice însoţite de hematomielite şi migrări ale unor larve parazitare
(hipoderme, cenuri). Sindromul mai poate fi produs brusc de hernia discului intervertebral, de
flegmonul greabănului sau al cefei, de pătrunderea proiectilelor în măduvă, precum şi de unele
intoxicaţii care evoluează cu procese edematoase grave la nivelul măduvei spinării.
SCM lentă este determinat de îngustarea progresivă a canalului rahidian, prin dezvoltarea
unor neoplasme (glioame, ependioame, osteoame, osteosarcoame, tumori metastatice), formarea
unor calusuri la nivelul vertebrelor fracturate, rahitism, osteofibroză, osteomalacie,
neurofibromatoză, tuberculoză, actinomicoză, anevrisme arteriale, necrozele, hipertrofiile sau
osificările discurilor intervertebrale, pahimeningita osifiantă.
Simptome. În SCM bruscă apare în general un sindrom medular total, caracterizat prin
paralizie flască, anestezie, incontinenţă urinară şi de fecale. Mai frecvent se localizează la
nivelul măduvei dorso-lombare, când se observă paraplegie şi anestezie în regiunea situată
înapoia leziunii, retenţie de fecale şi de urină la început, incontinenţă ulterior şi dispariţia
reflexelor profunde. În SCM lentă, simptomele apar şi se intensifică progresiv. Astfel, la început
apar dureri spontane, intermitente, mişcarea devine dureroasă, se observă contracturi tonice,
defecarea şi micţiunea sunt greoaie şi examinarea coloanei vertebrale este dificilă, după care
apare paralizia, la început spastică, apoi flască şi dispare sensibilitatea. Mai târziu încep să apară
şi tulburările trofice, constând în escare, depilaţii, necroze şi infecţii. Diagnosticul se pune pe
baza simptomelor clinice şi a examenului radiologic (eventual cu substanţe de contrast).
Diagnosticul diferenţial se face cu spondilitele şi nevralgiile radiculare.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de reversibilitatea leziunilor apărute.
Hematorahisul, de exemplu, apărut după contuzii ale regiunii, prezintă mai multe şanse de
vindecare decât alte situaţii, cum ar fi fracturile sau herniile de disc.
Tratament. În sindromul de compresiune bruscă se va izola animalul într-o boxă cu
aşternut gros de paie (dacă este posibil imobilizarea într-un spaţiu restrâns). Pe cale generală se
administrează corticosteroizi, pentru diminuarea inflamaţiei şi calmante generale (algocalmin,
tranchilizante etc.), pentru diminuarea durerii. În această perioadă sunt contraindicate frecţiile cu
rubefiante şi vezicaţiile, inclusiv cele cu căldură umedă. La intervale de 5-6 zile se
administrează vitamine din grupul B, iar vezica paralizată se videază de conţinut prin
compresiuni manuale sau prin cateterism permanent. Fracturile, luxaţiile, herniile de disc se
tratează ca atare, în cazul herniei de disc apelându-se la operaţia de laminectomie.
În sindromul de compresiune lentă, tratamentul trebuie adresat afecţiunii primare, a cărei
vindecare poate antrena dispariţia paraliziei. Sunt administrate mai târziu vitamine din grupul B,
blocajul novocainic, imobilizarea regiunii prin vezicători, corticosteroizi, farado- şi
galvanoterapie etc., eventual asociate cu stricninoterapie.

Capitolul 18. BOLI CHIRURGICALE ALE CEFEI, GREABĂNULUI ŞI TORACELUI

1. Bursita cefei

Etiopatogeneză. Boala se întâlneşte mai des la cabaline, în urma contuziilor şi a rănilor,

a căderilor, a loviturilor sau în urma frecărilor şi a presiunilor repetate de căpăstru, la caii care au
tendinţa de a cabra sau a se trage înapoi. Bursita cefei poate să apară şi ca o complicaţie a unor

333
boli infectocontagioase sau parazitare (ex. bruceloza, gurma, oncocercoza).
Simptome. În bursita acută se poate constata în regiunea cefei apariţia unei tumefacţii
calde, bine delimitate, dureroase şi fluctuente la palpare, din cauza conţinutului seros sau
serofibrinos. Bursita acută seroasă sau serofibrinoasă este de obicei aseptică. Dacă pe cale
exogenă se produce infecţia acestei burse, atunci va apărea bursita purulentă (flegmonoasă). Ea
se prezintă sub forma unei tumefacţii difuze, calde, bilobate şi foarte dureroase, cu zone
fluctuente, care după un anumit timp se deschid spontan, lăsând să se scurgă la exterior o
cantitate apreciabilă de puroi. Netratată la timp sau tratată în mod necorespunzător, boala se
complică cu flegmonul cefei. Pe lângă simptomele locale, apar şi simptome generale, traduse
prin abatere, inapetenţă, febră, puls şi respiraţie accelerată. Bursita cronică este o continuare a
bursitei acute. Ea se prezintă sub forma unei tumefacţii de mărime apreciabilă, nedureroasă, rece
şi uniform fluctuentă, care nu influenţează starea generală a animalului.
Prognosticul este rezervat în bursita acută şi grav în bursita flegmonoasă.
Tratamentul profilactic urmăreşte înlăturarea tuturor cauzelor care au dus la apariţia
bolii. Tratamentul curativ în bursita acută se face prin combaterea fenomenelor inflamatorii, cu
ajutorul unor comprese îmbibate fie în apă rece, fie într-o soluţie saturată de sulfat de magneziu.
Dacă fenomenele inflamatorii nu retrocedează după 5-6 zile, atunci se recurge la puncţia bursei,
urmată de evacuarea exsudatului şi introducerea a 150-200 mg hidrocortizon şi 800.000 UI
penicilină. Tratamentul se repetă din 3 în 3 zile, timp de 2-3 săptămâni. În formele uşoare se fac
pensulaţii cu tinctură de iod, la interval de 2 zile sau se aplică vezicători cu biiodură de mercur
1:5. În bursitele purulente se recurge la evacuarea puroiului, prin incizii largi şi anatomice,
pentru a se asigura un drenaj cât mai bun. După aceasta, în cavitatea bursei se fac aspersiuni cu
oximanirom, neohexidin, eter iodoformat 10% sau spray antiinfecţios, bujiuri spumante cu
antibiotice, pudrări cu manis. Antibioticoterapia pe cale generală va completa tratamentul local.
În bursitele cronice se fac cauterizări în puncte sau în linii, asociate cu vezicători.

2. Flegmonul cefei

Etiopatogeneză. Boala apare în urma complicaţiilor septice (stafilococi, streptococi) ale

contuziilor, rănilor şi bursitelor, putând să fie şi de natură parazitară (ex. oncocercoză).
Simptomele se traduc printr-o tumefacţie difuză, caldă şi foarte dureroasă. După câteva
zile, prin palpaţie, se percep colecţii purulente, care se deschid spontan, lăsând să se scurgă la
exterior o cantitate apreciabilă de puroi, de culoare cenuşie verzuie, cu miros fetid, în care
adeseori se găsesc fragmente de ţesuturi necrozate. Animalul bolnav ţine capul aplecat sau îl
sprijină de iesle, evitânt orice mişcare a capului sau a gâtului. Starea generală se agravează
progresiv, iar moartea survine în urma complicaţiilor de septicemie sau piemie.
Prognosticul este grav, prin posibilitatea apariţiei septicemiei sau a piemiei.
Tratamemul profilactic vizează tratarea corectă şi la timp a tuturor afecţiunilor acestei
regiuni. Tratamentul curativ constă în debridarea largă, declivă şi anatomică a tuturor traiectelor
fistuloase, extirparea ţesuturilor necrozate şi devitalizate. Local, se fac aspersiuni zilnice cu eter
iodoformat 10% sau cu spray-uri antiinfecţioase, iar în jur se aplică la cal o vezicătoare cu
biiodură de mercur 1:5. În cavitatea rămasă după drenare se introduc bujiuri spumante, iar pe
cale generală se face un tratament cu antibiotice. De asemenea, terapia stimulativă nespecifică
este binevenită (injecţii cu extracte de ţesuturi conservate, polidin etc.).

3. Rănile venei jugulare

Etiopatogeneză. Rănile prin înţepare pot fi operatorii (în urma flebocentezelor efectuate
cu trocare prea mari) sau accidentale (în urma căderii pe corpuri ascuţite), cele prin tăiere (în
urma deschiderii unor abcese sau hematoame localizate în zona jgheabului jugular) pot fi
incomplete sau complete, iar cele contuze sunt consecinţa diferitelor traumatisme.
Simptome. Local, se constată existenţa unei răni, prin care se scurge un jet continuu de

334
sânge venos, închis la culoare. Pe lângă simptomele locale, când nu este observat animalul sau
nu se iau măsuri imediate, apar şi simptome generale, traduse prin accelerarea pulsului şi a
respiraţiei, iar dacă hemoragia nu este oprită, moartea survine în scurt timp.
Prognosticul este favorabil dacă se intervine imediat.
Tratamentul constă în descoperirea venei jugulare, izolarea şi ligaturarea ei (mediată),
care trebuie făcută mai întâi pe capătul periferic al vasului şi apoi pe capătul central.

4. Periflebita şi tromboflebita venei jugulare

Etiopatogeneză. Boala este frecventă la cabaline şi la bovine, în urma venisecţiilor sau a

injecţiilor făcute defectuos, cu diferite substanţe medicamentoase iritante (ex. clorhidrat, clorură
de calciu, sulfatul de magneziu, sulfatiazol). Netratată, periflebita se complică cu tromboflebita,
care poate evolua sub toate cele trei forme (adezivă, supurativă şi hemoragică).
Simptome. În periflebită, întreaga regiune a jgheabului jugular este tumefiată, caldă şi
foarte dureroasă. Din cauza tumefacţiei, vena nu se mai poate palpa, dar trebuie subliniat faptul
că, în cazul periflebitei, circulaţia sanguină nu este întreruptă. După câteva zile, inflamaţia fie că
retrocedează, fie că la nivelul ei apare o zonă fluctuentă, care se poate deschide în mod spontan,
lăsând să se scurgă la exterior o cantitate mai mare sau mai mică de puroi. Când procesul
inflamator cuprinde şi vena jugulară, atunci apare triada simptomatică reprezentată prin durere,
edem şi cordon venos indurat, simptome caracteristice tromboflebitei adezive. Durerea este mai
mare la locul de formare al trombusului şi se intensifică la cea mai mică mişcare a animalului.
Edemul este şi el mare şi se întinde în mod treptat de la locul unde vena a fost lezată, atât spre
cap, cât şi spre cavitatea toracică. Vena se transformă într-un cordon dur, perceptibil la o palpare
mai profundă. Dacă boala este tratată la timp, simptomele inflamatorii specifice tromboflebitei
adezive încep să dispară, iar în caz contrar, boala evoluează spre tromboflebita supurativă, care
la rândul ei poate fi circumscrisă sau difuză. Prima se prezintă sub forma unui abces flebitic, pe
când cea difuză evoluează sub forma unui flegmon, care nu prezintă tendinţă de localizare.
Trombusul se lizează treptat, înlesnind astfel apariţia tromboflebitei hemoragice.
Prognosticul este favorabil în periflebită şi rezervat în tromboflebită.
Tratamentul profilactic urmăreşte îndepărtarea tuturor cauzelor care duc la apariţia peri-
sau a tromboflebitei. Tratamentul curativ, în cazul periflebitei şi al tromboflebitei adezive,
constă în tunderea şi raderea zonei afectate, efectuarea pensulaţiilor cu tinctură de iod, blocajul
perifocal cu procaină şi penicilină, la care se mai adaugă administrarea de antibiotice şi
chimioterapice pe cale generală. În faza incipientă se pot aplica local diferite unguente (ex.
fenilbutazonă). În tromboflebita supurativă se face drenajul colecţiilor purulente şi a ţesuturilor
necrozate, aseptizarea cu eter iodoformat 10%, spray-uri cu antibiotice, pudrări cu oximanirom
sau manis, precum şi antibioticoterapie pe cale generală. În forma hemoragică se recurge la
ligatură sau, atunci când vena este compromisă, la rezecţia acesteia, urmată de aplicarea unui
tratament corespunzător, local şi general, asemănător cu cel al tromboflebitei supurative.

5. Edemul traumatic difuz

Etiopatogeneză. Boala se întâlneşte mai frecvent la cabaline, mai ales la cele tinere, care
sunt puse pentru prima dată la ham sau călărie şi este produsă de harnaşamentul prost ajustat.
Simptomele se caracterizează prin apariţia în regiunea greabănului a unui edem difuz,
cald şi foarte dureros, care are o consistenţă elastică şi păstoasă, păstrând amprentele digitale.
Dacă se suprimă cauza care a dus la apariţia lui, edemul se resoarbe în 2-5 zile. În caz
contrar există posibilitatea apariţiei unor porţi de intrare, care nu fac altceva decât să complice
edemul greabănului cu flegmonul acestuia.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul urmăreşte înlăturarea tuturor cauzelor care au dus la apariţia edemului,
combaterea fenomenelor inflamatorii, stimularea fenomenelor rezolutive şi evitarea apariţiei

335
complicaţiilor septice. Compresele cu gheaţă sau apă rece, asociate cu repausul animalului, pot
duce la vindecare. Dacă în urma acestui tratament nu se obţine o rezoluţie completă, atunci se
poate recurge la o rubefacţie cu tinctură de iod.

6. Bursita greabănului

Etiopatogeneză. Bursita greabănului este mai frecventă la cabaline şi apare în urma

presiunilor şi frecărilor repetate, provocate de harnaşament sau ca o complicaţie a unor procese
infecţioase din vecinătate sau generale (ex. gurma, bruceloza, oncocercoza).
Simptome. În bursita seroasă şi serofibrinoasă, simptomele se traduc printr-o tumefacţie
circumscrisă, caldă, dureroasă şi fluctuentă, situată pe linia mediană a greabănului. Bursita
purulentă apare ca o complicaţie septică şi se caracterizează printr-o tumefacţie difuză şi foarte
dureroasă. Cu timpul apar una sau mai multe zone fluctuente, care se deschid spontan, lăsând să
se scurgă la exterior o cantitate apreciabilă de puroi.
Prognosticul este rezervat, din cauza posibilităţilor de complicare cu flegmonul.
Tratament. În bursitele acute aseptice se combat fenomenele inflamatorii prin aplicaţii
locale de comprese îmbibate în apă rece sau într-o soluţie saturată de sulfat de magneziu. Dacă
în decurs de o săptămână nu se ajunge la vindecare, atunci, în condiţii de perfectă asepsie, se
recurge la extragerea exsudatului cu ajutorul unui ac de seringă, după care în interiorul bursei se
introduc 150-200 mg hidrocortizon şi 800.000 UI penicilină (din 2 în 2 zile) sau 3-5 ml denervin
(de 2-3 ori, la interval de 6-10 zile). În tratamentul acestei bursite acute şi aseptice se poate
utiliza şi rubefacţia cu tinctură de iod sau vezicaţia cu biiodură de mercur. Dacă vindecarea nu se
obţine în urma acestor tratamente, atunci se recurge la operaţia de drenare. În bursita purulentă
se face debridarea largă a bursei, evacuând toată cantitatea de puroi, după care se face un
tratament local, prin aspersiuni cu eter iodoformat 10%, spray-uri sau plombaje cu pulbere de
sulfatiazol sau pudre cicatrizante. Pe cale generală se face un tratament cu antibiotice. În formele
vechi, indurate, se aplică pe regiunea inflamată o vezicătoare cu biiodură de mercur 1:5 sau se
poate utiliza cauterizarea prin puncte de foc (însă ambele cu rezultate rezolutive reduse).

7. Flegmonul greabănului

Etiopatogeneză. La cabaline, cauzele principale sunt legate de harnaşamentul prost

confecţionat şi prost ajustat, care macerează pielea şi dilacerează ţesutul conjunctiv subcutanat,
creând astfel porţi de intrare pentru flora microbiană. Slaba vascularizaţie a regiunii, diversitatea
straturilor anatomice, aşezarea lor în formă de pantă, existenţa unor spaţii conjunctive şi
mobilitatea mare a regiunii nu fac altceva decât să favorizeze şi mai mult apariţia acestei boli. La
bovine, boala apare consecutiv rănilor prin muşcătură infectate.
Simptome. Boala debutează printr-o tumefacţie difuză, caldă şi foarte dureroasă,
localizată pe una sau pe ambele părţi ale greabănului. După o anumită perioadă de timp apar una
sau mai multe zone fluctuente, care se deschid spontan, lăsând să se scurgă la exterior cantităţi
mari de puroi, care aglutinează perii, produc depilaţii şi irită pielea din regiunea respectivă,
ducând astfel la apariţia unei dermatite. Puroiul este de rea natură, fetid, rău legat, amestecat cu
resturi de ţesuturi necrozate. Aceasta este faza de flegmon fistulizat, caracterizată prin prezenţa
uneia sau a mai multor traiecte fistuloase, înconjurate de muguri cărnoşi, de culoare violacee.
Scurgerea puroiului se face intermitent, accentuându-se în timpul deplasării animalului.
O parte din puroi infiltrează treptat spaţiile conjunctive din profunzimea regiunii, ajungând în
cele din urmă la nivelul vertebrelor, iar mai târziu chiar în cavitatea toracică, ducând la apariţia
pleureziei purulente. În acest stadiu, afecţiunea este cunoscută sub numele de boala greabănului.
Prognosticul este rezervat spre grav.
Tratamentul profilactic are drept scop de a înlătura toate cauzele care pot să ducă la
apariţia bolii. Cel curativ urmăreşte localizarea procesului infecţios, asigurarea drenajului,
eliminarea ţesuturilor necrozate şi stimularea procesului de vindecare. Localizarea infecţiei se

336
poate realiza prin aplicarea în jurul regiunii afectate a unei vezicători. De îndată ce flegmonul s-
a localizat şi s-a maturat, se debridează cât mai lung toate spaţiile infiltrate cu puroi, eliminând
în acelaşi timp toate ţesuturile necrozate. Inciziile vor fi paralele între ele şi la o distanţă de 7-10
cm, numărul lor fiind în raport cu întinderea procesului supurativ.
Dacă flegmonul este deja fistulizat, atunci se debridează toate fistulele, urmând traiectul
acestora cu ajutorul unor sonde canelate sau butonate. Prin rănile operatorii se face drenajul şi
aspersiuni zilnice cu eter iodoformat 10% sau spray antiinfecţios. Rezultate bune se obţin prin
introducerea de bujiuri spumante cu antibiotice, după drenarea puroiului. De asemenea, actino-
şi aerotermoterapia grăbesc procesul de vindecare. Pe cale generală se face un tratament cu
antibiotice retard şi cu spectru larg, precum şi un tratament stimulativ nespecific (extracte de
ţesuturi conservate, polidin, calciu şi vitaminoterapie C şi A). Stimularea procesului reparator se
face prin aplicarea unei vezicători cu biiodură de mercur 1:5.

8. Contuziile toracelui

Etiopatogeneză. Contuziile toracelui se întâlnesc frecvent la toate speciile. Cele simple

interesează numai peretele toracelui, pe când cele complicate interesează şi organele toracice.
Simptome. În contuziile simple se observă existenţa unei tumefacţii de mărimi variabile,
bine delimitată sau uneori difuză, caldă şi sensibilă la palpare. În cazul în care contuzia s-a
produs la nivelul venei toracice externe, atunci va apărea un hematom de mărimi apreciabile. În
astfel de contuzii, simptomele generale lipsesc, însă în cele complicate cu rupturi ale pulmonilor
apare hemotoraxul, pneumotoraxul şi hemoptizia. În rupturi ale cordului sau ale vaselor mari,
precum artera aortă, moartea animalului survine în mod fulgerător.
Prognosticul este favorabil în contuziile simple şi grav în cele complicate.
Tratament. În contuziile simple se fac pensulaţii cu tinctură de iod, din 2 în 2 zile, după
ce în prealabil regiunea afectată s-a tuns şi s-a ras. În cazul hematoamelor mari, care în decurs de
3 săptămâni nu s-au resorbit, se face drenarea acestora. În contuziile complicate, tratamentul
urmăreşte combaterea stării de şoc, calmarea durerii, oprirea hemoragiei, refacerea volemiei şi
administrarea de substanţe cardiotonice. La nevoie se face puncţia cavităţii toracice, pentru a
extrage revărsatele sanguine acumulate aici. Nu se va omite tratamentul general cu antibiotice.

9. Rănile toracelui

Etiopatogeneză. Rănile toracelui, apărute în urma acţiunii unor agenţi traumatici, se pot
întâlni la toate speciile. Rănile nepenetrante pot fi superficiale (interesează doar pielea şi ţesutul
conjunctiv subcutanat) şi profunde (interesează şi straturile musculare, mergând adesea până la
pleură), iar cele penetrante, simple (afectează şi pleura, realizând comunicarea cavităţii toracice
cu exteriorul) şi complicate (afectează şi organele din cavitatea toracică, iar uneori lezează şi
diafragmul, realizând o comunicare între cavitatea toracică şi cea abdominală).
Simptome. Rănile nepenetrante nu prezintă nici o particularitate faţă de alte răni,
eventual hemoragia mare, care apare atunci când sunt atinse vena sau artera toracică externă.
Rănile penetrante simple duc la apariţia pneumotoraxului. Pulmonul din partea rănii
colabează, suprafaţa de hematoză se reduce, iar dacă aerul trece şi în cavitatea pleurală opusă
(aşa cum se întâmplă la cabaline şi la carnasiere), animalul moare în câteva ore, prin asfixie.
În rănile penetrante complicate, cu leziuni pulmonare, apare triada simptomatică:
hemotorax, hemoptizie şi emfizem subcutanat. Hemotoraxul este prezent şi în cazul lezării
cordului sau a vaselor din cavitatea toracică. Şocul este întotdeauna prezent în astfel de răni.
Rănile toracice care interesează şi diafragmul duc la hernierea organelor din cavitatea
abdominală în cavitatea toracică, fapt care aduce după sine o jenă funcţională gravă a cordului şi
a pulmonului, urmată la scurt timp de moartea animalului.
Prognosticul este favorabil în rănile nepenetrante şi grav în cele penetrante.
Tratamentul în rănile nepenetrante este cel obişnuit al rănilor. În rănile penetrante

337
simple se face antisepsia mecanică, după care se face sutura rănii, pe straturi anatomice. Pleura
şi straturile musculare se suturează cu catgut, în fir continuu, iar pielea, cu mătase, în puncte
separate. După sutura pleurei, cu ajutorul unui ac de injecţie şi a unei seringi de calibru mai
mare, se aspiră tot aerul din cavitatea toracică, pentru a permite reexpansiunea pulmonului
colabat. Se asigură apoi repausul animalului, iar regiunea operată va fi protejată cu un
pansament timp de 2 săptămâni. În rănile penetrante complicate, tratamentul chirurgical se face
paralel cu tratamentul antişoc. În rănile toracoabdominale se instituie un tratament chirurgical de
urgenţă. Operaţia trebuie făcută sub anestezie generală potenţializată, folosind calea de abord
abdominală. Organele herniate în cavitatea toracică se readuc în cavitatea abdominală în poziţia
lor anatomică, se suturează breşa de la nivelul diafragmului, după care se face sutura etajată, atât
a rănii operatorii, cât şi a rănii de la nivelul peretelui toracic. În toate rănile penetrante şi
complicate, tratamentul antişoc se continuă postoperator, alături de doze masive de antibiotice.

10. Fractura coastelor

Etiopatogeneză. Fracturile apar în urma acţiunii unor traumatisme, alături de intervenţia

unor factori favorizanţi (ex. rahitism, osteoporoză, osteofibroză), putând fi complete şi
incomplete, transversale şi oblice, închise şi deschise, simple şi multiple, directe şi indirecte.
Simptome. Fracturile incomplete sunt destul de greu de decelat, însă cele complete sunt
foarte evidente. La palparea regiunii bolnave se înregistrează o mobilitate anormală a coastei
fracturate, însoţită de crepitaţie osoasă şi de o durere foarte mare. Peretele toracic este deformat,
iar capetele coastei adeseori lezează pleura şi pulmonul, ducând la hemotorax, hemoptizie şi
pneumotorax. Ele pot deşira uneori şi diafragmul, ducând la hernia transdiafragmatică, iar dacă
lezează cordul sau vasele mari, atunci apare hemoragia şi moartea fulgerătoare a animalului.
Prognosticul este favorabil în fracturile incomplete, rezervat în cele complete şi foarte
grav în fracturile complicate cu leziuni ale organelor din cavitatea toracică.
Tratament. În fracturile incomplete se asigură repausul animalului şi imobilizarea
regiunii, cu ajutorul unei feşe de tifon aplicate în jurul toracelui. În fracturile complete, singurul
tratament eficace este cel operator, sub anestezie generală. Se deschide focarul de fractură, se
izolează fragmentele fracturate şi se face reducerea fracturii, după care se imobilizează printr-un
procedeu de osteosinteză. Dacă fractura este oblică, atunci imobilizarea se face prin cerclaj, iar
dacă linia de fractură este transversală, se face o osteosinteză prin ligatură, după efectuarea de
găuri în fiecare fragment fracturat. Operaţia se termină prin sutura etajată a straturilor anatomice
şi timp de 5-6 zile animalul trebuie ţinut sub protecţia antibioticelor.

Capitolul 19. BOLI CHIRURGICALE ALE ABDOMENULUI

1. Contuziile abdominale

Etiopatogeneză. Contuziile abdominale se întâlnesc la toate speciile de animale, fiind

mai frecvente în fermele de creştere, în stabulaţie liberă sau de păşune. Loviturile perpendiculare
şi oblice pe abdomen sunt însoţite atât de leziuni ale peretelui, cât şi ale viscerelor
intraabdominale, inclusiv rupturi şi hemoragii interne (contuzii complicate), în timp ce loviturile
tangenţiale sunt însoţite numai de leziuni ale peretelui abdominal (contuzii simple). Toate
contuziile abdominale complicate sunt urmate de şoc traumatic, manifestat prin transpiraţie rece,
paloarea mucoaselor, hipotensiune, hipotermie, puls filiform slab exprimat, agitaţie sau abatere,
după cum animalul este în şoc compensat (faza de excitaţie) sau decompensat (faza de inhibiţie).
Simptome. La palparea locului contuzionat, animalul prezintă durere difuză, care apoi se
generalizează, rămânând totuşi mai intensă la locul traumatizat, unde pielea este tumefiată,
uneori cu depilaţii, escoriaţii şi echimoze. Contuziile complicate (mai ales cu rupturi şi revărsate
abdominale) sunt însoţite întotdeauna de sindromul de iritaţie peritoneală şi de hemoragie
internă, cu aspecte clinice complexe. După 6 ore de la accident apare peritonita septică,

338
caracterizată prin abdomen supt şi contractat, corpul acoperit cu transpiraţii reci, ochii înfundaţi
în orbite, mucoasele cianotice, pulsul şi temperatura peste limitele normale. Starea generală se
înrăutăţeşte progresiv şi organismul se deshidratează şi pierde electroliţi. După 2-3 zile de la
accident, sindromul toxiemic se agravează, apare distensia abdominală, balonare, meteorizaţie,
vărsături fecaloide (la carnasiere şi la suine) şi cianoza mucoaselor, temperatura scade sub limita
normală, pulsul se accelerează şi animalul moare în colaps cardiovascular.
În contuziile complicate, animalul se examinează cu multă grijă, pentru a nu agrava, prin
manevrele respective, accidentul. În primele ore, hemoragia internă se confundă cu şocul
traumatic, de care diferă prin agravarea bruscă a stării generale, paloarea mucoaselor,
accentuarea depresiei şi păstrarea reflexului oculocardiac.
Prognosticul variază după gravitatea leziunilor.
Tratamentul profilatic constă în înlăturarea tuturor posibilităţilor de producere a
contuziilor. Curativ, contuziile simple comportă indicaţiile generale ale acestora (comprese cu
apă rece sau soluţie saturată de sulfat de magneziu, rubefacţii cu tinctură de iod etc.), iar cele
complicate, combaterea şocului şi asigurarea hemostazei. Imediat după accidentare se va
proceda la calmarea durerii, neutralizarea toxinelor absorbite din revărsate, ridicarea tensiunii
prin transfuzii sau perfuzii cu sânge sau lichide de substituţie, oxigenoterapie, tonice cardiace şi
analeptice periferice (ex. lobelina), iar hemostaza se va realiza pe cale medicamentoasă şi
chirurgicală. La animalele mici se va recurge la laparatomie, se va explora cavitatea abdominală,
se va controla revărsatul (urină, conţinut gastric, intestinal, bilă, sânge) şi eventualitatea rupturii
unor organe, caz în care se vor rezeca porţiunile rupte şi se va sutura organul respectiv.
Cavitatea peritoneală se curăţă apoi de coagulii de sânge, se face dializa cu ser fiziologic, în care
sunt introduse antibiotice şi se refac structurile peretelui abdominal prin sutură. Este necesar ca
şi după intervenţia chirurgicală să se continue reanimarea postoperatorie, prevenind şi
combătând în acelaşi timp complicaţiile septice, prin antibioticoterapie timp de 5-7 zile.

2. Rănile abdominale

2.1. Rănile nepenetrante

Pot fi superficiale (când interesează numai pielea) sau profunde (când sunt lezate
straturile peretelui abdominal până la peritoneu) şi prezintă caracterele comune ale rănilor
ţesuturilor moi. Ele se pot complica cu flegmonul subcutanat sau intramuscular, cu tendinţă de
cronicizare. Prognosticul este rezervat, deoarece aceste răni expun la hernii, eventraţii,
evisceraţii, infecţii etc. Tratamentul este cel al rănilor în general.

2.2. Rănile penetrante simple

Etiopatogeneză. Aceste răni se caracterizează prin pătrunderea agentului vulnerant în

cavitatea abdominală, dar fără să producă vreo leziune viscerală.
Simptome. Rănile mici, produse prin înţepare, trec de multe ori neobservate şi devin
vizibile numai atunci când se complică cu peritonita. Rănile pe întinderi mari se pot complica cu
evisceraţia traumatică, ca urmare a presiunii intraabdominale şi a comunicării cu exteriorul.
Gravitatea stării de şoc se va evalua după examenul atent al marilor funcţii.
Prognosticul depinde de specie. Calul şi pisica sunt mult mai sensibile, spre deosebire de
porc şi rumegătoare, iar evisceraţia epiploonului nu este aşa de gravă ca cea a intestinului.
Perioada lungă de timp scursă de la producerea accidentului agravează mult prognosticul.
Tratamentul are în vedere în primul rând scoaterea animalului din starea de şoc, prin
perfuzii cu soluţii clorurate şi glucozate izotone, analeptice cardiorespiratorii şi transfuzii de
sânge. Urmează repunerea viscerelor în cavitatea abdominală, care debutează prin toaleta rănii
cu ser fiziologic călduţ şi continuă cu hemostaza, îndepărtarea eventualelor corpuri străine,
introducerea viscerelor în cavitatea abdominală, aseptizarea cavităţii abdominale (dacă este

339
cazul), antisepsia mecanică a rănii abdominale şi sutura etajată a acesteia. La final se face
antibioticoterapia pe cale generală, pentru combaterea infecţiei sau pentru prevenirea ei.

2.3. Rănile penetrante complicate

Etiopatogeneză. La nivelul organelor digestive se pot întâlni înţepături, perforaţii,

deşirări, tăieturi complete sau incomplete, transversale, oblice sau longitudinale.
Simptome. În perforarea sau ruperea completă a intestinului, capetele se retractă, iar
conţinutul se revarsă în peritoneu şi provoacă peritonită septică supraacută. Mai rar, rănile
intestinale se vindecă prin aderare la peretele abdominal, producând un abces, care se deschide
şi comunică cu exteriorul, provocând aşa numitele fistule stercorale. La bovine se întâlnesc
adesea răni penetrante ale rumenului, efectuate de urgenţă în caz de indigestie gazoasă, care
adesea se complică cu peritonită localizată sau chiar generalizată, dacă nu se intervine la timp. În
caz de răni ale intestinelor şi ale stomacului, revărsatul poate provoca, prin agenţii bacterieni pe
care îi conţine, peritonita generalizată. Semnele locale ale acesteia apar în primele ore după
accident: durere, sensibilitate abdominală crescută, abdomen contractat, respiraţie dureroasă,
uneori, hematemeză şi melenă. Semnele generale constau în stare generală gravă (toxemie).
Rănile vezicii urinare se evidenţiază prin anurie, cateterism negativ sau se scurg 2-3
picături de urină sanguinolentă, peritonita fiind iminentă şi aici.
Ruptura ficatului este mortală aproape în toate cazurile, având în vedere cantitatea de
sânge pierdută. Gravitatea depinde şi de întinderea leziunii, profunzime şi localizare.
Rănile splinei sunt mai puţin grave, mai ales dacă se iau din timp măsuri de hemostază.
Semnele în ruptura ficatului şi a splinei sunt cele ale hemoragiei interne: mucoase palide,
puls slab, accelerat, filiform, temperatura scăzută, stare de agitaţie. La unele cazuri se poate
produce o hemostază spontană, cu îmbunătăţirea stării generale a animalului, ameliorare de
scurtă durată, pentru ca apoi să se desprindă din nou coagulul şi hemoragia să reapară, de data
aceasta cu o stare mai gravă a animalului (hemoragie în doi timpi).
Evoluţie. Rănile peretelui abdominal se pot complica cu peritonita serofibrinoasă sau
purulentă locală, abcese intramusculare, subcutanate sau subperitoneale, cauzate de flora
microbiană polimorfă, în care predomină C. pyogenes, streptococii şi stafilococii.
Prognosticul este grav.
Tratament. Accidentul este considerat o urgenţă, motiv pentru care se vor lua măsuri
imediate: (1) scoaterea animalului din starea de şoc, prin folosirea cardiotonicelor şi a serurilor
glucozate sub formă de perfuzii, precum şi transfuzii; (2) oprirea şi prevenirea hemoragiei (în
special cea internă), prin hemostatice de sinteză; (3) imobilizarea abdomenului la nivelul rănii
penetrante, cu un pansament aseptic, pentru prevenirea evisceraţiei; (4) intervenţia chirurgicală,
prin efectuarea laparatomiei exploratoare, urmată de explorarea atentă a cavităţii abdominale, în
vederea identificării organului lezat. Se va analiza conţinutul peritoneal, dacă este un lichid
limpede sau amestecat cu sânge, urină sau conţinut gastrointestinal. Se vor examina apoi: (1)
ansele intestinale (leziunile vor fi exteriorizate, izolate cu câmpuri sterile şi rezolvate după caz,
prin rezecţii, enteroanastomoză şi enterorafie, realizându-se concomitent hemostaza prin
ligatură); (2) ficatul (se încearcă restabilirea părţii traumatizate, prin sutură şi hemostaza, prin
ligatură sau sutură); (3) splina (intervenţia este salutară când se acţionează rapid şi se face
ligatura vaselor lezate sau se poate rezeca partea distrusă a organului şi apoi sutura cu catgut,
după care se acoperă cu o porţiune din epiploon prin omentopexie sau se poate recurge chiar la
splenectomia totală, fără urmări); (4) vezica urinară (rănile se suturează după vivifierea buzelor
rupte, iar sutura se protejează cu o porţiune din marele epiploon, fixată prin 2-3 fire de sutură –
omentopexie); (5) conduita terapeutică în rănile penetrante rumenale este diferită, în funcţie de
agentul traumatic care a provocat rana şi de sediul, vechimea şi complicaţiile locale.
Rănile produse de trocar nu provoacă complicaţii. Este suficient să se facă antisepsia
locală, debridarea şi drenarea fistulei, aplicarea rubefacţiei şi a spray-urilor cu antibiotice. În
unele cazuri este necesară şi antibioticoterapia pe cale generală. Rănile rumenale provocate cu

340
cuţitul şi care au o vechime de 24-48 ore sunt tratate după o laparatomie largă, se rezecă
ţesuturile devitalizate şi se face vivifierea buzelor rănii, urmată de sutura rumenului, dializa
cavităţii abdominale (dacă este cazul) şi refacerea peretelui abdominal prin sutură etajată. Se
indică antibioticoterapia pe cale generală şi îngrijirea rănii suturate. Dacă rănile rumenale au o
vechime mai mare de 3 zile se vor trata ca atare, descoperit, sutura lor dovedindu-se irealizabilă
din cauza turgescenţei buzelor rănii. Pericolul constă însă în posibilitatea de a se permanentiza
fistula, de aceea se va acorda o atenţie deosebită procesului de cicatrizare.

