Viticultura PDF

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI
Departamentul de Învăţământ la Distanţă
Şef lucr. dr. BUCUR GEORGETA MIHAELA
VITICULTURĂ
Bucureşti, 2011
CUPRINS
PREFAŢĂ 6
Unitatea de învăţare nr. 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE 8
1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 8
1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8
1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională 10
1.3.1. Din punct de vedere social 10
1.3.2. Din punct de vedere economic 12
1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12
1.5 Situaţia viticulturii în România 16
1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18
1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19
1.8 Rezumat 23
1.9 Comentarii şi răspunsuri la teste 24
1.10 Lucrare de verificare nr. 1 26
1.11 Bibliografie minimală 27
Unitatea de învăţare nr. 2: SISTEMATICA GENULUI VITIS 28
2.2 Genul Vitis 29
2.3 Rezumat 34
Unitatea de învăţare nr. 3: PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE 37
ALE VIŢEI-DE-VIE
3.2 Rădăcina 38
3.3 Tulpina 42
3.4 Mugurii 49
3.5 Lăstarii 55
3.6 Frunza 56
3.7 Cârceii 58
3.8 Inflorescenţa 58
3.9 Floarea 59
3.10 Strugurii şi boabele 63
3.11 Sămânţa 66
3.12 Rezumat 67
Unitatea de învăţare nr. 4: BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 72
4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73
4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75
4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 78
2
4.4.1. Plânsul 78
4.4.2. Dezmuguritul 79
4.4.3. Creşterea lăstarilor 81
4.4.4. Maturarea lăstarilor 84
4.4.5. Căderea frunzelor 85
4.4.6. Repausul mugurilor 85
4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) 87
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor 87
4.5.2. Înfloritul 90
4.5.3. Creşterea boabelor 92
4.5.4. Maturarea boabelor 94
4.6 Rezumat 96
Unitatea de învăţare nr. 5: ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 101
5.2 Ecosistemul viticol 102
5.2.1. Biocenoza viticolă 103
5.2.2. Biotopul 104
5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic 105
5.2.4. Subsistemul socio-economic 105
5.3 Influenţa factorilor climatici 107
5.4 Influenţa factorilor edafici 113
5.5 Influenţa factorilor orografici 117
5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118
5.7 Rezumat 119
Unitatea de învăţare nr. 6: ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN 125
ROMÂNIA
6.2 Zonarea vitivinicolă 126
6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132
6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134
6.5 Rezumat 146
Unitatea de învăţare nr. 7: ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA 151
MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL
7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152
7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153
3
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi 153
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj 156
7.3.3. Înmulţirea prin altoire 159
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ” 166
7.4 Pepiniera viticolă 168
7.5 Rezumat 172
Unitatea de învăţare nr. 8: ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII 177
RODITOARE
8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178
8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180
8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182
8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186
8.6 186
Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare)
186
8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare
189
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri
189
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere
190
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi cu soluţie pentru stropit
190
8.7 Amenajarea terenului 191
8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198
8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi 203
8.9.1. Alegerea portaltoilor 204
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare 208
8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210
8.11 Pichetarea terenului 213
8.12 Plantarea viţei-de-vie 216
8.13 Rezumat 222
Unitatea de învăţare nr. 9: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE 231
APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII
9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare 232
9.2.1. Lucrări asupra solului 232
9.2.2. Lucrări asupra plantei 233
9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238
9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250
9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252
9.6 Rezumat 255
4
Unitatea de învăţare nr. 10: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE 261
APLICATE ÎN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD
10.2 261
Tăierea viţei-de-vie
262
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor
263
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor
10.2.3.Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere
263
practicate în viticultură
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat
268
10.2.5. Tăierile de formare
271
10.2.6. Tăierile de rodire
288
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie
300
10.2.8. Tăierea de regenerare
301
10.2.9. Tăierile speciale
304
10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere
308
10.2.11. Unelte folosite la tăiere
312
10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere
314
10.3 Copcitul 315
10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316
10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319
10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330
10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332
10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337
10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344
10.10 Irigarea viilor 346
10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie 347
10.11.1. Combaterea chimică 348
10.11.2. Combaterea integrată 355
10.11.3. Combaterea biologică 355
10.12 Recoltarea strugurilor 357
10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă 357
10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin 360
10.13 Rezumat 362
BIBLIOGRAFIE 373
5
PREFAŢĂ
Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi
sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea.
Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este
răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei.
În ţara noastră cultura viţei-de-vie interesează un număr mare de locuitori din
majoritatea zonelor ţării, mai ales din zona colinară, pentru că pe pantele dealurilor însorite
şi adăpostite de curenţii reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găseşte cele
mai favorabile macro şi microclimate pentru obţinerea strugurilor de masă şi a vinurilor de
calitate.
Ca şi avantaje ale culturii, putem aminti că: joacă un apreciabil rol antierozional,
intervenind activ în conservarea solului şi fixarea nisipurilor mişcătoare, asigură un conveer
de struguri proaspeţi în intervalul iulie-octombrie, permite obţinerea unei game variate de
vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate,
spumante etc.; permite obţinerea de stafide, valorifică economic şi estetic terenurile din
grădinile de lângă casă etc.
Valoarea alimentară a strugurilor, datorată componentelor chimice ale acestora şi a
formelor uşor accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine,
compuşi polifenolici, arome, acizi organici etc, are rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.
Sunt bine cunoscute, de asemenea, şi virtuţile terapeutice ale vinului, prin rolul pe care îl au
compuşii fenolici din vin ca protectori ai sănătăţii cardiovasculare, de diminuare a incidenţei
cancerelor şi, în general, a bolilor specifice vârstei a treia.
Toate aceste multiple virtuţi ale produselor vitivinicole, alături de importanţa
economică a viţei-de-vie, fac din aceasta o plantă mult căutată, care interesează nu numai pe
profesionişti, ci şi pe amatorii care doresc să se iniţieze în tainele cultivării acestei „nobile”
plante.
La nivel naţional, dezvoltarea prezentă şi viitoare a viticulturii se bazează însă pe
forma de proprietate privată, arendare, asociaţii avansate de înfiinţare şi exploatare,
folosindu-se soiuri productive, de calitate, recomandate la înmulţire precum şi pentru fiecare
zonă viticolă sau podgorie. Toate acestea pot fi posibile numai prin aplicarea unor
tehnologii moderne de cultură (mecanizare, fertilizare, irigare, combatere integrată), prin
minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi
economice, acest complex de măsuri conducând la conservarea habitatului împotriva
poluării.
6
În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie
în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil
viticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948).
Pe lângă învăţământul clasic au apărut noi forme de pregătire prin învăţământul
deschis la distanţă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile, nu numai în
cel horticol.
La elaborarea materialului de faţă, s-a încercat prezentarea cunoştinţelor legate de
bazele biologice ale acestei specii: sistematica genului Vitis, particularităţile morfologice,
ciclurile biologice şi ecologia viţei-de-vie, ca în funcţie de acestea să decurgă zonarea
soiurilor şi tehnologia de cultură ce trebuie aplicată. Metodele de înmulţire ale viţei-de-vie,
tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere ale plantaţiilor, alcătuiesc de fapt bazele tehnologice
ale viticulturii.
Ţinând cont că lucrarea se adresează în mod special studenţilor de la învăţământul la
distanţă, am încercat ca fiecare unitate de învăţare să aibe o anumită structură (obiective,
conţinut, teste de autoevaluare, rezumat, lucrare de control), să conţină imagini şi tabele ce
cuprind aspecte practice şi tehnice, toate aceste elemente având ca scop înregistrarea
textului şi o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului
didactic.
Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să se informeze şi
să îşi însuşească unele cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor
să-şi înfiinţeze o „mică plantaţie” pe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o
ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
NOŢIUNI INTODUCTIVE
CUPRINS
1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8
1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională 10
1.3.1. Din punct de vedere social 10
1.3.2. Din punct de vedere economic 12
1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12
1.5 Situaţia viticulturii în România 16
1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18
1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19
1.8 Rezumat 23
1.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1
Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:
 învăţaţi definiţia şi conţinutul viticulturii;

 cunoaşteţi importanţa viticulturii în economia naţională, din punct de
vedere social şi economic;
 vă puneţi la curent cu situaţia viticulturii pe plan modial şi naţional;
 cunoaşteţi şi să puneţi în aplicare măsurile de relansare a producţiei
viticole româneşti;
 cunoaşteţi problemele reale ale viticulturii mileniului trei.
1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT

Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat
naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din
epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin T.,1972).
8
Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică
în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului.
Marele salt de la specia Vitis silvestris (care şi-a continuat existenţa în flora spontană) la
Vitis vinifera (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură), s-a produs
sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om (Teodorescu I.C.,1966; Fregoni
M.,1991).
Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării
noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele
de masă cu bobul mare (Constantinescu Gh. şi colab.,1970).
Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie
numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.
În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre
viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate
atât pe piaţa internă, cât şi la export.
Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima
jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab.,2000).
De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au
fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi
puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor.
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării.
Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii
şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a
strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură
existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu
struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).
Prin definiţie, ► obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de

viticultura creştere, dezvoltare şi fructificare;
reflectă ► scopul urmărit – obţinerea unor producţii mari, de
următoarele: calitate şi eficiente;
► legătura dintre teorie şi practică - cunoaşterea vieţii
viţei-de-vie, a cerinţelor sale, în vederea satisfacerii cât mai
depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de
tehnologii noi;
►eficienţa ştiinţei – asigurarea unor producţii mari,
specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai
9
economice, relativ constante de la un an la altul;
► metodele de lucru în studiu şi în practică – observare,
experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi
generalizare;
► destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a
necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei
farmaceutice şi medicale.
Conţinutul ► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în

viticulturii cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice.
► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi
practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume:
■ tehnologiile de obţinere a materialului săditor;
■ tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole;
■ sistemele de cultură;
■ formele de conducere a viţelor în plantaţii;
■ tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.
Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan
internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a
reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale,
având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.
1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei
agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele şi legumele în alimentaţia
raţională a omului şi în sporirea venitului naţional al al ţărilor cultivatoare, cât şi în
ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă ale omului.
Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia agricolă şi economia
naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.
1.3.1. Din punct de vedere social
Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, viticultura prin produsele şi unele subproduse ale
sale completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei.
Strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor
alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o
structură complexă şi cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic,
reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice.
Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional.
10
Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile
organismului uman, contribuie la:
● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;
● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,
Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează
reacţia sucului gastric;
● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub
formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile,
intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;
● menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,
prevenind fenomenele de acidoză.
Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine
face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în
multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot
vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt.
Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool
ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;
● compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile
cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor
tulburări de vedere;
● procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,
mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a
ţesuturilor (Dejeu L., 2010), de asemenea având un important rol şi în industria
farmeceutică (cele extrase din seminţe);
● vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi
bactericide.
Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de
vin, tind spre o „viticultură ecologică”, cu reducerea substanţelor poluante, care se
acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor
chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.
Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare
şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor
băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).
Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra
organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor.
Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea
sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la
saramură).
11
Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe
şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine
rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea
seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului.
Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole,
pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor
vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o
parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi
permanent : tăieri, fertilizări).
În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment,
sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în
practica vitivinicolă.
1.3.2. Din punct de vedere economic
► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 181.343 ha la nivelul anului 2010;
► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline,
terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor
culturi;
►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin
fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;
►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli
mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi
agricole);
►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea
bugetului statului;
► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o
sursă importantă de venituri şi profituri;
► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la
depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,
► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în
cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor
soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.
1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura
medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii
ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi
de alta a ecuatorului.
Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar
cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi,
12
suprafaţa viticolă însumează circa 7.742.000 ha (potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale
a Viei şi Vinului – 2008), a cărei repartiţie pe continente este redată în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Repartizarea pe continente a suprafeţei viticole mondiale
(după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)
Suprafaţa:
Media Media Media 2010
Continentul
1991-1995 1996-2000 2001-2005
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
Europa 5 507 67,7 4 995 64,4 4 725 60,0 4 521 58,4
Asia 1 404 17,3 1 459 18,8 1 636 20,8 1 634 21,1
America 808 9,9 869 11,2 958 12,2 991 12,8
Africa 344 4,2 320 4,1 374 4,7 387 5,0
Oceania 71 0,9 117 1,5 179 2,3 209 2,7
Total 8 134 100 7 760 100 7 872 100 7 742 100
mondial
După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa
cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se
stabilizeze în jurul valorii de 8 milioane ha.
Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin
suprafeţe foarte mari (2,857 ha), urmând în ordine descrescătoare Turcia, China, S.U.A,
Iran, ţara noastră ocupând locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul anului 2010).
Continentul european asigură 66,7 % din producţia mondială de vin, fiind urmat de
cel american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %).
Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea
viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice
în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide.
Din tabelul 1.2. reiese că Europa deţine peste 58,4% din suprafaţa şi producţia
viticolă mondială (Uniunea Europeană deţine ¾ din suprafaţa viticolă a continentului).
● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani.
Marile ţări producătoare de vin, se pot observa şi analiza din tabelul 1.3, pe primul
loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania.
Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:
Italia – 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl.
România a atins la nivelul anului 2010 o producţie de vin de 5,159 milioane hl,
ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.
13
Tabelul 1.2.
Principalele ţări viticole ale lumii
Suprafaţa (mii ha):

Nr.
Ţara Media Media Media
crt.
1991-1995 1996-2000 2001-2005 2010
1. Spania 1 290 1 184 1 199 1 165
2. Franţa 940 915 894 852
3. Italia 985 909 863 840
4. Turcia 615 584 564 517
5. China 331 376 423 470
6. S.U.A. 153 218 410 398
7. Iran 244 274 315 330
8. Portugalia 269 257 248 246
9. Argentina 251 253 211 227
10. România 209 208 234 207
Tabelul 1.3.
Producţia de vin în principalele ţări viticole
Producţia de vin (mii hl):

Nr.
Ţara Media Media Media
crt.
1991-1995 1996-2000 2001-2005 2008
1. Italia 60 768 54 386 46 936 46 970
2. Franţa 52 886 56 271 51 919 41 690
3. Spania 26 438 34 162 37 323 36 240
4. S.U.A. 17 619 20 386 20 399 19 330
5. Argentina 15 588 13 456 14 488 14 680
6. Australia 4 810 7 380 12 543 12 430
7. China 5 140 9 581 11 460 12 000
8. Africa de Sud 8 228 7 837 8 040 10 260
9. Germania 10 391 9 989 9 225 9 991
10. Chile 3 326 5 066 6 389 8 680
11. Rusia 3 348 2 512 4 346 7 100
12. România 5 529 6 173 4 975 5 159
Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de
vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania
(5,4%) şi Africa cu 4,4%.
În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:
 ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;
 ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia,
Elveţia, Spania;
14
 ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A., Canada, Africa de
Sud.
Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în
Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin -
51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând
Germania şi S.U.A. unde balanţa înclină spre vinurile albe.
Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale
globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri
de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele
decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori.
Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, S.U.A., Rusia,
Franţa, Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia.
● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de
China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A.;
● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A.,
Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone),
cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %),
Africa (3%) şi Oceania (2%).
Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o
atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi
a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, S.U.A., Chile, unde
suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.
Test de autoevaluare nr. 1

1. Care este conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică şi tehnologică?
2. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?
3. Care este suprafaţa viticolă a ţării noastre?
4. Enumeraţi care sunt vitaminele şi sărurile minerale care se găsesc în struguri.
5. De ce este considerat vinul un aliment complex?
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.
15
1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA
Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile
pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă,
devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole.
Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei
activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii
favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de
viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează
teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole.
În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.1): Podişul
Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului,
Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea
nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii
şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a
scăzut continuu. În anul 2009 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 181.343 ha,
asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a
fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha), datorită plantărilor noi reduse, care nu
asigură o refacere normală a patrimoniului viticol.
Fig. 1.1. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991):

I – a Podişului Transilvaniei; II – a Dealurilor Moldovei; III – a Dealurilor
Munteniei şi Olteniei; IV – a Dealurilor Banatului; V – a Dealurilor Crişanei şi
Maramureşului; VI – a Colinelor Dobrogei; VII – a Teraselor Dunării; VIII – a nisipurilor şi
altor terenuri favorabile din sudul ţării
16
Ca urmare a aplicării programului de reconversie şi restructurare a plantaţiilor
viticole, în anul 2008 suprafaţa viilor tinere a fost de 6 130 ha. Se constată, de asemenea, o
reducere treptată a suprafeţei viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732
ha.
În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2009, primele
12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%,
Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat
Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi
Tămâioasă românească 0,7%.
Situaţia pe scurt a viticulturii ţării noastre se observă din tabelul 1.4.
Tabelul 1.4.
Situaţia viticulturii României – 2008
(după Anuarul Statistic al României, MAPDR, ONVV, 2005-2008;
citate de Dejeu L., 2010)
Specificaţie 2005 2006 2007 2008

Total suprafaţă viticolă 191 566 192 611 191 998 192 334
Vii pe rod – Total (ha) 190 556 189 663 188 611 186 204
din care: - de vin 177 743 177 085 177 088 175 472
- de masă 12 813 12 578 11 523 10 732
Vii tinere – Total (ha) 1 000 2 948 3 387 6 130
din care: -de vin 952 2 857 3 314 6 068
-de masă 48 91 73 62
Producţia totală de struguri (t) 482 062 951 191 1 123 018 984 338
din care: -struguri de vin 442 724 884 138 1 041 972 897 174
-struguri de masă 39 338 67 053 81 046 87 164
Producţia de vin (milioane hl) 2 602 5 014 5,289 5,159
din care: -DOC 0,404 0,615 0,485 0,436
-VS (IGR) 0,326 0,601 0,479 0,807
-VM 1,872 3,797 4,325 3,916
din care: -vinuri albe 1,518 2,861 2,768 2,894
-vinuri roşii 2,055 2,153 2,521 2,264
Consumul mediu de vin 11,0 25,8 22,5 25,2
(litri/locuitor/an)
Consumul mediu de struguri 4,39 3,11 4,62 5,00
pentru masă (kg/locuitor/an)
Consumul mediu de stafide 0,120 0,132 0,146 0,367
(kg/locuitor/an)
Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride

este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de
aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.
17
Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea
hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent
economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe
cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în
mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat
înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2009 s-au obţinut
1,2 milioane de viţe altoite.
1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

 restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor
ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele
delimitate pentru cultura viţei-de-vie;
 reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de
piaţă;
 creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri
solicitate pe piaţa internă şi internaţională;
 îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine
controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;
 extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
 diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi
condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre;
 organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli
şi dăunători;
 extinderea formelor înalte de conducere a butucilor şi folosirea distanţelor mari de
plantare, acolo unde acest lucru este posibil (areal de cultură neprotejată, soluri
relativ fertile, soiuri viguroase);
 elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural;
 sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii;
 sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite
pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor, a
infrastructurii de prelucrare şi pentru valorificarea producţiei;
 reorganizarea pieţei produselor vitivinicole pentru a asigura producătorilor obţinerea
unor venituri care să depăşească nivelul cheltuielior de producţie;
 modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);
 actualizarea lucrărilor de delimitare teritorială a culturii viţei-de-vie, a zonării
soiurilor de viţă roditoare recomandate şi autorizate la plantare în România, a
deciziilor de acordare a drepturilor de producere a vinurilor cu denumire de origine
controlată;
 armonizarea, în continuare, a legislaţiei naţionale în domeniu, cu cea europeană;
18
 realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte,
diferenţiate;
 întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;
 aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;
 încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la
viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea
biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.
 aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării
recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin
represiunea fraudelor;
 încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;
 campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe
beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;
 transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii
noastre, a istoriei şi geografiei României.

1. Pe ce loc se plasează România în ierarhia celor mai mari ţări viticole ale lumii?
2. Care sunt cele trei categorii de ţări în funcţie consumul de vin/ an/locuitor?
3. Care sunt ţările mari producătoare de struguri pentru masă şi pentru stafide?
4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi,

conform Legii viei şi vinului?
1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de
problemele mari cu care se confruntă omenirea la ora actuală.
1. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de
trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor
agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare.
Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030
de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde.
19
Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui
nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi
celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri,
vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important
în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii
alimentare diversificate.
2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al
agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum
ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al
acesteia.
Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin
creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a
utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a
utilizării unor noi surse de energie.
Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a
consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare,
fertilizare şi irigare.
3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de
fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării
solului, a apei, a plantelor şi a recoltei.
Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca
şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale
poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim.
Consecinţe:
 scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii
50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a
neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Gh. Ştefanic, I.D. Săndoiu,
1994);
 accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de
hectare cu folosinţă agricolă (C. Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin
eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi
500 000 tone NPK;
 poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a
metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi
fizice (T. Baicu, 1990);
20
 poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp
îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o
diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o
înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;
 folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;
 mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe
aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;
 complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea
pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la
poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;
 poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de
folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri,
vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca
urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot.
Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut
progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al
cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice,
distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu
mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele
sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente.
În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie
viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea
scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării
multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate,
etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere,
frunze, paie etc).
4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la
modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un
fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia
infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului
s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C.
Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C.
Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special
pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai
ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau
toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din
21
cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului
subtropical.
Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales
cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin
arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan,
oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă
cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic.
Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă
încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:
 deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă
(până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (G.J. Kenny şi P. A.
Harrison, 1992);
 cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;
 diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi
Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea
în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);
 la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în
calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;
 lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea
strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită
reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);
 desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o
săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni
(Cichi Daniela, 2006; L. Dejeu şi colab., 2007).
 flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită
unei perioade de vegetaţie mai lungă;
5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de
organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de
fenomenul globalizării.
Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este
definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi
a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de
informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari
firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor.
Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în
ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor
de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai
ales în regiunile nordice).
22
Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul
produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi
evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului
vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea următoarelor măsuri (vezi subcapitolul 1.6).

1. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului vitivinicol (într-o
ordine pe care dumneavoastră o consideraţi prioritară).
2. Cu ce problemele se confruntă viticultura mileniului trei?
1.8. REZUMAT
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile
pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi
sudul lanţului carpatic. Având un patrimoniu de 181 343 de hectare (la nivelul anului
2009), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc.
Cultura acestei plamte multianuale interesează un număr mare de locuitori din
majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de până la 450-500 m, în areale cu
condiţii climatice favorabile. Viţa-de-vie, alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică
economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor culturi dar şi nisipurile din
diferite zone ale ţării. Plantaţiile viticole joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind
activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii şi prin fixarea nisipurilor
mişcătoare.
Astăzi, peste 75 % din producţia mondială de struguri se transformă în vin.
Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre permit obţinerea unei
game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci,
dulci, aromate, spumante etc.
Strugurii de masă constituie un aliment preţios, ce poate fi consumat în stare
proaspătă de la mijlocul lunii iulie, până la sfârşitul lui octombrie (din producţie proprie),
prin păstrarea peste iarnă, consumul lor poate fi prelungit cu încă 2-4 luni. Valoarea
alimentară a strugurilor se datorează componentelor chimice ale acestora şi formelor uşor
accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi
polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.
Stafidele reprezintă un produs mult apreciat, uşor de transportat şi conservat,
obţinut în urma deshidratării strugurilor fără seminţe.
23
Rolul ornamental al viţei-de-vie poate fi pus în valoare prin decorarea clădirilor,
gardurilor, prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi
recoltei).
1.9. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

1. Conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică - studiază originea şi
evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi
ecologice; iar ca ştiinţă tehnologică - studiază problemele teoretice
şi practice care privesc cultura viţei-de-vie: tehnologiile de obţinere
a materialului săditor, tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor
viticole, sistemele de cultură, formele de conducere a viţelor în
plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe
rod.
2. Avantajele economice ale culturii viţei-de-vie sunt numeroase:
valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe
dealuri şi coline, terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase,
stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor culturi; are un
important rol antierozional; prezintă un grad mare de intensivizare;
impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la
constituirea bugetului statului; comerţul intern şi internaţional cu
produse şi vitivinicole constituie o sursă importantă de venituri şi
profituri; înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă,
participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea
atmosferei etc.
3. Suprafaţa viticolă a ţării noastre, la nivelul anului 2010 a fost de
181.343 ha.
4. Strugurii au un conţinut bogat în vitamine: A, B1, B2, C; în săruri
minerale: Ca, Fe, P, K, Mg; deloc de neglijat este şi rolul acizilor
organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează
reacţia sucului gastric.
5. Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică
datorită compoziţiei sale chimice şi anume:
- conţinutul în compuşii fenolici cu rol important în
24
prevenirea bolilor cardiovasculare, facilitează circulaţia
sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări
de vedere;
- în vinurile roşii se găsesc procianidinele care au rolul de a
îndepărta colesterolul din sânge, măresc rezistenţa pereţilor
vasculari la hemoragii, împiedică îmbătrânirea prematură a
ţesuturilor;
- vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită
acţiunii lui antivirale şi bactericide.

1. Ţara noastră ocupă locul 10 în lume şi 5 în Europa ca suprafaţă
viticolă; iar din punct de vedere al producţiei de vin obţinute ocupă
locul 12 în lume şi 6 în Europa (la nivelul anului 2010).
2. Cele trei categorii de ţări, clasificate în funcţie consumul de vin/
an/locuitor sunt: ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/
an/locuitor): Luxemburg, Franţa; ţări cu un consum mediu de vin
(10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia, Elveţia, Spania; ţări
cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A.,
Canada, Africa de Sud.
3. În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este
ocupat de China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi
S.U.A.; iar dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide
amintim: Turcia, S.U.A., Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din
producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone), cea mai mare
pondere o deţine Asia (51%), fiind urmată de America (36%),
Europa (8 %), Africa (3%) şi Oceania (2%).
4. Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor
viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o
suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai
pentru asigurarea consumului familial.

1. Dintre măsurile ce trebuie luate pentru redresarea sectorului
vitivinicol amintim:
 restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea
suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea
soiurilor nobile, în arealele delimitate pentru cultura viţei-de-vie;
 reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase
25
şi a celor cerute de piaţă;
 creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă
nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională;
 îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu
denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în
detrimentul vinurilor de masă;
 extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
 sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin
acordarea de credite pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru
reabilitarea plantaţiilor;
 modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de
gross-detail etc);
 realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici
fiscale corecte, diferenţiate;
 aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin
evitarea poluării recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine,
pe struguri, în vin etc.) şi prin represiunea fraudelor;
2. Problemele pe care le întâmpină viticultura mileniului trei sunt:
creşterea demografică, criza energetică şi de materii prime,
problemele mediului înconjurător, încălzirea climatică, globalizarea
etc.
1.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Prezentaţi produsele şi unele subproduse ale viticulturii, care
completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei. – 2p
2. Precizaţi importanţa culturii viţei-de-vie din punct de vedere
26
economic. – 2p
3. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului
vitivinicol. – 2p
4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi
producători direcţi, conform Legii viei şi vinului? – 1p
5. Cum contribuie strugurii şi vinul, prin componentele lor chimice
asupra sănătăţii organismului uman? – 1p
6. Care sunt consecinţele poluării mediului înconjurător datorită
acţiunii necontrolate a omului în cadrul ecosistemelor viticole? – 1p
* Un punct se acordă din oficiu.
1.11. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1) Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
2) Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne.
Vitis, 31, 1, p. 9-21.
3) Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.
4) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică.
AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p.
5) Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Ed. Ceres Bucureşti.
6) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică.
AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p.
7) Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului.
Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti
8) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 –
Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor
nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România.
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.
27
SISTEMATICA GENULUI VITIS
CUPRINS
2.2 Genul Vitis 29
2.3 Rezumat 34
 reţineţi şi să prezentaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face

parte viţa-de-vie;
 redaţi componenţa genului Vitis şi importanţa practică a subgenurilor
sale;
 analizaţi cele patru grupe componente ale subgenului Euvitis,
 cunoaşteţi caracteristicile speciei Vitis vinífera, cea mai importantă pentru
cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de
struguri de masă, pentru vin şi stafide.
Plantele din familia Vitaceae (caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate
în încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu
două cotiledoane), ordinul Rhamnales.
Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 12 genuri (după
unii autori 14, chiar 18) şi aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În
ţara noastră sunt răspândite genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol
decorativ în principal) şi Vitis. Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante
tropicale, care se cultivă în seră (genul Cissus).
Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe
tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă
28
suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V.,
1988; citaţi de Dejeu L., 2010).
2.2. GENUL VITIS cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii

americane, lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor
(Fregoni M., 2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade.
În cadrul acestui gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis.
Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis
rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei.
Vitis rotundifolia
 prezintă imunitate la filoxeră;
 este rezistentă la atacul bolilor criptogamice (mană, făinare, putregai negru) şi
la nematozi;
 destinată obţinerii strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi
jeleuri;
 calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera.
Vitis munsoniana
 este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru obţinerea de portaltoi cu
rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi;
 nu se poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire
(hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera
pentru obţinerea de soiuri roditoare).
Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi
Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe în
funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate.
GRUPE: 1. Specii americane adaptate la climatul temperat.

2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi
ecuatorial.
3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat.
4. Specii asiatice orientale.
Grupa 1 - specii americane adaptate climatului temperat

Specii din grupa orientală:
- sunt resistente la ger şi la mană;
- au rezistenţă slabă la filoxeră;
29
- au aptitudini uvifere: V. labrusca (a folosit la obţinerea unor hibrizi: Isabela,
Noah, Othelo), V. aestivalis (pentru obţinerea portaltoilor), V. lincecumii.
Specii din grupa centrală:
- sunt resistente la ger (- 30ºC), secetă, mană, filoxeră, nematozi (Vitis champini) şi
asfixia radiculară;
- înrădăcinează bine şi se înmulţeşte uşor;
- însuşirile uvifere sunt slabe sau nule;
- se folosesc la obţinerea de portaltoi şi a hibrizilor direct producători;
- exemple: Vitis riparia (se foloseşte ca portaltoi în stare pură dar şi pentru
obţinerea de hibrizi direct producători: Noah, Elvira etc), Vitis berlandieri
(rezistentă la calcar, un se foloseşte în stare pură în cultură), Vitis rupestris
(prezintă afinitate la altoire cu V.vinifera), Vitis cordifolia, Vitis solonis (prezintă
rezistenţă la conţinutul în săruri al solului), Vitis cinerea etc.
Speciile din grupa occidentală (V. californica, V. arizonica, V. girdiana), sunt cunoscute
ca rezistente la secetă, sensibile la filoxeră şi mană, lipsite de calităţi uvifere.
Grupa 2 - specii americane adaptate climatului cald, tropical şi ecuatorial (specii
din grupa Florida, specii din grupa tropicală) – nu prezintă importanţă economică şi sunt
folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la boli şi la fisurarea boabelor.
Grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate climatului temperat, dintre acestea cele mai
reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.
Vitis silvestris:
 o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii;
 în România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de 600-800
m;
 se caracterizează printr-o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, însă rezistenţa este
moderată la filoxeră şi bolile criptogamice;
 fiind o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici, sferice, de
culoare neagră-violacee, crocante, cu gust acru-astringent.
Vitis vinifera
 este specia despre care putem spune că este cea mai importantă pentru cultură,
datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă,
pentru vin şi stafide;
 prezintă un număr mare de soiuri (până la 15.000);
 nu este rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-
20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.
Speciile euro-asiatice sunt încadrate (după Negrul A.M., 1946), în 3 proles-uri,
funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut, şi anume:
■ proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia,
Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova;
30
■ proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,
Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Se caracterizează prin soiuri cu un procent
mare de lăstari fertili, cu struguri zemoşi, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate:
Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot;
■ proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu
frunze glabre, struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de
struguri de masă şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa
antasiatică) şi Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica).
Tabelul 2.1 prezintă comparativ unele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V.
vinifera.
Tabelul 2.1.
Principalele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V. vinifera

(după Dejeu L., 2010)
Caracteristici V. silvestris V. vinifera

Vigoarea mare medie-redusă
Mărimea strugurilor mici mari
Scuturarea florilor accentuată redusă
Aciditatea strugurilor ridicată redusă
Seminţe mici-alungite, scurt rostrate piriforme, lung rostrate
Perioada de vegetaţie scurtă lungă
Adaptarea la lungimea zilei plantă de zi lungă plantă de zi medie-scurtă
Rezistenţa la ger ridicată medie
Rezistenţa la boli ridicată redusă
Grupa 4 - specii asiatice orientale – sunt caracterizate prin sensibilitate la filoxeră,

calcar, mană, însă au rezistenţă sporită la făinare.
Din punct de vedere al rezistenţei la ger, aceste specii se pot clasifica astfel:
Specii asiatice orientale resistente la ger (până la temperatura de -40ºC):
V. amurensis – pentru obţinerea de struguri de masă şi de vin, pentru obţinerea de
dulceaţă şi suc, cu toate că fructele au o calitate inferioară, dar şi pentru obţinerea de soiuri
resistente la ger (în ameliorarea viţei-de-vie).
V. thunbergii – se cultivă ca plantă ornamentală, nu prezintă importanţă în cultură.
Specii asiatice orientale sensibile la ger, prezintă spini, sunt resistente la secetă, fiind
originare din sud-estul continentului. Ele nu prezintă importaţă economică, calităţile lor
uvifere fiind nesemnificative. Dintre aceste specii amintim: V. armata, V. davidii, V.
romaneti, V. reticulata.
Putem încheia acest capitol concluzionând faptul că, viţele cultivate în prezent se înpart
în patru mari categorii (clasificare economico-utilitară).
31
Viţe roditoare, respectiv soiuri nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi
sensibile la ger, dar care produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei,
aceste soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi.
Soiuri de struguri pentru masă, ►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi;

aparţin speciei Vitis Vinifera, ►boabele sunt mari, au forme diferite, divers
proles orientalis.
colorate (alb-verzui-aurii, roşii);
►au pieliţa elastică, pulpa crocantă, plăcută la gust;
►au epoci de coacere diferite pe parcursul verii,
ceea ce permite consumul lor în stare proaspătă o
perioadă lungă de timp.
Soiuri de struguri de vin, aparţin ►prezintă struguri de mărime mijlocie şi mică;
tot speciei Vitis Vinifera, proles ►boabele sunt de regulă mici, rotunde, divers
occidentalis şi proles pontica.
colorate (alb-verzui-aurii,roşii, negre);
►au pieliţa elastică, mai groasă ca strugurii de
masă, miezul este zemos şi cedează uşor mustul.
Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane

din grupa orientală, prezintă rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt tolerante la ger,
se înmulţesc prin butăşire, asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai
scăzută de zahăr, gust foxat, randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi
potenţial productiv ridicat.
Soiuri cu rezistenţă biologică, obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate
controlate interspecifice, între soiuri vinifera şi hibrizi direct producători sau alte forme
evoluate. Ei au potenţial productiv mare, rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, iar
calitatea strugurilor este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinífera.
Soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru materialul biologic
(coarde de un an), necesar procesului de altoire la soiurile „nobile”.
În practica viticolă prezintă importanţă însuşirile rădăcinilor de rezistentă la filoxeră,
calcar, secetă şi atacul nematozilor. Portaltoii trebuie să aibă următoarele caracteristici:
● masă mare de lemn anual (100-200 mii butaşi/ha);
● capacitate rizogenetică mare (70-90%);
● afinitate de altoire bună şi foarte bună cu soiurile nobile.
32
1. Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte, din punct de
vedere botanic, viţa-de-vie.
2. Descrieţi subgenul Muscadinia.
3. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis?
4. Descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.
Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea

calităţii, obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători
etc. Cele mai importante resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei la
boli, în ameliorarea viţei-de-vie, sunt prezentate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2.
Resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei viţei-de-vie
la boli şi dăunători (după Alleweldt G.,1990; citat de Dejeu L., 2010)
Agentul patogen Specii şi soiuri

V. amurensis, V. cordifolia, V. cinerea, V. labrusca, V.
Plasmopara viticola lincecumii, V. riparia, V. romaneti, V. rotundifolia, V. rupestris,
soiuri noi interspecifice
V. aestivalis, V. amurensis, V. berlandieri, V. cinerea, V.
Uncinula necator labrusca, V. riparia, V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera,
soiuri noi interspecifice
V. aestivalis, V. armata, V. berlandieri, V. riparia, V.
Botrytis cinerea rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera, soiuri noi interspecifice
Agrobacterium vitis V. amurensis, V. labrusca
V. rotundifolia, V. berlandieri, V. champini, V. cordifolia, V.
Phyloxera vastatrix monticola, V. riparia, V. rupestris
V. berlandieri, V. cinerea, V. candicans, V. cordifolia
Eriophyes vitis
V. candicans, V. champini, V. longii, V. rotundifolia, Dog
Meloidogyne sp.
Ridge, Harmony, Ramsey
Xiphinema sp. V. rotundifolia
33
2.2. REZUMAT
Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la
rândul ei face parte din ordinul Rhamnales.
Ca răspândire, având o mare plasticitate ecologică, familia Vitaceae, are
reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona temperată, de la paralela 52° latitudine
nordică la paralela 53° latitudine sudică.
Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti
agăţători, de regulă cu cârcei. Frunzele acestor specii sunt palmate, simple sau compuse,
iar florile sunt mici, actinomorfe, galben-verzui, de tipul 5 sau 4, dispuse în inflorescenţe
cimoase. Fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe.
Familia Vitaceae este reprezentată de aproximativ 12 genuri şi peste 800 de specii,
unele dintre ele prezentâd numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi
Cissus).
Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane,
lemnoase, agăţătoare şi cuprinde două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis.
Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Americii de Nord şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia , Vitis
munsoniana şi Vitis Popenoei.
Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi
Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe, în
funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate: specii americane
adaptate la climatul temperat, specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi
ecuatorial; specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi specii asiatice orientale.
Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat cele mai reprezentative
sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.
Vitis vinifera este specia cea mai importantă pentru viticultură, datorită, în special,
însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a strugurilor de masă şi stafidelor. Ea
cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8 000 – 15 000), răspândite pe cele cinci
continente. Specia nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o rezistenţă
moderată la acţiunea temperaturilor scăzute (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale
vegetativă.
În prezent, în viticultură se cultivă trei mari categorii de soiuri şi anume: soiuri
„nobile“ sau soiuri europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de
hibrizi direct producători care dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente
la boli, la filoxeră, şi se pot înmulţi prin butaşi, şi soiuri de portaltoi care nu produc
struguri şi care se folosesc pentru altoirea soiurilor „nobile“.
34

1. Viţa-de-vie face parte din familia Vitaceae (caracterízate prin
seminţe închise în fruct), încrengătura Spermatophyta, clasa
Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două
cotiledoane), ordinul Rhamnales.
2. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile
tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic),
şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana
şi Vitis popenoei.
Vitis rotundifolia: prezintă imunitate la filoxeră; este rezistentă la
atacul bolilor criptogamice şi la nematozi; este destinată obţinerii
strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi jeleuri;
calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera.
Vitis munsoniana: este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru
obţinerea de portaltoi cu rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi; nu se
poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire
(hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera
pentru obţinerea de soiuri roditoare).
3. Cele patru grupe ale subgenului Euvitis sunt: grupa 1 - specii
americane adaptate la climatul temperat; grupa 2 - specii
americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial; grupa
3 - specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi grupa 4 -
specii asiatice orientale.
4. Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat, cele
mai reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.
Vitis silvestris: o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii; în
România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de
600-800 m; prezintă o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, dar moderată la
filoxeră şi bolile criptogamice; fiind o specie dioică, plantele femele dau
struguri cu boabe mici, sferice, de culoare neagră-violacee, crocante, cu
gust acru-astringent.
Vitis vinifera: este specia cea mai importantă pentru cultură, datorită
însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă,
pentru vin şi stafide; prezintă un număr mare de soiuri; nu este
rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-
20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.
35
INSTRUCŢIUNI
întrebare.
1. Prezentaţi câteva caracteristici ale genului Vitis şi descrieţi
subgenul Muscadinia. – 2p
2. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis? – 1p
3. Descrieţi cele 3 proles-uri în care sunt încadrate speciile euro-
asiatice. – 2p
4. Precizaţi (comparativ), principalele caracteristici ale speciilor
Vitis silvestris şi Vitis vinífera. – 2p
5. Enumeraţi care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent şi
prezentaţi dezavantajele hibrizilor producători direcţi. – 2p

1) Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În:
Ampelografia RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
2) Bavaresco, L.,1990 –Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza
generazione resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.
3) Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by
excised roots of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil
130, 109-113.
4) Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein
Vergleich mit Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen.
Wein-Wissenschaft, 40, 1.
5) Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti, 480 p.
6) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura.
Phytoline Editore, Affi.
7) Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.
36
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE
CUPRINS
3.2 Rădăcina 38
3.3 Tulpina 42
3.4 Mugurii 49
3.5 Lăstarii 55
3.6 Frunza 56
3.7 Cârceii 58
3.8 Inflorescenţa 58
3.9 Floarea 59
3.10 Strugurii şi boabele 63
3.11 Sămânţa 66
3.12 Rezumat 67
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:
 recunoaşteţi, să descrieţi şi să clasificaţi părţile componente ale viţei-

de-vie (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea,
bobul şi sămânţa);
 precizaţi funcţiile şi însuşirile pe care le îndeplineşte fiecare organ în
parte al viţei;
 cunoaşteţi şi să aplicaţi măsurile agrofitotehnice care conduc la buna şi
armonioasa dezvoltare a elementelor componente ale plantei.
37
Viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în
viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,
inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin
îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi.
Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care
va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă
americană, pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe
nisipuri sau în cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc
viţe nealtoite.
3.2. RĂDĂCINA
Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere geotropică
pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu volumul
sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit stadiu
care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate volumul
de pământ pe care îl au la dispoziţie.
Clasificarea rădăcinilor
Rădăcinile viţei-de-vie, se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după
origine, după funcţiuni, după aşezarea pe butaş şi după poziţia pe care o au în pământ.
I După origine, rădăcinile viţei sunt grupate în rădăcini embrionare şi rădăcini
adventive.
Rădăcinile embrionare (fig. 3.1), au următoarele caracteristici:
 se întâlnesc la viţele obţinute din sămânţă, şi se formează din radicula embrionului;
 rădăcina principal are un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrunde vertical în
sol la adâncimea de 1m, chiar mai mult;
Fig. 3.1. Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă

38
 pe rădăcină principală se formează ramificaţii laterale de diferite ordine: de ordinul I
(numite radicele sau rădăcini secundare), de ordinul II (cresc aproape orizontal şi un
posedă geotropism), de ordinul III, mai subţiri şi cu o creştere înceată.
Rădăcinile adventive (fig. 3.2), au următoarele caracteristici:
 se întâlnesc la viţele care se înmulţesc pe cale vegetativă şi au origine exogenă;
 se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi, marcote), mai
frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani;
 apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele mature şi pe
terenuri cu exces de umiditate);
 îşi au originea în parenchimul interfascicular;
 numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc, până la 60
(Merjanian A.S.,1956; citat de Dejeu L., 2010);
 lungimea unei rădăcini poate atinge 4-8 m la viţele europene şi 6-15 m la speciile
americane, iar grosimea variază astfel: la viţele europene atinge 3-6 cm, la cele
americane 6-10 cm.
Fig. 3.2. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse în trei etaje:

a) – la un butaş înrădăcinat în sol; b) – la un butuc matur
II După funcţiuni întâlnim:

 rădăcini de fixare sau de schelet, au un caracter permanent, sunt lungi, îngroşate
uniform, acoperite cu un strat subţire de coajă, care se exfoliază anual, şi îndeplinesc
mai multe funcţii: fixează planta în sol, transportă apa şi substanţele nutritive,
sintetizează substanţele organice şi înmagazinează substanţele de rezervă;
 rădăcini de absorbţie sau de hrănire, se formează primăvara şi mor la sfârşitul
perioadei de vegetaţie (cu rol în hrănirea plantei). Ele au culoarea albă sidefie şi
prezintă următoarele zone: zona terminală, respectiv conul de creştere, protejată de
piloriză, zona de creştere sau zona netedă, zona de absorbţie sau piliferă, acoperită de
perişori radiculari şi zona conducătoare sau aspră, cu scoarţă suberificată şi aspect
rugos.
39
III După poziţia pe butaş:
 rădăcini bazale (inferioare) – se dezvoltă la polul morfologic inferior al butaşului
portaltoi şi sunt cele mai importante deoarece asigură plantei o mai bună
aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, o rezistenţă mai mare la secetă;
 rădăcini mijlocii (intermediare) – apar la nodurile situate în partea de mijloc a
butaşului;
 rădăcini superioare (superficiale sau „de rouă”) – se formează la nodurile superioare
ale butaşului şi deasupra punctului de altoire;
În scopul stimulării creşterii etajului inferior de rădăcini, în tehnologia viticolă se
intervine cu o lucrare cunoscută sub numele de „copcit”, prin care se suprimă rădăcinile de
la suprafaţă (superficiale). Acestea sunt primele care suferă de ger şi secetă şi, în cazul în
care cresc din altoi (la viţele altoite), nefiind rezistente la filoxeră, pot fi distruse de acest
mare duşman al viţei-de-vie.
La viţele obţinute din butaşi scurţi de un nod, rădăcinile adventive principale
formează un singur etaj bazal (fig. 3.3).
Fig. 3.3. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse într-un singur etaj

IV După poziţia din sol, întâlnim:

 rădăcini orizontale (trasante), plasate între 25 şi 85 cm;
 rădăcini oblice;
 rădăcini verticale care penetrează solul pâna la adâncimi de 7m.
Un rol important, în ceea ce priveşte orientarea rădăcinilor în sol, pe verticală (la
diferite specii şi soiuri de viţă-de-vie), îl au şi valorile unghiului geotropic.
Unghiul geotropic este unghiul format între direcţia rădăcinilor principale şi verticala
imaginară ce trece prin axul butucului (plantei).
În funcţie de valorile preluate de unghiul geotropic, rădăcinile se încadrează în trei
grupe.
40
După unghiul geotropic  rădăcini pivotante, au valoarea unghiului geotropic de
întâlnim: aproximativ 20º - Rupestris du Lot;
 rădăcini oblice întâlnim la Chassela x Berlandieri 41
B, cu un unghí cuprins între 45-50º;
 rădăcini trasante cu valori ale unghiului geotropic
plasate între 75-80º, specific lui Riparia gloire.
În general, la viţa-de-vie întâlnim un sistem radicular voluminos, cu rădăcini

principale ce pot atinge, în mod obişnuit 3-6 m lungime şi diametrul de până la 10-15 cm.
Prezenţa unui număr mare de ramificaţii asigură rădăcinii un contact strâns cu solul în care
se dezvoltă. Majoritatea rădăcinilor se găsesc răspândite în sol la 20-60 cm adâncime, pe o
rază de 1,5-3 m în jurul butucului. De aceste particularităţi se ţine seama la aplicarea
lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea plantaţiilor.
Funcţiile rădăcinii. Rădăcinile viţei-de-vie îndeplinesc procese fiziologice de mare
importanţă:
 fixarea plantei pe substratul de cultură, prin rădăcinile de schelet;
 absorbţia apei şi a sărurilor minerale, funcţie vitală pentru întreg organismul, şi este
realizată de perişorii radiculari;
 transportul sevei brute şi al sevei elaborate, prin vasele lemnoase respectiv liberiene;
 sinteza substanţelor organice, a zaharozei în principal;
 respiraţia;
 înmagazinarea substaţelor de rezervă, respectiv acumularea acumularea hidraţilor de
carbon sub formă de amidon. Pe baza rezervelor de amidon, depuse în rădăcină şi în
celelalte organe, se desfăşoară prímele fenofaze ale viţei: plânsul, dezmuguritul,
începutul creşterii lăstarilor.
Factorii care influenţează sistemul radicular
Creşterea, dezvoltarea şi ramificarea sistemului radicular sunt influenţate de o serie
de factori, cum ar fi:
 factori genetici – specia, soiul;
 factori biologici – metoda de înmulţire, vîrsta;
 factori ecologici – temperatura, umiditatea, nivelul pânzei freatice;
 factori agrotehnici – lucrările adânci şi superficiale ale solului, drenarea, irigarea,
aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor, tăierile de fructificare.
La viţele europene cultivate pe rădăcini proprii, sensibile la filoxeră, ca urmare a
înţepăturilor produse, rădăcinile se umflă formând nodozităţi (pe rădăcinile de hrănire) şi
tuberozităţi pe cele de schelet. La viţele americane rezistente la atacul filoxerei se
formează un strat de suber spre interior ca răspuns la înţepătura produsă, izolând
leziunile, concomitent cu acumularea unui conţinut mai ridicat în taninuri şi amidon
(Oprea D.D.,1965; citat de Dejeu L., 2010).
41
Adesea scoarţa viţei-de-vie este invadată de ciuperci micorizice de tip vezicular-
arbusculare (fig. 3.4), care trăiesc în simbioză cu planta (Scubert A., 1988), acestea
favorizează creşterea vegetativă, participă la alimentarea plantei cu apă, substanţe minerale,
(P şi K), vitamine, glucide etc.
Fig. 3.4. Reprezentarea schematică a unei micorize vezicular-arbusculare

într-o rădăcină de viţă-de-vie: A – arbuscul; AP – apresoriu; M – miceliu extraradicular;
G – ghem; SP – spor; V – veziculă (după Schubert A.,1985; Dejeu L., 2010)
3.3. TULPINA
Din punct de vedere botanic viţa-de-vie este o liană agăţătoare, o plantă perenă,
lemnoasă. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi
substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai
dezvoltat element lemnos al acestuia.
Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă
se cunosc organele butucului, elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea
supraterestră a acestuia. Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi
dimensiuni, este alcătuită din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană,
respectiv totalitatea ramificaţiilor provizorii pornite din tulpină (de până la 1-2 ani).
Părţile componente ale tulpinii (la viţele obţinute prin altoire):
● partea subterană a tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a
portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se dezvoltă rădăcinile adventive,
la noduri, etajat;
● zona de concreştere (punctul de altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu
timpul suferă o îngroşare datorată ţesuturilor altoiului. Este cea mai sensibilă zonă a tulpinii,
la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea ei prin
muşuroire în zonele nefavorabile;
42
●partea supraterestră, sau aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor
de schelet şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.
La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de concreştere.
Moduri de conducere a tulpinii (fig. 3.5):
● tulpină scurtă (buturugă sau scaunul butucului):
 întâlnită la forma de conducere joasă;
 este plasată deasupra solului, în continuarea zonei de concreştere (10-30 cm);
 este relativ groasă, dimensiunile ei variază în funcţie de afinitatea la altoire,
vârstă, tăierile aplicate, condiţii climatice;
 este acoperită cu o scoarţă (ritidom) multistratificat, care se exfoliază în fâşii
late, iar sub scoarţă se găsesc plasaţi muguri dorminzi.
● tulpină semiînaltă – la viţele conduse pe semitulpină (60-95 cm);
● tulpină înaltă – la viţele conduse înalt, pe tulpină (100-200 cm).
Clasificarea elementelor (organelor) „uscate” ale butucului
Coroana este alcătuită din totalitatea ramificaţiilor de lungimi şi vârste diferite, care
se formează la partea superiară a trunchiului. Aceste elemente poartă denumiri diferite în
funcţie de vârsta, lungimea şi rolul lor, şi alcătuiesc elementele de schelet şi elementele de
semischelet.
Elementele de schelet sunt formate din lemn de vârstă mai mare de doi ani, obişnuit
3-5 ani, dar şi din elemente multianuale; poartă diverse denumiri: scaunul butucului, braţe,
semitulpina, tulpina şi cordoane.
Fig. 3.5. Elementele tulpinii înainte de tăiere:

a – la un butuc în formă joasă; b – la un butuc în formă semiînaltă
43
Scaunul butucului plasat deasupra solului, pe el se vor forma celelalte elemete.
Braţele:
 sunt elemente lemnoase multianuale, scurtate prin tăieri la 50-100 cm
lungime, rigide şi scurte (cotoare: 30-40 cm) sau lungi şi cu elasticitate redusă
(corcani: cu lungime mai mare de 40 cm);
 pot fi temporare pe plantă (se înlocuiesc după 3-8 ani), sau permanente când
rămân pe butuc atâta timp cât trăieşte planta;
 sunt acoperite cu o scoarţă sau ritidom de culoare cenuşie spre neagră, şi se
exfoliază în fâşii longitudinale, late;
 prezintă muguri dorminzi sub scoarţă, care dau naştere la lăstari lacomi.
Cordoanele
 sunt elemente lemnoase multianuale întâlnite la viţele conduse semiînalt sau
înalt;
 sunt plasate la partea superioară a tulpinii şi au poziţie orizontală, fiind
garnisite pe întreaga lor lungime cu elemente de rod;
 cordoanele pot fi unilaterale sau bilaterale în funcţie de vigoarea soiului
respectiv;
 sunt acoperite cu un ritidom de culoare închisă care se exfoliază în fâşii
longitudinale, late, sub scoarţă prezentând muguri dorminzi.
Elementele de semischelet ale unei plante sunt reprezentate de coardele de doi ani
(punţi de rod) şi coardele de un an.
Coardele de doi ani
 sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordon;
 sunt denumite „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare;
 au noduri mai puţin evidente şi nu prezintă ochi de iarnă;
 au o lungime cuprinsă între 100-150 cm şi o grosime de 10-20 cm.
Coardele de un an
 sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale butucului;
 ele evoluează din lăstari, în urma procesului de lemnificare, după căderea
frunzelor;
 sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi),
subţiri (8-12 mm) şi elastice,
 sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi
diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau
vârful coardei);
 la noduri sunt situaţi altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi
de cârcei şi pedunculul strugurilor;
 scoarţă are culori diferite în funcţie de soi (diverse nuanţe de galben până la
brună roşcat), nu se exfoliază.
44
Coardele de un an pot fi:
roditoare – dacă sunt plasate pe elementele de doi ani şi provin din ochii de
iarnă; mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt potenţiali roditori;
lacome (neroditoare) – dacă sunt plasate pe elemente cu vârsta mai mare de doi
ani (scaunul butucului, braţe, semitulpină, tulpină), şi provin din mugurii
dorminzi. Mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt în general neroditori, de
aceea în practica viticolă ele sunt folosite ca elemente de formare sau de
înlocuire a diferitelor părţi ale butucului.
 Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un

an plasată pe lemn de doi ani (punte de rod).
DE REŢINUT
Ceea ce înseamnă că lăstarii ce se vor forma din
mugurele principal al ochiului de iarnă sunt fertili.

1. Enumeraţi caracteristicile rădăcinilor adventive ale viţei-de-vie.
2. Prezentaţi părţile componente ale unei tulpini.
Elementele lemnoase rezultate pe butuc în urma tăierilor

Prin scurtarea la diferite lungimi a coardelor de un an existente pe butuc, se obţin
elemente active provizorii, utile în obţinerea an de an a recoltei de struguri sau de pregătire a
recoltei următoare.
Lungimea elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma
tăierilor pe coarda de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de
formare, care poartă diferite denumiri (fig. 3.6).
Coarda de rod
 provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi ani, ceea
ce o face aptă pentru fructificare, la o lungime de 8-16 ochi;
 în funcţie de lungimea coardei de un an, putem întîlni în practica viticolă
coarde scurte de 8-10 ochi, mijlocii 11-13 ochi şi lungi 14-16 ochi.
Cordiţa de rod
 rezultă din scurtarea unei coarde de un an propriu zise, situată pe punte de rod,
la 4-7 ochi.
45
Fig.3.6. Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură:
a) – la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod; c – cordiţă;
d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă;
h – verigă de rod;
b) – la forma de conducere semiînaltă; a – cep de siguranţă; b – cep de rod;
c – cordiţă; d – detaliu de tăiere
Călăraşul
 este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în spatele unei coarde de rod,
ambele plasate pe acelaşi lemn de doi ani;
 acest element este întâlnit frecvent la forma de conducere joasă, şi este plasat
către periferia butucului.
Biciul
 este o coardă de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit dar pe o
porţiune de lemn de doi ani;
 se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, către periferia butucului ca şi
călăraşul.
DE REŢINUT!  când plantaţia este în declin, iar în următorii doi

trei ani urmează să se defrişeze, pentru a induce
Călăraşul şi biciul, epuizarea plantelor;
se realizează în următoarele  când în plantaţie se înregistrează un procent mare
situaţii: de goluri, şi se suplimentează încărcătura pe butucii
existenţi pentru echilibrarea costurilor;
 când s-au înregistrat pierderi mari de ochi de iarnă,
datorită gerurilor extrem de puternice, în vederea
compensării încărcăturii.
46
Cepul
 rezultă din scurtatrea unei coarde de un an, la unul, doi sau trei ochi de iarnă;
 este cel mai scurt element lemnos din viticultură, iar în funcţie de lemnul pe
care este situat cepul poate fi sau nu roditor, astfel:
 cep de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de doi
ani;
 cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a
rodit, poate fi roditor sau neroditor;
 cep de siguranţă – este plasat la baza tulpinii şi are rolul de înlocuire a
acesteia în cazul în care este distrusă de ger, boli sau accidente mecanice;
 cep de rezervă – este plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor şi are
rolul de a forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor
de schelet. Este întâlnit în general la forma de conducere joasă, iar în cazul în
care serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea de sol se mai
numesc şi cepi de coborâre.
Veriga de rod
 este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie inferioară şi
o coardă sau cordiţă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe
aceeaşi punte de rod;
 coarda sau cordiţa asigură realizarea producţiei din anul în curs, iar cepul are
funcţia de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul următor ca
şi menţinerea formei butucului;
 cele două elemente ale verigii de rod pot fi însă şi disparate, pe diferite axe.
Elementele lemnoase ale tulpinii, din punct de vedere fiziologic, prezintă însuşirile
de rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi de creştere; iar ca funcţii:
transportul sevei, respiraţie, transpiraţie, înmagazinarea unor substanţe de rezervă şi
susţinerea celorlalte organe aeriene.
În viticultură interesează în mod deosebit, secţiunea transversală şi cea longitudinală
prin tulpină, respectiv prin coarda de un an.
În secţiune transversală, tulpina viţei-de-vie are o formă elipsoidală (în zona
internodurilor), deosebindu-se 4 părţi: dorsală, ventrală, externă (plană) şi internă
(concavă sau cu jgheab) (fig. 3.7). Aceste părţi au importanţă în procesul de sudare
(calusare) a punctului de altoire;
În secţiune longitudinală se poate observa măduva (ţesut spongios) plasată central
de-a lungul internodului, însă la noduri măduva lipseşte, fiind înlocuită cu o formaţiune
histologică mai densă numită diafragmă (fig. 3.8):
 la nodurile prevăzute cu inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mare şi de
formă dreptunghiulară (măduva este întreruptă total);
 la nodurile lipsite de inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mică, triunghiulară.
47
Fig. 3.7. Secţiunea transversală prin internod la viţa-de-vie: a – partea dorsală;
b – partea ventrală; c – partea externă (sau plană); d – partea internă (concavă sau cu jgheab); e –
ochi de iarnă; f - copil; g – peţiolul frunzei
Fig. 3.8. Secţiune longitudinală prin zona nodului:

a –diafragmă dreptunghiulară la nodul cu cârcel;
b – diafragmă triunghiulară la nodul lipsit de cârcel
 în celulele ei se depun sustanţe de rezervă, cu rol

important la pornirea în vegetaţie şi în procesele de
calogeneză şi rizogeneză;
 prin efectuarea secţiunii la tăiere cât mai aproape de
Importanţa diafragmei nod, diafragma împiedică eliminarea sevei prin

„plâns” în cantitate foarte mare (reduce
deshidratarea butucului), şi împiedică pătrunderea
unor agenţi patogeni, care se pot transmite prin
instrumentar infestat (cancer bacterian).
48
1. Prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre lemnul de doi ani şi lemnul de un an.
2. Enumeraţi elementele lemnoase rămase pe butuc după tăierea viţei-de-vie.
3. Definiţi şi descrieţi cepii de siguranţă şi veriga de rod.
4. Descrieţi categoriile de cepi pe care le cunoaşteţi.
3.4. MUGURII
Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere
acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa
viţei-de-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în
general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin transformarea acestora, în
coarde.
La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor. Mugurii
pot fi solitari, dar pot fi şi grupaţi câte 2-6 la un loc, sub în înveliş de protecţie comun
(catafile), alcătuind aşa numitul ochi.
Clasificarea mugurilor
I După poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie
■ muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând
creşterea în lungime a acestora, nu se observă cu ochiul liber, iar toamna în condiţiile ţării
noastre se usucă şi cad;
■ muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele vegetative (la noduri pe
lăstari şi copili), cât şi pe elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri cât şi la
baza acestora).
Pot fi clasificaţi în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi (plasaţi sub
scarţa lemnului multianual), în funcţie de alcătuirea lor şi de momentul pornirii în vegetaţie.
Mugurii plasaţi de jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an poartă
denumirea de muguri coronari, de încheietură, bazali sau unghiulari.
II După existenţa stării de repaus
■ muguri fără repaus fiziologic, respectiv mugurii de copil. Sunt muguri simpli şi se
găsesc pe lăstari, la subsuoara frunzelor. Ei intră în vegetaţie imediat ce s-au format, fără a
mai trece prin perioada de repaus, dând naştere lăstarilor anticipaţi (lăstari de subsuoară sau
49
copili), care de regulă, nu poartă rod. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc), copilii
sunt purtători de rod, putând contribui la sporirea producţiei de struguri sau la compensarea
acesteia, în cazul înregistrării unui îngheţ târziu de primăvară sau a grindinei;
■ muguri cu stare de repaus determinată: mugurele principal şi mugurii secundari ai
ochiului de iarna;
■ muguri cu stare de repaus nedeterminată, cum sunt mugurii dorminzi şi mugurii
terţiari ai ochiului de iarnă. Pornesc în vegetaţie numai când planta este supusă unor factori
de stres, respectiv temperaturi extrem de scăzute finalizate cu degerarea butucului sau tăieri
extrem de severe, dând naştere la lăstari lacomi, cu creştere viguroasă, de obicei, nepurtători
de rod.
III După numărul conurilor de creştere
■ muguri solitari – cu un singur con de creştere: mugurele terminal, mugurii
dorminzi;
■ muguri grupaţi cu 3-8 conuri de creştere, toate plasate sub un înveliş comun: ochiul
primar, ochiul de iarnă.
IV După evoluţia în formare a mugurilor grupaţi (ochi), întâlnim trei tipuri de
formaţiuni numite ochi:
■ ochi primar;
■ ochi de vară, provizoriu;
■ ochi de iarnă – cel mai important complex mugural din viticultură.
V După poziţia în ochiul de iarnă:
■ mugure principal – foarte important deoare cuprinde cel mai mare număr de
inflorescenţe, dar şi cel mai sensibil la temperaturi scăzute;
■ muguri secundari – cu fertilitate ceva mai scăzută, mai rezistenţi la ger;
■ muguri terţiari – prezintă fertilitate foarte mică, sunt rezistenţi la ger.
VI După prezenţa inflorescenţelor:
■ muguri fertili;
■ muguri sterili.
După structura anatomică, în cadrul speciilor şi soiurilor din genul Vitis, mugurii pot
fi aşa cum am prezentat mai sus, solitari(cu un con de creştere) sau grupaţi (cu 3-7 conuri de
creştere) sub un înveliş comun, numiţi ochi.
După evoluţia lor în timp se cunosc trei categorii de ochi: ochiul primar, de vară şi
ochiul de iarnă.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului primar
Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la
subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau
roz-cafeniu şi cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.9). În axila solzului de
dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar
propriu-zis, numit şi mugur de copil.
50
Fig.3.9. Alcătuirea ochiului primar:
A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.
Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil

îşi fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al
doilea mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze.
Cei doi muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.
● Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în
25-30 de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil.
În cazul unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare.
● Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie
slabă, creşte mult mai încet şi va deveni mugurul principal al ochiului de iarnă. În cursul
perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază un mugur principal
şi doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor secundari se
formează muguri terţiari. Acest ansamblu de muguri (5-7), protejaţi de acelaşi înveliş
alcătuit din catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă.
Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la interior sunt păroase, asigurând
împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia împotriva traumatismelor şi a
deshidratării.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă
Ochiul de iarnă este cel mai important complex mugural, deoarece asigură vegetaţia
şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui.
Ochiul de iarnă este alcătuit din mai mulţi muguri simpli, având un înveliş protector
comun (fig. 3.10). În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal,
care este de regulă roditor (fertil), fiind singurul care porneşte în vegetaţie în primăvară.
Ceilalţi muguri (denumiţi secundari şi terţiari), sunt mai slab dezvoltaţi şi pornesc în
vegetaţie, de regulă, numai atunci când cel principal este distrus. Uneori, la noduri se
întâlnesc lăstari gemeni, când alături de mugurul principal, a pornit în vegetaţie şi un mugur
secundar.
51
Fig.3.10. Secţiune prin ochiul de iarnă: a – coarda de 1 an; b – copil;
c – mugur principal; d – muguri secundari; e – mugur terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză
► Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece

poartă primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4
sau 5), iar la o examinare atentă privind alcătuirea acestuia (fig. 3.11), se pot observa
următoarele părţi componente:
 axul mugurelui, de formă conică, cu vârful rotunjit şi baza fixată în ţesutul comun
tuturor mugurilor ce alcătuiesc ochiul de iarnă;
 nodurile şi internodurile viitorului lăstar, care apar sub forma unor ţesuturi mai
compacte (nodurile) sau ţesuturi mai rarefiate (internodurile);
 primordiile foliare, ce se formează în dreptul zonelor mai rarefiate pe axul murelui;
 primordiile de inflorescenţă şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de cârcei
la cei sterili, care se observă în dreptul zonelor compacte, opus primordiilor foliare,
începând cu nodul 3-5 în sus.
Fig. 3.11. Secţiune prin mugurul principal (fertil); a – axul mugurului;

b – vârful de creştere; c – inflorescenţa; d – frunze; e –viitori muguri
52
În interiorul mugurului principal are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de
formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând
din luna mai-iunie şi până în primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie.
Mugurii principali ai ochilor de iarnă sunt cei mai sensibili la acţiunea factorilor
nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi, în condiţii
favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali, de
dimensiuni mari, purtători de inflorescenţe.
►Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare:
- sunt mai puţin evoluaţi şi au o creştere limitată;
- produc în principal primordii foliare;
- sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili;
- pornesc mai târziu în vegetaţie, dând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce
pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime.
Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurii principali sunt distruşi
sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere (în cazul culturii
protejate), sau după pornirea în vegetaţie, datorită îngheţurilor târzii de primăvară. Uneori,
unul din mugurii secundari (de înlocuire), se dezvoltă în paralel cu lăstarul principal, astfel
încât la acelaşi nod se pot întâlni doi lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling italian,
Fetească regală), mugurii secundari, care dau lăstari secundari sau gemeni, au o fertilitate
ridicată (Constantinescu Gh. şi colab.,1966; citaţi de Dejeu L., 2010).
După ce mugurul principal porneşte în vegetaţie, cei laterali (secundari şi terţiari),
rămân la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea
de muguri coronari, unghiulari (din cauza formei lor ascuţite), bazali sau de încheietură,
în stare de viaţă latentă. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind
astfel muguri dorminzi. Cei mai evoluaţi dintre ei manifestă în fiecare an o alungire uşoară,
ceea ce le permite să se menţină în permanenţă la suprafaţa lemnului bătrân şi de îndată ce
condiţiile devin favorabile sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere
lăstarilor lacomi de pe lemnul multianual. Lăstarii proveniţi din mugurii coronari au o
fertilitate mai redusă decât a celor din muguri axilari.
Pentru tehnica viticolă şi în special pentru aplicarea corectă a

tăierilor, deosebit de importantă este:
 cunoaşterea, la fiecare soi şi în diferite condiţii de
DE REŢINUT
mediu, a gradului de diferenţiere (de fertilitate)
a diferitelor categorii de muguri;
 locul de amplasare al mugurilor fertili pe
lungimea coardei.
53
La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2 ochi
de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, menţinându-se la valori
apropiate de-a lungul coardei, cu diferenţele specifice fiecărui soi. La aceste soiuri înseamnă
că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.
La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon
etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate
mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că
aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.
Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, clocire, îngheţuri târzii de
primăvară, grindină), care distrug mugurii sau lăstarii principali, foarte important pentru
practică este cunoaşterea gradului de fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali
(secundari) şi măsura în care pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general,
mugurii şi lăstarii secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta de pe
lăstarii principali fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La unele soiuri (Cardinal,
Riesling italian, Cabernet Sauvignon), fertilitatea mugurilor secundari permite, în caz de
distrugere a celor principali, recuperarea producţiei în proporţie mai mare.
Nu toţi ochii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc) în acelaşi timp. În primul rând
dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au şi un număr mai mare de
inflorescenţe. Fertilitatea şi productivitatea sunt în strânsă legătură cu numărul de muguri
care dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate aflate în ochii nedezmuguriţi
sunt practic pierdute pentru producţie.
Procentul de muguri nedezmuguriţi este diferit în funcţie de lungimea elementelor
lăsate la tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), procentul
ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi scurţi de 1-2-3 ochi,
procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %.

1. Clasificaţi mugurii după poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie.
2. Prezentaţi evoluţia mugurilor secundari şi terţiari ai ochiului de iarnă.
3. Definiţi ochiul de iarnă.
Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează

atât condiţiilor de mediu ale anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia
54
lor, dar şi celor ale anului în care intră în vegetaţie. De obicei, în primăverile secetoase,
răcoroase, dezmuguritul este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai
mare decât în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când
dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi scade.
3.5. LĂSTARII
Formaţiunile vegetative şi fructifere (creşteri anuale) ale butucului la viţa-de-vie sunt
reprezentate de lăstari, cu toate elementele lor componente, în stadiu erbaceu sau în faza de
tranziţie către lemnificare. După ce are loc virarea culorii scoarţei din verde în cafeniu şi
după căderea frunzelor toamna, acestor formaţiuni li se atribuie denumirea de coarde de un
an. Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi
– elemente de semischelet), dar şi de pe elementele de schelet.
Ca părţi componente (fig. 3.12), lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri, la
noduri dispuse altern sunt situate frunzele la axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe
partea opusă frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei. Internodurile sunt mai scurte
la baza şi către vârful lăstarului şi mai lungi la mijlocul acestuia.
Dacă lăstarii sunt fertili, opus frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus
inflorescenţe. Numărul lor variază de la 1-3 (mai rar 4-5) inflorescenţe, iar deasupra
acestora pe lăstar nodurile prezintă cârcei.
Fig. 3.12. Lăstar tânăr la viţa-de- vie (după Oprea D.D.,1965):

a – nod; b – internod; c – inflorescenţă;
d – frunză; e – copil; f – cârcel
Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate prelua diverse nuanţe:
roşiatică, maronie, cafenie, vineţie. La început lăstarul este erbaceu, apoi pe măsura
maturarii, se lignifică treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie
specifică coardelor de un an. Scoarţa poate fi striată sau netedă, glabră sau pubescentă.
55
După încheierea perioadei de vegetaţie, toamna tîrziu, când apar primele temperaturi
scăzute, vârfurile lăstarilor (mugurele apical şi 5-10 internoduri terminale), care nu sunt
lemnificate se usucă şi cad. Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar
diametrul 8-12 mm. Cei mai corespunzători, într-o vie pe rod, sunt lăstarii care la maturitate
ajung la lungimi de 140-150 cm.
Clasificarea lăstarilor
I După mugurii din care provin, lăstarii pot fi:
■ lăstari principali – când provin din mugurul principal al ochiului de iarnă;
■ lăstari secundari – provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari terţiari – provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari lacomi – provin din mugurii dorminzi, plasaţi sub scoarţă pe lemnul
multianual;
■ lăstari de copili – provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat la axila
frunzelor pe lăstarul principal.
Copilii (lăstari axilari, lăstari anticipaţi) se formează şi evoluează în cursul aceluiaşi
an, în axila frunzelor de pe celelate categorii de lăstari şi provin din mugurii de copili ai
ochiului primar. La soiurile Muscat Perlă de Csaba, Riesling italian, Aligoté, Fetească
regală copilii pot fi fertili.
II După fertilitate
■ lăstari fertili – sunt purtători de inflorescenţe, se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi
de rod, formându-se din ochii de iarnă ai acestor elemente;
■ lăstari sterili – nu au inflorescenţe, fiind plasaţi pe elementele multianuale de
regulă, dar se pot întâlni şi pe elementele anuale.
3.6. FRUNZA
Frunzele reprezintă principalul organ asimilator al butucului. Ele se găsesc
întotdeauna pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi alternă (câte una
singură şi opusă de la un nod la altul).
Şi la viţa-de-vie frunza este alcătuită din trei părţi distincte: limb, peţiol şi teacă.
Limbul este lăţit şi străbătut de 5 nervuri: în prelungirea peţiolului se află nervura principală
sau mediană; de o parte şi de alta pornesc de la bază câte două nervuri laterale sau
secundare, care după poziţia lor faţă de vârful limbului, pot fi superioare sau inferioare.
Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri întâlnim şi frunze
de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc. Culoarea roşcată sau gălbuie
apare toamna sau chiar vara, în condiţii anormale (boli, carenţe nutritive etc.). Coloritul de
toamnă al frunzelor se corelează cu cel al boabelor. Faţa superioară a limbului este de obicei
glabră, în timp ce faţa inferioară poate fi glabră, tomentoasă (acoperită cu peri lungi, deşi,
moi) sau pubescentă (cu peri scurţi, deşi, moi).
56
La baza limbului se observă o scobitură, denumită sinusul peţiolar, care poate avea
numeroase forme caracteristice unor soiuri: circular, U, V, acoladă etc. Pe margini, frunza
prezintă sinusuri laterale ce pot avea forme circulare, triunghiulare, de liră etc. (fig. 3.13).
Dinţii situaţi pe marginile limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.
Peţiolul uneşte limbul foliar cu teaca, având lungimi şi grosimi variabile; teaca este
lăţită, umflată, situată la baza peţiolului, inserând frunza pe lăstar la nivelul nodului.
Clasificarea frunzelor. După forma limbului, frunzele pot fi rotunde (orbiculare),
cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub formă de rinichi), pentagonale etc.
În funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, frunzele viţei-de-vie pot fi:
trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi), septalobate (cu şapte lobi) şi întregi (fig.
3.14). După mărimea limbului, la viţa-de- vie se întâlnesc frunze foarte mari (peste 25 cm
lungime), mari (20-25 cm), mijlocii (15-20 cm) şi mici (sub 15 cm).
Fig. 3.13. Forma sinusurilor laterale: a – lenticulară; b – de liră;

c – triunghiulară; d – circulară; e – triunghiulară cu dinte; f – fără lumen
Fig. 3.14. Clasificarea frunzelor după numărul lobilor:

a – trilobată; b – pentalobată; c – heptalobată; d – multilobată
57
Funcţiile frunzei. Frunza viţei-de-vie îndeplineşte funcţii deosebit de importante
pentru plantă, cum sunt asimilaţia clorofiliană (fotosinteza), respiraţia, transpiraţia.
Pentru dirijarea procesului de fotosinteză, viticultorul trebuie să aplice o serie de
măsuri agrotehnice, pentru a asigura un aparat foliar (totalitatea frunzelor) corespunzător,
sănătos, bine expus la lumina solară.
3.7. CÂRCEII
Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus
frunzelor . La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se
înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi).
Cârceii au o lungime variabilă, ei pot fi simpli, fără ramificaţii (subgenul
Muscadinia), sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera) (fig. 3.15).
Ei pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă uniformă (când după
două noduri cu cârcel, urmează un nod fără cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după
mai multe noduri cu cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).
Fig. 3.15. Cârceii: a–monofil; b–bifil; c–trifil
Pe lăstarii viţelor provenite din seminţe, primele 7-9 noduri nu au cârcei. În cazul
viţelor obţinute pe cale vegetativă, primele 1-4 noduri de la baza lăstarilor sunt lipsite de
cârcei, cei mai numeroşi fiind în partea superioară a lăstarilor.
3.8. INFLORESCENŢELE
Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are loc în
două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior (extramugural),
primăvara după dezmugurit. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii
principali ai ochilor de iarnă de pe elementele de rod, de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor,
ca şi cârceii. În funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod
obişnuit 1-3.
La început, pe lăstar, inflorescenţele sunt mici, orientate spre vârful lăstarului cu
florile strâns grupate şi învelite parţial de bracteile situate la baza ramificaţiilor.
58
O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi flori. La rândul
lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al inflorescenţei) şi
ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile.
Rahisul sau axul inflorescenţei, situat în prelungirea pedunculului, poartă ramificaţii
secundare (de ordinul II), de pe care pornesc ramificaţii terţiare (de ordinul III), în vârful
cărora sunt aşezate, de obicei, florile (fig. 3.16). De cele mai multe ori, prima ramificaţie de
la bază este mai lungă, iar la unele soiuri rămâne detaşată de restul inflorescenţei ca o
aripioară (Riesling italian).
În medie, numărul de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400 putând ajunge
uneori la 2 000 (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010).
Clasificarea inflorescenţelor se poate face:
 după formă, inflorescenţa poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică,
rămuroasă, aripată etc.;
 după mărimea lor, inflorescenţele pot fi: foarte mici (când au sub 6 cm
lungime), mici (6-11 cm), mijlocii (11-16 cm), mari (16-21 cm) şi foarte mari
(când lungimea lor depăşeşte 21 cm).
Fig. 3.16. Alcătuirea inflorescenţei:

A–peduncul;B–ramificaţie sub formă de cârcel; C–rahis; D–ramificaţie de ordinul I;
E–ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin floral; H – buton floral
3.9. FLOAREA
Viţa-de-vie are flori mici, actinomorfe, hermafrodite care sunt importante pentru
practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri.
O floare este alcătuită din următoarele părţi: pedicel, receptacul, caliciu, corolă,
androceu şi gineceu (fig. 3.17). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm.
Extremitatea lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente
sale florii. Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este
formată din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf (fig. 3.18), încât formează un
înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă).
59
La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii
exercitate de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (vezi figura 3.18).
La unele soiuri se întâlnesc flori ale căror petale se desprind una de alta, de la vârf către
bază, rămânând libere, dar prinse pe receptacul; aceste flori au formă de stea.
Fig. 3.17. Alcătuirea florii:

A – pedicel; B – receptacul; C – sepale; D – glande nectarifere inferioare; E – petale; F – stamine; G
– glande nectarifere superioare; H – ovar; I – stil; J – antere; L – stigmat
(după Oprea D.D.,1965; citat de Dejeu L., 2010)
Fig. 3.18. Deschiderea florii la Vitis vinifera
Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor
firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele
(nişte săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul).
Gineceul (partea femeiască sau pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii.
El este compus dintr-un ovar (în formă de pară, carafă, trunchi de con etc) prelungit în sus
cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă nume de stigmat, iar
imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de
polen (la legatul rodului).
Discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande nectarifere unite între ele, este plasat
între androceu şi gineceu iar în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare.
După unii autori la viţa-de-vie se distinge un singur disc nectarifer situat la baza ovarului
60
(Swanepoel J.J., Archer E.,1988), dar sunt şi flori, unde există un al doilea disc nectarifer
(inferior), format cu puţin timp înainte de anteză, între caliciu şi corolă (Oprea D.D.,1965;
Branas J.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010).
Clasificarea florilor
După alcătuire şi modul de polenizare la viţa-de-vie se pot deosebi următoarele tipuri
de flori (fig. 3.19):
 flori hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie,
având normal dezvoltate, atât partea bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul
este format din 5 stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil. După
înflorit staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola alcătuită din petale unite la
vârf formează un capişon protector. Gineceul este normal dezvoltat, florile se
autopolenizează, deci sunt autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în
plantaţii pure;
 flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât pistilul iar după înflorit şi căderea
corolei filamentele se recurbează, anterele fiind aduse sub nivelul ovarului. Polenul
produs în anterele acestor flori este steril. Soiurile cu acest tip de flori sunt autosterile
şi intersterile (Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.). Pentru a
fructifica, soiurile cu astfel de flori trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima
grupă, pentru a le asigura polenizarea;
Fig. 3.19. Principalele tipuri de flori la viţa-de-vie:

a–hermafrodită normală; b–morfologic hermafrodită, funcţional femelă;
c–morfologic hermafrodită, funcţional masculă; d–unisexuat femelă; e–unisexuat masculă
 flori morfologic hermafrodite dar funcţional mascule au atât androceu cât şi

gineceu, dar numai partea bărbătească a florii este normal dezvoltată, cea femeiască
este anormală (ovarul este slab dezvoltat), nu leagă rod. Staminele sunt normal
constituite, cu poziţie erectă după deschiderea florii, iar polenul este fertil. Soiuri cu
61
astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3 306
şi 3 309);
 flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost
semnalate numai la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre;
 florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile
cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia
gloire, Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1).
Polenul
Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite
(elipsoidală asemănătoare cu a bobului de grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală
asemănătoare cupei de ghindă, triunghiulare etc).
Forma elipsoidală se întâlneşte la polenul fertil provenit de la florile hermafrodite
normale, morfologic hermafrodite dar funcţional mascule şi unisexuat mascule, celelalte
forme fiind mai răspândite în cazul florilor morfologic hermafrodite dar funcţional femele,
în acest caz fiind steril.
Fig. 3.20. Polen fertil (a) şi steril (b) (după Dejeu L., 2010)
Granulul de polen fertil este prevăzut cu 3 deschideri în formă de brazde orientate

longitudinal de la un pol la altul, numite colpi, fiind astfel un granul tricolpat (fig. 3.20).
Întrucât în mijlocul fiecărui colp se află câte un por germinativ, polenul este tricolporat. Prin
unul din aceşti pori germinativi apare, în procesul de germinare, tubul polinic.
Polenul steril este lipsit de colpi şi pori germinativi. Sterilitatea polenului la soiurile
cu flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele are la bază, alături de lipsa porilor
germinativi şi degenerarea nucleelor.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. La sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie,
timp de două săptămâni, are loc înfloritul viţei-de- vie, marcat prin deschiderea bobocilor
florali şi căderea corolelor. Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi pun în
libertate grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului cad pe stigmate. Are loc astfel
62
polenizarea florilor. Grăunciorii de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,
încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul rodului).
Ploile reci, temperaturile scăzute din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar
florile se scutură fără a lega rod. Vremea nefavorabilă şi hrănirea insuficientă a
inflorescenţelor pot determina o polenizare defectuoasă a florilor şi apariţia fenomenelor de
meiere şi mărgeluire. În cazul meierii, boabele rămân foarte mici, de mărimea unui bob de
mei, se usucă şi cad, iar în cazul mărgeluirii, ele cresc până la dimensiunile unui bob de
mazăre.
La unele soiuri, boabele cresc şi se maturează complet, fără ca florile să fi fost
fecundate; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen poartă numele de
partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate producerii stafidelor
(Corinth, Kişmiş, Călina, etc).
3.10. STRUGURII ŞI BOABELE

Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe), rezultate din inflorescenţe, ca urmare a
transformării florilor prin fecundare.
Un strugure este format din aceleaşi părţi componente ca şi o inflorescenţă, cu
deosebirea că locul florilor este luat de fructe (boabe). Strugurele este alcătuit, în principal,
din ciorchine şi bace (boabe).
Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este format din: peduncul (codiţă),
rahis (axul strugurelui), ramificaţiile rahisului de ordine diferite şi pedicele (codiţe scurte).
Codiţa strugurelui (pedunculul), în funcţie de soi, poate fi mai scurtă ori mai lungă
(2,5-8 cm), lemnificată sau ierboasă. La o anumită distanţă de locul unde se prinde pe lăstar
întâlnim pe codiţă un nod, de unde strugurii se rup mai uşor. La unele soiuri, de la acest nod
porneşte un cârcel, care uneori poartă către vârf câteva boabe, devenind o aripioară a
strugurelui. La maturarea strugurilor, pedunculul poate fi lignificat, semilignificat sau poate
rămâne în stare erbacee.
Rahisul sau axul ciorchinelui situat în prelungirea pedunculului are lungimi variabile
de la un soi la altul. El poartă ramificaţii de diferite ordine (ordinul unu, ordinul doi) pe care
se inseră pediceii boabelor. Pediceii au lungimea cuprinsă între 6 şi 20 mm, sunt mai scurţi
la soiurile pentru vin şi mai lungi la cele pentru masă. În vârful pedicelului se află bureletul
rezultat prin sporirea dimensiunilor receptaculului floral.
Pedicelele sau codiţele boabelor poartă către vârf o parte mai lăţită, numită burelet,
pe care sunt prinse boabele.
Clasificarea strugurilor se realizează după două criteria: după formă, după mărime
şi după aşezarea boabelor pe ciorchine.
După formă strugurii pot fi cilindrici, conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi sau
bifurcaţi (fig. 3.21). Forma strugurilor este dată de lungimea ramificaţiilor de ordinul unu
care diferă pe toată lungimea axului astfel: dacă ramificaţiile de ordinul unu au aceeaşi
63
lungime pe tot axul rezultă forma cilindrică, dacă ramificaţiile de ordinul unu sunt mai lungi
la partea dinspre peduncul şi descresc treptat către partea terminală a axului rezultă forma
conică etc.
Fig. 3.21. Forma strugurilor: a – cilindrică; b – conică;

c - cilindro-conică; d – aripat; e – rămuros; f – bifurcate
După mărime strugurii se pot clasifica după lungimea axului şi după greutate.
După lungimea axului strugurii pot fi: foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime);
scurţi (11-16 cm); mijlocii (16-21 cm); lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (când lungimea lor
depăşeşte 26 cm).
După greutate strugurii sunt: foarte mici (dacă au sub 80 g); mici (80-150 g); mijlocii
(130-300 g); mari (300-600 g) şi foarte mari (când cântăresc peste 600 g). În general,
strugurii soiurilor pentru masă sunt mai mari, iar cei pentru vin, mai mici.
După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi, când boabele se
ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.
Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar. Ea este prinsă de burelet prin
intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase, iar la desprinderea bacei de burelet
rămâne o „pensulă” din fascicul.
Clasificarea boabelor
Forma boabelor diferă în funcţie de soi şi este dată de raportul dintre lungime şi
grosime. Astfel boabele pot fi: discoidale (Băbească neagră), sferice (Chasselas doré),
elipsoidale (unele biotipuri de Muscat de Hamburg), ovoidale (Coarnă neagră), invers
ovoidale (Muscat de Alexandria), cilindrice (Afuz Ali), arcuite (fig. 3.22).
Mărimea boabelor poate fi exprimată în mai multe feluri: prin lungimea axei care
uneşte cei doi poli, prin greutatea unui bob, respectiv a 100 de boabe sau prin numărul de
boabe dintr-un kg.
Astfel boabele sunt foarte mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g; mici
(1-2,3 g); mijlocii (2,3-5 g), mari (5-9 g) şi foarte mari (peste 9 g).
64
După lungimea axei care uneşte cei doi poli ai bobului întâlnim: boabe foarte mici
(cu diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi
foarte mari (peste 26 mm).
Fig. 3.22. Forma bacelor: 1 – discoidală; 2 – sferică; 3 – elipsoidală;

4 – ovoidală; 5 – invers ovoidală; 6 – cilindrică; 7 – arcuită
După culoare bacele ajunse la maturitate pot avea următoarele culori: verde-gălbui,
galben-verzuie, galben-aurie, roz, roşie, roşie-violacee, albastru sau negru, roşu spre negru.
Strugurii mai bine expuşi razelor solare prezintă boabele mai intens colorate. Miezul poate
fi incolor sau colorat în roşu la soiurile „tinctoriale” (Alicante Bouschet, Gamay Fréau).
Consistenţa miezului poate fi cărnoasă (la majoritatea soiurilor pentru masă) sau
zemoasă, suculentă (la soiurile pentru vin). La maturitatea deplină boabele au un gust dulce
acrişor, uneori asociat cu un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.
Din punct de vedere anatomic bobul este format din pericarp (partea comestibilă a
bobului) şi seminţe. Pericarpul, la rândul său, este alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi
endocarp (fig. 3.23).
Fig. 3.23. Alcătuirea fructului: a – punct pistilar; b – fascicul de vase; c – seminţe;

d – endocarp; e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp;
h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l – pedicel.
65
Pieliţa (epicarpul) este alcătuit dintr-un singur strat de celule mari, şi este acoperită la
exterior cu un strat ceros numit pruină (brumă). Spre interior, pieliţa are câteva straturi de
celule (ce alcătuiesc hipocarpul) în care se găsesc localizate substanţele colorante (pigmenţii
antocianici care dau culoarea vinurilor roşii), substanţele aromate (la soiurile aromate) şi
taninurile. Pieliţa poate avea grosimi diferite, de consistenţa şi elasticitatea ei depinde
rezistenţa boabelor la fisurare.
Miezul (sau mezocarpul) este alcătuit din mai multe straturi de celule cu pereţii
subţiri, unde se acumulează glucide, acizi organici, săruri minerale, vitamine etc. El este mai
cărnos la soiurile de masă şi mai suculent (zemos) la cele de vin.
Endocarpul este situat în zona centrală a bobului, este uni sau bistratificat, iar la
maturitatea fructului se gelifică.
Seminţele se găsesc în centrul bobului, câte 1-4 în fiecare. Ele au forma de pară, sunt
mici (5-8 mm lungime, 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru producţie sunt
valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe.

1. Când şi cum are loc înfloritul, polenizarea şi fecundarea la viţa-de-vie?
2. Câte tipuri de grăunciori de polen întâlnim la viţa-de-vie?.
3. Prezentaţi florile hermafrodite normale.
3.11. SĂMÂNŢA
La viţa-de-vie sămânţa este de tip albuminat şi provine dintr-un ovul anatrop în urma
procesului de dublă fecundare. Într-o bacă se formează 1-4 seminţe, rar mai multe. Sunt şi
soiuri lipsite complet de seminţe, fructele acestora dezvoltate partenocarpic, fiind folosite la
obţinerea stafidelor.
La soiurile speciei Vitis vinifera seminţele sunt de dimensiuni mijlocii, ele au
lungimea cuprinsă între 5 şi 8 mm, lăţimea între 3 şi 5 mm, sunt piriforme, îngustate către
rostru. Suprafaţa tegumentului seminal este netedă, mată, lipsită de luciu, uneori poate fi
alveolată, striată sau rugoasă. La început seminţele au o culoare verde, iar la maturitatea
deplină sunt brun-cafenii cu diferite nuanţe.
Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.24).
Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea
ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă ce reprezintă concreşterea dintre
funicul şi ovul; ea este dispusă median şi longitudinal, depăşeşte partea superioară a
66
seminţei printr-o mică depresiune, se continuă pe partea dorsală, unde se termină într-o
formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o parte şi de
alta a rafei se află două gropiţe alungite. Chalaza reprezintă punctul unde fasciculul
conducător se ramifică (la baza nucelei). Rostrul reprezintă partea alungită şi îngustă a
seminţei, cu poziţie inferioară.
Fig. 3.24. Morfologia seminţei: 1 – vedere ventrală; 2 – vedere dorsală;

a – rafă; b – chalază; c – fosetă
3.12. REZUMAT
Ca toate plantele superioare, viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe
organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina,
tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
Pe baza cunoşterii organelor şi părţilor componente ale butucului, a rolului lor
fiziologic şi a raporturilor funcţionale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură
adecvate unei activităţi productive eficiente. Această cunoaştere este cu atât mai necesară
în cazul viţei-de-vie, deoarece fiind o plantă multianuală în cadrul unei monoculturi
îndelungate, reprezintă din punct de vedere economic o mare investiţie, un mijloc fix, ce
trebuie exploatat optim şi raţional un număr mare de ani (30-40 ani).
În funcţie de zonare şi de sistemul de cultură aplicat, metoda de înmulţire, forma de
conducere, vârsta butucilor, aceştia au părţile componente (organele sub şi supraterestre)
diferite, privind numărul, dimensiunile şi locul de amplasare.
În mod obişnuit, la înfiinţarea plantaţiilor se folosesc cu precădere viţe altoite,
obţinute prin îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi
alta portaltoi. Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii
de la suprafaţa solului, care va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un
soi cu sânge de viţă americană, de la care pornesc rădăcinile, rezistent la filoxeră.
Prin toate măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte
asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea armonioasă şi dezvoltarea corespunzătoare
a tuturor părţilor componente ale plantei de viţă-de-vie, în vederea obţinerii unor plantaţii
încheiate (fără goluri), sănătoase, longevive care să dea producţii constante şi de calitate
an de an.
67

1. Caracteristicile rădăcinilor adventive sunt: se întâlnesc la viţele
care se înmulţesc pe cale vegetativă şi au origine exogenă; se
formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi,
marcote), mai frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani; apar
în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele
mature şi pe terenuri cu exces de umiditate); îşi au originea în
parenchimul interfascicular.
2. Părţile componente ale unei tulpini sunt: partea subterană a
tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a
portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se
dezvoltă rădăcinile adventive; zona de concreştere (punctul de
altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu timpul suferă o
îngroşare datorată ţesuturilor altoiului; partea supraterestră, sau
aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor de schelet
şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.
La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de
concreştere.

1. Asemănarea între lemnul de doi ani şi cel de un an este aceea că
ambele sunt elemente de semischelet, asupra cărora aplicăm anual
tăieri, primăvara. Deosebirile sunt mai multe şi anume:
 lemnul de doi ani prezintă o scoarţă cenuşie negricioasă, care se
exfoliază în fâşii subţiri; are noduri puţin evidente; iar sub scoarţă
sunt situaţi muguri dorminzi (nu se văd cu ochiul liber);
 lemnul de un an prezintă o scoarţă de culoare brună cafenie care
NU se exfoliază; are noduri evidente, la noduri se găsesc ochii de
iarnă, cel mai important complex mugural din viticultură.
2. Elementele lemnoase care rămân pe butuc după efectuarea
tăierilor sunt: cepul (1-4 ochi), cordiţa (5-7 ochi), coarda (8-20
ochi), călăraşul (5-7 ochi), biciul (8-12 ochi) şi veriga de rod.
3. Cepul de siguranţă rezultă din scurtarea unei coarde de un an
plasată la baza unei semitulpini sau tulpini, la doi ochi lungime, şi
are rolul de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de
ger, boli sau accidente mecanice.
Veriga de rod este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un
68
an în poziţie inferioară şi o coardă sau cordiţă, tot de un an, în
poziţie superioară, ambele plasate pe aceeaşi punte de rod. Coarda
sau cordiţa asigură producţia anului în curs, iar cepul are funcţia
de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul
următor.
4. Cepii sunt cele mai scurte elemete lemnoase rezultate în urma
tăierilor şi pot fi de patru feluri:
 cepi de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an,
plasată pe lemn de doi ani;
 cepi de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru
înlocuirea celui care a rodit, poate fi roditor sau neroditor;
 cepi de siguranţă – sunt plasaţi la baza tulpinii şi au rolul
de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de ger,
boli sau accidente mecanice;
 cepi de rezervă – sunt plasaţi pe scaunul butucului sau la
baza braţelor şi au rolul de a forma lemnul necesar refacerii
sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet. Sunt
întâlniţi la forma de conducere joasă, iar în cazul în care
serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea
de sol se mai numesc şi cepi de coborâre.

1. Clasificarea mugurilor după poziţia pe elementele componente ale
viţei-de-vie se poate face astfel:
 muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor
şi copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora, nu se
observă cu ochiul liber, iar toamna se usucă şi cad;
 muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele
vegetative (la noduri pe lăstari şi copili), cât şi pe
elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri
cât şi la baza acestora);
 muguri coronari, bazali sau unghiulari - sunt cei plasaţi de
jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an;
 muguri dorminzi plasaţi sub scoaţa lemnului multianual.
2. Dacă mugurul principal al ochiului de iarnă porneşte în vegetaţie,
cei laterali (secundari şi terţiari), rămân la baza lăstarilor, apoi a
coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea de
muguri coronari, unghiulari sau bazali, în stare de viaţă latentă.
Dacă mugurul principal moare, pornesc în vegetaţie mugurii
69
secundari, dând naştere lăstarilor secundari; iar dacă este distrus
atât mugurele principal cât şi mugurii secundari, pornesc în
vegetaţie mugurii terţiari, rezultând lăstari terţiari cu o fertilitate
foarte scăzută.
3. Ochiul de iarnă este un complex mugural alcătuit dintr-un mugure
principal (foarte evoluat), doi muguri secundari şi trei patru
muguri terţiari, toţi având o bază comună şi un înveliş comun
(catafile). El este plasat pe coarda de un an, la noduri, dispus
altern.

1. Înfloritul, polenizarea şi fecundarea are loc la sfârşitul lunii
mai şi începutul lunii iunie, timp de două săptămâni, procésele
fiind marcate prin deschiderea bobocilor florali şi căderea
corolelor. Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi
pun în libertate grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului
cad pe stigmate. Are loc astfel polenizarea florilor. Grăunciorii
de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,
încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul
rodului).
2. Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie
şi forme diferite (elipsoidală asemănătoare cu a bobului de
grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală asemănătoare
cupei de ghindă, triunghiulare etc). Forma elipsoidală se
întâlneşte la polenul fertil provenit de la florile hermafrodite
normale, morfologic hermafrodite dar funcţional mascule şi
unisexuat mascule, celelalte forme fiind mai răspândite în
cazul florilor morfologic hermafrodite dar funcţional femele, în
acest caz fiind steril.
3. Florile hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea
soiurilor de viţă-de-vie, având normal dezvoltate, atât partea
bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul este format din 5
stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil.
După înflorit staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola
alcătuită din petale unite la vârf formează un capişon protector.
Gineceul este normal dezvoltat, florile se autopolenizează, deci
sunt autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în
plantaţii pure.
70
INSTRUCŢIUNI
întrebare.
1. Clasificaţi sistemul radicular după origine şi precizaţi funcţiile pe
care le îndeplineşte. – 2p
2. Prezentaţi părţile componente şi formele de conducere ale tulpinii
la viţa-de-vie. – 1p
3. Descrieţi din ce este alcătuit ochiul de iarnă şi prezentaţi părţile
component ale mugurelui principal. – 2p.
4. Clasificaţi lăstarii la viţa-de-vie după mugurii din care provin. – 1p
5. Enumeraţi tipurile de flori întâlnite la viţa-de-vie şi detaliaţi
floarea hermafrodită normală. – 2p
6. Prezentaţi clasificarea strugurilor şi părţile lor componente. – 0.5p
7. Descrieţi bobul din punct de vedere anatomic. – 0.5p

1) Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2) Dejeu L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, 480p.
3) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.
Solnes, Timişoara.
4) Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.
5) Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de
vie. Editura Ceres, Bucureşti.
6) Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.
7) Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea
plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.
8) Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu
Bucureşti. Atelierul de multiplicat cursuri.
71
BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE
CUPRINS
4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73
4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75
4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 78
4.4.1. Plânsul 78
4.4.2. Dezmuguritul 79
4.4.3. Creşterea lăstarilor 81
4.4.4. Maturarea lăstarilor 84
4.4.5. Căderea frunzelor 85
4.4.6. Repausul mugurilor 85
4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) 87
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor 87
4.5.2. Înfloritul 90
4.5.3. Creşterea boabelor 92
4.5.4. Maturarea boabelor 94
4.6 Rezumat 96
 cunoaşteţi ciclul biologic multianual al viţei-de-vie respectiv:

perioada de tinereţe, maturitate şi declin;
 observaţi transformările morfologice şi fiziologice prin care trece
planta de la formare (generativ sau vegetativ) până la moarte
(pieire naturală sau defrişare);
 aplicaţi măsurile agrofitotehnice ce trebuiesc luate de tehnolog, în
vederea obţinerii unor elemente de schelet şi semischelet
corespunzătoare;
 identificaţi fenofazele prin care trece planta în perioada de
vegetaţie convenţională (01.IV – 30.IX), respectiv să cunoaşteţi
ciclul biologic anual şi caracteristicile sale.
72
Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de
la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de
cicluri anuale.
În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere
a părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează
ci doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate
procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită
succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic
anual.
Cunoaşterea principalelor caracteristici ale ciclului de viaţă şi ale celui anual al viţei
prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât dă posibilitatea viticultorului să intervină
cu măsuri adecvate care să determine o desfăşurare normală a acestora.
4.2. CICLUL DE VIAŢĂ (ONTOGENETIC) AL VIŢEI-DE-VIE

Durata acestui ciclu este exprimată în ani şi este denumită longevitate. Ea este
cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde de specie, soi, condiţiile de mediu, modul
de înmulţire, precum şi de măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii.
De exemplu, în aceleaşi condiţii de mediu, speciile Vitis silvestris, Vitis rupestris,
Vitis rubra, Vitis amurensis sunt mai longevive decât Vitis vinifera, primele fiind mai
rustice, mai rezistente la condiţiile nefavorabile de mediu.
Soiurile Coarnă neagră, Chasselas doré, Fetească albă, Kober 5 BB, prezentând un
grad mai mare de adaptare, sunt mai longevive, comparativ cu Muscat Ottonel, Grasă de
Cotnari, Riparia gloire, care au o adaptare mai redusă fiind cultivate astfel în areale mai
restrânse. De asemenea soiurile roditoare mai noi (Pinot gris, Traminer etc.), au o
longevitate mai scurtă decât cele vechi (Cabernet Sauvignon, Fetească albă etc.).
Modul de înmulţire influenţează, de asemenea, longevitatea plantei. Viţele obţinute
pe cale generativă, în aceleaşi condiţii ecologice şi agrotehnice, au o longevitate mai mare
(putând depăşi 100 de ani), decât cele obţinute pe cale vegetativă.
Viţele obţinute prin butăşire (cultivate pe rădăcini proprii) sunt mai longevive (durata
lor de viaţă putând ajunge la 100 de ani), comparativ cu viţele altoite, la care prezenţa
punctului de altoire stânjeneşte circulaţia descendentă, fapt ce contribuie la scurtarea duratei
de viaţă (la 30-40 de ani).
Soiurile roditoare, cultivate în condiţii de mediu corespunzătoare cerinţelor acestora,
au o longevitate mai mare şi, dimpotrivă, longevitatea se reduce când sunt cultivate în
condiţii necorespunzătoare (resurse heliotermice scăzute, frecvenţa ridicată a temperaturilor
minime nocive din timpul iernii, brumele şi îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă, grindina, seceta, fertilitatea scăzută a solului etc.), determinând o scurtare a duratei
de viaţă a plantelor, la numai 20-30 de ani.
73
Măsurile agrofitotehnice aplicate raţional determină sporirea longevităţii, pe când
aplicarea necorespunzătoare a unor lucrări de îngrijire a plantaţiilor (tăierile neraţionale,
încărcăturile exagerate de ochi, combaterea necorespunzătoare a bolilor şi dăunătorilor,
fertilizarea incorectă, lipsa irigaţiei în condiţii de secetă), determină scăderea longevităţii.
Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de tinereţe, de
maturitate şi de bătrâneţe.
● Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de
agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele
cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi
elementele nutritive.
Măsurile agrotehnice aplicate în perioada de tinereţe au ca scop asigurarea unor
condiţii cât mai bune pentru creşterea sistemului radicular şi a celui aerian (prin fertilizare,
irigare, tăieri de formare, completarea golurilor, protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor,
lucrări şi operaţii în verde, instalarea sistemului de susţinere), pentru obţinerea unor plantaţii
compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
Tehnologul trebuie să se preocupe de scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea
celor mai adecvate măsuri agrotehnice să obţină intrarea cât mai timpuriu pe rod a viţelor.
● Perioada de maturitate (sau de rodire), are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi
ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia
începe să scadă sistematic (în aceleaşi condiţii de mediu şi măsuri agrotehnice).
În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere se
găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu toate că recoltele sunt mari şi
prezintă stabilitate relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate
fi ridicat prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.
Măsurile agrotehnice din perioada de maturitate (tăieri corespunzătoare, lucrări şi
operaţii în verde, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă)
trebuie să ducă la prelungirea şi nu la scurtarea acestei perioade, precum şi la valorificarea
potenţialului productiv al soiurilor cultivate.
● Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general, între
anii 25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a
modificat, butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă,
apar o serie de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci.
 În plantaţii, ca urmare a uscării butucilor, apar multe goluri, producţia de struguri se
reduce în mod sistematic, iar creşterea este susţinută numai de apariţia lăstarilor
lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite.
 În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări:
● tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite, uscate);
● lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului);
● fertilizarea şi irigarea culturii.
74
 Se aplică şi tăieri de epuizare, înainte de defrişarea culturii cu 2-3 ani.
Prin aceste măsuri se urmăreşte refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului
de creştere şi fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular deoarece
acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea aeriană.

1. Precizaţi perioadele ciclului biologic multianual la viţa-de-vie.
2. Enumeraţi factorii care influenţează perioada de tinereţe, maturitate şi declin.
Perioada de bătrîneţe se confundă uneori cu „îmbătrânirea prematură”, caracterizată

prin aceleaşi simptome, dar este determinată de încărcăturile mari de ochi pe butuci, de
tăieri defectuoase, de frecvenţa sporită a unor accidente climatice, de prezenţa unor factori
limitativi de sol, de neglijarea lucrărilor agrotehnice etc.
La viţele obţinute pe cale generativă ciclul ontogenetic cuprinde 4 perioade:
embrionară, de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.
Perioada embrionară începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea
fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunze adevărate.
Evoluţia viitoarelor plantule este influenţată de factorii de mediu şi de modul în care
sunt păstrate seminţele (stratificate sau nu) până la obţinerea plantelor.
Perioada de tinereţe durează de la apariţia lăstarului cu primele frunze adevărate şi
până în primii ani de fructificare (3-7 ani).
Viţele tinere obţinute din seminţe au ereditatea neconsolidată, datorită plasticităţii lor
pot asimila condiţii îmbunătăţite de mediu, dobândind însuşiri şi calităţi noi.
Perioada de maturitate (de rodire), precum şi cea de bătrâneţe se aseamănă cu cea
a viţelor înmulţite vegetativ, cu deosebirea că instalarea lor are loc, în general, mai târziu şi
au o durată mai mare.
Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie cuprinde totalitatea ciclurilor biologice
anuale.
4.3. CICLUL BIOLOGIC ANUAL AL VIŢEI-DE-VIE

Ciclul anual este alcătuit din totalitatea manifestărilor de viaţă prin care trece viţa-de-
vie în cursul unui an. Ca urmare a adaptării la condiţiile climatului temperat, în cadrul
ciclului biologic anual se deosebesc două perioade: una de viaţă latentă (repaus relativ) şi
alta de viaţă activă (de vegetaţie).
75
Perioada de viaţă latentă. Acea parte a ciclului biologic anual în care manifestările
de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior reprezintă perioada de viaţă latentă.
Această perioadă ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului
(apariţia pe plantă, prin răni, a sevei, sub forma unor picături), adică 120-130 de zile în
condiţiile climatului temperat continental. Din cauza temperaturilor scăzute, procesele vitale
ale plantei (respiraţie, transpiraţie), se reduc ca intensitate dar nu încetează complet, de
unde şi denumirea de repaus relativ. Perioada de repaus este considerată o adaptare a plantei
la regiunile unde alternează anotimpurile reci cu cele calde, şi este resimţită diferit de
organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de muguri).
În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri
agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi necesare altoirii, tăierea de
uşurare, în cazul în care viile se protejează împotriva gerurilor prin îngropat, plantarea viţei-
de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc.
Factorii care influenţează durata perioadei de repaus sunt:
 durata zilei de lumină, care poate lungi sau scurta cu 10-15 zile durata acestui
tip de repaus;
 umiditatea din sol (seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din
primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 15-20 de zile);
 specia şi soiul, astfel în aceleaşi condiţii ecologice V. vinífera intră mai
devreme şi iese mai tîrziu din starea de repaus decât speciile americane şi cele
asiatice; soiul timpuriu Perla de Csaba intră mai devreme în repaus decât un
soi târziu ca Afuz Ali.
Luând în considerare întreaga plantă şi nu situaţia particulară a unor organe sau
ţesuturi, perioada de viaţă latentă se subîmparte în repaus adânc şi repaus facultativ.
 în această fază are loc pregătirea butucilor pentru a

fructifica în anul următor, dar au loc şi o serie de
transformări şi migrări de substanţe;
 începe după căderea frunzelor şi se finalizează cu
individualizarea protoplasmei, având o durată de 65-
75 de zile şi este condiţionat de temperatură, care
Repausul adânc trebuie să fie sub +7ºC, de durata zilei de lumină şi de
(obligatoriu, fiziologic)
regimul de umiditate;
 planta se pregăteşte pentru iernare prin acoperirea cu
ţesuturi protectoare (mugurii sunt acoperiţi de catafile
şi solzi, organele anuale cu suber şi cuticulă);
 se schimbă raportul între apa totală şi substanţa
uscată; dintre apa liberă şi apa legată; dintre azotul
aminic şi cel proteic – în favoarea celor din urmă.
76
 începe cu trecerea protoplasmei de la individualizarea
maximă către starea normală şi se încheie cu apariţia
primelor picături de sevă, viţa-de-vie începe astfel
perioada de vegetaţie;
 se intensifică activităţile vitale (respiraţie,
transpiraţie), scade conţinutul în substanţe inhibitoare
Repausul facultativ de creştere şi sporesc cele stimulatoare, intră în
(neobligatoriu) activitate perişorii absorbanţi;
 sub raport biologic repausul facultativ nu este
necesar, el este impus de temperaturile scăzute din
timpul lunilor februarie – martie, în aşa zisele
„ferestre de iarnă.”
În această etapă planta poate înregistra pierderi
importante de ochi, chiar la temperatura de – 10ºC, –
11ºC, datorită fenomenului numit decălire.
Perioada de viaţă activă. Acea parte a ciclului biologic anual în care procesele de
viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior, reprezintă perioada de viaţă activă
(de vegetaţie). Ea începe primăvara, în prima jumătate a lunii martie odată cu plânsul, şi
durează, în condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre, până la căderea ultimelor frunze,
adică 7-8 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe
plantă o serie de organe verzi, are loc, de asemenea, formarea şi maturarea organelor
generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe).
Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o
anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea
toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul
la stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice.
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în:
►fenofazele creşterii  plânsul (mişcarea de primăvară a sevei);

 dezmuguritul;
 creşterea lăstarilor;
 maturarea lăstarilor;
 căderea frunzelor;
 repausul mugurilor.
►fenofazele fructificării  diferenţierea mugurilor şi formarea organelor
florale;
 înfloritul;
 creşterea boabelor;
 maturarea boabelor.
77
4.4. FENOFAZELE CREŞTERII
4.4.1. Plânsul (mişcarea de primăvară a sevei)
Este faza de debut a vegetaţiei, şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă prin
rănile rezultate în urma tăierilor. I se mai spune şi „plâns” pentru că seva se scurge sub
formă de picături, ca „lacrimile”.
Declanşarea acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să atingă
în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C. Calendaristic plânsul are loc din decada a doua a lunii
martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu aproximativ 15-30 de zile înainte de
dezmugurit, ca urmare a creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare (fig. 4.1).
Un butuc poate elimina prin plâns de la câteva picături până la 2-6 l. Seva este
limpede, incoloră, cu un conţinut de 1-3 g/l substanţă uscată, este bogată în substanţe
minerale (Ca, K, P, N etc.) şi organice (tartraţi, acizi, gome, substanţe azotoase, citochinine
etc.), dar mai ales zaharuri (1-2 %) provenite din hidroliza amidonului depozitat în rădăcini.
Dintre factorii care influenţează declanşarea şi intensitatea plânsului (cantitatea de
lichid scursă) cât şi durata acestuia se numără: specia, soiul, temperatura şi umiditatea
solului, vigoarea butucilor, vârsta, modul de iernare, momentul aplicării tăierilor,
secţionarea coardelor prin nod sau internod, numărul şi suprafaţa rănilor etc.
Fig. 4.1. Dinamica creşterii rădăcinilor la viţa-de-vie

(după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)
Cantitatea de lichid scursă se corelează direct cu numărul şi suprafaţa secţiunilor

executate la tăiere, fiind mai redusă la secţionarea prin nod a coardelor. În primăverile
umede, scurgerile de sevă sunt mai intense şi au o durată mai mare decât în cele secetoase.
Scurgerea sevei este stopată în urma dezvoltării bacteriilor, care formează o masă
gelatinoasă la suprafaţa secţiunilor ce obturează vasele de lemn şi atunci când primele
frunze apărute sunt capabile să realizeze transpiraţia.
În perioada plânsului în vii se execută următoarele lucrări agrofitotehnice: tăierea de
formare şi fructificare, cercuitul sau dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea
coardelor, uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere (spalieri, araci,
78
bolţi etc), copcitul, completarea golurilor, administrarea îngrăşămintelor, arătura de
primăvară.
Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor sporeşte sensibilitatea lor la
acţiunea brumelor şi îngheţurilor din primăvară.

1. Descrieţi perioada de rodire şi procesele prin care trece viţa-de-vie.
2. Ce măsuri se pot lua pentru refacerea potenţialului productiv al viţelor aflate în

perioada de declin?
4.4.2. Dezmuguritul
Este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea mugurilor,
îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe, respective
apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza substanţelor
de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi sporirea
dimensiunilor acestora.
Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când, în primăvară, temperatura medie
zilnică depăşeşte în mod constant pragul biologic de 10º C, cam la mijlocul lunii aprilie şi
durează 2 – 3 săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare (se
desprind foarte uşor de pe coardă), particularitate de care trebuie să se ţină seama la
executarea lucrărilor de primăvară în plantaţiile viticole.
Cunoaşterea declanşării dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a
soiurilor, astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în zone cu brume şi
îngheţuri tîrzii de primăvară.
Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori: genetici, climatici,
fiziologici şi tehnici.
Ca urmare a influenţei factorilor genetici, dezmuguresc mai devreme speciile
asiatice, după ele cele americane şi mai târziu soiurile ce aparţin speciei Vitis vinifera.
Funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile roditoare se pot clasifica în: soiuri cu
dezmugurire timpurie (Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu
dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg etc.) şi soiuri cu dezmugurire
târzie (Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Această eşalonare a
79
dezmuguritului diferitelor soiuri prezintă importanţă pentru repartizarea teritorială a
soiurilor.
Dintre factorii externi, climatici, temperatura are rol determinant asupra datei
dezmuguritului. Viţa-de-vie dezmugureşte atunci când este depăşit un prag minim de
vegetaţie, specific fiecărui genotip şi variază de la un minim de 4,3ºC pentru Vitis riparia, la
11ºC pentru soiul Ugni blanc, ajungând la un maximum de 16ºC pentru unele soiuri
europene cultivate în Argentina (Pouget R.,1988). În mod obişnuit, în Europa se admite ca
prag minim de vegetaţie temperatura de 10ºC.
Dintre factorii fiziologici interesează poziţia ochilor pe elementele de producţie şi
în cadrul butucului. Nu toţi mugurii de pe acelaşi butuc sau chiar de pe aceeaşi coardă
pornesc deodată. Mai întâi pornesc în creştere cei mai bine dezvoltaţi şi cei aşezaţi către
mijlocul şi vârful coardei. Butucii viguroşi dezmuguresc mai târziu comparativ cu cei slabi
ca vigoare. Un grad sporit de maturare a lemnului influenţează pozitiv uniformitatea şi
timpurietatea dezmuguritului (Martin T.,1972).
În figura 4.2 se prezintă stadiile fenologice reper după sistemul de notare preconizat
de Eichorn K.W. şi Lorenz H.,1977; citaţi de Dejeu L., 2010).
Fig.4.2. Stadiile fenologice reper, după Eichorn K.W. şi Lorenz H. (1977)

Cele mai importante sunt: dezmuguritul (03), vârful lăstarului, verde vizibil (05), inflorescenţele
vizibile (12), înfloritul (19-25), legarea florilor (27), şi maturarea strugurilor (38)
80
1. Enumeraţi fenofazele creşterii.
2. Când se declanşează plânsul, din punct de vedere calendaristic?
3. Precizaţi factorii care influenţează dezmuguritul.
4. Ce lucrări se execută în plantaţii în perioada plânsului?
Ochii de iarnă păstraţi pe butuc la tăiere nu pornesc toţi în vegetaţie, în mod obişnuit,
cu cât încărcătura este mai mare, cu atât procentul de dezmugurire este mai scăzut. Acest
procent este diminuat şi de înregistrarea unor temperaturi minime nocive pentru viţa-de-vie
în timpul iernii, mai scăzute de minus 20ºC. Ochii care nu dezmuguresc se află de obicei la
baza coardelor sau la mijlocul lor, atunci când acestea au lungimi mari.
Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de ochi în raport cu
vigoarea butucului, dirijarea întârziată a coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger,
grindină, boli, asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare.
Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare,
fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.
4.4.3. Creşterea lăstarilor
Fenofaza cea mai lungă este reprezentată de creşterea lăstarilor, care durează
aproximativ 4 luni. Ea ţine de la apariţia primelor frunze (mijlocul lunii aprilie) şi până la
încetarea creşterii (prima decadă a lunii august).
Mecanismul pe care se bazează creşterea în lungime a lăstarului este diviziunea
celulelor din meristemul mugurelui apical, deci o creştere terminală, la început mai lentă,
apoi mai rapidă până când ajunge la un maxim de creştere zilnică la jumătatea lunii iunie.
Creşterea în grosime a lăstarului se datorează activităţii cambiului. Odată cu alungirea
axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze, cârcei,
inflorescenţe şi struguri.
Creşterea lăstarilor este influenţată de condiţiile ecopedoclimatice şi parcurge 3
perioade: perioada de creştere lentă, perioada de creştere zilnică rapidă şi perioada de
creştere încetinită.
Perioada de creştere lentă este prima etapă de creştere a lăstarilor, are loc în salturi
datorită oscilaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, şi se realizează, exclusiv, pe seama
81
substanţelor de rezervă existente în butuc (lăstarii sunt mici, lipsiţi de aparat foliar care să
asigure sinteza).
În această perioadă lăstarii prezintă sensibilitate mare faţă de acţiunea factorilor
externi nefavorabili (temperaturi scăzute, brume şi îngheţuri târzii de primăvară), cît şi la
acţiuni mecanice, rupîndu-se foarte uşor.
Etapa creşterii lente se încheie cînd lăstarii au aproximativ 30 cm şi 6 – 7 frunze
adevărate, ceea ce coincide din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii mai.
Perioadă de creştere zilnică rapidă, începe în a treia decadă a lunii mai şi se
finalizează către sfârşitul lunii iunie (aproximativ 55 de zile). Această etapă este determinată
de creşterea temperaturii şi de intensificarea metabolismului, pe seama creşterii numărului
de frunze ce pot elabora substanţe plastice. Viteza maximă de creştere este atinsă în preajma
înfloritului (la jumătatea lunii iunie), cu o scădere la înflorit, când frunzele adulte exportă
glucide spre inflorescenţe-struguri şi spre vârful lăstarului. În această fenofază cerinţele
plantei faţă de apă şi elemente minerale (N, P, K, Ca) sunt maxime, iar sensibilitatea la
atacul bolilor şi dăunătorilor creşte.
Perioada de creştere încetinită se caracterizează prin scăderea şi apoi oprirea
creşterii, moment în care pe lăstar există frunze adulte care exportă glucide spre părţile
perene ale plantei şi spre struguri, baza axului lăstarului începe să-şi schimbe culoarea ca
urmare a maturării lemnului (fig. 4.3.).
La sfârşitul lunii iulie – început de august, lăstarul ajunge la lungimea definitivă,
mugurul terminal se usucă şi cade (la aproximativ 110-130 de zile după dezmugurit).
Creşterea poate continua, mai mult sau mai puţin intens, prin copili. La sfârşitul perioadei
de creştere un lăstar poate ajunge la dimensiuni cuprinse între 15-30 cm şi 4-6 m.
Fig. 4.3. Creşterea lăstarului la viţa-de-vie:

1. la început creşterea are loc pe seama rezervelor; 2. frunzele adulte exportă sustanţe către
frunzele tinere şi inflorescenţe; 3. după stoparea creşterii frunzele adulte exportă substanţe către
părţile perene, struguri, frunzele bătrâne.
82
Creşterea lăstarilor este influenţată de o serie de factori: ecologici, genetici,
fiziologici şi tehnici.
Factorii ecologici: temperatura minimă 10ºC, optimă între 25 şi 30ºC, iar valorile
de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea procesului; durata zilnică de iluminare
(fotoperioada): soiurile europene de viţă-de-vie, fiind plante de zi lungă, au o creştere mai
intensă în iunie-început de iulie, iar oprirea creşterii lăstarilor are loc în luna august când
lungimea zilei începe să se reducă; intensitatea luminoasă optimă pentru creşterea
lăstarilor este de 35-45 mii lucşi; umiditatea 80% din IUA, higroscopicitatea aerului de 70-
80%.
Factorii genetici (specia şi soiul): portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia au
creşteri mai active comparativ cu Riparia gloire, portaltoii viguroşi imprimând o vigoare
sporită de creştere soiului altoi; soiuri cu creştere puternică a lăstarilor: Saint Emilion,
Fetească albă, Fetească neagră, Afuz Ali; soiuri cu creştere mijlocie: Riesling italian,
Merlot, Chasselas doré; soiuri cu creştere slabă: Perla de Csaba, Traminer roz, Pinot noir.
Factorii fiziologici. Potrivit influenţei polarităţii cresc mai intens lăstarii situaţi în
vârful elementelor de producţie, cu poziţie verticală. Intervine, de asemenea şi vigoarea
plantei în sensul că lăstarii viţelor viguroase cresc mai intens, comparativ cu cei ai viţelor
slabe ca vigoare.
Factori tehnologici pot stimula, prelungi sau scurta creşterea lăstarilor. Încărcătura
redusă de ochi atribuită la tăiere, forma de conducere joasă a butucilor, irigaţia,
fertilizarea cu îngăşăminte organice, cu azot şi dirijarea verticală favorizează creşterea
lăstarilor. Prin operaţia de cârnit viticultorul intervine pentru întreruperea creşterii, dacă se
execută prea devreme (iulie) este favorizată creşterea copililor.

1. Numiţi perioadele de creştere ale lăstarilor şi precizaţi durata lor.
2. Care este temperatura optimă pentru creşterea lăstarilor?
3. Lipsa dezmuguritului are cauze multiple. Vă rog să precizaţi câteva.
4. Enumeraţi cele mai importante stadii fenologice reper.

83
4.4.4. Maturarea lăstarilor
Această fenofază durează de la sfârşitul creşterii lăstarilor şi până la căderea
frunzelor, desfăşurându-se concomitent cu maturarea strugurilor. Calendaristic ea are loc
din decada a doua a lunii august până în decada a doua a lunii octombrie, având o durată de
60-70 de zile.
Maturarea lemnului începe de la baza lăstarului şi este observată la exterior prin
schimbarea culorii scoarţei, care din verde devine cafenie mai deschis sau mai închis în
funcţie de soi. În ţesuturi se acumulează substanţe de rezervă, în special amidon în razele
medulare şi în parenchimul lemnos, iar conţinutul în apă scade (de la 80-90 %, la 45-50 %).
Are loc, de asemenea, diferenţierea scoarţei, lăstarul devine mai dur şi se impregnează cu
lignină, celuloză, hemiceluloză etc.
Maturarea lăstarilor se continuă şi după maturarea strugurilor, când frunzele sunt încă
active, la sfârşitul acestei fenofaze lăstarul se transformă în coardă de un an.
 plasarea soiurilor într-un mediu „cu vocaţie”

viticolă;
 alegerea formelor de conducere adecvate, care să
asigure, fără întrerupere, o eficienţă a fotosintezei
(menţinerea aparatului foliar sănătos, evitarea
Pentru cârnitului prematur etc.);
o bună  atribuirea unor încărcături optime de ochi la
maturare tăiere, care să creeze un anumit echilibru între
a lăstarilor
este nevoie de: creştere şi fructificare (la o producţie de struguri
în exces, butucul va fi sărăcit în substanţe de
rezervă);
 alimentarea cu apă şi nutriţia minerală echilibrată
(P şi K fiind favorabile maturării);
 aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare,
distrugerea buruienilor.
premisă favorabilă fructificării în anul următor,
ameliorând diferenţierea mugurilor, sporind
O bună numărul de flori şi favorizând dezmuguritul;
maturare a rezistentă mai mare la temperaturile scăzute din
lemnului timpul iernii, deoarece rezervele de substanţe
constituie: acumulate în coarde sunt mai mari, vigoarea
lăstarilor în primăvara următoare este influenţată
de nivelul substanţelor de rezervă depozitate în
coarde şi în organele perene ale butucului.
84
În condiţiile din ţara noastră, viţa-de-vie nu-şi maturează bine lemnul pe toată
lungimea creşterilor anuale, către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee (nu se
lemnifică), iar odată cu apariţia primelor geruri acestea se înnegresc.
4.4.5. Căderea frunzelor
Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub 12ºC şi se apropie
de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea, începînd de la baza lăstarului, în galben ruginiu la
soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre şi roşietice la cele
tinctoriale (pigmentaţie antocianică).
Înainte de căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează
din frunze în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de
amidon şi alte substanţe de rezervă.
Către începutul lunii noiembrie, odată cu scăderea temperaturii se formează un strat
de suber la baza peţiolului, frunza este izolată treptat de restul plantei şi sub efectul vântului,
cade (mai întâi limbul, urmat la câteva zile de peţiol). Pe măsură ce temperatura scade şi
frunzele îmbătrânesc, ele încep să cadă, mai întâi la baza lăstarului, apoi spre mijloc şi vârf.
Dacă temperatura scade brusc sau survin brume, căderea frunzelor nu se face normal, ci
accidental.
Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ, reluându-se un
nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile.
4.4.6. Repausul mugurilor
Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu se dezvoltă în anul
formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare.
Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget R.,1988, citat de Dejeu L.,
2010).
1.Faza de prerepaus
 calendaristic, la soiurile cu dezmugurire timpurie, faza durează de la 15.V –
30.VIII, iar la cele cu dezmugurire târzie – de la 15.VI – 01.VIII (fig. 4.4);
Fig. 4.4. Fazele ciclului vegetativ al mugurilor:

Pre-R – prerepaus; IR – intrare în repaus; R – repaus; ER – ieşire din repaus;
Post-R – postrepaus; D – dezmugurit (după Pouget R.,1988; citat de Dejeu L., 2010)
85
 mugurii au capacitatea de a dezmuguri, dar rămân în stare de repaus pe
lăstarul în creştere ca urmare a influenţei inhibitoare exercitate de mugurul
terminal şi de mugurul de copil (repaus indus);
 în această fază se formează primordiile foliare, de cârcei, de inflorescenţe,
gradul de organizare a mugurilor depinde de vigoarea lăstarului şi de
condiţiile climatice.
2. Faza de intrare în repaus
 această fază coincide cu oprirea creşterii lăstarului şi începutul maturării lui, şi
se află sub controlul acidului abscisic produs de frunzele adulte (repaus
endogen);
 durata ei este de 2-3 săptămâni: de la 30.VIII-01.IX la soiurile cu dezmugurire
timpurie şi de la 01.VIII – 15.VIII la cele tardive;
 treptat mugurii îşi pierd capacitatea de dezmugurire, iar intrarea în repaus
începe cu mugurii de la baza lăstarului şi progresează spre vârf.
3. Faza de repaus
 mugurii rămân în stare de repaus (endogen) până în luna noiembrie, fără să
sufere modificări importante;
 calendaristic durata acestei faze durează de la începutul lunii septembrie până
la sfârşitul lunii octombrie, la prima grupă de soiuri şi de la mijlocul lui august
până la mijlocul lui noiembrie, pentru cea de a doua grupă de soiuri.
4. Faza de ieşire din repaus are loc sub acţiunea temperaturilor scăzute din toamnă,
mugurii îşi dobândesc treptat aptitudinea de a dezmuguri, dar temperaturile nu sunt suficient
de ridicate pentru dezmugurit. Această fază coincide cu căderea frunzelor.
5. Faza de postrepaus. Mugurii şi-au recăpătat capacitatea de a dezmuguri, nu mai
sunt inhibaţi de acidul abscisic, dar rămân în repaus datorită condiţiilor climatice
nefavorabile (repaus exogen).
Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului
diferitelor soiuri, astfel, la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie
în repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu
soiurile la care dezmuguritul are loc târziu (vezi fig. 4.4).
DE REŢINUT  repausul mugurilor se extinde pe o parte a perioadei de

vegetaţie şi pe întreaga perioadă de repaus a viţei-de-vie;
 cu cât ne deplasăm spre nord, cu atât intrarea în repaus a
viţei are loc mai devreme şi durează mai mult;
 la latitudini mai mici, repausul este mai scurt, iar la
ecuator vegetaţia poate avea loc continuu (fig.4.5);
 în climatul temperat continental, perioada de repaus se
termină cu începutul unui nou ciclu vegetativ şi o nouă
inversie a curentului substanţelor nutritive, evidenţiat
prin plânsul viţei-de-vie.
86
Fig. 4.5. Efectele latitudinii asupra repausului la viţa-de-vie
(după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)
4.5. FENOFAZELE FRUCTIFICĂRII (ciclul reproductiv)

În cursul ciclului vegetativ, la plantele care au depăşit perioada de tinereţe, are loc
simultan şi ciclul reproductiv: pe lăstarul fertil apărut în luna aprilie, dintr-un mugur mixt
format în anul precedent, are loc formarea şi diferenţierea mugurilor de copili şi a celor
micşti pentru anul următor.
Dezvoltarea organelor de reproducere începe cu diferenţierea mugurilor în anul
precedent, este continuată în primăvară cu formarea organelor florale, fiind urmată apoi de
înflorit, creşterea boabelor şi maturarea acestora.
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor
Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă procesul fundamental prin care se
realizează morfogeneza caracteristică, astfel că o parte din muguri devin roditori, ca
urmare a formării inflorescenţelor (transformându-se din infertili în fertili).
Pentru diferenţiere se parcurg două cicluri paralele: unul pregăteşte rodul anului în
curs şi unul rodul pentru anul următor.
Acest proces are loc imediat după terminarea înfloritului din anul în curs şi se
termină înainte de înfloritul din anul următor. Este un proces extrem de complex, insuficient
de bine cunoscut în toată profunzimea lui, pentru a putea fi influenţat.
Diferenţierea mugurilor viţei-de-vie şi formarea organelor florale se desfăşoară în
două perioade de vegetaţie succesive, despărţite prin repausul de iarnă, dar cu rodire în
fiecare an. În decursul primei perioade de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi
diferenţierea mugurilor, iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc
formarea organelor florale.
Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale cuprinde 4 etape
caracteristice:
 inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezentată de totalitatea
modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond ereditar caracteristic
87
soiului. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a
mugurilor aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri fertili. Celulele
meristematice din conul de creştere al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente,
dobândesc o serie de însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale
în favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere;
 formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristematice îngroşate care
cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând axul inflorescenţei în devenire.
Când condiţiile necesare procesului de diferenţiere sunt împlinite, primordiile
nediferenţiate separate de apex vor da naştere la primordii (rudimente) de
inflorescenţe. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau
când accidente climatice, primordia nediferenţiată va da un primordiu de cârcel.
Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute, apexuri de
lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus primordiilor de frunze.
Această etapă mai este cunoscută sub denumirea de iniţierea inflorescenţei sau
formarea axei inflorescenţei;
 formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată care va da naştere la
inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură conică alcătuită din mai multe
primordii de ramificaţii (axe laterale), rotunjite;
 formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă, pentru a forma florile
(învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv formarea ovarului şi a gameţilor
bărbăteşti şi femeieşti).
În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se desfăşoară
pe parcursul anului în curs, iar stadiul final – formarea florilor – are loc cu puţin timp
înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara următoare (din martie-aprilie până în mai).
Alte aspecte ale diferenţierii mugurilor sunt:
– muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau mai multe
primordii de inflorescenţă (ex. mugurii principali din ochiul de iarnă, aflaţi pe un element
roditor - cep, cordiţă, coardă). Uneori se pot diferenţia alături de mugurele principal unul
sau ambii muguri de înlocuire (secundari), însă rudimentele de inflorescenţe au dimensiuni
mai mici;
– la scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţe, în mugurii
principali ai ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii secundari.
– mugurii infertili sunt acei muguri latenţi care conţin primordii de cârcei în locul
primordiilor de inflorescenţe
– mugurele de copil poate diferenţia şi el în unele situaţii şi la anumite soiuri (Muscat
Perlă de Csaba, Aligoté, Fetească regală, Merlot), dând naştere la lăstari (copili) cu 1-2
inflorescenţe mai puţin evoluate.
Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un mugur şi mărimea
acestora variază în funcţie de mai mulţi factori şi anume: soiul, portaltoiul, poziţia
88
mugurelui pe coardă, ordinea de formare a inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului
purtător, vigoarea acestora, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice,
aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, lucrările şi operaţiile în verde etc.
În condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre, diferenţierea se desfăşoară de la înflorit (a
doua jumătate a lunii mai) şi până la maturarea boabelor (în septembrie), practic se încheie
toamna în momentul în care lăstarul îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării
lemnului la nivelul fiecărui mugure.
Fertilitatea mugurilor, respectiv numărul de primordii de inflorescenţe ce se formează
în muguri, precum şi amplasarea ochilor cu un grad mai mare de diferenţiere pe lungimea
coardei, diferă mult de la un soi la altul. Sunt soiuri care formează o singură primordie de
inflorescenţă în mugur (ex. Sultanina), cele mai multe soiuri 1-2 rudimente de inflorescenţe
(ex. Muscat Perlă de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească regală, Riesling
italian, Chasselas doré, Aligoté).
De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând valorile maxime pe
porţiunea de mijloc, în general, între al 5-lea şi al 10-lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la
un soi la altul. În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de
primordii de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă şi se încheie mai
devreme din cauza proceselor ce au loc în mugurii plasaţi mai sus.
Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce mugurele latent
devine activ, în primăvara următoare formării lui. Fiecare rudiment de ramificaţie a
primordiei de inflortescenţă se divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale.
Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola), şi a organelor de reproducere ale
florii (androceul şi gineceul) are loc în faze succesive. Mai întâi se formează sepalele,
petalele apoi staminele şi pistilul.
 temperatura aerului - formarea primordiilor de

inflorescenţe are loc la temperaturi relativ ridicate: de
peste 20º C la unele soiuri (ex. Riesling, Shiraz) şi de
peste 25º C la altele (Muscat de Alexandria);
 lumina - umbrirea reduce fertilitatea, mugurii situaţi în
Factorii care interiorul peretelui vegetal al butucilor sunt mai puţin
influenţează fertili decât cei din exterior, mai bine expuşi luminii
diferenţierea
solare;
mugurilor:
 umiditatea - stresul hidric determină o reducere atât a
numărului de primordii de inflorescenţe formate în
mugur, a greutăţii acestora, cât şi lungimea şi greutatea
uscată a lăstarilor;
În arealele cu climat secetos, irigarea în timpul
formării primordiilor de inflorescenţă prezintă
89
importanţă pentru sporirea recoltei de struguri.
 nutriţia minerală - aprovizionarea cu azot, fosfor şi
potasiu, are efecte benefice asupra formării primordiilor
de inflorescenţă şi diferenţierea florilor (în doze mari
însă azotul poate determina o reducere a fertilităţii).
Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin nenumărate

diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se specializează şi se
maturizează.
4.5.2. Înfloritul
Această fenofază are loc concomitent cu fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde
următoarele etape: apariţia inflorescenţelor, deschiderea florilor, polenizarea, fecundarea şi
legarea florilor. Inflorescenţele apar pe lăstarii proveniţi din mugurele principal al ochiului
de iarnă, situaţi pe elementele de rod.
Etape:
 apariţia inflorescenţelor cu bobocii florali – când lăstarul are lungimea de 6-7
cm, în interiorul lor având loc ultima fază a procesului de diferenţiere a
organelor florale: formarea grăunciorilor de polen şi ovulelor (prin procese de
macro şi microsporogeneză);
 deschiderea florilor se realizeaeă de jos în sus (la florile funcţional normale pe
tipul 5), petalele se desprind de receptacul (rămânând unite la vârf), sunt
împinse de stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai mică
adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt eliberate anterele, stilul şi
stigmatul permiţând polenizarea.
 temperatura optimă pentru înflorit este de 25-28º C, iar

cea minimă 15-17º C ;
 umiditatea optimă din sol 60-70%, iar cea a aerului 55-
80 %. La o umiditate relativă a aerului mai scăzută, de
40 %, înfloritul se desfăşoară greu;
Factorii care Temperaturile scăzute, ploile reci şi de lungă
influenţează începutul durată din timpul înfloritului sunt dăunătoare,
şi dinamica înfloritului: provocând avortarea florilor, meirea şi
mărgeluirea boabelor, fapt ce conduce la pierderi
mari de producţie.
 soiurile de portaltoi înfloresc mai devreme decât
soiurile roditoare cu 7-10 zile iar hibrizii direct
producători cu 4-7 zile;
90
Factori tehnologici:
 forma de conducere a butucului;
 tăierile de rodire;
 lucrările şi operaţiile în verde;
 irigarea şi fertilizarea.
Delimitarea fenofazei de înflorit se poate face calendaristic şi morfologic.