3. Abcesele şi flegmoanele peretelui abdominal

Etiopatogeneză. Aceste afecţiuni sunt mai frecvente la bovine şi la cabaline, localizate

pe feţele laterale şi pe cea ventrală a abdomenului, cauzate de traumatisme diverse. Ca
localizare, abcesele pot fi superficiale, intramusculare şi subperitoneale. Abcesele superficiale
sunt localizate subcutanat şi se produc în urma unor limfangite. Abcesele profunde reprezintă
terminarea favorabilă a unui flegmon circumscris şi sunt consecinţa unor răni prin înţepare. Se
dezvoltă în jurul ombilicului, în teaca muşchilor drepţi ai abdomenului, cu tendinţă de evoluţie
spre piele. În măsura în care abcesul avansează spre piele, aceasta se subţiază, se necrozează şi
colecţia abcesului se deschide spontan. Abcesele subperitoneale se dezvoltă sub peritoneu, în
ţesutul conjunctiv, putând să se deschidă în cavitatea abdominală şi să se complice cu peritonită.
Simptomele sunt cele pe care le produc în general abcesele. Abcesul şi flegmonul diferă
de peritonita acută prin aceea că abdomenul are sensibilitate dureroasă numai în zona abcesului
sau a flegmonului, iar respiraţia abdominală este păstrată, în timp ce în peritonita acută,
respiraţia abdominală este suprimată şi peretele abdominal este dureros pe toată suprafaţa lui.
Prognosticul variază, în funcţie de sediul abcesului. Flegmonul şi abcesul profund au
prognostic rezervat. Ele se pot deschide în cavitatea peritoneală, dând peritonite sau pot să
slăbească pereţii abdominali, expunând la hernii ventrale.
Tratament. În faza infiltrativă se vor administra pe cale generală antibiotice, până la
remiterea semnelor sau apariţia colecţiei purulente. În faza de colecţie se va drena abcesul prin
incizii largi. Pentru maturarea şi localizarea infecţiei se pot face rubefacţii cu tinctură de iod, în
2-3 aplicaţii sau o singură vezicătoare. Locul rămas după drenare se aseptizează cu eter
iodoformat 10% sau spray-uri cu antibiotice. Bune rezultate se obţin şi prin introducerea în
cavitatea abcesului sau a flegmonului, a bujiurilor spumante cu oxitetraciclină.

4. Hematomul peretelui abdominal

Etiopatogeneză. Hematomul peretelui abdominal se întâlneşte mai frecvent la bovine,

cauzat de contuzii violente cu cornul sau corpuri contondente, localizat pe peretele abdominal
sau în regiunea premamară, provenind din leziunile venelor mamare.
Simptomele se caracterizează prin apariţia bruscă în regiunea abdominală a unei
formaţiuni cu caracter difuz, apoi bine delimitat, cu o formă alungită sau rotundă, consistenţă
moale şi sensibilă la palpare. După o vechime de câteva zile se percep crepitaţiile caracteristice.
Tratamentul constă în aplicarea de comprese reci şi rubefacţii cu tinctură de iod.
Deschiderea hematomului se face numai după 12-14 zile de la formarea sa, când se
elimină coagulii sanguini printr-o incizie cât mai declivă şi apoi în cavitate se aspersează soluţii
de antibiotice, eter iodoformat 10% sau spray-uri cu antibiotice.

5. Abdomenul chirurgical acut

Această denumire însumează toate sindroamele abdominale acute, din care animalul
bolnav poate fi salvat numai prin intervenţie chirurgicală efectuată în timp util. Aceste
sindroame au drept caracteristică generală apariţia precoce a durerii, manifestată prin colici.
Sindromul de obstrucţie intestinală este determinat de un obstacol mecanic, reprezentat

341
în majoritatea cazurilor, la cabaline şi la bovine, prin fecaloame, enteroliţi şi fitobezoare, mult
mai rar prin calculi, tumori, ghemuri parazitare etc. Simptomele se traduc prin colică, meteorism
şi oprirea evacuării fecalelor şi a gazelor. Un alt aspect al acestui sindrom îl constituie
invaginaţia intestinală. Sindromul de obstrucţie intestinală poate fi diagnosticat prin prezenţa
unei formaţiuni cu aspect cilindroid sau sferoid, sensibilă şi decelabilă uneori prin palparea
intestinelor subţiri sau groase. În cazul invaginaţiei, iniţial aceasta este reductibilă, uneori chiar
spontan, însă odată cu apariţia fenomenelor secundare, de stază şi edem, ea devine ireductibilă.
Sindromul de torsiune a tubului digestiv, reprezentat mai ales prin volvulusul intestinal,
îmbracă de la început un caracter dramatic. Colica, meteorismul şi oprirea defecării şi a gazelor
sunt prezente şi aici, la care se adaugă congestia accentuată şi apoi cianoza mucoaselor aparente,
facies crispat şi puls filiform, fără tensiune.
Sindromul de iritaţie peritoneală apare de regulă consecutiv rănilor operatorii
penetrante ale rumenului (în indigestia spumoasă), corpilor străini din prestomace, rupturilor de
organe cavitare etc. În urma tuturor acestor situaţii apare reacţia inflamatoare, care difuzează
repede, urmând fazele cunoscute, de congestie, exsudaţie, coagulare a fibrinei şi multiplicare a
germenilor în cavitatea abdominală. Durerea apare în faza de debut a iritaţiei peritoneale.
Sindromul hemoragic este determinat de obicei de traumatisme abdominale sau ale
marilor vase şi se caracterizează prin hemoragie masivă, care duce de regulă la exitus.
Simptomele principale se traduc prin paliditatea accentuată a mucoaselor, pulsul accelerat şi
filiform, respiraţie frecventă şi profundă, toate acestea urmate de moartea animalului, în
convulsii, uneori numai după câteva minute. Alteori, hemoragia internă, prin traumatism
abdominal mai puţin intens, poate apărea după 7-8 zile, cu simptome mai şterse.
Prognosticul abdomenului chirurgical acut este rezervat, uneori grav.
Tratamentul are la bază intervenţia chirurgicală de urgenţă. Pentru reuşita actului
operator, regulile de bază ale chirurgiei abdominale trebuie aplicate corect, pe tot parcursul
operaţiei, aceste reguli stând la baza laparatomiei exploratoare. După practicarea corectă a
laparatomiei, se procedează la rezolvarea tulburării organice, în funcţie de situaţia constatată: (1)
deflexarea manuală a torsiunii; (2) în caz de ocluzie (obstrucţie) intestinală se face enterotomia
pe corpul obstruant, într-o zonă mai lipsită de vase, se îndepărtează obstacolul şi se închide rana
prin enterorafie; (3) prinderea ansei intestinale sau a vezicii urinare perforate, refacerea
straturilor anatomice prin sutură şi vidarea cavităţii peritoneale de conţinutul iritant, prin irigaţii
cu cantităţi mari de ser fiziologic, până când serul rămâne limpede, după care se introduc în
abdomen ultimele cantităţi de ser, în care sunt dizolvate antibiotice; (4) în caz de sindrom
hemoragic încercăm să prindem vasul deşirat şi să-1 ligaturăm, apoi se fac irigaţii cu ser
fiziologic, pentru îndepărtarea coagulilor din peritoneu, aseptizarea cu antibiotice şi refacerea
volemiei prin perfuzii. După rezolvarea chirurgicală a sindromului abdominal respectiv se face
peritonizarea, apropiind marginile breşei peritoneale, împreună cu aponevroza muşchiului
transvers al abdomenului, în câteva puncte de sutură, cu catgut. Operaţia se termină prin
refacerea peretelui abdominal, practicând o sutură etajată a oblicului intern şi extern, cu catgut
gros, în puncte separate, urmată de sutura pielii, cu fir neresorbabil, sub dren.
Postoperator, alături de medicaţia cu soluţii clorurate izotone, vitaminele B şi C, se
foloseşte glucoză 5%, care are rol antitoxic şi energetic. După terminarea intervenţiei se
utilizează în perioada depresiunii postanestezice, analeptice cardiovasculare, care contribuie la
restabilirea marilor funcţii. Antibioticoterapia şi semidieta se recomandă timp de 5-7 zile.

6. Herniile abdominale

6.1. Hernia ombilicală

Etiopatogeneză. Prin hernie ombilicală se înţelege deplasarea prin inelul ombilical

neobliterat, a intestinului subţire, a epiploonului sau a ambelor organe deodată, sub piele,
întâlnită mai ales la animalele tinere. De obicei este congenitală şi se diagnostică încă de la

342
naştere, alteori se dezvoltă mai târziu, sub acţiunea presiunii intraabdominale, din cauza unui
inel ombilical necicatrizat sau incomplet obstruat. Hernia poate să apară şi în urma contuziilor şi
a căderilor, în perioada de consolidare a ţesutului cicatricial obliterant.
Simptome. Boala este marcată prin apariţia în regiunea ombilicală a unei formaţiuni
globuloase sau piriforme, moale, de mărimea unui ou de găină sau a unui cap de copil,
nedureroasă şi elastică. Se palpează inelul herniar, al cărui diametru este de obicei direct
proporţional cu volumul conţinutului herniar. Prin compresiune moderată, în cazul herniilor
reductibile, conţinutul şi sacul herniar pot fi introduse în cavitatea abdominală. Dacă inelul
herniar este mai îngust, reducerea se face mai greu, iar în cazul aderenţelor dintre organele
herniate şi sacul herniar, herniile nu se pot repune (sunt ireductibile). În unele situaţii, la
ascultaţie se aud borborigme, iar la suprafaţa sacului se observă mişcări vermiculare, produse de
contracţiile intestinelor herniate. La viţel se întâlnesc uneori abcese în ţesutul conjunctiv din
jurul sacului herniar, care fac imposibilă palparea inelului herniar. Aprecieri asupra
dimensiunilor şi caracterului inelelor se pot face numai după reducerea herniei. La mânji se pot
întâlni hernii ombilicale strangulate, manifestate prin colici, iar la căţei şi la purcei, aceste hernii
sunt însoţite de vomismente. În aceste situaţii, formaţiunea devine dureroasă la palpaţie şi poate
evolua spre gangrenă intestinală, fistulă stercorală, peritonită sau chiar moarte.
Prognosticul depinde de mărimea herniei, de vârstă şi de rezistenţa animalului bolnav. În
herniile reductibile, prognosticul este favorabil, iar în cele ireductibile şi complicate, rezervat.
Tratamentul profilactic constă în excluderea de la reproducţie a animalelor care transmit
congenital această boală. Curativ, procedeele terapeutice pot fi paleative şi operatorii (radicale).
Procedeele paleative constau în bandaje, substanţe iritante sau caustice (injecţii în jurul inelului
herniar cu clorură de sodiu 10%, vezicătoare cu biiodură de mercur), mortificarea sacului prin
ligaturare, prin clupe şi prin sutură. Procedeele operatorii sunt cele care se practică în mod
curent, prin tehnici bine puse la punct, principiul acestor metode constând în izolarea sacului
herniar peritoneal de ţesuturile subcutanate ale pielii şi refularea lui în cavitatea abdominală sau
ligaturarea şi rezecţia lui, urmată de sutura inelului ombilical.

6.2. Hernia inghinală

Hernia inghinală este consecinţa trecerii unui organ din cavitatea abdominală (intestin,
epiploon, uter, vezică) în traiectul inghinal sau în teaca vaginală. Mai frecvent se întâlneşte la
purcei, la mânji, la căţei şi rar la viţei. Frecvenţa este mai mare la mascul, din cauza existenţei
canalului vaginoperitoneal şi poartă denumirea de hernie scrotală sau inghinoscrotală, deoarece
organele ectopiate pot ajunge până la fundul tecii scrotale. După evoluţie, hernia inghinală poate
fi acută, când de cele mai multe ori se complică cu strangularea şi gangrena intestinală şi
cronică, atunci când teaca vaginală şi inelul inghinal sunt dilatate şi fără pericol se strangulare.

A. Hernia inghinoscrotală acută strangulată

Etiopatogeneză. Este frecventă la armăsar şi foarte rară la alte specii, fiind favorizată de
următorii factori: (1) un grad mai mare de lărgime a orificiului superior al tecii şi a inelului
inghinal superior (congenital); (2) greutatea mai mare a testiculelor, care prin tracţiunea lor
asupra cordonului testicular deşiră marginea musculară a inelului superior, lărgind astfel
orificiul tecii; (3) temperatura ridicată a mediului ambiant, care creşte tensiunea cordonului şi
dilată orificiul tecii prin desprinderea marginii musculare; (4) eforturile prea mari de tracţiune,
care prin poziţia arcuită lărgesc orificiul superior al canalului inghinal; (5) contracţiile muşchilor
abdominali, care comprimă organele din cavitatea abdominală (acestea în mod normal având
tendinţa să se deplaseze către punctele de minimă rezistenţă de la ombilic şi inelul inghinal); (6)
în general, hernia acută poate să apară în timpul cabrării, al săriturilor sau în momentul
alunecărilor, în căderi cu abducţie sau în contenţia culcată; (7) distensiile anselor intestinale,
cauzate de acumularea de gaze (în timpul colicilor) sau prin culcarea şi scularea cailor.
Simptome. La început se observă mişcări greoaie ale membrelor posterioare, apoi apar

343
colici uşoare, care devin din ce în ce mai intense, în cursul cărora animalul ia poziţia câinelui
şezând sau adoptă decubitul dorsal. În regiunea inghinală se constată o tumefacţie caldă,
voluminoasă, elastică, puţin dureroasă, care difuzează către inelul inghinal inferior. Cordonul
testicular este tumefiat, îngroşat şi dureros, fără să se poată distinge părţile constituente. La
examenul transrectal se poate percepe o ansă intestinală angajată prin inelul inghinal superior, în
traiectul inghinal. Pentru precizare se poate face o comparaţie cu inelul inghinal superior de pe
partea opusă. În cazuri fericite, de hernii reductibile, aceste fenomene dispar repede. În cazul
herniei inghinale strangulate, animalul manifestă colici violente, transpiraţii reci, mucoasele
aparente sunt congestionate, animalul este agitat, cu facies speriat şi tremurături musculare.
Pulsul este accelerat, iar temperatura rămâne în limite fiziologice. Boala evoluează în medie 16-
24 ore, rareori 2-3 zile, perioadă în care, dacă nu se intervine, animalul moare prin necroză
intestinală şi peritonită sau autointoxicaţie. Faza de agitaţie, de nelinişte, de la început este
urmată de o stare de depresie, animalul menţinându-se cu greu pe picioare.
Prognosticul este grav, viaţa animalului depinzând de rapiditatea intervenţiei şi de
gradul de modificare al porţiunilor de intestin herniate şi strangulate.
Tratament. Metoda nesângeroasă constă în încercările de repunere a anselor intestinale
herniate prin taxis manual. Intervenţia se execută sub anestezie generală sau pe animalul
contenţionat în picioare, când se practică numai neuroplegia cu rompun sau combelen. Se face
exploraţie transrectală şi se fixează cu degetele ansele intestinale, exercitând tracţiuni asupra
ansei angajate în traiectul inghinal. Se recomandă ca această manoperă să fie executată pe
animalul contenţionat în decubit lateral, cu trenul posterior ridicat, sub narconeuroplegie. În
această poziţie, muşchii abdominali şi inelul herniar se relaxează, iar masa intestinală se
deplasează către diafragm, astfel că tracţiunea ansei intestinale angajate din traiectul inghinal
poate fi mai uşor executată. Tot în poziţia culcată se încearcă un procedeu combinat, ce constă în
presiuni exercitate pe punga scrotală şi încercări de respingere, reuşind în felul acesta să se
împingă în sus, parţial, conţinutul şi gazele prezente în ansa intestinală, dupa care cu ambele
mâini, prin presiuni uşoare şi continue la nivelul gâtului sacului scrotal, se încearcă împingerea
ansei în abdomen. Concomitent cu aceasta, un ajutor cu mâna introdusă în rect va face tracţiuni
asupra ansei herniate. Aceste procedee se folosesc în primele momente ale apariţiei bolii, înainte
de apariţia tulburărilor de stază la nivelul intestinelor herniate.
Metodele sângeroase sunt recomandate de toţi autorii şi cu cât operaţia se execută mai
curând după accident, cu atât şansele de vindecare sunt mai mari şi invers.

B. Hernia inghinoscrotală cronică

Etiopatogeneză. Hernia cronică se caracterizează printr-o dilataţie anormală a inelului
inghinal superior şi a extremităţii superioare a tecii vaginale, în care organele herniate, prin
apăsarea fundului tecii, destind bursele testiculare. Organele herniate nu sunt compresate şi
strangulate la nivelul inelului herniar, astfel că ele îşi păstrează caracterele morfologice normale.
Hernia inghinală cronică poate fi urmarea tardivă a unei hernii acute reduse prin taxis manual.
Poate să apară în urma eforturilor de tracţiune ce se exercită asupra marginilor inelului vaginal.
Este de natură congenitală, întâlnită la toate speciile, de regulă unilateral şi poate fi
extravaginală sau intravaginală. Hernia extravaginală rezultă din ruperea tecii vaginale, a tunicii
sale fibroase şi a cremasterului, caz în care ansa intestinală herniată pătrunde în ţesutul
conjunctiv al traiectului inghinal, de unde coboară până sub dartos (hernie subdartoică).
Simptome. Hernia inghinală cronică se manifestă clinic printr-o distensie accentuată a
burselor scrotale, cu aspectul unei tumorii herniate, de dimensiuni variate. Aceasta se măreşte în
timpul când animalul consumă furaje sau în timpul serviciului, din cauza contracţiilor muşchilor
abdominali şi se micşorează în repaus şi când animalul este flămând. La palpaţie, tumora
herniată este moale, suplă, nedureroasă şi total sau parţial reductibilă. Uneori este formată din
două părţi suprapuse (hernie inghinoventrală). La palparea formaţiunii herniate se obţin senzaţii
diferite, în funcţie de conţinutul herniei în momentul explorării (gazos, păstos sau lichid) şi după
cum animalul se află după mâncare sau la dietă. Pot fi percepute adeseori mişcările peristaltice

344
sau se aud borborigme. La explorarea transrectală se constată prezenţa ansei în traiectul vaginal.
În general, hernia inghinală cronică nu alterează starea generală, dar pot să apară
complicaţii (strangulare, împâstare, peritonită herniată, aderenţe etc.).
Prognosticul este în general favorabil.
Tratamentul este operator.

C. Hernia inghinală la cal

Etiopatogeneză. La cal, hernia inghinală este mai rară decât la armăsar, cauza fiind teaca
vaginală, care după castrare nu se obliterează pe toată lungimea ei, astfel că în zona superioară
rămâne o uşoară comunicare, prin care se poate angaja epiloonul sau o porţiune din ansa
intestinală. De asemenea, se crede că hernia ar fi anterioară castrării şi că organul herniat este
epliploonul, care aderă la teacă la nivelul aplicării pensei de castrare. Ansa intestinală se va
angaja în teaca vaginală mult mai tarziu, în urma dilatării progresive a fundului de sac vaginal,
prin prezenţa epiploonului. Cauza herniei poate fi însă şi traumatică.
Simptome. În cele mai multe cazuri, debutul bolii trece neobservat, simptomele devenind
alarmante când ansa intestinală este strangulată. Sunt şi cazuri care evoluează benign de la
început, observându-se o deformare a regiunii inghinale, de mărimi diferite, care la palpare este
nedureroasă şi moale, fără semne inflamatorii şi fără modificări în starea generală.
Animalul este agitat, încearcă să se culce, freacă solul cu copitele anterioare şi priveşte
flancul stâng. Conjunctiva este uşor congestionată, iar la ascultaţia cavităţii abdominale se
constată un peristaltism exagerat. La exploraţia transrectală se constată că o ansă intestinală este
angajată în inelul herniar superior şi este dureroasă la palpare şi tracţiune. În regiunea inghinală
se observă o modificare de aspect globulos, de mărimea unui ou sau mai mare.
Prognosticul este rezervat, în funcţie de starea organului herniat şi strangulat.
Tratamentul este asemănător cu cel care se aplică în hernia inghinală acută la armăsar.

D. Hernia inghinoscrotală la taur

Este mai rar întâlnită, cauzată de angajarea unei anse intestinale prin canalul inghinal, în
regiunea scrotală. Clinic, boala se manifestă prin mărirea în volum a pungilor scrotale, dată de
prezenţa ansei intestinale angajate. Semnele generale lipsesc, iar tratamentul este operator.
Operaţia se execută pe animalul în poziţie patrupodală, contenţionat în travaliu şi
tranchilizat cu rompun sau romtiazin. Locul de elecţie este flancul stâng sau cel drept, în funcţie
de locul herniei, care se pregăteşte prin tundere, radere, dezinfecţie şi anestezie locală şi
regională. Este necesară o dietă preoperatorie, prin reducerea raţiei cu 4 zile înainte de operaţie,
iar în ziua ce precede intervenţia, animalul va fi ţinut la dietă hidrică.
Intervenţia constă în laparatomie în teşitura flancului. Incizia se face paralel cu ultima
coastă şi interesează pielea, cele trei straturi musculare şi peritoneul. Operaţia propriu-zisă de
remediere a herniei se face prin introducerea braţului prin rana laparatomică, spre inelul inghinal
superior. Se caută şi se prinde segmentul de intestin subţire care a pătruns în canalul inghinal şi
prin tracţiuni moderate şi susţinute se încearcă aducerea în cavitatea abdominală a ansei. În
unele situaţii ne putem folosi de un ajutor, care să compreseze puternic scrotul, în timp ce
operatorul execută tracţiuni asupra ansei intestinale. Dacă se reuşeşte scoaterea ansei şi aducerea
ei în abdomen, atunci se trece la sutura inelului inghinal superior, începând de la comisura
anterioară, lăsând o deschidere de 2-5 cm la unghiul posterior, suficientă pentru trecerea
cordonului spermatic. Sutura se face în surjet întretăiat, cu fir de nylon şi cu ajutorul acului
Hagedorn curb. Operaţia se termină prin închiderea peretelui abdominal, după tehnica
cunoscută. Se previne infecţia prin antibioticoterapie pe cale generală, timp de 3-5 zile. Dieta
postoperatorie se va păstra, iar revenirea la regimul normal se va face în 7-8 zile. În caz că prin
tracţiune, ansa intestinală se deşiră şi conţinutul contaminează peritoneul, se impune de urgenţă
aducerea în rana operatorie a capetelor intestinale în vederea efectuării enteroanastomozei şi
apoi se face dializa severă a cavităţii peritoneale, dacă s-a revărsat conţinut intestinal.

345
 E. Hernia inghinoscrotală la căţea şi la pisică
Etiopatogeneză. Hernia inghinală la carnasiere se caracterizează prin traversarea
interstiţiului inghinal, format din ţesut conjunctiv şi vase mamare, de către epiploon, ansele
intestinale sau corpul uterin. Hernia apare spontan, în urma fătărilor numeroase şi este cauzată
de creşterea presiunii intraabdominale şi gestaţiile repetate, care produc o dilatare a canalului
inghinal. De asemenea, tenesmele joacă un rol important în apariţia acestei boli.
Simptome. Hernia apare sub forma unei tumefacţii rotunde, localizate la nivelul
ultimelor mamele, de dimensiuni variabile, nedureroasă, de consistenţă moale şi de cele mai
multe ori reductibilă. Poate fi simplă sau dublă. Starea generală a animalului nu este modificată.
În hernia vezicii urinare se constată tulburări de micţiune.
Tratamentul este operator. Pregătirea animalului se face printr-o dietă de 12-24 ore,
anestezie generală, prin neuroplegie sau neuroleptanalgezie (combelen şi ketamină), antisepsia
locului de intervenţie, anestezia locală şi contenţia în decubit dorsal.
Se face incizia pielii în lungul axului formaţiunii herniate, se izolează sacul herniar prin
dilacerare fină la nivelul orificiul herniar, iar dacă nu sunt aderenţe între organele herniate şi
peretele intern al sacului herniar, se prinde cu o pensă fundul sacului herniar şi se torsionează.
Conţinutul herniar refulează în cavitatea abdominală. Dacă sunt aderenţe, atunci se
deschide sacul herniar şi se verifică starea organelor herniate, se desfac aderenţele şi se încearcă
repunerea organelor în cavitatea abdominală. În cazul în care această refulare nu este posibilă
din cauza îngustimii interstiţiului inghinal, acesta se lărgeşte prin debridare cu bisturiul,
întotdeauna la nivelul laturii externe sau a unghiului anterior. După repunerea organelor în
cavitatea abdominală se procedează la sutura în puncte separate, cu fir de nylon, a interstiţiului
inghinal, iar pielea, în puncte separate. În caz de hernie inghinală dublă se va proceda în aceeaşi
şedinţă la reducerea herniei de pe partea opusă. Se va institui antibioticoterapie generală de
prevenţie timp de 4-6 zile şi regim de dietă postoperatorie.
În cazul herniei uterului gestant se poate recurge la histerectomie totală sau parţială.

6.3. Hernia crurală

Etiopatogeneză. Hernia crurală este rară la cal, la scroafă şi la câine şi se caracterizează

prin trecerea organelor din cavitatea abdominală prin arcada crurală a canalului femural.
Simptome. Debutul bolii este de multe ori neobservat, cu toate că el este marcat de colici
şi agitaţie. La partea anterioară a feţei interne a coapsei se constată o formaţiune globuloasă, de
mărimi diferite, care se prelungeşte pe partea mediană a coapsei şi a fesei.
Tratamentul poate fi efectuat pe cale nesângeroasă şi operatorie. Pe cale nesângeroasă,
acesta constă în repunerea prin taxis manual, scop în care animalul, anesteziat ca şi în cazul
castrării (la cal), este contenţionat în decubit dorsal. Operatorul, cu mâna introdusă în rect,
tracţionează de ansa herniată, iar un ajutor execută presiune asupra tumorii herniate crurale.
Calea operatorie de remediere se face prin executarea unei incizii a pielii, orientată pe
marele ax al formaţiunii herniate, urmată de izolarea sacului herniar (dacă există) şi torsiunea
lui, iar apoi aplicarea unei ligaturi transfixice, cu fir neresorbabil, cât mai aproape de arcadă şi
excizia excesului de sac. Când există strangulare şi reducerea herniei nu este posibilă, se
debridează arcada crurală cu un bisturiu butonat. După repunerea anselor herniate se închide
arcada crurală prin sutură în puncte separate, cu fir de nylon, cât mai sus posibil, de-a lungul
muşchilor abductori ai gambei, iar pielea se suturează în fire separate, sub dren, care se menţine
la locul de aplicare 48-72 ore. Tratamentul şi conduita postoperatorie sunt identice cu cele din
herniile inghinale cronice. La câine, pentru reducerea herniei crurale, se execută laparatomia
paramediană, urmată de repunerea ansei herniate şi apoi închiderea şi sutura arcadei crurale la
muşchiul croitor. Pregătirea preoperatorie, anestezia, contenţia, tratamentul şi îngrijirile
postoperatorii sunt asemănătoare cu cele din cazul herniei inghinale la femele.

6.4. Hernia perineală

346
 Etiopatogeneză. Hernia perineală se întâlneşte de obicei la câinii bătrâni, mai cu seamă
la masculi şi excepţional de rar la celelalte specii. Aceasta se produce în urma rupturii
peritonelului la nivelul fundului de sac rectovezical, la mascul şi al fundului de sac uterovaginal
sau uterorectal, la femelă. Hernia perineală poate fi uni- sau bilaterală, iar sacul herniar poate
conţine epiploonul, intestinul sau vezica urinară.
Simptome. În regiunea perineală, pe laturi sau sub anus, se constată o tumefacţie cu
aspect globulos, moale şi nedureroasă, care poate fi redusă prin compresiune manuală dacă nu
sunt aderenţe, ridicând totodată şi trenul posterior. Această tumefacţie se măreşte în timpul când
animalul face eforturi de defecare şi care de cele mai multe ori se soldează cu eşec. În unele
cazuri, defecarea este dureroasă, animalul scoate gemete sau chiar ţipete. De aceea, animalul se
constipă, boala luând o formă cronică şi necesitând purgative sau laxative.
Prognosticul este rezervat, din cauza intervenţiei dificile în această regiune, precum şi a
recidivelor postoperatorii destul de frecvente.
Tratamentul este numai operator.

6.5. Hernia ventrală (laparocelul)

Hernia ventrală se caracterizează prin ieşirea unei părţi dintr-un organ sau a organului în
întregime sub piele, protejat de peritoneu, în regiunile laterale sau inferioare ale abdomenului, în
alte puncte decât cele reprezentate prin orificiile naturale (ombilical şi inghinal). Acest tip de
hernie se întâlneşte la toate speciile de animale, cu o frecvenţă mai mare la cabaline şi la bovine.
Etiopatogeneză. În majoritatea cazurilor, hernia ventrală este de natură traumatică şi cu
totul excepţional congenitală. În timpul gestaţiei avansate, planul musculoaponevrotic al
peretelui abdominal poate ceda, la început într-o porţiune limitată, apoi prin deşirare, pe o
întindere mai mare, care poate duce la histerocel. Deseori, la animalele bătrâne şi subnutrite,
hernia ventrală este dată de rumen, prin deşirarea planului musculoaponevrotic stâng abdominal.
Simptomele variază, în raport cu vechimea bolii. În primele zile, fenomenele
inflamatorii, mai ales în cazul herniilor voluminoase, maschează întrucâtva semnele clinice.
Totuşi, la un examen atent se constată o tumefacţie mai mult sau mai puţin voluminoasă,
uniform fluctuentă, elastică şi reductibilă, însoţită de un edem decliv. Inelul herniar este uneori
destul de larg, greu decelabil, constituind o adevărată breşă. La ascultaţie se pot auzi
borborigmele intestinale sau contracţiile rumenului, iar în cazul celor voluminoase, cu breşe
mari şi cu marginile bine delimitate, se pot observa şi mişcările vermiculare. În herniile ventrale
de origine traumatică, adesea sacul seros peritoneal lipseşte, fiind deşirat şi rupt de acţiunea
contondentă a agentului vulnerant. În asemenea cazuri, cu timpul, se organizează un pseudosac
de ţesut conjunctiv subţire şi aderent la piele, care complică şi mai mult aspectul bolii.
Prognosticul este rezervat, din cauza tendinţei de progresie în volum, care predispune la
strangulare. Herniile planşeului abdominal sunt mai grave decât cele laterale, atât din cauza
dificultăţii actului operator, cât şi a compresiunii mai puternice exercitate de masa abdominală.
Tratamentul este chirurgical şi se face după cedarea fenomenelor inflamatorii.

6.6. Eventraţia

Etiopatogeneză. Prin eventraţie se înţelege ieşirea unui organ din cavitatea abdominală
sub piele, printr-o breşă mare a acesteia, luând forma unei tumori voluminoase. În eventraţie,
viscerele nu sunt protejate de peritoneu. În funcţie de etiologie, se disting: (1) eventraţii
traumatice, apărute ca urmare a accidentelor sau în urma operaţiei de laparatomie, în urma
slăbirii sau a deşirării firelor de sutură a straturilor musculare sau a unei cicatrizări slabe a
acestor ţesuturi, ce nu pot rezista presiunii intraabdominale, organele digestive ajungând sub
pielea suturată (eventraţii postoperatorii); (2) eventraţii prin hipotrofia musculaturii, apărute în
urma degenerării sau hipotrofiei ţesutului musculoaponevrotic din peretele abdominal, ce se lasă

347
destins de presiunea abdominală; (3) eventraţii obstetricale, ce apar în special la vacă, mai rar la
iapă (la vacile primipare, senile, cu stare de întreţinere mediocră), în urma gestaţiei, prin
alungirea, îndepărtarea şi deşirarea muşchilor abdominali în regiunea ventro-laterală stângă.
Cazuri cu eventraţii obstetricale se întâlnesc şi la oi. Factorii incriminaţi în majoritatea cazurilor
sunt de natură traumatică, la nivelul peretelui ventro-lateral al abdomenului.
Simptome. Se observă deformarea regiunii abdominale, din cauza prezenţei organelor
eventrate. În cazul eventraţiei anselor intestinale, la palpaţie avem senzaţia de fluctuenţă. În
unele cazuri se poate palpa breşa abdominală, prin care au ieşit ansele intestinale. În cazul
herniei uterului gestant, la vacă sau la iapă, se poate palpa fătul.
Prognosticul este grav, din cauza intervenţiei dificile şi a numeroaselor recidive.
Tratamentul este chirurgical.

6.7. Evisceraţia

Etiopatogeneză. Prin evisceraţie se înţelege ieşirea în afară a intestinului sau a altui

organ din cavitatea abdominală, neacoperit de peritoneu, printr-o rană care interesează în
totalitate grosimea peretelui abdominal, inclusiv pielea. De obicei, primul organ care iese este
epiploonul, din cauza poziţiei şi mobilităţii sale. În cazul rănilor cu diametru mic, epiploonul
astupă ca un dop orificiul creat, împiedicând ieşirea celorlalte organe şi localizând astfel infecţia.
Etiologia evisceraţiilor este traumatică, fie postoperatorie, fie accidentală sau voită.
Simptome. Organele eviscerate sunt murdare, congestionate, cu cheaguri de sânge sau
livide şi uscate, favorizând apariţia aderenţelor, a desprinderilor de musculoasă şi a
contaminărilor. Viscerele ectopice exercită tracţiuni asupra mezourilor, iar răcirea lor duce la
starea de prostaţie a animalului şi la instalarea şocului traumatic.
Prognosticul este rezervat când animalul a fost prezentat imediat la consultaţie şi grav
când au apărut leziuni ale organelor eviscerate.
Tratamentul este chirurgical şi are caracter de urgenţă.

7. Bolile regiunii ombilicale

7.1. Omfaloragia

Etiopatogeneză. Omfaloragia poate apărea imediat după ruperea cordonului (precoce)

sau în momentul eliminării cordonului gangrenat (tardivă). La viţel sunt afectate venele
ombilicale, în timp ce la mânz se produce la nivelul arterelor. Infecţiile chirurgicale ale regiunii,
linsul brutal şi factorii care menţin o presiune mărită în vase reprezintă cauzele omfaloragiei.
Simptome. Se observă hemoragie la nivelul cordonului ombilical.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul include toaleta cordonului, dezinfecţia cu tinctură de iod, ligatura acestuia
cu fir neresorbabil, la care se adaugă, în cazul infecţiilor, antibioticoterapia şi medicaţia
stimulativă nespecifică, iar dacă este cazul, completarea volemiei.

7.2. Omfaluria

Etiopatogeneză. Boala este consecinţa persistenţei canalului urac şi apare la masculi,

fiind determinată de obstacole ce împiedică scurgerea urinei prin uretră sau atrezia uretrei.
Simptome. Examenul clinic semnalează scurgerea sub formă de picătură a urinei prin
orificiul ombilicului, care este tumefiat, infiltrat cu puncte de necroză şi pseudomembrane,
sensibil. Părul din regiunea ombilicală este aglutinat şi cu miros respingător.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de starea uretrei. Dacă animalul urinează
concomitent şi prin uretră, prognosticul este favorabil.
Tratamentul este chirurgical.

348
 7.3. Ulcerul ombilical

Etiopatogeneză. Ulcerul ombilical se întâlneşte la toate speciile, dar mai frecvent la viţei
şi mânji, fiind cauzat de atonizarea rănii rămase după căderea cordonului ombilical.
Simptome. Local, se remarcă o rană atonă, cu marginile indurate şi proeminente, care
sângerează uşor şi este acoperită de un puroi fetid.
Prognosticul este favorabil. Întârzierea tratamentului poate duce la instalarea omfalitei.
Tratamentul profilactic se realizează prin măsurile de igienă a cordonului ombilical, iar
cel curativ este chirurgical.

7.4. Omfalita

Reprezintă inflamaţia septică a cordonului ombilical, semnalată mai frecvent la viţel, la

mânz şi la miel. Boala apare în primele zile de la fătare şi persistă câteva luni, putând da
complicaţii pulmonare, articulare, tenosinoviale şi oculare.
Etiopatogeneză. Omfalita poate fi rezultatul contaminării intrauterine şi al condiţiilor
neigienice de creştere. Infecţiile sunt provocate de o floră polimicrobiană, iar procesul septic se
declanşează în porţiunea extraabdominală a cordonului, după care se continuă în porţiunea
intrabursală şi intraabdominală. De aici ajung în circulaţie bacterii sau toxine, cu localizări la
nivelul pulmonului, articulaţiilor (membrana sinovială) şi tractului uveal.
Simptome. Omfalovasculita se întâlneşte sub formă de omfaloflebită (la viţel) sau
omfaloarterită (la mânz). Boala evoluează acut, când animalele sunt abătute, febrile şi mor în
scurt timp sau cronic, când infecţia progresează şi în vasele intraabdominale, diseminându-se în
organism, pentru a produce abcese hepatice sau cu altă localizare.
Omfalita flegmonoasă este reprezentată de o infiltraţie purulentă, relativ circumscrisă, a
cordonului, cu tendinţă de abcedare. Se observă o tumefacţie caldă, dură, cu fistule, prin care se
scurge un exsudat purulent. Iniţial sunt prezente numai semnele locale, mai târziu însă se poate
observa o alterare a stării generale şi boala se poate complica cu septicemie sau piemie.
Omfalita gangrenoasă este o complicaţie a ulcerului ombilical sau a omfalitei
flegmonoase, caracterizată prin necroza cordonului, care se elimină sub formă de sfacel.
Semnele generale sunt mai alarmante, pentru că deseori boala se complică cu septicemie sau
piemie, alteori determină peritonită localizată, cu aderenţe şi fistule stercorale. Infecţiile
ombilicale favorizează liza gelatinei lui Wharton din cordonul ombilical, care împiedicând şi
întârziind formarea cicatricei ombilicale, favorizează producerea herniei ombilicale.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de forma clinică şi complicaţii.
Tratamentul profilactic presupune igiena cordonului ombilical şi ţinerea animalelor în
boxe cu aşternut uscat, iar cel curativ trebuie să combată infecţia şi să prevină complicaţiile.