Calendaristic, în ţara noastră, în funcţie de latitudine şi altitudine, înfloritul are loc la
sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, fiind condiţionat de existenţa unei temperaturi
stabile de minimum 15-17º C.
Morfologic, înfloritul începe cu deschiderea primelor flori şi se termină cu cea a
ultimelor flori de la acelaşi soi, durata fiind cuprinsă între 10-15 zile, cu variaţii în funcţie
de condiţiile climatice. Momentul înfloritului se consideră atunci când 50 % din corole sunt
scuturate (stadiul reper I, după Baggiolini M.,1952; stadiul 23, după Eichorn K.W. şi
Lorenz H.,1977). Primele flori care se deschid sunt cele din treimea mijlocie a
inflorescenţei, apoi cele de la bază, ultimele fiind cele din vârf.
Prognozarea momentului înfloritului la soiurile roditoare se bazează pe:
 cunoaşterea succesiunii înfloritului: la portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme) şi la
hibrizii direct producători (cu 4-7 zile);
 numărul relativ constant de frunze pe lăstar în momentul declanşării fenofazei (în
medie, 17-20 de frunze la soiurile V. vinifera) (Constantinescu Gh. şi colab.,1956);
 suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit.
În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. La viţa-de-vie,
polenizarea se face cu ajutorul insectelor (entomofilă) şi a mişcărilor de aer. La unele soiuri,
în anumiţi ani, polenizarea şi fecundarea se desfăşoară înainte de deschiderea florii, cu polen
propriu, acest fenomen poartă numele de cleistogamie.
Suma gradelor de  300ºC pentru soiurile cu înflorire timpurie;

temperatură utilă  350ºC pentru soiurile cu înflorire mijlocie;
(300 - 380ºC)  380ºC pentru soiurile care înfloresc târziu.
Meierea şi mărgeluirea sunt fenomene întâlnite frecvent la viţa-de-vie:

 meierea este un fenomen obişnuit, întâlnit la toate soiurile, mai pronunţat la cele cu
flori hermafrodite funcţional femele. După legare boabele rămân mici cât bobul de
mei, se usucă şi cad, sau rămân verzi pe ciorchine. Cauza o constituie lipsa fecundării
şi a fitohormonilor.
 mărgeluirea este fenomenul în cursul căruia, din ovarele florilor rămase nefecundate
se formează fructe care ating dimensiunile unui bob de mazăre, fiind total lipsite de
seminţe sau prezintă rudimente de seminţe. Acest fenomen se manifestă la soiurile cu
polen steril (Bicane, Crâmpoşie, Cardinal, Muscat de Hamburg).
91
Căderea florilor
Oricât de optime ar fi condiţiile din timpul înfloritului, nu leagă toate florile (o
inflorescenţă grupează 100 - 400 chiar 2000 de flori). O parte din flori cad sub formă de
butoni florali, cele mai multe în timpul înfloritului, iar altele după înflorit. Când căderile
sunt până la 60% din totalul florilor dintr-o inflorescenţă, acestea sunt considerate normale
şi nu afectează producţia; dar când depăşesc 60% sunt considerate anormale, prejudiciind
recolta.
Căderea florilor se datorează mai multor cauze: alcătuirea defectuoasă a florilor (flori
hermafrodite funcţional femele), lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri
masive de boli (mană, făinare, scurt-nodarea, cloroza), temperaturile scăzute şi ploile reci
din timpul înfloritului, hrănirea insuficientă a florilor, administrarea incorectă a unor
produse antiparazitare sau bioactive, etc.
Reducerea procentului de flori căzute se poate obţine prin evitarea folosirii unor
portaltoi viguroşi, prin aplicarea unor tratamente cu substanţe retardante (ex. CCC – clorură
de clorocolină) înainte de înflorit, sau prin ciupitul lăstarilor.

1. Enumeraţi cele 5 faze ale perioadei de repaus a mugurilor la viţa-de-vie.
2. Definiţi mugurii fertili şi precizaţi importanţa lor.
3. Prezentaţi etapele înfloritului.
4.5.3. Creşterea boabelor

Această fenofază începe la aproximativ 5-6 zile de la înflorit, odată cu căderea
ultimelor corole ale florilor (în prima parte a lunii iunie), şi durează până la intrarea în pârgă
a strugurilor (mijlocul lunii august), fiind dependentă de epoca de maturare a fiecărui soi.
Creşterea (în volum şi în greutate a boabelor), se realizează prin sporirea numărului
de celule prin diviziune şi apoi prin mărirea în volum a fiecărei celule (în mezocarp
creşterea se face radiar, iar în epicarp transversal). Paralel cu creşterea boabelor se continuă
şi creşterea intensă a lăstarilor.
Pe parcursul acestei fenofaze se înregistrează o uşoară creştere a conţinutului în
zaharuri şi în acelaşi timp sporeşte şi aciditatea titrabilă. La soiurile cu seminţe normale
(pirene), creşterea are loc la început într-un ritm mai puţin intens (în primele 10 zile), după
care creşterea se intensifică (în următoarele 30-40 de zile).
92
În prima parte a acestei faze, boabele asimilează substanţe organice care totalizează
1/5 din nevoia lor de hrană. Restul substanţelor necesare pentru creşterea boabelor sunt
pregătite în frunze. Substanţele hrănitoare, asimilate de către frunze în acest timp, sunt
folosite pentru creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor
(rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara
anului următor. La începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc şi fenomenul de
scuturare a boabelor, fiind generat de aceleaşi cauze care determină şi scuturarea
florilor.
Faza de creştere a  soiuri cu durată scurtă: 30-40 de zile la soiurile timpurii

boabelor diferă: Perla de Csaba, Cardinal;
 soiuri cu durată mijlocie: 45-55 de zile soiurile mijlocii
 în funcţie de soi
Chasselas doré, Fetească albă;
 soiuri cu durată lungă: 56-70 zile soiurile târzii Afuz
Ali, Italia.
 temperatura optimă: 25 - 28º C;
 în funcţie de  lumina acţionează în complex cu temperatura,
condiţiile de favorizînd creşterea boabelor;
mediu şi
 umiditatea 70-80% din intervalul umidităţii active;
agrotehnica
aplicată  combaterea buruienilor, fertilizarea, irigarea, lucrările şi
operaţiile în verde, protecţia plantelor prin tratamente
împotriva bolilor şi dăunătorilor.
Creşterea boabelor (fig. 4.6) poate fi reprezentată de o curbă dublu sigmoidă

(Fregoni M.,2005; citat de Dejeu L., 2010), pe care se delimitează trei faze: faza erbacee
(de la legarea boabelor la pârgă, 24 – 42 zile); faza translucidă şi pârga (4 - 30 zile) şi faza
de maturare (20 - 50 zile, până la maturitatea deplină).
Fig. 4.6. Dinamica creşterii bobului (50-120 de zile)

(după Fregoni M.,2005; citat de Dejeu L., 2010)
93
4.5.4. Maturarea boabelor
Este fenofaza care se desfăşoară paralel cu creşterea lăstarilor, are loc în perioada
iulie-octombrie şi durează 20-60 zile, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor. Procesul
de maturare a boabelor începe de la intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu
coacerea lor deplină.
Principalele procese  încetinirea evidentă a procesului de creştere a boabelor;

care au loc în fenofaza
maturării boabelor:  diminuarea până la dispariţie a clorofilei;
 apariţia coloraţiei specifice soiului;
 intensificarea acumulării zaharurilor;
 scăderea acidităţii;
 modificarea consistenţei pulpei (înmuierea boabelor).
În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei poate fi de 30 de zile la soiurile

timpurii (Perla de Csaba), de 40-45 de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré)
şi de 60-70 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali).
Alte procese  pieliţa boabelor se acoperă cu pruină, substanţă ceroasă cu

care au loc în funcţie de protecţie faţă de factorii de mediu, reduce
fenofaza intensitatea transpiraţiei şi respiraţiei boabelor, împiedică
maturării accesul paraziţilor, are funcţie estetică la strugurii de masă,
boabelor: reţine la suprafaţa bobului microorganismele care participă
ulterior la fermentarea mustului;
 acumularea în pieliţa boabelor a substanţelor colorante,
flavonele (care imprimă culoarea galbenă) şi antocianii
(culoarea roşie);
 sinteza în pieliţa boabelor a substanţelor odorante (ele apar
după pârgă şi se acumulează treptat în cursul maturării, în
paralel cu acumularea zaharurilor);
 modificarea conţinutului în elemente minerale (K, B, Mn,
Fe);
 creşterea conţinutului în vitamine, localizate în principal în
pieliţă, fapt ce determină o valoare biologică ridicată a
strugurilor pentru masă, dar şi a vinurilor. Cele mai importante
vitamine prezente în struguri sunt cele hidrosolubile: vitamina
PP (nicotinamida), acidul pantotenic, B1 (tiamina), B6
(piridoxina), riboflavina, vitamina H (biotina), vitamina C;
 conţinutul de tanin scade treptat; astfel gustul astringent
evident la pârgă, se diminuează treptat către sfârşitul
fenofazei.
94
Factorii care  temperatura, care trebuie să fie moderată, de 17-19º C în
influenţează maturarea luna septembrie şi de peste 12-14º C în luna octombrie;
boabelor:  lumina influenţează nivelul acumulării zaharurilor,
substanţelor colorante şi a compuşilor aromatici;
 umiditatea solului 50-60 % din IUA;
 poziţia geografică a podgoriei în raport de latitudine,
altitudine, forma de relief, panta terenului, expoziţie;
 lucrările superficiale ale solului;
 tratamente fitosanitare împotriva bolilor şi dăunătorilor;
 cârnitul lăstarilor, desfrunzirea parţială.
Epoci de maturare a boabelor. În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei

maturării boabelor poate fi de 25-30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de 40-45
de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 55-60 de zile în cazul celor
târzii (Afuz Ali). Diferenţele mari de la un soi la altul au dus la clasificarea lor pe epoci de
maturare.
Constantinescu Gh., 1945 a împărţit soiurile pentru struguri de masă cultivate în
România în 7 epoci de maturare (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1.
Gruparea soiurilor pentru masă după epoca de coacere
(după Constantinescu Gh. şi colab., 1970)
Epoca de
Perioada calendaristică Soiul
coacere
I 15.VII – 31.VII Muscat Perla de Csaba
II 31.VII – 15.VIII Regina viilor, Cardinal
III 15.VIII – 31.VIII Chasselas doré
IV 31.VIII – 15.IX Muscat de Hamburg, Muscat D’Adda
V 15.IX – 30.IX Afuz Ali, Coarnă neagră
VI 30.IX – 15.X Italia
VII 15.X – 31.X
Categorii de maturitate
Maturitatea deplină – cînd soiurile au ajuns la caracteristicile lor, zaharurile sunt în
cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului iar strugurii au atins
greutatea maximă.
Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea
specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985).
Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când
compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs.
Maturitatea tehnologică poate precede maturitatea deplină (vinuri pentru distilate), să
95
coincidă cu ea (vinuri de masă şi superioare seci), sau să o urmeze (vinuri demiseci,
demidulci şi dulci naturale).
Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide şi reprezintă acel
grad de dezvoltare, la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de
masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5
g/l exprimată în H2SO4.
Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin
acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de
producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii
solare (fig. 4.7), în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc), sau
artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul
ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”).
Fig. 4.7. Strugure stafidit (supramaturat), sub influenţa căldurii solare
4.6. REZUMAT
Viţa-de-vie, plantă lemnoasă perenă, prezintă două cicluri biologice: unul
ontogenetic (de viaţă) şi altul anual.
Pe durata vieţii sale, viţa parcurge 3 periode de vârstă: de tinereţe, de maturitate şi
de bătrâneţe.
În cazul viţelor ce se înmulţesc prin seminţe (generativ), ciclul ontogenetic cuprinde o
etapă ce precede pe celelalte, numită etapă embrionară (de la apariţia zigotului şi până la
încolţirea seminţei şi apariţia primelor frunze adevărate).
În climatul temperat, pe perioada iernii, viţa-de-vie îşi încetează procesele de
creştere a părţii saeriene şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu
încetează ci doar îşi reduc intensitatea. În primăvară, când condiţiile de mediu devin
favorabile, toate procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă prin care viţa-
de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic anual.
96
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în fenofaze ale
creşterii: plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea lăstarilor,
maturarea lăstarilor, căderea frunzelor, repausul mugurilor; şi fenofaze ale fructificării:
diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi
maturarea boabelor.
Studiul biologiei viţei-de-vie şi a legilor după care creşte, se dezvoltă şi fructifică
această plantă permite cunoaşterea cerinţelor acesteia faţă de factorii de mediu, în vederea
stabilirii unor tehnologii de cultură corespunzătoare, pentru amplasarea judicioasă în
teritoriu a soiurilor, selecţiei şi ameliorării acestei plante, toate acestea având drept scop
obţinerea unor producţii de struguri de calitate.

1. În cadrul ciclului biologic multianual, viţa-de-vie trece prin trei
perioade: perioada de tinereţe (3-5 ani), perioada de maturitate
(20-30 de ani) şi perioada de bătrâneţe (aproximativ 5 ani).
2. Factorii care influenţează cele trei perioade din viaţa viţei-de-vie
(enumerate mai sus) sunt: soiul, portaltoiul, modul de înmulţire,
condiţiile de mediu şi măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii.

1. Perioada de rodire are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi ţine
de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când
creşterile anuale şi producţia începe să scadă sistematic. În această
perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere
se găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu
toate că recoltele sunt mari şi prezintă stabilitate relativă de la un
an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate fi ridicat
prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.
Dintre măsurile agrotehnice aplicate în această perioadă
amintim: tăieri de rodire, lucrări şi operaţii în verde, fertilizare,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă.
2. În plantaţii, în perioada de declin, ca urmare a uscării butucilor,
apar multe goluri, producţia de struguri se reduce în mod
sistematic, iar creşterea este încetinită. Pentru revigorarea sau
refacerea plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex
de lucrări: tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite,
uscate); lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului), însoţite de
97
fertilizarea şi irigarea culturii. Prin aceste măsuri se urmăreşte
refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului de creştere şi
fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular
deoarece acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea
aeriană.

1. Fenofazele creşterii sunt următoarele: plânsul (mişcarea de
primăvară a sevei); dezmuguritul; creşterea lăstarilor; maturarea
lăstarilor; căderea frunzelor şi repausul mugurilor.
2. Din punct de vedere calendaristic plânsul are loc din decada a
doua a lunii martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu
aproximativ 15-30 de zile înainte de dezmugurit, ca urmare a
creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare. Declanşarea
acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să
atingă în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C.
3. Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori:
genetici (specia şi soiul); climatici (temperatura); fiziologici
(poziţia ochilor pe elementele de producţie şi în cadrul butucului,
gradul de maturare a lemnului, vigoarea butucilor etc); şi tehnici.
4. În perioada plânsului în vii se execută următoarele lucrări
agrofitotehnice: tăierea de formare şi fructificare, cercuitul sau
dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea coardelor,
uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere
(spalieri, araci, bolţi etc), copcitul, completarea golurilor,
administrarea îngrăşămintelor, arătura de primăvară.
Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor
sporeşte sensibilitatea lor la acţiunea brumelor şi îngheţurilor din
primăvară.
1. Lăstarii la viţa-de-vie prezintă trei perioade de creştere: perioada
de creştere lentă (are loc în salturi datorită oscilaţiilor de
temperatură dintre zi şi noapte, se realizează, exclusiv pe seama
substanţelor de rezervă existente în butuc şi se încheie în a treia
decadă a lunii mai); perioada de creştere zilnică rapidă (începe
în a treia decadă a lunii mai şi se finalizează către sfârşitul lunii
iunie, având o durată de aproximativ 55 de zile) şi perioada de
creştere încetinită (la sfârşitul lunii iulie – început de august,
lăstarul ajunge la lungimea definitivă, mugurul terminal se usucă
98
şi cade, această perioadă se desfăşoară pe o durată de 110-130 de
zile după dezmugurit).
2. Temperatura minimă de care au nevoie lăstarii viţei-de-vie pentru
a începe creşterea este de 10ºC, temperatura optimă variază între
25 şi 30ºC, iar valorile de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea
procesului de creştere.
3. Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de
ochi în raport cu vigoarea butucului, dirijarea întârziată a
coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger, grindină, boli,
asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare. Viticultorul
urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de
aprovizionare, fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit,
conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), astfel încât
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.
4. Cele mai importante stadii fenologice reper sunt: dezmuguritul;
vârful lăstarului, verde vizibil; inflorescenţele vizibile; înfloritul;
legarea florilor şi maturarea strugurilor.

1. Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze: faza de prerepaus,
faza de intrare în repaus, faza de repaus, faza de ieşire din repaus
şi faza de postrepaus.
2. Muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau
mai multe primordii de inflorescenţă (ex. mugurii principali din
ochiul de iarnă, aflaţi pe un element roditor - cep, cordiţă, coardă).
Uneori se pot diferenţia alături de mugurele principal unul sau
ambii muguri de înlocuire (secundari), însă rudimentele de
inflorescenţe au dimensiuni mai mici. La scurt timp după formarea
primelor primordii de inflorescenţe, în mugurii principali ai
ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii secundari.
3. Etapele înfloritului sunt:
 apariţia inflorescenţelor cu bobocii florali – când lăstarul
are lungimea de 6-7 cm, în interiorul lor având loc ultima
fază a procesului de diferenţiere a organelor florale:
formarea grăunciorilor de polen şi ovulelor (prin procese de
macro şi microsporogeneză);
 deschiderea florilor se realizeaeă de jos în sus (la florile
funcţional normale pe tipul 5), petalele se desprind de
receptacul (rămânând unite la vârf), sunt împinse de
99
stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai
mică adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt
eliberate anterele, stilul şi stigmatul permiţând polenizarea.
INSTRUCŢIUNI
întrebare.
1. Descrieţi perioadele de vârstă prin care trece viţa-de-vie. – 2p
2. Ce se înţelege prin mişcarea de primăvară a sevei şi care sunt
factorii care o declanşează? – 1p
3. Enumeraţi fenofazele creşterii. – 0.5p
4. Descrieţi perioadele de creştere ale lăstarilor. – 1p
5. Care sunt cauzele căderii florilor şi a boabelor la viţa-de-vie? – 1p
6. Enumeraţi principalele procese care au loc în fenofaza maturării
boabelor. Descrieţi două la alegere. – 2p
7. Prezentaţi categoriile de maturitate ale strugurilor. – 1p
8. Care sunt factorii care influenţează maturarea boabelor? – 0.5p

2) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.
Solnes, Timişoara.
3) Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura
Applicata. Universita degli Studi di Perugia, 108 p.
100
ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE
CUPRINS
5.2 Ecosistemul viticol 102
5.2.1. Biocenoza viticolă 103
5.2.2. Biotopul 104
5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic 105
5.2.4. Subsistemul socio-economic 105
5.3 Influenţa factorilor climatici 107
5.4 Influenţa factorilor edafici 113
5.5 Influenţa factorilor orografici 117
5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118
5.7 Rezumat 119
 cunoaşteţi ecosistemul viticol şi elementele sale componente:

biocenoza, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic;
 observaţi modul cum influenţează factorii climatici, edafici şi
orografici, creşterea şi dezvoltarea viţei-de-vie;
 calculaţi indicatorii climatici cu caracter sintetic (binari sau ternari),
necesari pentru aprecierea resurselor heliotermice şi hidrice ale unei
podgorii (cu rol important în zonarea soiurilor);
 precizaţi factorii secundari de biotop, şi importanţa lor în viaţa viţei-
de-vie.
101
Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie interacţiunea
dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din viticultură, omul exercită o
anumită influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare
diversitate de mijloace.
O plantaţie viticolă reprezintă un ecosistem creat de către om, care cu cât este
exploatat mai intensiv, cu atât devine mai unilateral în privinţa fiinţelor vii pe care le
conţine.Tocmai de aceea, o exploataţie viticolă cu cât dispune de o multitudine de culturi şi
de specii de animale, cu atât ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.
În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un
anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi
corespunzătoare. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar
ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător.
5.2. ECOSISTEMUL VITICOL este definit ca „acea unitate funcţională a

biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de
struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase”
(Oşlobeanu M., 1987). El există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo
unde există factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi
îi păstrează stabilitatea.
Ecosistemul viticol este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul,
subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic (fig. 5.1).
Fig.5.1. Ecosistemul viticol (după Oşlobeamu M.,1983)
102
În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul
viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm
astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la
nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în
cea ecologică sau integrată, este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”
care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,
pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal
viticol.
Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi
chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în
favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate. Astăzi,
în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură îmbinarea
obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător.
5.2.1. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă
împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte
verzi, bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată
sub acţiunea condiţiilor de mediu.
Între viţa-de-vie şi plantele verzi existente în biocenoză se stabilesc relaţii de
concurenţă, în ceea ce priveşte factorii necesari vieţii: apă, hrană, lumină. Butucii sunt
influenţaţi, în privinţa creşterii şi a producţiilor obţinute, de felul buruienilor din prajma lor.
Fenomenul de toleranţă sau intoleranţă între plante se numeşte fenomen de alelopatie.
Elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.
Rezultanta îmbinarii artificiale prin altoire a celor doi componenţi ai biosistemului - viţa
altoită - prezintă un metabolism propriu, diferit de al fiecărui component.
Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga
sa din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele
generate de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a
unor lucrări specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrările şi
operaţiunile în verde, tratamentele fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale
au ca scop sporirea biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).
Interacţiunea dintre principalele boli, dăunători şi buruieni, ca părţi componente ale
biocenozei viticole, este relativ complexă. În figura 5.2 sunt prezentate interacţiunile
identificate la acest nivel, care au importanţă în asigurarea stabilităţii ecologice şi a
echilibrului biocenozei. Sunt prezentate numai acele elemente care sunt legate direct de
protecţia plantelor.
103
Fig. 5.2 Interacţiunea dintre boli, dăunători şi buruieni
în interiorul biocenozei viticole (după E. F. Boller, 1988)
În figura 5.3 sunt prezentate, simplificat, cele mai importante elemente ale
biocenozei, cu interacţiunile dintre ele (partea centrală); exteriorul diagramei cuprinde
influenţele exercitate, din exterior, de către viticultor. Cele mai importante influenţe externe
şi interne asupra şi între componenţii sistemului luaţi individual, demonstrează
complexitatea acestuia.
În cadrul viticulturii ecologice un rol important revine optimizării resurselor la
înfiinţarea plantaţiilor de vii, reducerii (până la eliminare), a măsurilor fitosanitare cu efecte
negative în cadrul ecosistemului, protejarea şi sporirea populaţiilor de organisme
antagoniste, utile, folosirea procedeelor de combatere cu selectivitate ridicată şi cu impact
minim asupra mediului înconjurător.
5.2.2. Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici
şi orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi
biochimice specifice.
Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi
calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc., depind de
modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de biotop. Aceste
condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea tehnologiilor de
104
cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în funcţie de relaţia
climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice.
Fig. 5.3 Influenţa măsurilor agrofitotehnice asupra componentelor biocenozei viticole

şi interacţiunea dintre acestea (după E.F. Boller, 1988)
5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin intermediul

cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem, începând de la înfiinţarea
plantaţiilor, pe toată durata exploatării lor: instalarea mijloacelor de susţinere, lucrări
efectuate asupra plantei (tăierea în uscat, dirijarea elementelor de producţie, lucrările şi
operaţiile în verde), şi lucrări efectuate solului (lucrări adânci şi superficiale, fertilizare,
irigare etc.).
5.2.4. Subsistemul socio-economic este alcătuit din totalitatea mijloacelor
mecanizabile şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, materiale necesare
mijloacelor de susţinere etc.), introduse în ecosistem de către societatea omenească pentru
menţinerea echilibrului acestuia.
Bioproductivitatea ecosistemelor viticole poate fi sporită printr-o raţională gestionare
a resurselor social-economice: combustibili, baza energetică, materiale de producţie, şi nu în
ultimă instanţă, concepţia ştiinţifică a ecosistemelor viticole în ansamblul lor.
În ultimele decenii a crescut cerinţa de materiale energointensive în ecosistemul
viticol, aceasta contribuind într-o măsură însemnată şi la poluarea mediului înconjurător.
105
Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între
subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă,
în vederea optimizării acestuia.
Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc nu numai maximizarea
producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea
raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.
Alături de acţiunea reglatoare exercitată de om şi societate asupra ecosistemului
viticol în vederea optimizării acestuia, la nivelul unei plante întregi se manifestă anumite
fenomene de autoreglare care menţin un echilibru între funcţiile butucului, cu consecinţe
importante pentru producţie şi calitatea acesteia. Modificarea intensităţii de manifestare a
factorilor de biotop şi a sistemului de cultură, conduce la o adaptare a butucului către un nou
echilibru sub raportul funcţiilor fiziologice şi a proceselor biochimice în noile condiţii
create.
 eroziunea solurilor pe terenurile în pantă;
Inconvenientele
 reducerea conţinutului solului în materie organică;
ecosistemului viticol
ca monocultură îndelungată:  degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice
ale solurilor, însuşiri ce stau la baza fertilităţii
acestora;
 dificultăţi de creştere a plantelor la înlocuirea
plantaţiilor vechi;
 impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor
asupra mediului în-conjurător, în principal prin
spălarea nitraţilor în profunzime, în perioada de
toamnă-iarnă şi prin acumularea reziduurilor de
pesticide pe struguri şi în sol;
 dificultatea deplasării maşinilor în perioadele
ploioase, cu apariţia fenomenelor de compactare a
solului (formarea hardpanului);
 excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa
reducerii calităţii;
 fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o
mai mare sensibilizare faţă de agenţii patogeni.
106
Optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte: maximizarea producţiei, a calităţii şi a
profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor
ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.

1. Definiţi noţiunea de ecologie.
2. Precizaţi ce este ecosistemul viticol şi enumeraţi subsistmele sale.
3. Prezentaţi biocenoza viticolă şi elementele care o alcătuiesc.
4. Specificaţi o parte din inconvenientele ecosistemului viticol, ca monocultură

îndelungată.
5.3. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Radiaţia solară
Ca toate plantele autotrofe, viţa-de-vie foloseşte atât efectul caloric cât şi cel luminos
al radiaţiei solare. Ea reprezintă principala sursă de energie pe care o primeşte suprafaţa
solului, fiind un factor important în procesele de evapotranspiraţie.
Energia radiantă interceptată de frunzişul viţei-de-vie depinde de latitudine, panta
terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de
plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal (Magnanini E., Intrieri C., 1987).
În podgoriile din ţara noastră, în perioada aprilie-septembrie, radiaţia globală variază
între 80 (în Transilvania) şi 92 kcal/cm2 în Moldova, Muntenia, Banat (Oşlobeanu M. şi
colab., 1991). Valorile ridicate ale radiaţiei globale asigură o precocitate în desfăşurarea
fenofazelor, sporirea producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii.
Reducerea intensităţii radiaţiei globale conduce la scăderea concentraţiei în zaharuri
şi creşterea acidităţii titrabile (în special pe seama acidului malic), având ca efect o scădere
a calităţii recoltei (Kliewer W.M., 1976).
Lumina
Viţa-de-vie este o plantă heliofilă, pretenţioasă la lumina radiantă de la soare, de
aceea valorifică cel mai bine locurile însorite, bine expuse. Prin fotosinteză, lumina devine
principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice; iar sub acţiunea directă a
luminii, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri.
107
Fotosinteza se realizează în optimum la intensităţi luminoase cuprinse între 30 000
şi 50 000 de lucşi (Champagnol F.,1994). Insuficienţa luminii determină scăderea
procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor,
diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.
Utilizarea luminii solare de către plantă depinde de o multitudine de factori: soi,
portaltoi, distanţe de plantare, orientarea rândurilor, tipul de tăiere, încărcătura de ochi
atribuită la tăiere, temperatură, resursele hidrice, fenofază, lucrările şi operaţiile în verde,
irigare, fertilizare etc. (Georgescu Magdalena şi colab., 1991; Giugea N.,2000; Burzo I. şi
colab.,2005; Mărăcineanu L.C.,2005).
La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se
folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea
rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea
lucrărilor sau operaţiunilor în verde.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire
efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara
noastră ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic
favorizează acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (Teodorescu Şt.
şi colab., 1987).
Suma orelor  mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor
de strălucire efectivă timpurii;
a soarelui:  valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor
mijlocii;
 iar valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea
soiurilor târzii.
Sub raportul cerinţelor faţă de durata zilei de lumină în ţara noastră se cultivă atât
soiuri de zi lungă (cele din Proles occidentalis) cât şi de zi scurtă (Proles orientalis, viţele
americane).
Căldura
Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi
parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod
hotărâtor de acest factor, considerat limitativ pentru această cultură.
Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu
temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10º C se pot obţine
produse vitivinicole de calitate.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori mai mari de
18º C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi
pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20º C asigură reuşita culturii
108
soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22º C
pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine.
Reuşita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare târzie este asigurată în
condiţiile în care temperatura medie din luna cea mai caldă depăşeşte 22ºC; aceste condiţii
se întâlnesc numai în zonele sudice ale ţării.
Influenţa temperaturii se exercită prin nivel (care poate fi minim, optim şi maxim),
cât şi prin suma gradelor de temperatură (ΣtºC) dintr-o anumită perioadă.
Pragul biologic inferior pentru înflorit este cuprins între 15 şi 17ºC, iar temperatura
optimă pentru desfăşurarea acestei fenofaze este de 20-25ºC.
În condiţiile climatului temperat continental, prezintă importanţă deosebită pentru
cultura viţei-de-vie temperaturile minime nocive din timpul iernii. Ele pot afecta în mod
diferit elementele componente ale plantei, astfel:
o mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-18ºC
(Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin,
Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.).
o coardele de un an rezistă până la temperaturi de -20…-21ºC;
o lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC;
o rădăcinile la soiurile de Vitis vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la îngheţ (-
5…-7ºC), dar fiind protejate de sol nu sunt afectate (Martin T., 1967; Gou
X.W. şi colab.,1987); faţă de rădăcinile speciei Vitis amurensis care au cea
mai bună rezistenţă (-15,5ºC);
o părţile mai fragede ale lăstarilor şi inflorescenţelor îngheaţă la temperaturi de -
0,2…-0,5ºC, iar baza lăstarilor şi frunzele mature sunt afectate la -0,5.. -0,7ºC;
Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru
masă (Oşlobeanu M. şi colab., 1991; Cichi Daniela,2005), iar când frecvenţa temperaturilor
minime nocive din timpul iernii depăşeşte 30 %, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.
Pentru diminuarea pagubelor produse de temperturile minime nocive se recomandă:
plantarea soiurilor mai rezistente, cu dezmugurire mai târzie; folosirea fumigaţiei sau ceţei
artificiale; protejarea parţială sau totală cu pământ în timpul iernii etc.
Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin:
o suma gradelor de temperatură globală (bilanţ termic global -Σtºg);
o suma gradelor de temperatură activă (bilanţ termic activ - Σtºa);
o suma gradelor de temperatură utilă (bilanţ termic util - Σtºu).
Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice din perioada
de vegetaţie, iar cel activ (Σtºa) – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10ºC, din
aceeaşi perioadă.
Bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică
mai mare de 10ºC şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º).
109
În ţara noastră  bilanţ termic global: 2700-4000º C;
se înregistrează
 bilanţ termic activ: 2500-3800º C;
următoarele valori:
 bilanţ termic util:1000-1800º C.
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole trebuie să se calculeze

lungimea perioadei de vegetaţie, respectiv în câte zile din cursul anului, căldura este
suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească. Aceasta trebuie să fie de minimum
160 de zile pentru soiurile cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu
maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive.
În România există resurse termice favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia
jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au
asiguarte condiţiile necesare maturării strugurilor.
Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de
temperatură (bilanţul termic), se poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri
pentru înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.
Umiditatea
Raportându-ne la cerinţele viţei-de-vie faţă de umiditate, putem spune că este o
plantă care se adaptează atât la condiţiile de secetă cât şi la cele de umiditate ridicată. Pentru
obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte constante an de an,
viţa-de-vie are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură cu ajutorul sistemului
radicular profund şi extrem de bine dezvoltat. Soiurile de struguri pentru masă, au cerinţe
faţă de umiditate mai mari comparativ cu cele de vin, iar ca şi fenofaze, în timpul creşterii
intense a lăstarilor şi strugurilor (iunie-început de august), cerinţele sunt mai mari
comparativ cu perioada maturării acestora.
Umiditatea este asigurată, în cea mai mare parte din precipitaţii, o mică parte este din
aport freatic. Cultura viţei-de-vie fără irigaţie (în condiţiile ţării noastre), este posibilă la o
sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel puţin o cantitate de
250-300 mm repartizată uniform în perioada de vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari
de 10 mm).
Excesul de precipitaţii influenţează negativ procesele de creştere şi fructificare a
viţei-de-vie, prin scăderea rezistenţei plantei la ger, prin frecvenţa sporită a atacurilor de
boli, ceea ce determină necesitatea aplicării unui număr mare de tratamente, calitatea
strugurilor este deficitară atât din cauza acumulării unor cantităţi mai reduse de zaharuri,
coloraţiei necorespunzătoare, cât şi datorită fisurării boabelor şi instalării putregaiului
cenuşiu.
În condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este afectată diferenţierea
mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma anuală a precipitaţiilor este mai
mică de 500 mm, cultura-viţei-de vie devine economică numai în regim de irigare.
110
Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi
relative a aerului de 60-80 %.
Indicatori climatici cu caracter sintetic. Pentru aprecierea resurselor heliotermice
şi hidrice ale unei podgorii, se folosesc o serie de indicatori cu caracter sintetic integrând
acţiunea combinată a doi sau trei factori ecoclimatici.
 indicele heliotermic real (IHr), preconizat de Branas J. şi colab., (1946):
IHr = Σ tuº x Σ ir x 10-6

în care:
Σ tuº = suma gradelor de temperatură utilă din perioada de vegetaţie;
Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din aceeaşi perioadă.
În regiunile viticole ale ţării noastre, indicele heliotermic real variază între 1,35-2,70
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991), valorile cele mai mari fiind întâlnite în podgoriile sudice cu
disponibilităţi heliotermice sporite.
 coeficientului hidrotermic (CH), reprezentat de interacţiunea binară dintre
precipitaţii şi bilanţul termic activ, a fost creat de Seleaninov G., 1936, folosind
relaţia:
x 10
în care:
Σp = suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;
Σtaº = suma gradelor de temperatură activă din aceeaşi perioadă.
Valorile CH variază, pe teritoriul României, între 0,6 şi 1,8; astfel la valori minime (0,6-
0,7), cultura viţei-de-vie devine economică numai în regim irigat. Acumulări sporite de
zaharuri în boabe au fost obţinute la valori ale coeficientului hidrotermic de 1,1 – 1,5.
 indicele bioclimatic al viţei-de-vie (Ibcv), formulat de Constantinescu Gh. şi colab.,
1964, integrează acţiunea temperaturii, insolaţiei şi umidităţii, potrivit formulei:
Σtaº x Σ ir
Ibcv = ------------- : 10
Σp x Nzv
în care:
Σtaº = suma temperaturilor active din perioada de vegetaţie;
Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din timpul perioadei de vegetaţie;
Σp = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă;
Nzv = numărul de zile din perioada de vegetaţie.
În podgoriile ţării noastre valorile Ibcv variază între 4 şi 15. În condiţiile de la Valea
Călugărească s-au dovedit a fi optime valorile cuprinse între 5 şi 7,5.
111
 indicele biopedoclimatic (Ibpc), prin care s-a urmărit optimizarea consumului de apă
al viţei-de-vie, a fost elaborat de Popa V. Gh. (1977; 1989) şi are următoarea
formulă:
Σtaº x Σ ir
Ibpc = --------------- : 10
ETRo x Nzv
în care:
ETRo = evapotranspiraţia reală optimă (mm) din perioada de vegetaţie.
Valorile optime ale acestui indice sunt cuprinse între 5 şi 9. Prin corelarea valorilor
indicelui biopedoclimatic cu acumularea zaharurilor în boabe s-a constatat că aceasta a fost
maximă la valori cuprinse între 6 şi 7,5.
 indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) creat de Teodorescu Şt. 1978, stabileşte
gradul de favorabilitate climatică de care dispune o regiune în vederea obţinerii
vinurilor roşii, respectiv posibilitatea de a sintetiza antociani în strugure:
IAOe = T + I – (P - 250)
în care:
T = suma gradelor de temperatură activă în intervalul 1.IV – 30.IX;
I = suma orelor de insolaţie în acelaşi interval;
P = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă.
În ţara noastră, valorile acestui indice sunt cuprinse între 3700 şi 5200. În zonele în
cu valori mai mici de 4300 se pot obţine numai vinuri albe; când indicele aptitudinii
oenoclimatice este cuprins între 4300 şi 4600, arealul respectiv prezintă o favorabilitate
mijlocie pentru obţinerea vinurilor roşii, iar la valori de peste 4600 există condiţii favorabile
pentru obţinerea vinurilor roşii.
Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost stabilite 5 zone
oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):
Zona A0 se caracterizează printr-un climat răcoros cu valori ale indicelui aptitudinii
climatice cuprinse între 3802 şi 4089. Principalele direcţii de producţie sunt reprezentate de
vinuri spumante, vinuri de masă, vinuri albe seci de calitate superioară.
Zona oenoclimatică A1 cuprinde o serie de centre viticole din Podişul Transilvaniei
şi din partea de nord a Moldovei, producătoare de vinuri albe de masă, dar şi albe superioare
cu denumire de origine. Indicele aptitudinii oenoclimatice este cuprins între 4113 şi 4290.
Zona oenoclimatică A2 include centre şi regiuni situate între 44º44' şi 47º48'
latitudine nordică (Târgu Jiu, Ştefăneşti, Odobeşti, Panciu, Huşi, Bucium, Copou, Cotnari,
Diosig etc), cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică, cuprinse între 4318 şi 4598.
Principalele direcţii de producţie sunt vinurile albe şi roşii de masă, albe şi roşii cu denumire
de origine.
112
Zona A3 cuprinde centre viticole producătoare de vinuri roşii cu denumire de origine,
dar şi albe, cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică cuprinse între 4606 şi 4830
(Miniş, Drăgăşani, Dealu Mare, Nicoreşti, Segarcea, Sarica Niculiţel, Murfatlar etc).
Zona oenoclimatică A4 include centre viticole producătoare de vinuri de masă sau
vinuri speciale, situate de-a lungul sau în apropierea cursului Dunării, cu indice de
aptitudine cuprins între 4770 şi 5024.

1. Care este efectul reducerii intensităţii radiaţiei globale asupra calităţii strugurilor?
2. Ce tehnici culturale se folosesc pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare

directă în plantaţii?
3. La ce temperaturi minime nocive din timpul iernii îngheaţă mugurii la viţa-de-vie?
4. Definiţi bilanţul termic global (Σtºg) şi bilanţul termic util (Σtºu), precizând
importanţa lor.
5. Care sunt cele 5 zone oenoclimatice stabilite pe baza valorilor preluate de indícele
aptitudinii oenoclimatice (IAOe)?
5.4. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate
aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, N, P, K,
microelemente, grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice
(microflora şi fauna solului).
Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (deafrişare,
nivelare, terasare, desfundare etc) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de
ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al
îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană.
113
Textura
Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la
nisipuri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase.
Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în
detrimentul maturării lor, întârzie maturarea strugurilor, conducând la o aciditate mai
ridicată, la o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai
puţin intense.
Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate
suficientă şi de o culoare corespunzătoare.
Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi
fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile
Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura
soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de masă (cum este cazul podgoriei
Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov,
Greaca, Panciu).
Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-de-
vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii,
înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră
pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.
Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine
structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând condiţii
optime pentru o bună creştere şi fructificare a plantei.
Datorită monoculturii îndelungate, dar şi pentru că se cultivă, în general, pe soluri din
zone colinare, sărace, uneori îndesate sau excesiv de coezive, terenuri terasate, nisipuri puţin
structurate etc., structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe
evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de
plantarea viţei-de-vie (în general, plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a
celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării
când solul este prea umed, folosirea unor pneuri adecvate etc.
Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 %, în orizontul desfundat, iar sub
desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %,
fapt ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu L., 1984).
În cazul solurilor cu textură uşoară, afânarea exagerată (porozitate mai mare de 55 %)
este nefavorabilă, întrucât contribuie la o rapidă pierdere a apei şi descompunere a materiei
organice. Pe solurile cu porozitate deficitară, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea
viţei-de-vie şi maturarea strugurilor întârzie.
Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie
să aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10% şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului
114
solului. La concentraţii mai mici de 10% oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor
minerale de către rădăcini, scade activitatea fotosintetică a frunzelor; la 5% oxigen,
germinarea polenului tinde către zero, pentru ca o concentraţie de 2% să determine
distrugerea în masă a plantelor.
Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80 % din
intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar
cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei-de-vie (la ger,
putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele tehnologice (la fisurare, desprindere, transport
şi păstrare a strugurilor de masă), iar în cazul plantaţiilor nou înfiinţate, determină un
procent ridicat de goluri.
Lipsa umidităţii din perioada de vegetaţie duce la o diminuare a creşterii lăstarilor,
reducerea suprafeţei foliare, debilitarea butucilor, încetarea timpurie a creşterii.
Apa freatică joacă şi ea un rol important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie, prin
prezenţa ei la o anumită adâncime, de unde poate umezi profilul de sol. Când nivelul apei
freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă,
manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă (Răuţă C., 1982). Plantaţii viticole puternic
influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la Zimnicele, Cârligele, Teremia etc.
Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie este situată
între 20 şi 30ºC (Martin T., 1968). Creşterea rădăcinilor debutează la valori cuprinse între 6
şi 8ºC, iar la temperaturi de peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.
Între temperatura solului şi declanşarea respectiv desfăşurarea unor fenofaze, există o
strânsă legătură (plânsul viţei-de-vie începe la temperaturi ale solului de 5,1-10,9ºC
dezmuguritul, înfloritul).
Elementele de schelet aflate la suprafaţa solului se încălzesc mai mult în timpul zilei
şi eliberează căldura treptat în cursul nopţii, asigurând o regularizare a regimului termic în
sensul atenuării variaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, cu influenţă favorabilă asupra
calităţii (Seguin G., 1966; 1970).
Consistenţa solului. Ca plantă multianuală, viţa-de-vie prezintă o putere mare de
răspândire a rădăcinilor, ocupând şi explorând un volum mare de sol, ceea ce îi conferă un
grad ridicat de adaptabilitate la soluri cu o consistenţă foarte diferită.
Rădăcinile viţei-de-vie pot fi oprite din creştere de către un strat foarte compact,
argilos, masiv, nestructurat sau în prezenţa unor straturi cimentate cu oxizi de fier (Seguin
G.,1970; Grumeza N.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010). În astfel de cazuri rădăcinile se
răspândesc la suprafaţa acestor straturi, unele dintre ele reuşind să pătrundă în adâncime pe
fisuri, galerii formate de către râme, sau pe traiectul rădăcinilor în descompunere.
Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse
între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5
aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului împiedicând creşterea
115
rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor, şi în acelaşi timp reduce
accesibilitatea substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Acidifierea solului sub limita de
rezistenţă a viţei-de-vie se accentuează în orizonturile superficiale ale solurilor viticole, ca
urmare a aportului anual de sulf prin tratamente anticriptogamice.
Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire
a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la acid (Gravesac, Riparia gloire) către
neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin (Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x
Berlandieri 41 B, Fercal etc).

1. Ce fel de textură a solului oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi
fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită?
2. De ce sunt solurile scheletice importante mai ales către limita nordică de cultură a
viţei-de-vie?
Materia organică proaspătă şi humusul. Sursele de materie organică pot fi proprii

plantaţiei (frunze, buruieni, coarde tocate) dar şi adăugate de către om (îngrăşăminte
organice, composturi sau îngrăşăminte verzi).
Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este considerată un defect prea
mare, întrucât experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau vinuri
mediocre. Se consideră că pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă
este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 % (măresc conţinutul în
azot total al vinului), iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.
Sub raportul compoziţiei chimice, solurile viticole trebuie să conţină cantităţi
corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a plantei de elemente nutritive
principale (N, P, K), secundare (Ca, Mg) şi microelemente (B, Cu, Zn, Mn etc).
Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie este asigurată atunci
când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg
K2O la 100 g sol.
Ca substanţe nocive care împiedică metabolismul sistemului radicular, menţionăm
sărurile de sodiu. În ceea ce priveşte conţinutul în săruri solubile al solului, viţa-de-vie are
o capacitate medie de a le suporta. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile
de sodiu în sol cuprinsă între 1,5-4,0 ‰ NaCl, iar soiurile de portaltoi au o rezistenţă mai
mică (0,2-0,5 ‰ NaCl), în funcţie de condiţiile ecopedologice.
Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze,
leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificări şi în final pieirea butucului.
116
Posibilitatea de a înfiinţa plantaţii viticole pe terenuri afectate de sărăturare cu
asigurarea unei longevităţi şi productivităţi normale este condiţionată de obţinerea unui
material săditor specific. Se preconizează folosirea unor combinaţii altoi/portaltoi cu
toleranţă la salinitate, a viţelor pe rădăcini proprii şi îndeosebi a creaţiilor noi obţinute prin
inginerie genetică (Leţ G., Dejeu L.,1992).
Puterea clorozantă a solului
Rolul pozitiv al carbonatului de calciu asupra calităţii vinului este bine cunoscut. Se
întâmplă însă adesea ca solurile să deţină cantităţi mari de carbonat de calciu activ, ceea ce
determină apariţia clorozei fero-calcice care produce mari pierderi producţiei viticole şi
afectează starea generală a plantaţiilor (ex. podgoriile Dealu Mare, Murfatlar, Târnave, Iaşi,
Drgăşani etc.).
Sunt excluse de la plantarea cu  cu exces temporar sau permanent de apă

viţă-de-vie solurile: (pseudogleizate, gleizate);
 cu reacţie puternic acidă;
 cu regim de apă şi aer defectuos;
 cu un conţinut ridicat în săruri solubile.
Sunt evitate de la plantarea cu

 cu o grosime mai mică de 60 cm.
viţă-de-vie solurile:
5.5. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Din această grupă fac parte forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia,
factori ce au o acţiune indirectă asupra vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori
(climatici, pedologici).
Dintre elementele de bază ale reliefului, munţii exercită o mare influenţă la scară
geografică. Lanţul munţilor Carpaţi, împarte teritoriul viticol al României în areale mari,
regionale, determinând deosebiri marcante sub raport ecoclimatic şi ecopedologic (ex.
Podişul Transilvaniei).
Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful deluros şi colinar. În
ultimul timp s-a constatat tendinţa de răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri relativ
plane sau cu pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor mai mari
obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar acestea în dauna calităţii.
Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative
a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de îngheţurile şi brumele
târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar
calitatea strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.
Altitudinea influenţează condiţiile de mediu, odată cu creşterea ei scade intensitatea
radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui și nivelul temperaturii. Viţa-de-vie poate fi
cultivată la altitudini diferite, de la nivelul mării până la 500 m, existând şi plantaţii viticole
117
înfiinţate la altitudini mai mari, de 550-580 m în centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi
Şimleu-Silvaniei, peste această limită vânturile devin mai puternice, dând naştere unui
microclimat mai puţin favorabil. La fiecare 100 m de creştere a altitudinii (până la 500 m),
scade temperatura medie a aerului cu 0,6ºC.
Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la 25 %, condiţii
care asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi posibilitatea executării
mecanizate a lucrărilor. Pe versanţii amenajaţi în terase se constată diferenţieri în privinţa
climatului solului, fertilităţii acestuia, creşterii şi fructificării viţei-de-vie.
Prezintă interes, de asemenea, în cadrul arealelor delimitate pentru cultura viţei-de-
vie şi pantele mai accentuate, de până la 30-35 %, mai ales în cadrul plantaţiilor de tip
familial, cu folosirea unor distanţe mai mici de plantare, întreţinerea solului prin erbicidare
şi prin diversificarea gamei de utilaje de mică mecanizare.
Expoziţia terenului intervine prin efectul ei asupra cantităţii şi intensităţii radiaţiilor
solare interceptate de către frunzişul viţei-de-vie şi asupra riscurilor unor accidente
climatice. Valorile cele mai mari privind intensitatea şi calitatea radiaţiilor solare
interceptate se înregistrează pe pantele cu expoziţie sudică, fiind urmate de cele orientate
spre sud-est şi sud-vest, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime. În cazul
plantaţiilor situate pe terenuri cu orientare nord-estică, îngheţurile târzii de primăvară şi
timpurii de toamnă sunt mai frecvente şi mai păgubitoare.
5.6. DINTRE FACTORII SECUNDARI DE BIOTOP - întinderile de apă

(vecinătatea cu Marea Neagră, cu Dunărea) au un rol termo-reglator, menţin umiditatea
relativă ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii (fig. 5.4), temperează
unele accidente climatice (brume şi îngheţuri târzii de primăvară).
Fig. 5.4. Lacurile, mările şi râurile produc modificări ale climei,

determinând microclimate deosebit de favorabile viţei-de-vie
118
În acelaşi timp, higroscopicitatea aerului este sporită în preajma fluviilor şi lacurilor,
fapt ce favorizează atacul bolilor criptogamice (mană, putregai cenuşiu), pe când luciile de
apă au efecte favorabil prin lumina reflectată în timpul zilei.
Masivele muntoase – păduroase, contribuie la ridicarea umidităţii relative, apără
plantaţiile viticole din apropiere împotriva vânturilor puternice, regularizează regimul
termic, reţin zăpada, dar prezintă şi dezavantaje, respectiv influenţează favorabil unele
accidente climatice (reducând temeratura) şi intensifică atacul de boli şi dăunători ca urmare
a circulaţiei mai reduse a aerului şi a umidităţii mai ridicate.

1. Care este temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie?
2. Precizaţi valorile preluate de reacţia solului (pH), care determină o comportare

normală a plantei.
3. Ce valori trebuie să preia conţinutul în humus al solului, pentru obţinerea vinurilor

de calitate superioară?
4. Precizaţi care tip de relief asigură cele mai bune condiţii pentru viticultură.
5. Enumeraţi factorii secundari de biotop, care au un rol termo-reglator asupra

climatului de cultură.
5.7. REZUMAT
Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei
geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul
de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor
barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase
nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.
Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se
suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a
strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în
cea ecologică sau integrată este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”
care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,
119
pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal
viticol.
Cunoaşterea condiţiilor ecoclimatice şi influenţa lor asupra creşterii şi rodirii viţei-
de-vie, determină zonarea acestei culturi, respectiv o maturare corespunzătoare a
strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o
coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.
Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi
chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în
favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate.
Astăzi, în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură
îmbinarea obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului
înconjurător. Pentru aceasta sunt importante nu numai alegerea mediilor cu vocaţie, ci şi
gestionarea corespunzătoare a solului în plantaţiile viticole, reducerea input-urilor,
recuperarea produselor în exces, menţinerea echilibrului fiziologic al butucilor, o anumită
arhitectură a frunzişului care să menţină în parametri optimi acest echilibru.

1. Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie
interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea
din viticultură, omul exercită o anumită influenţă asupra acestei
interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare diversitate de
mijloace. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul
înconjurător, iar ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-
vie cu mediul înconjurător.
2. Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a
biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii
unor producţii ridicate de struguri, de calitate superioară şi în
condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. El există în timp
şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există
factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât
omul intervine şi îi păstrează stabilitatea. El este alcătuit din patru
susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul
agrofitotehnic şi cel socio-economic
3. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de
plantaţia viticolă împreună cu toate organismele vii existente în
spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte verzi, bacterii şi ciuperci
patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată
120
sub acţiunea condiţiilor de mediu. Elementul cel mai important al
biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.
4. Inconvenientele ecosistemului viticol ca monocultură îndelungată
sunt:
 eroziunea solurilor pe terenurile în pantă şi reducerea conţinutului
solului în materie organică;
 degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor,
însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora;
 impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor asupra
mediului în-conjurător, în principal prin spălarea nitraţilor în
profunzime, în perioada de toamnă-iarnă şi prin acumularea
reziduurilor de pesticide pe struguri şi în sol;
 dificultatea deplasării maşinilor în perioadele ploioase, cu apariţia
fenomenelor de compactare a solului (formarea hardpanului);
 excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa reducerii calităţii;
fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o mai mare
sensibilizare faţă de agenţii patogeni.

1. Reducerea intensităţii radiaţiei globale conduce la scăderea
concentraţiei în zaharuri şi creşterea acidităţii titrabile (în special
pe seama acidului malic), având ca efect o scădere a calităţii
recoltei.
2. La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
iluminare directă, se folosesc o serie de tehnici culturale ca:
folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea rândurilor pe
direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare,
efectuarea lucrărilor sau operaţiunilor în verde.
3. Mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-
18ºC (Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Pinot gris,
Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.). Soiurile de
vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru masă, iar când
frecvenţa temperaturilor minime nocive din timpul iernii depăşeşte
30%, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.
4. Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor
medii zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ (Σtºa) – suma
temperaturilor medii zilnice mai mari de 10ºC, din aceeaşi
perioadă, iar bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma
diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10ºC şi
121
pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º). Ele
servesc la evalurea resurselor termice ale unei podgorii, deoarece
cunoscând suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se
poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri pentru
înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.
5. Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost
stabilite 5 zone oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):
Zona A0 (climat răcoros, IAOe = 3802 - 4089); zona
oenoclimatică A1 (IAOe = 4113 - 4290); zona oenoclimatică A2
(IAOe = 4318 - 4598); zona A3 (IAOe = 4606 - 4830) şi zona
oenoclimatică A4 (IAOe = 4770 – 5024).

1. Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune
pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o
fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile Murfatlar şi Miniş).
Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru
cultura soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de
masă (podgoria Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de
struguri pentru masă (în podgoriile Ostrov, Greaca, Panciu).
2. Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de
cultură a viţei-de-vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei
este cedată treptat în cursul nopţii, înblânzind microclimatul.
Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră
pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.

1. Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-
de-vie este situată între 20 şi 30ºC, de fapt creşterea rădăcinilor
debutează la valori cuprinse între 6 şi 8ºC, iar la temperaturi de
peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.
2. Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la
valori de pH cuprinse între 6,0 şi 8,5; dacă pH-ul solului scade sub
5,5 aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia
solului împiedicând creşterea rădăcinilor viţei, determinând o
debilitare a butucilor, reduce accesibilitatea substanţelor nutritive
din sol (P, K, Ca, B).
3. Pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă
este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 %
122
(măresc conţinutul în azot total al vinului), iar pentru cele de
calitate superioară 1-2 %. Sărăcia în humus a solurilor din diferite
podgorii nu este considerată un defect prea mare, întrucât
experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau
vinuri mediocre.
4. Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful
deluros şi colinar. În ultimul timp s-a constatat tendinţa de
răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri relativ plane sau cu
pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor
mai mari obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar
acestea în dauna calităţii. Plantaţiile situate pe câmpii, văi,
microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a
temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de
îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă,
frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor
mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.
5. Factorii secundari de biotop importanţi pentru cultura viţei-de-vie
sunt: întinderile de apă (vecinătatea cu Marea Neagră, cu
Dunărea), care au un rol termo-reglator, menţin umiditatea relativă
ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii,
temperează unele accidente climatice, şi masivele muntoase –
păduroase (apără plantaţiile viticole din apropiere împotriva
vânturilor puternice, regularizează regimul termic, reţin zăpada,
dar prezintă şi dezavantaje: influenţează favorabil unele accidente
climatice reducând temeratura şi intensifică atacul de boli şi
dăunători).
INSTRUCŢIUNI
întrebare.
123
1. Definiţi ecosistemul viticol şi descrieţi susbsistemele care îl
alcătuiesc. – 2p
2. Care este temperatura medie anuală ce trebuie să se înregistreze în
zonele unde se cultivă viţa-de-vie? – 0.5p
3. Enumeraţi indicatorii climatici cu caracter sintetic. – 1p
4. Care sunt macroelementele şi microelementele corespunzătoare
unei creşteri şi fructificări normale a viţei-de-vie? – 2p
5. Care este sumă anuală a precipitaţiilor ce trebuie să se înregistreze
în condiţiile ţării noastre, pentru cultura viţei-de-vie fără irigaţie? –
1p
6. Ce factori determină apariţia clorozei? – 0.5p
7. Ce valoare ating pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei-de-
vie? – 1p
8. Enumeraţi factorii de mediu sub incidenţa cărora se manifestă, cu
anumite intensităţi, procesele fiziologice şi biochimice specifice. –
1p

2) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.
Solnes, Timişoara.
4) Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea
plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.
5) Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu
Bucureşti. Atelierul de multiplicat cursuri.
6) Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.
7) Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002
– Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura
Universitaria, Craiova, 473 p.
8) Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena,
Baniţă, P., Jianu, L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9) Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale
di viticoltura. Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
10) Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică
R.A., Bucureşti, 504 p.
124
ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA
CUPRINS
6.2 Zonarea vitivinicolă 126
6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132
6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134
6.5 Rezumat 146
 vă familiarizaţi cu o serie de termeni specifici zonării: zone viticole,

regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole, soiuri recomandate,
soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise; precum şi cu
noţiunea de „terroir” – important în aprecierea gradului de
favorabilitate a unui areal viticol;
 cunoaşteţi zonele vitivinicole existente la nivelul Uniunii Europene: A,
B, C I, C II şi C III, şi în care dintre ele se încadrează regiunile viticole
româneşti;
 calculaţi indicatorii sintetici: indicele de secetă – IS; indicele
heliotermic – IH şi indicele de răcire a nopţii – IF), pentru a stabili
climatele viticole şi grupele climatice;
 descrieţi criteriile de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-
de-vie din România;
 vă însuşiți particularităţile ecopedoclimatice specifice celor opt regiuni
viticole din România, și a sortimentului specific.
125
6.2. ZONAREA VITIVINICOLĂ
Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii
precum şi a soiurilor recomandate şi autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora
faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.
Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi
centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ
asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicole specifice.
Astfel, plantaţiile de viţă-de-vie, potrivit Legii nr. 244/2002 a Viei şi Vinului, se
grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole; iar
pentru fiecare podgorie şi centru viticol sunt precizate soiurile, care se încadrează în patru
categorii: soiuri recomandate, soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise.
Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând
parte din regiuni viticole diferite.
Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin
condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de
producţie şi sortimente apropiate.
Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, caracterizată prin condiţii de climă, sol
şi relief, prin soiuri şi sortimente şi metode de cultură specifice.
Centrul viticol – unitatea teritorială din cadrul podgoriei, concentrată de regulă în
jurul unei localităţi, al cărui nume îl poartă, având aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.
Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care
cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe
întreaga suprafaţă.
Soiuri recomandate – cele care valorifică cel mai bine condiţiile din biotopul viticol
respectiv.
Soiuri autorizate – cele care valorifică suficient de bine prin potenţialul lor productiv,
biotopul viticol respectiv.
Soiuri tolerante – soiurile existente în plantaţii, dar care au o comportare
necorespunzătoare, depăşite sub aspectul producţiei şi calităţii.
Soiuri interzise – sunt hibrizii producători direcţi.
Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în
practica curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1).
Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu (climă, sol, geologie), factori
biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei de vie şi de vinificaţie), care asigură în
final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997).
126
O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu
de areale viticole mai mici denumite areale viticole elementare („terroirs”).
Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă
naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri. La
nivel naţional, conceptul de „terroir” fundamentează ştiinţific denumirile de origine pentru
vinurile din România şi crează premise pentru practicarea unei viticulturi durabile.
La nivel zonal se pot obtine urmatoarele efecte:
 adaptarea soiurilor şi portaltoilor la „terroir”;
 realizarea gestiunii optimizate a tehnicilor agro-viticole în funcţie de „terroir”;
 adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei;
 ameliorarea tipicitatii vinurilor.
Fig. 6.1. Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a

factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat R., 1997)
La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II

şi C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri
(de masă, de calitate) este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând
unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010).
Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone
vitivinicole (fig. 6.2), de la nivelul Uniunii Europene:
● zona B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei;
● zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş,
Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei);
127
● zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile
Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei,
Terasele Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.
Zonarea poate fi făcută la două nivele:
► macrozonare (urmărind individualizarea potenţialului viticol al unor mari
suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc);
► microzonare (care se aplică la anumite zone limitate, uneori la nivelul unei
exploataţii sau chiar parcele) (Olteanu I şi Giugea N.,2002; Fregoni M.,2005, citaţi de
Dejeu L., 2010).
Fig. 61. Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene
La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor

climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia
având un rol mai important). Cercetările efectuate la nivelul ţărilor viticole ale Uniunii
Europene au subliniat determinismul climatic al maturării strugurilor, propunând o zonare
viticolă pe baza conţinutului în zahăr al strugurilor (Riou C. şi colab.,1994).
Stabilind grupele climatice existente la nivelul viticulturii mondiale, Tonietto J. şi
Carbonneau A., 2000, au propus adoptarea unei clasificări multicriteriale, prin folosirea a
trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici:
 indicele de secetă – IS;
 indicele heliotermic – IH;
 indicele de răcire a nopţii – IF.
128
Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol şi
anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din
nopţile lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.
1. Indicele de secetă (cu valori pozitive sau negative, după caz), corespunde
valorilor lui W (rezerva estimată de apă din sol), în funcţie de valorile lui W0 = 200 mm (W0
reprezentând rezerva iniţială de apă din sol la 1 aprilie, utilizată de rădăcini).
Indicele de secetă (IS) se calculează pentru perioada de vegetaţie convenţională de 6
luni, folosind formula propusă de Riou C. şi colab., 1994:
W = W0 + P –TV – ES
în care:
W reprezintă rezerva estimată de apă din sol la data de 30 septembrie, care încheie
perioada de vegetaţie convenţională;
W0 – rezerva iniţială din sol, la data de 1 aprilie, ce poate fi folosită de rădăcini;
P – precipitaţiile înregistrate în mm;
TV – transpiraţia potenţială a viţei-de-vie;
ES – evaporaţia directă a solului.
Valoarea de 200 mm adoptată pentru W0 este o valoare medie acceptată pentru
ansamblul tipurilor de sol cultivate cu viţă-de-vie, această valoare fiind aceea care este
folosită în lucrările de zonare vitivinicolă din ţările UE.
În funcţie de valorile preluate de indicele de secetă (IS), în diferite podgorii ale lumii,
Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au stabilit clasele de variaţie ale acestuia (tabelul 6.1)
Tabelul 6.1.
Clasele de variaţie a indicelui de secetă – IS
(după Tonietto J. şi Carbonneau A.,2000)
Seceta Clasa de climat Sigla Intervale de clasă (mm)

Absentă Umedă IS00 > 150
Subumedă IS0 ≤ 150 > 50
Cu secetă moderată IS1 ≤ 50 > - 100
Prezentă Cu secetă pronunţată IS2 ≤ - 100 > - 200
Cu secetă foarte pronunţată IS3 ≤ - 200
2. Indicele heliotermic (IH – Huglin) se calculează cu ajutorul formulei:
129
în care:
IH reprezintă indicele heliotermic al lui Huglin P. (1978) pentru emisfera nordică;
T – temperatura medie a aerului, ºC
Tx – temperatura maximă a aerului, ºC
k – coeficientul lungimii zilei, cu valori cuprinse între 1,02 şi 1,06, pentru latitudini
de 40-50º.
Clasele de variaţie ale indicelui heliotermic (IH) sunt prezentate în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2.
Clasele de variaţie a indicelui heliotermic
Clasa de climat Sigla Intervale de clasă

Foarte răcoros IH1 ≤ 1500
Răcoros IH2 > 1500 ≤ 1800
Temperat IH3 > 1800 ≤ 2100
Temperat cald IH4 > 2100 ≤ 2400
Cald IH5 > 2400 ≤ 3000
Foarte cald IH6 > 3000
3. Indicele de răcire a nopţilor – IF, propus de Tonietto J., 1999 reprezintă media
temperaturilor minime ale aerului din luna septembrie (pentru emisfera nordică) sau martie
(pentru cea sudică).
Acest indicator permite o evaluare a potenţialului calitativ al regiunilor viticole, dată
fiind importanţa temperaturilor scăzute din timpul nopţii şi a diferenţelor de la zi la noapte
din ultima lună a maturării strugurilor, în formarea aromelor şi antocianilor.
Importanţa mediei temperaturilor minime din luna septembrie a fost semnalată
anterior, în ţara noastră, de Teodorescu Şt. şi colab., 1987. Clasele de variaţie a indicelui de
răcire a nopţilor – IF sunt prezentate în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3.
Clasele de variaţie a indicelui de răcire a nopţilor – IF
Clase de climat Sigla Intervale de clasă (ºC)

Cu nopţi calde IF1 > 18
Cu nopţi temperate IF2 > 14 ≤ 18
Cu nopţi reci IF3 > 12 ≤ 14
Cu nopţi foarte reci IF4 ≤ 12
130
Pe baza celor 3 indici climatici, Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au propus un
sistem de clasificare climatică multicriterială (CCM) pentru viticultura mondială.
Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele
viticole ale României a permis stabilirea climatelor viticole precum şi a grupelor climatice
care rezultă din îmbinarea claselor specifice pentru fiecare indicator în parte (Savu Georgeta
Mihaela, 2004).
Au rezultat astfel, un număr de 13 grupe climatice prezente pe teritoriul României,
din cele 38 evidenţiate la nivelul viticulturii mondiale.
Cele 13 grupe climatice existente în viticultura românească sunt repartizate după cum
urmează (Savu Georgeta Mihaela, 2004):
- IS00 IH2 IF4 (climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din două
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei şi Dealurile Moldovei);
- IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din trei
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Crişanei şi
Maramureşului);
- IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din 5
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei,
Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului);
- IS0 IH3 IF3 (climat subumed, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Banatului);
- IS0 IH4 IF4 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre
din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului);
- IS0 IH4 IF3 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Munteniei şi Olteniei);
- IS1 IH3 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde
centre din două regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei;
- IS1 IH4 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din cinci regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi
Olteniei, Dealurile Banatului, Terasele Dunării, nisipurile şi alte terenuri favorabile din
sudul ţării);
- IS1 IH4 IF3 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde
centre din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Terasele Dunării, nisipurile
şi alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS1 IH5 IF3 (climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci), cuprinde centrul viticol
Poiana Mare, din regiunea nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării;
- IS2 IH3 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre
numai din regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei;
131
- IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Terasele Dunării, nisipurile şi
alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei, Terasele
Dunării).
Metodologia de microzonare ia în calcul toţi factorii ecosistemului, cu aprecierea
finală a calităţii, pe baza degustării vinurilor obţinute.