8. Bolile regiunii rectoanale

8.1. Anomaliile rectoanale

Etiopatogeneză. Tubul anorectal se dezvoltă din două componente, una anală şi una
rectală, care într-un anumit moment al dezvoltării se întâlnesc şi se unesc. Dezvoltarea
incompletă a uneia sau a alteia dintre aceste componente va determina apariţia unor anomalii,
care afectează într-o măsură variabilă viaţa animalului: (1) atresia recti et ani (lipsa completă a
rectului şi a anusului, cea mai gravă, care se caracterizează prin faptul că rectul se termină cu 5-
15 cm înaintea anusului, în formă de deget de mănuşă); (2) atresia recti (rectul este nedezvoltat,
iar anusul este prezent); (3) strictura recti (între cele două componente se găseşte o strâmtare
congenitală); (4) anus prenaturalis (este rezultatul lipsei anusului, în condiţiile dezvoltării
complete a rectului, care însă este anormal aşezat, la femele se termină în vagin, formând fistula

349
rectovaginală sau anus vaginalis, iar la masculi, în uretră – anus uretralis sau vezică – anus
vezicalis); (5) atresia ani (imperforarea anusului, cea mai frecventă dintre aceste anomalii).
Simptomele variază, în funcţie de modificările morfopatologice existente, însă prezintă şi
unele aspecte comune. Perturbarea tranzitului intestinal determină distensia abdomenului, colici
de intensitate variabilă şi frecvent tenesme. La purcei şi la căţei se mai observă accese de vomă
şi respiraţie dispneică. În plus, când distanţa de la capătul terminal al rectului la piele este mică,
din cauza încărcării cu fecale, aceasta se poate sesiza sub forma unei mici proeminenţe. În
fistulele rectovaginale sau rectovezicale se sesizează şi eliminarea anormală de fecale în urină.
Tratamentul este chirurgical şi are drept obiectiv refacerea tranzitului intestinal.

8.2. Rănile şi rupturile rectului

Etiopatogeneză. Rănile rectului se întâlnesc mai des la cabaline şi la carnivore şi pot să

fie superficiale (interesează numai mucoasa), profunde (interesează şi stratul muscular) şi
penetrante (interesează toată grosimea rectului, iar fecalele se scurg în cavitatea abdominală). În
ultimul caz apar complicaţii grave, cum ar fi peritonita şi flegmonul sau abcesul pararectal.
Cauza rănilor şi a deşirărilor rectului este dată de explorările transrectale brutale, manoperele
incorecte în timpul efectuării clismelor sau traumatismele accidentale.
Simptomele variază, în funcţie de gravitatea leziunilor. Animalul este neliniştit, prezintă
eforturi frecvente de defecare şi micţiune, precum şi colici, iar fecalele prezintă strii de sânge.
Atunci când apar complicaţii, simptomele generale predomină. În aceste situaţii, dacă nu
se intervine prin tratament, apar fistule rectale, prin care fecalele se scurg în vagin sau în vezica
urinară. Uneori, fistulele rectale sunt incomplete şi se termină în fund de sac, care depozitează o
cantitate mare de detritus cu miros ihoros.
Tratamentul, în cazurile surprinse la scurt timp de la accident, vizează în primul rând
oprirea hemoragiei, prin administrarea de substanţe astringente, sub formă de clisme (tanin).
Animalul va fi ţinut la dietă şi i se vor administra în clisme chimioterapice şi antibiotice. În
cazul flegmonului sau al abcesului pararectal se recomandă tratamentul cu chimioterapice şi
antibiotice, iar când colecţia este maturată, drenarea acesteia prin incizii largi. Fistulele rectale
trebuie debridate, excizate ţesuturile devitalizate şi refăcută integritatea rectului prin sutură.

8.3. Anorectitele

Etiopatogeneză. Rectita şi proctita pot fi provocate de agenţi mecanici (termometria

făcută brutal, explorări transrectale defectuoase, ace, clisme brutale etc.), chimici (clisme cu
soluţii iritante), termici (clisme cu soluţii prea calde) şi animaţi (paraziţi şi microbi).
Simptomele inflamaţiilor cu caracter acut se caracterizează în primul rând prin dureri şi
scurgeri mucopurulente în momentul defecării. Materiile fecale sunt acoperite de mucozităţi şi
puroi, uneori cu strii de sânge. Explorarea transrectală (tuşeul rectal) este foarte dureroasă, iar
starea generală a animalului este alterată (febră). În formele cronice ale anorectitelor se sesizează
îngroşarea mucoasei la nivelul ampulei rectale, care este edemaţiată, friabilă şi cu mucozităţi.
Tratamentul urmăreşte stimularea reacţiei generale, prin administrarea diferitelor tonice
(vitamine, extracte tisulare etc.). Local, este indicată medicaţia antiinflamatoare şi de stimulare a
cicatrizării şi a eventualelor eroziuni ale mucoasei sau răni ale peretelui anorectal (asocilin,
neopreol, tetraciclină, jecozinc etc.) şi în cazuri mai grave antibioticoterapie generală.

8.4. Hemoroizii

Etiopatogeneză. Varicele anorectale se întâlnesc de obicei la câine. Hemoroizii pot

apărea secundar în cancerul rectal sau în insuficienţa cardiacă. Ei reprezintă ecoul tulburărilor
distrofice ale ţesutului conjunctiv. Modificările de la nivelul pereţilor venelor şi staza
favorizează dezvoltarea unor infecţii secundare. Hemoroizii pot fi externi (în ţesutul conjunctiv

350
subcutanat) şi interni (în ţesutul conjunctiv submucos, anterior sfincterului anal).
Simptomele se caracterizează prin prurit anal sau jenă în defecare, scurgeri seropurulente
sau chiar hemoragii, dureri prin prolaps mucos temporar. Hemoroizii externi apar sub forma
unor umflături de culoare violacee, care dispar prin apăsare.
Tratamentul are la bază excizia pachetului hemoroidal, împreună cu o parte din mucoasa
canalului anal. La carnasiere, la care afecţiunea este mai frecventă, se poate încerca tratamentul
medicamentos, cu hemorzon şi hemorsal, sub formă de supozitoare.

8.5. Stenozele anorectale

Stenozele rectale reprezintă îngustarea lumenului rectal, congenitală sau dobândită, cu

perturbări în actul defecaţiei şi în starea generală. Afecţiunea este mai frecventă la suine, fiind de
cele mai multe ori o complicaţie a prolapsului rectal, des întâlnit la această specie.
Etiopatogeneză. Stenoza rectului este consecutivă unor procese patologice ce au loc la
nivelul peretelui rectal. La tineretul porcin este cauzată de rectite, apărute în urma remedierii
neadecvate a prolapsului rectal prin metoda conservativă sau folosirea acestei metode când la
nivelul peretelui rectal au apărut complicaţii, uneori ireversibile (edem de stază şi sfacelări, zone
întinse de necroză, ulcere, procese septice etc.). Repunerea pe cale nesângeroasă a rectului
prolabat cu asemenea modificări agravează procesele de stază circulatorie, iar mucoasa alterată
şi necrozată constituie în continuare un mediu prielnic pentru dezvoltarea procesului septic.
Acesta cuprinde tot mai mult din peretele rectal, care reacţionează prin proliferare de ţesut.
Simptome. Boala debutează prin dificultăţi în defecare, apoi eforturile de defecare sunt
tot mai dese, cu eliminări reduse de fecale. Pe măsura organizării stenozei rectale, defecarea
devine tot mai dificilă, uneori chiar zadarnică şi apare timpanizarea. Animalul devine neliniştit,
se balonează, ia poziţii şi face eforturi dese de defecare. Starea generală se alterează şi animalul
slăbeşte. Diagnosticul se stabileşte prin exploraţie transrectală (tuşeu rectal), când se constată la
mică distanţă de anus peretele îngroşat, stenozat şi imposibilitatea explorării pe toată lungimea.
Prognosticul este rezervat spre grav.
Tratament. Metoda conservativă constă în introducerea în rect a unor bujiuri din cauciuc
de diferite mărimi, pentru lărgirea treptată a stenozei. Eficienţa acestor tunelizări este însă foarte
slabă, stenoza recidivând după înlăturarea acestor bujiuri. Tratamentul operator se indică prin
excizii (în strictura cu aspect valvular), incizii (în strictura cu aspect inelar) şi rectotomie (în
strictura cu aspect cilindric). Animalul se pregăteşte pentru intervenţie prin tranchilizare cu
stresnil, toaletă locală prin clismă şi anestezie locală circulară la nivelul rectului. Se face apoi
incizia circulară a rectului, la 0,5 cm anterior de anus şi izolarea rectului stenozat, prin
dilacerarea boantă, începând de la incizie spre anterior, până la depăşirea porţiunii stenozate.
Exteriorizarea progresivă a rectului (uneori concomitent cu dilacerarea şi mobilizarea lui) este
urmată de rezecţia porţiunii stenozate şi anastomoza terminoterminală a rectului, printr-o sutură
totală cu mătase, în puncte separate, identică cu cea care se foloseşte în remedierea prolapsului
rectal pe cale operatorie. Se lubrefiază apoi sutura cu un unguent şi se explorează rectul, pentru a
nu rămâne cute, care ar putea provoca tenesme şi prolaps rectal. Conduita postoperatorie este
cea obişnuită, prin unguente şi antibioticoterapie generală, firele eliminându-se singure.

8.6. Tumorile anorectale

Etiopatogeneză. La animale, tumorile anorectale sunt benigne sau maligne. Cele benigne
sunt papilomul, chistul glandular, lipomul şi mixomul, iar cele maligne, epiteliomul şi sarcomul.
Simptomele sunt dependente de natura, sediul şi mărimea tumorilor, precum şi de gradul
blocării procesului de defecare. Tumorile mici trec neobservate, însă cele de dimensiuni mai
mari produc tulburări în defecaţie, strâmtarea orificiului anal, coprostază şi colite.
Prin exploraţie transrectală se stabileşte mărimea şi caracterul tumorii.
Tratamentul constă în excizia tumorilor, cu refacerea integrităţii canalului anorectal.

351
 8.7. Prolapsul rectal

Se caracterizează prin exteriorizarea unei porţiuni a rectului prin orificiul anal. Incidenţa
mai mare se întâlneşte la suine şi apoi la cabaline, atât la animalele adulte, cât şi la tineret, în
cazul cabalinelor fiind adesea consecinţa eforturilor de parturiţie sau a contenţiei în poziţie
decubitală. La porc şi la carnasiere, prolapsul este mai frecvent la vârsta tânără. Din punct de
vedere anatomopatologic, prolapsul rectal poate să fie parţial (prolaps mucos) sau total.
Etiopatogeneză. Prolapsul parţial este consecinţa hernierii mucoasei rectale prin orificiul
anal, din cauza ţesutului conjunctiv submucos abundent. Acest gen de prolaps se semnalează în
mod fiziologic la cabaline, după fiecare defecaţie un prolaps temporar.
Prolapsul total, în funcţie de segmentul invaginat, poate fi constituit din doi cilindri
(prolaps anorectal) sau din trei cilindri (invaginaţie rectocolică).
Factorii care participă la formarea prolapsului rectal sunt: presiunea intraabdominală,
care împinge rectul în exterior şi rezistenţa opusă de mijloacele de suspensie şi fixare a rectului.
Prolapsul este consecinţa eforturilor de defecaţie şi de aceea, toate cauzele care determină aceste
eforturi, respectiv creşterea presiunii intraabdominale, vor duce la apariţia acestor modificări
topografice: constipaţia, diareea sau catarul intestinal, frigul prin apă şi alimentele reci
consumate, exploraţia transrectală incorectă, clismele iritante, paraziţii intestinali, fătările
distocice, contenţia în decubit. Atonia sfincterului anal şi a mezourilor, hipotonia stratului
muscular şi carenţele minerale şi vitaminice pot favoriza apariţia bolii.
Simptomele locale se referă la prezenţa unei formaţiuni tumorale cu aspect ovoid sau
cilindric, de dimensiuni variabile, acoperită de mucoasa rectală, la a cărei extremitate se găseşte
un orificiu, care se continuă cu canalul rectal. Prolapsul parţial rezultă prin exteriorizarea sub
formă de pliuri a mucoasei rectale, care are la început aspectul mucoasei normale, dar la scurt
timp se edemaţiază, capătă o culoare roşie violacee, cu aspect sticlos şi pe măsură ce trece
timpul îşi pierde elasticitatea şi capacitatea de a reveni în poziţie normală. Mucoasa prolabată se
acoperă cu mucozităţi, sângerează cu uşurinţă, se fisurează şi apoi începe să se sfaceleze.
În prolapsul total, formaţiunea tumorală ia aspect ovoid sau cilindric, putând ajunge, la
cal, după instalarea fenomenului de stază, la dimensiunea unui cap de copil. În vârful porţiunii
prolabate se găseşte un orificiu, prin care, în timpul tenesmelor, ies materii fecale. Porţiunea
prolabată are la început culoarea mucoasei normale, dar în scurt timp virează spre o culoare
roşie, apoi violacee şi se edemaţiază din cauza stazei venoase. Prin frecarea cu coada sau de
obiectele din jur se produc ulceraţii şi sfacelări ale mucoasei, care după vindecare pot rămâne
sub formă de cicatrici, ceea ce pune sub semnul întrebării rezolvarea prin mijloace conservative
a prolapsului total aflat în acest stadiu. Când porţiunea prolabată este mai mare se produc
distensii şi rupturi de mezouri, care fac ca prolapsul să se mărească progresiv.
În cazurile vechi, mai ales la suine, prolapsul rectal total se poate complica cu evisceraţia
prin breşe existente în peretele rectului prolabat. În astfel de situaţii, atât rectul, cât şi segmentul
din intestinul subţire şi vezica urinară, prezintă deşirări, iar starea generală a animalului este
profund modificată. Se pot întâlni şi cazuri cu prolaps etajat, mai ales la iapă.
Semnele generale sunt de fapt consecinţa tulburărilor care provoacă exteriorizarea
rectului. Astfel, se semnalează tulburări digestive sau nervoase, care se exprimă fie prin eforturi
repetate de defecare, fie prin contracţii convulsive ale diferitelor grupe musculare. Semnele
generale nu apar concomitent cu instalarea prolapsului, ci într-o fază mai avansată, când se
produce o stază a materiilor fecale, care determină resorbţia de toxine şi hipotonia tubului
digestiv. În aceste situaţii, animalul devine abătut, cu un apetit capricios sau diminuat şi se
izolează de celelalte animale într-un colţ al adăpostului. Abdomenul poate deveni balonat, din
cauza coprostazei, iar la porc se produce chiar moartea, în urma complicaţiilor instalate.
Prognosticul este dependent de tipul de prolaps şi de vechimea bolii.
Prolapsul parţial se poate rezolva chiar spontan (la cal) sau prin mijloace terapeutice
simple. În schimb, prolapsul total are un prognostic rezervat sau chiar grav. El nu se vindecă

352
spontan şi prin complicaţiile circulatorii sau septice care se instalează, se agravează progresiv.
Tratamentul prolapsului rectal trebuie să urmărească înlăturarea condiţiilor care au
determinat starea de boală şi repunerea în poziţie normală a organului prolabat. În scopul
înlăturării cauzelor, se va avea în vedere asigurarea raţiei alimentare cu elemente nutritive,
minerale şi vitamine. De asemenea, se urmăreşte ca prin alimentaţie, prin administrarea unei
medicaţii corespunzătoare (glicerofosfat de calciu) şi prin razele ultraviolete să se combată
eventualele stări de rahitism. Tratamentul prolapsului parţial are drept obiectiv repunerea
porţiunii prolabate şi crearea unei legături între mucoasă şi ţesuturile subiacente. În acest scop,
după ce se repune mucoasa exteriorizată, se recurge la injectarea de substanţe sclerozante,
iritante în submucoasă sau la aplicarea de linii de foc, care să ajungă la submucoasă, înainte de
repunerea prolapsului. Pentru ca intervenţia chirurgicală să se poată desfăşura în bune condiţii,
este necesar ca animalul să fie bine contenţionat pe masa de operaţie, de preferinţă în decubit
dorsal, după ce în prealabil i s-a efectuat o anestezie sacrală joasă, cu procaină 2%. După
aplicarea liniilor de foc, de la bază către vârful tumorii, aceasta se repune, se aplică o sutură în
bursă, care să împiedice temporar recidiva şi se ţine animalul timp de câteva zile la un regim
semidietetic, cu administrarea concomitentă a unei medicaţii constipante, pentru diminuarea
tranzitului alimentar în acest interval. Prin administrarea unor substanţe iritante, cum ar fi
anestezicul cu alcool 70% şi procaină 2%, dar şi lotagenul, se produce un ţesut fibros, care
ancorează mucoasa la ţesuturile subiacente şi împiedică apariţia recidivelor.
Tratamentul prolapsului rectal total se face pe cale conservativă sau operatorie.

Capitolul 20. BOLI CHIRURGICALE ALE APARATULUI UROGENITAL

1. Anomaliile uretrei

Imperforarea meatului urinar poate fi completă sau incompletă, în primul caz

sucombarea fiind rapidă, dacă nu se intervine chirurgical.
Obstrucţia uretrei este mai frecventă la porcine, la care coexistă cu alte anomalii, cum ar
fi persistenţa canalului urac, fistula rectovaginală şi imperforarea anală. Uneori, uretra este
înlocuită printr-un cordon fibros. Obstrucţia poate fi totală sau parţială.
Simptomul principal în obstrucţia congenitală este absenţa meatului urinar, la care se
adaugă poziţii şi eforturi de micţiune fără eliminare de urină. În unele situaţii, în obstrucţia
parţială, se poate palpa destinderea uretrei înapoia obstacolului.
Hipospadiasul se referă la deschiderea uretrei pe partea inferioară a penisului, la nivele
diferite de extremitatea glandului. La animalele care prezintă hipospadias, urina este dirijată într-
o direcţie vicioasă, astfel că murdăreşte perii şi irită pielea de pe faţa medială a coapsei.
Epispadiasul determină dirijarea jetului de urină spre prepuţ.
Tratament. Anomaliile congenitale ale uretrei nu beneficiază de nici un tratament.
În atrezia meatului urinar se încearcă deschiderea lui şi sutura mucoasei la piele, în
puncte separate. În hipo- şi epispadias se aplică tratamentul operator numai atunci când
micţiunea este împiedicată sau urina provoacă iritaţii importante. În acest caz se vivifiază fistula
şi apoi se face închiderea prin sutură etajată, cu fir sintetic resorbabil şi ac atraumatic.
Reproducătorii depistaţi cu astfel de anomalii sunt excluşi de la reproducţie.

2. Litiaza urinară

Se întâlneşte la toate speciile de animale, dar mai ales la rumegătoarele mari şi mici
(tineretul ovin crescut în sistem intensiv) şi la carnasiere. Formarea calculilor este posibilă la
diverse nivele (bazinet, vezică, uretră) şi este legată de o serie de tulburări locale şi generale.
Etiopatogeneză. Cauzele care favorizează sau determină formarea calculilor sunt
numeroase: modificarea pH-ului şi mărirea cantităţii de săruri (prin modificarea raţiei alimentare

353
mai ales în sensul creşterii aportului de proteine şi săruri minerale), inflamaţiile locale, procesele
degenerative sau intoxicaţiile care afectează aparatul urinar (creează substratul necesar –
elemente celulare, mucopolizaharide, etc. – pentru depunerea sărurilor minerale), consumul de
plante sau alte alimente cu valoare estrogenică mare, castrarea masculilor, avitaminoza A,
hipervitaminoza B, consumul de alimente bogate în acid oxalic, alcanizarea urinei (favorizează
apariţia calculilor fosfatici sau a celor de carbonaţi de calciu, de amoniu sau de magneziu),
neadăparea animalelor la timp sau dimpotrivă, consumul unor ape excesiv mineralizate, bogate
în siliciu. Calculii pot să se prezinte sub formă de nisip sau ca formaţiuni mai mari, liberi sau
implantaţi în mucoasă. Cei liberi se opresc acolo unde îngustarea lumenului nu le mai permite
deplasarea sau în zona unor obstacole anatomice: la nivelul S-ului penian la rumegătoare, la
nivelul apendicelui peniform la berbec, înaintea osului penian la câine, iar la cotoi pe toată
lungimea uretrei (din cauza îngustării ei la nivelul curburii ischiatice). Calculii pot fi netezi şi
rotunzi sau cu aspect uniform, duri sau cu o consistenţă redusă, de culori diferite.
Simptomele apar în măsura în care prezenţa calculiior determină dificultăţi în tranzitul
urinei, compresiuni ale ţesuturilor, necroze sau hemoragii complicate cu infecţii locale (pielită,
cistită, uretrită). Animalele prezintă micţiuni dese (în cistită), apar colici false, strangurie,
oligurie şi hematurie asociată cu piurie. Se observă uneori eliminarea de nisip sau chiar calculi
mai mari. Animalul ia deseori poziţia caracteristică pentru urinare, are tenesme frecvente, se pot
observa pulsaţiile uretrei, iar cateterismul este imposibil (în localizările pe uretră). Deplasarea
calculului prin cateterism duce la descărcări urinare bruşte, urmate de liniştirea animalului.
Examenul radiologic pune în evidenţă în majoritatea cazurilor prezenţa şi poziţia calculului.
Ruptura uretrei sau a vezicii se însoţeşte de o distensie a abdomenului, vezica urinară este flască
la exploraţie, este absent actul micţiunii, apare un edem rece al furoului, al abdomenului şi al
scrotului, cu tendinţă de extindere, precum şi balanopostita. Moartea apare din cauza uremiei.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de dificultăţile extragerii (la femele,
extragerea calculilor se face cu mai mare uşurinţă, datorită particularităţilor de conformaţie ale
regiunii). În rupturile de vezică sau de uretră, prognosticul este însă întotdeauna grav.
Tratamentul impune tratamentul curativ al cazurilor apărute, dar totodată luarea
măsurilor profilactice pentru a preveni îmbolnăvirea altor animale (compoziţia raţiilor
alimentare, asigurarea adăpostirii animalelor în condiţii normale).

3. Tumorile vezicii urinare

Etiopatogeneză. Pot fi tumori ale tunicii musculare (mai ales la carnivore), sarcoame,
papiloame şi carcinoame (deseori în hematuria cronică a rumegătoarelor), primare sau secundare
(metastatic sau prin extinderea unor procese neoplazice dezvoltate la nivelul cavităţii pelvine).
Simptomele sunt cele corespunzătoare cistitei cronice, cu agravare pe parcurs.
Tratamentul se face cu dificultate, având în vedere poziţia organului. Se încearcă
tratamentul prin laparatomie şi cistotomie, cu ablaţia formaţiunii tumorale.
În cazul compromiterii vezicii prin neoplasme difuze se poate încerca anastomoza
ureterelor la peretele rectal, astfel ca urina să ajungă în lumenul rectal.

4. Prostatita

Etiopatogeneză. Se semnalează la câini şi la cal. Litiaza, cateterismul greşit, inflamaţiile

vezicii urinare şi excesele sexuale pot duce la inflamaţia prostatei, acută sau cronică.
Simptome. În formele aseptice apar micţiuni dese, în picătură, relativ dureroase.
Exploraţia transrectală sesizează o glandă tumefiată şi sensibilă, care uneori poate provoca
coprostază. De obicei se termină prin rezoluţie sau se cronicizează, cu hipertrofia organului.
În formele septice (purulente) apare în plus sindromul de febră şi se poate forma un
abces, care se deschide în uretră, în rect sau în regiunea perineală.
Tratamentul presupune clisme şi cateterism, pentru eliminarea urinei şi a materiilor

354
fecale. Se combat infecţiile prin antibiotice şi se folosesc supozitoare, calmante (aminofenazonă,
indometacin, diclofenac, anestezină). Se poate recurge la nevoie la ablaţia glandei.

5. Hipertrofia prostatei

Etiopatogeneză. Boala se caracterizează prin creşterea în volum a glandei, mai frecventă

la câine şi la armăsar, în special la cei în vârstă. Hiperandrogenismul şi excesele sexuale pot
duce la hipetrofia glandei. De asemenea, aceasta apare în inflamaţii cronice şi procese
proliferative cu caracter tumoral. Hipertrofia poate interesa ţesutul glandular sau stroma glandei.
Simptome. Boala evoluează la început discret, cu constipaţie recidivantă şi retenţie
urinară. La palpare, glanda este mărită, consistentă şi nedureroasă. Se observă micţiuni dese,
dureroase şi în cantităţi mici, uneori şi cu timpul anurie, cauzată de volumul glandei şi de
presiunea pe uretră. Pereţii vezicali se îngroaşă, se hipertrofiază şi se poate instala cistita.
Stagnarea cronică a urinei în vezica urinară se poate complica cu dilatarea ureterelor şi a
bazinetului renal (hidronefroză) şi chiar cu perturbări în funcţia de defecare.
Prognosticul este grav.
Tratament. Medical, se recomandă iodurate şi hormonoterapie (dietilstilbestrol), iar
chirurgical, se recurge la prostatotecmie în cazurile grave sau la castrare în cazurile mai puţin
avansate. Se obţin rezultate incerte prin supozitoare cu diclofenac, fenilbutazonă, indometacin.

6. Anomaliile testiculelor

Etiopatogeneză. Se întâlnesc mai des la vier, la câine şi la armăsar.

Simptome. Principalele anomalii sunt: anorhidia (lipsa completă a testiculului),
hipoplazia (dezvoltarea redusă a organului), poliorhidia (existenţa unor testicule supranumerare),
sinorhidia (unirea celor două testicule într-unul singur), criptorhidia (oprirea migrării testiculului
înainte ca acesta să ajungă în punga scrotală). Criptorhidia este mai frecventă la armăsar şi poate
să fie uni- sau bilaterală, organul putând fi reţinut în abdomen sau la nivelul canalului inghinal.
Simptomele se traduc prin lipsa testiculului în pungile testiculare şi absenţa cicatricei de
castrare. Animalele criptorhide sunt mai retive decât cele normale, iar testiculul ectopic poate
suferi modificări degenerative, atrofii sau transformări neoplazice.
Tratament. Se recomandă ca la animalele tinere să se administreze hormon gonadotrop
hipofizar, pentru a stimula continuarea migraţiei testiculului. Eliminarea testiculului criptorhid
se face prin tunelizarea traiectului inghinal, în cazul criptorhidiei inghinale, intervenind ca şi în
operaţia de castrare, iar în criptorhidia abdominală, prin laparatomie în flanc. Se recomandă să
se castreze animalele criptorhide, deoarece această anomalie se transmite la descendenţi.

7. Traumatismele testiculelor

Contuziile se însoţesc de apariţia unor hematoame (hematocel) şi sufuziuni. Simptomele

se caracterizează printr-o durere intensă, mărirea în volum a organului şi crepitaţie sanguină.
Tratamentul are în vedere calmarea durerii, aplicarea de antiflogistice, antibiotice pentru
prevenirea infecţiilor şi drenarea colecţiilor după 2 săptămâni de la producere.
Rănile pot fi din toate categoriile descrise. Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale
contuziilor, la care se adaugă prezenţa rănii. Tratamentul cuprinde fie antisepsia şi sutura rănii
(în cazul animalelor de reproducţie şi în rănile superficiale), fie castrarea.

8. Orhita

Etiopatogeneză. Inflamaţia testiculului poate coexista cu epididimita şi vaginalita, având

drept cauze traumatismele diverse şi unele boli infecţioase (ex. bruceloza, tuberculoza).
Simptomele sunt dependente de evoluţia acută sau cronică, septică sau aseptică a bolii. În

355
formele acute, animalul este agitat, cifozat, cu membrele posterioare depărtate şi schimbă mereu
baza de sprijin. Se observă dificultăţi în micţiune şi defecare, precum şi febră, iar local,
tumefacţia pungilor testiculare şi sensibilitate mărită. În formele cronice, starea generală a
animalului nu mai este alterată, iar regiunea testiculelor este mărită şi indurată, fără sensibilitate.
Tratamentul va ţine cont de etiologie (antibiotice, antiflogistice, castrare).

9. Varicocelul şi tumorile testiculelor

Varicocelul reprezintă dilatarea varicoasă a venelor din cordonul testicular şi se asociază

uneori cu hernia inghinală şi tumorile testiculare. Este însoţit de dureri la nivelul regiunii şi jenă
în mişcarea membrului corespunzător, iar cordonul testicular prezintă la palpaţie nodozităţi
fluctuente. Tratamentul se realizează prin castrarea animalului (ligatură transfixică pe cordon).
Tumorile testiculelor se observă mai frecvent la câini şi la armăsari, provenite din
parenchimul testicular (seminoame) sau din stromă (fibroame, hemangioame etc.). Simptomele
relevă un testicul mărit, de consistenţă dură sau elastică şi în paralel se pot observa şi tulburări
de comportament, consecutive dezechilibrului hormonal. Tratamentul se face prin castrare.

10. Fimoza

Etiopatogeneză. Fimoza reprezintă îngustarea orificiului prepuţial, care nu mai permite

exteriorizarea penisului. Ea poate să apară accidental sau să fie congenitală.
Simptomele sunt dependente de măsura în care s-a micşorat orificiul prepuţial. Dacă
acesta este foarte mic apar tulburări de micţiune, urina stagnează în furou, iar secreţiile
(smegma) se depozitează la acest nivel şi vor declanşa procese inflamatorii, ulcere şi gangrene.
Tratamentul implică lărgirea pe cale chirurgicală a orificiului prepuţial sau tratarea
adecvată a inflamaţiilor care au dus la strâmtarea prepuţului.

11. Parafimoza

Etiopatogeneză. Parafimoza reprezintă strâmtarea orificiului prepuţial, cu penisul

exteriorizat, fiind congenitală sau dobândită. Cea dobândită poate fi urmarea unor traumatisme
generatoare de inflamaţie, în urma actului copulaţiei etc. Se poate întâlni la toate speciile, însă
este mai frecventă la cal, la câine şi la taur, unde se însoţeşte de prolabarea mucoasei.
Simptome. Mai ales în parafimoza accidentală, compresiunea pe penis poate produce
stază, cu consecinţe asupra circulaţiei de întoarcere într-un anumit teritoriu.
Tratamentul constă în introducerea penisului în furou prin compresiuni moderate, după
o prealabilă lubrefiere. Se vor avea în vedere starea generală şi modificările locale ale penisului.

12. Traumatismele penisului şi ale furoului

Etiopatogeneză. Traumatismele pot apărea în timpul actului sexual, mai ales la armăsar.
Simptome. În cazul contuziilor se pot observa sufuziuni, hematoame şi mai rar fracturi,
ceea ce implică amputarea organului. Contuziile mai grave se pot însoţi de paralizia penisului. În
ceea ce priveşte rănile, ele nu prezintă aspecte deosebite faţă de alte regiuni corporale.
Tratamentul este cel recomandat la patologia pentru această categorie de afecţiuni.

13. Paralizia penisului

Etiopatogeneză. Paralizia penisului se semnalează mai ales la armăsar, ca urmare a

traumatismelor nervilor penieni, dar şi în unele boli, cum ar fi febra tifoidă, gurma sau durina.
Degerăturile care afectează penisul pot de asemenea să se însoţească de paralizie.
Simptomele includ relaxarea penisului, care atârnă flasc în afară. Din cauza stazei care se

356
produce, penisul se tumefiază, devine rece, insensibil şi în timp se dezvoltă ulcere, sfacele.
Tratamentul constă în antiflogistice pentru combaterea edemului şi a inflamaţiei. Se
recurge apoi la nevrostenice (B complex, stricnină), iar la nevoie se va face amputaţia penisului.

14. Balanita şi balanopostita

Etiopatogeneză. Cele două afecţiuni evoluează de obicei împreună (balanopostită) şi se

observă mai frecvent la cal, la câine şi la taur, fiind cauzate de stagnarea urinei şi a smegmei în
furou sau de traumatisme. Se semnalează deseori după castrare sau în urma infecţiilor peniene
parazitare (durină), dar şi în infecţii banale cu streptococi, stafilococi, C. pyogenes etc.
Papiloamele şi sarcomul lui Sticker se pot însoţi de asemenea de banalopostită.
Simptomele se traduc printr-un edem al penisului şi al furoului, congestiv, sub forma
unei culori roşii a regiunii, sensibilitate, jenă în mers şi micţiune greoaie. Pe prepuţ şi pe penis
apar ulcere, un strat subţire de puroi şi pseudomembrane. Se mai poate observa reacţia limfatică
locală, inclusiv adenita inghinală, flegmoane ale penisului, flebite sau chiar parafimoză.
Tratamentul impune combaterea florei patogene, prin aplicarea de unguente cu
antibiotice, după ce în prealabil se face o toaletă a regiunii, prin spălare cu apă caldă şi săpun şi
o dezinfecţie cu o soluţie slabă de permanganat de potasiu.

Capitolul 21. BOLI CHIRURGICALE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

1. Şchiopăturile

1.1. Generalităţi

Stabulaţia permanentă sau prelungită în adăposturi cu aşternut precar sau chiar fără
aşternut, cu paturi scurte şi pardoseli dure, cu rigole drenate defectuos, cu padocuri de multe ori
necorespunzătoare, noroioase, determină apariţia celor mai variate boli ale acropodiului. Unele
sunt comune mai multor specii de animale, iar altele, prin structura morfofiziologică şi
caracterul exploatării, sunt particulare speciei respective. Aria largă a acestor boli, finalizate prin
şchiopături de diferite grade, afectează atât tineretul, cât mai ales animalele adulte.
Şchiopătura este o tulburare în mers, însoţită de mişcări anormale ale capului şi crupei,
provocată de procese patologice localizate mai ales la nivelul aparatului locomotor.
Etiopatogeneză. Deşi şchiopătura nu este o boală, ci un simptom al unui proces
patologic, ea recunoaşte atât cauze favorizante (defecte de conformaţie, condiţii deficitare de
întreţinere, alimentaţia şi mai ales exploatarea neraţională), cât şi determinante (traumatisme,
tulburări circulatorii – tromboza vasculară, tulburări nervoase – pareze şi paralizii, boli
infecţioase – gurma, boli parazitare – oncocercoza etc.).
Clasificare. După localizare: şchiopătură esenţială (procese patologice cu sediul în
aparatul locomotor) şi simptomatică (procese patologice în afara aparatului locomotor).
După gravitate: şchiopătură de gradul I (cea mai uşoară şi mai puţin vizibilă, observată
numai în alurile repezi), de gradul II (discretă la pas şi accentuată în alurile repezi) şi de gradul
III (gravă la pas şi foarte gravă în alurile repezi, când animalul se deplasează în trei membre).
După durată: şchiopătură continuă (are aceeaşi intensitate atât în repaus, cât şi în mers,
pe toată durata), remitentă (dispare în repaus şi reapare în mers) şi intermitentă (dispare pentru o
perioadă de timp, după care reapare).
După timpul scurs şi modul de apariţie: şchiopătură acută, cronică, la rece (manifestată
la începutul mersului, se atenuează sau dispare după un anumit timp de mers), la cald (creşte în
intensitate în timpul mersului şi diminuă sau dispare în repaus) şi eratică (caracteristică stărilor
reumatismale, apare câteva zile la un membru, iar apoi trece la altul).
După modificările în dinamica membrelor: şchiopătură în faza de sprijin şi în faza de

357
suspensie (se traduce prin tulburări în mişcarea la pas, când animalul nu face sprijin pe membrul
bolnav, care este menţinut flexat şi ridicat de la pământ).
Simptome. În staţiune se va observa sprijinul pe cele patru membre. Uneori, se poate
constata că membrul bolnav este menţinut într-o anumită poziţie sau că sprijinul pe el este de
scurtă durată. Alteori, animalul nu ia deloc sprijin pe membrul bolnav, dar acesta este menţinut
în suspensie şi uşor flexat, executând în mod periodic mişcări de pendulare („lancinaţii”).
Membrul bolnav se poate recunoaşte şi după mişcările celor două „semafoare” (capul şi
crupa). Când unul dintre membrele anterioare este bolnav, pentru a uşura greutatea pe care este
obligat să o suporte, animalul ridică în mers capul când ia sprijin pe piciorul bolnav şi îl coboară
la păşirea pe piciorul anterior sănătos. La şchiopăturile membrelor posterioare, animalul întinde
capul şi gâtul înainte pentru a deplasa greutatea corporală pe membrele anterioare, iar crupa
coboară în momentul păşirii pe membrul posterior sănătos.
În mers, examenul clinic se va face atât la pas, cât şi la trap. Se vor urmări cu atenţie
mişcările capului şi ale crupei, felul şi momentul în care membrul bănuit bolnav este ridicat de la
pământ, cât şi intensitatea zgomotului care se produce când membrul presupus bolnav ia contact
cu solul. În general, din cauza durerii, sprijinul pe piciorul bolnav este mai scurt şi ridicarea, mai
precoce, păşirea se face cu prudenţă, iar bătăile pe pământ sunt mai puţin sonore. Examenul
animalului în mişcare, la pas şi la trap, permite de regulă nu numai diagnosticarea membrului
bolnav, dar şi felul şi gradul şchiopăturii, aspectul pasului, portul piciorului etc. După ce s-a
precizat de care membru şchioapătă animalul, urmează stabilirea sediului şchiopăturii, aceasta
fiind partea cea mai dificilă, deoarece bolile care pot determina şchiopătură sunt multiple şi pot
atinge diverse formaţiuni anatomice. Examenul trebuie făcut fiecărei regiuni în parte, prin
comparaţie cu congenera sănătoasă, pentru a se putea stabili locul dureros şi deci sediul
procesului patologic. Examinarea începe întotdeauna cu palparea călcâielor, a coroanei, a
cartilajelor complementare (la cabaline), a articulaţiei chişiţei, a tendoanelor, a tecilor tendinoase
şi a fluierului, apoi jaret, genunchi şi până la articulaţia coxofemurală sau scapulohumerală.
Examinarea articulaţiilor se va face cu ambele mâini, prin probe de flexie, de torsiune şi de
rotaţie a membrului respectiv ridicat. Prin aceste manopere se pot depista zgomote de crepitaţie,
care pot fi prezente în caz de fracturi, hematoame şi sinovite. Mişcările pasive ale articulaţiilor
degetelor membrelor în sprijin au valoare de diagnostic redusă. Nu se va neglija aprecierea
pulsaţiilor arterelor membrelor examinate, care se va face numai în sprijin. Se vor lua în
considerare devierile acestor pulsaţii, aşa-zisele „pulsaţii patologice”, prezente în toate
inflamaţiile copitei şi ale ongloanelor, în procesele septice delimitate (abces, flegmon),
hemartroză şi fracturi. Pulsaţiile accelerate, prezente în şchiopăturile acute în peste 90% din
cazuri, vizează inflamaţia capsulei articulare a copitei sau a onglonului.
Examinarea corectă prin imprimarea mişcărilor active se va face prin sprijinirea vârfului
copitei sau a onglonului în palmă, nu prinzând cu o mână sau două buletul. Regiunea soleară a
copitei se examinează după despotcovire şi curăţirea mecanică a lacunelor furcuţei. La taurine şi
la ovine se va îndepărta murdăria din spaţiul interdigital. O atenţie deosebită se va acorda
examinării liniei albe, culorii şi consistenţei cornului tălpii. După ce, în urma probei cu cleştele,
s-a depistat o sensibilitate locală, se va practica o antisepsie mecanică corectă, până la ţesut
sănătos. Apariţia hemoragiei denotă că am ajuns la ţesuturile vii. În cazul apariţiei uneia sau a
mai multor fistule, se va explora cu fineţe traiectul acestora, utilizând sonda butonată. În cazul
corpilor străini, aceştia se vor extrage, iar colecţiile purulente se vor drena larg şi anatomic.
În anumite cazuri, aspectul, intensitatea şi caracteristicile şchiopăturii sunt de natură
osoasă (exostoze diverse). O şchiopătură care se accentuează în timpul mersului şi este însoţită
în repaus de menţinerea membrului înapoia liniei de aplomb poate fi considerată ca un simptom
caracteristic în tenosinovita bicipitală. Deschiderea exagerată a unghiului scapulohumeral şi
coborârea olecranului în mers este caracteristică paraliziei radialului. Sprijinul pe călcâi şi
ridicarea frunţii copitei sau a onglonului de la pământ apar în ruptura tendoanelor flexorilor. În
general, sprijinul pe călcâi are loc ori de câte ori animalul caută să-şi menajeze podofilul
congestionat (furbura acută), iar sprijinul în frunte, când sunt atinse câlcâiele şi tendoanele.

358
 De regulă, şchiopăturile localizate la nivelul copitei sau al ongloanelor se accentuează pe
terenurile tari, iar şchiopăturile de regiunile superioare (spată, crupă) se accentuează când
animalul este plimbat pe teren moale, în manej, cu membrul bolnav în afară.
De regulă, şchiopătura în suspensie este caracteristică bolilor localizate în formaţiunile
aparatului de mişcare (muşchi), pe când şchiopăturile în sprijin sunt specifice bolilor aparatului
de susţinere (oase). În unele boli, şchiopătura apare brusc (ex. fracturi, luxaţii, cui de stradă), iar
în altele se instalează progresiv (ex. artrite, artroze).
Uneori, şchiopătura poate să apară concomitent la două sau mai multe membre, chiar la
toate (furbura), alteori ea cuprinde ambele membre anterioare (naviculartrita), după cum în
bolile reumatismale, ea poate apărea rând pe rând la cele patru membre (eratic).

1.2. Metode speciale pentru precizarea sediului şchiopăturii

Proba pentru naviculartrită. Pentru diagnosticul naviculartritei (podotrohleozei), boală

chirurgicală care vizează inflamaţia cronică a aparatului sesamoidian, se recurge la proba
„trepiedului” sau „a planului înclinat”. Astfel, se fixează o scândură la înălţimea de 1 m sub
copită, anterior sau din părţile laterale ale piciorului. Se poate folosi şi o pană de lemn în
grosime de 5 cm în faţă, care spre călcâie se subţiază, ajungând la 2 cm. Înainte de realizarea
probei, animalul se pune la trap pe un teren tare, apoi se aşează copita suspectă pe planul înclinat
şi piciorul opus se ridică de către un ajutor. Animalul se ţine în această poziţie 2 minute, după
care este pus să meargă la trap. În caz de naviculartrită, animalul caută să-şi deplaseze greutatea
de pe piciorul bolnav şi îşi lasă toată greutatea pe ajutorul care ţine piciorul sănătos ridicat sau
caută să şi-l sustragă pe cel bolnav, aflat în sprijin pe planul înclinat. Proba se consideră pozitivă
când în timp apare evidentă şchiopătura sau când animalul duce imediat piciorul suspect înaintea
liniei de aplomb, iar în deplasare sprijinul se face pe fruntea copitei. Explicaţia constă în faptul
că se produce o întindere exagerată a tendonului flexorului profund al falangelor, care intră în
componenţa aparatului sesamoidian. Prin probele laterale se testează integritatea funcţională a
ligamentelor laterale, a articulaţiei chişiţei şi a fibrocartilajelor complementare.
Proba spavanului constă în ridicarea piciorului suspect şi menţinerea articulaţiei
jaretului câteva minute în flexie forţată. Piciorul se lasă repede jos şi se pune animalul imediat la
trap. Proba se consideră pozitivă atunci când şchiopătura este mai intensă ca înainte.
La această probă răspunde pozitiv şi artrita uscată a grasetului.
Proba pentru osteita metacarpiană incipientă. În stabilirea diagnosticului acestei boli se
recomandă proba „flanelei”, care constă în aplicarea unei feşe de flanelă în jurul fluierului.
Proba este pozitivă în cazul scăderii intensităţii şchiopăturii, datorită anihilării arcadei
postmetacarpiene. După ridicarea flanelei, intensitatea şchiopăturii va creşte din nou.
Pentru stabilirea sediului şchiopăturii se practică anumite probe de flexie şi extensie a
tuturor articulaţiilor de la nivelul membrelor, începând cu articulaţia chişiţei. Articulaţia se ţine
în flexie forţată timp de 2 minute, după care animalul se pune în mers, pentru a putea aprecia
gradul şchiopăturii, comparaţia cu membrul congener fiind obligatorie. Uneori, la caii în vârstă,
probele de flexare pot fi pozitive, din cauza uzurii componentelor articulare. Pentru ca proba de
flexare să fie fidelă, ea trebuie să cuprindă mişcări complete (lateralitate, rotaţie).
În unele şchiopături produse de boli ale vaselor şi ale articulaţiilor se aplică examenul
prin băi calde (40oC, 10-20 minute). Dacă şchiopătura este produsă de modificări patologice
periarticulare, după aplicarea băii, ea dispare temporar şi durerea diminuă. În caz de fracturi
închise ale falangelor şi în osteoartroză, după aplicarea băii, şchiopătura creşte în intensitate.

2. Boli comune ale aparatului locomotor

2.1. Pododermatitele

A. Pododermatita aseptică

359
 Etiopatogeneză. Boala este determinată mai ales de cauze traumatice, care provoacă în
membrana cheratogenă exsudaţie sau hemoragie. Exsudatul colectat între membrana
cheratogenă şi corn poate provoca o desprindere parţială a peretelui, a tălpii sau a furcuţei. El se
poate resorbi sau infiltra în lungul liniei albe, de unde se poate exterioriza. În cazul în care
procesul inflamator are o evoluţie lentă, cronică, cuprinde papilele ţesutului podofilos şi velutos,
dând naştere unei pododermatite hiperplastice prin proliferarea celulelor din stratul germinativ.
Simptomele se traduc prin durere la examenul copitei sau al onglonului cu cleştele şi la
percuţia cornului. Animalul în staţiune îşi scoate din sprijin membrul bolnav, pe care îl ţine
flexat, fără a atinge pământul cu partea bolnavă a copitei sau a onglonului. La curăţarea uşoară a
tălpii se observă cornul infiltrat, moale (pododermatita seroasă), colorat în roşu (pododermatita
hemoragică) sau hipertrofiat în regiunea frunţii şi la călcâie (furbura cronică).
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul profilactic urmăreşte înlăturarea cauzelor care au dus la apariţia bolii, iar
cel curativ vizează localizarea focarului, combaterea durerii şi grăbirea resorbţiei exsudatelor. Se
vor aplica pe regiunea bolnavă comprese cu soluţie Burow, apă rece, injecţii pe traiectul nervilor
digitali, cu procaină 4%, repetate o dată la 4 zile, antihistamice. Animalul se menţine în repaus
câteva zile, se scoate potcoava şi se unge copita cu o substanţă grasă.

B. Pododermatita supurativă
Etiopatogeneză. Boala apare ca o complicaţie a unei pododermatite aseptice sau a altor
boli din vecinătate: contuzii ale tălpii, javart cartilaginos, călcătură în cui, seime, panariţiu.
Simptome. Procesul inflamator poate cuprinde straturile superficiale, prin colectarea
exsudatului purulent între membrana cheratogenă şi corn sau poate să atingă straturile mai
profunde. Examenul cu cleştele de încercat copita decelează zone sensibile, care puse în
evidenţă prin curăţare, apar cu cornul modificat, infiltrat şi închis la culoare. De sub acest corn
se poate drena puroiul cenuşiu negricios, adesea cu miros fetid, mai ales când se presează pe
talpă. Diagnosticul se bazează pe jena locomotorie sau şchiopătura animalului, pe sensibilitatea
accentuată a membranei cheratogene şi pe prezenţa secreţiei purulente.
Prognosticul este mai grav în pododermatita supurativă profundă.
Tratamentul constă în drenarea secreţiei purulente, prin ridicarea şi extirparea cornului
desprins de membrana cheratogenă, urmată de subţierea marginilor cornului din jurul rănii
operatorii. După aspersiuni cu eter iodoformat sau spray-uri cu antibiotice sau după plombajul
cu pulbere cicatrizantă, se aplică un pansament cu comprese sterile, uşor compresiv, care se
schimbă din 3 în 3 zile. Rezultate mai bune se obţin prin tratamentul local cu tripsină sau manis,
sub formă de spray-uri medicamentoase. Pe cale generală se recurge la antibioticoterapia cu
spectru larg, precum şi la terapia antiinflamatoare.

C. Pododermatita flegmonoasă
Este inflamaţia septică a ţesutului conjunctiv din regiunea coronară (flegmon coronar la
cabaline şi la bovine), a bulbilor furcuţei (flegmon paracondral la cabaline) şi a cuzinetului
plantar (la cabaline şi la bovine).
Etiopatogeneză. Boala apare ca o complicaţie a contuziilor şi a rănilor coronare, a
cositurii şi a seimelor profunde. Flegmonul cuzinetului plantar şi al călcâielor este determinat de
rănirea cu caiaua, de contuzii ale tălpii sau ca urmare a leziunilor profunde din febra aftoasă.
Simptome. Boala se caracterizează printr-o inflamaţie coronară difuză (rar circumscrisă),
caldă şi dureroasă, care poate cuprinde chişiţa şi buletul, fiind însoţită de şchiopătură accentuată.
Simptomele generale, prezente mai ales în flegmonul coronar, se manifestă prin abatere şi
anorexie, cu accelerarea marilor funcţii. Flegmonul paracondral se traduce printr-o tumefacţie
accentuată pe părţile laterale ale copitei, la nivelul fibrocartilajelor, care prin abcedare exprimă
un puroi hemoragic. Flegmonul cuzinetului plantar şi al călcâielor se exteriorizează printr-o
sensibilitate accentuată a furcuţei şi a călcâielor, şchiopătură şi adoptarea poziţiei decubitale.
Prognosticul este grav în majoritatea cazurilor. Flegmonul paracondral se poate

360
complica cu javart cartilaginos sau cu artrita piciorului, iar flegmonul cuzinetului plantar, cu
necroza aponevrozei plantare şi a micii teci sesamoidiene.
Tratamentul vizează înlăturarea profilactică a tuturor cauzelor care provoacă boala.
Tratamentul curativ se bazează pe toaleta regiunii coronare, pe excizia tuturor porţiunilor de
corn desprinse, completată prin subţierea până la podofil a cornului. Aceeaşi excizie minuţioasă
de corn va fi făcută şi în cazul flegmonului cuzinetului plantar. Aspersiunile cu eter iodoformat,
plombajul cu manis sau spray-urile cu antibiotice completează intervenţia operatorie.
Pe cale generală, se preconizează sulfamido- şi antibioticoterapia.

D. Pododermatita gangrenoasă
Întâlnită la cabaline, la bovine, la suine şi mai ales la ovine, se caracterizează prin
necroza limitată sau extinsă a membranei cheratogene.
Etiopatogeneză. Boala are la bază o floră polimicrobiană, în care predomină streptococul
piogen şi bacilul necrozei. Această afecţiune apare şi ca o complicaţie a rănirii cu caiaua, a
arsurii în lanţ şi a aricelii gangrenoase, precum şi a pododermatitelor supurative.
La bovine şi la suine, adesea este consecutivă leziunilor de febră aftoasă, iar la ovine,
boala are un caracter specific, cu evoluţie de obicei enzootică (şchiopul oilor).
Simptomele se exteriorizează printr-o şchiopătură gravă, cu sprijin adesea nul, uneori
numai în fruntea copitei. Mişcările de lancinaţie ale membrului bolnav exprimă o durere vie. La
examenul local se constată desprinderea parţială a cornului copitei sau a onglonului
corespunzător zonei bolnave. În cazuri mai grave se produce o exongulare parţială sau chiar
totală. Membrana cheratogenă prezintă insule de necroză, de culoare galbenă cenuşie, iar ulterior
procesul gangrenos se extinde pe toată membrana, care ia aspectul de frunză veştedă, incoloră,
insensibilă şi infiltrată, cu secreţie fetidă. Regiunea coronară este edemaţiată, adesea cu leziuni
de gangrenă umedă. Starea generală a animalului este modificată, apetitul, diminuat sau
suprimat, cu abatere, febră, accelerarea pulsului şi a respiraţiei.
Prognosticul este grav, deoarece gangrena poate duce la septicemie sau piemie.
Tratamentul se referă la combaterea infecţiilor podale şi la înlăturarea cauzelor
favorizante ale bolii. Tratamentul curativ urmăreşte delimitarea zonei de necroză, excizarea
tuturor ţesuturilor mortificate ale membranei cheratogene şi subţierea cornului în vecinătate,
până la peliculă. Întreaga zonă denudată se plombează cu sulfatiazol + tripsină, neohexidin,
oximanirom, manis sau se fac pulverizări cu spray-uri cu antibiotice. Blocajul nervilor digitali cu
denervin diminuă adesea tumefacţia coronară, favorizând în felul acesta producerea cornului
normal. Pe cale generală, antibioticele şi chimioterapicele s-au dovedit a fi eficiente. Regimul
dietetic şi condiţiile bune de igienă în adăposturi completează tratamentul.

E. Pododermatita traumatică (cuiul de stradă)

Etiopatogeneză. Penetrarea solei de către corpurile străine are o incidenţă sporadică,
exceptând cazul când chiropodia s-a făcut incorect, îndepărtând prea mult din talpa copitei sau a
onglonului şi când animalele stau pe grătare. Aceste grătare acţionează ca o pilă, tocirea
ongloanelor de calitate inferioară făcându-se uneori mai rapid ca procesul de creştere.
Deplasarea vacilor de lapte la păşune, pe drumuri cu pietriş, zgură, denivelate şi pe distanţe mari
sunt condiţii favorabile. Laminita cronică, defectele de aplomb, stratul cornos solear prea moale
sau sfărâmicios, uscat şi fragil sunt factori predispozanţi. Ongloanele prea mici, raportat la masa
corporală prea mare (uger voluminos, stare avansată de gestaţie, fază de finisare la îngrăşare),
favorizează apariţia pododermatitei. Gravitatea leziunilor variază după locul înţepăturii şi
profunzimea pătrunderii corpului vulnerant. Pododermatita traumatică este rar diagnosticată
precoce, medicul fiind anunţat după 24-48 ore, când deja infecţia s-a instalat.
Simptome. Animalul prezintă o şchiopătură de gradul I, ca o consecinţă a presiunii
exercitate asupra membranei cheratogene, când talpa ia contact cu solul. Şchiopătura poate să
dispară de îndată ce corpul străin s-a înlăturat sau se menţine o jenă în mers. Sprijinul pe sol sau
podea este de scurtă durată, flexându-şi brusc membrul bolnav. Apetitul este influenţat puţin şi

361
producţia de lapte scade nesemnificativ. Dacă nu se intervine înainte de 24 ore de la producerea
lezionării cornului tălpii, şchiopătura devine clară, iar membrul poate fi ţinut într-o uşoară
abducţie şi înaintea liniei de aplomb, pentru a evita greutatea excesivă pe degetul medial sau
lateral afectat. La o examinare mai atentă a tălpii se poate observa corpul străin sau numai
orificiul de pătrundere, care poate fi mascat de murdărie sau de talpa dublă a ongloanelor
crescute în exces. Pentru o mai uşoară depistare a acestuia, talpa se va curăţa cu reneta. În urma
înţepării membranei cheratogene, hemoragia care apare se va extinde pe o arie variabilă. După
subţiere, cornul tălpii este roşu sau galben, iar mai târziu devine gri închis sau de culoare neagră.
Majoritatea animalelor stau culcate, iar taurii nu mai au dispoziţie pentru montă. Complicaţiile
grave vizează şi osul navicular (osteomielită). Corpii străini se pot localiza şi în spaţiul
interdigital, care se va examina cu atenţie. Cleştele de încercat copita este de un real folos pentru
stabilirea şi localizarea afecţiunii, de multe ori la acest examen exprimându-se puroi.
Prognosticul este favorabil în general, însă când corpul străin a pătruns în mica teacă
sesamoidiană sau a lezat articulaţia, boala îmbracă un caracter grav.
Tratamentul este chirurgical, prin operaţia parţială sau totală în cui de stradă.

2.2. Bolile regiunii acropodiale

A. Bleima
Etiopatogeneză. Bleima este o pododermatită circumscrisă, acută sau cronică, care se
caracterizează prin modificări de culoare ale ţesutului cornos din zona lezionată, consecinţă a
infiltraţiei serohemoragice. Bleima este de natură traumatică, provocată de deplasările
animalelor pe terenuri dure, cu pietriş, accidentate. Cauzele favorizante sunt: aplombul
defectuos, cornul subţire al tălpii, talpa plată, potcovitul defectuos, cu scurtarea exagerată a
peretelui copitei, potcoavele cu ramuri prea scurte. La bovine şi la suine, bleima este cauzată de
pardoseala de ciment, grătarelor cu denivelări şi rugozităţi. La cabaline, boala poate să fie
prezentă în încastelură, când bleima cuprinde zona peretelui sau a barelor.
Simptome. Boala evoluează ca o pododermatită acută, aseptică sau septică. În funcţie de
leziune, se pot distinge: bleima uscată (modificări de culoare pe zone mici), umedă (exsudatul
poate desprinde cornul), supurativă (exsudat purulent) şi cronică, rar întâlnită (cu caracter
proliferativ). Semnificative în bleimă sunt petele gălbui roşiatice, care se pot observa după
curăţirea copitei sau a onglonului, distincte la cele depigmentate.
Prognosticul este în general favorabil şi rezervat în formele supurative.
Tratamentul bleimei uscate sau umede constă în eliminarea cauzelor determinante şi
favorizante, asigurarea aşternutului curat fiind obligatorie. În bleima supurativă se deschide
focarul septic, se excizează cornul decolat şi toate ţesuturile necrozate, apoi se face un plombaj
cu manis, neohexidin, oximanirom, tripsină şi aspersiuni cu spray-uri pe bază de cloramfenicol,
oxid de zinc, eter iodoformat 10%. La cabaline se aplică o potcoavă de protecţie, cu ramura
dinspre zona afectată lăţită sau o potcoavă cu punte trei sferturi. La bovine, pe onglonul sănătos
se poate aplica un talon ortopedic, iar la suine se face un pansament.

B. Dermatita verucoasă (papilomatoza regiunii acropodiale)

Simptome. Dermatita verucoasă apare ca o hiperplazie conopidiformă sau ca o
hipercheratoză evidentă în partea dorsală, coronară sau interdigitală, a regiunii acropodiale.
Formaţiunile conopidiforme pot fi acoperite cu un exsudat seros, care se uscă şi aderă la ţesutul
proliferat sau aglutinează perii din jur. În această zonă, pielea se infiltrează mai ales în jurul
vaselor sanguine şi limfatice, fiind însoţită de tumefierea stratului papilar. La examenul
bacteriologic s-au pus în evidenţă fungi, stafilococi şi bacilul necrozei. De obicei, boala se
localizează la nivelul chişiţei, însă are tendinţa de a prinde în timp şi buletul.
Tratamentul radical este cel chirurgical şi vizează excizarea ţesuturilor hiperplaziate.
Aplicarea timp de câteva zile a pansamentelor astringente sau cu bacteriostatice evită
recidiva. În faza de înmugurire, eterul iodoformat 10%, precum şi spray-urile pe bază de zinc şi

362
vitamina A accelerează procesul de vindecare.

C. Crapodul
Este o boală întâlnită mai ales la cabaline, mult mai rar la bovine, fiind caracterizată
printr-o inflamaţie cronică, hipertrofică şi putridă, a membranei cheratogene.
Etiopatogeneză. Etiologia nu este încă lămurită. Cauzele predispozante sunt: contuziile
grave, rănile, seimele, macerarea furcuţei şi a călcâielor, ariceala, serviciul pe terenuri umede,
neîngrijirea copitelor şi a ongloanelor, igiena deficitară a adăposturilor, alimentaţia cu
concentrate în cantitate mare şi cu melasă. Deşi agentul cauzal nu a putut fi identificat, totuşi
majoritatea cercetătorilor consideră crapodul ca pe o infecţie specifică membranei cheratogene.
Atât la cabaline, cât şi la bovine, boala se localizează cel mai adesea la membrele
posterioare, afectând de regulă un singur membru.
Simptomele sunt insidioase în faza de debut, din care cauză descoperirea bolii se face
destul de târziu. La cabaline, în marea majoritate a cazurilor, leziunile de crapod încep la nivelul
ţesutului velutos furcal al lacunei mediane, de unde se întind la bare şi la corpul furcal,
cuprinzând apoi întregul ţesut velutos al tălpii. Iniţial, inflamaţia ţesutului velutos se
exteriorizează prin macerarea cornului de pe întreaga suprafaţă a ţesutului velutos atins. Când
leziunile ating conturul liniei albe, boala se propagă şi la ţesutul podofilos, ducând la
generalizarea ei. Prin desprinderea şi macerarea cornului apar papilele ţesutului velutos,
hipertrofiate, sub forma unor vegetaţii de culoare roşie, cu aspect diferit (ovoide, mamelonate,
sferice), uneori lipite, sub forma unor fisuri, care sângerează extrem de uşor. Papilele acoperite
cu o magmă cazeoasă şi fetidă sunt mai mari la nivelul lacunelor laterale şi mai mici la podofil.
Prin distrugerea angrenajului dintre lamele podofiloase şi cele cherafiloase, mai ales în
dreptul sferturilor şi al călcâielor, cutia de corn se deformează şi se lărgeşte. Încetul cu încetul,
peretele cutiei de corn este desprins, încât sonda poate pătrunde uşor printre foiţele cherafiloase,
ducând la exongulaţia parţială. Prin macerarea cornului, toate zonele afectate sunt acoperite cu
magmă alburie, brânzoasă, cu miros respingător. Deşi leziunea de crapod afectează membrana
cheratogenă, în marea majoritate a cazurilor, animalul nu manifestă şchiopătură, aşa că poate fi
utilizat la serviciu, mai ales când boala este localizată la un membru sau la două. De regulă are
evoluţie lentă, trenantă şi numai rareori poate prezenta o evoluţie mai rapidă, ducând la
complicaţii de necroză a tendoanelor flexorilor, javart cartilaginos şi podartrită.
La bovine, leziunile de crapod încep la nivelul regiunii plantare, de unde se întind lent şi
progresiv către foiţele podofiloase, ducând la desprinderea peretelui şi a călcâielor. Papilele
denudate au acelaşi aspect ca la cabaline, sub forma unor fisuri de culoare roşie violacee şi
foarte uşor hemoragice, acoperite de o masă cazeoasă, gri gălbuie şi cu miros fetid. Animalul
manifestă şchiopătură intensă, cu sprijin dificil şi sensibilitatea accentuată a onglonului bolnav.
Prognosticul este grav, pentru că boala este rebelă la orice tratament.
Tratamentul profilactic constă în combaterea şi înlăturarea tuturor cauzelor favorizante.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin metoda mixtă de tratament, adică operaţia radicală,
completată prin medicaţie antiinflamatoare şi antiinfecţioasă. După descoperirea zonei afectate,
se îndepărtează magma de corn cazeoasă şi insulele de corn necrozate, evidenţiindu-se cât mai
bine ţesutul velutos furcal. După pensularea cu tinctură de iod a întregii suprafeţe de operat, se
excizează cu atenţie toate excrescenţele ţesutului velutos degenerat, toate fisurile sesile sau
pediculate, până la ţesutul sănătos. În crapodul parietal se excizează cornul moale şi se rezecă cu
atenţie întregul ţesut podofilos afectat. Marginile cornului, în zona membranei cheratogene
sănătoase, se vor subţia, pentru a evita prolabarea acestei membrane atât de necesară în procesul
de regenerare. În toate cazurile, după efectuarea actului operator, se va examina din nou întreaga
suprafaţă operată, pentru a depista eventualele resturi de ţesuturi bolnave care să servească drept
punct de plecare pentru recidivă. Zona operată trebuie să aibă o culoare roz, iar cornul copitei
sau al onglonului să fie bine unit la periferie cu membrana cheratogenă sănătoasă subiacentă.
După pudrarea cu sulfatiazol a întregii suprafeţe operate, se aplică un pansament aseptic
şi uşor compresiv, care se va schimba după 3-4 zile. La schimbările de pansament se va urmări

363
procesul cicatrizării, dacă nu apar puncte noi de necroză şi dacă liziera de corn nou formată la
periferia rănii este de bună natură. În cazul noilor puncte de necroză se repetă operaţia.
Pe cale generală se administrează antibiotice şi chimioterapice, iar după începerea
regenerării cornului, procesul de cheratogeneză se accelerează prin aplicaţii locale de gudron
vegetal. Repausul, regimul dietetic, condiţiile bune de adăpostire, potcoava cu punte sau cu
capac, aşternutul curat şi bogat (paie) completează tratamentul.

D. Dermatita gangrenoasă coronară

Întâlnită la bovine, la cabaline şi la ovine, boala se caracterizează printr-un proces de
gangrenă a pielii din regiunile coronară, a buletului, a călcâielor şi a spaţiului interdigital.
Etiopatogeneză. La cabaline, boala apare de cele mai multe ori în urma contuziilor şi a
rănilor din regiunea coronară, iar la bovine şi la ovine, în urma contuziilor şi a stabulaţiei
prelungite sau permanente în grajduri murdare, cu rigolele pline de purin şi bălegar. O floră
polimicrobiană se dezvoltă în ţesutul cutanat strivit din regiunea coronară, ducând la apariţia
unui lambou necrozat. Printre cauzele favorizante se mai pot incrimina diferitele reziduuri
industriale, munca pe terenuri noroioase, zăpada topită, limfangitele cronice etc.
Simptomele se traduc prin tumefierea regiunii coronare, cu tendinţă de progresiune spre
chişiţă şi bulet. Pe suprafaţa pielii inflamate, de culoare roşie, se observă la început un exsudat
seros, care aglutinează perii. Regiunea coronară este dureroasă, din care cauză animalul în
repaus scoate din sprijin membrul bolnav, cu care execută mişcări de lancinaţie.
În mers, şchiopătura este gravă. Cu timpul, pielea se mortifică sub formă de insule
înconjurate de burelete inflamatorii şi se detaşează sfacele, dând naştere rănii, adesea cu
înmuguriri excesive. În această fază, tumefacţia descreşte, iar durerea se atenuează.
La bovine, insulele de gangrenă pot să apară şi la nivelul bureletului cutidural şi al
spaţiului interdigital. Atingând membrana cheratogenă, acestea determină desprinderea parţială a
onglonului. În asemenea cazuri, durerea este destul de vie, şchiopătura persistă, iar simptomele
generale, care pot să apară, se manifestă prin febră, abatere şi inapetenţă. Dacă boala nu este
tratată la timp se ivesc complicaţii grave, de necroză a tendonului muşchiului extensor digital
comun, a ligamentelor interdigitale, articulare, sfârşind cu septicemie şi piemie.
Prognosticul este rezevat, din cauza complicaţiilor care survin.
Tratamentul profilactic se referă la ameliorarea condiţiilor de zooigienă, evitarea
tunderii perilor din regiunile chişiţei şi a coroanei, mai ales în anotimpurile reci şi umede. Cel
curativ se bazează pe folosirea spray-urilor cu antibiotice pe suprafaţa rănii coronare, pe
leucoterapia prin vezicători şi pe subţierea cornului din regiunea corespunzătoare, pentru a
decomprima regiunea inflamată. Cornul dezlipit din membrana cheratogenă se excizează cu
atenţie. Antibioticoterapia pe cale generală completează tratamentul.

2.3. Bolile cutiei de corn

A. Seimele
Seimele sunt soluţii de continuitate ale cornului podal, sub formă de fisuri, pornind de
obicei de la coroană, în sens longitudinal, în direcţia tubilor de corn.
Se pot întâlni la toate speciile, mai frecvent la cabaline, la taurine şi la suine.
Etiopatogeneză. Boala este facilitată de un corn excesiv de uscat, din cauza unui conţinut
scăzut în grăsimi, în verile calde şi uscate. Supraîncărcarea anumitor zone ale peretelui de corn
în cazul defectelor de aplomb şi necurăţirea periodică a ongloanelor crescute în exces determină
apariţia seimelor. Diferitele traumatisme, care se pot produce în timpul transportului, al
săriturilor bruşte, al tocirii copitei sau a onglonului în regiunea bureletului, sunt factori
precursori ai seimelor. De asemenea, alimentaţia deficitară în albumine, săruri minerale (zinc) şi
vitamine (vitamina A) dă naştere la un corn cu elasticitate şi rezistenţă scăzută. Stabulaţia pe
grătare inegale sau cu rupturi marginale parţiale predispune la fisurarea cornului la suine, din
cauza conţinutului ridicat de apă (30-40%), diminuând rezistenţa cutiei de corn.

364
 Clasificare. După localizare: seime în frunte, în sferturi, la călcâie şi la bare.
După profunzime: seime superficiale (este interesat numai cornul tubular superficial) şi
profunde (soluţia de continuitate ajunge la membrana cheratogenă).
După direcţie: seime transversale şi longitudinale (acestea la rândul lor pot fi totale sau
parţiale – seime coronare şi plantare).
Simptome. De obicei, seimele îmbracă o formă cronică, iar cele superficiale nu
determină şchiopătură. În schimb, în cazul seimelor acute şi profunde se poate constata
hemoragie sau exsudaţie şi o şchiopătură spontană. Aceste forme se pot complica cu
pododermatita supurativă. În seimele profunde cronice, din cauza strivirii lamelor podofiloase şi
a infecţiei produse, apare un exsudat purulent, iar în mers, uneori şchiopătură de gradul I. La
percuţie, cornul este sensibil şi animalul reacţionează prin durere. În seime, în special în cele
acute, regiunea coronară corespunzătoare este tumefiată, de culoare roşie violacee, însoţită de
microfisuri, uneori acoperită de un exsudat ce aglutinează perii din zonă. Uneori, la vacile de
lapte, seimele pot fi însoţite şi de semne generale, traduse prin febră, abatere şi anorexie.
Evoluţia depinde mai ales de viteza de propagare a infecţiei. Puroiul, neputându-se
drena, se poate extinde spre articulaţia podală, finalizându-se printr-o artrită.
Alteori, vindecarea poate fi împiedicată de formarea unui granulom, care se extinde între
cele două margini ale seimei, provenind din corionul laminar.
Prognosticul este favorabil în seimele superficiale, rezervat în cele profunde şi grav în
cele complicate cu pododermatită supurativă, cât şi în seimele coronare.
Tratamentul este chirurgical şi el este prezentat pe larg la capitolul privind tehnicile
chirurgicale aplicate la nivelul aparatului locomotor.

B. Avulsia cutiei de corn (exongulaţia)

Prin exongulaţie se înţelege separarea parţială sau totală a cutiei de corn de membrana
cheratogenă. Boala este întâlnită mai ales la cabaline, la ovine, la suine şi la bovine.
Etiopatogeneză. Avulsia primară are la bază cauze mecanice (agăţări ale copitei sau ale
onglonului), iar cea secundară este urmarea pododermatitelor.
Simptome. În avulsia parţială se constată desprinderea unei porţiuni din corn de
membrana cheratogenă, însoţită de uşoare hemoragii, durere, şchiopătură şi tumefacţie coronară.
În avulsia totală, extremitatea acropodiului este complet dezvelită, prin lipsa cutiei de corn.
Membrana cheratogenă, de culoare roşie aprinsă, sângerează abundent, iar durerea, de mică
intensitate la început, se accentuează progresiv. Tumefacţia este însoţită de şchiopătură gravă.
Prognosticul este rezervat în avulsia parţială şi grav în cea totală.
Tratament. Pe animalul contenţionat în decubit lateral sau în picioare se practică
infiltraţia bilaterală a cordonului vasculonervos palmar (plantar), la nivelul buletului, cu 5 ml
novocaină 4% (la cabaline şi la bovine), după care se curăţă cu atenţie membrana cheratogenă de
murdărie, de porţiunile de corn care s-au desprins, de cheaguri şi de ţesuturile devitalizate.
În avulsia parţială se subţiază cu reneta marginile cornului rămas, pentru a nu compresa
prea mult membrana cheratogenă. Atât în avulsia totală, cât şi în cea parţială, se acoperă
membrana cheratogenă cu tampoane îmbibate cu sânge sulfamidat, menţinute printr-un
pansament cu vată, uşor compresiv. Pansamentul se schimbă din 4 în 4 zile, până la apariţia unei
pelicule uniforme de corn. Se mai pot aplica şi pansamente cu sulfatiazol, manis, eter iodoformat
10%, care se schimbă o dată la 3 zile. În avulsia totală, la bovine, tratamentul ortopedic, prin
scoaterea din sprijin a degetului bolnav, cu ajutorul unui talon, reduce perioada de vindecare.
Bune rezultate se obţin şi prin aspersiuni zilnice cu diferite spray-uri pe bază de antibiotice şi
cheratoplastice. După apariţia peliculei fine de corn, ungerea copitei sau a onglonului cu gudron
vegetal accelerează procesul de cheratogeneză. Antibioticoterapia generală se face 6-8 zile.