1. Ce înţelegeţi prin zonare şi ce scop are în viticultură?
2. Ce s-a scos în evidenţă la nivel de macrozonare?
3. Pe baza căror indicatori climatici se stabilesc climatele viticole şi grupele

climatice?
4. De ce sunt importante temperaturile scăzute din timpul nopţii dar şi

diferenţele de temperatură de la zi la noapte, înregistrate în ultima lună a
maturării strugurilor?
6.3. CRITERII DE ZONARE A SISTEMELOR DE CULTURĂ ŞI A

SOIURILOR DE VIŢĂ-DE-VIE
I. În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul

temperaturilor minime absolute, frecvenţa, durata perioadelor de frig, modul în care survin
şi trec temperaturile nocive etc.) şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa
diferitelor organe), se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată;
zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură protejată.
Delimitarea precisă a acestor trei zone în cadrul arealelor viticole se realizează mai
greu, deoarece în cadrul unei podgorii din zona de cultură neprotejată pot exista microzone
în care viţa-de-vie se cultivă în sistem protejat şi invers.
132
Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:
 temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-20º C pentru soiurile
de masă şi -20…-22º C pentru cele de vin;
 pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi compensate prin
tăieri;
 conducerea viţei-de-vie se face pe tulpini semiînalte şi înalte;
 cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi
nord-estul Moldovei, unde cultura neprotejată poate fi practicată numai în
unele microzone aflate, în general, în partea superioară a versanţilor.
Zona de cultură semiprotejată se caracterizează prin:
 temperaturile minime absolute coboară frecvent (2-4 ani din 10) sub -20º C,
uneori chiar sub -25º…..-26º C;
 pierderile de ochi cresc la 40-60%, mai greu de compensat prin tăieri;
 conducerea butucilor se face pe tulpini semiînalte sau înalte, cu lăsarea la baza
butucului a unui cep de siguranţă, coardele formate pe acest cep sunt protejate
peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Zona de cultură protejată se caracterizează prin:
 temperaturile minime din timpul iernii scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub
valorile de -20º… -22º C, înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -
30º C;
 pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală a lemnului
anual şi, uneori, chiar a celui multianual;
 se practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea cu
braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea
semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.
II. În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de
acest criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare, ţinând cont de
factorii ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura
recolte de calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatura şi umiditate.
Zona foarte favorabilă – plantele dispun de o perioadă de vegetaţie de cel puţin 182
zile (în sudul ţării, de-a lungul Dunării), se cultivă cu foarte bune rezultate toată gama de
struguri pentru masă, care prezintă o timpurietate de coacere atingând maturitatea de
consum cu 2-3 săptămâni mai repede dacât în celelalte zone;
Zona favorabilă – aici se cultivă cu bune rezultate toate soiurile de masă, cu excepţia
celor tardive, iar soiurile pentru vin realizează recolte de foarte bună calitate în podgorii din
Dobrogea (Niculiţel), Dealul Mare (Valea Călugărească, Pietroasele);
Zona cu favorabilitate mijlocie – cuprinde numeroase areale din ecosistemele sud şi
est carpatice. Aici se obţin struguri de masă cu o coacere mijlocie, struguri pentru vinuri
albe şi puţine soiuri pentru vinuri roşii – regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei;
133
Zona tolerantă – prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea
strugurilor de masă de calitate, însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de
calitate şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii se maturează cu
3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte favorabilă şi favorabilă.

1. 1. Care sunt zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene în care se încadrează
regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre?
2. 2. În care zonă de cultură se practică conducerea joasă, cu protejarea coardelor de la

bază peste iarnă?
3. 3. Prin ce se caracterizează zona de cultură neprotejată?
4. Ce se înţelege prin zonă tolerantă de cultură a viţei-de-vie?
6.4. SCHIŢA MONOGRAFICĂ A VITICULTURII DIN ROMÂNIA

Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi
centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ
asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice.
Aceste habitate se suprapun în general, pe provinciile istorice formate, şi prezintă
unele particularităţi privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate,
nivelul producţiilor şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole obţinute.
Studiile efectuate, care au luat în consideraţie particularităţile mai sus menţionate, au
condus la delimitarea a opt mari regiuni viticole, la nivel naţional: a Podişului Transilvaniei
(I), a Dealurilor Moldovei (II), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (III), a Dealurilor
Banatului (IV), a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului (V), a Colinelor Dobrogei (VI), a
134
Teraselor Dunării (VII), şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării - VIII
(fig. 6.3).
Fig. 6.3. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991)
I Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Din punct de vedere ecologic, aici viţa-de-vie găseşte condiţii bune şi foarte bune de
vegetaţie (tabelul 6.4), îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podişului care poartă numele de
„Ţara Vinului” (V.D. Cotea şi colab., 2000). Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
cuprinde 5 podgorii (Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud şi Lechinţa), în cadrul cărora se
regăsesc 17 centre viticole şi două centre viticole independente – Dej şi Geoagiu (I. Olteanu
şi colab., 2002).
Conform clasificării climatice multicriteriale (Savu Georgeta Mihaela, 2004), cele
două grupe climatice dominante în această regiune viticolă (IS00 IH2 IF4 şi IS00 IH3 IF4), o
plasează alături de mari podgorii europene (Freiburg, Geiseinheim, Neustadt – Germania,
Besançon şi Macon din nordul Franţei, Bizeljsko şi Novo Mesto din Slovenia şi Bratislava
din Slovacia), cunoscute ca aparţinând zonei climatice B, delimitate la nivel european.
Caracterul de ecoclimat cu nopţi foarte reci în luna septembrie, din punct de vedere al
indicelui de răcire a nopţilor (IF4), are efecte benefice asupra acumulărilor lente de zaharuri,
arome şi menţinerea unei acidităţi relativ ridicate, oferind producţiei obţinute o prospeţime
şi o fructozitate pronunţată, permiţând astfel obţinerea unor vinuri albe cu o intensă aromă
specifică de soi, protejată de temperaturile nocturne relativ reduse din timpul procesului de
maturare a boabelor.
135
Tabelul 6.4.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 6.350,94 ha din care:

2.780,34 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC;
40,91 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;
3.529,69 ha - soiuri fără denumire de origine şi indicaţie geografică – VM (vin de masă)
Aşezare zona geografică a Podişului Transilvaniei începând de la Apold,
judeţul Sibiu, până la Bistriţa Năsăud şi Dej
Relief /Altitudine 200 - 600 m, pante mari de 15-30%
Climat - central-european, moderat continental
- veri potrivit de calde, toamne lungi şi însorite şi ierni potrivit de
reci (centura carpatică conferă adăpost)
Precipitaţii - 650 mm/an
- 440 mm/ perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 9°C
- ierni aspre cu temperaturi de – 30…-35°C
Soluri soluri brune, brune argilo-iluvialeşi şi brune podzolite
Sortiment Fetească albă, Fetească regală, Traminer roz, Pinot gris,
Sauvignon, Riesling Italian, Muscat Ottonel
Direcţia de producţie vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate de tip muscat,
vinuri materie primă pentru spumante
II Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Este una dintre cele mai mari şi mai renumite regiuni viticole din România, iar între
ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni şi partea de sud există diferenţe apreciabile
care se reflectă în cantitatea şi calitatea producţiei vitivinicole obţinute (tabelul 6.5).
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde un număr de 10 podgorii şi anume:
Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele Tutovei, Dealurile Bujorului, Nicoreşti, Iveşti,
Covurlui, Zeletin, Panciu, Odobeşti şi Coteşti. În aceste podgorii sunt încadrate 34 de centre
viticole, precum şi 8 centre viticole independente: Hlipiceni, Plugari, Probota (în nord),
Vaslui (în centru), Griviţa şi Hanu Conachi (în sud), Bozieni şi Răcăciuni în vestul regiunii.
În viticultura din Moldova grupa climatică dominantă este IS1 IH3 IF4, aici fiind
plasate cele mai renumite centre din zonă, în care diferenţele calitative sunt date, în
principal, de direcţiile de producţie şi de sortimentul diferit de soiuri cultivate; în acest
climat (cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), regăsim şi centre viticole cum
sunt: Valladolid – Spania şi Viseu – Portugalia.
136
Tabelul 6.5.
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

6.091,98 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC
10.656,94 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;
53.522,14 ha – soiuri fără denumire de origine şi indicaţie geografică – VM (vin de masă)
Aşezare de la Hlipiceni (judeţul Botoşani) până la Tîmboieşti (judeţul
Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi)
Relief /Altitudine 50 - 345 m, media fiind de 175m
Climat temperat, tot mai accentuat continental dinspre contactul cu
Subcarpaţii Moldovei spre E şi SE
- 340 mm/ perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 9,3°C
- ierni aspre cu temperaturi de – 26,5…-32,5°C
Soluri cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri cenuşii, soluri
antropice carbonatate secundar (podgoria Cotnari), soluri nisipoase
(podgoria Iveşti)
Sortiment - Grasă, Fetească albă, Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (la
Cotnari), Zghihară de Huşi, Aligoté, Fetească regală, Riesling
italian, Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobeşti, Şarba
- Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră (la Nicoreşti),
Fetească neagră (la Uricani), Oporto
- soiuri de masă: Chasselas doré, Perla de Csaba, Muscat Hamburg
şi Coarnă neagră
Direcţia de producţie - vinuri albe şi roşii de masă, vinuri albe de calitate superioară,
vinuri dulci naturale (podgoria Cotnari), vinuri materie primă
pentru spumante (în podgoriile Panciu şi Iveşti)
♦ producerea vinurilor roşii are un caracter insular, în podgoriile
Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.
III Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Este a doua regiune viticolă a ţării noastre ca mărime, adunând la un loc plantaţiile
viticole din sudul ţării. Influenţa Subcarpaţilor Meridionali generează în cadrul regiunii o
mare diversitate de ecoclimate pentru cultura viţei-de-vie (tabelul 6.6).
În cadrul acestei regiuni, întâlnim 8 podgorii mari: Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
Ştefăneşti-Argeş, Sîmbureşti, Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Severinului, Plaiurile Drâncei,
dar şi 5 centre viticole independente.
Climatul cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci (IS1 IH4 IF3), caracteristic
pentru o serie de centre viticole importante din această regiune, situate în partea sudică a
137
ţării (Valea Călugărească, Urlaţi-Ceptura, Tohani, Pietroasa), cuprinde şi alte podgorii
renumite ale Europei, cum sunt: Montélimar din Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din
Spania. Marea diversitate climatică din cadrul acestei regiuni, face posibilă obţinerea unei
game variate de produse vitivinicole de înaltă calitate.
Tabelul 6.6.
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei
Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 53.020,41 ha

Aşezare de la Rîmnicu Sărat până la Halînga (judeţul Mehedinţi) şi
Segarcea (judeţul Dolj)
Relief /Altitudine dealuri piemontane, platouri înalte, terase şi coline cu o altitudine
medie de 242 m
Climat - temperat continental, cu influenţe central-europene şi
mediteraneene (mai ales în Oltenia)
- ambianţă climatică favorabilă pentru cultura viţei-de-vie, cu
primăveri timpurii, veri calde până la toride, toamne blânde şi
prelungite, ierni friguroase până la geroase
Precipitaţii - 500 şi 700 mm/an
- 360 mm în perioada de vegetaţie convenţională
- ierni cu temperaturi de – 28…-35°C, care nu pun în pericol
cultura neprotejată a viţei-de-vie
Soluri cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate, brune-eumezobazice şi
soluri cenuşii
Sortiment - Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot
gris, Crâmpoşie selecţionată, Muscat Ottonel
- Tămâioasă românească, Grasă de Pietroasa Busuioacă de
Bohotin, pentru producerea vinurilor aromate
- Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră,
Burgund mare
- soiuri de masă: Victoria, Cardinal, Chasselas doré, Afuz Ali,
Muscat Hamburg şi Muscat d’Adda
Direcţia de producţie - vinuri roşii, albe şi aromate de calitate superioară
- vinuri albe şi roşii de masă (podgoria Drăgăşani)
138
IV Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
Plasată în sud-vestul României, această regiune întruneşte, într-o oarecare măsură,
condiţiile unei singure podgorii (tabelul 6.7). Plantaţiile de vii, nu formează o zonă
compactă, ele au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole: Moldova
Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia.
Condiţiile întâlnite în zona climatului subumed, temperat, cu nopţi reci (IS0 IH3 IF3),
specifice centrelor viticole Moldova Nouă şi Tirol, situate în jumătatea de sud a regiunii
Dealurilor Banatului, sunt similare cu cele ale unor renumite podgorii franceze, şi anume:
Agen, Bordeaux, Cognac şi Toulouse.
De asemenea, grupa climatică IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte
reci), care are o mică arie de acoperire în această regiune, plasează centrul viticol Silagiu,
alături de alte centre din Europa cum ar fi: Perugia (Italia) şi Bratislava (Slovacia).
Tabelul 6.7.
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 2.668,96 ha (1.040,90 ha - DOC; 108,18 ha -

IG; 1.519,88 ha – VM)
Aşezare între apa Mureşului, Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia
Relief /Altitudine - dealuri piemontane, platouri înalte, terenuri plane nisipoase
(Teremia)
- 180 m (în zona Recaşului) – 320 m (în zona Buziaşului)
Climat - moderat continental cu nuanţă submediteraneană
- ierni blânde, veri calde şi toamne prelungi, deci condiţii optime
pentru dezvoltarea viţei de vie
- ierni cu temperaturi de – 25,7…-33,6°C, care pun în pericol,
uneori, cultura neprotejată a viţei-de-vie
Soluri tip terra rossa (pe solurile calcaroase), solurile brune-
eumezobazice (pe versanţi), brune-argiloiluviale şi regosolurile
Sortiment - Creaţă de Banat, Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian,
Sauvignon
- Cadarcă, Burgund mare, Merlot şi Pinot noir
Direcţia de producţie - producerea de vinuri albe şi roze de masă, şi în mai mică măsură
a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară
139
V Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul
României (tabelul 6.8), larg deschisă spre climatul moderator din vest şi nord-vest (M.
Oşlobeanu şi colab., 1991). În latitudine se desfăşoară între 46º şi 48º, fiind una dintre cele
mai întinse regiuni viticole şi atingând totodată punctele cele mai nordice şi cotele cele mai
înalte de pe cuprinsul ţării (V.D. Cotea şi colab., 2000).
O caracteristică a viticulturii din această parte a României este dispoziţia centrelor
viticole pe un ax imaginar care pleacă din nord, de la Seini şi Halmeu şi se opreşte în sud la
Miniş şi Măderat, de aici decurgând caracterul logic al creşterii sau descreşterii, după caz, a
valorilor preluate de indicatorii sintetici multicriteriali.
Tabelul 6.8.
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 7.696,46 ha (309,14 ha – DOC; 31,54 ha –

IG; 7.355,78 ha – VM)
Aşezare între Mureş în sud şi Tisa în nord, protejată în est de lanţul
Munţilor Apuseni şi Oaş-Gutâi
Relief/Altitudine deluros, altitudine 125 - 350 m
Climat - moderat continental datorită poziţiei şi deschiderii largi spre vest,
cu pătrunderea unor influenţe mediteraneene dinspre sud-vest
- ierni scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, veri
potrivit de calde şi umede, toamne lungi şi suficient de călduroase
- ierni cu temperaturi de până la – 23,5°C, nu pun în pericol cultura
neprotejată a viţei-de-vie
Soluri brune, brune-podzolite, brune eumezobazice, iar molisolurile sunt
prezente în zona câmpiilor silvostepice din sud-vestul regiunii, şi
sunt reprezentate de cernoziomuri cambice şi argiloiluviale
Sortiment - Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot
gris, Mustoasă de Măderat şi Iordană
- Cadarcă, Merlot, Oporto şi Burgund mare
- soiuri de masă pe suprafeţe restrânse: Perla de Csaba, grupa
Chasselas
Direcţia de producţie - vinuri albe de calitate superioară
-vinuri materie primă pentru spumante (în centrele Şimleul
Silvaniei şi Zalău)
♦ vinuri roşii mai puţin (în podgoria Miniş-Măderat)
140
Regiunea cuprinde patru podgorii (Miniş-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai şi
Silvaniei), cu un număr de 13 centre viticole, dintre care două sunt independente (Halmeu şi
Seini). Centrele viticole ale regiunii Dealurilor Crişanei şi Maramureşului sunt repartizate în
trei grupe climatice, din care două sunt dominante şi anume: IS0 IH3 IF4 (climat subumed,
temperat, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci).
Aceste două grupe, plasează unele centre viticole ale acestei regiuni, alături de mari
podgorii europene: Macon – Franţa, Perugia – Italia şi Bratislava – Slovacia.

1. Precizaţi care sunt cele două regiuni viticole dominante ale ţării noastre .
2. În sortimentul regiunii viticole a Podişului Transilvaniei se regăsesc şi soiuri

pentru vinuri roşii? Vă rog să le enumeraţi.
3. Care este sortimentul specific regiunii viticole a Dealurilor Banatului ?
4. Care este sortimentul pentru vinuri albe din regiunea viticolă a Dealurilor
Moldovei?
VI Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Este situată în sud-estul României, plantaţiile viticole întinzându-se de la Mangalia,
până la Tulcea şi Măcin, pe o întindere de aproximativ 180 km (tabelul 6.9). Regiunea
viticolă a Colinelor Dobrogei, cuprinde podgoriile Murfatlar, Istria-Babadag şi Sarica-
Niculiţel.
În viticultura dobrogeană tipul de climat cu ponderea cea mai mare este cel cu secetă
pronunţată, temperat cald, cu nopţi reci (IS2 IH4 IF3), urmat climatul cu secetă pronunţată,
temperat, cu nopţi reci (IS2 IH3 IF3).
141
Tabelul 6.9.
pentru regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Aşezare în Podişul Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi
frontiera cu Bulgaria
Relief/Altitudine 25 - 120 m (coline joase altitudine slab-moderată de 70 m)
Climat - continental de stepă şi silvostepă, parţial atenuat de vecinătatea
Mării Negre şi de masele acvatice din Bălţi şi Delta Dunării
- bogate resurse heliotermice (cele mai ridicate medii anuale din
ţară) şi volumul de precipitaţii cel mai scăzut
Precipitaţii - 420 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)
- 250 mm (în partea central-sudică) şi 500 mm (în partea nordică),
în perioada de vegetaţie convenţională
- ierni cu temperaturi de până la – 24,5°C…-33,1°C, care nu pun în
pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie
Soluri cernoziomuri, soluri bălane, cernoziomuri cambice, soluri cenuşii
şi rendzine calcaroase
Sortiment - soiuri de masă: Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré, Muscat
Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia
- Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Fetească
albă, Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel
- Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare
Direcţia de producţie - vinuri albe şi roşii de calitate superioară, de la seci până la dulci
naturale
- struguri pentru masă, care să acopere necesităţile de consum ale
litoralului
Arealele viticole din Dobrogea se caracterizează printr-un climat uniform, datorită

modului de dispunere al celor două grupe climatice (în linie, fără discontinuităţi
semnificative), ambele grupe având în componenţa lor indicele de secetă încadrat în clasa de
variaţie IS2, adică centrele viticole beneficiază de un regim cu secetă pronunţată, iar irigarea
trebuie să fie o practică curentă.
În cadrul climatului dominant, condiţiile de secetă pronunţată (IS2) şi caracterul
temperat cald al indicelui heliotermic (IH4), se suprapun pe nopţile reci (IF3) din luna
septembrie. Aceste elemente de climat subliniază că în această lună, condiţiile termice de
maturare a boabelor sunt deosebit de favorabile din punct de vedere al pigmentaţiei
142
antocianice şi al conţinutului de tanin din vin, dar mai puţin favorabile pentru formarea
aromelor specifice de soi, în special în cazul vinurilor albe.
VII Regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Această regiune cuprinde în aria ei podgoriile Ostrov şi Greaca, şi deşi unele centre
viticole din aceste podgorii sunt distanţate între ele, prezenţa unor vii răzleţe de legătură şi
plasate în condiţii ecologice similare certifică conturarea unei regiuni viticole distincte
(tabelul 6.10). Plantaţiile viticole sunt amplasate în majoritatea lor pe Terasele Dunării din
sud-estul Câmpiei Române.
Tabelul 6.10.
pentru regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 11.050,65 ha (30,53 ha – DOC; 255,45 ha –

IG; 10.764,67 ha – VM)
Aşezare pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române (între gura
Oltului şi gura Ialomiţei), este cea mai sudică regiune a ţării
Relief/Altitudine 30 – 50 m, cu excepţia podgoriei Ostrov unde atinge 100 - 110 m
Climat - temperat continental, de stepă
- insuficienţele pluviale şi extremismul termic, pun în pericol
normala desfăşurare a fenofazelor viţei-de-vie dacă nu se iau
măsuri, îndeosebi contra îngheţurilor de peste iarnă şi a deficitului
de umiditate din vară-toamnă
Precipitaţii - 500 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)
- 300 mm, în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatură - temperatura medie anuală 11,0°C
- ierni cu temperaturi de până la – 24°C…-32°C, care pun în
pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie foarte rar
Soluri cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri bălane
şi psamosoluri
Sortiment - soiuri de masă: Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas
doré, Muscat Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina,
Xenia şi Greaca
- Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoşie
selecţionată, Donaris
- Cabernet Sauvignon, Merlot, Burgund mare
Direcţia de producţie - este specializată în primul rând în producţia de struguri pentru
masă şi pentru stafide
- vinuri albe şi roşii de calitate superioară
143
Datorită poziţiei sale geografice, regiunea de faţă deţine cele mai mari resurse
heliotermice, în condiţiile unor resurse hidrice modeste, ameliorate întrucâtva de prezenţa
Dunării.
Potrivit evaluării multicriteriale, grupa IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată,
temperat cald, cu nopţi foarte reci în luna septembrie), este dominantă în această regiune, iar
prin climatul său particular, nu are corespondent la nivel european, ci la nivel mondial:
Australia – Nuriootpa, Chile – Santiago, S.U.A. – Medford.
Grupa climatică aflată pe locul trei ca pondere în regiunea de faţă (IS1 IH4 IF3), se
regăseşte însă la nivel european, şi cuprinde podgorii renumite cum sunt: Montélimar din
Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din Spania.

1. Enumeraţi regiunile viticole ale ţării noastre.
2. Care este regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii?
3. Care este principala direcţie de producţie a regiunii viticole a Teraselor Dunării?
VIII Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării
Din cadrul acestei regiuni, cea mai întinsă şi importantă zonă viticolă o reprezintă
nisipurile din stânga Jiului din sudul Olteniei, iar condiţiile ecopedoclimatice se pot vedea în
tabelul 6.11.
În cadrul regiunii viticole a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării se
diferenţiază trei podgorii (Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia), care cuprind un număr de opt
centre viticole. Pe lângă acestea mai întâlnim şi 11 centre viticole independente, şi anume:
Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi, Ulmu, Însurăţei, Ruşeţu, Cireşu,
Jirlău şi Râmnicelu.
Aici s-a format o grupă climatică neîntâlnită în altă regiune viticolă a României şi
anume IS1 IH5 IF3, caracterizată prin climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci, în
central viticol Poiana Mare. Unicitatea grupei climatice prezentate anterior este dată de clasa
de încadrare a indicelui heliotermic (IH5), care pune în evidenţă climatul cald. Acest
element de climat (IH5), plasează centrul Poiana Mare alături de centre viticole din climatul
mediteraneean cum sunt Pesa da Régua – Portugalia şi Ciudad Real – Spania.
144
Tabelul 6.11.
pentru regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile
din sudul ţării

0,00 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC;
204,28 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;
Aşezare pe Terasele Dunării, Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi
Buzău din Câmpia Bărăganului
Relief/Altitudine terase acoperite cu dune de nisip, lunci ale râurilor şi zone de
câmpie acoperite cu nisipuri
Climat - de stepă şi silvostepă
- primăveri timpurii, veri călduroase, toamne prelungi şi ierni aspre
- 306 mm, în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatură - temperatura medie anuală 10,8°C
- ierni cu temperaturi de până la – 27,8°C…-33,4°C, pun în pericol
cultura neprotejată a viţei-de-vie destul de rar
Soluri - nisipuri eoliene şi depozite loessoide pe care s-au format
psamosoluri, dar şi cernoziomuri cambice şi soluri antropice
- predomină textura nisipoasă sau luto-nisipoasă, ceea ce determină
o bună permeabilitate pentru apă
Sortiment - Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion şi
Rkaţiteli;
- Băbească neagră, Sangiovese, Burgund mare, Cabernet
Sauvignon şi Merlot
- soiuri de masă: Perla de Csaba, Cardinal, Chassela doré, Muscat
d'Adda, Coarnă neagră şi Italia
Direcţia de producţie - producerea vinurilor de masă albe, roze (Roşioară) şi roşii, însă
terenurile nisipoase limitează potenţialul cantitativ şi calitativ de
producţie al soiurilor
- producerea strugurilor pentru masă.
145
6.5. REZUMAT
Preocupările existente la nivel mondial, privind promovarea pe scară largă a
produselor vitivinicole de înaltă calitate, pun un accent deosebit pe zonarea culturii viţei-
de-vie.
Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se
delimitează cele mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele
acesteia faţă de factorii ecologici şi cei social-economici. În acelaşi timp se ţine seamă şi
de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.
Specie cu o plasticitate ecologică mare, viţa-de-vie este cantonată în areale precis
delimitate, în cadrul cărora, se pot produce struguri pentru masă dar mai ales vinuri de
înaltă calitate cu drept la denumirea de origine controlată (DOC).
Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de
cei umani. Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni
viticole determină, în mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a
produselor vitivinicole obţinute, dar mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului.
Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei
geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul
de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor
barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase
nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.
Astfel, în ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari regiuni
viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei, a Dealurilor Munteniei şi
Olteniei, a Dealurilor Banatului, a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor
Dobrogei, a Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din
sudul ţării.
Aşezarea geografică a regiunilor şi a centrelor viticole aferente, formează şi
influenţează tipul de climat viticol, conturând (pentru fiecare regiune în parte), condiţii
deosebite şi tipice pentru cultura viţei de vie, iar produsele vitivinicole obţinute pot prezenta
o anumită calitate.
Se poate observa că fiecare zonă, care constituie o entitate specifică, prezintă
condiţii favorabile anumitor soiuri, condiţii care determină o maturare corespunzătoare a
strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o
coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.
146

1. Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor
consacrate viticulturii precum şi a soiurilor recomandate şi
autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora faţă de
factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii
vinurilor de calitate.
2. La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa
fundamentală a factorilor climatici, în timp ce solul are o influenţă
mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia având un rol mai
important). Cercetările efectuate la nivelul ţărilor viticole ale
Uniunii Europene au subliniat determinismul climatic al maturării
strugurilor, propunând o zonare viticolă pe baza conţinutului în
zahăr al strugurilor
3. Pentru stabilirea grupelor climatice şi a climatelor viticole
existente la nivelul viticulturii mondiale, s-a propus adoptarea unei
clasificări multicriteriale, prin folosirea a trei criterii, care sub
raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici:
 indicele de secetă – IS;
 indicele heliotermic – IH;
 indicele de răcire a nopţii – IF.
4. Resursele termice scăzute din nopţile lunii septembrie şi
diferenţele de temperatură de la zi la noapte din ultima lună a
maturării strugurilor, sunt hotărâtoare pentru maturarea strugurilor
în formarea aromelor şi antocianilor.

1. Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în
următoarele zone vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene: zona
B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei; zona C I –
cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului,
Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi
Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi
Dealurile Craiovei) şi zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile
Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele
Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.
2. Conducerea joasă, cu protejarea coardelor de la bază peste iarnă se
147
practică în zona de cultură protejată, zonă care prezintă
următoarele caracteristici: temperaturile minime din timpul iernii
scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub valorile de -20º… -22º C,
înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -30º C; iar
pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală
a lemnului anual şi, uneori, chiar a celui multianual.
3. Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:
 temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-
20º C pentru soiurile de masă şi -20…-22º C pentru cele de
vin;
 pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi
compensate prin tăieri; iar conducerea viţei-de-vie se face
pe tulpini semiînalte şi înalte;
 cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor
din Transilvania şi nord-estul Moldovei.
4. Zona tolerantă pentru cultura viţei-de-vie prezintă insufuciente
resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor de masă de calitate,
însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de calitate
şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii
se maturează cu 3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte
favorabilă şi favorabilă.

1. Cele două regiuni viticole dominante ale ţării nostre sunt: regiunea
viticolă a Dealurilor Moldovei (70.271,06 ha) şi regiunea viticolă
a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (53.020,41 ha).
2. În sortimentul regiunii viticole a Podişului Transilvaniei nu se
regăsesc soiuri pentru vinuri roşii, deoarece temperaturile
înregistrate în această zonă nu permite acumularea pigmenţilor
coloranţi (antocianilor) şi a taninurilor în pieliţă.
3. Sortimentul specific regiunii viticole a Dealurilor Banatului
cuprinde următoarele soiuri pentru vinuri albe: Creaţă de Banat,
Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian şi Sauvignon.
4. În regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei sortimentul pentru
vinuri albe este alcătuit din soiurile: Grasă, Fetească albă,
Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (la Cotnari), Zghihară de Huşi,
Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris,
Galbenă de Odobeşti, Şarba.
148
1. În ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari
regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei,
a Dealurilor Munteniei şi Olteniei, a Dealurilor Banatului, a
Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor Dobrogei, a
Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri
favorabile din sudul ţării.
2. Regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii este
cea a Podişului Transilvaniei.
3. Principala direcţie de producţie a regiunii viticole a Teraselor
Dunării o constituie cultura soiurilor pentru masă şi pentru stafide:
Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat
Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi
Greaca.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 6.
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
1. Prezentaţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează
climatele viticole şi grupele climatice. – 2p
2. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene, şi
precizaţi în care din ele se încadrează regiunile viticole ale
României. – 2p
3. Câte regiuni viticole întâlnim în ţara noastră şi care este cea mai
mare? – 2p
4. Ce sortiment şi ce direcţii de producţie prezintă regiunea viticolă a
Podişului Transilvaniei? – 1p
5. Care sunt cele mai sudice regiuni viticole şi prin ce fel de resurse
heliotermice se caracterizează? – 1p
6. Câte grupe climatice se regăsesc pe teritoriul României, conform
clasificării climatice multicriteriale? – 1p
149
1) Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii
şi cercetări în fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor
energetice neconvenţionale. Institutul de Meteorologie şi Hidrologie,
Bucureşti.
2) Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”,
Sibiu, Curs pentru uzul studenţilor.
3) Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres,
Bucureşti.
4) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a
materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări
ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.
5) Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed.
Oenoplurimedia, Chaintré.
6) Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002
– Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura
Universitaria, Craiova, 473 p.
7) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 –
Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
8) Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite
podgorii şi centre viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe
plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V.,
Bucureşti.
9) Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu
comparativ privind variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii
clonale ale soiului Pinot noir în vederea stabilirii vocaţiei acestora în
condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
10) Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru
încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii
Europene.
11) Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
12) Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et
la liste des cépages associés. Système de Classification Climatique
Multicritère (CCM) des Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du
Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor
nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din
România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.
150
ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL
CUPRINS
7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152
7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi 153
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj 156
7.3.3. Înmulţirea prin altoire 159
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ” 166
7.4 Pepiniera viticolă 168
7.5 Rezumat 172
7.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7.
 cunoaşteţi care sunt metodele de înmulţire ale viţei-de-vie, şi

caracteristicile lor de bază;
 confecţionaţi butaşi de lăstari sau coardă şi să efectuaţi butăşirea;
 vă însuşiţi tehnica marcotajului;
 recunoaşteţi metodele de altoire şi importanţa altoirii pentru
viticultură;
 ştiţi avantajele înmulţirii „in vitro”.
Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică
utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite
răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.
Producerea materialului săditor viticol necesită cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei-de-vie,
atât sub aspect teoretic cât şi practic.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, pentru completarea golurilor existente în cadrul
acestora şi pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente este necesară existenţa unui
număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă
a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ.
151
Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt:
 pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);
 pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de
plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).
Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire din istoria
cultivării viţei-de-vie, ea se mai întâlneşte şi astăzi la viţele din flora spontană. Seminţele
mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile de germinare, germinează şi dau
naştere la plante noi. În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi
altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice –
prin seminţe.
7.2. ÎNMULŢIREA VIŢEI-DE-VIE PRIN SEMINŢE

Mai poartă numele şi de înmulţire sexuată şi are la bază fecundarea. Organismul nou
format include informaţia genetică de la doi indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-
de-vie sunt plante alogame. Poate avea loc, uneori, autofecundarea, când zigotul deţine
informaţia de la un singur individ (soi), în acest caz nu se reproduc în mod fidel caracterele
şi însuşirile de la părinţi la urmaşi (heterogenitate mare).
Acest fel de înmulţire nu este generalizată în practică datorită faptului că plantele
obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu
pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene
sunt sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp
de 3-4 ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de
viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 7.1). Ea se poate realiza pe
cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale artificială sau controlată, de la
genitori aleşi de tehnolog.
Fig. 7.1. Plante obţinute din sămânţă

152
Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi dau naştere la noi plante, la noi
indivizi. Aşa au rezultat multe soiuri valoroase: Fetească regală (Grasă de Cotnari şi
Fetească albă), Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi Tămâioasa românească), Muscat d'Adda.
Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au obţinut mai multe soiuri: Cardinal,
Perla de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, Columna etc.
7.3. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A VIŢEI-DE-VIE

La această înmulţire participă un singur individ, deci informaţia genetică este
unilaterală, având la bază procese de refacere şi creştere a organelor prin diviziunea
celulelor.
Viţa-de-vie poate fi înmulţită prin mai multe metode datorită uşurinţei cu care
înrădăcinează; înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante,
pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul sau mai
mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici asemănătoare.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de
avantaje:
 se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate
însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;
 intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin seminţe;
 se obţin plante mature stadial;
 fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul.
Dintre dezavantaje amintim:
 plasticitatea ecologică redusă a descendenţilor;
 riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul vegetativ
folosit la înmulţire (coarde, lăstari).
Metodele de înmulţire vegetativă  butăşirea;

folosite în viticultură:  marcotajul;
 altoirea;
 microînmulţirea „in vitro”.
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi

Numele vine de la butaş care reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de
lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat în anumite condiţii de
mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provine.
Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent
este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de
dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a
soiurilor şi clonelor noi, valoroase.
153
Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:
 principiul restituţiei organelor - o parte vegetativă detaşată de planta-mamă,
care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc;
 principiul independenţei fiziologice limitate a organelor - organele detaşate
de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe
timpul cât acţionează principiul precedent.
Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea
şi grosimea butaşilor (grosimea lor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la
butăşirea propriu-zisă).
Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt
rădăcini adventive care îşi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor
medulare (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul
nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici (specia şi soiul), ecologici,
biologici şi tehnici.
Fig. 7.2. Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie:

a-suber; b-floem nou format; c-măduva rădăcinii adventive;
d-rază medulară; e-lemn vechi; f-lemn nou; g-liber dur;
h-cambiu; i-lemnul rădăcinii adventive; j-floemul rădăcinii
Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.
Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-
16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând.
Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a
celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde
altoi/ha.
DE REŢINUT  Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi în februarie-

martie pot fi plantate la locul definitiv în cursul aceluiaşi an.
154
 Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt
stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în
primăvara anului următor.
Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază

utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.
Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-
4ºC.
Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-30 cm,
coardele se scot de la păstrare, sunt controlate amănunţit în privinţa stării de sănătate, a
umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul păstrării (prin secţionarea
longitudinală a coardelor şi a ochilor; culoarea verde indicând ţesuturi sănătoase, viabile).
Confecţionarea  fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi

butaşilor lemnificaţi:
diferite, în general de 30 ± 2 cm (fig. 7.3);
 împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub
nodul bazal şi păstrarea unei porţini de internod la 1 -
1,5 cm deasupra ochiului din vârf;
 extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi
lungi, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în
câmp în şcoala de viţe.
În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de
întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.
Când înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din
şcolile de viţe. Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.
Putem încheia prezentarea butăşirii cu avantajele acestei metode de înmulţire: este o
uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.
155
Fig. 7.3. Pregătirea butaşilor:
a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;
c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii
extirpaţi în afara celui de la polul apical
(după Oprea D.D., 1965)

1. Enumeraţi metodele de înmulţire ale viţei-de-vie.
2. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele înmulţii prin seminţe.
3. Definiţi noţiunea de butaş şi prezentaţi avantajele înmulţirii prin butăşire.
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul că separarea de planta mamă, a noii
plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani).
Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de
înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.
Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu
pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi
156
formează mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă
un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an.
Marcotarea a fost apreciată ca formă iniţială de înmulţire a viţei-de-vie, mai veche
decât butăşirea.
În practica viticolă marcotajul se foloseşte mai mult la completarea golurilor în
plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi
direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care
înrădăcinează mai greu.
În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte
numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.
Metode de marcotaj
 După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se folosesc
lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).
 După procedeele de execuţie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafaţă;
marcotaj prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea
coardelor în şanţuri.
Marcotajul de suprafaţă - coarda sau lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi
îngropate. Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu şi marcotaj de suprafaţă
cu călcâi.
Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea lăstarilor sau coardelor de la baza
butucului cu un muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 7.4).
Fig. 7.4. Marcotajul prin muşuroire
Coardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie, iar

lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare (după Dejeu
L., 2010). Pe porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează
rădăcinile adventive.
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm) (fig.7.5)
sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (fig. 7.6).
Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara înainte de intrarea în
vegetaţie a viţei-de-vie.
157
În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În
practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă
mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.
Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor. Formarea rădăcinilor la
marcote este determinată de factori biologici, ecologici şi tehnologici.
Fig. 7.5. Marcotaj adânc
Fig. 7.6. Marcotaj semiadânc (după Dejeu L., 2010)

1. Definiţi marcotajul la viţa-de-vie.
2. Unde se foloseşte marcotajul în practica viticolă şi câte metode de marcotaj

cunoaşteţi?
158
7.3.3. Înmulţirea prin altoire
Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de
cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării
viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor
soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.
După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de
luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.
S-a trecut la această măsură indirectă deoarece măsurile directe (măsuri chimice, injectarea
cu sulfură de carbon în sol, folosirea unor insecticide, inundarea solului, apoi înlocuirea
soiurilor vinifera cu hibrizi direct producători) n-au dat rezultate.
Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a
făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca
portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe
de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de
înmulţire a viţei-de-vie (după Dejeu L., 2010).
Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două
porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a
plantei, şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt
obligate să concrească şi să convieţuiască împreună.
Baza teoretică pe care se sprijină altoirea
Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui
ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea
concreşterii dintre cei doi simbionţi.
La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în
trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de
temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând
naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit
calus sau „ţesut de rană” (fig. 7.7.).
Calusul se formează (ţinând cont de polaritate) mai întâi şi în cantitate mai mare la
polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la
polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.7).
În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea
mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală,
iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei
(fig. 7.8).
159
Fig. 7.7. Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate şi
secţionarea altoiului şi portaltoiului
Fig. 7.8. Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei

(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)
Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii

altoiului, completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul
morfologic superior (vezi fig. 7.7).
Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului emis
simultan de cei doi parteneri. Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să
formeze celule noi cambiale. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează
un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.
Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în stabilirea
legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea
trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care
apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca.
Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de
factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori care
160
influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de
către specialist.
Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a unor parteneri ce
aparţin unor specii diferite, generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de
ordin fiziologic, histochimic şi biochimic.
Deosebirile dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt:
 rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;
 intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la portaltoi;
 suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este mai
ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;
 raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent.
 cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari,

DE REŢINUT cu atât influenţele reciproce dintre cei doi parteneri sunt
mai puternice;
 sistemul radicular al portaltoiului realizează aceste
influenţe, prin acţiunea selectivă de absorbţie a
elementelor nutritive, cât şi schimbului de substanţe
dintre cei doi parteneri.
Influenţa portaltoiului asupra altoiului Influenţa altoiului asupra portaltoiului

 modificarea lungimii perioadei de  lungimea diferită a rădăcinilor;
vegetaţie;  repartizarea acestora pe diferite
 creşterea diferită a lăstarilor; adâncimi ale solului etc.
 mărimea suprafeţei foliare;
 fertilitatea şi productivitatea diferită;
 producţia de struguri;
 acumularea zaharurilor;
 longevitatea plantaţiei etc.
Clasificarea metodelor de altoire

I După materialul biologic folosie la altoire se distinge:
-altoirea în verde când se folosesc lăstari;
-altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.
II După tehnica de execuţie metodele de altoire se clasifică în:
-altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;
-altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;
-altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de lance”, „nut
şi feder” etc.;
161
-altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar portaltoiul
are o grosime de 20-50 mm.
III După gradul de înrudire:
- altoiri autoplasmice (homeoplasmice), când cei doi parteneri aparţin aceluiaşi
individ (soi);
- altoiri heteroplasmice, când cei doi parteneri aparţin la specii sau genuri diferite
Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,
altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.
Altoirea în verde
Este o metodă folosită în anumite situaţii şi anume:
 pentru completarea golurilor din plantaţiile viticole;
 la înmulţirea rapidă a soiurilor noi;
 la înlocuirea soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.
Altoirea în verde în vederea completării golurilor din plantaţii se practică atunci când
altoiul a dispărut, iar din portaltoi au crescut lăstari, sau când în locul butucilor lipsă s-au
plantat, cu un an înainte, viţe portaltoi înrădăcinate.
Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de 6-8
mm (în perioada înfloritului). Metoda aplicată este cea în copulaţie simplă (fig. 7.9) şi este
urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac.
Fig. 7.9. Altoirea în verde: a-secţiunile oblice;

b-legarea partenerilor (după Oprea D.D.,1965)
Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în
zilele călduroase, în orele amiezii. După altoirea în verde, lăstarii altoiţi sunt îngrijiţi atent
pe parcursul perioadei de vegetaţie:
 se leagă de tutori;
 se verifică la 8-10 zile prinderea;
 se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările;
162
 se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des
repetate;
 se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi,
 distrugerea buruienilor.
Altoirea în uscat. În viticultură se foloseşte pe scară largă pentru producerea viţelor
altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a
viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de
altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de
repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de
viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai
lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.
Altoirea în uscat se poate executa:
● manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.10);
● cu maşini şi dispozitive de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf
de lance”, „omega” etc. (fig. 7.11).
Fig. 7.10. Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 7.11. Altoirea mecanizată:

(după Dejeu L., 2010) a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“
Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi

altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare.
Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se beneficia
de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona mugurelui.
La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod.
Această metodă asigură obţinerea unor randamente superioare, se excută numai de către
altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 – 2 500 altoiri pe zi. În ultimul timp, pepinierele
care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată.
163
Altoirea pe loc, în despicătură. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor
şi se realizează, în general, pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste
2-3 ani. Din punct de vedere calendaristic se execută primăvara, în luna aprilie în cazul
portaltoiului tânăr (de 1-2 ani), diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.
Portaltoiul se secţionează orizontal (fig. 7.12), la nivelul suprafeţei solului, iar ca
altoi se folosesc coarde de un an păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri),
stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, acestea se
fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de
internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm.
Fig. 7.12. Altoirea pe loc, în despicătură: a...j - diferite etape de execuţie;

k - altoirea cu 2 altoi (după Kriszten G.,1973)
Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea
presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.13.
Fig. 7.13. Altoirea în placaj („chip bud“)
164
Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm
grosime la bază sunt introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.
Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, este efectuată în intervalul 20 iulie – 20
august, când dă de altfel cele mai bune rezultate (fig. 7.14). Metoda constă în efectuarea
unei incizii pe scoarţă, pe internod, în forma literei „T”, în partea cu jgheab, deasupra
ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin
incizia în „T“ şi legat, cu o folie plastifiată, elastică care nu permite ştrangularea. După
aproximativ 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea, în
cazul în care nu s-a realizat prinderea.
Fig. 7.14. Altoirea în „T“
Avantajele acestei  permite reconversia plantaţiilor de hibrizi direct producători

metode de altoire
şi a celor de portaltoi în plantaţii cu soiuri roditoare
sunt:
valoroase;
 permite înlocuirea unor soiuri vechi, mai puţin valoroase, cu
altele noi, de înaltă calitate;
 face posibilă înmulţirea rapidă a soiurilor noi obţinute, a
clonelor omologate şi a materialului biologic supus
tratamentului prin termoterapie pentru eliberarea de virusuri.
165
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”
Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante
noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri,
minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin
astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară
satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L.,
2010).
Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).
 totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din

Principiul corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru
metodei: a reproduce fidel întreaga plantă.
 clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create;
Avantajele  obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor;
metodei:  reîntinerirea materialului;
 obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme
(devirozarea soiurilor);
 obţinerea unor plante cu diferite grade de ploidie, stabile
genetic, prin embriogeneză;
 înlăturarea incompatibilităţii sexuate a unor soiuri folosite în
diferite combinaţii de hibridare (embriocultură);
 posibilitatea păstrării materialului de înmulţire la temperaturi
scăzute, în diferite faze de dezvoltare;
 producerea materialului săditor în regim programat, fără
dependenţă de un anumit sezon.
Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că

plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind
necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră.
Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea
rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor de
portaltoi. Etapele tehnologice de lucru (fig. 7.15), pentru multiplicarea „in vitro” sunt:
- prelevarea explantelor care au în componenţa lor meristeme, în condiţii sterile (apexuri
caulinare, muguri axilari, minibutaşi);
- regenerarea meristemelor „in vitro”, pe mediu de cultură aseptic, în camere climatizate;
- înrădăcinare pe mediu nutritiv agarizat a minilăstarilor formaţi;
166
- trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire pe sol ameliorat şi testarea virusologică în
condiţii de seră.
Fig. 7.15. Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie

(după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)
O tehnică mult utilizată o constituie microaltoirea „in vitro” în condiţii aseptice,

a apexurilor, pe microbutaşi de plante libere de virusuri, sau pe hipocotile obţinute din
seminţe provenite de la soiuri testate, libere, de asemenea, de virusuri (Benin M., Grenan
S.,1984; Martino L.,1991; citaţi de Dejeu L., 2010) (fig. 7.16).
Fig.7.16. Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“

la viţa-de-vie (după Martino L.,1991)
167
1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.
2. Care sunt principiile pe care se bazează altoirea?
3. Enumeraţi criteriile de clasificare ale înmulţirii prin altoire.
4. Definiţi înmulţirea „in vitro”.
5. Prezentaţi pricipiul şi avantajele înmulţirii „in vitro”.
7.4. Pepiniera viticolă

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Dezvoltarea viticulturii ţării noastre nu este posibilă fără organizarea judicioasă a
unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar, care să răspundă
cerinţelor atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Concentrarea producerii
materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune, în primul rând, producerea de
viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi
sanitar riguros, posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în
procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
Cerinţe cantitative:  întreţinerea fondului viticol existent, prin completarea

golurilor;
 înlocuirea fondului viticol care devine ineficient;
 extinderea patrimoniului viticol, atunci când este cazul.
Cerinţe calitative:  înmulţirea soiurilor de viţă roditoare şi de portaltoi;
 extinderea producerii materialului săditor cu valoare
biologică ridicată;
 producerea unui material săditor sănătos, liber de viroze sau
alţi agenţi patogeni.
168
În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi
normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea
calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie” se produce
material de înmulţire din mai multe categorii biologice, prezentate în continuare.
 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,

Material de înmulţire iniţial: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei, şi
pentru prevenirea infecţiilor cu organisme
dăunătoare;
 este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat
producerii de material de înmulţire certificat;
 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,
Material de înmulţire bază: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului, a clonei şi pentru prevenirea
infecţiilor cu organisme dăunătoare;
 este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat
producerii de material de înmulţire certificat.
 este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din
Material certificat: materialul de înmulţire iniţial
 este destinat pentru producerea de plante tinere de
viţă-de-vie sau părţi utilizate pentru producţia de
struguri.
Componentele pepinierei viticole

Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă complexă, este alcătuită din mai multe
compartimente (fig. 7.17), dependente unele de altele:
 plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;
 plantaţia furnizoare de coarde altoi;
 şcoala de viţe cu terenul pentru asolament.
Pepiniera dispune, de asemenea, şi de un sector indirect productiv alcătuit din:
 complexul de altoire şi forţare;
 spaţii de depozitare;
 remize pentru maşini etc.
169
Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole, în scopul aplicării unor
tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri
reduse, trebuie să corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie.
La alegerea acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici, deoarece
este bine cunoscut faptul că acest sector utilizează un volum mare de muncă, având un
caracter intensiv ce solicită multă manoperă.
Fig. 7.17. Schiţa unui complex de altoire şi forţare
Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea unităţile

producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică. Amplasarea sectoarelor
pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de comunicaţii practicabile în tot
cursul anului. O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce
lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului
săditor viticol.
Rodul final al şcolii de viţe din cadrul pepinierei viticole, îl reprezintă viţa altoită (fig.
7.18), care trebuie să îndeplinească anumite caracteristici de calitate în vederea
comercializării (conform Ordinului 1267/2005):
 puritatea varietală 100 %;
 puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material deshidratat, avariat,
contorsionat, vătămări de grindină sau ger);
 cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;
170
 tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
 fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
 fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi bine repartizate
radial.
Fig. 7.18. Viţă altoită şi pachet de viţe altoite STAS
Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25,
50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie
biologică. Se face o legătură de 8 - 10 cm sub punctul de altoire şi două legături pe cordiţe.
Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-se între 40-50
% viţe altoite.
La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu:
● autoritatea responsabilă pentru certificare sau control;
● numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare;
● soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică, numărul de referinţă
al lotului;
● cantitatea, anul de cultură etc.
Sunt mult mai multe de spus la acest capitol, în mod special în privinţa obţinerii
viţelor altoite, deoarece producerea plantelor tinere pentru înfiinţarea unor noi plantaţii,
reconversie sau pentru completarea golurilor în plantaţiile existente, reprezintă o mare
responsabilitate şi o mare implicare umană şi tehnologică. Toate acestea însă fac obiectul
altui curs de sine stătător numit „Producerea materialului săditor horticol”, în speţă, viticol.
171
1. Definiţi pepiniera viticolă.
2. Precizaţi componentele pepinierei viticole.
3. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS.
7.5. REZUMAT
Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării
noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export pot fi obţinute prin
organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific
necesar.
Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Principalele componente ale pepinierei sunt: plantaţiile mamă furnizoare de coarde
portaltoi, plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi, complexul de altoire şi forţare,
şcoala de viţe şi anexe (sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri).
Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate
presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale,
ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea introducerii
rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din
import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în
spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea
biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de
producerea materialului săditor viticol.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente
este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să
garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi
calitativ. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau
vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod
curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin
marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe.
Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia
se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole
172
nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere, a materialului săditor din categoriile superioare.

1. Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt: pe cale sexuată (prin organe
specializate – sămânţa) şi pe cale asexuată sau vegetativă (prin
organe nespecializate, prin porţiuni de plante: butăşire, marcotaj,
altoire şi culturi „in vitro”).
2. Înmulţirea viţei prin seminţe nu este generalizată în practică datorită
faptului că plantele astfel obţinute prezintă caractere, de multe ori,
deosebite de ale părinţilor; intră târziu pe rod (după 5-7 ani);
fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene
sunt sensibile la filoxeră. Metoda este folosită în lucrările de
ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de viţă roditoare, de
portaltoi şi a hibrizilor direct producători.
3. Butaşul reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de
lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat
în anumite condiţii de mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari,
reproducând întreaga plantă din care provine. Dintre avantajele
butăşirii amintim:
 se foloseşte la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători,
precum şi la înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor noi, valoroase;
 se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu
fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;
 intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin
seminţe;
 se obţin plante mature stadial.

1. Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în
condiţii de înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.
Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care
se acoperă cu pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină
ţesuturile se menţin mai tinere şi formează mai uşor rădăcini
adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă un
grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un
an.
2. În practica viticolă marcotajul se foloseşte la completarea golurilor
173
în plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe
nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de
portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care înrădăcinează
mai greu. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră,
marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15
ani.
Metode de marcotaj cunoscute: marcotaj în verde (la care se
folosesc lăstari), marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an),
marcotaj de suprafaţă, marcotaj prin muşuroirea coardelor sau
lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri.

1. Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită
tehnică a două porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită
altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei, şi alta denumită
portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt
obligate să concrească şi să convieţuiască împreună. Avantajele
acestei metodei sunt:
 rezultă plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând
cu fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care
provin;
 intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu
înmulţirea generativă;
 se obţin plante mature stadial;
 fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la
altul.
2. La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul
se realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi
vascularizarea.
3. Înmulţirea prin altoire se clasifică după următoarele criterii:
 după materialul biologic folosit la altoire;
 după tehnica de execuţie;
 după gradul de înrudire.
4. Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc
regenerarea de plante noi din fragmente vegetale dintre cele mai
diferite: ţesuturi meristematice, organe, celule de calus sau celule
regenerate din protoplaşti. Se obţin astfel plante noi, cu caracteristici
similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind
de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,
174
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic. Această metodă
se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).
5. Principiul metodei îl reprezintă totipotenţa celulei vegetale - orice
celulă nucleată vie din corpul plantei conţine toată informaţia
genetică necesară pentru a reproduce fidel întreaga plantă.
Avantajele metodei de înmulţire „in vitro”: clonarea rapidă a
soiurilor valoroase, nou create; obţinerea în timp scurt a unei
cantităţi mari de material săditor; reîntinerirea materialului;
obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme; posibilitatea
păstrării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, în diferite
faze de dezvoltare; producerea materialului săditor în regim
programat, fără dependenţă de un anumit sezon.

1. Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai
multe componente, stâns unite între ele, specializată în producerea
materialului săditor viticol.
2. Componentele pepinierei viticole sunt: plantaţia furnizoare de
coarde portaltoi; plantaţia furnizoare de coarde altoi; şcoala de viţe
cu terenul pentru asolament; complexul de altoire şi forţare; spaţii de
depozitare; remize pentru maşini etc.
3. Viţa altoită trebuie să îndeplinească anumite caracteristici de calitate
în vederea comercializării (conform Ordinului 1267/2005):
 puritatea varietală 100 %;
 puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material
deshidratat, avariat, contorsionat, vătămări de grindină sau ger);
 cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;
 tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
 fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
 fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi
bine repartizate radial.
175
INSTRUCŢIUNI
1. Definiţi înmulţirea generativă a viţei-de-vie şi prezentaţi avantajele
metodei. – 2p
2. Prezentaţi înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie şi enumeraţi metodele
folosite. – 2p
3. În ce condiţii se foloseşte înmulţirea prin butăşire şi marcotajul la
viţa-de-vie? – 1p
4. Precizaţi avantajele înmulţirii prin altoire şi principiile pe care se
bazează. – 2p
5. Ce înţelegeţi prin înmulţire „in vitro”? Prezentaţi avantajele acestei
metode. – 1p
6. Precizaţi componentele pepinierei viticole. – 1p
7. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS. – 1p

1) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione,
Viticoltura. Phytoline Editore, Affi.
2) Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de
viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti.
3) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a
materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări
ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.
4) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:
Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,
vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92.
5) Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L., 2001 – Producerea materialului
săditor pentru legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479
p.
176
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE
CUPRINS
8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178
8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180
8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182
8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186
8.6 Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare) 186
8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare 186
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri 189
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere 189
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei 190
pentru stropit
8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor 190
8.7 Amenajarea terenului 191
8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198
8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi 203
8.9.1. Alegerea portaltoilor 204
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare 208
8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210
8.11 Pichetarea terenului 213
8.12 Plantarea viţei-de-vie 216
8.13 Rezumat 222
 cunoaşteţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie şi tipurile de plantaţii

folosite în ţara noastră;
 alegeţi amplasamentele pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole;
 efectuaţi organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de
exploatare) şi pregătirea lui în vederea plantării;
 alegeţi soiurile de viţă-de-vie şi să stabiliţi distanţele de plantare;
 plantaţi viţa-de-vie după metoda cea mai potrivită.
177
Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti
deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii
tehnice la înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri),
longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi
de bună calitate în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi
ale obţinerii unui profit maxim.
La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie
tehnico-economică), elaborate de unităţi specializate de cercetare-proiectare. Întocmirea
proiectelor de înfiinţare au la bază studii complexe asupra terenurilor destinate plantaţiilor
viticole şi anume: studii topografice, hidrologice, pedologice, agrochimice, climatice etc.
Problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele:
 alegerea atentă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în arealele favorabile
culturii viţei-de-vie;
 amplasarea şi stabilirea tipului specific de perdele de protecţie (dacă sunt necesare),
împotriva vântului, secetei sau deflaţiei eoliene a nisipurilor;
 organizarea terenului în unităţi de exploatare, în vederea folosirii raţionale a
pământului şi asigurarea condiţiilor optime de mecanizare a lucrărilor;
 stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;
 amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere;
 proiectarea lucrărilor hidroameliorative;
 asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;
 amenajarea antierozională a terenului pentru conservarea solului şi crearea condiţiilor
favorabile pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie;
 alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea direcţiei de
producţie;
 alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;
 precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor şi tehnica
plantării ;
 precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la intrarea pe rod;
 întocmirea devizelor de cheltuieli ;
 calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a investiţiei.
8.2. SISTEMELE DE CULTURĂ A VIŢEI-DE-VIE sunt determinate de:

 factorii naturali de mediu;
 soiurile cultivate;
 formele de conducere practicate;
 lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.
178
Sistemul de cultură neprotejată
■ se practică în regiunile climatice din sudul ţării, unde temperaturile minime din
timpul iernii care afectează cultura viţei-de-vie survin foarte rar (sub -18ºC la soiurile pentru
struguri de masă şi sub -20ºC la soiurile pentru struguri de vin), în maximum 1-2 ani din 10;
■ se practică în majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi
Moldova, unde cultura neprotejată se practică numai în unele microzone restrânse cu climat
mai blând, întâlnite la partea superioară a versanţilor;
■ se caracterizează prin aceea că butucii sunt conduşi în plantaţii pe tulpini
semiînalte sau înalte, elementele de rod fiind situate la înălţimi cuprinse între 0,6-1,2-2,0 m
faţă de nivelul solului.
Sistemul de cultură semiprotejată
■ este generalizat în zonele climatice în care temperaturile minime care pun în
pericol cultura viţei-de-vie au o frecvenţă de 2-4 ani din 10;
■ protejarea în timpul iernii se realizează prin acoperirea parţială cu pământ a unor
elemente situate la baza butucului;
■ se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor
semiînalte şi înalte de conducere a butucilor, şi prin păstrarea la tăiere la baza tulpinii, în
fiecare an, a 1-2 cepi de siguranţă a câte 2 ochi; iar coardele anuale ce se formează pe aceşti
cepi sunt conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu un strat de pământ, pentru a fi
protejate de ger.
Sistemul de cultură protejată
■ se practică în zonele în care temperaturile minime absolute din timpul iernii, ce pun
în pericol cultura viţei-de-vie, sunt dintre cele mai scăzute şi au o frecvenţă mare, de peste 4
ani din 10;
■ se caracterizează prin folosirea formei joase de conducere a butucilor care să
permită acoperirea totală sau parţială a butucului cu pământ, pe timpul iernii;
■ toamna, după căderea frunzelor, în plantaţii se execută „îngroparea” butucilor, prin
acoperirea coardelor cu un strat de pământ de 20-30 cm. În prealabil, se execută o tăiere de
„uşurare” (cu eliminarea a 40-50 % din creşterile anuale ale butucului ce nu folosesc în
primăvară la tăierea definitivă) şi arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei „în lături”;
■ cultura protejată a viţei-de-vie a fost generalizată în ţara noastră după invazia
filoxerei, când au fost aduse şi altoite soiuri străine slab rezistente la ger, folosite la
refacerea podgoriilor.
Acest ultim sistem de cultură prezentat necesită cheltuieli mari şi multă forţă de
muncă. Odată cu modernizarea viticulturii s-a trecut la cultura viţei-de-vie pe tulpini şi s-a
renunţat la sistemul de cultură protejată. La ora actuală, el se practică în anumite microzone
din cadrul podgoriilor unde se înregistrează temperaturi minime nocive (baza versanţilor,
expoziţii nefavorabile etc.).
179
8.3. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE
Tipurile de plantaţii sunt determinate de:
 panta terenului;
 distanţele de plantare;
 densităţile de plantare (numărul de butuci la unitatea de suprafaţă);
 forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă şi înaltă);
 posibilităţile de mecanizare a lucrărilor.
Plantaţii viticole obişnuite:

■ sunt amplasate pe terenuri cu pante moderate (sub 15 %) şi soluri cu fertilitate
mijlocie;
■ distanţele de plantare folosite: 2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând,
asigurând densităţi normale de 3 246 – 4 545 butuci/ha;
■ mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole;
■ se pretează atât soiurilor pentru struguri de vin cât şi celor pentru struguri de masă,
cu vigoare slabă, mijlocie sau mare;
■ pot fi folosite atât formele joase, cât şi cele semiînalte şi înalte de conducere a
butucilor;
■ acest tip de plantaţii este cel mai răspândit, întrucât corespunde tuturor regiunilor
viticole, producţiile de struguri obţinute sunt mijlocii, de 12-15 t/ha.
Plantaţii viticole cu distanţe mari:

■ se înfiinţează pe terenuri relativ plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu
fertilitate ridicată, în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie;
■ distanţele de plantare folosite: 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m între butuci pe
rând, asigurând densităţi mai reduse la unitatea de suprafaţă, cuprinse între 2 315 şi 3 333
butuci/ha; ca urmare a densităţii reduse de plante la hectar investiţia este mică, iar necesarul
de forţă de muncă mai scăzut;
■ sunt recomandate în primul rând, pentru soiurile de masă şi cele de mare producţie
pentru vinuri curente, cunoscute în general, ca soiuri mai viguroase, cu acumulări mai
reduse de zaharuri;
■ formele de conducere a butucilor sunt înalte;
■ mecanizarea integrală a lucrărilor de întreţinere prin folosirea tractoarelor
universale;
■ aceste plantaţii se organizează pe suprafeţe mari, integrate în sisteme de irigaţii,
acolo unde precipitaţiile sunt deficitare.
180
Plantaţii viticole pe terase:
■ amenajate pe terenuri cu pante mai mari de 12-14 % şi soluri cu fertilitate scăzută;
■ distanţele de plantare: 2,0 m între rânduri şi 1,0-1,4 m pe rând, rezultând densităţi
cuprinse între 3 751 şi 5 000 butuci/ha; iar producţiile de struguri obţinute sunt mai mici, de
6-12 t/ha;
■ mecanizarea lucrărilor în aceste plantaţii se face cu folosirea sistemei de maşini
construite pentru tractoarele viticole;
■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de calitate (albe şi roşii), cu vigoare slabă,
mijlocie sau mare;
■ forma de conducere a butucilor este cea semiînaltă.
Plantaţii viticole pe nisipuri:

■ au un specific regional, se întîlnesc pe nisipurile din sudul Olteniei, sudul
Moldovei, nord-vestul Transilvaniei, la Teremia (în Banat);
■ nisipurile sunt ameliorate şi irigate, în vederea cultivării viţei-de-vie;
■ distanţele de plantare sunt mai mari: 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe
rând, rezultând densităţi mijlocii la unitatea de suprafaţă (2 857 – 4 000 butuci/ha);
■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă (albe şi roze) şi soiuri pentru struguri de
masă, cu vigoare mijlocie sau mare;
■ formele de conducere utilizate sunt cele joase, semiînalte şi înalte ;
■ mecanizarea lucrărilor în plantaţiile de nisipuri reclamă folosirea tractorului cu
dublă tracţiune.
Plantaţii viticole de tip gospodăresc (familial):

■ se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în vederea satisfacerii consumului
propriu;
■ distanţele de plantare: 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând, cu
densităţi mari de plante la unitatea de suprafaţă (3 968 – 6 666 butuci/ha);
■ se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune hipo sau manual;
■ se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi pentru struguri de masă,
producţiile obţinute variază în limite largi, în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul
agrotehnicii aplicate.
Unităţile cultivatoare de viţă-de-vie pot fi şi ele de mai multe tipuri (după Pop
Nastasia, 2010):
● unităţi specializate – care au în dotare şi instalaţii şi utilaje pentru prelucrarea
strugurilor (Ostrov, Recaş, Cotnari, etc.);
● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile principale (Jidvei);
● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile complementare (Lechinţa).
181
1. Precizaţi problemele care trebuiesc rezolvate prin proiectare.
2. Enumeraţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie.
3. Specificaţi care sunt tipurile de plantaţii viticole realizate în ţara noastră.
4. Pe ce fel de terenuri se înfiinţează plantaţiile viticole cu distanţe mari?
5. Ce caracteristici prezintă plantaţiile viticole de tip gospodăresc (familial)?
6. În funcţie de ce elemente se aleg sistemele de cultură ale viţei-de-vie?
8.4. ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA

PLANTAŢIILOR VITICOLE
Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi, impun biotopului
unele restricţii ca:
 asigurarea la optimum a cerinţelor de creştere şi fructificare a soiurilor cultivate;
 organizarea raţională a terenului;
 valorificărea integrală a potenţialului de producţie cantitativ şi calitativ a soiurilor.
Având în vedere faptul că viţa-de-vie se cultivă cu precădere pe terenuri în pantă, trebuie
avută în vedere şi evacuarea eventualului exces de apă provenită din ploi, amenajarea căilor
de acces, fixarea prin specii forestiere de protecţie a terenurilor instabile sau cu relief
frământat (cu asigurarea pe plan local a lemnului necesar mijloacelor de susţinere), terasarea
terenului etc.
La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se pot ivi două situaţii:
 terenul se găseşte în cadrul unei podgorii, acolo unde există sau au existat vii – în
acest caz experienţa acumulată de generaţii de viticultori uşurează mult alegerea
locului;
182
 terenul se află în afara podgoriilor, unde nu există vii – în cazul acesta este necesară
cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol (pedologici), de relief
(orografici) şi a celor social-economici (tabelele 8.1, 8.2 şi 8.3).
Tabelul 8.1.
Factorii climatici
determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de producţie în
viticultură
 minimum 160 de zile pentru soiurile cu maturare
timpurie şi extratimpurie;
Durata perioadei de vegetaţie
 170 de zile pentru cele cu maturare mijlocie;
 180 de zile pentru cele tardive.
 2 700ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare
timpurie şi extratimpurie (în perioada de vegetaţie);
Bilanţul termic global (Σºtg)  2 900ºC pentru cele cu maturare mijlocie;
 peste 3 400ºC sunt favorabile pentru soiurile cu
maturare târzie.
Bilanţul termic activ (Σºta)  să depăşească 2 600ºC pentru cultura economică a viţei
 1 000ºC;
Bilanţul termic util(Σºtu)  1 300ºC ;
 1 500ºC, pentru cele 3 categorii de soiuri.
 peste 18ºC este favorabilă pentru maturarea soiurilor
timpurii;
Temperatura medie a celei mai
 peste 20ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare
calde luni (iulie)
mijlocie;
 de peste 22ºC – pentru soiurile cu maturare târzie.
Durata de strălucire efectivă a  peste 1 200 de ore este favorabilă culturii soiurilor
soarelui timpurii;
 valorile mai mari de 1 400 de ore asigură maturarea
soiurilor mijlocii;
 peste 1 500 de ore – pentru soiurile târzii.
Precipitaţiile anuale  peste 450 mm, dintre care cel puţin 250 mm în timpul
perioadei de vegetaţie, pentru cultura viţei-de-vie fără
irigaţie.
Frecvenţa temperaturilor  nu trebuie să depăşească 1-2 ani din 10 (pentru reuşita
minime absolute, mai scăzute culturii neprotejate a viţei-de-vie).
de -20ºC
Temperaturile specifice  la înflorit: minim 15ºC;
fiecărei fenofaze  la polenizare şi legare 17ºC;
 la maturarea rodului 15º-16ºC.
Indicele heliotermic real (IHr)  să preia valori mai mari de 1,3.
Indicele bioclimatic al  să preia valori mai mari de 4.
viţei-de-vie (Ibcv)
Indicele aptitudinii  să preia valori mai mari de 3 700.
oenoclimatice (IAOe)
183
Tabelul 8.2.
Factorii de relief
care determină arealul de cultură a viţei-de-vie
 cu înclinare de până la 15 %, se poate planta viţă-de-
vie, fără amenajări antierozionale;
Înclinarea versanţilor
 pantele cuprinse între 15-25 % este necesară
amenajarea în terase cu platforma orizontală.
 sudică, sud-estică, sud-vestică, estică, vestică, nord-
estică, nord-vestică.
Expoziţia versanţilor Expoziţia nordică nu se foloseşte pentru cultura
viţei-de-vie, decât în extremitatea sud-estică a
ţării, în Dobrogea, la Ostrov.
 100 şi 300 m asigură cele mai bune condiţii de pentru
cultura viţei-de-vie;
Altitudinea  400-450 m şi rar până la 500-550 m (podgoria Dealu
Mare şi Măgura Sibiului), chiar 1000 m la Ţelna, jud.
Alba.
Tabelul 8.3.
Factorii pedologici
care determină arealul de cultură a viţei-de-vie
Textura solului  foarte diferită, cu variaţii de la nisip la argilă.
Structura solului  cea glomerulară este cea mai bună, grăunţoasă, cu
particule heterogene.
Nivelul apei freatice  situat la adâncimi mici (1-2 m), determină un regim aero-
hidric nefavorabil dezvoltării rădăcinilor, periclitează
existenţa unei plantaţii viticole.
Gradul de salinizare  reprezintă un factor restrictiv hotărâtor, fiind excluse de la
plantarea viţei terenurile la care solul şi materialul
litologic au un conţinut total în săruri solubile mai mare de
100 mg/100 g sol.
Gradul de alcalizare  cu peste 5 % Na schimbabil determină excluderea de la
plantare a viţei-de-vie
Reacţia solurilor  5,5-8,2 pentru viticultură, în majoritatea podgoriilor.
Puterea clorozantă a solului  CaCO3 activ şi fierul din sol determină cloroza ferică la
viţa-de-vie;
 în funcţie de valorile obţinute pentru indicele puterii
clorozante (IPC), se aleg portaltoii cei mai
corespunzători pentru viţa-de-vie.
Excesul de umiditate  element restrictiv important pentru înfiinţarea plantaţiilor,
întâlnit mai ales pe formele concave de relief.
184
Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor
DE REŢINUT culturi:
 coastele de dealuri;
 terenurile pietroase;
 terenurile nisipoase.
Vor fi evitate arealele:
 cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de
grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului,
secete prelungite);
 cu exces de umiditate;
 cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m);
 cu exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.
Se va avea în vedere:
 asigurarea forţei de muncă;
 apropierea de căile de comunicaţii;
 apropierea de centrele populate care să absoarbă producţia
viticolă (struguri de masă şi vinurile de diferite calităţi);
 posibilităţile de racordare la utilităţi obligatorii (energie
electrică, apă etc.);
 depărtarea de zonele intens poluate.

1. Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi, impun biotopului
unele restricţii. Specificaţi-le.
2. Enumeraţi câţiva factori climatici care determină arealul de cultură al viţei-de-vie.
3. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie.
4. Care sunt arealele ce se vor evita la înfiinţarea unor plantaţii de viţă-de-vie?
185
8.5. PROIECTAREA ŞI AMPLASAREA LUCRĂRILOR
HIDROAMELIORATIVE
La înfiinţarea plantaţiilor viticole se urmăreşte un control cât mai eficient al
scurgerilor de suprafaţă şi a celor concentrate, precum şi prevenirea degradării terenurilor.
Se proiectează şi se execută:
 lucrările hidroameliorative de amenajare a reţelei hidrografice torenţiale şi a
barajelor, pragurilor, plantaţiilor silvice de protecţie);
 intercepţia şi evacuarea scurgerilor de suprafaţă (canale de coastă, debuşee,
canale de evacuare a apelor);
 amenajări interioare în cadrul folosinţelor (defrişări, captări de izvoare,
drenuri etc.);
 lucrări anexe (poduri, podeţe, vaduri pereate, racordări, camere de liniştire a
apelor).
Prin toate aceste lucrări se urmăreşte să se asigure folosinţa îndelungată a terenului
pentru viticultură.
8.6. ORGANIZAREA INTERIOARĂ A TERENULUI

(împărţirea în unităţi de exploatare)
Organizarea interioară a terenului cuprinde un ansamblu de măsuri tehnice şi
organizatorice, care urmăresc utilizarea completă a pământului, asigurarea condiţiilor pentru
executarea mecanizată a lucrărilor şi sporirea fertilităţii solului.
ETAPE:  împărţirea terenului în unităţi de exploatare;

 stabilirea reţelei de drumuri;
 amplasarea zonelor de întoarcere a agregatelor;
 amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a
soluţiei de stropit; a reţelei de canale şi conducte pentru
irigare (acolo unde este cazul);
 amplasarea construcţiilor.
8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare. Unităţile teritoriale de

exploatare în viticultură sunt: trupul viticol, tarlaua şi parcela. Mărimea acestora este
condiţionată de panta terenului.
Trupul viticol este unitatea viticolă de sine stătătoare, cea mai mare, constituită din
mai multe tarlale şi este delimitat prin cumpene de separare a apelor, fire de văi sau alte
categorii de folosinţă a terenului. El poate să reprezinte continuitatea unei plantaţii vechi sau
să întregească suprafeţele existente şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări
186
raţionale: drumuri, canale pentru evacuarea apelor, reţea de alimentare cu apă, de irigare,
construcţii tehnologice şi social-gospodăreşti.
Mărimea trupului viticol variază între 150-500 ha, poate avea diferite forme (pătrat,
dreptunghi, trapez sau formă neregulată) şi se poate organiza în 2-3 ferme (după Pop
Nastasia, 2010).
Tarlaua constituie o subunitate teritorială a trupului, are suprafeţe diferite în funcţie
de panta terenului între 30-50 ha. Ea reprezintă unitatea de bază pentru executarea lucrărilor
cu mijloace mecanizate şi este constituită din mai multe parcele (3-6), are o formă
dreptunghiulară şi lungimea de până la 800 m pentru asigurarea uni randament maxim la
folosirea maşinilor.
Tarlaua copiază orografia terenului şi se orientează cu lungimea pe direcţia N-S în
cazul terenurilor relativ plane, paralel cu curbele de nivel pe terenurile în pantă şi
perpendicular pe direcţia vântului dominant în cazul nisipurilor.
Suprafaţa tarlalelor  variază între 3-30 ha, în funcţie de înclinarea

versanţilor;
Înclinarea versanţilor  pante sub 12% - lungimea tarlalelor 600-800 m;
 înclinarea de 12-18% - lungimea tarlalelor 400-600 m;
 pe pante de 18-24% - lungimea tarlalelor 300-400 m.
DE REŢINUT  Diminuarea lungimii tarlalelor măreşte numărul
întoarcerilor în gol a agregatelor, ceea ce duce la
randamente scăzute şi consum ridicat de carburanţi.
Parcela reprezintă subunitatea de bază a unei plantaţii viticole, are o singură direcţie
de producţie, un singur soi pe un singur portaltoi – pentru a se putea executa aceleaşi lucrări
agrotehnice.
Este cea mai mică unitate de exploatare, care se recomandă să aibă o formă
dreptunghiulară sau pătrată, pentru o mai bună organizare a muncii.
Pe terenurile în pantă, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia curbelor de nivel,
iar cu lungimea pe direcţia deal-vale. Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de
nivel este de 100 ± 20 m, aceasta fiind impusă de lungimea spalierului la care trebuie să se
asigure o anumită rezistenţă şi posibilităţi de întindere a sârmelor.
Lungimea parcelei este influenţată, în principal, de panta terenului (figura 8.1).
Astfel, pe versanţii cu panta sub 12 %, lungimea parcelelor va fi de 250-300 m, pe cei cu
pante de 12-18 % lungimea va fi de 150-200 m, iar pe pante de 18-24 %, între 100 şi 150 m
(tabelul 8.4). Suprafaţa parcelelor variază între 1 şi 5 ha. În cazuri deosebite (variaţii mari de
pantă, prezenţa teraselor etc.), parcelele pot avea şi suprafeţe mai mici de 1 ha.
187
Fig. 8.1. Elemente de organizare şi amenajare a terenului
în diferite condiţii de pantă (după Mihaiu Gh. ş colab.,1985)
Tabelul 8.4.
Dimensiunile parcelelor şi tarlalelor în funcţie de panta terenului
Parcelă: Tarla:
Elementele Panta terenului:
Observaţii
dimensi-
10-12 % 12-18 % >18 % 10-12 % 12-18 % >18 %
onării
Lungimea Pe direcţia
(m) 80-120 80-120 80-120 600-800 400-600 300-400 curbelor de
nivel
Lăţimea Pe direcţia
250-300 150-200 100-150 250-300 150-200 100-150 deal-vale
(m)
188
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri. Este o etapă foarte importantă, deoarece
drumurile deservesc toate unităţile teritoriale şi au ca destinaţie deplasarea maşinilor şi
utilajelor, transporturile de materiale şi a recoltei de struguri. Amenajarea lor trebuie făcută
judicios pentru a evita transformarea lor, în cazul terenurilor în pantă, în drumuri
impracticabile, străbătute de ogaşe.
Drumurile magistrale fac legătura între terenuri, masive sau centre de producţie, au
o lăţime cuprinsă între 6-8 m şi de obicei sunt asfaltate.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, urmăresc
firul văilor şi cumpăna apelor, delimitează tarlalele şi fac legătura între acestea, permiţând
circulaţia în două sensuri. În acelaşi timp deservesc întreaga suprafaţă cu viţă-de-vie din
cadrul unui trup sau masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu
sediile fermelor şi cu reţeaua de drumuri comunale. Pentru a fi practicabile în orice sezon se
recomandă să fie pietruite, betonate sau asfaltate.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare), delimitează tarlalele şi parcelele pe
direcţia curbelor de nivel, sunt construite pentru un singur fir de circulaţie, prevăzute cu
rampe de depăşire şi au o lăţime de 4-5 m. În funcţie de lungimea şi înclinarea versanţilor,
drumurile secundare sunt amplasate la distanţe de 100-300 m, trebuie să aibă o pantă uşoară,
longitudinală (2-3 %) şi să fie prevăzute cu canale de colectare şi evacuare a apelor. Se
consolidează prin pietruire sau biologic, prin înierbare.
Legătura dintre drumurile secundare se face prin potecile şi aleile care separă
parcelele pe direcţia deal-vale sau prin drumurile în serpentină şi în diagonală, în cazul
versanţilor cu panta mai mare de 12 %.
Din două în două parcele, pe direcţia deal-vale sunt trasate alei cu lăţimea de 4 m,
pentru a permite circulaţia maşinilor şi scoaterea producţiei la drumurile de exploatare.
Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, au lăţimea de 2-4 m, separă
parcelele între ele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura
între parcele şi drumurile secundare.
În cazul teraselor, aleile şi potecile sunt terasate pentru a permite trecerea tractoarelor
dintr-o parcelă în alta, iar pe taluzul lor se execută trepte de picior consolidate prin dale de
beton, ziduri de piatră etc. Ele sunt întreţinute prin înierbare.
Drumurile nu trebuie să depăşească 4-5% din suprafaţa unei plantaţii şi să nu aibă
pantă mai mare de 7-8%, ele trebuie să permită accesul tot timpul anului (după Pop
Nastasia, 2010).
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere. La capetele tarlalelor sau parcelelor se
prevăd zone de întoarcere înţelenite, cu lăţimea de 6 m, pentru întoarcerea agregatelor care
efectuează lucrările, iar distanţa dintre două zone de întoarcere se recomandă să nu fie mai
mare de 300-400 m. Amplasarea lor se face pe linia de cea mai mare pantă, pe cât posibil la
marginea ravenelor sau a plantaţiilor silvice, pentru a se face economie de teren.
189
În cazul tarlalelor situate pe pante mai mici de 10 %, întoarcerea agregatelor se face
pe drumurile de legătură, nemaifiind necesare zone de întoarcere. Pe terenurile cu panta mai
mare de 20 %, terasate, se amenajează rampe speciale de întoarcere şi de acces a
tractoarelor de la o terasă la alta.
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei pentru
stropit. Apa pentru tratamente trebuie să fie asigurată în cantitate de cel puţin 1,5-2 t/ha la
un tratament, să fie curată, fără săruri nocive, să nu fie poluată. Se foloseşte din ape
curgătoare, bazine de retenţie a precipitaţiilor sau din foraje.
 Procedeul vechi de alimentare cu apă pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare, prin
bazine de beton de 800 – 1 000 litri capacitate, amplasate la capetele parcelelor, a
fost abandonat şi înlocuit cu sistemul centralizat de preparare şi distribuţie a soluţiei
pentru stropit.
 Procedeul nou constă în procurarea apei prin captarea scurgerilor de suprafaţă, făcută
în cadrul amenajărilor pentru combaterea eroziunii solului, prin captarea izvoarelor
de coastă, sau prin racordarea la reţeaua de apă potabilă a localităţilor, şi anume:
 apa este dirijată prin pompare, prin conducte îngropate, spre cota cea mai
înaltă a terenului unde este amplasată staţia centralizată de pregătire a soluţiei;
 printr-o reţea de conducte, soluţia este pompată sau apa este distribuită prin
cădere liberă până la parcelele plantate cu viţă-de-vie, unde se află hidranţii de
la care se alimentează maşinile de stropit.
În cazul folosirii substanţelor pentru tratamente cu volum redus, la care soluţia se
pregăteşte direct în rezervorul maşinii de stropit, alimentarea cu apă se face de la hidrantul
aflat la capătul parcelei.
Reţeaua de conducte pentru alimentarea cu apă urmăreşte reţeaua de drumuri
existentă în interiorul plantaţiei.
Amplasarea reţelei de irigaţie. Se referă la aducţiunea apei până la nivelul parcelei,
dacă această măsură este necesară. Acest lucru se realizează în funcţie de metoda de udare
preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare, şi este alcătuită din canale de aducţiune şi
de distribuţie a apei, conducte îngropate, rampe perforate pentru udarea localizată, staţii de
pompare şi alte construcţii hidrotehnice anexe.
Reţeaua de canale şi conducte urmăreşte reţeaua de drumuri. Traseul canalelor şi
conductelor de aducţiune a apei trebuie să urmărească cotele cele mai înalte ale terenului,
pentru ca apa să poată fi preluată în reţeaua de distribuţie prin cădere liberă.
8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Există două tipuri de construcţii
utilizate:
 cu caracter tehnologic, în care intră centrul de vinificaţie (centre de prelucrare a
strugurilor, platformele tehnologice, crama, pivniţa); hale pentru sortare şi ambalare a
strugurilor de masă, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi
190
pesticide, remize pentru tractoare şi maşini agricole, staţiile de preparare a soluţiilor
de stropit;
 cu caracter social-gospodăresc (sedii de fermă, grupuri sociale etc.).
Totalitatea construcţiilor deservesc procesul de producţie şi trebuie să fie amplasate
în centrul geometric, pe teren stabilizat, fără pericol de alunecări sau inundare, în apropierea
căilor de comunicaţie şi de diferite unităţi publice, şi trebuie să permită accesul din toate
punctele plantaţiei în cel mai scurt timp.
Astfel, centrele de prelucrare a strugurilor se amplasează de regulă la baza
versanţilor, pentru ca transportul recoltei să se facă cu uşurinţă.
Remizele pentru tractoare şi maşini agricole, magaziile de materiale, construcţiile
social-gospodăreşti se amplasează într-o poziţie centrală care să limiteze deplasările în gol.

1. Enumeraţi unităţile teritoriale de exploatare în viticultură.
2. Deoarece drumurile deservesc toate unităţile teritoriale, precizaţi care sunt

acestea şi importanţa lor.
3. Care este lăţimea minimă a zonelor de întoarcere?
8.7. AMENAJAREA TERENULUI

Prin lucrările de amenajare, relieful terenului se modifică în sensul uniformizării lui
pe tarlale, cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor de exploatare.
În condiţiile din ţara noastră prevenirea şi combaterea eroziunii (pentru terenurile în
pantă destinate plantaţiilor viticole), este neapărat necesară şi extrem de importantă
deoarece peste 70 % din vii sunt amplasate pe pante sau pe nisipuri, iar noile plantaţii se
recomandă să se înfiinţeze în zonele colinare favorabile viticulturii. Amenajarea
antierozională se execută diferenţiat în funcţie de panta terenului şi de condiţiile
pedoclimatice locale.
Terenurile cu panta mai mică de 4 % nu ridică probleme de combatere a eroziunii
solului, neexistând pericolul acesteia, iar orientarea rândurilor se va face în funcţie de:
 lumină (pe direcţia N-S);
 de cerinţele agrotehnicii (să asigure lungimi mari de lucru utilajelor, pentru
exploatarea plantaţiilor în condiţii de eficienţă economică sporită);
 în funcţie de metoda de irigare, acolo unde este cazul.
191
Pe terenurile cu panta cuprinsă între 4 şi 12 %, pentru prevenirea eroziunii solului,
se recomandă:
 modelarea şi nivelarea de ansamblu;
 orientarea rândurilor de viţă-de-vie pe direcţia curbelor de nivel;
 întreţinerea solului prin lucrări succesive (un rând da un rând nu);
 efectuarea lucrărilor curente de agrotehnică antierozională (subsolaje periodice,
lucrări adânci ale solului, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,
bilonatul printre rânduri);
 efectuarea de benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor, dacă eroziunea se
manifestă cu intensitate mare, astfel:
Benzi înierbate:  cu ierburi perene pe intervalele dintre rânduri (late de

1,0-1,2 m) vor fi amplasate la fiecare 2-6 rânduri, în
funcţie de panta terenului;
 cu folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţare
anuală, din toamnă, din două în două intervale.
Canale de  au rolul de a colecta surplusul de apă din precipitaţii şi
evacuare a apelor:
de a-l evacua către debuşee;
 se amplasează la distanţe de 12-14 m - pe terenurile cu
pante de 10-12 % şi la distanţe de 16-18 m - pe pante
de 6-8 %;
 au o adâncime de 0,30 m, iar înclinarea lor în axul
longitudinal de 2 %.
În podgoriile din Dobrogea, cu climat secetos şi soluri formate pe roci permeabile, se

folosesc canale de nivel (orizontale) care au rolul de a reţine întreaga cantitate de apă
provenită din precipitaţii.
Pe terenurile cu pante mai mari de 12 %, se recomandă:
 prevenirea eroziunii solului, prin realizarea benzilor înierbate, cu amestecuri
de graminee şi leguminoase perene, pe intervalul dintre rânduri (temporare sau
permanente);
 îmbunătăţirea condiţiilor de exploatare mecanizată;
 terasare în vederea asigurării condiţiilor pentru dezvoltarea uniformă a viţei-
de-vie.
În actualele condiţii de mecanizare a lucrărilor în viticultură sunt folosiţi numai
versanţii cu pante uniforme, cu o înclinare de până la 24-26 %.
192
Tipuri de terase. În funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în
viticultura românească se folosesc mai multe tipuri de terase:
 terase cu platforma orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, care se
construiesc în zonele secetoase cu precipitaţii anuale de 450-500 mm (Dobrogea,
sudul Moldovei), pe soluri cu permeabilitate ridicată. Rolul lor este de a reţine în
totalitate apa provenită din precipitaţii;
 terase cu platformă înclinată în sensul pantei (4-6 %), cu taluze înierbate, în zone cu
precipitaţii anuale mai mari de 500 mm, pe soluri cu textură mijlocie spre grea
(Dealu Mare, Târnave, Miniş, Drăgăşani). Rolul lor este de a reţine cea mai mare
parte din apa provenită din precipitaţii şi de a evacua surplusul;
 terase consolidate prin zid de sprijin din piatră, cu platformă orizontală sau înclinată.
Sunt folosite în podgoriile Miniş, Niculiţel, Pietroasele, Cotnari etc., iar construcţia
lor este legată de existenţa pietrei în zonă (fig. 8.2 a);
 terase înclinate cu platformă lărgită, până la limita impusă de înălţimea taluzului şi
posibilitatea de mecanizare a lucrărilor. Astfel de terase întâlnim în podgoriile Huşi,
Târnave, Dealu Mare (fig.8.2 b);
 terase tip banchetă, la care taluzul din amonte se plantează cu viţă-de-vie, ca şi restul
suprafeţei rămasă neterasată. Platforma banchetei se dimensionează pentru a cultiva
un număr mai mare de rânduri, fără ca înălţimea iniţială a taluzului să depăşească
0,5-0,7 m (fig. 8.2 c);
Fig. 8.2. Tipuri de terase folosite în viticultură: a-cu zid de sprijin din piatră;
b-terase înclinate cu platforma lărgită; c-terase tip banchetă
193
 terase înguste, pe pante de peste 25 %, cu amplasarea unui singur rând, după modelul
practicat în Germania, Elveţia, Austria (Königer W.,1989) (figura 8.3).
Fig. 8.3. Terase înguste cu amplasarea unui singur rând (după Königer W.,1989)
Executarea teraselor se poate realiza:

 pe terenuri care nu au mai fost terasate;
 pe terenuri care au mai fost terasate, dar cu terase înguste, nemecanizabile.
În primul caz, terasele se execută după lucrările de modelare-nivelare impuse de
configuraţia terenului. Pentru a se păstra cea mai mare parte din orizonturile fertile ale
solului, lucrările de terasare se încep de la baza versantului, prin executarea primei terase. În
momentul trecerii la executarea celei de a doua terase, mai întâi se decopertează orizontul
fertil de pe suprafaţa acesteia şi se depune pe platforma primei terase din aval. Se continuă
astfel lucrările de terasare şi decopertare a orizontului fertil de sol, până la limita din amonte
a versantului (Babeş S. şi colab.,1991) (figura 8.4).
Fig. 8.4. Executarea teraselor prin decopertarea orizontului fertil de sol

(după Babeş S. şi colab.,1991)
194
Terasele se construiesc cu ajutorul utilajelor specifice: buldozere, gredere şi pluguri
balansiere acţionate de tractoare S-1500. Decopertarea stratului de sol fertil se face pe
adâncimea de 0,3-0,5 m.
În al doilea caz, respectiv al terenurilor care au mai fost terasate, se pot ivi
următoarele situaţii:
 dacă terasele vechi au traseul rectiliniu şi pot fi incluse în noua organizare şi
amenajare a terenului, se va proceda la lăţirea lor, astfel ca din 2-3 terase vechi,
înguste, să rezulte una singură;
 dacă terasele vechi au lăţimi variabile, traseul sinuos, cu multe curbe şi clinuri, se va
proceda la nivelarea totală a terenului, după care se execută terasele noi prin metoda
de construcţie în debleu-rambleu, fără alegerea stratului de sol fertil.
Dimensionarea teraselor. La proiectarea şi executarea teraselor se stabilesc
următoarele elemente: lăţimea platformei (L) şi înclinarea sa transversală (ip); înălţimea
taluzului (H) şi înclinarea acestuia, înclinarea pe ax longitudinal a platformei (figura 8.5).
Fig. 8.5. Elementele unei terase:

L-lăţimea platformei; ip-înclinarea transversală a platformei terasei; H-înălţimea taluzului; it-
panta iniţială a terenului; D-distanţa dintre rânduri; d1, d2 –distanţa dintre rândurile marginale şi taluzuri
Lăţimea platformei terasei:

 va fi constantă pe toată lungimea terasei pentru a asigura rânduri rectilinii şi în
continuare de la o parcelă la alta;
 trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre rândurile de vie, la care se adaugă
distanţele de la primul rând faţă de taluzul aval (0,8; 1,8 m) şi de la ultimul rând de
pe aceeaşi platformă a terasei la baza taluzului amonte (1,6 m):
 distanţa de 0,8 m de la primul rând faţă de taluzul aval (d1) se prevede în
cazul teraselor cu trei rânduri plantate pe platformă, dacă nu se lucrează
mecanizat, numai se ierbicidează, iar panta este cuprinsă între 22-25 %;
 distanţa de 1,8 m se prevede în cazul teraselor late, ce asigură plantarea a
cel puţin 4-5 rânduri de vie, pe pante mai mici de 22 %, pentru executarea
mecanizată a lucrărilor solului (figura 8.6).
195
Exploatarea mecanizată eficientă se poate realiza numai în cazul teraselor cu cel
puţin trei rânduri de viţă-de-vie.
Fig. 8.6. Distanţele de amplasare a rândurilor de viţă-de-vie

pe platforma terasei
Lăţimea platformei terasei se poate calcula după formula:
L = D (n – 1) + d1 + d2
în care:
L – lăţimea platformei (m);
D – distanţa dintre rânduri (m);
n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;
d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);
d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).
Deoarece în majoritatea podgoriilor din ţara noastră predomină solurile şi rocile slab
coezive (cu stabilitate redusă) înălţimea taluzelor se recomandă să nu depăşească 2-2,5 m,
cu o înclinare de 1/1 – 1/1,5. De asemenea înclinarea longitudinală a platformei terasei se
recomandă să fie de 2-3 % pentru a permite evacuarea surplusului de apă pe la capetele
parcelelor spre debuşee.
Amenajarea terenurilor nisipoase. Viţa-de-vie se cultivă pe nisipuri din cele mai
vechi timpuri, dar datorită unui consum mare de energie, la înfiinţarea şi exploatarea
plantaţiilor de acest fel, viticultura s-a extins foarte puţin, de la 800 ha în 1950, la 25.000 ha
în 1994 (în Câmpia Olteniei mai mult de jumătate).
Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase au ca obiective reducerea deflaţiei
eoliene, crearea de condiţii favorabile de dezvoltare a viţei-de-vie şi de exploatare raţională
196
a plantaţiei. Aceste terenuri se caracterizează printr-un relief format din dune şi interdune,
cu lăţimi variabile şi diferenţe de nivel de până la 20 m, nivelul apei freatice se situează
între 2-12 m adâncime, cu apariţia excesului de umiditate pe interdună, în special în zonele
(N-V ţării – Valea lui Mihai).
Tehnologia veche de cultură a viţei pe nisipuri consta în a săpa tranşee, respectiv
şanţuri sau cuiburi în vederea plantării, cu un consum foarte mare de forţă de muncă, cu
distanţe mici de plantare: 0,8/0,8 m sau 1,0/1,0 m, fără mecanizare.
Modernizarea tehnologiei de cultură a constat în eliminarea dezavantajelor primei
metode, şi anume:
 pânza de apă freatică să fie sub 1,5-2,0 m adâncime;
 conţinutul în argilă să fie de cel mult 8%;
 perdelele de protecţie se orientează perpendicular pe direcţia vântului
dominant şi să aibe o lăţime de 8-10 m, amplasate la 300-600 m una de alta în
funcţie de tipul de nisip (nesolificate, respectiv zburătoare sau în curs de
solificare).
Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:
 înfiinţarea perdelelor de protecţie;
 cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de viţă-de-
vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;
 orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;
 folosirea de parazăpezi.

1. Care sunt măsurile ce se recomandă a fi luate pe terenurile cu panta cuprinsă
între 4 şi 12 %, pentru prevenirea eroziunii solului?
2. Enumeraţi care sunt tipurile de terase care se folosesc în viticultura românească.
3. Descrieţi formula după care se calculează lăţimea platformei terasei.
4. Prezentaţi măsurile care se iau pentru reducerea deflaţiei eoliene.
197
8.8. PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII
Lucrările de pregătire a  defrişarea şi nivelarea terenului;

terenului în vederea
 asigurarea perioadei de odihnă a solului;
plantării sunt:
 fertilizarea de bază;
 desfundarea.
Defrişarea şi nivelarea solului

Defrişarea este lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren: arbori,
arbuşti, pomi, butuci etc.
La defrişare este necesară scoaterea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi rădăcinilor
groase care, dacă rămân, pot conduce la deteriorări ale utilajelor de lucrare a solului folosite
în viitoarea plantaţie. Lucrarea se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii
speciale (lama de buldozer, ghearele de scarificare, grebla de adunat cioate).
În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de boli virotice şi de cancerul
bacterian, pentru evitarea transmiterii acestora la noua plantaţie se va acorda o atenţie
deosebită scoaterii butucilor cu maximum de rădăcini, precum şi asigurării perioadei de
repaus a solului.
La defrişarea plantaţiilor vechi, precum şi odată cu lucrările de nivelare şi
desfundare, se recomandă scoaterea, strângerea şi arderea rădăcinilor viţei-de-vie care pot
constitui o sursă de infecţie pentru o perioadă de încă 5-8 ani.
Nivelarea terenului (modelarea) se impune ca o lucrare obligatorie şi se execută
imediat după defrişare. Prezenţa denivelărilor de teren creează probleme privind combaterea
eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiei, trasarea drumurilor
de exploatare, precum şi o neuniformitate în creşterea şi dezvoltarea butucilor de viţă-de-
vie.
Nivelarea terenului  condiţiile de relief;

se execută în funcţie de:
 sistemul de amenajare;
 posibilităţile de parcelare;
 configuraţia terenului, pentru a preveni mişcarea
unui volum prea mare de sol.
Pe terenurile cu pantă sub 12 %, care nu se terasează, prin lucrarea de nivelare se

urmăreşte aplatizarea unor ridicături de pământ sau a microdepresiunilor, cu scopul
realizării unor pante continue, necesară atât pentru uniformizarea scurgerii apelor de
suprafaţă, cât şi pentru deplasarea normală a agregatelor în viitoarea plantaţie.
198
Asigurarea perioadei de odihnă a solului. Terenurile pe care viţa-de-vie a trăit şi
rodit mulţi ani, după defrişare se cultivă o perioadă de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau
perene, atât pentru refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru a
evita transmiterea unor boli şi dăunători specifici, de la plantaţia veche).
Replantarea terenului eliberat prin defrişarea plantaţiilor vechi ridică probleme
deosebite din cauza „oboselii solului”, datorită acumulării unor toxine, a extinderii bolilor
virotice, cancerului bacterian, a unor carenţe de nutriţie etc., ca rezultat al monoculurii
îndelungate.
În condiţiile din ţara noastră se consideră suficientă o perioadă de odihnă a solului,
după defrişarea plantaţiilor vechi, de 3-4 ani, timp în care terenurile respective sunt
încadrate în evidenţa funciară la categoria „terenuri viticole în pregătire” şi cultivate cu
plante furajere anuale sau perene, pentru a preveni creşterea slabă, intrarea mai târzie pe rod
sau chiar pieirea viţelor nou plantate.
Când urmează replantarea terenurilor la scurt timp după defrişarea vechilor plantaţii,
pentru a evita răspândirea bolilor virotice prin intermediul nematozilor, se poate recurge la
dezinfectarea solului cu Vydate 10 G (50-60 kg/ha, încorporat în sol).
Pe solurile infestate cu larve de cărăbuş (Melolontha sp.), de viermi sârmă (Agriotes
sp.), înainte de desfundat se împrăştie la suprafaţa solului un insecticid organofosforic:
Sinoratox 5G, Sesame 5G, Sinoratox 10G în doză de 5 kg s.a./ha, urmând a fi încorporat
prin lucrarea de desfundare (Paşol P., Naum A., 1981).
Pentru evitarea efectelor defavorabile ale reziduurilor de erbicide, se recomandă
evitarea folosirii lor o perioadă de cel puţin doi ani înainte de defrişarea plantaţiilor vechi.
Fertilizarea terenului
Având în vedere terenurile pe care se amplasează plantaţiile cu viţă-de-vie (terenuri
în pantă, erodate, scheletice, nisipuri), improprii altor culturi şi sărace în elemente nutritive,
este neapărat necesară fertilizarea încă de la pregătirea terenului pentru plantare. Ţinându-se
seama de cerinţele mari de nutriţie ale viţei-de-vie, de longevitatea plantaţiilor viticole, încă
de la înfiinţarea plantaţiilor solul trebuie să fie adus la un nivel mediu de aprovizionare cu
substanţe nutritive.
Prin fertilizarea de bază se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu materie
organică, cu rol important în ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
solului, precum şi formarea unei rezerve de fosfor şi potasiu ce urmează să fie utilizată de
către butucii de viţă-de-vie şi după intrarea pe rod a plantaţiei.
În acest scop se încorporează în sol, la desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face prin cartarea agrochimică a solului, conţinutul
optim în elemente nutritive fiind următorul: azot total 0,1-0,2 %, fosfor mobil P-AL 30-50
ppm, potasiu mobil K-AL 120-200 ppm.
199
Fertilizarea organică se realizează cu gunoi de grajd semifermentat, iar dozele
variază în raport cu conţinutul solului în materie organică şi se diferenţiază în funcţie de
cantitatea de argilă din sol, de indicele de azot (IN) (tabelul 8.5).
Tabelul 8.5.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice la pregătirea terenurilor
pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(după Borlan Z. şi colab.,1982)
Conţinutul solului Valorile medii ale indicelui de azot (IN):

în argilă (%) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5
10 65 33 26 - - - -
15 82 49 39 33 30 - -
20 95 57 45 38 34 31 29
25 103 62 48 41 37 34 32
30 108 65 51 43 39 36 34
35 112 67 53 45 40 37 35
40 115 69 54 46 41 38 36
50 119 71 56 48 43 39 37
În general, se încorporează în sol cantităţi mari de gunoi de grajd 30-80 t/ha, iar pe
terenurile nisipoase 80-120 t/ha. Împrăştierea lor pe teren se face cât mai uniform, după care
sunt încorporate adânc în sol prin desfundat.
Pe terenurile terasate, pe jumătatea din amonte a platformei, unde solul este mai sărac
şi sunt aduse la suprafaţă orizonturi mai puţin fertile, se vor administra doze mai mari
(duble), de gunoi de grajd comparativ cu zona aval, unde solul este mai fertil, aşa încât se va
uniformiza fertilitatea solului pe întreaga terasă.
Fertilizarea chimică completează fertilizarea organică, fiind obligatorie în acelaşi
timp, deoarece rezervele solului în elemente nutritive sunt insuficiente, mai ales pe
terenurile în pantă terasate (tabelul 8.6).
Tabelul 8.6
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice cu P şi K la pregătirea terenului
pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(după Borlan Z. şi colab.,1982; citaţi de Dejeu L., 2010)
Conţinutul Doza de Conţinutul solului Doza de

solului în fosfor îngrăşăminte în potasiu îngrăşăminte
(ppm) (kg P2O5 / ha) (ppm) (kg K2O / ha)
10 220 60 247
15 193 80 230
20 180 100 220
30 167 120 213
40 160 140 209
50 156 160 205
200
În raport cu nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor şi potasiu, pe adâncimea 0 -
40 cm (vezi tabelul 8.6), se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice ce se vor aplica. De
cele mai multe ori, la pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie se
recomandă aplicarea următoarelor doze orientative de îngrăşăminte: 150-200 kg P2O5/ha şi
200-250 kg K2O/ha, sub formă de superfosfat şi sare potasică.
Sunt ţări viticole ca Italia, Austria, Germania etc., unde se folosesc doze mari de
îngrăşăminte chimice la pregătirea terenului: 500 kg P2O5/ha şi 600 kg K2O / ha.
În ţara noastră, în unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Târgu Jiu
etc.), care prezintă soluri acide, este necesară neutralizarea acidităţii prin administrarea
amendamentelor calcaroase (praf de piatră de var, spumă de defecaţie ce rezultă ca deşeu
din industria zahărului, dolomit, fosfogips, marnă etc.).
Dozele de amendamente calcaroase ce se aplică atunci când pH-ul solului are valori
mai mici de 6,0 (tabelul 8.7), variază în funcţie de unele însuşiri chimice ale solului (suma
bazelor de schimb - SB şi gradul de saturaţie în baze – V).
Se recomandă, în general, aplicarea unor doze de amendamente de 2-15 t/ha CaCO3,
administrate prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată apoi de încorporarea lor în
adâncime prin lucrarea de desfundare, împreună cu îngrăşămintele organice şi cele minerale.
Tabelul 8.7.
Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase la solurile acide (t/ha)
(după Borlan Z. şi colab.,1982)
Gradul de Suma bazelor de shimb (SB), în m.e./100 g sol uscat:

saturaţie în baze
2 4 6 8 10 12 14 16
(V %)
50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2
55 1,8 3,5 5,3 7,0 8,7 10,5 12,2 14,0
60 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6
65 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9
Amendamentele au rolul:  de a îmbunătăţi însuşirile solului;

 de a spori eficacitatea îngrăşămintelor;
 de a mări rezistenţa viţei-de-vie la ger, secetă şi boli.
Desfundarea terenului. Lucrarea constă în mobilizarea profundă a solului (pe

adâncimea de minimum 60 -70 cm), cu inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul
asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea rădăcinilor.
Când terenul a mai fost cultivat cu viţă-de-vie, cu ocazia lucrării de desfundat se
strâng şi se ard toate resturile de rădăcini de la vechea plantaţie, întrucât pe acestea
supravieţuiesc nematozii transmiţători ai bolilor virotice, de asemenea se scot eventualele
201
pietre mari, pirul, larvele de cărăbuş, viermii sârmă şi altele. Pe terenurile infestate de
dăunători (larvele cărăbuşului de mai, viermii sârmă etc), în special pe nisipuri se
recomandă ca înainte de desfundat să se administreze un insecticid (ex.: Furadan) în
cantitate de 2-30 kg/ha.
Dacă orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar, ce poate fi adus la
suprafaţă în cantitate mare, şi ar depăşi pragul de rezistenţă a portaltoiului folosit, solul se
desfundă numai la adâncimea de 40-45 cm.
La fel se procedează şi în cazul solurilor superficiale, scheletice sau cu un conţinut
foarte ridicat în argilă în orizonturile inferioare, foarte compacte. În această din urmă
situaţie, desfundarea se completează printr-o lucrare de scarificare la adâncimea de 60-70
cm (se asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor).
Avantajele lucrării:  se măreşte capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei

din precipitaţii;
 se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie;
 se asigură condiţii prielnice pentru activitatea biologică
din sol;
 se încorporează în adâncime îngrăşămintele organice şi
minerale;
 se influenţează orientarea în profunzime a rădăcinilor
viţei-de-vie, fiind astfel, mai ferite de secetă şi ger (prin
inversarea orizonturilor şi introducerea în adâncime a
orizonturilor superficiale mai bogate în materie organică).
Epoca de executare a desfundatului depinde de cea în care se face plantarea viţelor,

de condiţiile climatice, de o serie de factori organizatorici (posibilitatea de procurare a
viţelor etc.). Astfel:
 dacă plantarea viţei-de-vie se face primăvara (obişnuit în condiţiile noastre de
mediu), desfundarea se execută toamna, până la începutul iernii (decembrie-
ianuarie), solul rămâne „brazdă crudă”;
 dacă plantarea se face din toamnă, mai rar practicată la noi, de regulă numai pe
terenuri bine drenate (nisipuri) sau în areale secetoase, desfundarea solului se face la
sfârşitul primăverii pentru a evita perioadele secetoase din vară, şi trebuie să se
niveleze imediat pentru a evita pierderile de apă.
Avantajele  solul reţine şi acumulează o cantitate mare de apă din

desfundării ploi şi zăpezi;
din toamnă:  alternanţa îngheţ-dezgheţ contribuie la mărunţirea
bulgărilor;
 are timp suficient să se aşeze până în momentul
executării plantatului.
202
Desfundarea se execută mecanizat cu ajutorul plugurilor balansiere de desfundat
acţionate de tractoare grele pe şenile, având o productivitate de 1,0-1,25 ha/zi. Adâncimea
de lucru se reglează progresiv la primele 3-4 curse, pentru a evita dereglarea agregatului.
Prima brazdă se trage la 20 cm adâncime, a doua brazdă la 40 cm şi a treia va fi reglată
pentru adâncimea normală de desfundat – 60 cm. Lăţimea şi adâncimea brazdei se vor
menţine constante în timpul lucrului pentru a realiza o desfundătură uniformă.
La terasele late, banda de teren lată de 1,5 -1,8 m din amontele platformei pe care
circulă tractorul, se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură adâncă la 25-30
cm, cu pluguri acţionate de tractoare universale.
Pe suprafeţe mici, desfundatul se poate executa şi manual, la o adâncime de două
cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din
adâncime (30-60 cm). Un teren bine desfundat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. Un om,
în funcţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-60 m² teren pe zi, la adâncimea de
60 cm.
Înainte de pichetat şi plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de nivelare de
suprafaţă prin care se elimină denivelările rezultate în urma desfundăturii. În acest scop
poate fi folosită grapa cu discuri în agregat cu grapa de mărăcini.
Nivelarea corectă a desfundăturii va uşura executarea lucrării de pichetat, menţinerea
adâncimii corespunzătoare de plantare a tuturor viţelor, precum şi a lucrărilor ulterioare din
plantaţie.

1. Care sunt lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării viţei-de-vie?
2. Ce înţelegeţi prin asigurarea perioadei de odihnă a solului, şi de ce se impune

respectarea ei?
3. Care sunt avantajele lucrării de desfundare a terenului?
8.9. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR PORTALTOI - ALTOI

Pentru reuşita unei plantaţii (recolte mari şi de calitate superioară), un rol foarte
important revine atât biosistemului altoi-portaltoi, cât şi gradului de favorabilitate a
condiţiilor de biotop influenţat de om. Ţinând cont de particularităţile genetice ale soiurilor,
prin alegerea şi amplasarea corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă
203
roditoare se urmăreşte asigurarea, pe cât posibil, a unei concordanţe între cerinţele soiurilor
şi resursele ecologice ale unui anumit teritoriu.
Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă
deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea
şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
8.9.1. Alegerea portaltoilor
Portaltoiul constituie un factor important al producţiei viticole, prin vigoarea pe care
o conferă soiului altoi.
Alegerea corectă  adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la

portaltoilor se face în
calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de
funcţie de:
umiditate, la săruri, la aciditate etc.);
 convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea
conferită acestora, respectiv să aibe o bună afinitate cu
soiurile nobile;
 rezistenţa faţă de nematozi;
 influenţa lor asupra calităţii producţiei;
 adaptarea lor la tehnicile de cultură.
De asemenea, alegerea portaltoilor se face după mai multe criterii, prezentate în

continuare, dar cele mai importante sunt: lungimea perioadei de vegetaţie şi rezistenţa la
calcarul activ din sol.
Durata perioadei de vegetaţie poate fi: scurtă – Riparia gloire; mijlocie – Kober 5
BB, Crăciunel 2, Teleki 8B; lungă – Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal, Drăgăşani 57.
Rezistenţa la calcar se exprimă în funcţie de conţinutul în calcar activ (determinat
prin metoda Drouineau - Galet) tolerat de către portaltoi, sau pe baza indicelui puterii
clorozante (IPC) elaborat de Pouget R. şi Juste C. (1972), după relaţia:
în care:
- CaCO3 – conţinutul procentual în calcar activ al solului;
- (Fe)2 – conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în mg/kg sol fin.
A fost elaborată o scară de rezistenţă a portaltoilor la conţinutul maxim în calcar
activ din sol şi alta bazată pe indicele puterii clorozante (tabelul 8.8).
204
Tabelul 8.8.
Rezistenţa maximă a portaltoilor la conţinutul în calcar activ (după Galet
P.,1947) şi la indicele puterii clorozante (după Pouget R., Juste C.,1972)
Portaltoiul Conţinutul maxim Indicele puterii

în calcar activ (%) clorozante (IPC)
Riparia gloire 6 5
Rupestris du Lot 14 20
Selecţia Oppenheim-4; SO 4-4 17 30
Kober 5 BB; Teleki 8 B; C 2; C 25; C 26; 1103 P 20 40
Chasselas x Berlandieri 41 B 40 60
140 Ruggeri 40 90
Fercal - 120
Rezistenţa la secetă a portaltoilor prezintă importanţă deoarece această cultură

ocupă terenuri în pantă, adesea cu deficit de umiditate, uneori bogate în schelet. Viţa-de-vie
este o plantă cu o plasticitate ecologică foarte mare, care se adaptează relativ bine la
situaţiile de secetă, totuşi, nu toţi portaltoii sunt capabili să suporte seceta estivală
prelungită, mai ales în podgorii ca Murfatlar, Dealul Mare.
Portaltoii au fost grupaţi pe clase de rezistenţă la secetă pe baza observaţiilor privind
o serie de parametri, dintre care amintim: densitatea şi dimensiunile stomatelor; conductanţa
stomatală; potenţialul hidric al frunzei (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010 (tab. 8.9).
Rezistenţa la excesul de umiditate interesează, îndeosebi, viticultura de pe terenurile
relativ plane, sau pe văi, cu pânza de apă freatică aproape de suprafaţă, deşi acestea trebuie
evitate. Există portaltoi toleranţi la umiditate (Riparia gloire, 1616 C), destul de toleranţi
(Kober 5 BB, Teleki 8 B, SO 4, Crăciunel 2, Gravesac) şi sensibili (Rupestris du Lot, 140
Ruggeri).
Tabelul 8.9.
Repartizarea portaltoilor pe clase de rezistenţă la secetă
(după Fregoni M.,2005; Carbonneau A.,1985; Georgescu M. şi colab.,1986)
Rezistenţă Rezistenţă Rezistenţă Sensibili Sensibilitate

ridicată mijlocie slabă ridicată
140 Ru SO-4 5 BB Riparia gloire Vialla
1103 P 41 B 8B 333 EM
Fercal Rupestris du Lot
Crăciunel 2 1616 C
Crăciunel 25
Crăciunel 26
Rezistenţa la săruri. În anumite condiţii ecopedologice viţa-de-vie este afectată de

salinitatea solului, care poate provoca intoxicarea şi uscarea plantelor. Comparativ cu specia
205
V. vinifera, care suportă concentraţii de săruri solubile de sodiu în sol cuprinse între 1 şi 3
‰, soiurile de portaltoi deţin o rezistenţă mai mică (0,2-1,0 ‰). Portaltoiul 1103 Paulsen
rezistă până la 1 ‰, Solonis x Riparia 1616 C – până la 0,8-1 ‰, Rupestris du Lot – până la
0,5 ‰, iar SO 4 – numai până la o concentraţie de NaCl în sol de 0,4 ‰.
Rezistenţa la aciditatea solului. Pe solurile acide, unde Al, Mn şi Cu pot atinge
concentraţii toxice, se impune folosirea amendamentelor şi a unor portaltoi rezistenţi. În
Franţa a fost obţinut un soi nou de portaltoi – Gravesac – bine adaptat solurilor acide
(Pouget R., Ottenwaelter M.,1986).
Rezistenţa la nematozi a portaltoilor trebuie avută în vedere întrucât aceştia pot
constitui vectori ai virusurilor, contribuind la răspândirea bolilor virotice. Ei au rezistenţe
diferite, şi anume:
 foarte rezistenţi faţă de nematozi portaltoii: SO 4, 5 BB, 8 B, 1616 C;
 soiuri rezistente: Riparia gloire, Rupestris du Lot;
 soiuri sensibile: 41 B.
Afinitatea pentru soiul altoit este un criteriu important pentru alegerea portaltoilor.
Ea se manifestă printr-o convieţuire durabilă şi armonioasă a celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, în cadrul biosistemului creat de om (Oşlobeanu M. şi colab.,1980; Reynier
A.,1986).
Afinitatea  diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului;

se apreciază după:  longevitatea butucilor;
 regularitatea producţiei.
Lipsa afinităţii  slabă convieţuire a celor doi parteneri;
se apreciază prin:  pieirea altoiului după câţiva ani de producţie.
Prezintă o afinitate sporită combinaţiile: - Riesling italian/Riparia gloire;

- Riesling italian/5 BB;
- Fetească albă/SO 4;
- Pinot gris/8 B;
- Fetească neagră/SO 4-4;
- Fetească neagră∕Ruvis;
- Merlot/26 C;
- Cabernet Sauvignon/SO 4-4 etc.
Prezintă o afinitate redusă combinaţiile: - Chardonnay/Riparia gloire;
- Pinot noir/8 B;
- Zghihară/3309;
- Pinot gris/Aramon x Rupestris Ganzin
nr.1 etc.(după Dejeu L., 2010).
206
Relaţia dintre direcţia de producţie şi vigoarea portaltoiului
Este cunoscut faptul că prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi, portaltoiul
reglează producţia şi calitatea acesteia. Folosirea portaltoilor viguroşi (140 Ruggeri, 5 BB,
Crăciunel 2, SO 4) sporeşte capacitatea de fructificare a butucului, ceea ce determină
obţinerea unor producţii sporite la hectar.
Recomandare:
 soiurile de struguri pentru masă şi cele pentru vinuri de consum curent (vinuri
de masă) se recomandă să fie altoite pe portaltoi viguroşi;
 pentru soiurile de calitate se vor folosi portaltoi de vigoare mai redusă sau
mijlocie (Riparia gloire, 41 B), aceştia antrenând o acumulare sporită de
zaharuri şi o precocitate a maturării (Oprea D.D.,1976; Fregoni M.,1987;
Pouget R.,1987).
Adaptarea portaltoilor la diferite tehnici culturale, în special forma de conducere a
butucilor, poate contura două aspecte şi anume:
 în plantaţiile conduse în forme înalte, cu un număr mai redus de butuci la
hectar, se vor folosi portaltoi viguroşi, capabili să asigure o dezvoltare
corespunzătoare a butucilor şi să suporte încărcături mari de rod;
 în plantaţiile cu densitate mare la hectar, unde se folosesc formele semiînalte
sau chiar joase, vor fi preferaţi portaltoi cu vigoare redusă.
 Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen, pentru soluri

Prezintă interes portaltoii: calcaroase, uscate, sărace în elemente nutritive;
 Fercal [BC 1 (Berlandieri x Colombard) x 333 EM
(Cabernet Sauvignon x Berlandieri)], recomandat
pentru solurile clorozante;
Gravesac [161-49 C (Riparia x Berlandieri) x 3309 (Riparia
x Rupestris)], adaptat solurilor acide.
 V. berlandieri şi V. riparia (Kober 5 BB, cu selecţiile

Portaltoii admişi la obţinute la Crăciunel – C 2, C 25, C 26 – Teleki 8 B,
înmulţire în ţara noastră Selecţia Crăciunel 71), Selecţia Oppenheim 4 şi
aparţin soiurilor obţinute Selecţia SO 4-4;
din încrucişarea speciilor:  V. berlandieri x V. rupestris (140 Ruggeri);
 V. solonis x V. riparia (Solonis x Riparia 1616);
 V. vinifera cu V. berlandieri (Chasselas x Berlandieri
41 B);
 din selecţia speciilor americane (Rupestris du Lot,
Riparia gloire);
 din specia V. vinifera – selecţie din soiul Coarnă neagră
– (Precoce).
207
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea
şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de prevederile unui act normativ,
şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele
viticole din România”. Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie
direcţia de producţie.
Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe
direcţii de producţie, sunt prezentate în continuare.
Soiuri de struguri  cu maturare timpurie: Muscat Perlă de Csaba,

pentru masă Cardinal, Victoria;
 cu maturare mijlocie: Chasselas doré; Chasselas
roz, Sultanină albă (pentru stafide), Muscat
Hamburg, Muscat d'Adda;
 cu maturare târzie: Coarnă neagră, Afuz Ali,
Italia, Bicane.
Soiuri pentru vinuri albe  de masă: Fetească regală, Aligoté, Galbenă de
Odobeşti, Plăvaie, Zghihară de Huşi, Mustoasă de
Măderat, Rcaţiteli, St. Emilion;
 pentru vinuri superioare: Fetească albă, Fetească
regală, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Pinot
gris, Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz,
Tămâioasă românească, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru  de masă: Băbească neagră, Sangiovese, Oporto;
vinuri roşii  pentru vinuri superioare: Fetească neagră,
Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund
mare, Cadarcă, Busuioacă de Bohotin.
Soiuri pentru Fetească regală, Fetească albă, Riesling
vinuri spumante italian, Iordană, Pinot noir, Băbească
neagră, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de
distilate învechite Odobeşti, Mustoasă de Măderat.
Pe viitor se impune să se ţină seama de următoarele aspecte:

 intensificarea eforturilor în domeniul selecţiei clonale la soiurile de bază din
sortimentul naţional;
208
 promovarea clonelor recent omologate sau deficitare, care asigură sporuri de
producţie şi parametri calitativ superiori;
 alegerea soiurilor de struguri pentru masă ce asigură o maturare eşalonată şi
un consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă de timp;
 amplasarea soiurilor cu maturare târzie în zonele sudice, acolo unde se
acumulează mai multe grade de temperatură utilă şi ore de strălucire a
soarelui;
 extinderea culturii neprotejate a viţei-de-vie, pe tulpini semiînalte şi înalte, cu
alegerea de soiuri viguroase, productive, rezistente la ger şi secetă;
 ampasarea soiurilor pe un teren în pantă se face astfel:
soiurile de masă şi pentru vinuri de  la baza pantelor;

consum curent:  pe soluri mai fertile, în funcţie de
elementele orografice.
soiurile pentru vinuri superioare,  pe pantele cu expoziţii favorabile;
albe şi roşii:  pe soluri mai puţin fertile.
materia primă pentru obţinerea  pe platouri şi la altitudini mai mari

distilatelor de vin învechite şi a se obţin struguri cu acumulare
vinurilor spumante: moderată de zaharuri şi cu aciditate
ridicată.

1. Precizaţi care sunt aspectele de care se ţine seamă pentru alegerea corectă a
portaltoilor.
2. Enumeraţi care sunt cele mai importante criterii de care se ţine seamă la alegerea
portaltoilor.
3. După ce se apreciază, în practica viticolă, afinitatea pentru soiul altoit?
4. Care sunt portaltoii admişi la înmulţire în ţara noastră?
209
8.10. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE
O plantaţie viticolă reprezintă o comunitate de plante între care are loc o competiţie
la nivelul solului (pentru absorbţia apei şi elementelor minerale), la nivelul aerului (CO2 şi
O2) şi la nivelul intercepţiei luminii.
Distanţele dintre rânduri şi dintre plante pe rând, folosite la înfiinţarea plantaţiilor
viticole, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de
suprafaţă. Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată influenţează nivelul
producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.
Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente:
 vigoarea soiurilor roditoare;
 vigoarea portaltoiului folosit la altoire;
 fertilitatea solului;
 condiţiile climatice;
 forma de conducere a butucilor;
 încărcătura de ochi atribuită la tăiere;
 direcţia de producţie.
Sporirea numărului de butuci la unitatea de suprafaţă determină o diminuare a
cantităţii de substanţă uscată acumulată de către fiecare butuc, sporeşte, de asemenea,
densitatea rădăcinilor (fig.8.7). La o densitate optimă, competiţia trofică se intensifică,
creşterea organelor vegetative este încetinită la intrarea strugurilor în pârgă, cu efect
favorabil asupra acumulării zaharurilor, substanţelor colorante şi aromate, mai ales atunci
când se folosesc portaltoi de vigoare mică şi mijlocie.
În ceea ce priveşte densităţile excesive de plantare, competiţia este ridicată, butucii
au o vigoare redusă, producţiile obţinute pe butuc sunt mai reduse (fig.8.8). Densităţile mari
de plantare determină, de asemenea, o sporire a costurilor de înfiinţare şi de întreţinere a
plantaţiilor.
Fig. 8.7. Influenţa densităţii de Fig. 8.8. Efectele diferitelor densităţi de

plantare asupra dezvoltării plantare asupra creşterii şi fructificării
rădăcinilor (după Fregoni M.,1987) viţei-de-vie (după Fregoni M.,1987)
210
În funcţie de condiţiile de biotop, variate de la o zonă la alta, în viticultura ţării
noastre s-au folosit distanţe diferite de plantare, cuprinse între 1,0/1,0 şi 1,8/1,8 m.
Distanţele de  Teremia: 1,0/1,0 m, respectiv 10 000 but./ha;

plantare  Nisipurile din sudul Olteniei: 1,2/1,2 m, respectiv 7 000 but./ha;
folosite în  Valea Târnavelor: 1,4/1,4 m, respectiv 5 000 but./ha;
trecut:  Dobrogea: 1,5/1,5 m, respectiv 4 444 but./ha;
 Dealu Mare: 1,6/1,6 m, respectiv 4 000 but./ha;
 Odobeşti: 1,8/1,8 m, respectiv 3 000 but./ha.
Spectrul larg al distanţelor de plantare folosite de-a lungul anilor au dat posibilitatea
alegerii celor mai potrivite distanţe de plantare, care tind spre o densitate mijlocie, respectiv
4 000-6 000 but./ha. În aceeaşi unitate de producţie, distanţele pot fi diferite în funcţie de
vigoarea soiului. La soiurile cu vigoare mare cum este Afuz Ali, distanţele de plantare vor fi
de 1,8/1,8 m (Murfatlar), iar la cele cu vigoare mai slabă cum este Pinot gris distanţele cele
mai uzitate sunt distanţele de 1,5/1,5 m.
În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a
tradiţiei viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 8.10
(Mihalache L.,1990).
Tabelul 8.10.
Recomandări privind distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole
(după Mihalache L.,1990; citat de Dejeu L., 2010)
Tipul plantaţiei Vigoarea Distanţe de plantare (m): Numărul de

soiurilor între rânduri pe rând viţe la hectar
Pe terenuri cu pante moderate slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3787-4545
(sub 15 %); soluri cu fertilitate mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
mijlocie
Pe pante terasate; soluri cu slabă şi mijlocie 2,0 1,0-1,2 4166-5000
fertilitate slabă mare 2,0 1,2-1,4 3571-4166
Pe terenuri plane sau cu
pante mici (sub 8 %); soluri cu
fertilitate ridicată:
- conducerea semiînaltă sau slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3787-4545
joasă a viţelor mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
-conducerea pe tulpini înalte
-conducerea specială mare 3,0 1,0-1,2 2777-3333
(cordon dublu genevez) mare 3,6 1,8-0,6 2315
2
Pe nisipuri ameliorate slabă şi mijlocie 2,5 1,0-1,2 3333-4000
şi irigate mare 2,5 1,2-1,4 2857-3333
Plantaţii de tip gospodăresc (cu slabă şi mijlocie 1,5-1,8 1,0-1,2 4629-6666
întreţinere hipo şi manual) mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555
211
Pentru pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie făcută
manual, sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor de 1,5-1,8 m/1,0-1,4 m.
În funcţie de cele două distanţe recomandate pentru viticultura din ţara noastră,
densitatea variază între 2 381 şi 6 666 butuci/hectar (tabelul 8.11).
Tabelul 8.11.
Densitatea de plantare (număr de butuci/ha)
în funcţie de distanţele de plantare
Distanţa Distanţa dintre butuci pe rând (m):

dintre rânduri (m) 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4
1,5 6 666 6 060 5 555 5 128 4 761
1,6 6 250 5 681 5 208 4 807 4 464
1,8 5 555 5 050 4 629 4 273 3 968
2,0 5 000 4 545 4 166 3 846 3 571
2,2 4 545 4 132 3 787 3 496 3 246
2,5 4 000 3 636 3 333 3 076 2 857
3,0 3 333 3 030 2 777 2 564 2 380
Distanţele dintre rânduri sunt strâns legate şi de posiblităţile de mecanizare a

lucrărilor (fig. 8.9).
Fig. 8.9. Posibilităţi de mecanizare a lucrărilor în funcţie de distanţa dintre rânduri:

a), b) – pentru tractoare universale este nevoie de distanţe de peste 2,5 m între rânduri;
c) – pentru tractoare viticole este nevoie de cel puţin 2 m între rânduri;
d) – distanţele mai mici de 2 m între rânduri necesită folosirea tractoarelor încălecătoare;
e) – la folosirea cortinei duble geneveze se recomandă distanţe de aproximativ 4 m între
rânduri (după Silvestroni Oriana, Palliotti A., 2005; citaţi de Dejeu L., 2010)
212
Se constată că atât distanţele de plantare, cât şi numărul de viţe la hectar variază între
anumite limite, existând posibilitatea alegerii corespunzătoare în funcţie de:
 panta terenului;
 vigoarea soiurilor;
 posibilităţile de mecanizare.
Astfel, pe pante terasate:
 distanţele de plantare vor fi relativ reduse (2,0-2,2 m/1,0-1,2 m), acolo unde
solurile au fertilitate scăzută sau mijlocie;
 distanţele de plantare vor fi mai mari (3,0-3,6 m între rânduri), acolo unde
solurile sunt fertile (pentru soiurile viguroase, conduse în forme înalte, în zone
de cultură neprotejată sau semiprotejată), deoarece permit folosirea unor
tractoare şi maşini de mare randament; obţinându-se substanţiale reduceri ale
cheltuielilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor.
8.11. PICHETAREA TERENULUI - reprezintă lucrarea prin care se marchează pe

teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă din viitoarea plantaţie.
Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu ţăruşi de 50-60 cm lungime, numiţi
picheţi, pentru plantaţiile clasice, cu forme joase sau cu lungimea de 1,2-1,5 m în cazul
plantaţiilor conduse în forme semiînalte şi înalte; în acest caz pichetul serveşte şi la
susţinerea vegetaţiei şi a tulpinii în primii ani.
În funcţie de epoca de plantare aleasă, pichetarea se execută la sfârşitul iernii pentru
plantările de primăvară şi la începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundat
şi nivelare.
Prin executarea corectă a  obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o

acestei lucrări se urmăreşte: parcelă la alta;
 asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor;
 atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui
butuc.
Înainte de pichetare  distanţele de plantare;
se stabileşte:  orientarea rândurilor;
 sistemul de pichetat.
Orientarea rândurilor. Rândurile se orientează astfel încât să fie satisfăcute cerinţele

plantei faţă de lumină şi să contribuie la prevenirea eroziunii solului, pe terenurile în pantă.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe direcţia nord-sud;
în acest fel, cele două laturi ale peretelui de frunziş se află în bătaia soarelui alternativ,
latura orientată spre răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.
213
Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de
3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora.
La amenajarea terenului în terase se urmăreşte obţinerea unor platforme cu lăţime
constantă pentru a putea menţine distanţele corespunzătoare între rânduri şi între rândurile
marginale şi taluzuri.
Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport
cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc) definesc sistemul de pichetat. În
prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa
dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând.
Materialele necesare realizării pichetatului sunt:
 teodolit, dacă lucrarea de pichetat se execută pe suprafeţe mari, pe terenuri în pantă,
pentru ridicarea unor perpendiculare (obţinerea unor unghiuri drepte) şi pentru
trasarea unor aliniamente pe distanţe mari;
 jaloane colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, pentru trasarea
aliniamentelor;
 panglici de oţel pentru măsurat distanţe;
 rulete;
 sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri, altele cu distanţa dintre viţe pe rând.
DE  se folosesc pentru pichetat trei sârme (lungi de 105-110 m, cu

REŢINUT grosimea de 2,8-3,0 mm);
 pentru ca sârmele să nu cedeze cu timpul şi să nu se producă
erori, se împletesc câte două după ce au fost întinse până la
refuz;
 două sârme vor fi marcate cu distanţa dintre rânduri (d1);
 a treia sârmă se marchează cu distanţa dintre viţe pe rând (d2).
 picheţi sau ţăruşi pentru marcarea locului viţelor;

 maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalic, pentru fixarea picheţilor.
Tehnica pichetatului
 încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată
sau dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m) care să permită
executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;
 se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1)
paralelă cu un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de
pădure etc. (figura 8.10);
 din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime
trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);
214
 cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi
egală ca lungime cu linia de bază (AB);
Fig. 8.10. Pichetarea terenului:

d1-distanţa dintre rânduri, d2-distanţa dintre butuci pe rând
 pe laturile lungi ale suprafeţelor se întind cele două sârme marcate cu

distanţele dintre rânduri, iar cea de a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe
rând, se întinde între primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre
rânduri;
 în dreptul semnelor de pe sârma cu distanţele dintre viţe se înfige câte un
pichet, cât mai aproape de sârmă, mereu de aceeaşi parte şi fără a o deplasa,
 după fixarea tuturor picheţilor de pe rândul respectiv, sârma se mută pentru
rândul următor.
 primul şi ultimul rând din parcelă se amplasează faţă de

DE REŢINUT drum, la jumătatea distanţei de plantare între rânduri;
 poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se
stabileşte în aşa fel încât să rămână un spaţiu de
întoarcere pentru agregate, de 5-6 m;
 sârmele să fie întinse foarte bine;
 picheţii să se fixeze cu mijlocul grosimii exact în
dreptul semnelor de pe sârme şi de aceeaşi parte a
acestora, pentru a asigura o perfectă aliniere a
rândurilor.
215
1. Care sunt elementele de care depinde densitatea de plantare?
2. Cum se orientează rândurile de viţă-de-vie pe teren plan?
3. Precizaţi câte epoci de plantare cunoaşteti şi care este cea mai bună (avantaje).
8.12. PLANTAREA VIŢEI-DE-VIE

Obţinerea unor plantaţii încheiate cu plante viguroase, capabile să intre repede pe rod
şi să dea recolte mari de struguri, chiar de la început, depinde în mare măsură de condiţiile
de mediu, soi, calitatea materialului săditor, de metoda şi epoca plantării şi de agrotehnica
aplicată.
Epoca de plantare. În condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre viţa-de-vie se
poate planta în trei momente: toamna, primăvara şi vara.
Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte
de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea constituie cea mai bună
perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai
devreme în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii viţelor stratificate peste
iarnă. Plantarea de toamnă este însă, puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere
din şcoală.
Obişnuit, viţa-de-vie se plantează primăvara, cât mai devreme (martie – începutul
lunii aprilie) cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze
8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, deoarece
durează mai întâi plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi abia după
aceea are loc pornirea în vegetaţie.
Pe soluri grele, reci, cu exces de umiditate, pentru a evita pierderea plantelor prin
asfixiere, plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), cu folosirea unor viţe mai
scurte (25-30 cm) sau prin plantarea oblică în groapă.
Plantarea de vară se realizează în iulie-august, cu viţe fortificate în pungi de folie de
polietilenă, cuburi sau ghivece nutritive. Avantajul acestei metode constă în faptul că se
plantează în acelaşi an cu altoirea, eliminându-se şcoala de viţe.
Plantarea viţei-de-vie cuprinde în fapt trei etape:
● săpatul gropilor;
● pregătirea viţelor pentru plantare;
● plantarea propriu-zisă.
216
Pregătirea viţelor pentru plantare
În vederea plantării, viţele sunt supuse unui control riguros, şi constă în verificarea
condiţiilor tehnice de calitate, prevăzute de legislaţia în vigoare şi a stării biologice şi
fiziologice a viţelor altoite, după păstrarea lor în timpul iernii, pentru a le depista şi elimina
pe cele necorespunzătoare. În vederea plantării se efectuează câteva lucrări pregătitoare.
Se admit  sănătoase;
la plantare  cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;
viţele:  cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul
viabil şi liberul de culoare alb-verzuie;
 cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de
culoare albă-sidefie;
 cu muguri viabili pe cordiţe.
Se înlătură  viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire
de la plantare: (se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);
 viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;
 viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.
Fasonarea viţelor – este o etapă importantă care constă în:

 scurtarea rădăcinilor şi cordiţei:
- cordiţa se scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm;
- rădăcinile bazale se scurtează la 8-10 cm (fig. 8.11);
- fasonatul se face scurt: cordiţa la 2 ochi şi rădăcinile bazale la 1 cm, în cazul
plantării cu hidroburul sau cu plantatorul;
 suprimarea ciotului de la altoi;
 eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt).
Fig. 8.11. Fasonarea viţelor în vederea plantării

217
Parafinarea viţelor pe treimea superioară, recurgându-se în acest caz la plantarea
fără muşuroi. Lucrarea constă în întroducerea porţiunii superioare a viţelor, timp de
fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94 % parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3 %
bitum, la temperatura de 70-80ºC.
Mocirlirea se face imediat după fasonarea viţelor. Se introduc rădăcinile şi circa 15
cm din lungimea portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă
1/3 şi apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere bine la rădăcini.
Viţele mocirlite sunt repartizate la gropi şi se plantează imediat.
 pregătirea viţelor se execută în ziua plantării;

DE REŢINUT  pe tot timpul plantării, viţele fasonate şi mocirlite se
protejează prin acoperire (umbrire), sau însilozare temporară
pentru prevenirea deshidratării.
În ceea ce priveşte săpatul gropilor şi plantarea propriz-zisă, acestea sunt cuprinse în

cadrul metodei de plantare aleasă.
Metode de plantare
1. Plantarea obişnuită a viţelor se realizează în gropi făcute cu puţin timp înainte de
lucrarea de plantare.
Săpatul gropilor
- se realizează pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului, la o distanţă de 3-5 cm
de acesta;
- se fac cu cazmaua, adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm;
- pot avea formă prismatică, iar în cazul plantării pe soluri nisipoase sau în cazul
executării lor cu burghie acţionate de motor propriu sau de tractor, au formă circulară;
- pe fundul gropii se realizează un muşuroi din pământ mărunţit (fig. 8.12).
Plantarea propriu-zisă (fig. 8.12):
-se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu
rădăcinile repartizate de jur împrejur pe moviliţa de pământ;
- punctul de altoire se plasează cu câţiva centimetri mai sus de nivelul solului pentru a
preveni creşterea rădăcinilor din altoi;
- cordiţa se orientează spre pichet;
- se introduce pământ mărunţit şi reavăn peste rădăcini, până la 1/3, într-un strat gros de
15-20 cm;
- se tasează bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre interior, având grijă ca viţa să
rămână în poziţia iniţială;
- se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă;
- se udă cu câte 5-10 l la fiecare groapă;
218
Fig. 8.12. Plantarea obişnuită a viţelor
- după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se presară în jurul viţei
un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge planta;
- muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, grosimea stratului de
deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.
În zonele cu climat mai umed şi cu umiditate atmosferică mai ridicată, unde nu există
pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar
viţa se protejează prin parafinare pe treimea superioară.
La plantarea de toamnă se folosesc viţe cu cordiţa nescurtată dar muşuroirea este
obligatorie.
2. Plantarea pe nisipuri. Metoda de plantare pe nisipurile uscate şi nenivelate,
preconizată de Universitatea din Craiova, prevede următoarele aspecte specifice:
- nivelarea terenului;
- cultivarea îngrăşămintelor verzi cu 1-2 ani mai înainte, şi încorporarea lor în cursul
lunilor iunie-iulie;
- desfundatul executat la 60-80 cm, în luna august, după o fertilizare organică şi minerală
prealabilă cu 60 t/ha şi 150 kg P2O5/ha, 200-300 kg K2O/ha.;
- plantarea de viţe nealtoite de 50-60 cm lungime, de 2 ani sau de 1 an, cu cordiţa foarte
viguroasă;
- gropile vor fi adânci de 80 cm pe interdună şi de 150 cm pe dună:
● în gropile de 80 cm adâncime viţele nealtoite de 50-60 cm vor fi plantate îngropat
împreună cu o porţiune de 20-30 cm din cordiţă;
219
● în gropile cu adâncimea de 150 cm se plantează viţe nealtoite de 80 cm
lungime, plantate în gropi deschise, prin îngroparea şi a unei porţiuni de 20-30 cm
din cordiţă;
● în groapile de plantare se administrează o cantitate de 3-5 kg de mraniţă;
- pe nisipuri, primăvara se practică plantarea fără muşuroi, după o parafinare
prealabilă a viţelor.
3. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine
pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita
recurbarea lor.
4. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu exces de
umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces.
Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai
până la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor,
groapa se umple cu pământ.
5. Pentru plantarea de vară se folosesc butaşi altoiţi, forţaţi imediat după altoire:
- după altoire butaşii sunt parafinaţi şi forţaţi timp de 14 zile, după care se
introduc cu baza în pungi de polietilenă de 6 cm lăţime şi 20 cm înălţime, umplute cu
amestecuri nutritive;
- pungile cu butaşii altoiţi sunt aşezate în solarii la începutul lunii iunie pentru
fortificare;
- aclimatizarea durează timp de câteva zile, apoi viţele se plantează la locul
definitiv în gropi, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului
nutritiv, groapa fiind umplută cu pământ până la nivelul punctului de altoire:
- plantarea este urmată de irigarea prin aspersiune, iar viţele neprinse sunt
înlocuite în următoarele 10-14 zile.
Metoda poate fi folosită în cazul înmulţirii rapide a unui material biologic valoros,
întrucât se renunţă la trecerea prin şcoala de viţe.
6. Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd,
desfundate la momentul optim), pe soluri fertile, plantarea viţei-de-vie poate fi făcută
semimecanizat, folosind instalaţia de tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (figura
8.14), acţionate de apă sub presiune de circa 3 atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6
sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul
de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu
unele modificări, sau racordată la instalaţia de irigare prin aspersiune.
Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după aşezarea viţelor în
groapă cu punctul de altoire la un nivel corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la
final se realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă.
220
Fig. 8.14. Sondă hidraulică folosită pentru plantarea viţei-de-vie
Metoda necesită:
 folosirea unui material săditor de foarte bună calitate;
 fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm;
Folosind această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori
comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

1. Ce lucrări pregătitoare se efectuează asupra viţei-de-vie, în vederea plantării?
2. Precizaţi unde se sapă gropile pentru plantare şi ce dimensiuni au.
3. Descrieţi plantarea viţei-de-vie după metoda obişnuită.
4. Pe ce fel de terenuri se poate efectua plantarea cu plantatorul?
5. Unde se recomandă să se realizeze plantarea în gropi deschise?
7. Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme s-a extins

plantarea mecanizată. Maşinile de plantat execută următoarele operaţiuni:
 folosesc 1, 2 sau 3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe
fundul brazdei;
 administrează concomitent 1-3 l apă la fiecare plantă;
221
 două brăzdare sau două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele
situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ;
 unele maşini de plantat au fost dotate cu laser pentru asigurarea direcţiei.
Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită,
de 3 000-4 000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale (Pfaff F., Becker
E.,1988).
În tabelul 8.12 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi
plantarea viţei-de-vie (1 ha).
Tabelul 8.12.
Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie
pe suprafaţa de 1 hectar
Materialul Distanţa de plantare între rânduri/pe rând între viţe (m):

U.M
1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,0 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Gunoi de grajd t 40 40 40 40 40 40
Superfosfat kg 600 600 600 600 600 600
(22 % s.a.)
Sare potasică kg 400 400 400 400 400 400
(48 % s.a.)
Insecticide kg 5 5 5 5 5 5
Viţe altoite buc. 6667 5556 5000 3788 3334 2778
(inclusiv 5% rezervă) buc. 334 278 250 190 167 140
Picheţi+ 5 % rezervă buc. 7001 5834 5250 3978 3501 2918
Mraniţă (3 kg/viţă) t 20 17 15 11,5 10 8,5
Apă (la plantare) m3 66 55 50 37 33 27
8.13. REZUMAT
Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit de mari cu
înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la
înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri), de lungă durată,
cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună
calitate.
De asemenea, se va avea în vedere asigurarea forţei de muncă necesară pentru
executarea lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-om/ha), a mijloacelor băneşti, precum şi
a cerinţelor consumului local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi.
În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite pentru alte
culturi, cum sunt coastele de dealuri, terenurile pietroase, nisipoase etc. Se vor evita
terenurile cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite
în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt nefavorabile şi solurile cu exces de umiditate, de
carbonat de calciu sau de săruri solubile.
222
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la
alegerea şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
Ca şi lucrări cronologice amintim: alegerea terenului şi pregătirea lui în vederea
plantării, alegerea şi amplasarea soiurilor, plantarea viţei-de-vie, înfiinţarea sistemului de
susţinere.
În cultură se întâlnesc două categorii mari de soiuri: soiuri „nobile”,„roditoare”,
numite şi soiuri „europene” şi soiuri de hibrizi direct producători (HDP).
Soiurile din prima categorie, cele „nobile” provin din specia Vitis vinifera, cu o largă
răspândire, nu numai în Europa, ci şi în celelalte continente. Până la apariţia filoxerei în
secolul al XIX-lea (o insectă de dimensiuni mici care a provocat o distrugere în masă a
viilor), aceste soiuri se cultivau pe rădăcini proprii, înmulţirea lor făcându-se prin butăşire.
După distrugerea viilor de către filoxeră, s-a trecut la înmulţirea acestor soiuri prin altoire
pe viţe portaltoi, ale căror rădăcini rezistă la atacul insectei.
Soiurile de hibrizi direct producători au început să fie cultivate din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, în urma invaziei filoxerei şi distrugerii plantaţiilor viticole. Ele au
rezultat în urma încrucişării (hibridării) între diferite viţe (specii) americane şi soiuri
„nobile”. Denumirea de hibrid direct producător provine de la faptul că ele se înmulţesc
prin butaşi nealtoiţi. Soiurile de hibrizi se remarcă prin rezistenţă, în general, a rădăcinilor
la filoxeră, rezistenţă la mană, însuşire care a contribuit în cea mai mare măsură la
răspândirea lor. Strugurii, au miezul mai consistent, uneori mucilaginos, şi un randament
scăzut în must. Acumulează, în general, cantităţi mai reduse de zaharuri, astfel că vinurile
obţinute au o tărie alcoolică scăzută.
Se recomandă ca la înfiinţarea plantaţiilor să se aleagă soiuri de viţă „nobilă”
(roditoare), recunoscute prin calitatea lor, net superioară hibrizilor direct producători.

1. Problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele:
 alegerea atentă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în arealele
favorabile culturii viţei-de-vie;
 amplasarea şi stabilirea tipului specific de perdele de protecţie (dacă
sunt necesare);
 organizarea terenului în unităţi de exploatare;
 stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;
 amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere;
 proiectarea lucrărilor hidroameliorative;
223
 asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;
 alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea
direcţiei de producţie;
 alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;
 precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea
plantaţiilor şi tehnica plantării ;
 precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la
intrarea pe rod;
 întocmirea devizelor de cheltuieli;
 calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a
investiţiei.
2. Sistemele de cultură ale viţei-de-vie sunt următoarele: sistemul de
cultură neprotejată, sistemul de cultură semiprotejată şi sistemul de
cultură protejată.
3. Tipurile de plantaţii viticole ce se pot înfiinţa sunt: plantaţii viticole
obişnuite, plantaţii viticole cu distanţe mari, plantaţii viticole pe
terase, plantaţii viticole pe nisipuri şi plantaţii viticole de tip
gospodăresc (familial).
4. Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ
plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu fertilitate ridicată,
în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie.
5. Plantaţiile viticole de tip gospodăresc (familial) prezintă o serie de
caracteristici, şi anume: se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în
vederea satisfacerii consumului propriu; distanţele de plantare sunt
de aproximativ 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe
rând; se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune
hipo sau manual; se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi
pentru struguri de masă, producţiile obţinute variază în limite largi,
în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul agrotehnicii aplicate.
6. Sistemele de cultură a viţei-de-vie sunt determinate de: factorii
naturali de mediu; soiurile cultivate; formele de conducere
practicate; lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.

1. Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi,
impun biotopului unele restricţii ca:
 asigurarea la optimum a cerinţelor de creştere şi fructificare a
soiurilor cultivate;
 organizarea raţională a terenului;
224
 valorificărea integrală a potenţialului de producţie cantitativ şi
calitativ a soiurilor.
2. Factorii climatici care determină arealul de cultură al viţei-de-vie
sunt: durata perioadei de vegetaţie, bilanţul termic global (Σºtg),
bilanţul termic activ (Σºta), bilanţul termic util(Σºtu), temperatura
medie a celei mai calde luni (iulie), precipitaţiile anuale, frecvenţa
temperaturilor minime absolute, mai scăzute de -20ºC etc.
3. Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor
cultura şi anume: coastele de dealuri; terenurile pietroase; terenurile
nisipoase.
4. Vor fi evitate de la înfiinţarea plantaţiilor arealele: cu frecvente
accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de grindină, valuri de
frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite); cu exces de
umiditate; cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m); cu
exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.

1. Unităţile teritoriale de exploatare în viticultură sunt: trupul viticol,
tarlaua şi parcela. Mărimea acestora este condiţionată de panta
terenului.
2. Drumurile care deservesc toate unităţile teritoriale sunt: drumurile
magistrale care fac legătura între terenuri, masive sau centre de
producţie, au o lăţime cuprinsă între 6-8 m şi de obicei sunt asfaltate;
drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de
6-8 m; drumurile secundare care delimitează tarlalele şi parcelele
pe direcţia curbelor de nivel, sunt construite pentru un singur fir de
circulaţie, prevăzute cu rampe de depăşire şi au o lăţime de 4-5 m;
aleile şi potecile sunt căi de acces la parcelă, au lăţimea de 2-4 m,
separă parcelele între ele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe
direcţia rândurilor
3. Zonele de întoarcere au o lăţimea de 6 m, pentru întoarcerea
agregatelor care efectuează lucrările, iar distanţa dintre două zone de
întoarcere se recomandă să nu fie mai mare de 300-400 m.

1. Pe terenurile cu panta cuprinsă între 4 şi 12 %, pentru prevenirea
eroziunii solului, se recomandă:
 modelarea şi nivelarea de ansamblu;
225
 orientarea rândurilor de viţă-de-vie pe direcţia curbelor de nivel;
 întreţinerea solului prin lucrări succesive;
 efectuarea lucrărilor curente de agrotehnică antierozională (subsolaje
periodice, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,
bilonatul printre rânduri);
 efectuarea de benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor, dacă
eroziunea se manifestă cu intensitate mare.
2. În funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în
viticultura românească se folosesc mai multe tipuri de terase: terase
cu platforma orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, terase cu
platformă înclinată în sensul pantei, terase consolidate prin zid de
sprijin din piatră, terase înclinate cu platformă lărgită, terase tip
banchetă etc.
3. Lăţimea platformei terasei se poate calcula după formula:
L = D (n – 1) + d1 + d2
în care:
L – lăţimea platformei (m);
D – distanţa dintre rânduri (m);
n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;
d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);
d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).
4. Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:
 înfiinţarea perdelelor de protecţie;
 cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de
viţă-de-vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;
 orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;
 folosirea de parazăpezi.

1. Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării viţei-de-vie
sunt: defrişarea şi nivelarea terenului; asigurarea perioadei de odihnă
a solului; fertilizarea de bază; desfundarea.
2. „Oboseala solului”, se datorează acumulării în sol a unor toxine, a
extinderii bolilor virotice, cancerului bacterian, a unor carenţe de
nutriţie etc., ca rezultat al monoculurii îndelungate. Terenurile pe
care viţa-de-vie a trăit şi rodit mulţi ani, după defrişare se cultivă o
perioadă de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau perene, atât pentru
refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru
226
a evita transmiterea unor boli şi dăunători specifici, de la plantaţia
veche).
3. Avantajele lucrării de desfundare a terenului sunt: se măreşte
capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei din precipitaţii; se
îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie; se asigură condiţii
prielnice pentru activitatea biologică din sol; se încorporează în
adâncime îngrăşămintele organice şi minerale; se influenţează
orientarea în profunzime a rădăcinilor viţei-de-vie, fiind astfel, mai
ferite de secetă şi ger.

1. Alegerea corectă portaltoilor se face în funcţie de: adaptarea lor la
condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, la
secetă, la excesul de umiditate, la săruri, la aciditate etc.);
convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea conferită
acestora, respectiv să aibe o bună afinitate cu soiurile nobile;
rezistenţa faţă de nematozi; influenţa lor asupra calităţii producţiei şi
adaptarea lor la tehnicile de cultură.
2. Cele mai importante criterii de care se ţine cont la alegerea
portaltoilor sunt: lungimea perioadei de vegetaţie, rezistenţa la
calcarul activ din sol, rezistenţa la secetă, rezistenţa la excesul de
umiditate etc.
3. În practica viticolă, afinitatea pentru soiul altoit se apreciază după:
diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului; longevitatea
butucilor; regularitatea producţiei.
4. Portaltoii admişi la înmulţire în ţara noastră sunt:
 V. berlandieri şi V. riparia (Kober 5 BB, cu selecţiile
obţinute la Crăciunel – C 2, C 25, C 26 – Teleki 8 B, Selecţia
Crăciunel 71), Selecţia Oppenheim 4 şi Selecţia SO 4-4;
 V. berlandieri x V. rupestris (140 Ruggeri);
 V. solonis x V. riparia (Solonis x Riparia 1616);
 V. vinifera cu V. berlandieri (Chasselas x Berlandieri 41 B);
 din selecţia speciilor americane (Rupestris du Lot, Riparia
gloire).
227
1. Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente: vigoarea
soiurilor roditoare; vigoarea portaltoiului folosit la altoire; fertilitatea
solului; condiţiile climatice;forma de conducere a butucilor;
încărcătura de ochi atribuită la tăiere; direcţia de producţie.
2. Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe
direcţia nord-sud; în acest fel, cele două laturi ale peretelui de
frunziş se află în bătaia soarelui alternativ, latura orientată spre
răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.
3. Viţa-de-vie se plantează în două epoci:
 toamna, numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte
de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea
constituie cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până
în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai devreme
în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii
viţelor stratificate peste iarnă. Plantarea de toamnă este însă,
puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoală;
 primăvara, cât mai devreme (martie – începutul lunii aprilie)
cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm,
să înregistreze 8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în
vegetaţie are loc mai târziu, deoarece durează mai întâi
plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi
abia după aceea are loc pornirea în vegetaţie.

1. Lucrările pregătitoare care se efectuează asupra viţei-de-vie, în
vederea plantării, sunt: scurtarea rădăcinilor şi cordiţei (cordiţa se
scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm iar rădăcinile bazale se scurtează
la 8-10 cm); suprimarea ciotului de la altoi; eliminarea rădăcinilor de
la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt); parafinarea şi
mocirlirea viţelor.
2. Gropile pentru plantarea viţelor se realizează pe direcţia rândului, de
aceeaşi parte a pichetului, la o distanţă de 3-5 cm de acesta; se fac cu
cazmaua, adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm.
3. Plantarea obişnuită a viţelor – etape:
 se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de peretele
dinspre pichet, cu rădăcinile repartizate de jur împrejur pe
moviliţa de pământ;
228
 punctul de altoire se plasează cu câţiva centimetri mai sus de
nivelul solului pentru a preveni creşterea rădăcinilor din altoi;
 cordiţa se orientează spre pichet;
 se introduce pământ mărunţit şi reavăn peste rădăcini, până la
1/3, într-un strat gros de 15-20 cm;
 se tasează bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre interior,
având grijă ca viţa să rămână în poziţia iniţială;
 se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă;
 se udă cu câte 5-10 l la fiecare groapă;
 după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se
presară în jurul viţei un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge
planta;
 muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit,
grosimea stratului de deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.
4. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile,
foarte bine pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi
rădăcinile la 1 cm, pentru a evita recurbarea lor.
5. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu
exces de umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai
târziu, după scurgerea apei în exces. Pentru favorizarea pătrunderii
căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai până la
jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi
rădăcinilor, groapa se umple cu pământ.
INSTRUCŢIUNI
1. Enumeraţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie şi tipurile de plantaţii
229
viticole din ţara noastră. – 2p
2. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie, dar şi ce
areale trebuiesc evitate de la cultura viţei-de-vie. – 2p
3. Definiţi unităţile teritoriale de exploatare în viticultură. – 2p
4. Care sunt tipurile de terase ce se pot realiza în funcţie de condiţiile
pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în ţara noastră? – 1p
5. Precizaţi care sunt etapele ce definesc tehnica pichetatului. – 1p
6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viţele admise la plantare? – 1p

1) Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres,
Bucureşti.
2) Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed.
Academiei Române, Bucureşti.
3) Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii
ecopedologice asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-82.
5) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:
Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,
vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92.
6) Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura
Applicata. Universita degli Studi di Perugia, 108 p.
230
LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE APLICATE

ÎN PLANTAŢII TINERE DE VII (până la intrarea pe rod)
CUPRINS
9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare 232
9.2.1. Lucrări asupra solului 232
9.2.2. Lucrări asupra plantei 233
9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238
9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250
9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252
9.6 Rezumat 255
9.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9.
 cunoaşteţi lucrările agrofitotehnice din anul I, II şi III de la plantare;

 realizaţi tăierile de formare, diferenţiat, î n funcţie de tipul de tăiere
proiectat;
 calculaţi necesarul de materiale de care aveţi nevoie pentru instalarea
spalierului şi să instalaţi sistemul de susţinere al viţei-de-vie;
 folosiţi judicios terenul în plantaţiile viticole tinere, prin cultivarea
unor specii legumicole intercalate printre rândurile de viţă-de-vie.
Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii (până la intrarea pe rod) urmăresc:

 asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor;
 creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate;
 fortificarea plantelor tinere;
 protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă;
 formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.
În acest scop se aplică o serie de lucrări specifice celor 3-4 ani cât durează perioada
de tinereţe.
231
9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL I DE LA PLANTARE
9.2.1. Lucrări asupra solului
Încep să se efectueze în perioada imediat următoare după terminarea plantării, cu o
lucrare de afânare a solului la adâncimea de 14-16 cm, ca urmare a bătătoririi solului şi
înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din masa acestuia.
În cursul perioadei de vegetaţie în plantaţii îşi fac apariţia numeroase specii de
buruieni, unele foarte dăunătoare (pirul gros, pirul târâtor, volbura, pălămida etc.), care au o
mare capacitate de înmulţire şi rezistenţă la condiţii nefavorabile. Pentru combaterea
buruienilor, precum şi pentru realizarea unor regimuri de apă, aer şi hrană cât mai favorabile
pentru creşterea viţei-de-vie se recomandă ca, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, să
se aplice 4 cultivaţii mecanice pe interval şi 3 praşile manuale pe rând.
În plantaţiile nemecanizabile se execută mobilizarea solului pe intervale şi
distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau manual, cu sapa.
Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase îndelungate este necesară
udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă, sau, în condiţiile
existenţei unui sistem de irigaţie, aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³ apă/ha.
Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost fertilizate cu ocazia
pregătirii terenului sau a plantării.
DE REŢINUT  în anul întâi după plantare nu se recomandă aplicarea

îngrăşămintelor, viţele având rădăcini slab dezvoltate, vor profita
numai de îngrăşarea localizată, în groapa de plantare;
 nu este recomandat să se administreze numai îngrăşăminte cu
azot, deoarece prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică
maturarea lemnului;
 este recomandat să se dea îngrăşăminte în complex.
Pentru ameliorarea fertilităţii solului, în special, pe solurile sărace, se recomandă

folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţarea unor specii care cresc repede şi produc o
masă vegetativă bogată, sau a unor plante care sintetizează azotul atmosferic (leguminoase).
Se recomandă mazărea furajeră, borceagul de toamnă, însămânţate din două în două
intervale, în benzi de 0,8-1,0 m lăţime, situate pe mijlocul intervalelor.
Culturile folosite ca îngrăşământ verde prezintă o serie de avantaje:
 îmbogăţesc solul în materie organică;
 ameliorează structura solului;
 reduc eroziunea;
 favorizează înmulţirea microorganismelor.
232
Însămânţarea se face în toamna primului an, iar încorporarea în sol în primăvara anului
al doilea, când plantele sunt în faza de îmbobocire sau înspicare.
Pe nisipuri se recomandă a se cultiva secara, lupinul alb sau galben şi mazărea (150-200
kg/ha), ultimele două însămânţate în aprilie şi încorporate în luna iunie.
Toamna după căderea frunzelor se execută o arătură la adâncimea de 16-18 cm, cu
răsturnarea brazdei spre rândurile de viţe (arătură „în părţi”), uşurând în acest fel protejarea
viţelor prin muşuroire.
9.2.2. Lucrări asupra plantei

Controlul viţelor
La viţele muşuroite, după plantare se execută controale periodice (de 2-3 ori) în
cursul lunii mai şi începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa
muşuroiului după precipitaţii, pentru a se obseva pornirea lăstarilor.
În cazul în care lăstarii întârzie să apară la suprafaţa muşuroiului, acesta se desface
începând de la bază spre vârf, până sub punctul de altoire al viţei. Întârzierea ieşirii lăstarilor
de sub muşuroi se poate datora:
 grosimii prea mari a muşuroiului;
 formării unei cruste tari datorită zăpezii sau ploilor urmate de temperaturi mari,
lăstarii întâmpinând rezistenţă la ieşirea din muşuroi;
 prezenţei bulgărilor de pământ uscat;
 atacului unor larve (cărăbuşul de mai, viermi sârmă, cărăbuşul marmorat etc.), care
rod lăstarii fragezi care ulterior se veştejesc, distrug scoarţa şi rădăcinile.
 se micşorează muşuroaiele;
MĂSURI:  se desfac şi se refac cu pământ reavăn şi bine mărunţit;
 în cazul atacului de larve se desfac muşuroaiele până
sub punctul de altoire, se prăfuieşte în jurul viţelor cu
un insecticid (Sinoratox 5G sau Sinoratox 10G - 1
g/viţă), având grijă să nu fie atins altoiul, după care se
reface muşuroiul.
 obligatoriu muşuroiul se reface cu pământ bine mărunţit

DE REŢINUT şi reavăn, acoperind viţa cu un strat de 5 cm sau mai
mult în condiţii de secetă;
 în cazul viţelor protejate prin parafinare, această lucrare
nu mai este necesară, atacul larvelor este redus, iar
viteza de creştere a lăstarilor se măreşte.
233
Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea
stimulării dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a lăstarilor daţi din portaltoi.
Viţele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt
afectate de ger, secetă, filoxeră, legătura dintre altoi şi portaltoi slăbeşte până la desprindere,
plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se în final, la moartea plantelor şi apariţia
golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale,
favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.
Este o lucrare obligatorie, de care depinde consolidarea plantelor tinere, ca şi
realizare a unei plantaţii bine încheiate şi uniforme.
În primul an, copcitul se face de două ori: în jurul datei de 15 iunie, când se reface
muşuroiul şi în jur de 15 august când muşuroiul nu se mai reface, pentru a favoriza
maturarea lemnului.
Tehnica de lucru, pentru executarea copcitului, este următoarea:
 muşuroaiele se desfac atent, până sub punctul de altoire al viţelor (fig. 9.1);
 realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul superior al
portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori;
 se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului,
ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine ascuţit;
 muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar după cel de al
doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza maturarea cordiţelor.
Fig. 9.1. Copcitul viţei-de-vie
Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50
cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa
solului, îşi încetinesc creşterea în lungime, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi
favorizează atacul bolilor.
234
Lucrarea se execută de 1-2 ori, atunci când lăstarii au atins lungimea de 40-60 cm. Ei
se leagă vertical de pichet, cu material uşor biodegradabil, lucrarea repetându-se când
lăstarii au ajuns la 80 cm lungime.
Plivitul lăstarilor, este lucrarea care constă în eliminarea lăstarilor de prisos, chiar de
la punctul de prindere, lăsându-se 3-4 lăstari mai bine plasaţi şi cu vigoare bună în vederea
fortificării plantei şi formării, în viitor, a scheletului acesteia.
Copilitul constă în eliminarea parţială a lăstarilor (copililor) formaţi la axila frunzelor
(pe lăstarul principal), însă ultimii care se formează nu se elimină, deoarece vor servi ca
„trăgători de sevă”.
Cârnitul este lucrarea în verde prin care se înlătură vârful de creştere al lăstarului,
pentru stoparea creşterii şi redistribuirea substanţelor de rezervă. Lucrarea se realizează în
faza de încetinire a creşterii lăstarilor, respectiv în jurul datei de 1 septembrie.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în
special mană şi făinare) şi dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de
mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare).
Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul
perioadelor ploioase sau mai rar, în cele secetoase, începând din momentul în care frunzele
ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii
august.
În viile tinere se recomandă folosirea substanţelor: Ridomil Gold MZ 68 WG, (2,5
kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2 %; Mikal (3,5 kg/ha). Aceste substanţe nu
produc arsuri şi stimulează creşterea. Ultimele tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice:
zeamă bordeleză 0,5-0,75 % (5-7,5 kg sulfat de cupru şi 2,5-3,75 kg/ha var nestins la 100 l
apă); Alcupral 50 PU–3 kg/ha, acestea având o remanenţă mai îndelungată şi efect de
favorizare a maturării lăstarilor.
La prepararea soluţiilor de stropit se poate folosi aracet 0,15-0,20 % pentru o mai
bună aderare a substanţelor pe organele tratate (frunze, lăstari). În acest scop se poate folosi
şi melasa, zahărul, laptele dulce, albuşul de ou etc.
Împotriva făinării se fac stropiri cu sulf muiabil, în concentraţie de 0,3-0,4 % (4-6
kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. De asemenea se recomandă şi
Karathane FN 57 - 0,1%, Microthiol – 0,4 %, Sulfavit 80 PU – 4 kg/ha, ţinându-se seama de
recomandările staţiilor de prognoză şi avertizare.
În ultimii ani s-au manifestat în vii atacuri de acarieni, de omida păroasă a dudului,
dăunători care distrug frunzişul viţei-de-vie.
Pentru a preveni atacul de acarieni se aplică măsuri preventive: adunarea resturilor
vegetale din vii, efectuarea obligatorie a arăturilor adânci de toamnă şi distrugerea
buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie. Ca măsură de combatere se fac stropiri în
timpul perioadei de vegetaţie, cu un acaricid (Omite 570 E – 1,0 l/ha, Talstar 10 EC – 0,3
l/ha, Envidor 240 SC – 0,04%, respectiv 0,4 l/ha).
235
Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual (cu
vermorelul, atomizorul), economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.
Identificarea impurităţilor se face în a doua jumătate a verii, fie ca în pepinieră prin
tăierea de sub punctul de altoire, fie prin vopsire.

1. Ce se urmăreşte prin aplicarea lucrărilor agrofitotehnice în plantaţiile tinere?
2. Prezentaţi lucrarea de completare a golurilor şi precizaţi importanţa acesteia.
3. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.
4. Care sunt cele mai întâlnite boli ale viţei-de-vie? Prezentaţi în continuare
condiţiile climatice care le favorizează.
5. Când se execută muşuroitul la viţa-de-vie şi în ce constă?
Completarea golurilor. Un obiectiv important al lucrărilor de înfiinţare a plantaţiilor

şi de întreţinere în primii ani îl constituie obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, cu
butuci uniformi ca vigoare, capabili să intre mai devreme în perioada de rodire şi să asigure
producţii susţinute an de an.
În acest sens, completarea golurilor în vederea asigurării densităţii iniţiale de plantare
devine obligatorie încă din primul an de după plantare, şi se face cu viţe care aparţin
aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică.
Ca şi epocă, lucrarea se execută (în primul an), în cursul perioadei de vegetaţie sau
toamna.
● Completarea golurilor, în vară, se realizează cu viţe de 1 an, crescute în pungi de
polietilenă cu înălţimea de 20-24 cm şi diametrul de 14-16 cm, prevăzute cu perforaţii,
umplute cu amestec nutritiv sau în lipsa acestuia, cu pământ negru de grădină. În acest scop,
încă de la plantare se procură o rezervă de 3-5 % de viţe, care odată cu plantarea viţelor în
câmp, vor fi fasonate scurt (cordiţa scurtată la 1-2 ochi şi rădăcinile la 3 cm), după care se
plantează în pungile de polietilenă, în amestec nutritiv.
La sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele
secetoase şi pericolul atacului de boli, viţele sunt transportate cu grijă în plantaţie, se
plantează în groapă fără a deranja integritatea balotului de amestec nutritiv; se completează
236
groapa cu pământ şi se udă abundent. Viţele plantate în goluri sunt îngrijite atent pentru a nu
fi concurate de buruieni, iar lăstarii sunt dirijaţi vertical şi legaţi de pichet.
● Completarea golurilor în toamnă, după căderea frunzelor, până la apariţia primelor
îngheţuri, se face cu viţe altoite, ca şi cele folosite la înfiinţarea plantaţiilor.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la îngheţurile din timpul
iernii, toamna după căderea frunzelor, viţa-de-vie, indiferent de zona de cultură, se
protejează prin muşuroire, până la nivelul ochilor 4-6 de la baza cordiţelor.
Această lucrare este obligatorie, întrucât viţele tinere sunt foarte sensibile faţă de
temperaturile scăzute din timpul iernii, şi se efectuează manual, cu sapa, după efectuarea
arăturii de toamnă, folosind pământul mobilizat prin arătura „în părţi”.
Întreţinerea lucrărilor antierozionale. În plantaţiile înfiinţate pe terenuri în pantă
este necesară întreţinerea amenajărilor antierozionale (canale, terase, taluzuri, drumuri etc.).
Taluzurile se cosesc, se distrug eventualii arbuşti, iar porţiunile degradate datorită
ploilor torenţiale se repară imediat după apariţie.
Şiroirile provocate de scurgerile mari de apă trebuie astupate cu pământ bine bătut,
iar la nevoie, taluzurile surpate vor fi consolidate cu gărduleţe şi brazde înierbate.
De asemenea, se recomandă reînsămânţarea porţiunilor de taluz cu covorul vegetal
rărit. Canalele se decolmatează şi se repară la nevoie, pentru a nu fi afectată funcţionalitatea
lor.
Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea în anul I a unei plantaţii, în suprafaţă
de 1 hectar, cu distanţe diferite de plantare, sunt prezentate în tabelul 9.1.
Tabelul 9.1
Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă
în anul întâi de la plantare (după Dejeu L., 2010)
Materialul U.M. Distanţe de plantare (m):

1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Viţe la ghivece buc. 333 278 250 190 167 139
pentru goluri
Pungi polietilenă (20x12 kg 2,7 2,3 2,0 1,5 1,3 1,1
cm)
Rafie sintetică kg 15 13 12 10 9 8
Ridomil 6-8 stropiri kg 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24
Karathane kg 4 4 4 4 4 4
Adeziv kg 6 6 6 6 6 6
Apă pentru stropit m3 3,2 3,2 3,2 3,2 3,2 3,2
Apă pentru udat viţe m3 33-66 28-56 25-50 19-38 17-34 14-28
237
9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL AL DOILEA
DE LA PLANTARE
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la
care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.
Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară. Aceste lucrări se execută primăvara de
timpuriu, după ce a trecut pericolul ca temperatura aerului să mai scadă sub -8…..-10ºC.
Lucrarea de dezmuşuroit se efectuează manual cu sapa, prin descoperirea viţelor de pământ,
până sub punctul de altoire, cu grijă pentru a nu produce vătămări viţelor.
Arătura de primăvară se execută „la cormană” (cu răsturnarea brazdelor spre centrul
intervalelor), la o adâncime de 14-16 cm. În primăverile secetoase, pentru a preveni
pierderea apei prin evaporare, arătura de primăvară este înlocuită prin afânarea solului la
aceeaşi adâncime folosind plugul cultivator echipat cu gheare de afânare.
Tăierea în uscat şi copcitul viţelor. Începând cu anul al doilea se aplică tăieri de
formare, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat.
Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-
3 ochi fiecare sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format decât o
singură coardă (figura 9.2).
În cazul conducerii butucilor în forme semiînalte, înalte sau în diferite forme
artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în poziţie verticală, restul creşterilor
eliminându-se (figura 9.3). Dacă viţele au creştere slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.
Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de
pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se execută şi copcitul viţelor, care se
repetă în luna august.
Fig. 9.2. Tăierea în anul al II-lea Fig. 9.3. Tăierea în anul al II-lea
la conducerea joasă: la conducerea semiînaltă:
a-înainte de tăiere; a-înainte de tăiere;
b-după tăiere b-după tăiere
Plivitul şi legatul lăstarilor. În momentul în care lăstarii au atins o lungime de 8-10

cm, se îndepărtează cei de prisos, reţinând numai pe cei corespunzători sub raportul
238
creşterii, în număr de 3-4 la viţele viguroase, şi de 2-3 la cele slabe, pentru a le favoriza
creşterea. Pe măsură ce lăstarii cresc în lungime, datorită ţesutului mecanic slab dezvoltat,
vor fi legaţi de tutore şi dirijaţi apoi printre rândurile de sârme duble ale mijlocului de
susţinere. Legatul se face de 2-3 ori sau de câte ori este nevoie, la fiecare spor de creştere de
40-50 cm. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi
copilitul acestora.
Completarea golurilor. Golurile existente la începutul anului al II-lea vor fi
completate în primăvară cu viţe altoite STAS, viguroase, protejate prin parafinarea părţii
superioare sau prin muşuroire. Viţele plantate în goluri vor fi supuse unor îngrijiri atente
(udare, copcit etc.), pentru a reduce decalajul de creştere şi, în final, pentru a obţine butuci
uniformi ca vigoare. Golurile apărute în cursul perioadei de vegetaţie vor fi completate în
luna august cu viţe de un an, fortificate la ghivece, sau toamna, după căderea frunzelor, cu
viţe viguroase.
Fertilizarea. Atunci când viţele prezintă o creştere slabă, în primăvară se recomandă
aplicarea unor doze de 60-120 kg/ha azot, iar toamna 75-125 kg/ha fosfor şi 50-100 kg/ha
potasiu. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările solului, cele cu azot la
primele cultivaţii ale solului, în cursul perioadei de vegetaţie, iar cele cu fosfor şi potasiu, în
cursul perioadei de repaus, odată cu arătura de toamnă. Pe solurile sărace în humus se
recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate din toamnă şi încorporate în sol în
cursul primăverii următoare.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Viţele sunt protejate prin muşuroire, executată
după arătura de toamnă. În zonele afectate frecvent de geruri puternice se recomandă
protejarea a 1-2 coarde peste iarnă, prin acoperire parţială sau totală cu pământ.
Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea unui hectar de vie în anul al II-lea
după plantare, la diferite distanţe de plantare sunt prezentate în tabelul 9.2.
Tabelul 9.2
Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă
în anul al doilea de la plantare
Distanţe de plantare (m):

Materialul U.M.
1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Tutori (1,0-1,4 m)
(formele semiînalte şi înalte) buc. 6667 5556 5000 3788 3334 2778
Rafie sintetică kg 20 17 15 13 10 9
Viţe pentru goluri (3%) buc. 200 166 150 114 100 84
Apă pentru udat viţele
m3 4,0 3,2 3,0 2,2 2,0 1,7
plantate în goluri
Ridomil (6-8 stropiri) kg 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24
Karathane kg 4 4 4 4 4 4
Adeziv (Detersin) kg 6 6 6 6 6 6
Apă pentru stropit m3 4,6 4,2 4 3,6 3,4 3,2
239
Lucrările de întreţinere a solului, ca şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se
execută în acelaşi mod ca şi cele din anul I.
Instalarea mijloacelor de susţinere. Datorită faptului că viţa-de-vie este o liană, are
creşteri anuale puternice, ţesuturile mecanice slab dezvoltate, necesită expunerea la lumină a
unei părţi cât mai mari din suprafaţa foliară a butucului, ea reclamă fixarea părţii
supraterestre de mijlocul de susţinere.
În lipsa lui, lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, se înrăutăţesc condiţiile de
microclimat (iluminare, aerisire etc.), se îngreunează executarea lucrărilor solului, aplicarea
tratamentelor fitosanitare, favorizându-se atacul unor boli şi întârzierea intrării pe rod a
viţelor.
Sistemele de susţinere utilizate trebuie să asigure:
 dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului;
 posibilitatea realizării formei de conducere şi tipului de tăiere proiectat;
 susţinerea sistemului aerian al butucului;
 realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de
struguri şi calitatea acesteia.
În timp, în funcţie de condiţiile ecopedoclimatice din diferite areale de cultură a viţei-
de-vie, sistemele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluând de la cultura fără
susţinere (târâtoare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau artificiali.
Cultura târâtoare (fig. 9.4), se practica undeva în epoca romană, în unele ţări
mediteraneene (Franţa, Italia, Maroc), cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un
pericol major pentru viţa-de-vie.
Fig. 9.4. Cultura viţei-de-vie prin autosusţinerea lăstarilor

240
Autosusţinerea se practică şi astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat
cald, secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă
tulpini de 40-80 cm la capătul cărora se formează braţe dispuse în evantai, pe care la tăierea
de rodire se lasă cepi sau cordiţe.
Lăstarii înregistrează creşteri moderate (vezi fig. 9.4), se autosusţin sau după ce ating
lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă sau sunt lăsaţi să atârne.
Acest mod de susţinere mai este încă practicat în sudul Franţei (regiunile viticole Provence,
Roussillon, Languedoc), sub numele de „en gobelet”, în marea regiune viticolă La Mancha
din Spania, unde este numit „a la manchega” etc. (după Mustea Mihai, 2004).
În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu
înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, susţinerea viţei-de-vie se face pe suporţi
artificiali: araci, spalieri de diferite tipuri, bolţi etc.
ARACII constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi, răspândit mult în trecut în
cultura viţei-de-vie, întâlniţi şi astăzi în multe vii de tip familial. Se folosesc araci cu
lungimea cuprinsă între 1,50 şi 2,50 m, cu grosime de 3,0 la 5,0 cm.
Aracii, ca şi sistem de susţinere, prezintă o serie de dezavantaje, şi anume:
 durabilitate redusă;
 distribuirea neraţională a coardelor în spaţiu, mai ales când numărul acestora
este mai mare;
 îngrămădirea lăstarilor şi o expunere necorespunzătoare la soare;
 aerisirea deficitară la nivelul butucului, fapt ce favorizează atacul bolilor.
Cu toate aceste neajunsuri, datorită uşurinţei de a-i procura, de cele mai multe ori, din
vegetaţia lemnoasă existentă în apropiere, mai ales pe pante abrupte, aracii pot fi folosiţi
pentru susţinerea viţei-de-vie.
Numărul aracilor folosiţi variază de la 1/butuc până la 14-16/butuc aşa cum se
practica în trecut în podgoria Odobeşti.
La confecţionarea lor pot fi folosite esenţe lemnoase tari (stejar, salcâm, carpen, corn,
dud etc), care au o durabilitate mai mare comparativ cu esenţele moi (salcie, brad, pin, tei,
alun, plop etc).
Pentru sporirea durabilităţii aracilor se recomandă ca înainte de folosire să fie supuşi
unor tratamente şi anume: introducerea capătului gros într-o soluţie de sulfat de cupru în
concentraţie de 5-6 %, în care se ţin timp de 10-20 de zile; impregnarea bazei lor cu bitum la
temperatura de fierbere, sau cu carbolineum, timp de 2-3 ore; introducerea în ulei de creozot
încălzit la 80º C, timp de 10-12 ore.
Dintre tipurile de susţinere, SPALIERUL a căpătat cea mai mare extindere, datorită
numeroaselor avantaje pe care le prezintă. Instalarea spalierului devine necesară din
primăvara anului al II-lea.
În practică se întâlnesc mai multe tipuri de spalier, în funcţie de forma de conducere a
butucilor, tipul de tăiere practicat, numărul de sârme etc.
241
Avantajele  durabilitatea mare (25-40 ani);
folosirii spalierului:
 posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai
mari, ce poate fi repartizată uniform;
 expunerea la soare a frunzişului;
 îmbunătăţirea calităţii strugurilor;
 uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie;
 stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.
În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o parte şi de alta

a stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie
(aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit.
La conducerea joasă se foloseşte spalierul monoplan cu 3 rânduri de sârme duble
(fig. 9.5). Primul rând de sârme este fixat la 0,60 m faţă de suprafaţa solului, pentru ca
strugurii să nu ajungă în contact cu solul, iar următoarele la 1,00 şi 1,05 m, respectiv la 1,50
şi 1,55.
În cazul conducerii semiînalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la
suprafaţa solului, iar următoarele la 1,10 şi 1,15 şi respectiv la 1,60 şi 1,65 m (fig. 9.6).
Fig. 9.5. Spalierul monoplan pentru Fig. 9.6. Spalierul monoplan pentru
cultura clasică cultura semiînaltă
La conducerea înaltă a butucilor amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00

m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,30 şi 1,35 m, respectiv 1,60 şi 1,65 m.
În practică amplasarea sârmelor de spalier pe verticală nu este rigidă, şi se face în
funcţie de:
 vigoarea butucilor;
 soi;
 încărcătura de ochi păstrată la tăiere;
 posibilităţile de procurare a cantităţii necesare.
242
În cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi plasate alternativ, de
o parte şi de alta a stâlpilor, distanţate pe verticală (fig. 9.7).
În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în
formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din
radiaţia solară incidentă. Pentru acest lucru se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6
m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m², faţă de 0,8-0,9 m² în cazul
susţinerii pe spalier obişnuit.
Fig. 9.7. Dispunerea alternativă a sârmelor de o parte şi alta a stâlpilor
Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele:

 stâlpi (bulumaci) din beton precomprimat de 2,4 m lungime, din lemn sau
metal;
 sârmă galvanizată cu diametrul cuprins între 2,2 şi 3,0 mm;
 bride (coliere) din sârmă sau scoabe;
 ancore sau contraforţe;
 întinzătoare.
Stâlpii din beton se caracterizează prin:
 lungimea de 2,40 m;
 greutatea de 35 kg;
 secţiunea la bază 10,3/7 cm, iar la vârf de 7/6,3 cm.
Stâlpii din lemn au următoarele caracteristici:
 pot fi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (stejar, salcâm etc), care au o
rezistenţă mai mare la putrezire sau din lemn de esenţă moale (plop, salcie
etc);
 stâlpii fruntaşi (cei fixaţi înclinat, la capetele rândurilor) au lungimea de 2,4 m,
iar cei mijlocaşi (intermediari) de 2,2 m; grosimea lor fiind de 12-15 cm la
bază şi 10-12 cm la vârf;
 sunt tăiaţi oblic la capătul superior pentru a se scurge apa, iar la bază, pe
porţiunea de 60-80 cm, se decojesc şi se pârlesc sau se impregnează cu sulfat
243
de cupru (5-6 %), sau cu alte substanţe, ca şi în cazul aracilor, pentru a le mări
durabilitatea.
Stâlpii din metal au următoarele caracteristici:
 sunt confecţionaţi din ţevi cu diametrul de 4-5 cm sau bare cu secţiunea
transversală în formă de „T”, dublu „T” sau „L”;
în cazul folosirii ţevilor se recomandă ca la capătul superior
acestea să fie astupate, pentru a preveni ruginirea lor în interior;
 după confecţionare aceştia se vopsesc pentru a nu rugini;
 se încastreză în beton pentru a le asigura o mai mare stabilitate (acesta se
toarnă în momentul fixării stâlpului).
Stâlpii din metal se folosesc în general la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor
forme artistice de susţinere a viţei-de-vie.
Sârmele au grosimea de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme portante) şi de 2,2-2,5
mm pentru etajele următoare (sârme de susţinere a lăstarilor).
La tăierea în verigi de rod, atât la conducerea joasă a butucilor, cât şi la cea
semiînaltă şi înaltă, este bine să se folosească două sârme portante, pe care urmează să se
dirijeze coardele de rod (în număr de 3-4).
La tăierea în cordiţe sau cepi de rod, precum şi la cea cu 2 coarde de rod, la primul
nivel se instalează o singură sârmă portantă de care se palisează cordoanele, sau cele două
coarde.
Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului, în funcţie de
diametrul acestora, sunt prezentate în tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului
în plantaţiile viticole (după Dejeu L., 2010)
Diametrul sârmei Grosimea aproximativă Lungimea aproximativă

(mm) (kg/1000 m) (m/100 kg)
2,2 29,8 3356
2,5 38,5 2600
2,8 48,3 2070
3,0 55,4 1805
3,1 59,2 1600
4,0 98,6 1010
5,0 154,1 650
Ancorele se folosesc pentru a asigura stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi au rolul să

mărească stabilitatea întregului rând al spalierului. Ele sunt formate din blocuri de piatră sau
de beton, cu dimensiunile de 35/15 cm, introduse în sol la o adâncime de 50-60 cm. Aceste
blocuri sunt încinse cu două sârme împletite, cu diametrul de 2,8 mm şi ancorate de stâlpul
244
fruntaş (fig. 9.8). În acest caz stâlpii fruntaşi se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi
de 60-65º.
În ultima vreme se recomandă utilizarea ancorei metalice cu rozetă, care asigură o
mai bună rezistenţă, se montează rapid, determinând o reducere a necesarului de forţă de
muncă pentru instalarea spalierului (fig. 9.9).
Ancorarea stâlpilor fruntaşi fixaţi în poziţie verticală se poate face şi cu ajutorul
contraforţelor (un alt bulumac amplasat în interior sub un unghi de 45º) (fig. 9.10).
a) b)
Fig. 9.8. Ancorarea stâlpului fruntaş Fig. 9.9. Ancoră metalică cu rozetă
a -vedere de ansamblu; b- detaliu a-introdusă în sol; b- detaliu
Fig. 9.10. Fixarea stâlpilor fruntaşi cu ajutorul contraforţelor
Pentru menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi la capetele a două parcele învecinate,

aceştia, în poziţie verticală pot fi legaţi la partea superioară, peste alee, cu sârme de 2,8 mm
diametru, în fire duble împletite (fig. 9.11).
Ancorarea fără înclinarea stâlpului fruntaş se poate face prin fixarea unui al doilea
stâlp, distanţat la 2 m spre exterior, printr-o sârmă împletită care porneşte din vârf spre baza
celui situat la extremitatea rândului (fig. 9.12).
245
Fig. 9.11. Fixarea stâlpilor fruntaşi Fig. 9.12. Ancorarea stâlpului fruntaş prin
de la parcelele învecinate fixarea unui al doilea stâlp spre exteriorul rândului
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi alta a stâlpului mijlocaş, cu

ajutorul unor bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece
sârma (fig. 9.13). În cazul stâlpilor din lemn prinderea sârmelor se face cu ajutorul
scoabelor.
Fig. 9.13. Prinderea sârmelor de stâlpii mijlocaşi

din beton cu bride (coliere) de sârmă:
A-A′ - secţiune prin stâlp; a-vedere laterală; b- privit de sus
Instalarea spalierului  pichetatul;

etape:
 executarea gropilor;
 transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi;
 fixarea ancorelor;
 fixarea bridelor pe stâlpi;
 fixarea şi întinderea sârmelor.
246
Prin pichetat se fixează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare stâlp, astfel:
 stâlpii fruntaşi se amplasează:
o la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor,
în cazul spalierilor cu ancore;
o la 40 cm în afara butucilor marginali, în cazul folosirii contraforţelor.
 stâlpii mijlocaşi se fixează pe rând, la 6-9 m unul de altul, la jumătatea
distanţei dintre doi butuci;
 locul ancorelor se pichetează ulterior (la 1,0 m depărtare de stâlpii fruntaşi
spre exterior) sau al contraforţelor (la jumătatea distanţei dintre primii şi
ultimii doi butuci de pe rând).
Gropile se execută manual sau mecanizat (cu burghie acţionate de tractor sau de
motor propriu), la adâncimea de 0,6-0,7 m.
După transportul şi distribuirea stâlpilor urmează montarea acestora.
Fixarea stâlpilor fruntaşi:
 respectarea alinierii prin fixarea stâlpilor fruntaşi din cele patru colţuri ale
parcelei;
o în poziţie înclinată spre exterior sub un unghi de 60-65º la folosirea
ancorelor;
o vertical la folosirea contraforţelor;
 se întind, între stâlpii din colţurile parcelei, două sârme: una la vârf şi alta la
baza lor, pentru ca tuturor stâlpilor fruntaşi să li se dea aceeaşi înclinare şi
înălţime cu a celor din colţuri.
Pentru asigurarea unei rezistenţe sporite se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi.
Fixarea stâlpilor mijlocaşi:
 se montează în poziţie verticală, pe rândurile marginale, după fixarea tuturor
fruntaşilor;
 se continuă apoi, prin alinierea pe cele două direcţii, fixarea mijlocaşilor din
interiorul parcelei;
 se introduce treptat pământ pe lângă stâlp, în straturi de 10-15 cm, care se
bate bine cu maiul de lemn sau cu o rangă de fier, pentru o mai bună fixare.
Urmează:
 amplasarea ancorelor sau a contraforţelor şi ancorarea stâlpilor fruntaşi;
 întinderea sârmelor, care se fixează în mod provizoriu cu ajutorul scoabelor
(la stâlpii de lemn) sau bridelor (la cei de beton):
o se întind sârmele începând cu cele de sus şi terminând cu cele de jos;
o la unul din capete sârma se înfăşoară strâns în jurul stâlpului fruntaş,
iar la capătul celălalt, după întindere, se răsuceşte strâns după stâlp şi
se fixează definitiv;
247
o se recomandă folosirea unor întinzători simple construite pe principiul
scripetelor sau al pârghiilor (fig. 9.14), pentru o mai bună întindere a
sârmelor spalierului.
Fig. 9.14. Diferite tipuri de întinzători:

A – se folosesc prin răsucire şi prindere de sârmă;
B – cu ajutorul unei chei se întinde sârma
prin înfăşurare pe tamburul întinzătoarei
Pentru formarea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor, acestea trebuie

tutorate, iar tutorii viţelor se prind de sârma portantă (de la nivelul unu), prin legare cu
răchită sau alte materiale.
Pe suprafeţe mici, cum ar fi pe rândurile marginale ale teraselor, în grădinile
familiale etc., se întâlneşte spalierul cu streaşină simplă (pergola trentină simplă), cu
streaşină dublă (pergolă trentină dublă) şi, în cultura soiurilor de struguri pentru masă,
pergola raţională (fig. 9.15 şi 9.16).
Fig. 9.15. Spalier cu streaşină simplă şi dublă

(după Oşlobeanu M., şi colab.,1980)
248
Fig. 9.16. Pergola raţională
Consumul de materiale pentru instalarea mijloacelor de susţinere este prezentat în

tabelele 9.4 şi 9.5.
Tabelul 9.4
Necesarul de stâlpi din beton (cu lungimea de 2,40 m) pentru instalarea
spalierului pe 1 ha plantaţie viticolă*
Distanţa de plantare Număr de rânduri Număr de stâlpi

(m) în parcelă**
1,5x1,0 66 1287
1,5x1,2 65 1122
1,8x1,0 55 1072
1,8x1,2 55 935
2,0x1,0 50 975
2,0x1,2 50 850
2,0x1,4 50 750
2,2x1,0 45 877
2,2x1,2 45 765
2,2x1,4 45 675
2,5x1,0 40 780
2,5x1,2 40 690
3,0x1,0 33 643
3,0x1,2 33 561
3,0x1,4 33 495
3,6x1,0 27 526
3,6x1,2 27 459
3,6x1,4 27 405
*
S-au prevăzut la capete câte doi stâlpi fruntaşi
**
S-a considerat parcela de 100 x 100 m
249
Tabelul 9.5
Necesarul de sârmă (kg) pentru instalarea spalierului pe 1 ha de vie
Distanţa Lungimea Numărul de sârme portante (P) şi de susţinere (S):

dintre rân- rândurilor P S P S P S P S P S P S
duri (m) (m/ha) 1 + 2 2 + 2 1 + 3 2 + 3 1 + 4 2 + 4
1,5 6667 970 1290 1230 1550 1480 1800
1,6 6250 910 1210 1150 1450 1390 1690
1,8 5556 800 1070 1020 1280 1230 1500
2,0 5000 720 960 910 1150 1110 1350
2,2 4546 650 870 830 1050 1000 1220
2,5 4000 580 770 730 930 890 1080
3,0 3334 480 640 610 770 740 900
3,6 2778 400 530 500 640 610 750

1. Precizaţi utilitatea ancorelor şi a contraforţelor.
2. Câte categorii de stâlpi întâlnim la spalierul monoplan cu sârme duble?
9.4. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL AL TREILEA

DE LA PLANTARE
Lucrările aplicate în anul al III-lea sunt asemănătoare cu cele executate în anul

precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate cu intervenţii în verde necesare
realizării tipului de tăiere stabilit şi pregătirii butucilor pentru intrarea pe rod.
Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea
de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor
(lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.
Pentru formarea butucilor cu conducere joasă se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi
şi 2 cepi a 2-3 ochi (fig. 9.17 b); la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8
ochi şi un cep.
Pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina, eventual şi cordoanele:
 se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior şi se taie la
circa 10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru proiectarea (formarea)
tulpinii:
250
o pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc) ochii cu excepţia a
3-4 din vârf (fig. 9.18);
o de cele mai multe ori lăstarii de prisos se elimină prin plivit, după
pornirea în vegetaţie, când au 5-10 cm lungime;
 dacă coarda de la proiectarea tulpinii are peste 8 mm diametru, este condusă
pe sârma portantă până la butucul alăturat sau până la limita grosimii de 8 mm,
unde se taie, formându-se şi un CORDON (unilateral);
 coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau de tutori.
Fig. 9.17. Tăierea din anul al III-lea la Fig. 9.18. Tăierea din anul al III-lea, de
conducerea joasă (tăiere Guyot) formare a tulpinii semiînalte
a) înainte de tăiere;
b) după tăiere
Se pune în continuare accent pe lucrările ce contribuie la fortificarea butucilor în

vederea pregătirii lor pentru intrarea pe rod.
Lucrări pentru  fertilizarea organică şi chimică;

fortificarea butucilor:  completarea golurilor existente;
 aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a solului;
 efectuarea copcitului;
 dirijarea şi legarea lăstarilor;
 menţinerea frunzişului într-o perfectă stare de sănătate
prin aplicarea preventivă a tratamentelor de
combatere;
 asigurarea protejării viţelor peste iarnă prin muşuroire
în zona neprotejată şi prin îngroparea coardelor în
zona de cultură protejată.
251
1. Ce elemente se păstrează la tăierea de formare din primăvara anului II, pentru
formarea butucilor cu conducere joasă? Dar la conducerea semiînaltă şi înaltă?
2. Câte sârme portante se montează când aplicăm tăierea în verigi de rod?
3. Enumeraţi succesiunea de operaţii care se realizează la instalarea spalierului.
4. Precizaţi care sunt materialele necesare instalării sistemului de susţinere.
5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă pe butuc la tăiere în anul

III?
6. Pentru forma semiînaltă şi înaltă ce se lasă pe butuc la tăiereîn anul III?
9.5. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME

ÎN VIILE TINERE
La înfiinţarea viilor, prin stabilirea distanţelor de plantare, se atribuie fiecărei viţe un

spaţiu de nutriţie corespunzător dezvoltării din perioada de maturitate. În primii ani de viaţă
viţele, având o talie mică şi un sistem radicular puţin dezvoltat, ocupă numai parţial acest
spaţiu şi abia după 3-4 ani ajung să valorifice cea mai mare parte din suprafaţa de nutriţie
atribuită.
Pentru folosirea judicioasă a terenului în plantaţiile viticole tinere se recomandă
cultivarea unor specii legumicole intercalate printre rândurile de viţă-de-vie. Aceste culturi
intercalate sunt folosite în scopul obţinerii unor producţii de legume şi pentru ameliorarea
solului. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie respectate
următoarele condiţii:
 plantele să nu concureze viţele în nutriţia minerală şi în asigurarea cu apă;
252
 să nu creeze un microclimat ce favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor;
 să nu stânjenească executarea normală şi la momentul optim a lucrărilor de
întreţinere din plantaţie;
 să nu necesite cheltuieli mari de întreţinere, să se preteze la semănarea
(plantarea) şi întreţinerea cu minimum de cheltuieli, pentru un profit maxim;
 plantele folosite, prin resturile vegetale, să contribuie la ameliorarea solului;
 să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare aplicate viţei-de-vie.
Se recomandă: ► specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care să

elibereze rapid terenul, eliminând concurenţa din perioadele
secetoase de vară:
 ceapa pentru stufat plantată toamna;
 salata;
 spanacul;
 mazărea;
 fasolea de grădină pentru păstăi;
 ridichile de lună;
 usturoiul;
 gulioarele etc.;
► în condiţii de aprovizionare suficientă cu apă sau de irigare,
se pot cultiva şi alte specii:
 ceapa de arpagic;
 usturoiul;
 morcovul;
 pătrunjelul (în benzi de 80-100 cm);
 cartofii timpurii (pe un singur rând, situat la mijlocul
intervalului);
► folosirea de plante care ameliorează însuşirile solului (pe
solurile cu fertilitate scăzută):
 mazărea, a cărei masă vegetativă se încorporează în sol
după recoltarea păstăilor verzi.
Nu se recomandă: ► specii cu perioadă lungă de vegetaţie, cu masă vegetativă
mare (sfeclă, cartofi de toamnă, porumb etc.);
► specii târâtoare (dovleci, pepeni etc), care să concureze viţa-
de-vie.
253
În tabelul 9.6 sunt prezentate densităţile exprimate pentru suprafeţele efectiv cultivate
cu legume în cazul unei suprafeţe de 1 ha vie tânără.
Tabelul 9.6.
Densităţi folosite la culturile intercalate de legume în viile tinere
(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)
Cultura de legume Densitatea (nr. plante/ar)

Tomate de vară 65-70
Varză de vară 55-60
Salată 150-200
Mazăre de grădină 2 450-2 800
Fasole de grădină 900-1 100
Spanac 1 250-1 350
Morcovi 1 450-1 650
Cartofi timpurii 50-55
Perioadele optime de înfiinţare a culturilor intercalate de legume sunt prezentate în

tabelul 9.7.
Tabelul 9.7.
Perioada înfiinţării culturilor intercalate de legume
în viile tinere şi necesarul de sămânţă
(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)
Necesar pentru un ar:

Cultura de legume Perioada înfiinţării Sămânţă Răsaduri
(g/ar) (fire/ar)*
Tomate de vară 20 IV – 10 V 0,3 70-80
Varză de vară 20 IV – 10 V 0,3 60-70
Salată 20 III – 15 IV 0,5 170-220
Mazăre de grădină 01 III – 10 IV 800 -
Fasole de grădină 5 IV – 01 V 600 -
Spanac 01 III – 30 IV 30-40 -
Morcovi 01 – 25 III 10-15 -
Cartofi timpurii 01 – 15 III 2 000-2 500 -
* inclusiv 10% răsaduri pentru înlocuirea golurilor
Pentru reuşita culturilor intercalate, în condiţiile respectării tehnologiei aplicate în

plantaţiile tinere de vii se, impune respectarea următoarelor cerinţe:
 între banda cultivată cu legume şi rândul de viţe să se asigure o distanţă
minimă de 60 cm la plantele cu talie mică (ceapă pentru stufat, usturoi,
254
morcov, pătrunjel) şi de 80 cm la cele cu talie semiînaltă (cartofi timpurii,
varză, tomate);
 semănatul sau plantatul să se realizeze în rânduri drepte sau în benzi, după
recomandările tehnologiilor de cultivare a speciilor respective;
 la administrarea îngrăşămintelor şi a apei de udare să se ţină seama şi de
cerinţele culturilor intercalate.
Pe baza experienţelor dobândite până în prezent se recomandă cultivarea legumelor
în benzi intercalate, din două în două intervale, pentru a da posibilitatea întreţinerii normale
a plantaţiei viticole.

1. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie respectate o serie
de condiţii. Enumeraţi-le.
2. De ce se recomandă cultivarea unor specii legumicole, intercalate printre

rândurile de viţă-de-vie, în primii ani de la plantare?
9.6. REZUMAT
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi
înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv în anii 3-5 din
momentul plantării (lucrări diferite de la un an la altul în funcţie de tipul de plantaţie
proiectat, forma de conducere a butucilor şi sistemul de tăiere aplicat.).
În această perioadă, numită perioada de tinereţe, tehnologia aplicată urmăreşte:
asigurarea unei prinderi corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, asigurarea unor
condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor şi creşterea lăstarilor viţelor nou plantate,
fortificarea lor, protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă, formarea rapidă a
butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.
În cadrul acestei unităţi de învăţare, au fost explicate lucrările ce se efectuează
asupra solului cât şi asupra plantei, şi anume: tăierile de formare care au drept scop
formarea butuclui, înfiinţarea sistemului de susţinere, lucrările şi operaţiile în verde,
tratamentele fitosanitare, iar pentru folosirea eficientă a spaţiului dintre rânduri înfiinţarea
de culturi intercalate de legume
Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea
terenurilor cu vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate,
viticultorul trebuie să intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate
optimă. În acest fel există riscul obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale.
255
Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în acele areale unde solul, clima şi tehnicile
culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, sănătoase în vederea
asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor.
Viticultorul trebuie să asigure cel mai bun echilibru posibil între plante şi mediul
înconjurător, aceasta însemnând menţinerea unui echilibru vegetativ şi de producţie cu
rezultate pozitive asupra calităţii strugurilor şi costurilor de producţie.

1. Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii urmăresc:
 asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea
rădăcinilor;
 creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate;
 fortificarea plantelor tinere;
 protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă;
 formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe
rod.
2. Completarea golurilor, în vederea asigurării densităţii iniţiale de
plantare, devine obligatorie încă din primul an de după plantare şi se
face cu viţe care aparţin aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie
biologică. Scopul acestei lucrări este acela de a obţine plantaţii
încheiate, fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare, capabili să intre
mai devreme în perioada de rodire şi să asigure producţii susţinute
an de an.
3. Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din
altoi, în vederea stimulării dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a
rădăcinilor şi lăstarilor daţi din portaltoi. Tehnica de lucru, pentru
executarea copcitului, este următoarea:
 muşuroaiele se desfac atent, până sub punctul de altoire al viţelor;
 realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul
superior al portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori;
 se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară
a portaltoiului, ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine
ascuţit;
 muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar
după cel de al doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza
maturarea cordiţelor.
4. Viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în special mană şi făinare) şi
256
dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de
mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare). Pentru prevenirea
atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul
perioadelor ploioase, sau mai rar, în cele secetoase, începând din
momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate
a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august.
5. Muşuroitul la viţa-de-vie se realizează toamna, după intrarea
plantelor în repaus şi constă în protejarea cu pământ a punctului de
altoire. Scopul lucrării este acela de a proteja punctul de altoire faţă
de temperaturile scăzute din timpul iernii.

1. Ancorele şi contraforţele sunt elemente componente ale sistemului
de susţinere şi au rolul de a menţine în poziţie verticală stâlpii
fruntaşi şi de a le conferi stabilitate, respectiv susţinerea întregului
rând de viţe.
2. La spalierul monoplan cu sârme duble întâlnim două categorii de
stâlpi: stâlpii fruntaşi de la capetele rândului şi stâlpii mijlocaşi
plasaţi în interiorul rândului, care susţin între 6 şi 8 viţe. Dacă
fruntaşii sunt susţinuţi cu ajutorul contraforţelor, atunci în afara
stâlpilor fruntaşi şi a celor mijlocaşi avem pentru fiecare rând şi câte
două contraforţe.

1. Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă, începând cu anul al
doilea de la plantare, se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-3 ochi
fiecare, sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a
format decât o singură coardă. În cazul conducerii butucilor în
forme semiînalte şi înalte, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se
leagă în poziţie verticală, restul creşterilor eliminându-se. Dacă
viţele au creştere slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.
2. Când aplicăm tăierea în verigi de rod se vor amplasa pe sistemul
de susţinere două sârme portante, pentru conducerea cât mai
echilibrată a coardelor din cadrul verigilor de rod .
3. Operaţiile care se realizează la instalarea spalierului sunt:
 pichetatul;
 executarea gropilor;
 transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi;
 fixarea ancorelor;
257
 fixarea bridelor pe stâlpi;
 fixarea şi întinderea sârmelor.
4. Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele:
 stâlpi (bulumaci) din beton de 2,4 m lungime, din lemn sau metal;
 sârmă galvanizată cu diametrul cuprins între 2,2 şi 3,0 mm;
 bride (coliere) din sârmă sau scoabe;
 ancore sau contraforţe;
 întinzătoare.
5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă, în anu al III-lea de
la plantare, se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi şi 2 cepi a 2-3 ochi;
la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8 ochi şi
un cep.
6. Pentru forma semiînaltă şi înaltă, în anul al III-lea se proiectează
tulpina, eventual şi un cordon.
 se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior
şi se taie la circa 10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru
proiectarea (formarea) tulpinii;
 dacă coarda de la proiecatrea tulpinii are peste 8 mm
diametru, este condusă pe sârma portantă până la butucul
alăturat, sau până la limita grosimii de 8 mm, unde se taie,
formându-se şi un CORDON (unilateral);
 coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau
de tutori.

1. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie
respectate următoarele condiţii:
 plantele să nu concureze viţele în nutriţia minerală şi în
asigurarea cu apă;
 să nu creeze un microclimat favorabil bolilor şi dăunătorilor;
 să nu stânjenească executarea normală şi la momentul optim a
lucrărilor de întreţinere din plantaţie;
 să nu necesite cheltuieli mari de întreţinere;
 să contribuie, prin resturile vegetale, la ameliorarea solului;
 să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare aplicate viţei.
2. Pentru folosirea judicioasă a terenului în plantaţiile tinere se
recomandă cultivarea unor specii legumicole intercalate printre
rândurile de viţă. Aceste culturi intercalate sunt folosite în scopul
obţinerii unor producţii de legume şi pentru ameliorarea solului.
258
INSTRUCŢIUNI
1. Care sunt lucrările ce se efectuează asupra solului, în plantaţiile
tinere de vii?
2. Prezentaţi lucrarea de completare a golurilor şi precizaţi importanţa
acesteia.
3. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.
4. Precizaţi avantajele folosirii spalierului ca mijloc de susţinere a
viţei-de-vie.
5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă la tăiere în
anul al III-lea de la plantare?
6. Descrieţi cum se proiectează tulpina, şi eventual cordoanele pentru
forma semiînaltă şi înaltă a viţelor.
7. Ce măsuri se vor lua în vederea fortificării butucilor?
8. Care sunt etapele obligatorii de urmat pentru montarea spalierului în
plantaţii?
9. Precizaţi care sunt speciile de legume ce se pot cultiva între
rândurile de viţă-de-vie şi ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru
cultura intercalată.

1) Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres,
Bucureşti.
2) Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed.
Academiei Române, Bucureşti.
4) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.
Solnes, Timişoara.
259
LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE APLICATE ÎN

PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD
CUPRINS
10.2 Tăierea viţei-de-vie 261
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor 262
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor 263
10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere 263
practicate în viticultură
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat 268
10.2.5. Tăierile de formare 271
10.2.6. Tăierile de rodire 288
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie 300
10.2.8. Tăierea de regenerare 301
10.2.9. Tăierile speciale 304
10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere 308
10.2.11. Unelte folosite la tăiere 312
10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere 314
10.3 Copcitul 315
10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316
10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319
10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330
10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332
10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337
10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344
10.10 Irigarea viilor 346
10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie 347
10.11.1. Combaterea chimică 348
10.11.2. Combaterea integrată 355
10.11.3. Combaterea biologică 355
10.12 Recoltarea strugurilor 357
10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă 357
10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin 360
10.13 Rezumat 362
260
 realizaţi tăierile de formare, de rodire şi de regenerare;

 dirijaţi coardele de rod, să palisaţi semitulpina şi cordoanele
 aplicaţi lucrările şi operaţiile în verde specifice viţei-de-vie;
 cunoaşteţi metodele de întreţinere a solului în plantaţiile viticole;
 efectuaţi fertilizarea şi irigarea viilor;
 combateţi bolile şi dăunătorii viţei-de-vie;
 vă însuşiţi tehnica recoltării strugurilor (inclusiv stabilirea
momentului recoltării).
În viile intrate pe rod se aplică o serie de lucrări specifice, care urmăresc obţinerea
producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale
pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori (prelungirea perioadei
de rodire, un timp cât mai îndelungat), prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea
longevităţii butucilor, menţinerea densităţii plantaţiei.
În acest scop, anual se aplică un ansamblu de măsuri şi procedee şi anume:
 lucrări asupra plantei: tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe mijlocul de susţinere,
copcitul, lucrări şi operaţii în verde, tratamente pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor, culesul strugurilor, protejarea peste iarnă etc.;
 lucrări asupra solului: mobilizarea superficială, fertilizarea, irigarea (la nevoie),
erbicidarea, întreţinerea lucrărilor de investiţii, de prevenire şi combatere a eroziunii
solului;
 lucrări de revizuire a mijloacelor de susţinere, repararea şi refacerea lor dacă este
cazul.
Aceste lucrări agrofitotehnice se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile
biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta
plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură ale viţei-de-vie.
10.2. TĂIEREA VIŢEI-DE-VIE

Tăierile datează de mai bine de 8-10 mii de ani î.e.n., odată cu intrarea în cultură a
viţei-de-vie, sau la scurt timp după această perioadă. Printre primele popoare care au aplicat
tăieri, au fost: cele arabice, caldeenii, vechi egipteni, babilonienii (după Pop Nastasia,
2010).
261
Ulterior, grecii, care cultivau viţa-de-vie sub formă de tufă joasă, au perfecţionat
tăierile şi au contribuit la extinderea culturii joase, cu densităţi ridicate de plantare.
Spre deosebire de greci, în peninsula italică etruscii şi romanii conduceau viţa-de-vie
pe tulpini înalte, sub formă de cordoane (Fregoni M.,1987). Cultura viţei-de-vie sub formă
de cordoane lungi („halângi”), apropiată de starea ei naturală de liană, a fost practicată şi de
strămoşii noştri geto-daci (Teodorescu I.C.,1966).
Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de
repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80-85 %);
elementelor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul
reglării proceselor de creştere şi fructificare.
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor
Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-vie este o liană,
deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa
acesteia de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma
struguri de dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi
acru), iar masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.
OBIECTIVELE  realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la

TĂIERILOR
plantare;
 menţinerea producţiei la un nivel constant, conservarea
potenţialului de producţie şi eliminarea posibilităţilor de apariţie
a alternanţei de rodire;
 asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de
struguri din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului
următor, cu asigurarea longevităţii butucilor;
 păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de
fructificare;
 obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,
uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un
conţinut mai mic în aciditate.
Prin tăierile aplicate an de an se reduce durata de viaţă a
butucilor, mai ales atunci când sunt incorect practicate.
262
Altfel spus, scopul tăierilor este acela de a menţine un raport optim (echilibru) între
creştere şi fructificare, în vederea obţinerii de recolte superioare cantitativ şi calitativ,
precum şi uşurarea executării altor lucrări de îngrijire.
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor
Aplicarea tăierilor de rodire se bazează pe o serie de principii teoretice care rezultă
din particularităţile biologice ale viţei-de-vie şi anume:
 în condiţii similare de soi, climă, sol şi agrotehnică, prin tăierea aplicată uniform,
butucii vor reacţiona la fel în privinţa creşterii, fertilităţii şi productivităţii, deci
reacţia de răspuns a viţei-de-vie la aplicarea tăierii în uscat se manifestă sub forma
unui paralelism atât sub raportul creşterii cât şi al fructificării;
 legea fructificării: viţa-de-vie rodeşte, în general, pe lemn de un an, crescut pe lemn
de doi ani. Astfel, la tăiere vor fi rezervate pentru rod coarde, cordiţe sau cepi,
provenite din elemente anuale, crescute pe lemn de doi ani.
Excepţie fac hibrizii direct producători, la care coardele de un an rodesc
indiferent dacă sunt formate pe lemn de doi ani sau mai bătrân.
 mugurii cei mai fertili se află pe cordele de un an, cu lungimea de minimum 1,2-1,5
m şi grosimea de 7-12 mm, situate pe lemn de doi ani, ceea ce înseamnă că
fructificarea viţei-de-vie depinde de dimensiunile coardelor. De aceea, la executarea
tăierii în uscat vor fi preferate ca elemente de rod, cele provenite din coardele de
dimensiuni normale;
 mugurii viabili de pe cordele anuale care nu au pornit în vegetaţie se transformă în
muguri latenţi;
 distribuţia mugurilor purtători de rod pe lungimea coardelor are loc după legea
perioadei maxime, în sensul că există întotdeauna o zonă a coardei cu frecvenţă mai
mare a mugurilor roditori:
la soiurile de vigoare slabă şi mijlocie, frecvenţa mare a mugurilor fertili
începe chiar de la baza coardelor;
la soiurile viguroase, frecvenţa este mai mare spre mijlocul coardelor.
De aceea, la tăiere se urmăreşte să se păstreze pe butuc porţiunile de coarde cu
fertilitate maximă.
10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere practicate
în viticultură
Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase pe butuc în urma
aplicării tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod) şi prin numărul şi lungimea acestora,
indiferent că sunt de înlocuire sau de rodire. În funcţie de aceste elemente, toate tăierile
practicate în viticultură pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt
 se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de
rod de 2-3 ochi lungime;
263
 coardele de rod existente pe butuc se taie în cepi, al căror număr este cuprins
între 6-8 şi 12-14 sau chiar mai mult;
 cepii de rod au şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor;
 se poate practica în special la soiurile care diferenţiază bine primii 3 ochi de la
baza coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian,
Aligoté, Chasselas doré etc);
 s-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Valea
lui Mihai etc.
AVANTAJE  este simplu şi uşor de executat;

 permite o densitate mare de plante la hectar;
 vigoarea de ansamblu a butucului este mai slabă;
 menţinerea mai uşoară a echilibrului dintre creştere şi
fructificare;
 reduce degarnisirea butucilor, prin menţinerea
scaunului şi a braţelor aproape de sol;
 înlesneşte mecanizarea lucrărilor, inclusiv a tăierilor;
 determină maturarea mai uniformă a strugurilor şi
acumularea zahărului;
 stimulează pornirea unui număr mai mare de ochi faţă
de totalul celor rezervaţi pe butuc;
 avantajează economia de material (tutori, material de
legat etc.).
DEZAVANTAJE  imprimă o longevitate mai mică;
 micşorează vigoarea;
 nu valorifică întregul potenţial vegetativ al butucului;
 elementele de schelet sunt expuse brumelor şi
îngheţurilor târzii de primăvară, fiind aproape de sol;
 sunt favorizate bolile, datorită ventilaţiei defectuoase de
la baza butucului;
 se depreciază calitatea recoltei, deoarece strugurii ajung
pe sol, se murdăresc, putrezesc.
Sistemul de tăiere lung

 se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod, respectiv coarde de
rod, în număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi);
 lungimea coardelor diferă în funcţie de vigoarea butucilor, a soiurilor şi starea
lor de sănătate;
264
 se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele conduse în forme
semiînalte şi înalte;
 sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în
unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania.
 pe butuc sunt reţinute 20-30% din formaţiunile

AVANTAJE lemnoase roditoare, folosindu-se mai bine capacitatea
de fructificare a viţelor;
 vigoarea de ansamblu a butucului este mare;
 creşte longevitatea butucilor;
 distribuţia favorabilă a lăstarilor în spaţiu, respectiv
activitatea fotosintetică este mai bună;
 producţii mari de struguri, datorită încărcăturilor sporite
de ochi pe butuc.
 determină o degarnisire rapidă a butucului;
DEZAVANTAJE  îngreunează executarea lucrărilor;
 favorizează pornirea unui număr redus de muguri;
 maturarea neuniformă a strugurilor;
 necesită un volum mare de forţă de muncă.
Sistemul de tăiere mixt

 foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintr-o coardă de 8-
14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi:
coarda de rod (sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie
pentru anul în curs;
cepul de înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul
următor, şi are întotdeauna poziţie inferioară, pentru a menţine
rodul la un anumit nivel;
 permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci şi menţinerea
elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon;
 se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la
conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu), cât şi la cea pe semitulpină
(cordon Cazenave, Guyot pe semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz
Moser) etc.
 Sistemul de tăiere mixt a înregistrat în timp cele mai bune
DE REŢINUT rezultate, fiind generalizat în aproape toate podgoriile şi
centrele viticole din ţara noastră.
 A fost elaborate în Franţa, de dr. Guyot J., fiind
recomandat să se utilizeze la toate soiurile, în diverse
condiţii pedoclimatice, pentru toate formele de conducere.
265
Formele de conducere
Prin forma de conducere a butucilor se înţelege înălţimea la care sunt amplasate
elementele de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. Fiecare dintre cele
3 sisteme de tăiere poate fi practicat pe diferite forme de conducere.
În prezent, în viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme de conducere: joasă,
semiînaltă şi înaltă.
Conducerea joasă (clasică)
 a fost mult folosită în trecut, azi din ce în ce mai puţin, ca urmare a consumului mare
de forţă de muncă, a gradului redus de mecanizare;
 elementele de producţie se găsesc amplasate pe lemnul multianual la cel mult 10-30
cm de nivelul solului (braţe multianuale care susţin coardele de doi ani şi pe cele
anuale);
 viţele conduse sub această formă au o perioadă mai scurtă de rodire maximă,
comparativ cu viţele conduse în forme semînalte şi înalte;
 pe forma de conducere joasă se practică sistemul de tăiere scurt (tip Teremia),
sistemul mixt (tip Guyot multiplu) în condiţii de protejare peste iarnă prin îngropare.
Avantaje: favorizează maturarea mai timpurie a strugurilor, acumularea
unei cantităţi mai mari de zaharuri, în comparaţie cu celelalte forme de
conducere.
Conducerea semiînaltă
 conducerea semiînaltă s-a răspândit mult în ultimii ani în ţara noastră, îndeosebi în
zonele unde se pretează cultura neprotejată peste iarnă;
 elementele de producţie se formează pe tulpini de 60-80 cm înălţime de la nivelul
solului;
 pe această formă de conducere se practică sistemele de tăiere scurt şi mixt,
elementele de producţie şi de înlocuire fiind amplasate fie în capătul tulpinii, fie pe
cordoanele formate într-o singură parte (unilateral) sau în ambele părţi ale tulpinii
(bilateral);
 creează condiţii optime pentru mecanizarea unor lucrări, erbicidare, determinând
creşterea productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde;
 este recomandată pentru soiurile de vigoare mijlocie, cultivate în zona colinară, în
areale unde se înregistrează rar temperaturi nocive pentru viţa-de-vie.
Faţă de conducerea joasă, maturarea strugurilor este întârziată cu câteva
zile, iar la aceeaşi dată, concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb
creşte fertilitatea şi producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.
Conducerea înaltă
 se practică în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată, iar elementele de
producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără cordoane;
266
 plantele, pentru a nu se umbri, au nevoie de distanţe mari între rânduri: 2,50-3,00 m
şi chiar 3,60 cm;
 necesită folosirea unor soiuri viguroase, amplasarea plantaţiilor pe soluri cu un grad
mai ridicat de fertilitate, irigarea în zonele deficitare din punct de vedere al
umidităţii;
 avantajele acestei forme de conducere:
o diminuarea pericolului de îngheţ;
o extinderea mecanizării;
o economisirea de materiale (ex. viţe);
o creşterea productivităţii muncii;
o reducerea atacurilor de boli şi dăunători;
o sporirea fertilităţii şi a producţiei etc.
În comparaţie cu forma de conducere joasă, maturarea strugurilor poate fi
întârziată cu până la 8-10 zile, acumularea de zaharuri fiind mai redusă.
Conducerea pe tulpini înalte se practică numai în arealele de cultură
neprotejată a viţei-de-vie, aplicând toate sistemele de tăiere.
Tipurile de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de conducere
a butucului şi dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere.
Tipul de tăiere este desemnat printr-un nume propriu (dr. Guyot, Cazenave, Lenz
Moser), printr-o denumire geografică (de Odobeşti, de Teremia) sau printr-o expresie
metaforică (tăierea în vas).
Principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara noastră sunt:
● tăierea tip Teremia, caracterizată prin prezenţa cepilor de rod (6-8) pe formă joasă,
cu timpul formându-se o îngroşare exagerată a scaunului butucului;
● tăierea în verigi de rod:
 Guyot multiplu, prezentă pe butucul condus în formă joasă; verigile de rod pot
fi în număr de 2 (Guyot dublu) sau 3-4 (Guyot multiplu); coardele rămase
după tăiere se dirijează pe prima sârmă a spalierului, de cele mai multe ori în
semicerc;
 Guyot pe semitulpină, tăiere la care verigile de rod, în număr de 3-4, se lasă pe
o tulpină de 60-80 cm înălţime, coardele de rod fiind legate pe primul rând de
sârme (dublu) al spalierului, de obicei în semicerc;
 Guyot cu braţe înălţate cu înlocuire periodică, la care se formează două braţe
de 60-70 cm lungime, cu câte două verigi de rod în vârful lor şi câte 2 cepi de
siguranţă la baza celor două braţe. În acest caz, se protejează peste iarnă, prin
acoperire cu pământ, coardele pornite din cepii de la baza butucului;
 Guyot pe tulpină, tăiere tot în verigi de rod, cu tulpina înaltă de 1,00-1,20 m;
267
● cordonul Cazenave, uni sau bilateral, având ca elemente de producţie cordiţele de
rod (4-6 ochi lungime), amplasate pe cordonul format pe o tulpină de 60-80 cm înălţime
(cordon semiînalt) la distanţe de 20-25 cm una de alta;
● cordonul Speronat, cu cepi de rod amplasaţi pe cordoane uni sau bilaterale, la circa
15 cm unul de altul, formate pe tulpini de 60-80 cm;
● cordonul Lenz Moser, uni sau bilateral, cu aceleaşi elemente de rod (cordiţe) ca şi
cordonul Cazenave, cu deosebirea că tulpina este de 1,00-1,20 m înălţime;
● cordonul Sylvoz se practică pe suprafeţe mici din cauza dificultăţii de menţinere a
formei respective. Este un tip de tăiere asemănător cu tipurile Cazenave şi Lenz Moser, de
care se deosebeşte prin elemente lungi de rod care se palisează vertical descendent.
În jurul caselor, în curţi, butucii pot fi tăiaţi şi conduşi în diferite forme artistice
(bolţi, semibolţi, palmete, pergole, chioşcuri, umbrare etc).
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat
Tăierile în uscat aplicate viţei-de-vie se pot clasifica după scopul urmărit, după modul
de execuţie şi după momentul de aplicare.
I După scopul urmărit deosebim următoarele categorii de tăieri:
 tăieri de formare;
 tăieri de rodire sau de fructificare;
 tăieri de regenerare.
Tăierile de formare se aplică în primii 3-5 ani după plantarea viţei-de-vie şi au ca
scop formarea părţii supraterestre a butucului, conform tipului de tăiere stabilit; se formează
scheletul butucului, pe care, prin tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde,
cordiţe sau cepi de rod).
Durata tăierilor de formare este de 3 ani pentru tipurile de tăiere care se încadrează la
conducerea joasă a butucilor şi de 4-5 ani, pentru cele care fac parte din conducerea
semiînaltă şi înaltă.
Tăierile de rodire sunt cele mai importante lucrări efectuate asupra viţei-de-vie. Ele
se aplică în fiecare an, de la încheierea tăierii de formare, pe o perioadă lungă de timp (circa
25-35 de ani), până în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucii intrând în
declin.
Prin aceste tăieri se urmăreşte:
 menţinerea, în fiecare an, a anumitor raporturi între procesele de creştere şi
fructificare;
 dimensionarea producţiei de struguri la butuc;
 asigurarea rodirii susţinute a butucilor, eliminându-se alternanţa de rodire;
 evitarea degarnisirii cordoanelor, prin înlocuirea lemnului vechi care a rodit, cu
lemn nou, roditor;
 menţinerea capacităţii de regenerare a butucului prin îndepărtarea lemnului
îmbătrânit şi a celui uscat;
268
 menţinerea organelor lemnoase ale butucului cât mai aproape de sol, la forma
joasă de conducere, pentru a putea fi protejate peste iarnă, prin acoperire cu
pământ.
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur,
în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze (condiţii pedoclimatice nefavorabile,
deficienţe tehnologice), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte
mult. Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de câţiva ani (5-
7), a potenţialului de creştere şi fructificare.
II După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în:
 tăieri manuale;
 tăieri semimecanizate;
 tăieri mecanizate.
Tăierile manuale sunt tăieri obişnuite, cele mai practicate, care se execută cu
foarfeca, de către persoane calificate. În această grupă se încadrează în mod obligatoriu,
tăierile de formare, tăierile de regenerare şi cele speciale, care nu pot fi executate altfel. În
majoritatea cazurilor, tot manual se execută şi tăierile de rodire, cu toate că din punct de
vedere tehnologic acestea se pot executa semimecanizat sau chiar mecanizat.
Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor pneumatice (fig. 10.1),
care sunt racordate prin intermediul tuburilor de cauciuc la un compresor de aer, ce este
deplasat pe aleile dintre parcele. Foarfecele sunt manevrate de muncitori care în momentul
secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată mecanizat.
În acest caz, productivitatea muncii creşte cu 20-30 %, iar efortul fizic depus de către
tăietori este redus.
În acelaşi scop pot fi folosite şi foarfeci electrice, alimentate de o baterie portabilă,
având o autonomie de 8-9 ore (fig. 10.2).
Tăierile mecanizate se pot aplica în plantaţiile cu butuci conduşi pe tulpini înalte şi
semiînalte (în special tăierile de rodire).
Se folosesc diferite dispozitive de tăiere acţionate mecanic de la priza de forţă a
tractorului: discuri tăietoare care secţionează coardele prin rotire sau lame tăietoare tip
cositoare, care secţionează coardele prin deplasarea organelor active.
Se reglează înălţimea de acţionare a discurilor sau lamelor tăietoare, unghiul faţă de
rândul de viţe, în funcţie de tipul de tăiere care se aplică în plantaţii.
Tăierile mecanizate se împart în două categorii: neselective şi selective.
Tăierile neselective sunt de tipul „gard viu” care se aplică în acelaşi mod la toţi
butucii din plantaţie şi pot fi:
 cu dimensiuni fixe de tăiere;
 cu dimensiuni aleatorii, date de organele maşinilor de tăiat;
 cu dimensiuni alternante, de la un butuc la altul;
 cu dimensiuni programate, adoptate pentru fiecare soi, în fiecare an.
269
Fig. 10.1. Foarfeci pneumatice Fig. 10.2. Foarfecă electrică
Tăierile mecanizate selective se execută ţinându-se seama de sistemele de tăiere şi de

formele de conducere ale butucilor din plantaţii:
 tăieri în ras, la un ochi;
 tăieri în cepi scurţi de 2 ochi;
 tăieri în cordiţe de 3-4 ochi;
 tăieri în cordiţe de 5 ochi;
 tăieri lungi, fără cercuirea coardelor;
 tăieri crenelate, alternante de la un butuc la altul (în ras, în cepi, în cordiţe).
Tăierea mecanizată la viţa-de-vie se extinde, ca o necesitate dictată de lipsa forţei de
muncă şi reducerea cheltuielilor de producţie. După 2-3 ani de tăiere mecanizată este
necesar să se intervină printr-o tăiere manuală, prin care butucii se curăţă de lemnul uscat
acumulat; se înlătură formaţiunile lemnoase multianuale inutile; se echilibrează volumul de
masă lemnoasă care s-a format între timp pe butuc (tăiere de corecţie).
III După momentul de aplicare. În funcţie de sezonul când se aplică, tăierile în
uscat se clasifică în:
 tăieri de toamnă;
 tăieri de iarnă;
 tăieri de primăvară.
Tăierea în uscat se poate aplica în tot timpul perioadei de repaus relativ, de la căderea
frunzelor şi până la dezmugurit.
Tăierea de toamnă (de uşurare) se aplică numai în cazul plantaţiilor protejate în
timpul iernii prin îngropare. Este o tăiere provizorie şi constă în eliminarea a circa 50 % din
creşterile anuale, pentru a uşura lucrarea de protejare în timpul iernii prin îngropatul total
sau parţial.
270
Tăierea de iarnă este efectuată în arealele de cultură neprotejată sau semiprotejată a
viţei-de-vie în timpul iernii, în intervalul decembrie-februarie. Prin aplicarea tăierilor de
iarnă se uşurează vârful lucrărilor din primăvară, permiţând folosirea raţională a forţei de
muncă mai puţin solicitată în timpul iernii.
Tăierea de primăvară se execută la sfârşitul perioadei de repaus, până în preajma
dezmuguritului. Cu cât se execută mai târziu, cu atât pornirea în vegetaţie este mai mult
frânată.
În arealele cu o frecvenţă mai mare a brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară se
execută tăierea după pornirea în vegetaţie a mugurilor din partea superioară a butucului
(tăierea târzie de primăvară). În situaţia unor pierderi de ochi prin îngheţ de peste 75 %,
tăiatul în uscat se execută în două etape:
 înainte de dezmugurit, prin scurtarea tuturor coardelor la 1,5 m;
 după pornirea în vegetaţie, când pot fi observaţi cu uşurinţă lăstarii cu rod, şi se poate
aplica:
o o rărire a coardelor;
o o rescurtare a coardelor;
o plivitul lăstarilor de prisos, urmărind asigurarea unei încărcături de
inflorescenţe, care să asigure o anumită recoltă.

1. Enumeraţi obiectivele tăierilor.
2. Care sunt sistemele de tăiere folosite în ţara noastră? Descrieţi unul la alegere.
3. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele întâlnite la forma de conducere semiînaltă.
4. Clasificaţi tăierile la viţa-de-vie după scopul urmărit.
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
10.2.5. Tăierile de formare

În continuare, urmează prezentarea modulului de realizare a principalelor tipuri de
tăiere practicate în ţara noastră, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor în
plantaţii. În practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau
întârziată cu 1 sau chiar 2 ani.
Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie
viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate
271
corespunzător şi cu o lungime sufucientă (după Dobrei A., Rotaru Liliana, Mustea M.,
2005).
Elementele de schelet (tulpina, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept,
fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi pentru a nu favoriza
deteriorarea butucilor de către maşinile şi utilajele agricole.
Alte caracteristici specifice tăierilor de formare:
 se aplică în primii 2-3 ani de la plantare, pentru formele joase de conducere,
sau în primii 5-6 ani de la plantare pentru formele semiînalte şi înalte de
conducere;
 la tipurile de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu
1-2 ani, prin formarea „în verde” a butucilor (plivitul lăstarilor, ciupitul şi
cârnitul acestora);
 în primul an, tăierea este reprezentată de fasonarea viţelor înainte de plantare
(1 cep de 3-4 ochi);
 se consideră încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod,
specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au
ocupat întregul spaţiu alocat prin plantare.

1. Clasificaţi tăierile la viţa-de-vie după modul de execuţie.
2. Enumeraţi tipurile de tăiere cel mai des folosite în România.
3. Care sunt dimensiunile optime ale unei coarde de un an?
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
Tăierea de formare tip Teremia (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere

scurt). Este specifică podgoriei Teremia din Banat şi se pretează la soiurile cu vigoare mică
şi mijlocie (Creaţă, Majarcă, Steinschiller roz), care au ochii fertili către baza coardei.
Această tăiere se practică în plantaţii cu distanţe mici de plantare (1,0/1,0 m), cu un
număr mare de butuci la hectar (10 000), iar producţia se realizează pe elemente de rod
scurte, cepi de rod, forma de conducere a tulpinii fiind joasă (fig. 10.3).
272
Fig.10.3. Tăierea de formare (A) şi de fructificare (B)
la tipul de Teremia: a-înainte de tăiere; b-după tăiere
Anul I  fasonare la plantare (1 cep de 3-4 ochi), plantare şi muşuroire;

 în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se
palisează de pichet, tăierea de formare începând, practic, din
anul II;
Anul II  din coardele crescute pe butuc, care au pornit din ochii de la
primăvara baza cordiţei fasonate, se formează doi cepi a câte 2-3 ochi
fiecare, orientaţi către rând;
 cepii se palisează de tutore pentru ca lăstarii ce vor creşte să
fie orientaţi către suportul de susţinere – tutore;
 celelalte coarde (dacă mai există) se elimină;
 pe fiecare cep lăsat la tăiere (plasat pe lemn de doi ani), se pot
vara → toamna forma doi lăstari normali dezvoltaţi care se palisează de tutore;
 până în toamnă, în mod normal, pe plantă se formează 4 lăstari
ce se vor transforma în coarde, iar din lemnul multianual (de 3
ani) pot creşte 1-2 lăstari lacomi, rezultând şi 1-2 coarde
lacome;
Anul III  coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi
primăvara de rod de 2-3 ochi, cu rezervarea pe butuc a patru cepi de
rod, uneori trei (la viţele cu vigoare slabă) sau cinci (la viţele
viguroase);
 una dintre coardele formate pe lemnul multianual, de cel puţin
8 mm grosime, se taie la 2 ochi lungime, rezultând un cep de
273
rezervă;
 la butucii cu creşteri slabe, tăierea de formare se prelungeşte
cu încă un an;
Anul III  lăstarii crescuţi din ochii de pe cepi sunt, în general, fertili,
vara → toamna putându-se obţine în acest an circa 20-40 % din producţia
normală de struguri;
Anul IV  tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi
de rod de 2-3 ochi;
 cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului,
pentru a evita tendinţa de înălţare a acestuia de la nivelul
solului;
 anual din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul
multianual, se formează 2-3 cepi de rezervă neroditori de 1-2
ochi, care frânează tendinţa de degarnisire a butucului, iar în
anul următor înlocuiesc cepii care au rodit;
 în acest an producţia obţinută este de 100% .
Tăierea de formare Guyot multiplu (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere

mixt).
La aceast tip de tăiere sunt prezente, pe butucul condus în formă joasă, verigile de
rod, în număr de 3-4, alcătuite fiecare din coarde de rod, cu lungimea de 8-14 ochi şi cepi de
înlocuire, de 2 ochi; după tăiere, coardele rămase se dirijează pe primele sârme ale
spalierului, în formă de semicerc (fig. 10.4).
În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile ecopedoclimatice şi tehnologia aplicată
numărul verigilor de rod se poate mări până la 4, în anul IV (fig. 10.5) ,ultimul an când se
mai aplică tăieri de formare, după care încep tăierile de rodire.
Fig.10.4. Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot dublu

(conducere joasă, dirijare în semicerc a coardelor)
274
Fig.10.5. Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot multiplu
Anul I  fasonare la plantare (1 cep de 3-4 ochi), plantare şi muşuroire;

 în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se
palisează de pichet (tutore), tăierea de formare începând,
practic, din anul II;
Anul II  din coardele formate pe butuc, se aleg două, plasate mai jos, se
primăvara scurtează la 2 cepi de 2-3 ochi orientaţi către rând şi se
palisează de tutore (vezi fig. 10.5);
 la viţele viguroase se poate forma prima verigă de rod astfel:
un cep (de 2-3 ochi), din coarda cu poziţie inferioară şi o
cordiţă de 5-6 ochi, din coarda cu poziţie superioară;
 la butucii mai puţin viguroşi, cu creşteri slabe, se lasă numai
un cep;
vara → toamna  pe fiecare cep format se opresc doi lăstari normali dezvoltaţi
care se palisează de tutore;
Anul III  pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare
primăvara cep din anul anterior (vezi fig. 10.5);
prima coardă de la bază se scurtează la cep de
înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-10 ochi, în
funcţie de vigoarea butucului;
 dacă în anul anterior s-a format deja o verigă de rod, cele două
verigi se formează astfel:
una pe cepul de înlocuire;
a doua prin folosirea primelor două coarde, formate
la baza cordiţei din anul anterior;
 dacă s-au format coarde lacome (pe scaunul butucului),
275
acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi;
 în acest an se obţine 20-40 % din producţia normală de
struguri;
Anul IV  tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 3-4
verigi de rod, respectiv 3-4 coarde de rod de vigoare normală
(8-12 mm diametru) şi 5-6 cepi de înlocuire;
din coardele crescute la baza cordiţelor se formează câte o
verigă de rod, respectiv coarda cu poziţia cea mai de jos se
taie la cep, iar următoarea, cu poziţie superioară se
scurtează la o lungime de 10-12 ochi;
din coardele crescute pe cepi se realizează altă verigă de
rod, în acelaşi mod;
rezultă pe butuc un total de 3-4 verigi de rod;
 coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele
portante ale sistemului de susţinere;
 în acest an producţia obţinută este de 100% .
Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (forma de conducere semiînaltă,

sistemul de tăiere mixt).
Se caracterizează prin prezenţa verigilor de rod, în număr de 2-4, pe o semitulpină de
60-80 cm înălţime, coardele fiind legate de prima sârmă (sau primul etaj de sârme) al
spalierului (fig. 10.6). Pentru anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul
de tăiere (este vorba de fasonarea la plantare).
Fig.10.6. Tăierea de formare şi de fructificare la Guyot pe semitulpină

(după Mustea M., 2005)
276
Anul II  din coardele formate pe butuc, se lasă o singură cordiţă de 5-6
primăvara ochi, cea mai de jos şi se leagă vertical de tutore;
 când lăstarii formaţi pe cordiţă au lungimea de 8-10 cm, se aleg
vara → toamna 3-4 cu creştere normală, iar ceilalţi se înlătură;
 lăstarii rămaşi se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3
legături;
Anul III  se proiectează tulpina (vezi fig. 10.6):
primăvara se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, şi se scurtează sub nivelul sârmelor portante
(0,7-0,8 m la forma semiînaltă şi 1,0-1,5 m la formele
înalte);
 la baza butucului, în zonele de cultură semiprotejată, se lasă un
cep de siguranţă de 1-2 ochi, începând cu anul III;
vara → toamna  cu excepţia a 3-4 ochi din vârful tulpinii, ceilalţi ochi se
îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”;
 dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de la baza
semitulpinii se plivesc;
Anul IV  în acest an se realizează primele două verigi de rod la capătul
semitulpinii (în stânga şi dreapta butucului):
din primele două coarde situate spre vârful tulpinii, cu
poziţie opusă, se formează câte o coardă de rod de 8-10
ochi;
iar din celelalte două coarde, cu poziţie inferioară, se
formează cepi de înlocuire, prin scurtarea lor la 1-2
ochi;
 la baza semitulpinii se păstrează un cep de siguranţă;
 după tăiere coardele de rod se leagă în poziţie orizontală sau
uşor arcuită, de prima sârmă a spalierului;
 în cursul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi
pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de
tutore;
 în acest an se realizează 30-50 % din producţia normală de
struguri, din cea specifică plantelor mature;
Anul V  în acest an se încheie formarea butucului;
 pe butuc se formează un total de 3-4 verigi de rod, astfel:
două verigi pe cepii de înlocuire de anul trecut;
alte două verigi prin folosirea primelor două coarde
formate la baza coardelor de rod din anul anterior;
 veriga trebuie să aibe cep de 2-3 ochi şi o coardă de 10-12 ochi;
 coardele rezultate pe butuc după tăiere se leagă de prima sârmă
care se recomandă să fie dublă, (când pe butuc se păstrează 3-4
coarde), fixată de o parte şi de alta a spalierului, în formă de
semicerc;
 la baza semitulpinii se păstrează în continuare un cep de
siguranţă.
277
Tăierea de formare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică
(forma de conducere semiînaltă, sistemul de tăiere mixt).
Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte, neprotejate peste iarnă,
se înregistrează, din cauza temperaturilor scăzute (-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de
importante, care afectează substanţial producţia.
Păstrând avantajul conducerii semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste
iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (fig. 10.7). Este o
variantă a tăierii în verigi de rod, pentru zona de cultură semiprotejată, în care temperaturile
negative, dăunătoare viţei-de-vie, survin cu o frecvenţă mai mare în timpul iernii.
La această tăiere se formează două braţe de 60-70 cm lungime, cu câte 1-2 verigi de
rod în vârful lor şi câte doi cepi de siguranţă la baza celor două braţe. Primul etaj de sârme
al spalierului este simplu sau dublu, ca şi la tăierea Guyot pe semitulpină.
Fig. 10.7.
Tăierea de
formare şi de
fructificare la
tipul Guyot
cu braţe
înălţate, cu
înlocuire
periodică
Anul II  din coardele crescute în anul anterior se aleg două şi se

primăvara scurtează la 2-3 ochi, formând doi cepi, orientaţi către rând
(vezi fig. 10.7);
 în cursul vegetaţiei pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari
vara → toamna viguroşi, care se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3
legături;
Anul III  se proiectează braţele înălţate:
primăvara prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep
din anul anterior), la 15-20 cm sub sârma portantă
(dublă, în cazul în care se vor proiecta 3-4 verigi de
rod);
 în apropierea solului, se lasă doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi;
vara → toamna  cu excepţia a 2-3 ochi din vârful braţelor (vezi fig. 10.7),
ceilalţi ochi se îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”;
 dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe
278
braţe se îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârful fiecărui braţ;
 lăstarii formaţi pe cepii de siguranţă de la baza plantei, se
plivesc, lăsându-se numai 2-3, mai viguroşi, şi se palisează de
tutore;
Anul IV  în acest an se pot forma primele două verigi de rod, dacă ne
permite vigoarea coardelor (8-12 mm diametru) şi numărul lor
(două coarde plasate la capătul fiecărui braţ);
 în extremitatea fiecărui braţ se lasă câte o coardă de 8-10 ochi
(în poziţie superioară) şi câte un cep de 2-3 ochi (cu poziţie
inferioară);
 din coardele de la baza butucului se lasă doi cepi de 1-2 ochi,
iar dacă sunt mai multe de două se îndepărtează;
Anul V  în acest an tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 2-4
verigi de rod la extremitatea braţelor, câte 1-2 pe fiecare braţ;
 la baza braţelor se păstrează cepii de siguranţă, coardele ce se
vor forma pe ei se îngroapă peste iarnă.
Tăierea de formare la tipul Guyot pe tulpină (forma de conducere semiînaltă,

sistemul de tăiere mixt).
Este asemănătoare cu cea efectuată la tipul Guyot pe semitulpină; cele 2-4 verigi de
rod se vor forma pe o tulpină de 1 m înălţime.
Pierderile de ochi de iarnă înregistrate în plantaţii, sunt hotărâtoare pentru tehnolog în
vederea stabilirii încărcăturii ce urmează să se lase la tăiere, dar pe baza lor se alege şi
lungimea elementelor lemnoase şi numărul lor.
 în anii cu pierderi de ochi de până la 15-20 % se execută tăieri normale, cu
încărcătura de ochi socotită pentru un butuc, repartizată pe cele 2-4 coarde de rod,
pornite din cepii de înlocuire din anul anterior, care au fost lăsaţi pe cele două braţe.
Coardele se scurtează la 8-12 ochi şi chiar 14 ochi, când se impun, datorită lungimii,
dirijarea şi legarea lor de primul etaj de sârme;
 dacă pierderile de ochi din timpul iernii sunt mai mari (până la 70%), încărcătura
compensată de ochi se repartizează pe mai multe coarde, dar mai scurte, iar dacă este
cazul şi pe copili;
 în situaţia în care au pierit, datorită îngheţului, toţi ochii de pe coarde şi braţe, parţial
sau total, butucul cu cele două braţe se reface din coardele de pe cepii de siguranţă,
care au fost îngropate peste iarnă:
 coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în
poziţie orizontală până la ½ din distanţa dintre butuci;
 ochii, se îndepărtează de pe porţiunea coardei de sub sârmă, după
dezmugurire, în vederea proiectării noilor braţe;
 din celelalte două coarde date din cepii de siguranţă se formează alţi doi
cepi de siguranţă.
279
Următoarele două tipuri de tăiere au ca element component de schelet cordoanele.
Formarea cordoanelor bilaterale are o durată de 5-6 ani. Se recomandă garnisirea
semitulpinii sau tulpinii cu două cordoane (bilaterale), pentru a utiliza potenţialul vegetativ
al plantei la maxim, ele sunt mai scurte decât cele unilaterale, favorizând astfel circulaţia
rapidă a sevei şi reducând degarnisirea.
Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează
formarea elementelor de schelet), diferenţele începând din anul V, când pe plantă se
formează elementele de rod.
După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V,
tăierea de formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.
Formarea cordonului speronat (forma de conducere semiînaltă sau înaltă, sistemul
de tăiere scurt). La această tăiere (fig. 10.8) elementele roditoare sunt cepii de rod care se
formează pe cordoanele uni sau bilaterale. Se preferă formarea butucilor cu două cordoane,
deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se poate face alternativ, cu
realizarea unei părţi din producţie. Acest tip de tăiere poate fi condus sub formă semiînaltă
(07-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).
Fig. 10.8. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul speronat
Anul II  din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură,

primăvara care se scurtează la 4-6 ochi;
 cordiţa rezultată se palisează de tutore;
 acest an este an de fortificare a plantei;
 în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3 lăstari viguroşi, care
vara → toamna se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;
 restul lăstarilor se îndepărtează prin plivit;
Anul III  se proiectează semitulpina, astfel (vezi fig. 10.8):
primăvara se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca
grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă;
dacă grosimea şi lungimea coardei permite, se dirijează
în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează
280
la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând,
proiectându-se totodată şi un cordon;
 începând din acest an, în zonele de cultură semiprotejate, la
baza butucului se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi;
vara → toamna  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se
îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârf;
 dacă s-a format şi un cordon, lăstarii din zona de curbură
(dintre tulpină şi cordon) nu se plivesc, pentru a putea lucra pe
ei în anul următor;
 lăstarii de pe cepul de siguranţă se palisează de turore;
Anul IV  se proiectează cordoanele astfel:
când în anul anterior s-a format numai tulpina,
cordoanele se proiectează simultan din primele două
coarde formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în
sensuri opuse pe sârma portantă, pe direcţia rândului,
scurtându-se fiecare la jumătatea distanţei dintre butuci
pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m între
butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează;
când în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele
formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la
cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă
formată în zona de curbură se proiectează cel de-al
doilea cordon, prin palisarea coardei pe sârma
portantă (în sens opus primului cordon) şi scurtarea
acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând;
 lăstarii de pe cepul de siguranţă se plivesc, lăsându-se numai
unul care se palisează de tutore;
Anul V  se încheie formarea butucilor;
 coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se
scurtează la 1-2 ochi, formând cepi de înlocuire;
 coardele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează
la cepi de rod de 2-3 ochi, tăierea de formare încheindu-se;
 în cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele
formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-
2 ochi.
la butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul al

DE REŢINUT III-lea de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute pentru
proiectarea tulpinii, dacă are pe lungimea necesară formării şi
a cordonului, diametrul de cel puţin 8 mm;
281
în anul următor (al IV-lea de la plantare) se realizează cel de al
doilea cordon, în partea opusă primului, din coarda crescută cu
poziţie superioară pe tulpină, sau, dacă poziţia permite, chiar
din prima coardă de pe cordonul deja proiectat.
Tăierea de formare cordon Cazenave (forma de conducere semiînaltă, sistemul de

tăiere mixt). La încheierea formării acestui tip de tăiere, pe cele două cordoane se găsesc
verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6 ochi şi cepul de înlocuire de 1-2 ochi.
Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea cordonului Cazenave (fig. 10.9) între anii
II-IV sunt identice cu cele ale cordonului speronat.
Fig. 10.9. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul Cazenave
● în anul al II-lea de la plantare, la tăiere se lasă o cordiţă de 5-6 ochi. După pornirea
în vegetaţie, când lăstarii au 8-10 cm, se aleg 3, care se palisează de tutore. Restul lăstarilor
se îndepărtează.
● în anul al III-lea de la plantare se proiectează tulpina semiînaltă, scurtându-se
coarda cea mai de jos, normală ca grosime, sub nivelul primei sârme, sau se realizează şi un
cordon, dacă grosimea coardei depăşeşte 8 mm. După pornirea în vegetaţie se plivesc
lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a 2-3 din vârf.
● în anul al IV-lea, din ultimele două coarde de pe tulpină se formează cele două
cordoane, care se scurtează la ½ din distanţa dintre doi butuci sau la grosimea de cel puţin 8
mm (vezi fig. 10.6). În cazul în care în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele
crescute pe acesta se scurtează în cepi de 2-3 ochi.
Anul V  coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se

scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;
 pe cordonul proiectat în anul III se proiectează primele verigi
282
de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior:
prima coardă de la bază se scurtează la cep de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la
cordiţă de 4-6 ochi;
 în cazul formării simultane a cordoanelor, coardele formate pe
acestea se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;
Anul VI  tăierea de formare se consideră încheiată;
 pe fiecare cordon se formează verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi
cordiţe de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute pe
cepii lăsaţi în anul anterior;
 pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se
lasă alte verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire;
 la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele
formate pe ei toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau
total (prin îngropare).
Tăierea de formare la tipul Lenz Moser. Este asemănătoare tipului Cazenave, cu

deosebirea că tulpina va fi proiectată la 1,0-1,5 m înălţime. Ca şi la formarea cordoanelor
pe semitulpină, şi în cazul cordonului Lenz Moser pot fi formate pe butuc cordoane
unilaterale sau bilaterale. Formarea tulpinii, pe solurile sărace şi pentru soiurile mai puţin
viguroase, poate dura 2 ani, prelungind durata de formare a butucului.
Pentru tipurile de tăiere practicate pe forme înalte sunt recomandate soiuri mai
viguroase şi distanţe de plantare între rânduri, mai mari, de 3,0-3,6 m.
Formarea rapidă a cordoanelor bilaterale. Scurtarea duratei de formare a
cordoanelor bilaterale, de la 5 ani la 3-4 ani se poate realiza în plantaţiile de vii tinere, pe
terenuri cu fertilitate ridicată, unde viţele realizează creşteri vegetative mari.
Proiectarea tulpinii şi a cordonului se realizează cu ajutorul operaţiunilor în verde,
care se execută în perioada de vegetaţie, în anii II şi III de la plantarea viţelor.
În anul al II-lea
● în primăvarea anului al II-lea de la plantare se lasă un cep de 2 ochi;
● când lăstarii de pe cep au ajuns la 15-20 cm lungime se palisează de tutore;
► lăstarul cel mai viguros, cu poziţie centrală, care serveşte la proiectarea
tulpinii se ciupeşte în momentul când a ajuns la nivelul sârmei portante a spalierului;
► ceilalţi lăstari se ciupesc la înălţimea de 25-30 cm, pentru ca să nu
concureze în creştere lăstarul principal;
► ciupitul stimulează apariţia copililor pe lăstari, astfel în vârful lăstarului
principal se lasă 2-3 copili, pentru proiectarea braţelor cordonului; restul copililor se
înlătură;
► când copilii rămaşi au atins lungimea de circa 60 cm, se palisează bilateral
pe sârma portantă a spalierului, totodată se execută şi ciupirea vârfului lor de
creştere, pentru a se stimula formarea copililor de ordinul II.
283
În primăvara anului al III-lea de la plantare, copilii lemnificaţi cu grosimea minimă
de 6-8 mm existenţi pe braţele cordonului se taie în cepi scurţi de 1-2 ochi; copilii
lemnificaţi slab dezvoltaţi şi cei situaţi pe partea inferioară a cordonului se înlătură. La baza
butucului se lasă cepul de siguranţă.
În primăvara anului al IV-lea, cordonul bilateral este deja format, încât la tăiere se
pot lăsa elementele de rod pe care butucul să fructifice (cordiţe de 4-6 ochi), precum şi cele
de înlocuire (cepi de 1-2 ochi).
Pergola raţională este folosită mai ales în Italia la cultura soiurilor de struguri
pentru masă, în zone cu resurse heliotermice ridicate, şi prezintă următoarele caracteristici:
 un plan al vegetaţiei dispus orizontal, la o înălţime de aproximativ 2 m, pe o
reţea de sârmă, ce se sprijină pe stâlpi de beton sau lemn;
 viţele sunt plantate în patrat, la distanţe de 2,5 x 2,5 m sau 4 x 4 m;
 butucii se formează cu o tulpină înaltă de 1,70-1,90 m, în vârful căreia se lasă,
pe braţe scurte, 4 coarde de rod de 10-12 ochi lungime, dispuse în formă de
cruce pe reţeaua de sârmă (vezi fig. 9.16). Uneori se lasă câte un cep de
siguranţă de un ochi care foloseşte la înlocuirea periodică a braţelor. În cursul
perioadei de vegetaţie, strugurii atârnă sub planul vegetaţiei.
Tipul de tăiere Sylvoz, răspândit în Italia, presupune păstrarea unor elemente de rod
lungi (coarde) amplasate pe un cordon bilateral palisat pe o sârmă portantă la înălţimea de
120 cm (fig. 10.10). Coardele sunt dispuse vertical (sau oblic) descendent şi fixate de o
sârmă situată la 90 cm.
Fig. 10.10. Cordonul bilateral Sylvoz
În ultimul timp se extinde, în multe ţări viticole, tăierea numită cortina dublă
geneveză („Geneva Double Curtain“, prescurtat GDC) care necesită soiuri viguroase şi
soluri fertile, în condiţii tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui
tip de tăiere se realizează pe parcursul a 5-6 ani, iar planta este alcătuită dintr-o tulpină
284
înaltă de 1,60-1,80 m, pe care se formează, cu ajutorul a două braţe transversale, două
cordoane paralele, distanţate între ele la 140-160 cm (fig. 10.11).
ANUL II
ANUL III
ANUL IV
ANUL V
Fig. 10.11. Tăierea de formare la cortina dublă geneveză (GDC):

a-înainte de tăiere; b-după tăiere; c- vara înainte de intervenţiile în verde;
d-vara după intervenţiile în verde
Dirijarea cordoanelor în plan orizontal pe sârmele spalierului se face în mod altern,

unul pe dreapta celălalt pe stânga, rezultând în felul acesta o cortină dublă pe direcţia
285
rândului. Pe cordoane se aplică tăierea cu elemente de rod scurte (cepi de rod); se pretează
la mecanizarea integrală a lucrărilor din plantaţii. O variantă românească a acestui cordon a
fost experimentată şi extinsă în podgoria Ostrov (Ionescu Em. şi colab.,1989; citaţi de Dejeu
L., 2010).
Anul II  din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură,

primăvara care se scurtează la 4-6 ochi;
 dacă mai sunt şi alte coarde se elimină;
 cordiţa rezultată se palisează de tutore;
vara → toamna  în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3-4 lăstari pe butuc, care
se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;
Anul III  se proiectează tulpina astfel (vezi fig. 10.11):
primăvara se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca
grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub planul orizontal
al sârmelor portante;
vara → toamna  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se
îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârf.
Anul IV  din coardele formate la partea superioară a tulpinii, se aleg
două, care se orientează perpendicular pe planul de sârme, în
sensuri opuse, apoi de-a lungul sârmelor laterale, pentru
formarea celor două cordoane;
Anul V  coardele crescute pe cele două cordoane se scurtează la cepi de
2-3 ochi, iar cele de pe porţiunile tranzversale se îndepărtează;
Anul VI  tăierea de formare este încheiată;
 prin tăierea de fructificare se urmăreşte:
menţinerea vegetaţiei în apropierea cordoanelor
permanente;
scurtarea în cepi de 2-3 ochi a coardelor anuale inserate
pe primul şi pe cel de-al doilea nod al cepului din anul
anterior;
păstrarea unor cepi de 1-2 ochi proveniţi din muguri
dorminzi, pentru reîntinerirea punţilor de rod.
Întrucât necesită un mijloc de susţinere mai puţin costisitor pretându-se, de

asemenea, la mecanizarea integrală a lucrărilor, se află în curs de extindere şi cortina
simplă, caracterizată prin prezenţa unui cordon palisat de o sârmă portantă unică, situată la
1,70 m de la sol (Eynard I., Dalmasso G.,1990; Cartechini A. şi colab.,1993). Pe acest
cordon se păstrează la tăiere elementele de rod scurte (cepi de rod), iar în cursul perioadei de
vegetaţie lăstarii devin pendenţi.
În Franţa se extinde tăierea şi conducerea viţelor în formă de „liră“ care prezintă
avantajul măririi suprafeţei foliare utile care interceptează lumina şi energia solară, în
favoarea calităţii strugurilor (fig. 10.12).
286
Butucii sunt conduşi sub formă de cordon dublu orizontal, pe semitulpină, la care se
aplică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi; mijlocul de susţinere (spalierul) prezintă, la partea
superioară, o deschidere largă în formă de liră, sub un unghi de 75-80º, care separă masa
vegetativă a butucului în două părţi, în scopul expunerii cât mai bine la lumina şi energia
solară.
Au fost concepute mai multe forme de liră: deschisă, tronconică, închisă, inversă etc.
(Carbonneau A. şi colab., 2007; citaţi de Dejeu L., 2010). Se folosesc distanţe mari de
plantare (3,0-3,6∕1,6-1,8 m) şi mijloace de susţinere speciale.
Valoarea suprafeţei foliare utile este cea mai mare, în medie 1,34-1,44 m2 pe butuc,
în comparaţie cu susţinerea pe spalier obişnuit, la care valoarea se situează între 0,97 şi 0,95
m2∕butuc.
Fig. 10.12. Tăierea şi conducerea viţelor în formă de liră deschisă

(după Carbonneau A.,1989)

1. Prezentaţi care sunt caracteristicile tăierii de formare la tipul de tăiere Guyot
multiplu.
2. Ce avantaje prezintă tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic?
3. Descrieţi în ce ani şi cum se formează semitulpina şi cordoanele la tipul de tăiere

Cordon speronat.
287
10.2.6. Tăierile de rodire
Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii de formare şi până
în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucul intrând în perioada de declin. Ele
reprezintă principala lucrare care se execută anual asupra viţei-de-vie, fiind considerate
operaţii chirugicale prin care se reduce numărul de elemente de pe butuc şi se scurtează cele
rămase la lungimea dorită de tehnolog. Prin tăiere se schimbă poziţia relativă a coardelor pe
butuc şi a mugurilor pe coarde.
Epoca tăierilor
Tăierile de rodire se execută în perioada de repaus fiziologic al viţei-de-vie, de la
căderea frunzelor şi până la reluarea vegetaţiei în primăvară, moment marcat prin fenofaza
plânsului. Momentul începerii tăierilor în acest interval depinde de zona de cultură a viţei-
de-vie, forma de conducere (protejată, semiprotejată, neprotejată), relieful şi expoziţia
terenului precum şi rezistenţa la ger a soiului (după Dobrei A., Rotaru Liliana şi Mustea M.,
2005).
Este recomandat ca tăierile să fie executate spre sfârşitul iernii, începutul primăverii
când a trecut pericolul înregistrării unor temperaturi de -15 … -20 °C, care ar putea provoca
pierderi mari de muguri. Dacă tăierile trebuie începute în cursul iernii (plantaţii viticole mari
şi foarte mari, forţă de muncă insuficientă), se vor tăia mai întâi soiurile rezistente la ger şi
parcelele mai puţin expuse la îngheţ, lăsându-se pe butuc o încărcătură mai mare.
Dacă din diverse motive, tăierea nu a putut fi executată în perioada optimă şi viţa a
început să înmugurească, lucrarea se întrerupe şi se va relua la sfârşitul dezmuguritului.
O lucrare obligatorie care precede întotdeauna lucrarea de tăiere este controlul
viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de rod.
Controlul viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de rodire

Datorită pierderilor de muguri care apar în cursul iernii şi primăvara devreme, atât în
viile îngropate cât şi în cele neîngropate, controlul viabilităţii mugurilor pe coarde este o
lucrare neapărat necesară.
Deoarece prin lăstarii porniţi din ochiul de iarnă se reia, în principal, creşterea an de
an, în primăvară, înainte de tăiere, este necesar să se cunoască modul în care au iernat ochii.
Temperaturile din timpul iernii de sub -15o C…..-20o C, în funcţie de soi şi perioadele când
survin, sunt dăunătoare, fiind afectaţi cel mai des ochii de iarnă, iar din ochi, mugurul
principal care de cele mai multe ori, poartă rudimente de inflorescenţe.
În cazul viilor protejate peste iarnă cu un strat de pământ („îngropate”), pieirea
ochilor poate fi cauzată de excesul de apă şi de temperatura ridicată din stratul protector de
pământ; provocând astfel o asfixiere („clocire”) a ochilor de iarnă.
Pentru ca pierderile de ochi să nu conducă la scăderea producţiei, în fiecare an înainte
de tăieri, se controlează starea de viabilitate a acestora, şi se stabilesc procentual, pierderile,
care, pentru a nu influenţa negativ producţia, trebuie compensate.
288
Determinarea viabilităţii mugurilor se poate face prin următoarele metode:
 secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi examinarea vizuală a
complexului mugural;
 forţarea pornirii în vegetaţie a butaşilor de un ochi lungime, în condiţii
controlate de laborator.
I Secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi examinarea vizuală a acestora este o
metodă frecventă, simplă şi suficient de precisă (cea mai utilizată în practica viticolă).
În vederea stabilirii viabilităţii ochilor, pentru calcularea procentului de ochi pierduţi, se
urmăresc următoarele etapele:
 se iau probe medii înainte de tăiere, formate din coarde de un an, de grosime mijlocie
(pe soiuri şi pe parcele);
 coardele recoltate de pe 0,5-5% din butucii unei parcele, se leagă în pachete de 50-
100 bucăţi, se etichetează şi se transportă în încăperi la temperatura de 20-24°C;
 coardele se pun cu baza în apă, în găleţi, pentru o hidratare corespunzătoare, astfel
ochii de iarnă se vor „umfla” şi se vor analiza mai uşor;
 urmează testarea viabilităţii ochilor, prin secţionarea longitudinală a acestora cu lama
sau briceagul, începând de la baza coardei către vârf (fig. 10.13). Starea fiecărui ochi
se apreciază după culoarea ţesuturilor;
 se pot întâlni următoarele situaţii:
 întregul grup de muguri ce alcătuiesc ochiul de iarnă prezintă ţesuturi viabile,
colorate în verde specific ţesuturilor vii; ochiul se consideră viabil;
 ţesuturile mugurului principal au culoarea neagră-cenuşie, specifică ţesuturilor
moarte, iar cei laterali sunt viabili, ochiul se consideră neviabil, pierit;
Fig. 10.13. Controlul viabilităţii ochilor prin secţionare
289
 toţi mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagră-cenuşie, ochiul fiind
considerat neviabil, pierit.
DE REŢINUT La fiecare nod se consideră „OCHI MORT” când mugurele

principal este pierit, chiar dacă cei secundari sunt viabili.
Rezultatele observaţiilor se trec într-un tabel (tabelul 10.1), fiind notaţi cu „+” ochii
viabili şi cu „–” cei pieriţi sau care lipsesc. Din tabelul întocmit reiese clar situaţia fiecărui
ochi pe coardă, amplasarea ochilor vătămaţi de-a lungul coardei, fapt ce ne ajută să stabilim:
► procentului de ochi pieriţi (prin însumarea ochilor analizaţi, a celor viabili şi a
celor pieriţi);
► lungimea la care scurtăm elementele de rodire rezervate pe butuc (prin observarea
zonei de pe coardă unde se grupează pierderile de ochi: la baza, mijlocul sau la vârful
acestora).
Astfel, dacă ochi distruşi sunt plasaţi spre baza coardelor, nu se va putea tăia în cepi
sau cordiţe. Dacă mugurii distruşi sunt plasaţi spre mijlocul coardei, putem alege două
variante de tăiere: o tăiere scurtă cu mai multe elemente de rodire sau o tăiere lungă în
coarde de rod.
Tabelul 10.1
Rezultate privind controlul viabilităţii ochilor
Soiul………………….Parcela………………….Poziţia………………..
Data controlului…………………..
Poziţia ochilor pe coardă: Total ochi

Analizaţi
Nr.
Viabili
Pieriţi
coardei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
1
2
3
4
etc.
Total ochi
analiz.
Total ochi
viabili
Total ochi
pieriţi
% ochi
pieriţi
290
II Stabilirea viabilităţii ochilor se poate realiza şi prin metoda de forţare a pornirii
ochilor. În acest caz, coardele recoltate din plantaţie se taie în butaşi de câte un ochi cu o
porţiune de internod, se parafinează secţiunea superioară şi se introduc, în ordinea lor de
aşezare de pe coardă, în perforaţiile (de circa 10-12 mm) unui capac ce se aşază peste o
cutie din material plastic, cu apă, în aşa fel încât partea inferioară a butaşilor să fie în apă.
Vasele se ţin în încăperi încălzite pentru forţarea butaşilor; pornirea ochilor are loc în
funcţie nivelul şi durata temperaturii, astfel:
 după 8-16 zile la temperatura de 28-30º C;
 după 20-25 de zile la temperatura de 18-20º C.
La sfârşit, după pornirea ochilor, se notază situaţia fiecăruia (viabil sau pierit), în tabel,
se însumează datele la întreaga probă de coarde şi se calculează procentul de ochi pieriţi.
Prin această metodă, de forţare a pornirii ochilor, după numărul de inflorescenţe prezente pe
lăstarii porniţi se poate stabili gradul de fertilitate şi prognoza producţiei de struguri.
Pe baza tabelului întocmit, indiferent de metoda de testare folosită, în final se
stabileşte procentul de pierderi cu următoarea formulă:
în care:
P% – procentul de ochi pieriţi;
a – numărul total de ochi examinaţi;
b – numărul de ochi pieriţi.
În practica viticolă se pot aplica trei tipuri de încărcături: încărcătura teoretică,
încărcătura compensată şi încărcătura corectată.
I Încărcătura teoretică (normală) se aplică atunci când pierderile de ochi sunt
cuprinse între 15-20%, drept urmare tăierile se fac normal, folosind încărcăturile de ochi
stabilite pentru fiecare soi.
Există mai multe metode pentru a stabili încărcătura de ochi, atât la hectar cât şi la
butuc. Una dintre cele mai uzuale este cea care se sprijină pe recolta de struguri ce se
prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează pe un lăstar.
Formula folosită este următoarea:
în care:
It/ha este încărcătura teoretică (normală) de ochi la ha;
R – recolta ce se propune a fi obţinută la ha, în kg;
Ipr – indicele de productivitate relativ, exprimat în kg; care rezultă din produsul
dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui strugure (în kg);
291
Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau struguri) pe butuc şi numărul lăstarilor
(fertili şi sterili) de pe elementele de rod.
Exemplu: R = 12 000 kg/ha; Cfr = 0,8; greutatea medie a unui strugure = 0,100 kg;
Pentru stabilirea încărcăturii de ochi ce revine la butuc, se împarte încărcătura ce

revine la ha (150 0000 ochi), la numărul de butuci prezenţi la ha (ex.: 4 000), rezultând 37-
38 ochi/butuc:
Încărcăturile astfel stabilite sunt normale.