C. Boala liniei albe

Afectează locul de joncţiune a lamelor podofiloase cu cele cherafiloase din regiunea

365
soleară, fiind frecventă la cabaline şi la bovine.
Etiopatogeneză. Afecţiunea este întâlnită de obicei la vacile cu masa corporală mare, la
cele cu laminită cronică şi la tăuraşii baby-beef ţinuţi pe grătar. Ongloanele de stabulaţie au un
rol favorizant în apariţia acestei boli. Boala liniei albe este mai frecventă la ongloanele laterale.
Tocirea exagerată a tălpii permite pătrunderea purinului, a bălegarului şi a noroiului în
această zonă, favorizând desprinderea lamelelor podofiloase. Odată creat un spaţiu la acest nivel,
procesele de fermentaţie creează condiţii prielnice de dezvoltare a microbilor şi agravarea bolii.
În cazul vacilor ţinute pe aşternut bogat, dar la care nu s-a practicat o dată sau de două ori pe an
tăierea ongloanelor crescute în exces, talpa dublă sau triplă, prin spaţiile astfel create, permite
acumularea bălegarului, care prin fermentaţie duce la lărgirea acestui spaţiu. Ca rezultat, apare
pododermatita septică, ce interesează membrana cheratogenă, mai mult din zona ţesutului
podofilos şi mai puţin din zona ţesutului velutos. Infecţia se poate propaga pe cale ascendentă,
ajungând la mica teacă sesamoidiană, creând premisele artritei podale septice.
În unele cazuri, infecţia se finalizează prin fistulizări în regiunea coronară (zona laterală)
sau se poate localiza spre vârful falangei a III-a, complicându-se cu osteomielita acesteia.
Simptome. Regiunea acropodială a degetului bolnav este caldă şi dureroasă. În mers,
şchiopătura este variabilă ca intensitate, însă cu timpul se agravează. După toaleta chirurgicală a
tălpii, la nivelul liniei albe se observă o serie de pete negre în acest spaţiu, uşor depărtat.
Investigarea acestui spaţiu în profunzime, cu o sondă butonată, scoate în evidenţă prezenţa
corpilor străini, în jurul cărora apare un exsudat fetid. În cazuri avansate de boală, regiunea
coronară este roşie, tumefiată, caldă şi dureroasă. Dacă se neglijează tratamentul apar fistule,
care trădează existenţa artritei podale. Uneori abcedează regiunea coronară, fără ca în talpă, la
nivelul liniei albe, să se observe leziuni. La cal, pe linia albă se află un ţesut alb sfărâmicios,
care poate fi înlăturat cu uşurinţă cu instrumentele chirurgicale.
Tratamentul vizează combaterea durerii, asigurarea drenajului, aplicarea unui tratament
antiinfecţios local şi cheratoplastic. Durerea se va combate prin anestezia nervilor digitali cu
procaină 2% şi scoaterea degetului bolnav din sprijin, prin aplicarea unui talon de lemn, fixat pe
onglonul sănătos cu technovit sau printr-o potcoavă ortopedică. Locul de drenaj trebuie să aibă
forma unei pâlnii, pentru a asigura eliminarea ţesuturilor necrozate şi a exsudatului purulent,
facilitată şi prin tripsinoterapie locală şi pudre cicatrizante, ca neohexidin, oximanirom sau
manis (drenaj biologic). Drenajul trebuie să asigure chiuretarea completă şi atentă a ţesuturilor
devitalizate. Tratamenul antiinfecţios local se va face prin pensulaţii cu tinctură de cloramfenicol
10% sau cu diferite spray-uri cu spectru antimicrobian larg. Pentru accelerarea refacerii cornului
podal se vor aplica substanţe cheratoplastice (jecozinc, gudron vegetal).
În cazurile complicate cu artrita podală, intervenţia chirurgicală este laborioasă.

2.4. Bolile aparatului sesamoidian

A. Naviculartrita (podotroşilita aseptică cronică)

Naviculartrita este inflamaţia cronică a unei porţiuni sau a întregului aparat sesamoidian.
Etiopatogeneză. Aparatul sesamoidian (mica teacă sesamoidiană, osul navicular şi
aponevroza plantară sau palmară) se poate îmbolnăvi mai ales la cabalinele de călărie, uneori la
caii de tracţiune şi mai rar la tăuraşii baby-beef crescuţi pe grătar, la vacile de lapte aflate în
stabulaţie permanentă pe pardoseală de ciment, în urma traumatismelor şi a suprasolicitării.
La cabaline, boala se localizează la membrele anterioare, iar la taurine, la membrele
posterioare. Apariţia bolii este favorizată de defectele de aplomb (chişiţa dreaptă), de cele de
conformaţie ale copitei (strâmte, plate, călcâie joase), de deplasările pe pavaje, de pardoseala de
ciment, patul scurt, sprijinul forţat şi îndelungat pe marginea rigolei de scurgere.
Simptome. La început, simptomele bolii sunt şterse, animalul ţine piciorul sau picioarele
înaintea liniei de aplomb, sprijinindu-se pe fruntea copitei sau a ongloanelor. La cabaline, copita
se alungeşte şi furcuţa se atrofiază. Controlul sensibilităţii copitei, efectuat cu cleştele, este de
obicei negativ. Naviculartrita nu are tendinţa de a retroceda, dar se poate încetini evoluţia bolii.

366
 Complicaţii: atrofia muşchilor spetei (dacă boala este localizată la membrele anterioare),
retractarea tendoanelor flexorilor (ducând la buletură sau tendinite), încastelura (cauzată de
insuficienta funcţionare a cuzinetului plantar), bleima, fractura micului sesamoid.
Diagnosticul de certitudine se face prin proba planului înclinat, blocajul nervilor digitali
posteriori, care inervează aparatul sesamoidian, anestezia intraarticulară şi examenul radiologic.
Prognosticul este întotdeauna grav, deoarece aparatul sesamoidian este localizat într-o
regiune greu accesibilă, iar diagnosticul precoce este greu de stabilit.
Tratamentul vizează calmarea durerii, oprirea evoluţiei bolii, combaterea fenomenelor
inflamatorii, restabilirea echilibrului circulator şi funcţional al aparatului sesamoidian. La
cabaline, efecte temporare se pot obţine prin aplicarea unei potcoave cu braţe mai groase sau cu
colţii permanenţi, după ce în prealabil s-a curăţat mult copita în frunte sau adăugând sub
ramurile potcoavei perniţe de pâslă sau piele. Practicarea injecţiilor cu denervin, prin blocajul
nervilor volari sau plantari, are şi un rol eutrofic, restabilind echilibrul circulator. Se pot face
injecţii cu procaină 2% în mica teacă sesamoidiană. Dacă prin procedeele de mai sus nu s-au
obţinut vindecări, se recurge la nevrectomia bilaterală a digitalilor posteriori.

B. Podotroşilita supurativă (bursita naviculară septică)

Podotroşilita supurativă reprezintă inflamaţia septică a micii teci sesamoidiene, mai
frecventă la taurine. De cele mai multe ori, această afecţiune precede artrita podală septică,
tenosinovita septică, necrobaciloza interdigitală netratată şi osteomielita micului sesamoid.
Etiopatogeneză. Afecţiunea poate fi consecinţa complicaţiei ulcerului podal Rusterholz,
a flegmonului cuzinetului plantar sau a laminitei septice.
Simptome. Structura anatomică a aparatului sesamoidian şi legătura semielastică dintre
osul navicular şi terminaţia tendonului flexorului profund al falangelor, care are o formă de
valvă, permite secreţiilor să pătrundă în sus, dar în acelaşi timp împiedică fluxul de revenire şi
determină agravarea procesului septic. Durerea locală este mare, din cauza dezvoltării infecţiei
într-un spaţiu relativ redus, singurul loc de distensie fiind fundul de sac superior al bursei
sinoviale podotrohleare. Şchiopătura de gradul III este însoţită de tumefacţia jumătăţii plantare a
coroanei şi a călcâiului. Durerea se accentuează în extensie şi diminuează uşor în semiflexie. De
obicei, puroiul se acumulează în spaţiul dintre falanga a II-a şi tendonul flexorului profund al
falangelor, respectiv fundul de sac superior al bursei sinoviale podotrohleare. Când se formează
un abces cu diametru mai mare de 5 cm, procesul infecţios ia aspectul unei pododermatite
profunde. Puroiul poate leza şi lama transversală, complicându-se cu tenosinovita marii teci
sesamoidiene, în care caz tumefacţia prinde şi buletul. Starea generală a animalului este
modificată, prin febră, abatere, apetit redus şi scăderea producţiei.
Diagnosticul se pune pe baza simptomelor clinice şi radiografic în osteomielita osului
navicular. Injectarea substanţei de contrast direct în mica teacă sesamoidiană poate releva
integritatea acesteia. În cazul tecii sesamoidiene infectate se distinge o membrană necrotică, de
culoare albastră cenuşie sau roşie şi cu porţiuni de ţesut necrozat desprins.
Prognosticul este rezervat sau grav, în funcţie de vechimea şi întinderea procesului.
Tratamentul podotroşilitei supurative este chirurgical, în asociaţie cu antibioticoterapia
pe cale generală şi locală. Când infecţia este limitată la mica teacă sesamoidiană se poate încerca
drenarea acesteia. De obicei, în majoritatea cazurilor, complicaţiile survin înaintea punerii
diagnosticului, fapt care impune sedarea animalului, asigurarea unor drenaje declive, iar la
taurine, dacă este afectat numai un deget, acesta se va scoate din sprijin, după aplicarea unui
bogat pansament şi a unui talon ortopedic pe onglonul sănătos. În cazurile cu leziuni tendinoase
evidente se va rezeca în întregime extremitatea tendonului flexor.

2.5. Bolile oaselor şi ale articulaţiilor membrelor

A. Entorsele articulaţiilor membrelor

Entorsele pot fi consecinţa diferitelor traumatisme, alunecări, paşi greşiţi sau a deplasării

367
animalului pe un teren accidentat. Boala se caracterizează prin destinderea ligamentelor sau
uneori prin ruptura acestora, fără ca suprafeţele articulare să rămână deplasate. Entorsele sunt
facilitate de aplomburile defectuoase şi de creşterea în exces a ongloanelor.
Entorsa buletului. Şchiopătura este variabilă ca intensitate. Tumefacţia este de obicei în
faţa anterioară a buletului şi este consecinţa deşirării capsulei, a ligamentelor sau a cartilajelor
articulare. La mişcări pasive de flexie, extensie şi rotaţie a articulaţiei, animalul reacţionează
printr-o durere vie. În lipsa tumefacţiei, diagnosticul se pune prin practicarea unei mişcări de
lateralitate a articulaţiei, mişcare care are o amplitudine mai mare şi este dureroasă.
Entorsa scapulohumerală este consecinţa unei mişcări exagerate, forţate, a articulaţiei
peste limitele ei fiziologice, provocată în timpul mersului. Animalul prezintă jenă în mers,
membrul bolnav este în abducţie, iar la palpaţia articulaţiei scapulohumerale, aceasta este
dureroasă, animalul se retrage sau îşi ridică membrul din cauza durerii.
Entorsa coxofemurală este mai rar întâlnită şi recunoaşte aceleaşi aspecte.
Entorsa sacroiliacă poate să apară în timpul distociilor prin exces de volum a fetusului,
de obicei este unilaterală şi se caracterizează prin ataxie. Animalul se ridică cu dificultate, stă
puţin în poziţia patrupodală şi preferă odihna în decubit. Când entorsa vizează ambele articulaţii,
în primele zile de la producerea sa, animalul se ridică cu dificultate şi numai ameninţat. La
exploraţia transrectală se poate constata uneori în apropierea articulaţiei un hematom.
Entorsa articulaţiei degetului. Şchiopătura în sprijin este de intensitate variabilă, iar în
timpul executării mişcărilor pasive de flexie, extensie şi rotaţie, animalul reacţionează prin
durere. Când s-a produs un efort articular mai intens pot să se producă deşirări ale ligamentelor
şi capsulei articulare, însoţite de hemartroză. Ca urmare, apare o uşoară tumefacţie în zona
anterioară a coroanei, sensibilă la palpaţie şi uneori cu fluctuenţă. Şchiopătura în asemenea
cazuri este accentuată, de gradul III. Animalul se sprijină în pensă şi preferă decubitul, iar
membrul afectat este ţinut în semiflexie şi înaintea liniei de aplomb.
Tratamentul entorselor vizează suprimarea durerii, resorbţia edemului periarticular,
refacerea capsulei articulate destinse sau a ligamentelor rupte şi prevenirea amiotrofiei.
În faza acută se fac zilnic infiltraţii periarticulare cu procaină 1% şi hidrocortizon, timp
de 3-4 zile sau din 3 în 3 zile, de patru ori. Când durerea este vie se face sedarea animalului cu
rompun, se administrează scobutil sau mialgin. Hidroterapia rece şi linimentul cu fenilbutazonă
sau alcool camforat, de 2-3 ori pe zi, în formele uşoare şi acute, pot da rezultate bune, precum şi
compresele reci cu soluţie saturată de sulfat de magneziu sau soluţie Burow.
În formele grave, cu deşirări şi rupturi de ligamente, precum şi în faza cronică,
practicarea unui bandaj uşor compresiv sau gipsat, menţinut 2-3 săptămâni, poate să ducă la
vindecări. În formele cronice se recomandă unguente cu vezicante sau cauterizarea în linii şi
puncte, asociată cu vezicante pentru reactivarea procesului, urmată la 2-3 zile de corticoterapie
locală şi procaină 1%. În caz că se obţine doar ameliorarea, este indicată kinetoterapia, prin
masaj şi mişcare, completată cu frecţii locale cu un unguent care să conţină iod metalic, iodură
de potasiu, salicilat de metil, lanolină şi vaselină. Dacă entorsele sunt asociate cu hidrartroze sau
hemartroze, după o riguroasă antisepsie mecanică, se evacuează conţinutul, introducându-se
aceeaşi cantitate de soluţie de hidrocortizon şi penicilină.

B. Luxaţia articulaţiei buletului

În regiunea buletului este prezentă o tumefacţie caldă şi dureroasă, însoţită de apariţia
unei şchiopături, iar flexia şi extensia membrului este însoţită de durere. Prognosticul este
rezervat în luxaţia cronică şi favorabil în cea simplă, fără leziuni importante. Tratamentul constă
în reducerea precoce şi corectă a luxaţiei, prin metode ortopedice sau chirurgicale. Practicând
anestezia generală a animalului, reducerea luxaţiei este uşoară, prin manopere de extensie şi
contraextensie. Extensia membrului se asigură cu ajutorul unei funii aplicată la chişiţă, iar
luxaţia se reduce cu ajutorul degetelor, revenirea la locul normal fiind marcată printr-o
pocnitură. Pentru a evita recidiva, regiunea buletului trebuie imobilizată printr-un ciorap elastic,
bandaje elastice sau bandaj gipsat, menţinut 14-21 zile. După ridicarea bandajului se face

368
progresiv gimnastică funcţională, asociată cu masajul şi frecţiile camforate ale regiunii.

C. Luxaţia falangei a III-a

Se întâlneşte mai frecvent la tăuraşii baby-beef şi la cabaline. Suprafaţa articulară a
falangei este deplasată spre înainte, iar falanga a II-a este trasă înapoi, venind în contact numai
cu micul sesamoid şi facând sprijin pe tendonul flexorului profund. În repaus, partea anterioară a
copitei sau a onglonului pare să fie mai ridicată, sprijinul pe articulaţia deplasată este dureros şi
animalul va prezenta şchiopătură de gradul III. La palpaţie, în partea anterioară a regiunii
coronare se poate percepe o denivelare, însoţită uneori de o uşoară tumefacţie. În repaus,
animalul se sprijină numai pe călcâi. Prognosticul este favorabil la animalele mici, rezervat la
bovine şi grav la cabaline (boala este considerată incurabilă). Reducerea luxaţiei nu este
posibilă, dar la bovine se poate aplica tratamentul radical, prin amputarea degetului bolnav.

D. Luxaţia sacroiliacă
Se caracterizează printr-o basculare a bazinului spre înapoi. Tuberozităţile sacrale ale
iliumului sunt mai pronunţate decât în mod normal, iar la explorarea transrectală, promontoriul
este lăsat mai jos şi diametrul dorso-ventral al conductului pelvin este mai redus. Prognosticul
este rezervat, deoarece reducerea diametrului bazinului va face imposibilă menţinerea
animalului pentru reproducţie. Animalul va fi destinat îngrăşării, respectiv sacrificării.

E. Luxaţia coxofemurală
Această boală chirurgicală este frecvent întâlnită la bovine, deoarece cavitatea
acetabulară este puţin profundă şi ligamentul capului femural nu este suficient de rezistent.
Sensul luxaţiei poate fi cranio-dorsal (cel mai frecvent), ventro-caudal sau ventral (cel mai rar).
Animalul preferă decubitul, cu membrul bolnav în abducţie. În deplasare, şchiopătura
este constantă, membrul este dus înapoi sau înaintea celuilalt şi în abducţie. În luxaţia cranio-
dorsală, membrul apare mai scurt şi asimetria marelui trohanter este caracteristică. Se constată o
tumefacţie a regiunii gluteale. În luxaţia ventro-caudală, la exploraţia transrectală se constată
prezenţa capului femural în cavitatea ischiopubiană. Luxaţia nu se reduce de la sine, iar cu
timpul va apărea o pseudoartroză, asociată cu atrofia musculară a membrului în cauză.
Prognosticul este în general rezervat şi grav la animalele mari.
Tratamentul urmăreşte reducerea manuală, dacă luxaţia este cranio-dorsală şi nu au
trecut mai mult de 24 ore de la producerea ei. Dacă luxaţia este mai veche, ea va evolua spre o
pseudoartroză fibroasă. În luxaţia ventro-caudală sau ventrală, încercările de reducere nu dau în
general nici un rezultat pozitiv. Tehnica de reducere în luxaţia cranio-dorsală este următoarea:
sub anestezia generală a animalului, contenţionat în decubit, cu membrul bolnav deasupra, se va
încerca tragerea membrului în jos. Între mamelă şi membru, la nivelul grasetului, se pune o bară
de lemn. Asupra acestei bare se va exercita o presiune, urmărind a forţa membrul în abducţie şi
a-l împinge spre înapoi, printr-o presiune corespunzătoare asupra părţii anterioare a barei. În
acelaşi timp, un ajutor va apăsa pe marele trohanter în direcţie ventro-caudală. Această manevră
se repetă de mai multe ori, până când se reuşeşte coaptarea capului femural în cavitatea
acetabulară. Relaxarea musculară se instalează odată cu instalarea anesteziei, fapt care
facilitează reducerea luxaţiei. Repunerea de moment nu exclude însă recidiva, iar prezenţa
eventualelor eschile în cavitatea articulară influenţează negativ vindecarea.
La câine, pentru a preveni recidiva, se vor imobiliza împreună cele două membre
posterioare şi animalul va fi obligat să stea culcat cel puţin 48 ore.

F. Luxaţia dorsală a rotulei

Această luxaţie este o fixare temporară sau definitivă a rotulei pe partea superioară a
trohleei femurale, fiind forma de luxaţie cea mai frecventă la bovine.
Este o afecţiune cronică, ce afectează puţin starea generală a animalului. Piciorul este
rigid şi animalul merge în pas sacadat. Membrul rămâne în extensie, ridicat în aer, caudal, pe o

369
durată mai lungă decât cea normală, apoi este adus spre înapoi printr-o mişcare exagerată.
Palparea grasetului evidenţiază poziţia dorsală a rotulei şi proeminenţa ligamentelor rotuliene.
Flexia manuală nu este posibilă, iar boala nu se vindecă spontan şi nici măcar cu tratament
medicamentos, cea care dă rezultate fiind numai desmotomia ligamentului tibiorotulian intern.

G. Luxaţia laterală a rotulei

Este o formă rar întâlnită, dar în care simptomele sunt foarte clare: proeminenţă rotuliană
vizibilă şi sensibilă, grasetul este în mod evident slăbit şi membrul cedează la greutatea corpului,
iar trohleea femurală se palpează bine. Tratamentul constă în repunerea rotulei, pe animalul
contenţionat în decubit, cu membrul în extensie maximă. Se execută o presiune asupra rotulei
deplasate, în direcţie medială, rezultatele obţinute fiind satisfăcătoare.

H. Luxaţia scapulohumerală
Se caracterizează printr-o deplasare anormală şi definitivă a capului articular al
humerusului din cavitatea glenoidă spre înainte şi în afară. Şchiopătura apare brusc şi este
intensă, cu mişcări limitate ale articulaţiei, membrul este în abducţie şi pare mai scurt, iar
articulaţia este tumefiată şi dureroasă la palpaţie. Direcţia deplasării este în general cranio-
laterală. Sprijinul pe membrul afectat este nul, iar animalul se deplasează cu multă dificultate.
Prognosticul este grav, având în vedere dificultăţile ce se întâmpină în reducerea luxaţiei
şi imposibilitatea de a imobiliza articulaţia după repunere. Gravitatea poate fi complicată prin
fracturile parţiale care pot lua naştere în urma traumatismelor violente.
Tratamentul constă în reducerea articulaţiei. Animalul este anesteziat, culcat în decubit
lateral şi o persoană trage la maximum membrul în direcţie cranială, iar alt ajutor va apăsa pe
capul humeral în direcţie caudo-medială. În general, rezultatele sunt inconstante, recidivele
putând să apară la scurt timp de la reducerea luxaţiei. La animalele mari se încearcă imobilizarea
articulaţiei repuse prin vezicaţie şi se asigură un aşternut bogat. De cele mai multe ori,
afecţiunea se cronicizează, producând durere, abatere, inapetenţă şi slăbire progresivă.

2.6. Secţionarea corzii jaretului

Etiopatogeneză. Secţionarea corzii jaretului este consecinţa accidentelor rutiere sau de

muncă, gravitatea fiind în raport cu elementele traumatizante şi complicaţiile septice survenite.
Simptomele sunt condiţionate de secţionarea parţială sau totală, anulând parţial sau total
sprijinul pe membrul în cauză. În rană se pot distinge capetele tendoanelor secţionate, care de
cele mai multe ori sunt retractate şi distanţate. În unele situaţii, rana se infectează şi tendoanele
se necrozează, ducând la javart tendinos. Dacă sunt secţionate toate componentele,
funcţionalitatea jaretului este compromisă, iar metatarsul se flexează sub greutatea corpului,
revenind ocazional şi sprijinindu-se pe sol. Mişcările de pendulare ale membrului se pot provoca
uşor, iar capetele secţionate ale tendoanelor se îndepărtează din cauza contracţiei muşchilor.
Prognosticul este grav la animalele mari, mai cu seamă în cazul secţionării totale şi
rezervat la animalele mici şi când se intervine chirurgical imediat.
Tratamentul constă în tenorafie prin una din metodele cunoscute, combaterea sau
prevenirea infecţiei şi imobilizarea regiunii jaretului prin bandaj sau ortozom câteva săptămâni.

3. Bolile aparatului locomotor la cabaline

3.1. Furbura acută

Reprezintă inflamaţia aseptică şi generalizată a membranei cheratogene.

Etiopatogeneză. Etiologia este diversă şi în raport de cauzele ce o produc se disting mai
multe forme: (1) furbura traumatică, mecanică sau prin exces de muncă (este forma cea mai
întâlnită, mai ales la animalele folosite la munci grele, pe terenuri tari şi accidentate, în zilele

370
prea călduroase şi după un repaus îndelungat); (2) furbura de sprijn (din cauza unor boli
localizate la unul dintre membre); (3) furbura prin exces de furaje sau toxică (este cauzată de o
alimentaţie intensivă cu concentrate de tipul orzului şi porumbului, bogate în histamină, secarei
şi mazării, bogate în principii azotoase şi histamină sau chiar de hrănirea în exces cu furaje verzi
– trifoi, lucernă, fiind mai frecventă toamna, prin consumul exagerat de porumb neajuns încă la
maturitate); (4) furbura de gestaţie (apare de regulă în primele zile de la expulzarea fătului şi
este atribuită resorbţiei de toxine uterine); (5) furbura simptomatică (febra tifoidă, gurma,
anazarca).
Simptomele de debut sunt cele generale: facies abătut, frisoane, inapetenţă, congestia
intensă a mucoaselor aparente, abdomen contractat, transpiraţie abundentă, puls şi respiraţie
accelerată, febră. Simptomele locale, mai ales în furbura generalizată, se traduc printr-un aplomb
campat dinainte şi sub el dinapoi. Copitele sunt calde şi dureroase, iar pulsul la artera digitală
comună este amplu şi bine bătut. Animalul stă imobil, evită să se deplaseze, iar atunci când este
forţat prezintă un mers dificil, ezitant, ţeapăn (ca pe ace), iar contactul cu solul se face mai întâi
cu călcâiele şi apoi cu restul copitei. Complicaţiile se referă la exongulaţii parţiale sau totale, din
cauza hemoragiilor la nivelul podofilului sau a exsudatului inflamator acumulat, precum şi la
apariţia de reacţii tendinoase (buletura în cazul furburii de la bipedul anterior).
Prognosticul este favorabil numai la debut, cu aplicarea unui tratament corect.
Tratamentul profilactic se referă la alimentaţia corespunzătoare şi la un serviciu raţional.
Cel curativ constă în venisecţie largă, purgative, slăbirea caielelor fără a despotcovi animalul,
hidroterapie sub formă de duşuri sau comprese reci schimbate des, pe copite. Injecţiile bilaterale
pe traiectul nervilor volari în regiunea buletului, cu 10 ml novocaină 4%, se fac pentru
combaterea durerii şi restabilirea echilibrului circulator, urmate de administrarea i.m. de
antihistaminice şi corticosteroizi. În prezenţa unei ape curgătoare, animalul poate fi ţinut zilnic
în apă circa 2-3 ore. Repausul animalului pe aşternut curat şi bogat, regimul dietetic cu alimente
verzi, suculente, uşor digestibile şi eliminarea concentratelor din raţie completează tratamentul.

3.2. Furbura cronică

Etiopatogeneză. Boala este urmarea furburii acute, netratată la timp sau tratată neraţional
sau poate să apară de la început cu simptome mai puţin alarmante şi cu o evoluţie lentă.
Simptome. Marile funcţii sunt puţin modificate, dar deplasarea este dificilă şi sprijinul,
dureros. Cu timpul, durerea se atenuează şi mersul la pas devine mai uşor. Simptomele locale se
manifestă printr-o deformare a copitelor, care se alungesc treptat şi iau formă de pantof cu
peretele din frunte îngroşat şi cu călcâiele înalte orientate pieziş. În urma dezlipirii angrenajului
dintre ţesuturile podofilos şi cherafilos, cauzată de exsudatul seros şi sub influenţa masei
corporale şi a retracţiei flexorului profund, se produce o basculare şi o coborâre a falangei,
exteriorizată prin coborârea coroanei şi a bureletului principal din regiunea frunţii şi prin
bombarea tălpii. Peretele prezintă denivelări, sub forma unor cercuri paralele în frunte şi
divergente spre călcâie. Talpa, la început plană, se bombează cu timpul şi din cauza necrozei
ţesutului velutos, prin comprimarea dată de falangă, se poate adesea perfora, cu exteriorizarea
vârfului falangei. Linia albă este mult deviată înăuntru, din cauza cornului nou format peste
fruntea copitei. Din continuă, şchiopătura la rece devine intermitentă, cu sprijin pe călcâie.
Prognosticul rămâne grav, pentru că boala nu cedează în totalitate la nici un tratament.
Tratamentul urmăreşte ameliorarea bolii prin procedee chirurgicale şi ortopedice.
Tratamentul chirurgical urmăreşte readucerea cutiei de corn la o formă normală, prin
susţinerea sau chiar prin excizia excesului de corn din fruntea copitei şi scurtarea călcâielor,
pentru a atenua presiunea asupra ţesuturilor vii din cutia de corn. Acest tratament dă rezultate
numai în formele incipiente, însă el trebuie repetat în mod periodic. Tratamentul prin potcovit
ortopedic, bazat pe folosirea potcoavelor de furbură, completează tratamentul chirurgical. În
raport cu gravitatea bolii, se vor confecţiona potcoave late în frunte, ca să acopere talpa până la
vârful furcuţei şi cu găurile date numai în braţe şi în călcâie. În formele clinice cu talpă plină sau

371
bombată se preconizează potcoave groase şi scobite spre înapoi, pentru locul furcuţei, iar în cele
cu talpă perforată sau în iminenţă de perforare se recomandă potcoave cu punte sau cu fereastră.
Pentru prevenirea deformării în continuare a peretelui în frunte şi umeri se fac două renuri
transversale paralele, la 2-3 cm sub coroană şi la aceeaşi distanţă între ele. În formele cronice, cu
balansarea falangei a III-a (poziţie verticală), evidenţiată prin bombarea părţii soleare a copitei,
s-au obţinut rezultate printr-un procedeu ortopedic, care constă în aplicarea unei potcoave cu
punte şi clapetă, aceasta din urmă acţionată de un şurub. Prin strângerea treptată a şurubului,
clapeta presează asupra tălpii, obligând falangeta să-şi reia poziţia normală.

3.3. Crapodina

Etiopatogeneză. Crapodina este o pododermatită cronică circumscrisă şi hipertrofiantă a

bureletului perioplic şi cutidural. Întâlnită la măgar şi foarte rar la cal, crapodina este favorizată
de infiltraţiile supurative de vecinătate, iritaţiile repetate şi de mică intensitate ale regiunii
coronare, călcătura la coroană, ariceala, cositura etc.
Simptome. În fruntea copitei, mai rar în sferturi şi la călcâie, se observă o hipersecreţie
de corn perioplic, dispus sub forma unor valuri, între care se observă cornul peretelui rugos şi
crăpat. Şanţurile care sapă cornul, atât în sens longitudinal, cât şi transversal, fac ca suprafaţa
peretelui de corn să aibă aspectul unei coji de arbore bătrân.
Pielea din regiunea coronară trece de inflamaţia exsudativă, devenind sediul unei secreţii
cu miros fetid. Cu timpul este atins şi bureletul principal, care dă naştere unui corn rugos, moale
şi săpat de şanţuri în toate direcţiile. Şchiopătura este inconstantă, nespecifică.
Prognosticul este grav, din cauza ineficacităţii tratamentului.
Tratamentul urmăreşte ameliorarea bolii printr-o toaletă riguroasă a regiunii cu apă
caldă şi săpun, evitându-se răzuirile şi frecările intense. Pe regiunea uscată se aplică unguente
sulfamidate, iodoformate, creolinate etc., protejate prin pansamente uşor compresive sau prin
spray-uri cu plastubol sau ankerplast, care formează o peliculă protectoare.

3.4. Cherafilocelul

Prin cherafilocel se înţelege o îngroşare a cornului peretelui la faţa lui internă, sub forma
unei coloane cilindrice, conoide sau neregulat alungită în direcţia tubilor de corn.
Etiopatogeneză. Cherafilocelul este consecinţa inflamaţiei circumscrise cronice, aseptice
sau septice, a membranei cheratogene. Boala este semnalată la cabaline şi este cauzată de
diverse traumatisme ale peretelui copitei, răniri la coroană, seime, înţepare cu caiaua etc.
Simptome. Cherafilocelul este localizat de obicei în pensă sau în zonele imediat laterale,
neînsoţit de regulă de şchiopături. Boala se descoperă întâmplător, cu ocazia potcovitului, când
la nivelul liniei albe se observă un semicerc cu convexitatea spre falangă. Dacă cherafilocelul ia
un aspect compact, fiind mai dezvoltat, atunci exercită compresiune asupra membranei
cheratogene şi a osului, determină leziuni atrofice în direcţia respectivă şi şchiopătură de sprijin.
Uneori, animalul pus în mers îşi flexează brusc membrul, similar cu aspectul pasului de cocoş.
Alteori, în masa cornoasă neregulată apar traiecte fistuloase şi cavităţi cu secreţie purulentă.
Prognosticul este grav când este prezentă şchiopătura şi cherafilocelul se reface.
Tratamentul în formele uşoare constă în subţierea cornului peretelui de aşa manieră
încât porţiunea respectivă să nu se mai sprijine pe potcoavă. În cazul apariţiei fistulelor se
practică ablaţia totală a zonei peretelui afectat, inclusiv cu cherafilocelul şi membrana
cheratogenă. Local, se aplică spray-uri cu antiinfecţioase şi cheratolitice.

3.5. Podofilita cronică ulceroasă

Podofilita cronică este o inflamaţie cronică, ulceroasă şi exsudativă a podofilului.

Etiopatogeneză. Boala este o complicaţie a diferitelor traumatisme, a seimelor profunde,

372
a pododermatitelor sau a unor tratamente iraţionale. Sub peretele cornului, podofilul se îngroaşă,
cu foiţele infiltrate, neregulate şi acoperite cu ţesut granular cu caracter aton. Când această boală
este urmarea unei seime profunde se observă scurgerea unui puroi seros în cantitate mică.
Simptome. Şchiopătura de diferite grade poate avea un caracter intermitent. Caracteristic
este că în zona cornului desprins este prezent un puroi seros, fetid. Dacă se decolează această
zonă, pe fundul podofilului îngroşat se observă mici ulceraţii.
Prognosticul este favorabil în formele uşoare şi rezervat în cele grave.
Tratamentul constă în ablaţia părţii cornoase afectate, subţierea cornului din jur şi
chiuretarea ţesuturilor necrozate. Aplicarea spray-urilor cu cheratoplastice sau a jecozincului,
asociat cu un pansament protector, asigură vindecarea şi reduce perioada de convalescenţă.

3.6. Încastelura

Încastelura este o modificare a formei copitei în anumite zone, unde cornul comprimă
asupra ţesuturilor subiacente, determinând fenomene inflamatorii şi atrofice locale.
Etiopatogeneză. Deficienţele de ordin igienic, mersul pe teren dur după obişnuinţa pe
teren moale, stabulaţia prelungită şi potcovitul defectuos pot duce la această afecţiune. Uscarea
pronunţată a ţesutului cornos, scoaterea din funcţie a aparatului amortizor, curăţirea prea
profundă a furcuţei la potcovit şi scurtarea peste măsură a călcâielor şi a barelor sau aplicarea
unei potcoave prea scurte sau cu suprafaţă de sprijin înclinată spre înăuntru, determină adeseori
încastelura călcâielor. S-a constatat o predispoziţie ereditară la caii cu copite strâmte.
Clasificare. După cauze şi modul de apariţie: încastelură primară (idiopatică) şi
secundară (simptomatică, complicaţie a macerării furcuţei sau a naviculartritei).
După regiunea unde se produce deformarea şi compresiunea: încastelura călcâielor,
coronară (a coroanei) şi plantară (a tălpii).
Simptome. În încastelura călcâielor, întâlnită mai des la membrele anterioare, călcâiele
sunt apropiate anormal, lacunele furcuţei sunt foarte strâmte, iar furcuţa este atrofiată. În cazul
încastelurii foarte pronunţate (de gradul III), barele sunt curbate, furcuţa, atrofiată aproape în
întregime şi călcâiele, încălecate. În repaus, membrul respectiv este ţinut spre înainte, uşor
flexat. Cornul copitei este dur, iar suprafaţa sa apare ceruită. Compresiunile asupra membranei
cheratogene, îndeosebi în faza de sprijin, determină mersul animalului cu paşi scurţi, evitând
solicitarea călcâielor, mai ales dacă deplasarea se face pe teren tare. Un element ajutător pentru
diagnostic este faptul că la despotcovire se constată lipsa suprafeţei lucioase de pe faţa
superioară a ramurilor potcoavei, întrucât nu mai funcţionează mecanismul amortizor al copitei.
Încastelura coronară se caracterizează printr-o gâtuire a întregului perete în sens
circular, sub coroană, forma copitei apropiindu-se de cea a unei clepsidre.
În încastelura plantară, copita tinde să ia formă de gheară, consecutiv boltirii foarte
pronunţate a tălpii, cu scurtarea diametrului antero-posterior şi mărirea celui transversal şi a
profilului convex al furcuţei.
Prognosticul este favorabil în încastelura mai puţin pronunţată şi la animalele tinere, însă
este grav în stadiile avansate ale bolii şi la caii bătrâni, întrucât este aproape imposibil a lărgi
renurile care s-au strâmtat şi deformat prin compresiune îndelungată.
Tratamentul urmăreşte suprimarea cauzelor (uscarea cornului, potcovitul defectuos,
macerarea furcuţei) şi a compresiunii dureroase asupra membranei cheratogene, asigurarea
condiţiilor igienice pentru un proces cheratogenic normal şi gimnastică funcţională specifică.
Pentru suprimarea compresiunii se subţiază cornul până la peliculă, în regiunile încastelate sau
se execută renuri parietale, pentru desîncastelare. Dacă se constată că s-au produs bleime seroase
sau serohemoragice, se aplică tratamentul indicat în pododermatita acută septică. Copitele se vor
curăţa mai mult în frunte sau se va întrebuinţa o potcoavă cu urechiuşe.

3.7. Macerarea sau putrefacţia furcuţei

373
 Este inflamaţia cronică a ţesutului velutos furcal, însoţită de fisurarea cornului furcuţei.
Macerarea furcuţei se caracterizează printr-un proces de cheratoliză putridă.
Etiopatogeneză. Cauza principală rezidă în lipsa de mişcare, care duce la o diminuare a
circulaţiei, cu repercusiuni asupra furcuţei, al cărei ţesut velutos se amendează, influenţând în
sens negativ cheratogeneza. Alte cauze se referă la lipsa de igienă a copitelor, stabulaţia pe
aşternut umed, îmbibat cu purin, potcovitul cailor cu tălpi de cauciuc, potcovitul cu colţi,
curăţirea exagerată a cornului furcal, contuziile de la nivelul călcâielor (bleimele) etc.
Simptome. De obicei, boala este localizată la membrele posterioare. În faza de debut,
leziunile adesea încep la nivelul lacunei mediane, al cărei corn este mascat şi îmbibat cu exsudat
purulent, de culoare închisă şi cu miros fetid. Exsudatul este consecinţa inflamaţiei ţesutului
velutos al furcuţei şi tinde să infiltreze progresiv întreaga furcuţă. În această fază, şchiopătura
lipseşte. Mai târziu, inflamaţia ţesutului velutos se întinde la cornul şi braţele furcuţei, care se
fisurează şi se înmoaie, ducând la transformarea întregului corn în grămezi de corn dezintegrat,
macerat, cu miros fetid. Şchiopătura, mică în intensitate, apare numai în cazurile când ţesutul
velutos furcal este descoperit şi cuzinetul plantar nu mai poate fi protejat. Cu timpul şi cornul
călcâielor se degradează, ducând la atrofia acestora şi la apariţia încastelurii. Procesul de
macerare al furcuţei atinge cu timpul şi bureletele perioplic şi cutidural, în progresiunea lui de la
nivelul bulbilor călcâielor. Inflamaţia acestor burelete dă naştere la o serie de cercuri anormale,
orientate de jos în sus şi care întretaie pieziş cercurile regulate de pe cornul copitei.
Prognosticul este favorabil în faza de debut şi rezervat când leziunile au atins furcuţa,
pentru că boala se poate complica cu crapodul.
Tratamentul profilactic vizează înlăturarea tuturor cauzelor care favorizează apariţia
bolii. Cel curativ preconizează toaleta riguroasă a furcuţei, prin spălare cu apă caldă şi săpun,
eliminându-se toate porţiunile de corn macerate. Cu ajutorul unor meşe de tifon se desfundă
lacunele mijlocii şi laterale de exsudatele purulente, după care cu reneta se excizează toate
porţiunile de corn desprinse până la nivelul ţesutului velutos. După uscarea copitei şi dezinfecţia
ei cu alcool, se pudrează suprafaţa furcuţei şi lacunele ei cu permanganat de potasiu, sulfat de
cupru sau oxid de zinc. În lacune, pulberea se introduce cu ajutorul tampoanelor, care se
schimbă la 2-3 zile. Pentru a favoriza mecanismul fiziologic al copitei şi pentru a ameliora
circulaţia locală, se recomandă plimbarea zilnică a animalului despotcovit sau potcovit cu o
potcoavă în semilună, pe teren moale şi neted, îngrijirea minuţioasă a copitei, scurtarea
călcâielor crescute prea înalte, menţinerea animalului pe tot timpul bolii într-un adăpost cu
aşternut curat şi bogat. După vindecare se recomandă ungerea furcuţei cu gudron vegetal.

3.8. Javartul cartilaginos

Este o boală caracterizată prin necroza progresivă a fibrocartilajului complementar,

însoţită de fistulă. Necroza fibrocartilajului este mai puţin gravă la membrele posterioare decât
la cele anterioare, datorită structurii fibromusculare mai pronunţate.
Etiopatogeneză. Javartul cartilaginos este produs de germenii piogeni ai necrozei, fiind
favorizat de slaba irigare a fibrocartilajelor. Boala are o incidenţă mai crescută iarna şi la
începutul primăverii, deoarece în acest sezon sunt mai frecvente rănirile la coroană şi
pododermatitele septice. Boala este favorizată de defectele de aplomb şi defectele cutiei de corn
(copite plate, cu călcâie joase), precum şi de potcovitul executat prost. Natura serviciului este un
factor predispozant important, animalele de tracţiune grea şi cele care lucrează pe drumuri
proaste fiind mai expuse cauzelor care provoacă apariţia javartului cartilaginos.
Simptomele sunt reprezentate de tumefacţia regiunii coroanei în dreptul fibrocartilajului,
prezenţa unor fistule la nivelul coroanei, în peretele cutiei de corn sau în talpă şi şchiopătură de
mică intensitate, care uneori poate lipsi. Concomitent, se instalează fenomenele de necroză, la
început în porţiunea posterioară a cartilajului, unde acesta este mai puţin vascularizat. Edemul
cald şi dureros din perioada de debut scade şi tumefacţia devine dură ca urmare a proliferării
ţesutului pericondral în jurul focarului de necroză. În regiunea coroanei, pe perete sau chiar în

374
talpă apar fistule, care comunică cu focarul necrotic. Prin ele se scurge un exsudat seropurulent,
cu fragmente de cartilaj necrozat, de culoare verzuie. Fistulele coronare sunt cele mai frecvente.
Când boala este o complicaţie a unei seime, fistulele apar în peretele cutiei de corn, iar când este
consecinţa unei bleime sau a cuiului de stradă, acestea se află pe faţa plantară. Indiferent de
sediul lor, fistulele au un traiect foarte variat, mai profunde în partea posterioară a
fibrocartilajului. Durerea locală este la început pronunţată, pentru ca pe parcurs să scadă şi să
reapară cu o intensitate crescută atunci când procesul de necroză atinge falangeta, ligamentele
colaterale anterioare sau a doua articulaţie interfalangiană. Şchiopătura este de intensitate
variabilă şi în raport cu gravitatea complicaţiilor care se instalează. În javartul fără complicaţii,
ea poate lipsi. Javartul cartilaginos se poate complica cu necroza ligamentului colateral anterior,
necroza falangetei, artrita piciorului, necroza falangei a II-a, a micului sesamoid şi a aponevrozei
plantare. Uneori se pot înregistra complicaţii tardive, cum ar fi formele cartilaginoase, deformări
ale copitei şi seime. Nu se recomandă sondajul fistulelor, deoarece poate să determine
propagarea infecţiei şi deschiderea capsulelor articulare, preferându-se radiografia, după
injectarea pe traiectul lor a unei substanţe de contrast.
Prognosticul este întotdeauna rezervat. Gravitatea prognosticului creşte atunci când
javartul se complică cu necroza falangetei, a ligamentului colateral sau cu artrita interfalangiană.
Tratamentul profilactic se bazează pe înlăturarea cauzelor care favorizează sau duc la
apariţia leziunilor specifice, iar cel curativ are ca obiectiv eliminarea fibrocartilajului afectat de
procesul necrotic, completată printr-un tratament cu antiinfecţioase.

3.9. Osificarea fibrocartilajelor complementare

Etiopatogeneză. Osificarea progresivă a fibrocartilajelor este frecvent întâlnită la caii de

muncă din oraşe sau la caii care fac servicii pe drumuri pietruite, asfaltate, accidentate, în pantă
etc. Printre cauzele favorizante se numără aplombul defectuos şi supraîncărcarea călcâielor.
Boala este mai frecventă la membrele anterioare şi mai ales la cartilajul extern. Ea nu este
determinată de o acţiune iritativă directă asupra fibrocartilajelor, ci apare ca o consecinţă a unui
dezechilibru circulator şi a unei munci de lungă durată pe drumuri lungi, pietruite, asfaltate. În
astfel de munci, fără perioadă de repaus, hiperemia accentuată din copită trece fără nici o
tranziţie de la circulaţia activă la o circulaţie de stază, fenomen urmat de o rarefacţie falangiană
şi de o congestie a ţesutului conjunctiv din jur, care duce la dispariţia fibrocartilajului şi la
înlocuirea lui cu un os. Diagnosticul de certitudine se pune prin radiografie.
Prognosticul este grav.
Tratamentul profilactic se referă la munca raţională a cailor, îngrijirea copitelor,
alimentaţia raţională şi duşuri reci pe copită în zilele călduroase. Cel curativ este de cele mai
multe ori paleativ. În perioada iniţială se recomandă repausul, băile şi duşurile reci, blocajul
novocainic pe cordonul vasculonervos. În faza de osificare evidentă se încearcă injecţii cu
denervin de o parte şi de alta a buletului, la nivelul cordonului vasculonervos şi decompresarea
formaţiunilor profunde prin subţierea cornului şi prin practicarea unor renuri adecvate. În
cazurile cronice şi voluminoase se recomandă cauterizarea în puncte penetrante a zonei
fibrocartilajului, completată cu aplicarea unei vezicători cu biiodură de mercur. Dacă
şchiopătura persistă, într-o formă de osificare voluminoasă, se recurge la nevrectomia plantară
sau chiar deasupra buletului, pentru a mai putea utiliza animalul pe o perioadă scurtă de timp.
Pentru ameliorarea şchiopăturii se indică subţierea anuală a cornului, în formă de
semilună, până la ţesutul cherafilos, în dreptul cartilajului afectat sau se vor practica renurile lui
Collin, modificate de Habacher. Concomitent cu acestea se aplică o potcoavă ortopedică.
Ramura potcoavei din dreptul cartilajului bolnav este mai lată pe faţa de jos, mai lungă şi cu
găurile mai anterioare, pentru a nu diminua şocurile care acţionează asupra cartilajului bolnav.

3.10. Călcătura la coroană

375
 Etiopatogeneză. Întâlnită mai frecvent la cabaline şi mai rar la bovine, contuzionarea sau
rănirea regiunii coronare are drept cauze defectele de conformaţie (piept strâmt), defectele de
aplomb, înhămarea defectuoasă, oboseala şi surmenajul, potcovitul defectuos sau cu colţi,
întoarcerile bruşte pe loc, coborârea pantelor mari şi unele boli nervoase (ex. imobilitatea).
Simptome. În călcătura de gradul I se produce o simplă escoriaţie epidermică, fără
şchiopătura animalului. În cele de gradul II, regiunea traumatizată este tumefiată, însoţită de o
inflamaţie exsudativă a buletului şi a regiunii coronare. În cele de gradul III, pielea şi ţesuturile
subiacente din regiunea coronară sunt strivite, ducând la tumefierea ţesuturilor şi la o
şchiopătură intensă. Rănirea regiunii este reprezentată prin soluţia de continuitate, situată la
frunte şi la umerii copitei sau la onglon şi excepţional de rar la nivelul sferturilor. Soluţia de
continuitate poate varia de la simpla înţepare sau rană până la rănile profunde, interesând toate
straturile, până la membrana sinovială articulară şi tendonul extensor al falangelor. Durerea
prezentă în rănile superficiale este mai mare, în cele profunde fiind exteriorizată printr-o
şchiopătură gravă. Evoluţia este rapidă, ducând la complicaţii de abces şi flegmon, caracterizate
prin apariţia unei tumefacţii calde, dureroase, cu exprimarea unui exsudat purulent din rană. În
rănile profunde penetrante este prezent revărsatul sinovial, ducând la pododermatita purulentă în
interval de câteva zile. Tumefacţia coronară în asemenea cazuri devine extrem de dureroasă,
însoţită de apariţia simptomelor generale, traduse prin febră, inapetenţă şi abatere.
Prognosticul este rezervat, din cauza complicaţiilor grave care pot surveni (flegmon
coronar, javart cartilaginos, podartrită etc.).
Tratamentul profilactic se referă la un potcovit raţional, folosind colţi iarna, care se scot
în grajd, la munca raţională a animalelor, la protejarea regiunii coronare prin dispozitive de
apărare etc. Tratamentul curativ urmăreşte atât prevenirea şi combaterea infecţiei, cât şi
stimularea proceselor de vindecare. Se face antisepsia chirurgicală, prin excizia cornului
desprins şi a ţesuturilor mortificate sau suspecte, cu asigurarea drenajului. La nivelul rănii se
practică o renură semilunară în peretele cutiei de corn şi se subţiază cornul, pentru a ajuta
decompresarea ţesuturilor inflamate. După sulfamidarea bogată a rănii sau tratarea ei cu diferite
spray-uri cu antibiotice, se aplică în jur o vezicătoare cu biiodură de mercur.
Rana este lăsată să evolueze descoperit sau se protejează prin pelicule cu diferite spray-
uri (plastubol, ankerplast, propolisvet) sau eter iodoformat 10%. În rănile profunde, complicate
cu podartrită, se fac injecţii intraarticulare, cu penicilină cristalină, în doze de 400.000 UI,
dizolvată în 5 ml ser fiziologic, timp de 5-6 zile consecutiv. Injecţiile cu denervin pe cordonul
vasculonervos palmar sau plantar pot completa tratamentul în unele cazuri mai grave.

3.11. Pasul de cocoş

Reprezintă flexia bruscă şi spasmotică a jaretului în timpul mersului la pas.

Etiopatogeneză. Pasul de cocoş poate însoţi spavanul, ariceala, cheloidul cicatricial sau
diferitele traumatisme din regiunea acropodială.
Simptomele apar brusc sau progresiv, mai semnificativ la începutul mersului. Flexia
bruscă variază ca intensitate, de la o formă uşoară, până la o flexie maximă şi spasmotică a
articulaţiilor grasetului şi jaretului, cu lovirea peretelui abdominal de către metatars. Flexia
rapidă a membrului bolnav este urmată de revenirea în sprijin la fel de repede. Simptomele bolii
sunt accentuate la începutul deplasării, urmând o atenuare ulterioară.
Prognosticul este grav în pasul de cocoş adevărat (idiopatic), întâlnit numai la cabaline,
cu apariţie bruscă sau progresivă şi rezervat în cel simptomatic.
Tratamentul chirurgical în pasul de cocoş idiopatic constă în tenotomia extensorului
lateral al falangelor sub nivelul articulaţiei jaretului, asociată cu blocajul novocainic al
simpaticului lombar şi vitaminoterapia din grupul vitaminelor B. Când pasul de cocoş este
simptomatic, atenţia trebuie îndreptată în sensul eradicării bolii primare.

4. Bolile aparatului locomotor la bovine

376
 4.1. Furbura acută

Etiopatogeneză. Rolul determinant în apariţia bolii îl au cauzele de natură toxică, în

urma hrănirii cu furaje bogate în proteine, mai ales cereale (orz, porumb), masă verde în cantităţi
mari (lucernă, trifoi), melasă sau furaje alterate. Boala este întâlnită mai cu seamă la animalele la
îngrăşat, la junincile gestante ce se transportă pe distanţe lungi şi în special la vacile cu producţii
ridicate de lapte, care primesc o raţie cu multe concentrate în apropierea fătării. În afară de
dezechilibrele alimentare, bolile infecţioase sau metabolice pot de asemenea provoca boala.
Această alergie este consecinţa unei autointoxicări, mai ales cu histamină, în urma decarboxilării
histidinei la nivelul intestinului. Boala, localizată la un membru, prin scoaterea acestuia din
sprijin, va duce la suprasolicitarea celuilalt, apărând aşa-zisa furbură de sprijin.
Simptome. Animalul are un mers rigid şi spinarea cifozată, iar pe parcursul bolii,
deplasarea devine mai dificilă, stă mai mult culcat şi se ridică mai greu. De asemenea, preferă să
stea sau să meargă pe un teren moale. Durerea din zona membranei cheratogene poate determina
animalul să se sprijine pe articulaţia carpiană în timpul hrănirii. Tremurăturile muşchilor
anconaţi sau fesieri sunt însoţite de transpiraţii. Modificările locale se caracterizează prin
sensibilitatea onglonului, a liniei deasupra coroanei şi a bulbilor călcâielor şi mai rar apare o
tumefacţie la acest nivel. Regiunea soleară este nemodificată, dar după câteva zile devine
galbenă ceroasă, mai moale, cu hemoragii posibile pe lângă linia albă abaxială. La presiunea
moderată a cleştelui de încercat copita, peretele onglonului este sensibil, însă numai în cazuri
sporadice se constată creşterea temperaturii locale. Caracteristică este pulsaţia arterelor digitale,
precum şi dilatarea venelor care drenează sângele din regiunea acropodiului.
Prognosticul este rezervat, unele cazuri evoluând spre furbura cronică.
Tratament. Pe cale generală se face tratamentul cu antihistaminice în doză mare şi
corticosteroizi, completat cu o venisecţie largă. Rezultatele corticoterapiei sunt diferite, de
obicei dispar simptomele tipice ale fazei acute, însă în multe cazuri, boala evoluează spre faza
cronică. Venisecţia largă acţionează probabil asupra patului vascular printr-un mecanism
compensator, descongestionând ţesuturile edemaţiate şi infiltrate din regiunea acropodială sau
prin stimularea formării histaminazei. Din raţie se exclud furajele concentrate, lucerna şi trifoiul.
Deconectarea animalelor se poate asigura prin neuroplegie (combelen, rompun). Tratamentul
local constă în hidroterapia rece a regiunii şi introducerea animalelor bolnave în grajduri cu
pardoseală moale, cu aşternut bogat sau în padocuri cu pământ. De asemenea, se poate utiliza
i.v. salicilatul de sodiu şi s.c. pilocarpina sau purgativele saline. Dacă apar tulburări hepatice se
injectează i.v. glucoză. Semidieta, timp de 2-3 zile, va consta în fânuri. Prevenirea furburii acute
se face printr-o furajare raţională şi prin tratarea cazurilor cu metrite sau retenţie placentară.

4.2. Furbura cronică

Etiopatogeneză. Incidenţa furburii cronice este mai mare ca cea a furburii acute, însă din
cauza simptomatologiei mai şterse de multe ori se recunoaşte mai greu şi trece neobservată.
Simptome. Se observă o uşoară cifozare, şchiopătură de gradul I, defecte de aplomb şi
sprijinul ongloanelor posterioare pe muchia rigolei de scurgere. Acestea se deformează, luând un
aspect plat, iar pe cornul parietal apar cercuri divergente. Călcâiul, mai înalt faţă de sol,
formează un unghi ascuţit cu acesta, iar articulaţia interfalangiană proximală şi articulaţia
metatarsofalangiană a membrelor posterioare este mult coborâtă. Poziţia falangei a III-a este
deviată faţă de perete şi talpă, iar presiunea falangei a III-a asupra corionului regiunii soleare
duce la formarea defectuoasă a ţesutului velutos şi la tendinţa de penetrare a falangei a III-a.
Aceasta este mult înclinată, încât este la numai 5 mm de suprafaţa de suport a masei corporale
preluate de deget, în timp ce porţiunea plantară a falangei este la o distanţă de 9-12 mm. De
aceea şi şchiopătura în furbură este caracteristică, contactul onglonului cu solul făcându-se
iniţial şi preferenţial pe călcâi şi apoi pe talpă. Furbura cronică poate coexista cu ulcerul podal

377
Rusterholz sau cu necrobaciloza interdigitală. Diagnosticul furburii cronice este dificil.
Anamneza luată corect şi corelată cu alimentaţia, parturiţia şi bolile aparatului de reproducţie pot
da informaţii preţioase. Sensibilitatea tălpii la presiunea cu cleştele este semnificativă, iar
radiografia laterală scoate în evidenţă modificările parţiale ale falangei a III-a.
Tratamentul are un efect ameliorator şi vizează asigurarea unui onglon corect. Astfel,
prin chiropodie se înlătură creşterea excesivă a peretelui şi a călcâiului. Ţesutul velutos se va
menaja, deoarece pe lângă traumatizarea membranei cheratogene se poate facilita penetrarea
falangei a III-a. Profilaxia este identică cu cea din furbura acută.

4.3. Pododermatita cronică necrotică a tălpii

Etiopatogeneză. Eroziunea cornului tălpii este produsă de F. necrophorus, mai ales în

regiunile unde clima este umedă şi se localizează mai frecvent la membrele posterioare şi la
onglonul medial. Factorii predispozanţi sunt umiditatea exagerată, condiţiile neigienice,
creşterea exagerată a cutiei de corn, stabulaţia în padocuri noroioase, laminita cronică şi calitatea
necorespunzătoare a cutiei de corn (depigmentată, sfărâmicioasă, moale, lipsită de elasticitate).
Vârsta joacă de asemenea un rol în apariţia bolii, fiind mai des întâlnită la animalele mai în
vârstă, a căror cutie de corn este mai moale, deci cu un grad mai ridicat de higroscopicitate.
Simptome. De obicei, boala trece mult timp neobservată, evoluează lent şi dacă nu se
complică cu alte afecţiuni rareori cauzează şchiopătură. La o examinare mai atentă a tălpii, mai
ales la nivelul călcâielor, se observă eroziuni cu aspect necrotic sau rugozităţi, semănând cu
crapodul cabalinelor. În formele mai avansate, zonele necrotice se unesc, se adâncesc şi au o
culoare negricioasă, afectând şi membrana cheratogenă. Dacă afecţiunea se întinde şi la
bureletul perioplic, atunci apar deformări ale ongloanelor, cornul devenind şi mai moale.
Pododermatita cronică se poate manifesta prin subţierea cornului regiunii soleare, când
talpa este de formă neregulată, cu ragade care variază ca dimensiune şi adâncime. Din aceste
ragade se prelinge o secreţie vâscoasă, fetidă. Această fază se poate complica cu laminita septică
sau cu o pododermatită profundă, bursita naviculară, însoţită de durere şi şchiopătură. Bacteriile
aerobe sunt asociate cu anaerobi, care găsesc condiţii favorabile de dezvoltare. Erodându-se,
călcâiele devin mai joase, suprasolicită tendoanele flexorilor şi fiind într-o tensiune permanentă,
favorizează îmbolnăvirea articulaţiei podale. Deseori apar defecte de aplomb. Infecţia cu F.
necrophorus poate viza linia albă, din care se scurge o secreţie de rea natură, alteori se
localizează în spaţiul interdigital, afectând toate membrele, iar şchiopătura este gravă.
Tratament. Dacă leziunile necrotice sunt limitate se îndepărtează ţesutul necrotic, iar în
cazul în care ele sunt confluente, cu secreţie fetidă, se excizează toată talpa. Intervenţia
chirurgicală se poate completa cu un talon ortopedic, care se fixează pe onglonul sănătos, în
scopul scoaterii din sprijin a celui bolnav. Pe regiunea soleară denudată se aplică negerolspray,
oxivet, propolisvet sau tinctură de cloramfenicol 10%. Pansamentul se schimbă la 1-10 zile,
până la vindecare. În formele uşoare, spray-urile antiinfecţioase şi cheratoplastice duc la
vindecare în 1-2 săptămâni. Izolarea animalului bolnav şi asigurarea unui aşternut curat este
obligatorie. În fermele unde se diagnostică boala, chiropodia este recomandată din 3 în 3 luni.

4.4. Ulcerul podal Rusterholz

Ulcerul podal este o pododermatită necrotică localizată în talpa onglonului, la locul de

inserţie al tendonului muşchiului flexor profund al falangelor, la joncţiunea călcâiului cu talpa,
mult mai aproape de marginea medială decât de cea laterală. Ulcerul nu are tendinţă de
epitelizare, fiind reprezentat printr-o granulaţie conopidiformă, asociată cu tumefacţia călcâiului
şi a coroanei. Poate să apară la vacile cu producţii mari de lapte, cu uger voluminos sau la taurii
cu masă corporală mare, precum şi la tăuraşii baby-beef de peste 300 kg. Localizarea ulcerului
podal la femele este mai frecventă la ongloanele laterale ale membrelor posterioare, iar la taurii
de reproducţie se întâlneşte mai des la ongloanele mediale. La animalele viguroase, care stau

378
aproape în permanenţă la frontul de furajare, ulcerul se constată mai des la membrele anterioare.
Ulcerul podal la animalele în stabulaţie apare în tot cursul anului, iar la cele în
semistabulaţie, la sfârşitul iernii. Boala este frecventă în anii cu precipitaţii abundente, din cauza
padocurilor noroioase, care diminuează prin umiditate rezistenţa ongloanelor.
Etiopatogeneză. La ora actuală se acceptă faptul că principala cauză a ulcerului podal la
bovine o reprezintă repartizarea inegală a greutăţii unui membru posterior la nivelul ongloanelor
(cel lateral este mai solicitat). La aceasta se adaugă factori multipli, legaţi de igienă, structura
anatomică a onglonului, flora polimicrobiană, construcţia adăposturilor şi selecţia unilaterală în
direcţia ugerului voluminos şi a creşterii exagerate a masei corporale. Prezenţa de osteoperiostite
în cazul repartizării neuniforme a masei corporale pe talpa onglonului traumatizează membrana
cheratogenă, producând inflamaţie, anemie, necroză şi în final ulceraţie.
Propagarea infecţiei pe cale ascendentă este uşurată de existenţa lojelor conjunctive
fibroadipoase din zona călcâiului, cât şi de peretele comun al fundului de sac inferior şi superior
al micii teci vaginale pentru tendonul muşchiului flexor profund al falangelor. Acest perete este
extrem de subţire şi un proces supurativ îl poate liza foarte uşor.
Simptome. Ulcerul podal poate evolua clinic sub o formă uşoară sau poate îmbrăca
forme grave, cu diferite complicaţii. În faza incipientă a bolii, în cazul ongloanelor necurăţate,
cu două sau trei straturi de talpă, ulcerul rămâne mascat. Alteori, cornul tălpii în zona de
predilecţie este mai moale, gri, maroniu sau hemoragic, sensibil la palpaţie şi percuţie. Ulterior
apare o şchiopătură intermitentă, cu deplasare greoaie, iar în staţiune, sprijin în pensă. Arterele
digitale pulsează mai puternic şi onglonul bolnav este mai cald. Ulterior, neliniştea în timpul
furajării este asociată cu scurtarea sprijinului pe piciorul bolnav. În formele grave, animalul
preferă decubitul, iar în staţiune evită să se sprijine pe piciorul bolnav. Producţia de lapte scade
simţitor, iar la animalele puse la îngrăşat, sporurile zilnice nu se realizează şi animalele slăbesc.
Infecţia ajunge la mica teacă sesamoidiană, la tecile tendoanelor muşchilor flexori şi prin
fistulele apărute se scurge o secreţie purulentă de rea natură. Infecţia poate viza evolutiv locul de
inserţie al tendonului flexor profund al falangelor, mica teacă sesamoidiană, teaca vaginală,
fundul de sac superior al articulaţiei interfalangosesamoidiene şi marea tecă sesamoidiană.
Tratamentul este chirurgical.

4.5. Încastelura

Boala se manifestă prin curbarea convexă a peretelui excentric al onglonului şi concavă a

celui concentric, astfel încât onglonul apare îndoit. Dacă procesul de încurbare progresează,
peretele extern se îndoaie tot mai mult, ajungând ca el singur să servească pentru sprijin, în locul
tălpii, care este împinsă axial, onglonul tinzând a se răsuci în tirbuşon.
Etiopatogeneză. Încastelura se poate întâlni la toate ongloanele, însă de regulă sunt
afectate ongloanele laterale ale membrelor posterioare, care suportă o greutate mai mare.
Această deformare se întâlneşte la animalele cu aplomb defectuos, întreţinute în stabulaţie
prelungită, pe o podea dură. Poate fi şi o predispoziţie ereditară.
Simptome. Şchiopătura variază în funcţie de gradul de deformare, iar animalele se
deplasează cu paşi scurţi şi cu precauţie.
Prognosticul este în general grav, îndeosebi când falangeta şi-a modificat deja poziţia.
Tratamentul constă în ajustarea cornului, pentru a readuce cutia cornoasă cât mai
aproape de forma normală şi gimnastică funcţională, punând animalele să meargă pe teren
moale. Animalele cu asemenea defecte vor fi excluse de la reproducţie, în primul rând taurii.

4.6. Artrita interfalangiană

Artrita interfalangiană este consecinţa uneori ireversibilă a tuturor leziunilor grave din
regiunea acropodială, neglijate sau netratate corespunzător.
Etiopatogeneză. Articulaţiile degetului la bovine, prin situaţia lor topografică, sunt

379
expuse la un număr mare de factori agresivi. În 90% din cazuri, artrita interfalangiană este de
natură traumatică sau prin extinderea unor afecţiuni supurative ale ţesuturilor din jurul
articulaţiei (inclusiv infecţioase). De obicei, artrita interfalangiană vizează articulaţia distală a
degetului. Dintre cauzele ocazionale foarte variate amintim: înţeparea cu furca sau în sârmă
ghimpată, răni profunde produse de obiecte ascuţite, sondarea neatentă şi brutală a unei răni
complicate din regiunea articulaţiei, injecţii intraarticulare fără o asepsie riguroasă. Infecţia
ascendentă, consecinţă a diferitelor boli ale extremităţii acropodiale, interesează onglonul lateral
în majoritatea cazurilor, cu localizarea la călcâi sau la partea externă a tălpii. Funcţional,
onglonul în partea postero-laterală are o rezistenţă mai redusă. La acest nivel, articulaţia
interfalangiană distală este separată de cutia de corn numai de ţesutul velutos, cuzinetul plantar,
aponevroza de întărire a perforantului şi sinoviala micii teci sesamoidiene. Deci, această parte a
tălpii este mai vulnerabilă şi chiar o leziune uşoară, dar netratată, se poate complica cu o artrită
interfalangiană. Punctul de plecare al artritei interfalangiene din talpă poate fi o bleimă, ulcerul
nespecific, dar mai ales ulcerul specific Rusterholz, corpii străini din talpă sau maceraţia tălpii în
urma fermentaţiei stratului de bălegar cantonat între ongloane.
Factorii favorizanţi intrinseci sunt selecţia unilaterală a vacilor de lapte, în direcţia
producţiei record şi neglijarea selecţiei în direcţia aplomburilor corecte, a ongloanelor mari şi
rezistente, capabile să preia uniform pe toată suprafaţa greutatea corporală. Carenţa în săruri
minerale şi o fixare deficitară a acestora, în special a fosforului în oase sau lipsa zincului, au
repercusiuni negative asupra calităţii cornului onglonului şi dermului regiunii acropodiale,
creând o predispoziţie la osteite la nivelul falangei a III-a.
Propagarea infecţiei se poate face pe cale ascendentă, din talpa onglonului, din cauza
lojelor fibroconjunctive adipoase şi prin sistemul limfatic. Factorii externi variaţi acţionează
printr-un debut inflamator, produc necroza ţesutului catifelat, abcese ale cuzinetului plantar şi
necroza flexorului profund al falangelor. Mica teacă sesamoidiană rezistă puţin infecţiei, finalul
fiind o sinovită purulentă şi osteomielita micului sesamoid. Când cauzele determinante şi
favorizante acţionează în regiunea coronariană sau interdigitală, propagarea infecţiei este
facilitată de ţesuturile moi şi prezenţa florei microbiene, în care caz infecţia se caracterizează
prin intensitate şi profunzime. Se distinge o formă intracapsulară şi o formă extracapsulară.
Forma intracapsulară apare la 2-4 zile după acţiunea agentului vulnerant şi corespunde
infecţiei sinoviale. Această formă se termină printr-o fază supurativă, când fundurile de sac
sinoviale sunt dilatate, iar inflamaţia provoacă o creştere a permeabilităţii sinoviale, cu trecerea
puroiului spre exteriorul capsulei. În forma extracapsulară, germenii patogeni lizează cartilajul şi
infecţia trece subcondral, în ţesutul osos spongios. Aceasta formă se finalizează cu osteomielita
falangei a III-a şi a extremităţii distale a falangei a II-a. Când este afectată marginea antero-
medială a articulaţiei se poate necroza tendonul extensorului anterior al falangelor. Toate
ligamentele care înconjoară articulaţiile interfalangiene sunt cuprinse într-o magmă purulentă.
După ce inflamaţia a atins intensitatea maximă se infiltrează ţesutul conjunctiv, apărând
un edem periarticular, o tumefacţie a bureletului onglonului bolnav. Intraarticular, sinovia
purulentă este mărginită de false membrane, de culoare galbenă. Când presiunea intraarticulară
ajunge la maximum, puroiul provoacă o spargere a capsulei, care prin intermediul unuia sau mai
multor traiecte fistuloase se elimină la nivelul pielii. Aceste traiecte fistuloase se deschid
deasupra cutiei de corn sau în regiunea coronară. Leziunile cartilajului articular sunt grave şi se
caracterizează prin ulceraţii de culoare albăstruie şi cu un aspect catifelat, iar în final apar leziuni
de osteomielită, când în falanga a III-a şi uneori a II-a se formează cavităţi umplute cu puroi gri
roşiatic. Falanga şi micii sesamoizi atinşi de caria osoasă îşi pierd forma şi devin sfărâmicioşi.
Simptome. Sunt prezente simptomele generale, iar şchiopătura este de gradul III, piciorul
fiind ţinut în semiflexie. Durerea este vie, iar ridicarea la insistenţele îngrijitorului este
anevoioasă şi sprijinul, imposibil. Animalul prezintă un mers caracteristic, ca în fractura unei
raze osoase. În 2-3 săptămâni, animalul ajunge la cahexie, ca şi în artrita jaretului, grasetului sau
paratuberculoză. Simptomele locale sunt caracteristice, date de aspectul tumefiat şi roşu violaceu
al bureletului în prima fază şi orificiile fistuloase ulterior. La palpaţia dureroasă a regiunii

380
acropodiale se scurge intermitent puroi de rea natură, cu resturi de ţesuturi necrozate, care
obstruând orificiul dau naştere la noi traiecte fistuloase. De obicei, boala se localizează la
membrele posterioare şi la degetele laterale. Subţierea tălpii cu reneta permite punerea în
evidenţă a unor traiecte prin care se poate drena puroiul. În 85% din cazuri, infecţia are o
localizare la nivelul articulaţiei distale, asociată cu sinovita micii teci sesamoidiene.
Tratamentul va ţine cont de faza de evoluţie a bolii şi de valoarea economică a
animalului. Când artrita interfalangiană vizează tăuraşi baby-beef, animale reformate şi când au
apărut complicaţii grave (artrita jaretului, grasetului, infecţia marii teci sesamoidiene, flegmonul
buletului, osteomielite) se recomandă sacrificarea de necesitate. În complicaţiile grave, şansele
sunt minime, iar convalescenţa este de lungă durată. Tratamentul are şanse de reuşită, cu
restabilirea funcţiei articulare, numai când acesta se face precoce, la 1-3 zile după producerea
traumei, înainte de instalarea leziunilor distrofice osteocartilaginoase intraarticulare.
Tratamentul cu antibiotice şi corticosteroizi, asociat cu hialuronidază ca factor de difuziune,
eficace în general în tratamentul artritelor, dă rezultate puţin satisfăcătoare în artrita
interfalangiană, din cauza suprainfecţiilor permanente şi a dificultăţii de jugulare a procesului
infecţios local. Eşecul în sinovita micii teci sesamoidiene este cauzat de difuzarea infecţiei şi a
procesului necrotic pe cale ascendentă, la tendonul flexorului profund al falangelor.
Tratamentul chirurgical poate viza un procedeu de menţinere a integrităţii degetului sau
un procedeu radical, de amputaţie a falangei a III-a şi eventual şi partea distală a falangei a II-a.
La nivelul fiecărei fistule se disecă pielea mult îngroşată, se excizează ţesuturile
necrozate şi cu ajutorul chiuretei Volkmann sau mai bine cu o freză stomatologică se
îndepărtează toate ţesuturile devitalizate, necrozate, creând totodată drenajul anatomic şi decliv.
Pulberile cu sulfamide şi antibiotice, precipitând şi solidificându-se cu secreţiile, blochează
scurgerea acestora. Menţinerea drenului de tifon 7-10 zile, schimbat la 2 zile şi aspersiunile cu
tinctură de cloracetamină 10%, precum şi spray-urile cu bactericide (propolisvet, duphaciclin)
sau eter iodoformat 10%, sunt capabile să întrerupă infecţia. După aplicarea unui pansament
protector pe extremitatea degetului bolnav, acesta va fi protejat împotriva umidităţii de o
substanţă grasă sau cu o bandă izolatoare. Pansamentul se va schimba la interval de 3-4 zile. Pe
talpa degetului sănătos se aplică un talon ortopedic de lemn. Scopul tratamentului ortopedic este
scoaterea din sprijin a onglonului bolnav, creându-se condiţii favorabile vindecării. Lipsa de
sprijin elimină durerea vie, inhibantă, a degetului bolnav. Căldura, prin pansamentul bogat în
vată, are rol sedativ, de îmbunătăţire a circulaţiei locale şi evită suprainfecţiile.
Procedeul radical de amputaţie este o metodă simplă, comodă şi cu o perioadă de
vindecare mai scurtă (3-4 săptămâni), dar cu unele dezavantaje. Un deget, chiar anchilozat fiind,
totuşi asigură un sprijin pe sol, preia o parte din masa corporală. Amputaţia joasă sau înaltă
transferă întreaga masă corporală pe celălalt deget, care după 1-2 ani suferă procese distrofice şi
poate prezenta diferite forme de panariţiu sau ulceraţii în talpă. De asemenea, la nivelul
degetului amputat pot să apară complicaţii, după 8-10 zile de la operaţie. Simptomele debutează
prin tumefacţia metatarsului, dureroasă la palpaţie, iar prin bont se scurge o secreţie purulentă
sau pot să apară abcese, flegmoane şi infecţia tecii sesamoidiene (osteomielită ascendentă).

4.7. Periostita podală

Este inflamaţia traumatică a învelişului oaselor regiunii acropodiale, întâlnită la animale

din sistemul de creştere intensiv sau din ferme mari (tăuraşii baby-beef şi vacile de lapte).
Etiopatogeneză. Activitatea osteofitică este mai accentuată la animalele în vârstă, iar
dacă nu depăşeşte anumite limite poate fi considerată ca un proces normal de îmbătrânire. La
animalele în vârstă, modificările osteoarticulare afectează diferitele părţi ale falangei distale,
inserţia tendonului extensor digital comun şi a tendonului flexor profund al falangelor. Periostita
podală este favorizată şi de creşterea în exces a ongloanelor. Implicaţii în aceste osteoperiostite
revin ligamentelor încrucişate, la nivelul de inserţie pe falangele a II-a şi a III-a şi pe osul
navicular, ligamentelor părţii axiale, cât şi tilomei cronice complicate. Periostita traumatică

381
însoţeşte frecvent fracturile vindecate ale falangelor a II-a şi a III-a sau ale osului navicular.
Simptome. Se observă o tumefacţie osoasă, care la palpaţie nu este dureroasă. La
deplasarea animalului se observă un mers rigid, iar actul montei se face mai greoi. Boala
produce apoi tulburări funcţionale şi locomotorii grave, observându-se un mers rigid şi dificil.
Radiografic, se observă că periostita se localizează pe suprafaţa articulară dorsală şi distală a
falangei a III-a. Aceste leziuni productive sunt considerate ca rezultat al reacţiei şi al
transformării osului sub influenţa unor factori statici şi dinamici.
Prognosticul este rezervat, deoarece procesele de osteoperiostită sunt ireversibile.
Tratament. Se va avea în vedere încetinirea evoluţiei bolii, prin ameliorarea condiţiilor
de întreţinere şi chiropodia bianuală, asigurându-se o repartizare uniformă a masei corporale.
Terapia în faza acută se face cu antiflogistice, rubefiante şi masaje cu alcool camforat, cu
rezultate incerte. Rezultate satisfăcătoare, în formele uşoare, se pot obţine cu substanţele
vezicante şi infiltraţia cu denervin. În formele cronice se pot încerca chiar cauterizări în puncte
penetrante, asociate cu substanţe vezicante, pentru a opri sau încetini dezvoltarea
osteoperiostitei. Diminuarea durerii şi îmbunătăţirea echilibrului circulator se asigură prin blocaj
novocainic, pe traiectul cordonului vasculonervos sau prin injecţii în puncte, cu denervin.

4.8. Abcesul articulaţiei buletului

Etiopatogeneză. Structura anatomică a articulaţiei buletului, caracterizată printr-o

capsulă articulară voluminoasă, cu teci sinoviale digitale ce facilitează marea mobilitate a
acesteia, este expusă infecţiilor ascendente. De obicei, infecţia se localizează limitrof primei
articulaţii interfalangiene şi apare ca o tumefacţie caldă, dureroasă. Consistenţa păstoasă este
decelată mai greoi, din cauza ţesutului fibros mai abundent la bovine pe partea plantară şi
interdigitală. Tumefacţia este mai evidentă în partea dorso-laterală şi dorso-medială a buletului.
În contextul creşterii intensive, diferitele traumatisme creează porţi de intrare a germenilor
piogeni. Alteori, boala poate fi consecinţa unei piemii, a gurmei sau a omfaloflebitei neglijate.
Simptome. Şchiopătura de diferite grade este în funcţie de faza procesului evolutiv al
abcesului. Înainte de deschiderea abcesului sau abcedarea spontană a acestuia, tumefacţia este
fluctuentă şi caldă. La palpaţie, articulaţia buletului este sensibilă. Tumefacţia se întinde în jos la
regiunea coroanei, iar sus până în regiunea fluierului. Piciorul este ţinut în flexie, sprijinindu-se
pe sol cu vârful ongloanelor. În infecţia ascendentă, şchiopătura este mai accentuată, la fel ca şi
în cazul pătrunderii procesului septic în articulaţie. În infecţia cantonată la articulaţie, puroiul se
elimină relativ rapid prin una sau mai multe fistule. Procesul septic duce la eroziunea cartilajului
şi la osteomielita segmentului falangian vizat. Ligamentul axial colateral şi intraarticular suferă
modificări necrotice, fără să fie distrus în totalitate, datorită densităţii lui. Sunt prezente şi
simptomele generale, iar diagnosticul de certitudine se pune pe baza examenului radiologic.
Prognosticul este grav. Când infecţia este localizată şi la tecile tendoanelor flexorilor
falangelor şi animalul adoptă decubitul, şansele de vindecare sunt minime.
Tratamentul este incert şi se face numai la animalele cu valoare economică deosebită.
Când apar fistule se deschide abcesul, se asigură drenarea corectă, raclarea ţesuturilor necrozate,
dialize cu ser fiziologic călduţ şi apoi cu soluţie de penicilină şi tripsină. Locul de elecţie pentru
deschiderea abcesului este partea dorso-laterală sau dorso-medială, între ligamentele laterale şi
tendonul extensor. Introducând în articulaţie un tub de dren cu câteva orificii laterale şi fixându-l
la piele, prin irigări zilnice cu antibiotice, corticosteroizi şi tripsină, timp de 6 zile, s-au obţinut
rezultate satisfăcătoare la începutul bolii. Tratamentul local a fost asociat cu antibioticoterapia
generală. Diminuarea durerii şi îmbunătăţirea stării generale îndreptăţesc ridicarea drenului şi
aplicarea unui pansament bogat, care se va schimba în funcţie de îmbibarea cu exsudate.

4.9. Necrobaciloza interdigitală

Este o infecţie cu caracter necrotic, acut sau subacut, vizând pielea şi ţesuturile

382
subiacente din spaţiul interdigital, produsă de F. necrophorus.
Etiopatogeneză. Incidenţa bolii este legată de anotimpurile umede şi reci, cât şi de
grajdurile unde nu sunt create condiţii de zooigienă. Rasele de vaci de lapte sunt afectate mai
frecvent. Vârsta nu joacă nici un rol în apariţia bolii, aceasta afectând atât viţeii de câteva
săptămâni, cât şi vacile bătrâne. Factorii predispozanţi sunt bălegarul, purinul şi noroiul, care
macerează pielea spaţiului interdigital, apoi macro- sau microtraumatismele, stabulaţia
îndelungată, un spaţiu interdigital larg şi în cazuri mai rare scabia. Necrobaciloza poate să apară
secundar în tilomă, dermatita verucoasă, panariţiul coronar, interdigital şi al călcâielor. Pe acest
fond apar fisuri longitudinale, cu exudaţie marginală. Urmează o creştere exuberantă a ţesutului
de granulaţie, care sângerează la cea mai mică atingere. Infecţia apare rapid şi poate fi însoţită
de o secreţie purulentă fetidă. Evolutiv, boala se finalizează printr-o necroză extinsă a spaţiului
interdigital, tipică infecţiei active necrobacilare, asociată la periferie cu dilacerări ale pielii. În
cazurile când tratamentul se neglijează, complicaţia cea mai gravă este artrita podală septică.
Simptome. Necrobaciloza vizează mai frecvent membrele posterioare. Şchiopătura este
de gradul I sau II, iar la palpaţia spaţiului interdigital, animalul reacţionează prin durere. Flexia
articulaţiilor metatarso-metacarpofalangiene, dar mai ales a celor interfalangiene proximale, se
face cu greutate şi este dureroasă. La o examinare mai atentă a pielii, în spaţiul interdigital se
observă crevase cu o exsudaţie fetidă. După câteva zile, regiunea coroanei se tumefiază, iar
unghiul spaţiului interdigital se deschide. Durerea vie este însoţită de şchiopătură de gradul III.
În această fază acută apar şi simptomele generale. Sfacelarea ţesutului interdigital apare în
câteva zile, urmată de un proces de refacere fibroconjunctivă. Alteori, sfacelarea pielii este
urmată de întinderea procesului necrotic în profunzime, vizând ţesuturile moi şi planul
osteoarticular acropodial. Rar, afectarea membranei cheratogene se soldează cu dezongulare.
Tratamentul se bazează pe o medicaţie antiinfecţioasă parenterală şi în aplicaţii locale,
după chiuretarea atentă a ţesuturilor necrozate (duphaciclin spray sau pudrări cu cicatrizim şi
tripsină, asociate cu un pansament protejat împotriva umidităţii prin bandă de izolare sau
vaselină). În faza de înmugurire a rănii, jecozincul poate scurta perioada de vindecare.

4.10. Hiperplazia interdigitală (tiloma)

Prin tilomă se înţelege inflamaţia cronică a pielii spaţiului interdigital, cu hiperplazia

papilelor dermice. Se caracterizează printr-un burelet dermoepidermic, care este mai evident în
partea anterioară a spaţiului interdigital, dar se poate întinde până spre călcâie.
Etiopatogeneză. Tiloma apare de obicei sporadic, la taurii şi vacile importate,
apreciindu-se că frecvenţa ei la toate membrele constituie o suspiciune a originii ereditare.
Condiţiile neigienice din adăposturi irită tegumentul spaţiului interdigital şi produc crevase fine,
iar epidermul se macerează, creându-se astfel condiţii prielnice pătrunderii germenilor.
Articulaţia joasă a buletului, degetele plate, particularităţile de dispoziţie ale ligamentelor
încrucişate şi o structură mai puţin compactă a ţesutului osos sau exostozele spaţiului interdigital
sunt factori etiologici. Păscutul pe mirişti, în zonele defrişate recent, parcurgerea unor distanţe
pe drumuri cu pietriş până la păşune, frigul şi diferitele produse chimice favorizează apariţia
bolii. Tiloma poate să apară şi ca un proces secundar reactiv, în urma panariţiului interdigital.
Simptome. Forma uşoară se caracterizează prin îngroşarea asimetrică a pielii spaţiului
interdigital, cu tegumentul intact şi elastic. Temperatura de la acest nivel este sensibil mai
ridicată, iar presiunea cu degetul pe spaţiul interdigital declanşează reacţie de durere. Deoarece
în această formă de debut, şchiopătura este absentă, boala nu este depistată decât mai târziu.
În forma gravă, ongloanele sunt îndepărtate ca urmare a inflamaţiei şi a prolabării
spaţiului interdigital, cu hipertrofia papilelor dermice. Uneori, tiloma, crescând excesiv, poate să
atingă solul. Alteori, pe suprafaţa tilomei apar ulceraţii, care sângerează la cel mai mic
traumatism. Membrul bolnav este ţinut în flexie, iar câteodată animalul îşi scutură piciorul.
Pielea interdigitală este congestionată, foarte sensibilă, caldă şi apoi edematoasă. Şchiopătura de
diferite grade finalizează tabloul clinic. De multe ori, aceste forme clinice de tilomă constituie

383
punctul de plecare al panariţiului. Neglijarea tratamentului duce la extinderea infecţiei în
profunzime, complicându-se cu artrita podală. Alteori, tiloma poate coexista cu ulcerul podal sau
cu boala liniei albe. În această situaţie, părţile laterale ale tilomei fiind în contact cu suprafeţele
axiale ale degetelor, sunt deseori infiltrate, necrozate şi cu exsudaţie fetidă.
Tratamentul în formele uşoare urmăreşte involuţia sau oprirea procesului hipertrofic,
folosind diferite spray-uri sau jecozinc, timp de 10-20 zile.
În formele grave se practică tratamentul chirurgical, prin excizarea radicală atât a
tilomei, cât şi a ţesuturilor necrozate sau devitalizate din jur. Animalul se vindecă în 14-21 zile.
Pornind de la ideea că iritaţiile şi traumatismele asupra spaţiului interdigital determină tiloma, în
faza de cicatrizare a bolii sau pentru a evita recidiva, aplicarea technovitului sub forma unui
pantof s-a dovedit a fi eficientă. În vederea apropierii ongloanelor mult îndepărtate şi a evitării
pătrunderii corpilor străini în spaţiul interdigital, unii autori recomandă o placă metalică, prinsă
în caiele şi la care se sudează patru şuruburi, pentru a evita alunecarea animalului.

4.11. Abcesul călcâiului

Este un proces infecţios limitat la nivelul ţesutului fibros al cuzinetului plantar.

Etiopatogeneză. Boala apare sporadic şi de obicei este urmarea unei înţepături sau a unor
microtraumatisme repetate sau apare ca o complicaţie a pododermatitei cronice necrotice,
necrobacilozei interdigitale, bursitei naviculare septice, artritei podale, avulsiei parţiale de corn.
Simptome. În zona călcâiului apare o tumefacţie dureroasă şi caldă, care se extinde
progresiv peste coroană. În funcţie de procesul exsudativ, dimensiunea şi conţinutul abcesului
poate fi dură sau moale, mai mult sau mai puţin dureros. De regulă, abcesul este localizat în
profunzime, coincizând cu procese supurative limitrofe. Deseori, piciorul este scos din sprijin,
acesta făcându-se pe vârful onglonului. Când abcesul are o circumferinţă de 4-5 cm şi este
localizat mai la suprafaţă, poate să abcedeze singur, situaţie în care şchiopătura dispare, iar după
1-2 săptămâni, vindecarea se realizează după acest drenaj spontan.
Tratamentul constă în deschiderea abcesului în poziţia cea mai declivă. Se evacuează
conţinutul, iar în cavitate se fac aspersiuni cu eter iodoformat 10% sau spray-uri cu antibiotice.
Pentru a evita reinfectarea se aplică un pansament protector.

4.12. Flegmonul interdigital (panariţiul)

Etiopatogeneză. Panariţiul este o infecţie chirurgicală determinată de o floră

polimicrobiană, favorizată de un complex de factori: condiţiile neigienice din adăposturi,
construcţia deficitară a acestora (paturi scurte şi fără pantă, podea dură, din ciment, grătare şi
fose înfundate), stabulaţia îndelungată şi supraaglomerarea animalelor puse la îngrăşat,
neajustarea periodică a ongloanelor şi deficienţele în furajarea animalelor.
Stafilococii, streptococii, C. pyogenes şi F. necrophorus au afinitate pentru piele,
streptococul, pentru ţesutul subcutanat şi C. pyogenes, pentru ţesutul osteoarticular. Propagarea
infecţiei de la suprafaţă în profunzime este facilitată de continuitatea lojelor fibroconjunctive, de
reţeaua limfatică şi de o reactivitate mai scăzută a acestei specii.
Simptome. Se pot distinge cinci forme, care reprezintă fazele evolutive ale bolii.
În panariţiul cutanat este afectată pielea din zona coronară sau din spaţiul interdigital.
Boala se caracterizează prin eritem, căldură şi sensibilitate localizată. Această dermatită
exsudativă are tendinţa de a se întinde la suprafaţă şi în profunzime. Animalul prezintă de obicei
o şchiopătură de gradul I sau II, starea generală fiind puţin modificată. Este cea mai uşoară
formă de panariţiu, vindecarea obţinându-se în 4-7 zile.
Panariţiul subcutanat se caracterizează prin apariţia unuia sau a mai multor abcese sau ia
aspectul unui flegmon interdigital (când ongloanele sunt depărtate între ele) sau coronar. După
câteva zile apar fistule, din care se scurge un puroi de rea natură, iar în urma sfacelării pielii
rămân zone ulcerative, care treptat se acoperă cu ţesut de înmugurire. Şchiopătura este în general

384
de gradul II, regiunea coronară este tumefiată, dură şi hiperemiată puternic şi mai rar de
consistenţă păstoasă, sângerând foarte uşor. Procesul septic poate provoca limfangita
flegmonoasă sau gangrenoasă, care ajunge uneori până la bulet şi chiar în regiunea metacarpului
sau a metatarsului. Pielea este acoperită de un exsudat seros, gălbui, iar din loc în loc apar insule
fluctuente, care deschizându-se spontan dau naştere la fistule. În această fază apar exongulări
parţiale, în urma tulburărilor vasomotorii de la nivelul falangetei sau al falangei a II-a.
În panariţiul profund, tendinos, osos şi articular, din cauza proceselor supurative şi
necrotice, şchiopătura este de gradul III şi starea generală a animalului se înrăutăţeşte.
Tulburările circulatorii agravează rarefacţia hiperemică a falangelor a III-a şi a II-a, infecţia
îmbrăcând simptomatologia podartritei purulente sau a osteomielitei.
Radiologic, se pot decela procese de rarefacţie osoasă şi osteofite.
Prognosticul este favorabil în panariţiul cutanat, rezervat în panariţiul subcutanat şi grav
în panariţiul tendinos, respectiv osteoarticular. Chiar după vindecare, este posibil ca regiunea
acropodiului să rămână anchilozată.
Tratamentul este chirurgical şi trebuie să satisfacă următoarele deziderate: (1) să elimine
factorii care au jucat un rol determinant sau favorizant în apariţia bolii; (2) să juguleze şi să
combată procesul infecţios instalat în regiunea acropodială; (3) să asigure drenarea exsudatelor
şi îndepărtarea ţesuturilor necrozate şi devitalizate, creând totodată condiţii favorabile pentru o
bună circulaţie; (4) să combată durerea şi să stimuleze vindecarea leziunilor principale şi a
complicaţiilor secundare. La amputaţia degetului se va recurge numai in extremis.

4.13. Tenovaginita septică

Etiopatogeneză. De obicei, tenovaginita este consecinţa extinderii ascendente a

diferitelor boli podale complicate (ulcerul podal, podotroşilita supurativă, pododermatita
profundă, panariţiul osteotendinos etc.), la care se adaugă factorii predispozanţi (stabulaţia
permanentă pe pardoseală de ciment, respectiv grătar, paturile scurte, neglijarea igienei
ongloanelor, traumatismele etc.).
Simptomele se traduc prin tumefacţia zonei tendoanelor flexorilor şi mai rar a
extensorului comun al falangelor. În faza acută, regiunea buletului este caldă şi uşor dureroasă.
Deasupra articulaţiei buletului, tecile tendinoase ale celor două degete sunt edemaţiate şi
dureroase, producând şchiopătură. În caz de înţepături sau răni, iniţial apare o scurgere sinovială
nemodificată, care apoi devine tulbure şi cu flocoane de puroi. În asemenea situaţii, tumefacţia
este redusă, însă odată cu agravarea infecţiei şi neasigurarea unui drenaj corect se produce
acumularea lichidului sinovial şi dilatarea tecilor sinoviale tendinoase, care devin evidente. În
cazuri grave, teaca tendonului se poate necroza, permiţând formarea abceselor, care se deschid
spontan la exterior sau puroiul se elimină prin una sau mai multe traiecte fistuloase.
În procesele septice cronice se formează un ţesut fibros, astfel că regiunea este îngroşată,
insensibilă şi rece. Uneori, între teaca tendonului şi tendon se formează aderenţe.
Prognosticul este favorabil în faza de debut, rezervat când nu s-a efectuat prompt
drenajul şi grav dacă este prinsă şi articulaţia.
Tratamentul are în vedere în primul rând drenarea sinoviei infectate şi în al doilea rând
dializa cavităţii tecii sinoviale tendinoase cu ser fiziologic călduţ, urmată de irigarea cu soluţii cu
antibiotice şi tripsină. În fistulă sau prin incizia făcută se fixează o canulă din plastic, prin care
zilnic, o dată sau de două ori, se fac dialize cu soluţii de antibiotice, până ce lichidul sinovial are
un aspect normal (5-7 zile). Dacă infecţia pleacă de la inserţia tendonului flexorului profund al
falangelor, atunci se excizează tendonul necrozat şi ţesuturile devitalizate. Când drenajul este
nesatisfăcător, se va practica o tenectomie parţială în regiunea articulaţiei buletului, unde
tendonul flexorului profund se divide pentru cele două degete. Tratamentul local va fi completat
cu antibioticoterapia pe cale generală. Vindecarea se produce în general printr-o reacţie
inflamatorie a întregii teci a tendonului, cu aderenţe la tendon, încât regiunea fluierului şi a
buletului va fi semnificativ îngroşată. În cazul când prin tratamentul medicamentos nu s-a

385
sterilizat lichidul sinovial, riscurile formării unor noi abcese sau fistulizări nu sunt excluse.

4.14. Luxaţia muşchiului biceps femural

Este o afecţiune întâlnită rar la bovinele cu stare de întreţinere mediocră, permanentă sau
recidivantă, când muşchiul revine spontan la poziţia normală, pentru ca ulterior să reapară.
Etiopatogeneză. Porţiunea cranială a bicepsului femural, la a cărei margine anterioară
aderă fascia lata şi care acoperă articulaţia coxofemurală, permite marelui trohanter să basculeze
pe sub ea în timpul mersului. În unele situaţii se poate întâmpla ca această margine a muşchiului
să rămână blocată înapoia marelui trohanter în timpul unei extensii forţate a femurului, formând
un relief musculos ca o coardă, care fixează osul în această poziţie. Alteori se deşiră fascia lata şi
marele trohanter se angajează în această soluţie de continuitate.
Simptomele se traduc prin şchiopătură bruscă, poziţia în extensie a articulaţiei
coxofemurale, a grasetului şi a jaretului şi formarea sub piele, înapoia marelui trohanter, a unui
burelet musculos, nedureros la palpaţie. Este caracteristică extensia spre înapoi a membrului
bolnav, situaţie în care flexia articulaţiilor este imposibilă.
Prognosticul este favorabil spre rezervat.
Tratamentul constă în miotomia subcutanată sau descoperită a marginii anterioare a
bicepsului femural, cu reluarea spontană a mişcărilor normale ale articulaţiilor care erau blocate.

4.15. Ruptura muşchiului fibular al treilea

Etiopatogeneză. Mişcările de apărare şi alunecările spre înapoi sunt factori de

cauzalitate. Ruptura are loc în regiunea gambei, unde muşchiul fibular al treilea este situat între
muşchii tibial anterior şi extensor anterior al falangelor. La bovine şi la câine, ruptura se produce
la nivelul inserţiei tendonului său proximal pe femur, în zona porţiunii sale cărnoase.
Simptomele se traduc prin imposibilitatea flexării jaretului, în timp ce metatarsul atârnă
inert şi i se pot imprima uşoare mişcări de pendulare. Dacă se prinde fluierul piciorului şi se
trage înapoi, se pot aduce gamba şi metatarsul în linie orizontală. În cazul când la bovine,
traumatismul vizează ţesutul muscular, se poate observa o zonă sensibilă, cu edem inflamator şi
uneori cu hematom. În mers se observă că metatarsul nu se flexează şi rămâne aproape vertical.
Prognosticul este favorabil, vindecarea realizându-se în interval de o lună.
Tratamentul constă în repausul animalului şi aplicarea de revulsive.

4.16. Bursita bicipitală

Reprezintă inflamaţia septică sau aseptică, acută sau cronică, a bursei sinoviale care
facilitează alunecarea tendonului proximal al muşchiului biceps brahial peste culisa bicipitală.
Etiopatogeneză. Afecţiunea este determinată de eforturi violente de tracţiune.
Simptomele în forma acută se caracterizează printr-o tumefacţie dureroasă la nivelul
bursei bicipitale. Forma supurativă este consecinţa unei metastaze sau a unei răni penetrante,
când pe lângă simptomele locale specifice supuraţiei intraarticulare, animalul reacţionează prin
modificările marilor funcţii, din cauza procesului septic.
Formele cronice sunt însoţite de osteofite şi distensia bursei. În mers, pasul este foarte
scurt, cu dificultăţi de flexare a articulaţiei scapulohumerale, onglonul fiind tras pe sol. În
repaus, animalul ţine membrul în semiflexie, înapoia liniei de aplomb, cu sprijinul pe fruntea
ongloanelor. Încercările de a trage membrul înapoi se soldează cu reacţie dureroasă accentuată.
Un simptom caracteristic se observă când forţăm animalul să se deplaseze înapoi, acesta
trăgând membrul bolnav fără a flexa articulaţiile.
Prognosticul este grav.
Tratamentul constă în injecţii cu glucocorticoizi şi penicilină la nivelul bursei bicipitale,
fie zilnic, timp de 3-4 zile, fie la intervale de 3-4 zile, de trei ori. Ultimele injecţii vor fi

386
precedate de administrarea de ACTH. Pentru a preveni recidivele, zilnic se pot face uncţionări
cu o pomadă cu iodură de potasiu 10%, iar în forma cronică, cauterizări asociate cu vezicaţii.

4.17. Edemul angioneurotic

Este o boală alergică, caracterizată prin edemul unuia sau al ambelor membre anterioare.
Etiopatogeneză. În apariţia bolii sunt incriminaţi factori endogeni neelucidaţi şi factori
exogeni, cum ar fi furajele bogate în histamină.
Simptome. Se observă o congestie locală, cu apariţia unui exsudat, urmat de edem.
Afecţiunea are un debut rapid, de câteva ore, membrul bolnav fiind tumefiat şi prezentând în
partea posterioară a articulaţiei carpiene ragade, iar la nivelul ţesutului conjunctiv subcutanat, o
serozitate gălbuie. Edemul cuprinde articulaţia cotului, fapt ce face dificilă sau imposibilă flexia
articulaţiei carpiene. Animalul se deplasează greu, având parcă o proteză („picior de lemn”).
Tratamentul nu este necesar în formele uşoare (administrarea antihistaminicelor).

4.18. Ruptura şi dezinserţia tendonului lui Ahile

Etiopatogeneză. Boala este o tehnopatie, întâlnită uneori în fermele de tineret taurin

(efort excesiv, contuzii puternice, contracţii bruşte ale muşchilor, căderi, alunecări etc., iar
uneori smulgerea se face împreună cu porţiuni de ţesut osos, prin detaşarea nucleului calcanean).
Simptome. Prin palpaţie se percepe soluţia de continuitate tendinoasă, care este însoţită
uneori de o tumefacţie dureroasă. Încercarea de sprijin pe membrul bolnav determină flexia
pronunţată a jaretului, iar fluierul adoptă o poziţie oblică şi apropiată de orizontală, atingând
solul. În cazul rupturii şi a flexorului superficial nu se mai face sprijinul pe membrul bolnav, iar
animalul adoptă atitudinea câinelui şezând. Când afecţiunea este localizată la ambele membre,
animalul stă mai mult culcat, astfel că se produc răni decubitale, abcese şi flegmoane.
Prognosticul în ruptura completă sau dezinserţia tendonului lui Ahile este grav.
Tratament. Animalele mari se sacrifică, iar la cele mici se poate încerca tenorafia şi
imobilizarea regiunii prin aplicarea unui bandaj, care se menţine 4-6 săptămâni.

4.19. Parezia spastică

Este o boală cu evoluţie progresivă şi etiologie obscură, care afectează unul sau ambele
membre posterioare. Boala se caracterizează prin scurtarea muşchilor gastrocnemieni, precum şi
a tendonului lui Ahile, fapt care determină extensia accentuată a articulaţiei jaretului.
Etiopatogeneză. Cele mai multe cazuri se înregistrează la viţeii în vârstă de 2-9 luni,
factorii predispozanţi fiind stabulaţia, rasa (Holstein, rasele de carne) şi fătările din lunile
noiembrie şi decembrie. Unii autori consideră că boala are un caracter ereditar, iar alţii susţin
ipoteza conform căreia boala ar fi mai mult de natură miopatică, decât de natură nervoasă. În
unele situaţii s-au găsit leziuni de miozită, produse de către sarcocişti.
Simptome. Piciorul posterior bolnav este întotdeauna într-o extensie forţată. Membrul
apare drept, unghiul cranial al articulaţiei jaretului fiind de aproape 180 o. Multe dintre animale
pot prezenta la începutul bolii un mers normal, însă la un examen mai atent, în deplasare,
membrul este puţin mai lung, iar în repaus, animalul are tendinţa de a-şi menţine piciorul în
suspensie uşoară. De asemenea, la intervale destul de scurte, se constată spasme sau mişcări
bruşte ale membrului. După câteva săptămâni, extensia forţată a articulaţiei jaretului se observă
cu uşurinţă. Tendonul muşchilor gastrocnemieni se află într-o tensiune mult mai mare decât
tendonul muşchilor de pe partea opusă membrului bolnav. Piciorul este orientat semnificativ
înapoi, luând foarte puţin sprijin sau uneori deloc (sprijin în vârful ongloanelor). Uneori se poate
observa o uşoară adducţie a membrului bolnav, iar în mers se remarcă o balansare înainte a
membrului, sub forma unei pendulări. Din această cauză, animalul îşi târăşte piciorul bolnav, iar
vârful onglonului va fi uşor tocit. Membrul bolnav se flexează cu destulă uşurinţă şi fără reacţie

387
dureroasă, însă revine rapid în extensie. Reflexul rotulian este exagerat. Când sunt afectate
ambele membre posterioare, animalul încearcă să ia sprijin mai mult pe membrele anterioare,
care sunt orientate spre înapoi. Pe imaginea radiografică a membrului afectat se observă o
curbură anormală a extremităţii distale a diafizei tibiale, o lărgire a spaţiului dintre tibie şi
primul rând de oase tarsiene, prezenţa unor exostoze de jur împrejurul extremităţii distale a
epifizei tibiale, o exagerare a curburii calcaneului şi o lărgire a liniei epifizare a tuberozităţii
calcaneului.
Tratamentul constă în intervenţia chirurgicală, prin tenotomia corzii jaretului sau
nevrectomia nervului tibial, care inervează muşchii gastrocnemieni. Profilaxia constă în faptul
că animalele bolnave nu vor fi admise la reproducţie.

4.20. Paralizia progresivă a membrelor posterioare

Este o boală incurabilă şi progresivă, care afectează taurinele adulte, caracterizată prin
spasme tonice şi clonice ale musculaturii unuia sau a ambelor membre posterioare.
Etiopatogeneză. Etiologia nu este bine cunoscută (leziuni în uncleul roşu din encefal şi
în substanţa reticulată din măduva spinării, la care se adaugă caracterul ereditar).
Simptome. Spasmele se manifestă iniţial la musculatura unuia sau a ambelor membre
posterioare. Când animalul se ridică, membrele posterioare sunt extinse caudal şi par a fi fixe şi
imobile. Spasmele progresează şi prind şi regiunea lombară. Rareori, spasmele se extind la
musculatura gâtului şi a membrelor anterioare, caz în care capul este întins pe gât şi membrele
anterioare sunt înaintea liniei de aplomb. Crizele spasmotice durează câteva minute, fără ca
animalul să-şi piardă cunoştinţa. Iniţial, crizele apar la intervale de luni sau săptămâni, însă pe
măsura evoluţiei bolii se repetă tot mai des. În timpul crizei, animalele par înţepenite, refuză
deplasarea sau, forţate să o facă, au un mers necoordonat şi mişcă coada rigid. Crizele se pot
declanşa prin diferiţi stimuli: zgomote stridente, lovire, ridicare bruscă, sprijin pe muchia rigolei
de scurgere, încercări de deplasare laterală a animalului, ataşarea mameloanelor la aparatul de
muls, presiuni pe regiunea sacrală. În cazuri avansate de boală, animalul slăbeşte, producţiile
scad, transpiră după crize şi este apatic. Boala nu a fost descrisă la animalele care în majoritatea
timpului sunt pe păşune sau în padocuri spaţioase, beneficiind de mişcare.
Tratamentul curativ nu a dat rezultate. Ameliorări temporare s-au obţinut în urma
administrării vitaminei D, a fenilbutazonei şi a sedativelor (ex. barbiturice). Profilaxia vizează
excluderea de la reproducţie a femelelor sau a masculilor care prezintă această afecţiune.

5. Bolile aparatului locomotor la ovine

5.1. Pododermatita gangrenoasă a oilor

Boala se poate manifesta prin inflamaţia pielii spaţiului interdigital al regiunii coroanei
ongloanelor, până la apariţia unor aspecte anatomice flegmonoase sau necrotice şi decolarea
progresivă a cornului, însoţită uneori de exongulare. Afecţiunea este exteriorizată mai frecvent
printr-o inflamaţie necrotică a membranei cheratogene, îmbrăcând deseori un caracter
gangrenos, cu formarea unui exsudat cazeopurulent fetid.
Etiopatogeneză. Iniţial s-a considerat că boala este produsă de F. necrophorus, însă
încercările de a reproduce boala prin inoculări de culturi au rămas infructuoase. Astfel,
majoritatea autorilor acceptă etiologia piogenă polimicrobiană, izolându-se din focar o mare
varietate de germeni piogeni cu acţiune sinergică: F. necrophorus, E. coli, C. pyogenes,
streptococi, stafilococi, virusul epiteliotrop al ectimei etc. Caracterul contagios al bolii a fost
confirmat, însă nu întotdeauna se poate reproduce experimental. Păşunile şi saivanele unde au
stat oile bolnave constituie pentru cele sănătoase, dar cu leziuni de continuitate, focare de
infecţie. În declanşarea bolii intervin şi factori favorizanţi: schimbările bruşte de temperatură,
umiditatea, aşternutul cu reacţie alcalină, suprafaţa umedă a solului din staul sau saivan, păşunile

388
mlăştinoase. Stabulaţia în saivane din timpul iernii şi al primăverii, care duce la creşterea
procentului de apă în corn, care devine moale şi puţin rezistent, creşterea ongloanelor în exces
(talpa dublă), aşternutul în putrefacţie şi cu fecale, macerarea cornului tălpii şi dezvoltarea unor
procese septice anaerobe, diferitel traumatisme, în special ale pielii spaţiului interdigital, cu
ocazia deplasării pe drumuri cu noroi, pietriş, mirişti, menţinerea şi uscarea în spaţiul interdigital
a noroiului argilos, toate creează porţi de intrare pentru agenţii cauzali ai bolii. De obicei,
procesul septic începe în talpă, la nivelul liniei albe, spre partea axială a ongloanelor, de unde se
propagă ascendent la coroană şi spaţiul interdigital, finalizându-se uneori cu dezongularea totală
sau parţială. De asemenea, călcâiul este un loc prioritar de cantonare a procesului piogen, iar
când ajunge la bureletul cutidural, pielea se inflamează şi cornul se decolează progresiv.
Simptome. În cele mai multe cazuri, boala debutează cu o uşoară exsudaţie a pielii
spaţiului interdigital, cu exfolierea epidermului. Secreţia cleioasă este fetidă şi aglutinează perii.
Dupa toaleta chirurgicală locală se pot observa zone dermoepidermice denudate, de culoare
roşie. Durerea în această fază este minimă şi oile nu prezintă încă şchiopătură. De regulă, în
această perioadă se produce infecţia cu germeni piogeni. Urmează perioada de incubaţie, mai
lungă sau mai scurtă, în funcţie de natura, virulenţa germenului şi reactivitatea organismului.
Simptomele instalării procesului infecţios, dacă boala s-a localizat la pielea spaţiului
interdigital, se manifestă prin congestie, tumefacţie şi durere. De la bun început, infecţia se
caracterizează prin macerarea tălpii, fie a unor zone din peretele cornului, fie a pielii regiunii
coronare, fiind prezent un exsudat cenuşiu, cu miros caracteristic. După curăţirea ongloanelor
apare între talpă şi ţesutul velutos un exsudat ihoros, purulent, cu aspect cazeos, care determină
desprinderea tălpii. Procesul necrotic difuzează progresiv şi ascendent între lamele podofiloase
şi cherafiloase, spre coroană. Pielea spaţiului interdigital din regiunea coroanei se tumefiază şi
apar pe suprafaţa ei mici vezicule, din care prin spargere se scurge un exsudat seros, care
umectează perii. În locul veziculelor sparte rămân ulcere cu margini neregulate, acoperite de un
exsudat galben gri, murdar şi fetid. Desprinderea tălpii sau a peretelui devine totală şi membrana
cheratogenă rămâne descoperită pe toată întinderea ei. În decursul evoluţiei procesului
septiconecrotic se poate constata formarea unui flegmon coronar sau a unor abcese limitrofe
bureletului cutidural, ce se pot deschide spontan şi din care curge un puroi dens. Alteori rămân
fistule din care se prelinge un puroi de rea natură. Aceste forme coincid cu diminuarea durerii şi
cedarea tumefacţiei. În formele grave apar complicaţii septice, care vizează tendoanele, tecile
sinoviale şi articulaţia. Osteomielita este complicaţia cea mai gravă a pododermatitei
gangrenoase, care se localizează mai frecvent la membrele anterioare.
La începutul bolii, animalul se deplasează greu şi rămâne în urma turmei, apoi apare o
şchiopătură moderată, care pe măsură ce procesul necrotic se întinde devine mai intensă,
animalul stând mult în decubit sau păşunează stând în genunchi. Starea generală este alterată,
apetitul este scăzut, febra epuizează rezervele de apărare ale orgasnismului, producţiile scad, iar
starea de cahexie a animalului prevesteşte moartea. La necropsie se constată complicaţii
digestive, pulmonare şi hepatice (abcese). La examenul radiologic, după 5-6 săptămâni de
evoluţie a bolii, se observă procese de resorbţie osoasă progresivă a falangei a III-a, precum şi
depuneri de calciu la nivelul articulaţiilor, fapt care determină atropatii hipertrofiante. În cazurile
cronice apar tulburări ale cheratogenezei, caracterizate printr-o totală dezorganizare a relaţiilor
morfologice de întrepătrundere dintre lamele podofiloase şi cele cherafiloase.
Prognosticul este rezervat, întrucât incidenţa bolii este ridicată. De asemenea, unele
forme grave pot duce la dezongulare totală, artrită podală şi osteomielită, perioadă clinică
evolutivă în care animalele slăbesc, diminuă producţiile şi extrem de greu se pot recupera.
Tratament. Examinarea ongloanelor se face la toate oile din turmă, izolându-se oile
bolnave de cele sănătoase. Se recomandă ca oile sănătoase să fie duse într-un grajd separat, cu
un aşternut bogat şi uscat, iar în saivanul unde a apărut boala, după curăţirea mecanică, se vor
face dezinfecţii repetate. Ulterior, se va examina starea de sănătate a ongloanelor, iar cele
crescute în exces se vor curăţa şi porţiunile de corn excizate vor fi distruse prin ardere. După ce
întregul lot a beneficiat de chiropodie, acesta va fi trecut printr-o baie de soluţii dezinfectante

389
active. Cazurile grave de boală (şchiopătură gravă) vor fi tratate individual, în rest se va aplica
un tratament în masă. Animalele tratate care s-au vindecat vor fi introduse în turma de oi
sănătoase numai după ce au fost atent controlate şi trecute 2-3 minute printr-o baie cu soluţie de
sulfat de cupru 20-30%. Tratamentul chirurgical, medicamentos şi individual al oilor bolnave
dintr-o turmă, în condiţii de teren, se va face într-un jgheab de furajare sau pe o masă de operaţie
tip cărucior. Oile bolnave vor fi contenţionate în decubit dorsal, excizându-se cornul crescut în
exces, necrozat şi devitalizat. Tratamentul local cuprinde două părţi distincte.
Antisepsia chirurgicală se face mai întâi prin curăţirea onglonului bolnav de noroi,
dejecţii, eventualii corpi străini şi excizia chirurgicală a ţesuturilor necrozate. Se are în vedere
excizia cu grijă a ţesuturilor necrozate, pentru protejarea celor sănătoase, asigurând prin aceasta
oxigenarea şi facilitarea pătrunderii substanţelor antiseptice cât mai profund. Se înlătură cornul
desprins, ceea ce permite evidenţierea zonelor unde procesul necrotic a fost cantonat, după care
se drenează prin tamponare sterilă toate secreţiile purulente. Toate ţesuturile înlăturate şi
tampoanele vor fi strânse şi arse sau îngropate, pentru a evita răspândirea germenilor.
Antisepsia medicamentoasă este foarte variată şi se aplică după o riguroasă antisepsie
mecanică: pomada de crezogal (pe bază de sulfat de cupru, formol, crezol şi acid salicilic),
soluţia alcoolică 10% de teramicină sau cloramfenicol, mibazon, spray-uri pe bază de antibiotice
(negerolspraz, oxivet, propolisvet, duphaciclin), sub pansament protejat de o substanţă grasă sau
leucoplast (bandă izolatoare), schimbat tot la 3-4 zile. După toaleta chirurgicală, unii autori
recomandă îmbăierea picioarelor bolnave în formol 5-10% sau sulfat de cupru 20-30%, timp de
1-2 minute. Alţii, după antisepsia mecanică, aplică local lotagen 10%, care şi-a demonstrat
paleta calităţilor: dezinfectant, astringent, hemostatic, regenerativ (epitelizant), determină o bună
adeziune pe suprafaţa tegumentului sau a cornului, iar prin coagularea ţesuturilor devitalizate
formează o crustă subţire, protectoare. Pentru prevenirea pododermatitei gangrenoase se
încearcă în prezent vaccinări preventive, dar rezultatele nu sunt cele scontate. Apreciem pozitiv
perspectivele tratamentului combinat (vaccin polivalent şi sulfat de zinc), numai sub clauza
respectării condiţiilor de zooigienă din adăpost, a tratării aşternutului cu superfosfat şi a
practicării periodice a chiropodiei, prin îndepărtarea cornului ongloanelor crescute în exces.
Profilaxia nemedicamentoasă vizează curăţirea periodică a ongloanelor, cel puţin
primăvara şi toamna sau din 3 în 3 luni, depistarea precoce şi în forma incipientă a animalelor
bolnave, tratarea şi izolarea acestora, ridicarea bălegarului şi a aşternutului umed, înlocuindu-l
cu aşternut curat şi bogat. Turma ameninţată de pododermatită gangrenoasă va fi trecută printr-o
baie de sulfat de cupru 10% sau pe aşternut se va dispersa uniform superfosfat (40-60 kg pentru
un saivan de 400-600 ovine), care se va acoperi cu un strat subţire de paie, pentru ca animalele
să nu-l consume. Efectul superfosfatului se datorează higroscopicităţii, uscând aşternutul,
diminuând numărul şi virulenţa bacteriilor şi neutralizând parţial amoniacul din bălegar.

5.2. Biflexita

Etiopatogeneză. Biflexita pare a fi cauzată de iritaţiile de la nivelul canalului biflex, de

către purinul, umezeala, noroiul şi bălegarul din saivane, cât şi de diverşi corpi străini, care
pătrund în interiorul canalului, determinând obstrucţia lui.
Simptome. În forma acută se observă în mijlocul smocului de păr coronar, la 1-1,5 cm
deasupra spaţiului interdigital, orificiul lărgit al canalului biflex, cu un burelet inflamator, pe
unde se scurge o secreţie onctuoasă, mai ales la presiunea exercitată pe canal, care aglutinează
adesea perii smocului. Regiunea este uşor tumefiată, sensibilă, cu o oarecare jenă în mers. În
evoluţia ei, tumefacţia poate da naştere la un abces sau chiar flegmon interdigital, cu
modificarea stării generale şi cu apariţia şchiopăturii. Adesea însă, afecţiunea evoluează fără
simptome alarmante către forma cronică, în care se observă deschiderea canalului biflex uşor
inflamată, fără nici o secreţie. La palpare se simte canalul uşor indurat, fără a exprima nici un
conţinut.
Prognosticul este în general benign. Dacă biflexita nu este tratată la timp, se poate

390
complica cu pododermatita gangrenoasă, cu tenosinovita şi chiar cu artrita purulentă.
Tratamentul se bazează pe golirea conţinutului canalului biflex, prin uşoare
compresiuni şi prin introducerea diferitelor spray-uri cu antibiotice, eter iodoformat etc. În
formele complicate, de abces şi flegmon interdigital, se drenează conţinutul prin incizie,
făcându-se apoi aceleaşi aspersiuni cu spray-uri cu antibiotice în cavitate. La nivelul orificiului
se fac uncţionări cu asocilin, unguent sulfamidat sau mibazon. În biflexita cronică se fac
aceleaşi aspersiuni, la nivelul deschiderii canalului biflex.

6. Bolile aparatului locomotor la suine

6.1. Flegmonul interdigital (panariţiul)

Etiopatogeneză. Incidenţa flegmonului este mai mare în fermele de suine, la animalele

de reproducţie, cât şi la cele puse la îngrăşat, când nu se respectă condiţiile de igienă şi de
construcţie, privind calitatea pardoselii. Aglomeraţia şi lipsa mişcării sunt factori favorizanţi.
Masa corporală prea mare, mai ales a vierilor de reproducţie, în contrast cu ongloanele mici,
sfărâmicioase, nepigmentate, cât şi ongloanele de stabulaţie şi lipsa dezinfecţiilor periodice,
facilitează apariţia panariţiului. Flegmonul digital trebuie considerat una dintre cele mai
frecvente şi grave boli ale membrelor la suine, deoarece se poate complica cu osteoartrita
purulentă, boală chirurgicală incurabilă, influenţând negativ procesul de reproducţie, calitatea şi
cantitatea spermei. Uneori, monta nu se poate realiza sau se face cu dificultate, iar femelele
manifestă estru şters sau refuza monta. Porcii puşi la îngrăşat realizează sporuri mici sau, în
cazuri grave, complicate, de panariţiu, chiar scad în greutate.
Simptome. Frecvent se întâlneşte flegmonul coronar, caracterizat printr-o tumefacţie
caldă, păstoasă şi dureroasă. Dacă pielea este depigmentată se observă o congestie roşie
violacee, iar perii sunt în horipilaţie şi arterele aferente prezintă pulsaţie accelerată. Din cauza
procesului inflamator, ongloanele sunt îndepărtate. Odată cu evoluţia bolii apar abcese, care se
pot deschide spontan. În acest caz, la palpaţie se disting zone indurate alternând cu zone de
fluctuenţă. Colecţiile abundente de puroi sunt date de C. pyogenes, iar când domină procesele
necrotice, infecţia este dată de F. necrophorus. Deschiderea spontană a abceselor vehiculează
germenii în tot adăpostul, iar când procesul infecţios a ajuns la membrana cheratogenă, acesta
face imposibil sprijinul tălpii, animalul stă mai mult culcat şi se deplasează cu dilicultate la
jgheab, pentru a se hrăni. Formele osteoarticulare sunt grave şi se finalizează prin artrite
deschise şi osteomielite. Alteori se complică cu tenosinovita purulentă şi necroze ale
ligamentelor. Panariţiul poate să apară secundar, fiind o complicaţie a pododermatitei
gangrenoase. Boala evoluează cronic, iar din cauza procesului macerativ, exsudatul are un miros
fetid caracteristic. Infecţia se propagă pe cale ascendentă, producând osteoliza falangei a III-a, a
micului sesamoid şi a falangei a II-a. Modificările locale sunt însoţite de febră, apatie şi apetit
capricios. Diagnosticul nu întâmpină dificultăţi, însă localizarea, profunzimea şi modificările
osteoarticulare se pun în evidenţă pe baza examenului radiologic.
Prognosticul variază cu forma anatomoclinică, evoluţia bolii şi reactivitatea animalului.
Tratamentul urmăreşte combaterea infecţiei, diminuarea durerii şi drenarea mecanică,
pentru eliminarea ţesuturilor mortificate şi devitalizate, cât şi stimularea proceselor de refacere.
Se are în vedere excizia cornului şi a ţesuturilor necrozate şi drenarea tuturor secreţiilor până la
ţesutul sănătos. Apoi se face hemostaza şi se aplică soluţii sau unguente cu antibiotice şi
dezinfectante. Rezultate bune se obţin prin aspersarea cu negerolspray sau eter iodoformat 10%
şi apoi prin aplicarea de unguente, după care se fac pansamente (2-3 tratamente la 3-4 zile).

6.2. Macerarea călcâielor

Prin macerarea călcâielor se înţelege o pododermatită localizată, consecinţa unui proces

de dezintegrare a cornului călcâielor la unul sau la ambele ongloane. Progresând lent în această

391
zonă, procesul de macerare duce la denudarea membranei cheratogene.
Etiopatogeneză. Factorul de cauzalitate este reprezentat de pardoseala dură, cu
rugozităţi, umedă şi murdară cu urină şi bălegar. Stabulaţia permanentă, anotimpul umed de
iarnă şi defectele de aplomb favorizează apariţia bolii. Spălarea zilnică cu apă a padocurilor duce
la scăderea rezistenţei ongloanelor, cunoscut fiind faptul că la nivelul călcâielor creşterea
onglonului este mai înceată ca în rest. Contuziile şi bleimele, precum şi lipsa mişcării, prin
producerea unui corn de calitate inferioară, va facilita grefarea acestei pododermatite localizate.
Simptome. Forma acută este determinată de traumatismele dure, sfacelările şi fisurările
accentuate şi imediate, asociate cu condiţiile precare de zooigienă. Forma cronică este cauzată
de microtraumatismele susţinute şi condiţiile necorespunzătoare de întreţinere. În forma acută,
dacă procesul de maceraţie ajunge până la membrana cheratogenă, apare şchiopătura de diferite
grade, iar creşterea cornului este încetinită. Animalele se deplasează cu dificultate, iar în staţiune
se sprijină pe vârful ongloanelor, căutând astfel să scoată din sprijin călcâiul bolnav. Călcâiul
este tumefiat şi sensibil la palpaţie. În crăpăturile profunde depozitându-se bălegar, mai repede
sau mai târziu va apărea o pododermatită supurativă, alteori boala ia un aspect verucos. La
animalele de reproducţie cu greutate corporală mare şi în vârstă se poate constata o
hipercheratoză a călcâielor, consecutivă microtraumelor, aglomeraţiei şi pardoselii de beton.
Animalele preferă decubitul şi se deplasează doar la jgheab, pentru a-şi consuma tainul. Apetitul
devine capricios, animalele slăbesc şi apar răni decubitale. Cornul tălpii prezintă sfacelări şi
fisuri, pe fondul cărora se instalează infecţia, regiunea fiind afectată de un proces macerativ.
Prognosticul este favorabil în formele uşoare şi rezervat când au intervenit complicaţii
septice la nivelul ţesuturilor profunde.
Tratament. Profilaxia vizează selecţia unor animale cu ongloane rezistente, pigmentate
şi elastice, iar la animalele de reproducţie se va asigura aşternut curat sau o pardoseală
corespunzătoare, padocuri spaţioase pentru mişcare, plimbări zilnice 6-8 ore (asigură o circulaţie
nomală în regiunea acropodială şi tocirea uniformă a tălpii), alimentaţie raţională, echilibrată în
fosfor şi calciu, vitamine, suplimente de zinc etc. Tratamentul este greu de aplicat în condiţiile
creşterii intensive. Atenţia se va îndrepta pentru îmbunătăţirea condiţiilor de igienă, ameliorarea
pardoselii şi asigurarea plimbării animalelor. Vierii şi scroafele de reproducţie cu forme grave,
după antisepsia mecanică, vor beneficia de aplicări locale cu lotagen, eter iodoformat 10%,
soluţie alcoolică de pioctanină 2%, spray-uri pe bază de cloramfenicol şi colodiu, ce va forma o
peliculă protectoare sau unguente cu jecozinc. Eficienţa tratamentului este condiţionată de
condiţiile de igienă din padoc, care trebuie să fie uscat şi fără rugozităţi.

6.3. Seimele

Etiopatogeneză. Etiologia seimelor este dependentă de condiţiile de întreţinere, de

adăpostire şi climat. Frecvenţa seimelor este mai mare la animalele de reproducţie cu masa
corporală mare şi la cele puse la îngrăşat, decât la tineretul suin. Cauza primară o constituie
uscarea exagerată a cornului onglonului. Clima uscată şi caldă, lipsa mişcării şi creşterea în
exces a ongloanelor sunt factori favorizanţi. În lipsa plimbării, creşterea ongloanelor nu este în
raport cu tocirea, ca urmare cornul peretelui va creşte peste măsură, creând condiţii prielnice
apariţiei seimelor. Stabulaţia stânjeneşte circulaţia fiziologică a ongloanelor, influenţând astfel
elasticitatea acestora. Ongloanele suinelor au un conţinut normal de apă de 18%, faţă de care
mai pot reţine în plus aproximativ 15%, în care caz perimetrul ongloanelor şi totodată
elasticitatea acestora ajunge la maximum. Temperatura de 20-25oC şi mediul uscat favorizează
pierderile de apă din onglon şi în 6-8 zile uscarea cornului. Ca urmare, peretele tălpii devine mai
uscat, onglonul, mai îngust, pierzând din elasticitate. Masa corporală, exercitând o presiune
apreciabilă asupra regiunii acropodiale, nu se va asigura o repartizare uniformă, peretele
cornului preluând o mai mare parte din greutate, faţă de talpă. Ca o consecinţă directă, la locul
de intersecţie al liniilor de forţă, peretele se va fisura. Cu cât peretele cornului este mai lung, cu
atât se va manifesta mai intens forţa de apăsare asupra lui. Iniţial, fisurările nu se pot vedea cu

392
ochiul liber, mai târziu ele se adâncesc, devin mai lungi şi se lărgesc, devenind seime vizibile.
Simptomele seimelor superficiale nu determină şchiopătură. În seimele profunde apare o
şchiopătură de gradul I sau II, în funcţie de gravitatea leziunilor. În caz de complicaţii, din
soluţia de continuitate se drenează sânge sau exsudat purulent. Regiunea este sensibilă la
presiune şi percuţie şi apar plăgi decubitale, întrucât animalele stau mai mult culcate. Din cauza
durerii, scroafele sunt neliniştite şi se culcă pe purcei, iar vierii efectuează monta dificil, mai ales
dacă seimele sunt localizate la ongloanele posterioare.
Prognosticul este favorabil în seimele superficiale şi rezervat în cele profunde.
Tratamentul se realizează prin sedarea uşoară a animalului, prin tranchilizare,
completată cu anestezia degetelor. Apoi cu reneta se subţiază cornul sub formă de V, pe o
distanţă de 3-5 cm şi paralel cu seima, iar prin efectuarea unor linii de baraj transversale se
împiedică progresiunea crăpăturii în lungime. Local, se aplică spray-uri antiinfecţioase,
cheratoplastice şi emoliente (jecozinc). În cazurile grave, complicate, se va face un pansament,
care va fi protejat de umiditate cu leucoplast sau bandă izolatoare şi se va schimba la 7-10 zile.

6.4. Artrita supurativă interdigitală

Etiopatogeneză. Artrita supurativă interdigitală este urmarea unor răni articulare

penetrante, diferite traumatisme pericoronare, seime profunde, maceraţia gravă a călcâiului sau o
complicaţie a unor procese septice periarticulare (abcese, fiegmon). Cauza cea mai frecventă,
responsabilă de apariţia artritei supurative, este flegmonul digital netratat la timp. Incidenţa
acestei boli este mai mare în fermele unde nu se respectă condiţiile de igienă. Se localizează mai
des la articulaţia interfalangiană distală, dar poate să apară şi la celelalte articulaţii cu aceeaşi
evoluţie gravă. Este întâlnită o floră compusă din corinebacterii şi stafilococi. Infecţia se
propagă rapid, trecând la cartilajele şi oasele ce alcătuiesc articulaţia, iar după declanşarea
infecţiei sinovia articulară se modifică, în urma reacţiei fibrinogene sau purulente. Pe suprafaţa
cartilajului apar ulceraţii, iar cea mai temută complicaţie este osteomielita.
Simptome. De la început, boala se manifestă prin şchiopătură, care devine din ce în ce
mai gravă, însoţită de alterarea marilor funcţii (febră, anorexie, adinamie). Modificările locale
sunt evidente, la început tumefacţia regiunii chişiţei, care apoi se deschide prin una sau mai
multe fistule, din care se scurge iniţial un lichid sinovial murdar, cu flocoane de puroi, iar
ulterior o secreţie purulentă abundentă. Artrita supurativă interdigitală se deosebeşte de
flegmonul coronar şi de panariţiul cutanat prin caracterul secreţiilor (lipsa sinoviei, secreţia
purulentă în cantitate mai mică), iar simptomele generale nu sunt aşa de alarmante.
Prognosticul este grav.
Tratament. Sub tranchilizare şi anestezie locoregională, se deschide articulaţia, se
drenează secreţiile purulente şi se raclează cu lingura Volkmann capetele articulare afectate.
Cavitatea articulară se irigă cu ser fiziologic călduţ, apoi cu soluţie de penicilină şi tripsină, timp
de 4-5 zile. Pansamentul, bogat în vată (sedativ, restabileşte circulaţia locală), se va schimba
până la dispariţia secreţiilor intraarticulare. Tratamentul local se asociază cu antibioticoterapie
cu spectru larg de acţiune şi ţesutoterapie. În cazurile grave, cu osteomielită, se impune
amputaţia degetului. Scoaterea din sprijin a degetului bolnav, prin aplicarea unui talon fixat cu
technovit (ca şi în panariţiu), a dat rezultate mai puţin favorabile decât la bovine.

6.5. Roaderea tălpii

Etiopatogeneză. Roaderea tălpii este produsă de pardoselile făcute din beton cu granule
mari, colţuroase şi neacoperite cu strat de bitum sau prin deplasări lungi şi pe drumuri cu pietriş.
De obicei, roaderea tălpii este mai pronunţată la membrele posterioare şi la degetele externe.
Simptome. Acţiunea se caracterizează printr-un proces de tocire mai rapid decât
creşterea cornului tălpii. Ca urmare, talpa subţiată, cu lacunele dispărute, nu mai poate anihila
şocul de contact. Astfel ia naştere o pododermatită congestivă posttraumatică. La presiunea

393
uşoară a tălpii cu degetele avem senzaţia de cedare a cornului, însoţită de durere. Onglonul este
mai cald şi animalul prezintă jenă în mers sau şchiopătură de gradul I. O complicaţie a roaderii
tălpii o reprezintă seimele şi ulceraţiile din regiunea soleară, când animalul preferă poziţia
culcată, are apetit capricios şi slăbeşte progresiv. Diagnosticul este uşor de pus.
Prognosticul este favorabil sau rezervat, în funcţie de aspectele clinice ale bolii.
Tratamentul vizează înlăturarea factorilor de cauzalitate, asigurarea unui aşternut curat
şi abundent, stimularea procesului de refacere a cornului tălpii (vitamina A, jecozinc), precum şi
selecţia în direcţia ongloanelor pigmentate, elastice şi rezistente.

6.6. Furbura

Reprezintă inflamaţia aseptică, difuză şi generalizată, a membranei cheratogene.

Etiopatogeneză. Boala se diagnostică atât la suinele puse la îngrăşat, cât şi la scroafele
gestante, furajate cu cereale din noua recoltă (porumb, orz), lucernă sau frifoi verde în cantităţi
mari, bogate în histamină. De asemenea, boala apare la suinele aduse pe calea ferată, parcurgând
distanţe rnari sau după gruparea lor pentru îngrăşare, în boxe cu pardoseală din ciment şi cu
asperităţi. Aglomeraţia, respectiv statul în poziţie patrupodală timp îndelungat, prin acţiunea
mecanică şi traumatică, determină inflamaţia membranei cheratogene.
Simptomele se manifestă prin dificultate în mers („ca pe ace”), iar animalele preferă
decubitul. În staţiune, membrele anterioare sunt ţinute înaintea liniei de aplomb, spinarea,
curbată şi capul, în extensie. Ongloanele sunt calde, sensibile la presiune şi percuţie. Din cauza
procesului inflamator, localizat la membrana cheratogenă, pulsul arterelor digitale (greu sesizat)
este accelerat şi uneori se observă şi tremurături musculare, în special înapoia spetelor. Apetitul
şi starea generală rămân în limite normale. La examenul histopatologic se constată o hiperemie
evidentă a membranei cheratogene, cu tromboze şi infiltraţii celulare. În formele cronice se
observă deformări ale ongloanelor, care se lăţesc, profilul frunţii devine uşor concav, iar pe
peretele cornului apar cercuri mari, vizibile, pe ongloanele depigmentate. Curăţindu-se talpa cu
reneta, în apropierea liniei albe se pot observa uneori pete gălbui roşiatice.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul constă în scoaterea din alimentaţie a concentratelor recoltate recent,
administrarea de purgative saline, injecţii cu antihistaminice şi glucocorticoizi, hidroterapie rece,
ţinerea animalelor bolnave cu membrele în bazine cu apa rece sau gheaţă. Reproducătorii
masculi cu formă cronică, efectuând dificil monta, se reformează.

6.7. Furunculul interunghial

La suine, furunculul interunghial se caracterizează printr-o inflamaţie septică,

circumscrisă şi necrotică, germenii implicaţi fiind stafilococii. Boala se întâlneşte rar la
animalele de reproducţie şi dacă apare se localizează la membrele posterioare.
Etiopatogeneză. Germenii, pătrunzând la nivelul foliculului pilosebaceu, se dezvoltă la
rădăcina părului, producând leziuni de foliculită şi perifoliculită de tip necrotic, prin toxinele lor.
Cauzele favorizante ale furunculului interunghial sunt condiţiile necorespunzătoare de
zooigienă, frigul, umiditatea şi microorganismele.
Simptome. La spaţiul interunghial cu pielea fină, boala debutează printr-o tumefacţie
circumscrisă, indurată şi dureroasă. La vârful ei apare o flictenă supurată, ce lasă un fond
ulcerativ. Secreţia ce se scurge este gri murdară, în cantitate mică. Presând spaţiul interunghial
se desprinde un nodul necrotic. În locul acestuia rămâne o rană care se umple cu muguri cărnoşi,
care se cicatrizează relativ repede dacă se înlătură factorii favorizanţi. Uneori se complică cu un
flegmon pericoronar sau cu artrita interfalangiană, în special în condiţii precare de zooigienă.
Prognosticul este favorabil sau rezervat, dacă nu au intervenit complicaţii.
Tratamentul profilactic constă în înlăturarea cauzelor favorizante, iar cel curativ, în
asigurarea drenajului, combaterea infecţiei locale şi stimularea cicatrizării.

394
 6.8. Epifizioliza

Este o boală chirurgicală ce vizează suinele din fermele mari şi se caracterizează prin
tulburări ale aparatului locomotor, atât în staţiune, cât şi în mers, ca urmare a desprinderii unor
epifize. Incidenţă mare are epifizioliza capului femural şi desprinderea tuberozităţii ischiumului.
Etiopatogeneză. Epifizioliza este consecinţa unor tulburări în metabolismul mineral şi în
echilibrul vitaminomineral sau poate fi dată de C. pyogenes. Se înregistrează o insuficientă
osificare a ţesutului osteoid al cartilajelor de conjugare, care poate ceda uneori la solicitări
minime, prin alunecare, cădere sau la montă. Boala se întâlneşte mai frecvent la vierii şi la
scroafele de reproducţie, deseori bilateral. Raţiile neechilibrate în principii nutritive, săruri
minerale şi vitamine, gestaţia şi lactaţia contribuie la apariţia bolii. Factori favorizanţi: condiţiile
de întreţinere, aglomeraţia, pardoseala umedă, care facilitează alunecările etc.
Simptome. Unii autori disting ca manifestare clinică o formă mai uşoară, cu tulburări
locomotorii, caracterizată prin şchiopătură, mers vaccilant al trenului posterior, nesiguranţă şi
căderi la alunecare. Animalele preferă să stea mai mult culcate, ridicându-se cu dificultate pentru
a ajunge la jgheabul de alimentare. Spinarea este cifozată, iar membrele posterioare fac sprijin în
pensă. În forma gravă, animalul stă tot timpul în poziţia decubitală. Dacă animalul este forţat să
se ridice, acesta ia poziţia câinelui şezând, cu membrele posterioare orientate divergent, în sens
cranial şi bilateral. Palpând regiunea ischiofemurală, precum şi la mişcări pasive, animalul acuză
durere. În regiunea fesieră şi a coapselor, care sunt infiltrate, se pot dezvolta uneori procese
septice gangrenoase. La sacrificarea animalului se constată desprinderea capului articular al
femurului, care rămâne ataşat cavităţii cotiloide prin ligamentul rotund. Capsula articulară este
disecată, iar extremitatea superioară a femurului devine mobilă şi masa musculară, dilacerată şi
infiltrată. Uneori, desprinderea epifizară este numai parţială, alteori epifiza izolată suferă
procese de osteoliză. În epifizioliza ischiatică, tuberozitatea ischiumului desprinsă este deplasată
de regulă central, iar muşchii limitrofi suferă o infiltraţie serohemoragică şi distrofică. La osul
ischium şi la tuberozitatea ischiatică desprinsă sunt prezente leziuni de osteită rarefiantă şi
osteoperiostită proliferativă. Examenul radiologic evidenţiază decolarea epifizară.
Prognosticul este grav, boala fiind incurabilă.

6.9. Pododermatita cronică hiperplastică a călcâielor

Boala se caracterizează printr-o proeminenţă şi o îngroşare anormală a călcâielor, de

obicei la membrele posterioare.
Etiopatogeneză. Boala este produsă de iritaţia locală permanentă şi contuziile repetate,
consecutive stabulaţiei pe o pardoseală dură, cu rugozităţi, denivelări sau umedă cu purin.
Creşterea anormală a călcâielor este consecinţa unei inflamaţii cronice a membranei
cheratogene, întâlnită mai des la vieri, din cauza masei corporale mari şi efectuării montei.
Cheratogeneza este perturbată şi ia naştere o producţie cornoasă, care depăşeşte mărimea şi
forma normală a călcâielor, cu consistenţă crescută şi uneori cu aspect conopidiform.
Simptome. Călcâiele sunt deformate, crescute anormal, neregulate şi înalte. Animalele
manifestă jenă în mers şi preferă decubitul. Regiunea călcâiului este sensibilă la presiune.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul se asigură practicând o chiropodie corectă, urmată de aplicaţii locale cu
jecozinc, asigurarea aşternutului din abundenţă şi obligatoriu plimbarea reproducătorilor 1-2 ore
zilnic, pe teren moale sau în padocuri spaţioase.

7. Bolile aparatului locomotor la câine

7.1. Smulgerea unghiei

395
 Etiopatogeneză. Boala are la bază traumatismele repetate ale perniţelor plantare.
Simptomele se exteriorizează printr-o sensibilitate accentuată a zonei de sprijin, tradusă
printr-o şchiopătură în raport cu gravitatea traumatizării şi cu întinderea leziunilor. În smulgerea
parţială, unghia păstrează contactul cu matricea, care apare tumefiată, caldă şi extrem de
dureroasă. În smulgerea totală, unghia este complet dezlipită şi animalul prezintă o şchiopătură
foarte gravă, care poate merge până la deplasarea tripodală. Această dezlipire totală
exteriorizează apofiza unghială sângerândă, iar alteori chiar fracturată.
Prognosticul este favorabil în smulgerea parţială şi rezervat în cea totală, unde pot
surveni complicaţii care să ducă la amputarea degetului bolnav.
Tratamentul vizează toaleta chirurgicală a matricei, care se dezinfectează cu alcool iodat
şi se face anestezia locală prin infiltraţie, după care, cu ajutorul cleştelui de unghii sau cu
foarfeca, se excizează unghia smulsă parţial. Rana rezultată se pudrează cu manis sau se fac
aspersiuni cu eter iodoformat sau spray-uri cu antibiotice. Un pansament aseptic uşor compresiv
protejează rana unghială. În cazul unei fracturi a apofizei unghiale se face amputaţia degetului şi
se previn complicaţiile prin administrarea de antibiotice pe cale generală.

7.2. Unghia încarnată

Etiopatogeneză. Boala are la bază o creştere excesivă şi defectuoasă a unghiei, care

pătrunzând cu vârful în cuzinetul matricei, îl irită, provocând un proces inflamator ulcerativ.
Este întâlnită mai ales la câinii de apartament, unde din lipsa mişcării unghia nu se toceşte.
Simptome. Unghia apare recurbată, cu vârful orientat şi înfipt în ţesuturile din jur,
determinând un proces inflamator dureros şi tradus printr-o şchiopătură discretă la început, apoi
destul de manifestă, când apar complicaţii cu flegmon periarticular şi artrită. Regiunea matricei
este tumefiată, caldă şi dureroasă, reprezentând o rană înţepată, unde se găseşte introdus vârful
unghiei. Rana are un caracter ulcerativ, cu muguri cărnoşi care sângerează la cea mai mică
atingere. Câinele se deplasează cu dificultate şi preferă poziţia decubitală, lingându-şi în
permanenţă laba, fapt ce agravează şi mai mult evoluţia rănii ulcerative. În cazul complicaţiilor
de flegmon periarticular şi artrită supurativă pot să apară şi simptome generale.
Prognosticul este favorabil iniţial şi rezervat în cazul apariţiei complicaţiilor.
Tratamentul se reduce la tăierea unghiei cu cleştele la nivelul matricei, pentru a nu
provoca hemoragie, urmată de aplicarea unui pansament protector aseptic, după o prealabilă
toaletare a rănii. În flegmonul periarticular se debridează fistulele, asigurându-se drenajul la
nivelul cuzinetului matricei, iar în cazul unei artrite supurative grave se rezecă degetul bolnav.

7.3. Inflamaţia perniţei plantare

Etiopatogeneză. Inflamaţia se produce în urma traumatizării repetate a perniţelor

plantare, din cauza alergării câinelui pe terenuri tari şi accidentate.
Simptomele se traduc printr-o sensibilitate accentuată a regiunii. Mersul animalului este
ezitant, preferând poziţia decubitală. La examenul zonei plantare se observă o tumefacţie de
intensitate diferită a perniţelor plantare, care sunt calde şi dureroase.
Prognosticul este favorabil în faza iniţială, când simplul repaus duce la vindecare şi
rezervat în cazul unei tumefacţii intense a perniţelor, care reclamă un tratament de durată.
Tratament. În inflamaţia circumscrisă se recomandă repausul animalului, iar regiunea se
pudrează cu medicamente calmante şi sicative de tipul oxidului de zinc.
În combaterea unei inflamaţii accentuate, difuze, se preconizează pansamente umede cu
soluţii saturate de sulfat de magneziu, sulfatiazol 10%, alaun 3% sau aplicarea unguentelor
analgezice (vaselină cocainată 10%, unguent beladonat 5%), sub pansament protector.

7.4. Onixita

396
 Etiopatogeneză. Onixita este inflamaţia matricei unghiale. Boala apare de regulă în urma
contuziilor sau a rănilor din zona buletului sau patului unghiei, cu o evoluţie acută sau cronică.
Simptomele se traduc printr-o şchiopătură adesea accentuată, mai ales în onixita acută. În
această formă se observă o tumefacţie a matricei unghiei şi a buletului, dureroasă la palpare.
Pielea din jur este congestionată, apoi acoperită de mici vezicule, care după spargere duc la mici
ulceraţii şi chiar la necroze. Lingerea acestor ulceraţii determină frecvent apariţia unui flegmon
periarticular şi a artritei supurative. În aceste condiţii grave, şchiopătura este intensă, cu mers
tripodal şi sprijin nul şi totodată pot apărea şi simptome generale. În onixita cronică, simptomele
sunt mai atenuate, traduse printr-o tumefacţie a pielii în jurul matricei, însoţită de şchiopătură.
Prognosticul trebuie privit ca rezervat, din cauza complicaţiilor care pot surveni.
Tratamentul se bazează pe antiseptice şi hidrocortizon, în aplicaţii locale. În cazul
abceselor sau în flegmonul periarticular se practică incizii de drenaj, cu excizarea ţesuturilor
necrozate, iar în cazul artritei purulente se recurge la amputarea degetului.

7.5. Flegmonul digital (panariţiul)

Etiopatogeneză. Flegmonul degetului se întâlneşte mai ales la câinii de vânătoare şi la

cei ai armatei, ca o complicaţie a rănilor. Flora polimicrobiană din aceste răni, în care predomină
microbii supuraţiei, determină o inflamaţie piogenă cu caracter flegmonos în diferite zone ale
degetului, periunghial, tenosinovial şi osteoarticular. Odată apărută infecţia, propagarea ei în
suprafaţă şi mai ales în profunzime este favorizată atât de structura anatomică a regiunii digitale,
cu spaţii de clivaj, cât mai ales de reţeaua limfatică bogată a acestei regiuni.
Simptomele se manifestă printr-o tumefacţie intensă a regiunii digitale, însoţită de o
şchiopătură accentuată. Pielea din jurul matricei unghiale este dureroasă, prezentând adesea
noduli, care se transformă în fistule ulcerative cu secreţie purulentă, adesea fetidă. Dacă
panariţiul nu se tratează la timp, infecţia progresează în profunzime şi afectează tendoanele,
sinovialele şi elementele osteoarticulare, constituind formele de panariţiu amintit.
Prognosticul este în general grav, din cauza progresiunii rapide a procesului infecţios.
Tratamentul urmăreşte localizarea şi combaterea infecţiei prin antibiotice, incizarea şi
drenarea fistulelor, excizarea ţesuturilor mortificate şi pudrarea regiunii cu sulfatiazol, manis sau
aspersiuni cu spray-uri cu antibiotice. În formele complicate se recurge la amputarea degetului.

397