Uneori iarna, datorită în special temperaturilor scăzute, o parte din muguri pier, fapt
ce impune compensarea încărcăturii.
II. Încărcătura compensată se aplică atunci când pierderile de ochi sunt mai mari
de 20%, impunându-se corectarea încărcăturii prin compensarea ochilor pieriţi, astfel încât
din totalul ochilor lăsaţi la tăiere pe butuc (viabili şi neviabili), numărul celor viabili să
corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se obţinerea recoltei normale de
struguri.
Pentru calcularea încărcăturii compensate (Ic) se foloseşte formula de mai jos.
în care: It este încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi,
în procente (% ochi neviabili, pieriţi).
Exemplu: It = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 %
Rezultă că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000 sunt viabili, va
putea asigura recolta de struguri propusă. Calculând noua încărcătură compensată la m2, în
aceeaşi situaţie (It = 15 ochi/m2; p = 25 %), rezultă:
292
În continuare, încărcătura compensată se repartizează pe numărul de butuci existenţi,
iar încărcătura ce revine fiecărui butuc se repartizează pe elementele de rod ale acestuia.
Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui butuc (tabelul
10.2), se pune problema repartizării pe elemente de producţie (coarde, cordiţe, cepi de rod).
Apar însă două aspecte:
 dacă aceeaşi încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente
de rod (coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor;
 sau să se lase acelaşi număr de elemente de producţie, dar mai lungi.
În general, este bine să se menţină lungimea specifică fiecărui element de rod: 2-3
ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-10 ochi – coarda de rod.
Dacă se compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod şi
cordiţe se modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se realizeze compensarea
prin lăsarea unui număr mai mare de cepi de rod sau cordiţe.
Tabelul 10.2
Calculul încărcăturii compensate de ochi ce se atribuie la butuc cu ocazia tăierilor, în
funcţie de încărcătura recomandată şi procentul de ochi pieriţi
Ochi pieriţi Încărcătura recomandată (ochi/butuc):

(%) 15 20 25 30 35 40
15 17 23 29 35 41 47
20 19 25 31 37 43 50
25 20 27 33 40 47 53
30 21 28 36 43 50 57
35 23 31 38 46 54 61
40 25 33 42 50 58 66
45 27 36 45 54 64 73
50 30 40 50 60 70 80
55 33 44 55 67 78 89
60 37 50 62 75 87 100
III Încărcătura corectată (amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi), se aplică

în cele două situaţii de mai jos.
► Datorită măsurilor de fertilizare, irigare, modernizare a mijloacelor de susţinere,
se creează premisele pentru obţinerea unor producţii mari de struguri. Pentru obţinerea unor
astfel de producţii sporite este necesară amplificarea încărcăturii de ochi pe butuci, la tăiere.
► În unele plantaţii de vii, însă, încărcătura de ochi trebuie redusă; este cazul viilor
care au suferit puternic de secetă, ger, au fost bătute de grindină sau al celor nelucrate sau
îmburuienate. În asemenea cazuri, se impune o reducere a încărcăturii butucilor, pentru a-şi
reface potenţialul de creştere şi fructificare.
293
Pentru amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi se foloseşte relaţia:
în care:
Icr este încărcătura corectată;
It – încărcătura de ochi teoretică/normală (la ha sau m2);
m – amplificarea sau reducerea încărcăturii, în %;
p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.
Putem concluziona că, prin încărcătura de ochi se înţelege numărul de ochi care
se lasă la tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m2 sau butuc. Ea se stabileşte în
funcţie de soi, de vigoarea butucilor, fertilitatea solului, producţia scontată.
Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre creştere şi fructificare,
dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea ei.
Încărcătură de  pornesc aproape toţi ochii lăsaţi la tăiere;

ochi prea mică:
 pornesc în vegetaţie mulţi muguri dorminzi rezultând
numeroşi lăstari lacomi,
 numărul lăstarilor cu rod este mai mic;
 coardele rezultate au grosime exagerată (peste 12 mm
diametru), şi o rezistenţă mai scăzută la ger.
Încărcătură de  creşte numărul de ochi care nu pornesc în vegetaţie;
ochi prea mare:
 creşterea fiecărui lăstar este redusă, cu tendinţa de a rămâne
mai subţiri (chiar sub 7-8 mm grosime);
 scade conţinutul în zaharuri al boabelor;
 întârzie maturarea strugurilor.
Încărcătură  creşterea în lungime a lăstarilor este normală, în jur de 1,5
normală (optimă):
m, având grosimea cuprinsă între 8 şi 12 mm.
În vederea atribuirii de încărcături raţionale, se ţine seama de următorii factori:

 soiul, cu însuşirile sale biologice de creştere şi rodire (tabelele 10.3 şi 10.4):
o soiurile viguroase şi cu potenţial productiv ridicat (Afuz Ali, Italia, Galbenă
de Odobeşti, Fetească regală, Merlot etc) primesc încărcături mari de ochi,
până la 16-22 ochi/m²,
294
o soiurile de vigoare mai mică (Perla de Csaba, Chasselas doré, Pinot noir etc.)
şi potenţial productiv mai scăzut, primesc încărcături mai mici (12-17
ochi/m²);
 condiţiile de mediu:
o pe soluri mai fertile (cum este podgoria Odobeşti) încărcătura de ochi
sporeşte;
o pe soluri slab fertile (podgoriile Târnavelor, Alba Iulia, Cotnari etc),
încărcătura de ochi este mai mică;
o în condiţii de secetă, încărcătura de ochi va fi diminuată, comparativ cu
situaţiile în care aprovizionarea cu apă este optimă;
 lucrările agrofitotehnice practicate:
o administrarea îngrăşămintelor, cu asigurarea unui regim optim de apă în sol,
impune creşterea încărcăturii de ochi;
o în plantaţiile cu distanţe mari de plantare (3,00-3,60 m între rânduri) sau la
butucii conduşi în forme artistice (bolţi etc), creşte încărcătura ce revine pe
butuc;
o sistemul de tăiere aplicat: pe coarde scurte de 8-10 ochi se comportă bine
soiurile: Pinot gris, Pinot noir, Chardonnay; pe coarde mijlocii de 10-14 ochi
dau rezultate bune soiurile: Aligoté, Riesling italian, Fetească regală etc.; iar
pe coarde lungi de 14-18 ochi se comportă bine soiurile: Afuz Ali, Coarnă
neagră, Traminer roz etc.;
Tabelul 10.3
Încărcătura de ochi recomandată
la principalele soiuri de struguri pentru masă
Încărcătura de ochi/m2, în funcţie de fertilitatea solului:

Soiul
redusă mijlocie mare
Muscat Perlă de Csaba 9-10 10-11 12-13
Cardinal 12-13 13-14 14-15
Chasselas doré 11-12 12-13 13-14
Muscat de Hamburg 11-12 12-13 13-14
Muscat de Adda 12-13 13-14 14-15
Coarnă neagră 12-13 13-14 14-15
Afuz Ali 13-14 14-15 15-17
Italia 13-14 14-15 15-17
295
Tabelul 10.4
Încărcătura de ochi recomandată pentru unele soiuri de struguri pentru vin
Grupa de soiuri Încărcătura de ochi ∕m2

Soiuri de calitate superioară:
Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, Grasă de 12-17
Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească,
Fetească neagră, Pinot noir, Cabernet Sauvignon etc.
Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu:
Sauvignon, Fetească albă, Riesling italian, Merlot, 15-20
Neuburger etc.
Soiuri cu potenţial de producţie ridicat:
Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Aligoté,
Mustoasă de Măderat, Zghihară de Huşi, Plăvaie, 16-22
Roşioară, Cadarcă, Băbească neagră, Oporto etc.
Executarea tăierilor de rodire

Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii de formare şi până
în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucul intrând în declin. Este o lucrare
foarte complexă şi pretenţioasă, de aceea pentru executarea ei sunt necesare multe
cunoştinţe teoretice şi aptitudini practice. Înainte de executare muncitorii trebuie instruiţi
asupra:
 tehnicii de executare a lucrării;
 numărului de ochi ce trebuie lăsat pe butuc şi a modului de repartizare a acestora pe
elementele de rodire.
În cadrul aceluiaşi tip de tăiere, la acelaşi soi, tăierea de rodire se face diferit de la un
butuc la altul (în funcţie de vigoare, de numărul şi lungimea coardelor de un an, de starea de
sănătate a plantei).
La tăiere se respectă, în mod obişnuit, principiul constituirii verigilor de rod (la
sistemul mixt de tăiere), care asigură elementele de rodire (reprezentate prin coarde de 8-12
ochi sau cordiţe de 4-6 ochi) şi elementele de înlocuire a lor (reprezentate prin cepi de 2
ochi).
Tăierea de rodire la tipul Teremia trebuie să aibe în vedere realizarea unei
încărcături corespunzătoare, în concordanţă cu vigoarea butucului şi starea lui de sănătate.
Lăsarea în fiecare an, a unui număr mare de cepi de rodire, duce la supradimensionarea
scaunului butucului fiind necesară periodic (1-6 ani), o tăiere de reîntinerire.
Tăierea de rodire la tipul Guyot multiplu. Această tăiere (vezi fig. 10.5), se aplică
în viile care urmează să fie îngropate peste iarnă. Elementele care o caracterizează sunt
verigile de rod şi forma de conducere joasă, iar ca aspecte tehnice precizăm:
296
 în mod obişnuit se lasă 2-4 verigi de rod alcătuite din coarde de rod şi cepi de
înlocuire:
coardele se scurtează la 8-12 ochi, preluând încărcătura de ochi calculată la
butuc;
cepii se scurtează la 1-2 ochi, din care se vor forma, până la sfârşitul perioadei
de vegetaţie, coardele roditoare ce vor fi folosite la tăieri în anul următor;
 cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se aleg dintre coardele
crescute din cepii lăsaţi din anul anterior:
coarda cu poziţie superioară se scurtează la 8-12 ochi;
coarda cu poziţie inferioară se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire;
în cazul în care coarda superioară de pe cep este prea subţire,
necorespunzătoare, coarda de rod se va forma din cea cu poziţie inferioară, iar
cepul de înlocuire, corespunzător coardei, se va forma dintr-o coardă lacomă,
crescută pe lemn multianual. La nevoie se păstrează coarde de rod şi din cele
crescute la baza punţilor de rod (coardelor de 2 ani).
 coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie să aibă întotdeauna
o poziţie inferioară coardelor de rod), se vor situa cât mai aproape de scaunul
butucului şi se vor repartiza uniform (simetric), în stânga şi dreapta butucului, pe
direcţia rândului;
 coardele roditoare, cele lacome, lemnul multianual de prisos şi lemnul uscat, se
suprimă fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate;
 coardele de rod păstrate pe butuc vor fi orientate de-a lungul rândului, de o parte şi de
alta a butucului, şi legate în formă de semicerc pe prima sârmă sau primul etaj de
sârme (cele portante).
Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină. Şi în această situaţie, an de an se lasă
pe butuc 2-4 verigi de rod (vezi fig. 10.6), ca şi la tăierea Guyot multiplu, cu deosebirea că
verigile de rod se formează pe o tulpină semiînaltă.
Tăierea decurge în felul următor:
 din coardele crescute pe cepii de înlocuire din anul anterior (3-4 la număr) se
realizează câte o verigă de rod astfel:
coarda de la bază se scurtează la 2 ochi, formându-se noul cep;
coarda următoare se scurtează la 8-12 ochi, formând noua coardă de rod;
astfel, pe tulpină se realizează cele 2-4 verigi de rod, adică 2-4 coarde de
rod şi 2-4 cepi de înlocuire, care şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod,
deoarece se găsesc pe lemn de 2 ani;
 coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul anterior se
înlătură în totalitate, inclusiv cu lemnul suport;
 din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din coarda cea mai de jos, se
formează un cep de siguranţă (în zonele de cultură semiprotejată), iar la sfârşitul
297
perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă vor fi protejate cu
pământ.
Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic. În funcţie de urmările
temperaturilor scăzute din timpul iernii, tăierile se execută astfel:
 în anii normali, fără pierderi de ochi la viţa-de-vie, tăierea se realizează lăsându-se la
capătul fiecărui braţ câte una-două verigi de rod. Coardele formate la baza braţelor
vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi cepi de siguranţă;
 în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au fost afectate de ger,
tăierea se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea butucului pe seama coardelor
pornite din cepii de siguranţă, care au fost protejate peste iarnă prin acoperire cu
pământ;
 coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie
orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi fig. 10.7).
Tăierea de rodire la cordonul speronat. Această tăiere (vezi fig. 10.8), se
caracterizează prin lăsarea pe cordoane numai a cepilor de rod.
S-a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care se execută,
aplicându-se în special la soiurile care prezintă primii ochi de la baza coardelor fertili.
Rezultate bune la acest tip de tăiere s-au înregistrat la soiurile care nu cer încărcături mari de
ochi: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal etc.
Tăierea de rodire decurge astfel:
 din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi în anul anterior se alege coarda cea
mai de jos, de vigoare normală, şi se scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte coarde
din cepul respectiv se îndepărtează prin tăiere;
 dacă se doreşte o încărcătură mai mare, se mai poate forma câte un cep şi din
coarda următoare; în nici un caz nu se va creşte dimensiunea cepilor;
 coardele lacome de pe cordon, rezultate din mugurii dorminzi, se taie tot la
cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea formaţiunilor
de rod;
 în condiţiile de cultură semiînaltă, una din coardele pornite din cepul de
siguranţă, cu poziţie inferioară şi cu orientarea pe direcţia rândului, se
scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă.
Dezavantaj la tăierea scurtă, în cepi roditori, există pericolul

degarnisirii cordonului cu îndepărtarea cepilor de rod de
cordon. Pentru a evita această situaţie, se impune ca la tăiere
cepii să nu depăşească lungimea de 2-3 ochi (maximum 3
ochi la soiurile cu internoduri scurte).
Avantaj elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor, cu
necesitatea refacerii legăturilor pe cordon, în special cele care
298
au servit la formarea cordonului, deoarece fiind prea strânse,
conduc la strangularea acestuia.
Tăierea de rodire la cordonul Cazenave. Verigile de rod la acest tip de tăiere (vezi
fig. 10.9), sunt formate din cordiţe de 4-6 ochi şi cepi de înlocuire de 2 ochi.
Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării lucrării de dirijare şi legare a
elementelor de rod, întrucât cordiţele se autosusţin, această tăiere s-a extins mult în
producţie. Tehnica de lucru este următoarea:
 pe fiecare cep lăsat în anul anterior se formează o nouă verigă de rod:
coarda cea mai de jos se taie la 1-2 ochi, rezultând cep de înlocuire;
coarda următoare (cu poziţie superioară), se scurtează la 4-6 ochi, formând
cordiţa roditoare;
celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul suport;
 coardele lacome de pe cordoane (dacă sunt), se scurtează la 1-2 ochi, rezultând cepi
de înlocuire, care permit apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul celor
care s-au îndepărtat prea mult;
 la baza tulpinii se realizează un cep de siguranţă, de 2 ochi, dintr-o coardă crescută pe
cepul de siguranţă de anul trecut;
 se verifică legăturile cordoanelor, se refac cele distruse, ca şi cele care au tendinţa de
a strangula cordonul.
În figura 10.14 este prezentată formarea unei verigi de rod veritabile (cordiţă de 5-6
ochi şi cep de înlocuire de 2 ochi, pe acelaşi lemn suport de 2 ani), sau verigi de rod
disparate, în vederea apropierii de cordon şi formarea unor noi punţi de rod.
Fig. 10.14. Formarea verigilor de rod la Cordonul Cazenave

a) - formarea unor verigi de rod veritabile; b) - formarea unor verigi disparate
(după Sz. Nagy L., 1990, citat de Dejeu L., 2010)
299
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie
Fiind vorba de o lucrare mare consumatoare de forţă de muncă, s-au intensificat în
ultimele decenii, preocupările legate de mecanizarea tăierii în uscat. Primele preocupări de
aplicare a tăierii mecanizate în viticultură au vizat realizarea unei pretăieri la conducerea în
vas, fără susţinere, în sudul Franţei, Italia etc., cu ajutorul unor maşini care efectuau o
„tundere”, lucrarea fiind apoi completată manual.
În Australia s-au efectuat cercetări privind tăierea de contur (fig. 10.15), în cazul
practicării tăierilor scurte pe cordoane. Folosind dispozitive de tăiere situate în diferite
planuri s-a obţinut:
 contur dreptunghiular - toate elementele pornite din cordon sunt tăiate în 3 planuri,
unul orizontal superior şi două planuri verticale, dintre care unul situat în stânga la 5-
10 cm depărtare de cordon, altul în dreapta la 10-20 cm; în anul următor distanţele se
inversează;
 contur pătrat - toate elementele de pe cordon sunt tăiate la 10 cm depărtare;
 contur triunghiular - sunt numai două planuri de tăiere.
Fig. 10.15. Tăierea mecanizată de contur a viţei-de-vie

(după Freeman B.,1978, citat de Dejeu L., 2010)
După cum am prezentat şi la tăierile de formare, cortina dublă geneveză şi cortina

simplă reprezintă tipuri de tăiere care se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor,
inclusiv a tăierii în uscat (fig. 10.16). Dispozitivul de tăiere montat pe tractor, experimentat
300
la Universitatea din Bologna (Baldini E., Intrieri C.,1978; citaţi de Dejeu L., 2010), poate fi
folosit şi pentru cârnitul lăstarilor.
La tăierea mecanizată, încărcătura se reglează prin distanţa la care sunt scurtate
coardele anuale faţă de cordon, precum şi prin rărirea manuală a elementelor de rod,
efectuată anual, sau o dată la câţiva ani.
Fig. 10.16. Tăierea mecanizată aplicată la Cortina

dublă geneveză (după Baldini E., Intrieri C., 1978)
10.2.8. Tăierea de regenerare

Acest tip de tăieri se execută în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur datorită
unei agrotehnici deficitare şi a exploatării necorespunzătoare a acestora. Aceste cauze duc la
diminuarea capacităţii de creştere şi de regenerare, în sensul că se formează coarde puţine,
mici şi subţiri, cu degarnisirea accentuată a cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor,
emiterea de lăstari din portaltoi etc.
În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de regenerare, care pot fi totale sau
parţiale şi constau în suprimarea totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor
lacomi, în vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare pentru producţie.
Tăierea de regenerare la butucii conduşi în formă joasă. Tăierea de regenerare
(fig. 10.17), se execută primăvara cât mai aproape de dezmugurit, într-o perioadă când
umiditatea solului este ridicată.
Tăierea de regenerare parţială constă în:
eliminarea de pe butuci a unei părţi din lemnul multianual (necrozat,
îmbătrânit), în scopul obţinerii unui lemn mai tânăr, mai viguros;
refacerea unui braţ (o parte a butucului), iar cealaltă parte rămâne pentru
producţie până la refacerea celei dintâi;
301
garnisirea scaunului butucului cu cepi de rezervă şi cordiţe din coardele
lacome crescute direct din lemnul multianual. Încărcătura de ochi este astfel
mult diminuată şi se lasă unele elemente mai scurte, care au rolul să asigure
urcarea sevei; ele poartă denumirea de „trăgători de sevă”.
Tăierea de regenerare totală - caracteristici:
se practică mai rar, cu precădere la soiurile care emit cu uşurinţă lăstari de pe
lemnul bătrân (Fetească neagră, Coarnă, Muscat de Hamburg);
se aplică butucilor bătrâni, accidentaţi, îmbătrâniţi prematur, la care partea
aeriană este distrusă sau puternic vătămată, uscată sau cu zone necrozate
întinse;
tehnica constă în suprimarea, cu ajutorul unui ferăstrău, a tulpinii supraterestre
până aproape de nivelul în care punctul de altoire sau capul butucului (la viţele
nealtoite) au diametrul maxim; iar rana se unge cu mastic, după care se
muşuroieşte (cu pământ reavăn şi mărunţit, în strat gros de 10 cm).
Fig. 10.17. Tăierea de regenerare la formă joasă; a)-butucul înainte de tăiere;

b)-tăierea de regenerare parţială c)-tăierea de regenerare totală
Tăierea de regenerare la butucii conduşi pe tulpini. În cazul butucilor conduşi în

forme semiînalte şi înalte, tăierea de regenerare se bazează pe existenţa coardelor anuale
crescute pe cepii de siguranţă de la baza tulpinii (care se protejează peste iarnă prin
îngropare). Ea durează 2-3 ani şi necesită aplicarea unor soluţii similare cu cele folosite în
cazul tăierilor de formare specifice tipului adoptat.
Regenerarea cordoanelor se impune la formele semiînalte şi înalte după un număr
de 7-8 ani, întrucât ele se degarnisesc de elementele roditoare. Depărtarea elementelor de
rod de cordoane este inevitabilă, oricât de corect se execută tăierile, ceea ce impune
regenerarea acestora.
Dacă butucul are cordoane bilaterale, regenerarea este mai uşoară, fără scăderea
substanţială a producţiei. Cele două cordoane nu se refac în acelaşi an, mai întâi se reface
302
cordonul mai degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, iar după aceea (2-3 ani), urmează
refacerea celuilalt cordon.
Înlocuirea cordonului epuizat se face astfel:
 se îndepărtează cordonul ce urmează a fi regenerat;
 se alege o coardă pentru a înlocui vechiul cordon, crescută cât mai aproape de
tulpină, se dirijează pe sârma portantă scurtându-se la 50-60 cm lungime (egală cu
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând), şi se leagă în poziţie orizontală de sârma
portantă;
coarda aleasă trebuie să fie sănătoasă, să aibă o grosime normală, de 8-12 mm,
să nu prezinte urme de răni;.
 în cursul perioadei de vegetaţie din ochii de pe acestă coardă pornesc lăstari care vor
evolua în coarde, iar în primăvara următoare vor fi scurtate la cepi de 2-3 ochi;
 coardele crescute pe cepi, în primăvara următoare se scurtează fie în cepi, pentru
tăierea în cepi roditori, fie în verigi de rod, formate din cordiţe şi cepi de înlocuire.
DE REŢINUT  pentru regenerarea cordonului cu cepi roditori

(speronat) sunt necesari 2 ani;
 pentru refacerea cordonului cu tăiere mixtă, cepi şi
cordiţe (Cazenave), este nevoie de 3 ani.
În cazul când butucul a fost format cu cordon unilateral, refacerea se realizează

asemănător, numai că pentru formarea noului cordon, coarda aleasă trebuie să fie mai lungă
(1,20-1,50 m), în funcţie de distanţele dintre butuci pe rând. Dacă coarda de un an aleasă
pentru formarea noului cordon nu are grosimea minimă de 8 mm pe toată lungimea
necesară, acesta se va realiza în 2 ani succesivi, folosind pentru prelungirea cordonului una
din coardele din extremitate, care va fi scurtată la lungimea necesară realizării cordonului.
Reuşita tăierilor de regenerare este amplificată dacă acestea se asociază cu
lucrările adânci ale solului (subsolaj), fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice, şi
irigare.

1. Definiţi veriga de rod şi descrieţi modul de evoluţie, pe baza cepului de înlocuire.
2. Enumeraţi avantajele tăierii mecanizate a viţei-de-vie.
303
10.2.9. Tăierile speciale
Datorită apariţiei unor accidente climatice care provoacă pagube însemnate în
plantaţiile viticole (căderile de grindină din perioada de vegetaţie, îngheţurile din timpul
iernii, ca şi cele târzii de primăvară), în unii ani este necesară executarea unor tăieri
speciale. În urma acestor accidente climatice neprevăzute poate fi distrusă nu numai recolta
anului în curs, dar, prin afectarea elementelor de rod şi a producţiei din anul următor.
Tăierea viţelor afectate de gerurile din timpul iernii
În unele ierni, mai geroase, viţa-de-vie neprotejată prin îngropare poate pierde parţial
sau total mugurii, iar în unele situaţii chiar şi organele lemnoase anuale şi multianuale. Cele
mai mari pagube le produc scăderile bruşte de temperatură apărute către sfârşitul iernii, când
viţa pierde din rezistenţă.
Gradul de rezistenţă al viţei-de-vie depinde de mai mulţi factori printre care:
 soiul (tabelul 10.5);
 mărimea recoltei din anul anterior;
 gradul de maturare a coardelor;
 tehnologia de cultură practicată în anul anterior (fertilizat, irigat, operaţii în
verde) etc.;
 intensitatea şi durata îngheţului, precum şi felul său, umed sau uscat;
 perioada în care survine în raport cu gradul de pregătire a butucului (călire);
 alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate;
 locul unde sunt amplasate viile, pe teren şes, la baza pantelor, diminuându-se
pericolul cu cât sunt amplasate mai sus pe panta dealurilor.
Tabelul 10.5
Rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii a principalelor soiuri de
viţă roditoare cultivate în România (orientativ)
Temperatura: Soiul:
-24.........-22º C Rcaţiteli, Pinot gris, Pinot noir, Fetească neagră
-22…….-20º C Coarnă neagră, Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian,
Traminer roz, Aligoté, Muscat Ottonel, Sauvignon,
Chardonnay, Cabernet Sauvignon, Oporto, Burgund mare
-20........-18º C Perla de Csaba, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Italia,
Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Roşioară, Băbească
neagră, Cadarcă, Sangiovese, Tămâioasă românească
-18........-16º C Muscat de Adda, Afuz Ali, Sultanină, Plăvaie, Merlot
-16........-14º C Cardinal, Perlette
În anii cu îngheţuri puternice, este necesar ca pe lângă determinarea viabilităţii

ochilor, să se examineze şi starea de viabilitate a lemnului (prin decojire şi secţionare făcută
304
din loc în loc, de-a lungul coardelor anuale şi a lemnului multianual, cu briceagul de altoit,
bine ascuţit). Ţesuturile afectate de îngheţ se colorează în cafeniu, comparativ cu culoarea
alb-verzui specifică ţesuturilor vii.
Când gerul a afectat numai mugurii, care sunt distruşi în proporţie de 30-75 %, se
aplică tăieri de compensare.
La pierderi de peste 75 % din ochi, repartizaţi relativ uniform de-a lungul coardei, se vor
lua următoarele măsuri:
 la fiecare butuc se vor lăsa la tăieri 5-6 coarde scurtate la 12-14 ochi, lăsând un
număr dublu de cepi faţă de normal;
 după pornirea în vegetaţie se suprimă coardele fără lăstari sau aşezaţi rar (izolaţi);
 se plivesc lăstarii slab formaţi (debili) sau deformaţi;
 după apariţia inflorescenţelor, lăstarii sterili se vor ciupi, în vederea pornirii copililor,
pentru refacerea lemnului de rod. La unele soiuri, aceşti copili pot fi fertili,
recuperând o parte din producţie;
 eliminarea elementelor lemnoase ale butucului prin tăieri de reducţie, în vederea
stimulării pornirii lăstarilor din mugurii dorminzi, iar coardele anuale se scurtează la
4-5 ochi.
Refacerea tulpinilor şi a cordoanelor afectate de temperaturile scăzute din timpul
iernii. În cursul iernii, în unele centre viticole din zona de cultură semiprotejată, se pot
înregistra temperaturi scăzute (chiar de – 26 ... – 32ºC) care să distrugă, la formele
semiînalte şi înalte, lemnul anual şi multianual, respectiv cordoanele şi tulpinile. În această
situaţie, refacerea tulpinii şi a cordoanelor se realizează prin coardele aflate pe cepul de
siguranţă (de la baza tulpinii) şi care se protejează peste iarnă, astfel:
 tulpina distrusă de îngheţ se taie cu foarfecele sau ferăstrăul, în funcţie de grosimea
sa, deasupra cepului de siguranţă;
 una din coardele de pe cep, cea mai apropiată de butuc, de 8-12 mm grosime,
serveşte la refacerea tulpinii, se scurtează sub nivelul sârmei, apoi se leagă cât mai
drept de tutore;
pentru refacerea tulpinii nu se vor folosi coarde lacome, de

mare vigoare, ce depăşesc diametrul normal (8-12 mm)
 în anul următor, din coardele crescute în partea superioară a tulpinii se realizează

primele verigi de rod (la tipul de tăiere Guyot pe semitulpină); procedându-se ca în
cazul tăierilor de formare;
La tăierile în cepi roditori sau Cazenave, când este necesar să se refacă şi cordoanele, se
procedează în felul următor:
305
 coarda aleasă pentru refacerea tulpinii se conduce pe tutore, în poziţie verticală, până
la nivelul sârmei portante, apoi se conduce în poziţie orizontală pe aceasta, urmând
ca în 2-3 ani să se refacă şi cordonul, procedând ca în cazul anterior (fig. 10.18);
Fig. 10.18. Refacerea tulpinii în caz de îngheţ
 pentru a împiedica diminuarea producţiei de struguri, cea de a doua coardă de pe

cepul de siguranţă se taie la 10-14 ochi, se leagă de tutore în poziţie arcuită (vezi fig.
10.18), pentru ca în anul următor, această coardă să se taie, lăsând un alt cep de
siguranţă.
Dacă cepii de siguranţă lipsesc sau nu au fost protejaţi peste iarnă, prin acoperire
cu pământ şi au îngheţat, refacerea tulpinii şi a cordoanelor se sprijină pe existenţa
„lăstarilor lacomi” porniţi direct din butuc, deasupra punctului de altoire, astfel:
 din lăstarii porniţi se lasă numai 1-2 care se vor dirija şi lega de tutorele din dreptul
butucului, în vederea refacerii tulpinii:
aceşti lăstari se ciupesc la înălţimea corespunzătoare formării semitulpinii (60-
80 cm) sau tulpinii (100-120 cm), la nivelul primei sârme a spalierului
(portantă), în scopul emiterii de copili care vor forma cordoanele;
 ceilalţi lăstari porniţi din mugurii dorminzi se ciupesc când au 5-6 frunzuliţe, la 3-4
internoduri, pentru a stimula pornirea şi creşterea copililor care, în caz că sunt
purtători de inflorescenţe, vor putea asigura o oarecare producţie de struguri. În anul
următor, dacă din aceste coarde nu se formează formaţiuni de rod, ele se îndepărtează
de pe butuc.
În general, este bine ca la viile care au suferit puternic de îngheţ în timpul iernii, să se
facă o tăiere provizorie, cu lăsarea unui număr mare de ochi pe coarde şi copili, iar tăierea
definitivă să se execute după pornirea în vegetaţie, fie plivind lăstarii de prisos, fie prin
intervenţii mai profunde de înlăturare a elementelor de rod, cordoanelor şi tulpinilor, în
funcţie de situaţie, procedându-se corespunzător.
306
Tăierea viilor afectate de îngheţurile târzii de primăvară
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot provoca şi ele pierderi însemnate prin
distrugerea mugurilor abia deschişi, a lăstarilor tineri sau numai a vârfurilor lor cu primele
frunzuliţe. În mod inevitabil sunt distruşi mugurii principali, fiind primii porniţi în vegetaţie,
ca şi lăstarii care îşi au originea în aceştia.
Cele mai expuse îngheţului sunt viile situate la baza pantelor, pe văi, pe teren şes,
precum şi viţele cultivate în formă joasă, comparativ cu plantaţiile conduse în forme
semiînalte şi înalte. Viile nelucrate (prin arături de primăvară), ca şi cele erbicidate, rezistă
mai bine la acţiunea acestor temperaturi.
Acţiunea dăunătoare a îngheţurilor târzii se poate diminua sau elimina prin:
 întârzierea efectuării lucrărilor solului în plantaţii;
 fumigaţii (se fac grămezi de paie umede, coceni, deşeuri de cauciuc etc, cărora
li se dă foc);
 încălzirea aerului pe suprafeţe mai mici cu ajutorul unor sobiţe sau
ventilatoare pentru omogenizarea aerului;
 irigarea prin aspersiune constituie o altă măsură de protejare a plantelor până
la temperatura de -4ºC.
Efectul îngheţurilor târzii de primăvară se observă abia după 2-3 zile de la producerea
lor. În funcţie de organele afectate se execută tăieri în uscat, de corecţie, urmate de o serie
de lucrări în verde (plivit, ciupitul lăstarilor sterili, forţarea apariţiei de copili etc).
În cazul când au fost distruşi mugurii porniţi în vegetaţie sau lăstarii abia porniţi, se
trece la o uşoară tăiere de reducţie, scurtând coardele rămase (circa 20-30 % din lungimea
lor), forţând în acest fel pornirea mugurilor secundari ca şi a celor dorminzi. În acest fel se
refac părţile vegetative ale butucului, asigurând coardele necesare producţiei anului următor.
Prin pornirea mugurilor laterali se poate recupera o parte din producţia de struguri,
fertilitatea acestor lăstari variind în funcţie de soi, între 13 şi 48 % din cea a lăstarilor
principali.
În cazul în care îngheţul a survenit când lăsarii sunt mai dezvoltaţi şi au fost distruse
vârfurile cu primele frunzuliţe, se taie toate părţile afectate, rămânând pe formaţiunile de rod
numai porţiunile sănătoase (verzi) şi cât de scurte (cepi verzi). În acest fel se forţează
apariţia şi creşterea copililor care la unele soiuri pot fi fertili şi ajută la recuperarea unei
părţi din recolta de struguri (mai ales în toamnele lungi, călduroase), dar şi la refacerea părţii
aeriene.
În perioada de vegetaţie în aceste plantaţii afectate de îngheţuri târzii se vor aplica cu
prioritate tratamentele fitosanitare.
Refacerea plantaţiilor afectate de grindină
Grindina, ca fenomen meteorologic nefavorabil pentru cultura viţei-de-vie, constituie
o problemă chiar de la înfiinţarea plantaţiilor, prin evitarea amplasamentelor în zonele unde
grindina este frecventă. În multe areale, grindina reprezintă un accident climatic şi cauzează
307
distrugeri asupra tuturor organelor butucului (frunze, lăstari, inflorescenţe, struguri, coarde),
ducând la pierderea integrală a producţiei din anul în curs şi cu urmări în anii următori.
Distrugerile constau în: ruperea lăstarilor, a inflorescenţelor, a frunzelor, rănirea,
căderea şi fisurarea boabelor, scurgerea mustului şi instalarea mucegaiului, rănirea coardelor
prin ruperea scoarţei etc. Pagubele provocate depind de fenofaza în care a căzut grindina, de
mărimea, intensitatea, viteza şi durata de cădere şi dacă este însoţită sau nu de ploaie.
În cazul când grindina cade în prima parte a vegetaţiei, plantele se refac uşor iar
producţia poate fi parţial recuperată, astfel:
 dacă grindina cade după dezmugurit, în locul lăstarilor distruşi se formează
alţii din mugurii de la baza coardelor care n-au pornit în vegetaţie şi din
mugurii dorminzi, fiind astfel asigurate elementele de rod pentru anul viitor,
precum şi, în parte, producţia de struguri în anul respectiv;
 dacă grindina a fost extrem de puternică, se înlătură organele distruse, inclusiv
formaţiunile lemnoase care prezintă răni mari. De obicei pe butuc se lasă
numai 3-4 cepi (verzi) din lăstari neafectaţi, a câte 2 ochi, pe cât posibil mai
aproape de lemnul multianual.
Prima măsură care se impune după căderea grindinei (în primele

12 ore) este aplicarea unor stropiri cu zeamă bordeleză (1 %), care
favorizează cicatrizarea rănilor.
Căderea de grindină în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie (iunie-iulie), când a

început lignificarea lăstarilor, este cea mai periculoasă deoarece, creşterile fiind încetinite,
refacerea organelor butucului se face mai greu, pe seama substanţelor de rezervă. Astfel,
prin diminuarea substanţelor de rezervă scade şi rezistenţa la ger, ceea ce, în cazuri de
îngheţuri puternice peste iarnă, poate duce la pieirea butucilor. În general, măsurile luate în
vederea stimulării vegetaţiei (pornirea copililor) nu dau rezultate bune.
În această situaţie, singura măsură care poate duce la refacerea butucilor este tăierea
de primăvară. La tăiere se vor lăsa pe butuci elemente scurte de rod: cepi de 3-4 ochi, sau
numai de 2 ochi, iar dacă există posibilitatea (coarde sănătoase), cordiţe de 5-6 ochi.
Încărcătura lăsată pe butuc va fi de 30-40 ochi. De asemenea, se fac stropiri cu zeamă
bordeleză (1%) şi fertilizări suplimentare care să favorizeze creşterea şi maturarea lemnului.
Această tăiere asigură în primul rând elementele de creştere în vederea refacerii
butucilor, urmând ca treptat, în anii viitori să se refacă elementele de producţie şi de
înlocuire, cu posibilităţile obţinerii unor recolte normale de struguri.
10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere
Tăierea reprezintă principala lucrare prin care se pun bazele producţiei anuale de
struguri şi a calităţii ei, de aceea trebuie să fie executată de oameni instruiţi în vederea
efectuarii ei corecte (să cunoască de ce se taie viţa-de-vie, care sunt caracteristicile ei de
308
rodire şi creştere, cum reacţionează butucul la tăieri etc.). Înainte de a începe tăierea, se
analizează starea generală a butucului şi modul cum a reacţionat acesta faţă de încărcătura
de ochi lăsată anul anterior, conturându-se trei situaţii:
Butucul prezintă creşteri anuale normale ► încărcătura de ochi lăsată în anul

(coarde de 1,50-2,00 m lungime şi 8-12 mm anterior a corespuns cu puterea butucului
grosime), bine maturate
 se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind compensaţi numai cei pieriţi în
timpul iernii.
Butucul are creşteri foarte viguroase, ►s-a lăsat o încărcătură de ochi prea mică
(coarde foarte lungi, peste 2,0-2,5 m, cu
diametrul peste 12 mm) şi mulţi copili
 se va mări încărcătura de ochi faţă de anul precedent, sporindu-se numărul de verigi

de rod sau numărul de ochi pe coardă;
 ca şi coarde de rod vor fi folosiţi cu prioritate copili cu grosime normală (8-10 mm
diametru) care au rezistat mai bine peste iarnă şi au mugurii din ochii de iarnă mai
bine dezvoltaţi şi mai fertili;
Butucul prezintă creşteri anuale reduse ► încărcătura de ochi a fost prea mare, a
(coarde sub 1 m lungime, subţiri) şi o depăşit puterea butucului
bună parte din lemn nematurat
 pentru o redresare a plantei, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai
puţini ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi mai scurte,
eventual numai cepi.
Ţinând cont de cele prezentate anterior şi pentru a se evita o serie de greşeli, ce pot
afecta nu numai producţia anului în curs, dar şi pe cea din anii următori, la executarea
tăierilor se au în vedere o serie de reguli dintre care amintim:
 elementele de rod (coarde de rod, cordiţe, cepi de rod), trebuie să rezulte numai din
coarde de un an, crescute pe lemn de 2 ani;
 cepul de înlocuire să se găsească în poziţie inferioară faţă de coarda de rod, în
vederea menţinerii elementelor de rod cât mai aproape de lemnul multianual;
 scurtarea coardelor să se facă imediat deasupra ochiului (fig. 10.19); dacă scurtarea
se face pe internod lăsând o porţiune mai lungă deasupra ochiului, acesta se usucă şi
devine un bun adăpost pentru diferite boli şi pentru dăunători;
 suprimarea coardelor se face la 2-3 mm deasupra punctelor de inserţie, ţesuturile
necrozându-se mai puţin (fig. 10.20); dacă se taie prea adânc, rezultă o rană mai mare
şi adâncă ale cărei ţesuturi se necrozează şi stânjenesc circulaţia sevei; dacă se taie
lăsând o bucată mai mare din coardă, rezultă un cep ce se usucă.
309
Fig.10.19. Scurtarea coardelor Fig. 10.20. Suprimarea (tăierea) corectă
a coardei de un an
Viţa-de-vie are lemnul puţin dens, cu liberul şi măduva dezvoltate, din care cauză rănile
se vindecă foarte greu sau deloc. Rănile produse pe coardele de 1 an sunt mai puţin
periculoase, deoarece sunt mici, se vindecă relativ uşor iar cu ocazia tăierilor din anul
următor se înlătură. După 8-9 ani de la plantare, sporeşte numărul rănilor, diametrul lor este
mai mare şi porţiuni tot mai mari din ţesuturile rănite se usucă şi se necrozează.
Dacă rănile se fac pe toate părţile lemnului multianual şi una lângă alta, se mortifică
zone întregi ale lemnului, circulaţia sevei este stânjenită (fig. 10.21). Efectuarea rănilor pe o
singură parte a lemnului multianual asigură circulaţia normală, nestânjenită a sevei pe partea
sănătoasă lipsită de răni (fig. 10. 22).
Fig. 10.21. Răni necrozate (a,b,c) pe lemnul Fig. 10.22. Realizarea corectă a rănilor,
multianual, care împiedică pe o singură parte a lemnului
circulaţia normală a sevei multianual
310
Modul în care se execută tăierea în cepi pentru a forma răni numai de o singură parte
a lemnului multianual, se observă în figura 10.23, în acelaşi timp constatându-se şi o
îndepărtare a elementelor de rod (degarnisire), încât la intervale de 4-5 ani este necesară
coborârea lor, prin lăsarea unor cepi de înlocuire formaţi din coardele lacome crescute pe
lemnul multianual.
Fig.10.23. Efectuarea tăierii pentru realizarea rănilor de aceeaşi parte

a lemnului multianual
Evoluţia normală a verigilor de rod, cu realizarea rănilor pe o singură parte este

prezentată în figura 10.24. Şi în această situaţie intervine necesitatea regenerării verigilor de
rod, din coarde lacome.
Fig. 10.24. Evoluţia normală a verigilor de rod
DE REŢINUT  trebuie evitate tăierile fără rost;

 rănile care rezultă, să aibă o suprafaţă cât mai mică;
 orice tăietură trebuie făcută perpendicular pe axul ramificaţiei
asupra căreia se execută tăierea ► astfel, suprafaţa rănii este
mai redusă decât în cazul tăierilor oblice.
311
1. Ce metode de testare a viabilităţii ochilor de iarnă cunoaşteţi?
2. Când se aplică tăierea compensată? Precizaţi formula de calcul.
3. Descrieţi modul de calcul pentru încărcătura corectată.
4. Care sunt tipurile de tăiere care se pretează la tăierea mecanizată?
5. Definiţi tăierile de regenerare şi prezentaţi caracteristicile lor.
10.2.11. Unelte folosite la tăiere

Principala unealtă folosită la tăiere este foarfeca de vie. În comerţ se găsesc diferite
tipuri şi modele de foarfece care se deosebesc prin:
 dimensiuni (lungime 220-250 mm);
 construcţie, cu una sau ambele lame tăietoare (din oţel), cu lama tăietoare
schimbabilă, prin mecanismul de închidere, prezenţa diferitelor tipuri de arcuri
(lamelar sau spiral) care permit deschiderea foarfecelor (fig. 10.25).
Fig. 10.25. Foarfece folosite în viticultură
312
Indiferent de model, orice foarfece prezintă nişte caracteristici tehnice, şi anume:
 are lama tăietoare (sau ambele lame tăietoare), bine ascuţită, bine prinsă în şurub,
încât lamele să nu se încalece la tăiere, să alunece uşor, strâns, unele peste altele;
una din lame este de sprijin, mai îngustă, care prin mâner se sprijină în
podul palmei;
iar cealaltă este tăietoare, mai lată şi subţiată, bine ascuţită, (acţionată
prin mâner cu ajutorul degetelor), în momentul tăierii trebuie să fie în
dreptul părţilor ce rămân pe butuc, pentru a nu rezulta în urma tăierii,
ţesuturi strivite. Lama tăietoare are o formă semicirculară care permite
tăierea mai uşoară a ramificaţiilor rotunde;
 să aibă arcul bun;
 greutatea unei foarfece să varize între 240 şi 320 g în funcţie de materialul din
care sunt confecţionate braţele (mânerele) (oţel sau un metal uşor);
 mânerele pot imita forma anatomică a mâinii, fiind îmbrăcate uneori într-un
material sintetic de protecţie.
Pentru uşurarea efortului depus la tăiere s-au construit foarfece pneumatice, în
legătură cu tractorul care furnizează forţa, precum şi electrice, alimentate de o baterie
portabilă, ultimul tip având o autonomie de 8-9 ore. Tăieturile rezultate la folosirea acestor
tipuri de foarfece nu sunt încă perfecte; rezultă ţesuturi zdrelite. Cu un asemenea foarfece,
după o oarecare obişnuinţă, se pot executa până la 70 de tăieturi pe minut, efortul depus de
om fiind mult redus.
DE REŢINUT  modul de tăiere al foarfecelui se verifică şi se apreciază
după cum taie o foaie subţire de hârtie;
 foarfecele se foloseşte în aşa fel încât coarda să fie
apucată, pe cât posibil, cu mijlocul lamei tăietoare şi
respectiv al contralamei; la tăiatul cu vârful lamelor, forţa
necesară este mai mare cu circa 30 %;
 apare o oboseală neplăcută ca urmare a unei solicitări
unilaterale a musculaturii braţului, degetelor şi
articulaţiilor mâinii care conduce foarfecele ► scade
productivitatea muncii.
Pentru tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini etc), care nu se pot
tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul. Ferăstraiele întrebuinţate în viticultură au câteva
particularităţi:
 lama să fie curbată (fig. 10.26), suficient de groasă şi elastică, cu vârful mai îngust;
 dinţii trebuie să fie orientaţi către mâner, încât tăierea să se realizeze prin tragerea
ferăstrăului;
313
un ferăstrău cu ceaprazul bine realizat (bine ascuţit), permite efectuarea unor
tăieri cu efort redus şi cu asperităţi mai puţine.
Fig. 10.26. Ferăstrău pentru eliminarea

lemnului multianual
DE REŢINUT  folosirea ferăstrăului, determină uneori obţinerea de tăieturi cu

asperităţi (favorizează necrozarea ţesuturilor), motiv pentru
care se netezesc cu briceagul de altoit sau cu cosorul;
 pentru evitarea uscării şi pătrunderii diferitelor ciuperci, rănile
cu suprafeţe mari, se ung cu mastic, ulei ars sau vopsea
obişnuită;
 scoarţa mortificată de pe lemnul multianual şi de pe buturugă
se curăţă cu peria de sârmă (pentru a nu ierna dăunătorii).
O altă unealtă folosită frecvent în plantaţiile tinere este copcitoarea. Cu ajutorul ei se

perfectează copca din jurul butucului, permiţând stabilirea amplasării ramificaţiilor date din
butuc sau portaltoi şi executarea copcitului. Mai poate fi folosită şi la lucrarea de
dezmuşuroit la viţele tinere.
10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere
Prin executarea tăierilor se îndepărtează anual de pe fiecare butuc o cantitate de lemn
(coarde şi lemn multianual), ce variază în funcţie de soi, vigoarea butucilor, intensitatea
tăierilor etc., între 0,3 şi 2,0 kg, rezultând o cantitate de 1500-6000 kg/hectar.
Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri:
 poate fi tocat direct în vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol (excepţie
făcând materialul provenit din plantaţiile cu un număr mare de butuci atacaţi de
cancerul bacterian sau boli virotice, deoarece există pericolul extinderii acestora şi la
butucii sănătoşi);
 poate fi aşezat în grămezi pe intervale (din două în două), apoi strânse şi scoase din
plantaţie, cu grebla mecanică sau cu maşina de balotat coarde - pe suprafeţe mai
mari, ori manual cu furca, pe suprafeţe mici;
 după balotare şi uscare, coardele eliminate la tăiere se pot folosi la încălzirea
locuinţei;
 poate fi ars la marginea plantaţiilor, şi este modul cel mai răspândit de eliminare, dar
nu şi cel mai raţional, întrucât antrenează distrugerea substanţei organice, rezultând o
cantitate mică de cenuşă care este împrăştiată tot în vie;
314
 poate servi şi drept combustibil, sau chiar nutreţ în hrana animalelor, sub formă de
făină de coarde, în proporţie de până la 20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de
folosire a coardelor la producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material
drenant, aşternut pentru animale etc.
Tocarea şi  un aport de substanţă organică uscată între 0,8 şi 1,5

încorporarea în sol
t/ha, putând astfel acoperi ¼ din necesarul anual de
a coardelor asigură:
substanţă organică necesar viţelor;
 o restituţie de 20-80 kg/ha/an de macroelemente (prin
conţinutul lor în azot, fosfor, potasiu, calciu şi
magneziu), acoperind 10-30% din consumul global;
 o ameliorare a regimul aerohidric al solului, a
structurii acestuia, favorizând creşterea rădăcinilor.
Indiferent de numărul de butuci existent în plantaţie, în jurul caselor, în curţi etc., tot
materialul căzut la tăiere trebuie strâns şi scos de pe intervale, deoarece împiedică
executarea lucrărilor de întreţinere a solului, a tratamentelor fitosanitare etc., fiind, în acelaşi
timp, un bun „adăpost” pentru diferiţi dăunători şi „sursă” de atac a unor boli.
10.3. COPCITUL
Copcitul constă în suprimarea rădăcinilor formate din altoi, deasupra zonei de altoire,
ca şi a celor pornite din portaltoi în apropierea nivelului solului, odată cu înlăturarea
coardelor care au pornit din portaltoi.
Ca şi epocă, se realizează de obicei primăvara odată cu tăierea în uscat şi prezintă
dezavantajul regenerării rapide a rădăcinilor, deoarece corespunde cu începutul creşterii
intense a lor. Efectuarea copcitului ar trebui să coincidă cu momentul stagnării creşterii
rădăcinilor, adică în vară, în luna august, când nu are loc regenerarea lor. În această perioadă
însă, executarea lucrării este greoaie, butucii fiind în plină vegetaţie, au un frunziş bogat,
sunt încărcaţi cu rod şi necesită mai multă forţă de muncă.
Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea altoiului de portaltoi şi anume:
 rădăcinile pornite din altoi cresc mai puternic, în dezavantajul celor din
portaltoi, dar în final sunt distruse de filoxeră, ger sau secetă, ceea ce duce la
pieirea butucului şi apariţia de goluri în plantaţie;
 lăstarii crescuţi din portaltoi şi neîndepărtaţi cresc puternic, în defavoarea
creşterii lăstarilor altoi, fapt ce determină dispariţia altoiului, rămânând în
plantaţie, în loc de un butuc care să producă struguri, un butuc de portaltoi
care, de fapt, reprezintă tot un „gol”.
315
Ca şi tehnică de lucru, rădăcinile se taie cu foarfecele de vie, ţinut cu lama tăietoare
spre butuc, suprimându-le de la punctul de formare a lor, fără a lăsa „mustăţi”, din care pot
porni numeroase alte rădăcini (fig. 10.27). Dacă butucii prezintă însă coarde crescute din
portaltoi, se desface cu sapa sau copcitoarea până la locul de pornire a lor şi se înlătură de la
punctul de inserţie prin tăiere cu foarfecele.
Fig. 10.27. Copcitul viţei-de-vie
Dacă plantaţia nu a fost copcită ani la rând, iar rădăcinile emise sunt numeroase şi
mai groase de 4-5 mm fiecare, copcitul se efectuează eşalonat la fiecare butuc, pe timp de 2-
4 ani, suprimându-se în fiecare an câte o jumătate sau un sfert din numărul de rădăcini, în
funcţie de numărul şi grosimea lor, pentru a nu crea un dezechilibru în asigurarea butucului
cu apă şi substanţe nutritive. În primăverile secetoase se recomandă după copcit o udare,
pentru a asigura condiţii favorabile împuternicirii rădăcinilor de profunzime (de bază). Se
recomandă ca periodic să se controleze dacă nu cumva au apărut rădăcini din altoi.
10.4. CONDUCEREA COARDELOR DE ROD, PALISAREA TULPINILOR

ŞI A CORDOANELOR
Baza fiziologică pe care se sprijină conducerea coardelor în plantaţiile de vii
roditoare o reprezintă unitatea dintre organism şi mediu, cu dirijarea în mod favorabil a
polarităţii de vârf şi folosirea ei cât mai eficient (după Pop Nastasia, 2010).
Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de fructificare, în fenofaza
plânsului, când elasticitatea lor este maximă. Legarea coardelor trebuie încheiată până la
umflarea vizibilă a mugurilor, deoarece în această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili la
scuturare. Dacă lucrarea nu a fost finalizată până la umflarea mugurilor, ea se amână până
când lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei sunt mai rezistenţi la scuturare.
Caracterul de liană şi dezvoltarea slabă a ţesuturilor mecanice, face necesară
susţinerea viţei-de-vie pe mijloacele de susţinere. Sunt susţinute organele de schelet ale
butucului (tulpini, cordoane, braţe), precum şi coardele de rod. Susţinerea şi conducerea
viţei-de-vie se realizează prin palisatul tulpinilor şi cordoanelor, cercuitul sau legatul
coardelor şi se continuă în cursul perioadei de vegetaţie prin dirijarea sau legatul lăstarilor.
316
Revizuirea mijloacelor de susţinere este o lucrare obligatorie şi necesară, care se
execută în fiecare an, primăvara după tăiere, şi constă în:
 înlocuirea stâlpilor (bulumacilor) deterioraţi;
 verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi;
 verificarea contraforţelor;
 completarea şi întinderea sârmelor (se începe cu sârmele de sus, se continuă cu
cele de la mijloc, ultimele sârme întinse fiind cele de jos).
Revizuirea întregului mijloc de susţinere este o lucrare deosebit de importantă;
neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe greutăţi în întreţinerea
plantaţiei (legatul lăstarilor, tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor etc.), cu
urmări nedorite asupra producţiei de struguri.
Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor, la conducerea în forme semiînalte şi înalte, se
realizează astfel:
 revizuirea legăturii tulpinilor de tutori:
tutorii care se folosesc pentru susţinerea tulpinii se fixează întotdeauna
de aceeaşi parte a sârmei, cât mai aproape de butuci şi se leagă cât mai
bine de prima sârmă a spalierului;
 revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale spalierului, în aşa fel
încât acestea să fie drepte, fără curburi sau torsionări; în acest scop se fac câte
trei legături.
Dirijarea coardelor de rod se face obligatoriu înainte de dezmuguritul viţei-de-vie
pentru a preveni scuturarea ochilor care sunt foarte sensibili în această fază, după revizuirea
mijlocului de susţinere.
Dirijarea coardelor se face pe primele sârme ale spalierului (portante) prin legarea
individuală în două puncte, urmărind o cât mai bună distribuire a elementelor de rod în
spaţiu, de o parte şi alta a butucului, evitând încrucişarea lor.
Legăturile se fac cu deşeuri textile, fibre sintetice, cleme din material plastic, mlădiţe de
răchită, liber de tei etc. La folosirea răchitei (cea galbenă este mai bună), aceasta se pune în
prealabil la înmuiat pentru a deveni mai elastică.
Conducerea coardelor în formă de semicerc o întâlnim la mai multe tipuri de tăiere, şi
anume: Guyot dublu (sau multiplu), Guyot pe semitulpină sau tulpină, Guyot cu braţe
înlocuite periodic.
La Guyot dublu  coardele rămase pe butuc se leagă în primul rând, în

(sau multiplu): poziţie verticală, pe prima sârmă a spalierului, apoi se
arcuiesc în direcţia creşterii naturale, formând un
semicerc şi se leagă din nou la vârf;
 la dirijarea în formă de semicerc, cel mai viguros cresc
lăstarii situaţi în punctul cel mai de sus de pe coardă,
dezvoltându-se normal cei dinspre butuc.
317
La Guyot pe  coardele sunt conduse în semicerc pe sârmele portante
semitulpină: ale spalierului, de o parte şi alta a butucului;
 fiecare coardă se leagă separat, în două locuri, la bază şi
la vârf;
 la conducerea coardelor în poziţie orizontală, polaritatea
influenţează uniform creşterea şi fertilitatea lăstarilor.
La Guyot cu braţe  coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima

înlocuite periodic: sârmă, apoi în poziţie orizontală, până la jumătate din
distanţa dintre butuci.
Conducerea coardelor în formă de cerc avantajează creşterea lăstarilor şi rodirea pe

porţiunea de mijloc (în cazul cercului ascendent – folosit la tăierea de Miniş, practicată în
trecut), sau la baza şi vârful coardei, la cercul descendent.
Conducerea oblic ascendentă favorizează creşterea mai intensă a lăstarilor spre
vârful coardei, reducând potenţialul de rodire al viţelor. Ea se întâlneşte la pergola trentină
simplă şi dublă, palmetă, tăierea de Drăgăşani etc.
La conducerea vertical descendentă a coardelor (tipul Sylvoz) influenţa polarităţii
scade de la bază (unde se găsesc lăstarii cei mai viguroşi), spre vârful coardei.
Se are în vedere ca legăturile să nu fie prea strânse pentru a evita strangularea
coardelor, tulpinilor şi cordoanelor în urma creşterii în grosime a acestora.
Înălţimea la care sunt conduse coardele este determinată de forma de conducere a
butucilor.
La forma de conducere  coardele de rod se situează la înălţimi variabile,

joasă: cuprinse între 20 şi 40 cm faţă de sol
La forma de conducere  coardele de rod sunt plasate la 60-80 cm înălţime
semiînaltă:
La conducerea înaltă:  coardele de rod sunt plasate la peste 100 cm (100
cm la Guyot pe tulpină, 100-120 cm la Lenz
Moser şi Sylvoz; 160-180 cm la cortina dublă)
Înălţimea de conducere a coardelor influenţează, în primul rând, calitatea strugurilor.

În climatul temperat, cu cât înălţimea este mai mare, cu atât strugurii acumulează cantităţi
mai mici de zaharuri şi au o aciditate mai mare. Formele de conducere pe tulpini asigură, în
schimb, producţii mai mari de struguri, o protecţie fitosanitară mai bună şi condiţii optime
pentru mecanizarea lucrărilor în plantaţii.
Pentru recoltarea mecanizată a strugurilor este necesară o înălţime minimă de 30 cm
şi maximă de 200 cm; între aceste limite pot fi reglate maşinile de recoltare a strugurilor.
318
1. Care sunt cele mai utilizate unelte folosite la tăierea viţei-de-vie?
2. Precizaţi ce utilitate se poate da coardelor anuale şi lemnului multianual eliminat la

tăiere.
3. Definiţi lucrarea de copcit şi importanţa ei.
4. Când se face dirijarea coardelor de rod?
5. Cum se realizează palisarea tulpinilor şi a cordoanelor la formele semiînalte?
10.5. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

În cursul perioadei de vegetaţie a viţei-de-vie se intervine asupra vegetaţiei butucului
prin lucrări şi operaţii „în verde”, în scopul reglării proceselor de creştere şi rodire (ele
completează de fapt tăierile de rodire în uscat).
Majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde influenţează mai ales latura calitativă a
producţiei, ceea ce face ca ele să fie folosite pe o scară mai largă în cultura soiurilor de
struguri pentru consum în stare proaspătă.
Întrucât majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde se execută manual, cu consum
mare de mână de lucru, într-o perioadă scurtă de timp, în ultimii ani s-au încercat diferite
modalităţi de executare mecanizată sau folosirea unor substanţe chimice cu acelaşi efect.
Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii: după
obligativitatea executării lor, după frecvenţa cu care se întrebuinţează şi după părţile plantei
pe care se aplică.
După obligativitate, operaţiile şi lucrările în verde se pot grupa în funcţie de
necesitatea executării lor în:
 obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor);
 ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial).
După frecvenţa cu care se folosesc, lucrările şi operaţiile în verde se împart în două
mari grupe:
 lucrări şi operaţii în verde aplicate mai des (plivitul, legatul sau dirijarea
lăstarilor, cârnitul);
 lucrări şi operaţii în verde mai rar aplicate (ciupitul, copilitul, rărirea
numărului de inflorescenţe, scurtarea inflorescenţelor, desfrunzitul).
319
După părţile plantei pe care se aplică, ele se pot grupa în:
 lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor (plivit, legatul lăstarilor, ciupit,
copilit, cârnit);
 lucrări în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor (normarea încărcăturii
de inflorescenţe pe butuc – rărirea inflorescenţelor, suprimarea unor porţiuni
din inflorescenţă);
 lucrări în verde aplicate frunzişului (desfrunzitul parţial).
La acestea se adaugă şi tratamentele chimice cu diferite produse sau subtanţe
bioactive, care completează efectul lucrărilor şi operaţiilor în verde.
Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor. Din această categorie fac
parte: plivitul lăstarilor şi normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit număr de lăstari
socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din portaltoi, lăstarii fără rod care pornesc
din butuc şi lemnul multianual, plasaţi necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de pe
coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc.
Această lucrare se execută numai după apariţia inflorescenţelor, pentru a se putea
deosebi lăstarii sterili de cei fertili, când au lungimea de 5-10 cm şi pot fi suprimaţi uşor cu
mâna.
Intensitatea plivitului este în strânsă legătură cu procentul de lăstari fără rod, specific
fiecărui soi:
 la soiurile care formează un număr redus de lăstari fără rod, circa 25 % (Perla
de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Aligoté, Galbenă de Odobeşti), prin plivit
aceştia vor fi eliminaţi în totalitate;
 la soiurile cu circa 50 % lăstari sterili (Afuz Ali, Italia, Coarnă, Fetească
neagră) se elimină de pe coardele de rod jumătate din numărul lor;
 la soiurile cu număr foarte mare de lăstari sterili, circa 75 % (Sultanină), prin
plivit se suprimă numai 1/3 din numărul lor.
Avantajele  corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;

plivitului:  crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor
rămaşi pe plantă;
 uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor reţinuţi pe mijloacele de
susţinere;
 se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului, astfel se
intensifică activitatea fotosintezei;
 aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării
primare cu mană.
320
La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul lăstarilor de pe tulpină,
lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de
timpuriu, când lăstarii au 2-3 cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie.
Normarea încărcăturii de inflorescenţe - struguri. Această lucrare se impune la
soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi mai multe
inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii producţiei marfă (80-90 %).
Numărul exagerat de inflorescenţe pe butuc poate să rezulte fie din atribuirea unor
încărcături mari de ochi la tăiere, fie datorită fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii
strugurii se dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime şi culoare, iar
maturarea lor este întârziată.
Pentru a avea o producţie cât mai mare de struguri marfă, de bună calitate,
aspectuoşi, care să poată fi valorificaţi mai bine, este necesar să se înlăture de pe butuc o
parte din inflorescenţe, corespunzător cu vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi cu
condiţiile pedoclimatice.
Lucrarea se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când
s-au format boabele, sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea florilor s-a
realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful lăstarului.
DE REŢINUT – normarea numărului de inflorescenţe (orientativ)
14-16 inflorescenţe pe butuc ► soiuri de masă cu struguri foarte mari (300-500g):

Cardinal, Afuz Ali, Italia
24-26 inflorescenţe pe butuc ► soiuri cu struguri mari (200-300g): Muscat de
Hamburg, Muscat de Adda, Bicane, Coarnă
30-32 inflorescenţe pe butuc ► soiuri cu struguri mici (100-200g): Perla de
Csaba, Chasselas doré
Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor

Legatul sau dirijarea lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au ţesuturile
de susţinere slab dezvoltatete, încât atunci când ating o anumită lungime (40-60 cm), devin
penduli, apoi în lipsa mijlocului de susţinere, se întind pe pământ, fapt ce favorizează atacul
bolilor şi dăunătorilor, împiedică excutarea ulterioară a lucrărilor de întreţinere în plantaţii şi
expunerea frunzişului la lumină.
Pentru a preveni aceste neajunsuri, trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor pe
mijloacele de susţinere. Lucrarea se execută de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie:
 primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul lunii mai, când
lăstarii au lungimea de 40-60 cm;
 al doilea la mijlocul lunii iunie;
321
 iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie,
începutul lunii august).
DE REŢINUT  materialele folosite la legat: teiul topit, rafia sintetică,

deşeurile textile, fibre de cânepă;
 legăturile făcute trebuie să fie lejere pentru a se evita
strangularea lăstarilor;
 legatul se face în formă de „opt” (materialul de legat se
înfăşoară de două ori după sârmă apoi se trece peste lăstar
şi se leagă), imediat sub frunze;
 lăstarii se leagă cât mai răsfiraţi, cel mult câte 2-3 la un loc.
 Legatul lăstarilor se poate face cu un dispozitiv manual
(legatrice), care foloseşte o bandă de material plastic şi
capse metalice.
În cazul spalierului cu sârme simple şi al viilor susţinute pe araci, legatul lăstarilor se

face în totalitate, urmărindu-se o repartizare cât mai uniformă a lor în spaţiu.
În plantaţiile susţinute pe spalier cu sârme duble, lăstarii se dirijează mult mai uşor,
cu mâna printre sârme, înlocuindu-se astfel legatul în proporţie de 70-80 %.
Folosirea sârmelor mobile pentru susţinerea lăstarilor poate înlocui legarea separată a
acestora de mijlocul de susţinere, determinând economie de manoperă (fig. 10.28).
 faza 1 - înainte de tăiere se desprinde o sârmă de susţinere din etajul 2, de pe stâlpi,
uşurând în acest fel operaţia de tăiere;
 faza 2 - înainte de reluarea creşterii lăstarilor, se desprinde şi cealaltă sârmă a etajului
2;
 faza 3 - după începutul creşterii lăstarilor, când aceştia au cel puţin 40 cm, se fixează
prima pereche de sârme la etajul 2;
 faza 4 - sârma mobilă de la etajul 4 se desprinde de pe stâlpi;
 faza 5 - când lăstarii depăşesc etajul 3 de sârme, sârma desprinsă anterior se fixează
de stâlpi;
 faza 6 - când creşterea continuă şi depăşeşte ultimul nivel, sârma de la etajul 3 se
ridică la ultimul nivel şi se fixează de stâlpi.
La viţele conduse în forme semiînalte şi înalte, care prezintă la baza tulpinii cep de
siguranţă, lăstarii porniţi de pe acesta se leagă de tulpina butucului respectiv.
La unele tipuri de tăierte, cu conducerea înaltă a butucilor (cortina dublă geneveză,
cortina simplă etc), lăstarii nu se mai leagă, rămân în poziţie pendentă, când, din cauza
poziţiei, creşterea lor este încetinită, neajungând la nivelul solului.
322
Fig. 10.28. Folosirea sârmelor mobile pentru susţinerea verticală a lăstarilor
(cu linii întrerupte – sârme mobile)
(după Hafner H. şi colab.,2004; citat de Dejeu L., 2010)

1. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde.
2. Definiţi plivitul şi enumeraţi avantajele acestei lucrări.
3. La care soiuri se realizează lucrarea de normare a încărcăturii de inflorescenţe şi

în ce constă?
4. Când trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor la viţa-de-vie?
323
Ciupitul lăstarilor. Constă în suprimarea vârfului de creştere sau coroniţei lăstarilor
fertili, manual, înainte de înflorit (fig. 10.29). Prin aceasta se întrerupe creşterea lăstarilor pe
perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.
Ciupitul lăstarilor are ca efect:
 sporirea numărului de flori legate în inflorescenţe;
 creşterea producţiei de struguri;
 stimularea creşterii şi fructificării copililor;
 stimularea creşterii lăstarilor de pe cepi;
 refacerea potenţialului vegetativ şi productiv al butucilor.
În timpul înfloritului, creşterea lăstarilor rămâne procesul dominant, cu un consum
ridicat de substanţe asimilate. Din această cauză, multe flori din inflorescenţe rămân
subnutrite şi cad. Pentru a se îmbunătăţi condiţiile de hrănire a florilor este necesar, mai ales
la soiurile care înregistrează un procent ridicat de cădere a florilor, să se intervină prin
ciupitul lăstarilor. La această intervenţie reacţionează bine soiurile de masă (Coarnă neagră,
Bicane, Ceauş), şi cele care înregistrează un procent mare de scuturare a florilor (Muscat de
Hamburg).
Cârnitul lăstarilor. Această operaţie în verde constă în suprimarea vârfurilor tuturor
lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, odată cu
încetinirea creşterii lăstarilor. Se îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu
frunzele tinere (5-7), care nu au ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe
asimilate (fig. 10.30).
Fig. 10.29. Ciupitul lăstarului Fig. 10.30. Cârnitul lăstarului
Efectele cârnitului:
 redistribuirea substanţelor hrănitoare, fiind dirijate către alte organe ale
plantei, cu cerinţe mari: creşterea şi maturarea strugurilor, maturarea
coardelor;
324
 pătrunderea luminii şi aerului în interiorul butucilor, la soiurile cu creşteri
viguroase, în special în anii cu exces de precipitaţii, pentru a limita consumul
inutil de asimilate de către lăstari;
 creşterea dimensiunii boabelor la soiurile cu creştere viguroasă şi maturare
târzie a strugurilor (Afuz Ali);
 o maturare mai timpurie cu 5-6 zile, la soiurile de struguri pentru vin;
 creşterea uşoară a conţinutului în zaharuri şi reducerea acidităţii în struguri.
În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă,
când lăstarii sunt în plină creştere, sau mai sever, cu un număr mai mare de frunze, se
formează un număr mai mare de copili, cu consum neraţional de asimilate, în detrimentul
producţiei de struguri şi al maturării lemnului.
Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă, ceea ce impune
mecanizarea acestei operaţii, prin folosirea diferitelor tipuri de dispozitive de tăiere (cu bare
de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative rapide etc), montate pe tractor.
Copilitul. Constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi
(copililor), care se formează din mugurii de vară, la subsuoara frunzelor (figura 10.31).
Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază.
Partea de copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă
situaţi la baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă este nevoie, operaţia
se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi cresc noi copili.
Fig.10.31. Copil format la subsuoara frunzei

a-peţiolul frunzei; b-lăstarul; c-copilul
Prin copilit se  micşorarea masei vegetative;

urmăreşte:
 reducerea gradului de umbrire a frunzelor de pe lăstarii
principali;
 uşurarea executării tratamentelor fitosanitare.
325
Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii copililor în următoarele
situaţii:
 completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate asigura
numai cu ochii de pe coardele roditoare;
 refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse de îngheţ,
provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal;
 formarea rapidă a butucilor tineri, ciupirea lăstarului principal, pentru
stimularea pornirii copililor, apoi ciupirea copililor pentru stimularea pornirii
şi creşterii de noi copli (copil pe copil);
 obţinerea unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu copili fertili
(Perla de Csaba, Chasselas doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească albă).
Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, atât la
soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele pentru vin, având scopul:
 de a crea condiţii mai bune de iluminare şi însorire strugurilor;
 aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare;
 colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de masă;
 sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale prin degradarea
acidului malic;
 micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi obţinerea unor recolte mai
sănătoase.
Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase, la soiurile cu creştere
viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat d'Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform
colorate (Muscat de Hamburg, Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate
superioară, sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari).
Cele mai bune rezultate se obţin când lucrarea se execută la intrarea strugurilor în
pârgă, îndepărtînd de pe butuc în jur de 10-30% din frunzele îmbătrânite situate în dreptul
strugurilor.
Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă de
5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei
sevei elaborate, asigurându-se o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor. Ea se
face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor, pentru ca rănile să
se vindece în decurs de 20-25 zile.
Efectul operaţiei se menţine atâta timp cât rana provocată prin îndepărtarea scoarţei
rămâne deschisă, adică până se realizează cicatrizarea (fig. 10.32).
Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a căror lame
secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui
briceag. Pentru a nu afecta vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel
mult 30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod.
326
Fig. 10.32. Inelarea lăstarului:
a-cicatrizarea în urma scoaterii unui inel îngust;
b-lipsa sudurii în cazul scoaterii unui inel mai lat
Obiectivele  legarea unui procent mai mare de flori în inflorescenţe, când

urmărite:
se face cu 2-3 zile înainte de înflorit;
 grăbirea procesului de maturare a strugurilor, când inelarea
se face după înflorit;
 grăbirea procesului de maturare a strugurilor şi de
intensificare a coloritului boabelor, când inelarea se face
înainte de intrarea strugurilor în pârgă.
Efectele cele mai spectaculoase se obţin la soiurile
apirene (Sultanină, Perlette) şi la cele cu flori
funcţional femele (Coarnă neagră, Bicane).
Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor

Suprimarea unei părţi din inflorescenţă se aplică în general soiurilor de struguri
pentru masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari (Cardinal, Afuz Ali, Italia, Muscat
d'Adda). Boabele din vârful ciorchinelui sunt mai mici, neuniforme şi se maturează
ultimele, diferenţele fiind cu atât mai accentuate cu cât lungimea strugurilor este mai mare.
Aceste defecte pot fi înlăturate prin suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă şi anume a
vârfului axului principal (figura 10.33). La strugurii cu multe ramificaţii laterale se constată
aceleaşi defecte; de aceea se recomandă suprimarea, alături de vârful ciorchinelui, şi a altor
ramificaţii laterale.
327
Fig. 10.33. Suprimarea vârfului inflorescenţei
Operaţia de suprimare a unor părţi din inflorescenţă se recomandă să fie efectuată

imediat după înflorire, cu ajutorul unor forfecuţe inoxidabile sau chiar cu mâna, uneori
concomitent cu normarea inflorescenţelor pe butuc, şi are drept scop:
 ridicarea aspectului comercial al strugurilor,
 maturarea mai uniformă, uniformizarea culorii şi mărimii boabelor;
 creşterea conţinutului în zahăr.
Rărirea boabelor îmbunătăţeşte aspectul comercial al strugurilor, fără a modifica
forma acestora. Este o operaţie cu influenţă puternică asupra calităţii strugurilor, fără a se
modifica forma lor.
Lucrarea este indicată în cazul soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca
mărime, culoare şi maturare (Regina viilor, Muscat de Hamburg), cele cu boabe dese
(Chasselas), ca şi soiurile predispuse la meiere şi mărgeluire (Coarnă neagră, Bicane).
Boabele rămase pe strugure după rărire se dezvoltă mai bine, cresc în volum şi greutate, sunt
uniforme ca mărime, culoare şi maturare.
Se recomandă ca operaţia să se execute imediat după înflorit, când creşterea boabelor
se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi prin sporirea dimensiunii lor.
Pentru executarea lucrării se folosesc forfecuţe inoxidabile, cu vârfuri lungi, bine
ascuţite, cu ajutorul cărora se îndepărtează boabele prin tăiere de la baza codiţei. În general,
se suprimă 20-60 % din totalul boabelor formate pe ciorchine.
Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii

producţiei de struguri. Lucrările şi operaţiile în verde la viţa-de-vie pot fi parţial înlocuite
prin folosirea unor substanţe bioactive (fitohormoni) care reglează procesele de creştere şi
fructificare. Din această categorie fac parte: substanţe fitoregulatoare care inhibă creşterea
lăstarilor (retardanţi); substanţe care stimulează legatul florilor şi creşterea boabelor
(biostimulatori); substanţe care întrerup vegetaţia (defolianţi şi desicanţi).
328
Inhibarea creşterii lăstarilor. Pentru oprirea din creştere a lăstarilor în timpul
înfloritului (suprimarea ciupitului) şi la intrarea strugurilor în pârgă se folosesc o serie de
substanţe bioactive cum sunt: cicocelul, etephonul, alarul, acidul α-naftil acetic.
Cicocelul sau clorura de clor-colină (CCC):
 blochează activitatea meristemelor apicale ale lăstarilor, provocând intrarea în
creştere a mugurilor de vară, cu formarea copililor;
 reduce creşterile anuale până la 50%, iar lăstarii formaţi sunt scurţi şi groşi, cu
mulţi copili;
 se aplică înainte de înflorit, cu aproximativ 15 zile, pentru a favoriza legatul
florilor şi, ca urmare, sporirea producţiei de struguri;
 se folosesc concentraţii de 300-500 ppm.
Ethephonul sau ethrelul (acidul 2-cloroetil-fosfonic):
 determină reducerea creşterii lăstarilor;
 permite o bună maturare a strugurilor la soiurile de masă, colorarea mai
intensă a boabelor;
 uşurează recoltarea mecanizată;
 se aplică la 4-6 săptămâni după înflorit;
 se folosesc concentraţii de 500-1 000 ppm.
Alarul (acidul N-dimetilamino-succinamic):
 determină o întârziere temporară a creşterii lăstarilor, cu o îmbogăţire a
frunzelor în clorofilă;
 se aplică înainte de înflorit, în vederea stimulării legării boabelor;
 se folosesc concentraţii de 1 000-2 500 ppm.
Acidul α-naftil-acetic (ANA):
 inhibă puternic creşterea lăstarilor, realizându-se un cârnit timpuriu (spre
sfârşitul înfloritului);
 se folosesc concentraţii de 0,5 ‰.
Stimularea creşterii ciorchinilor şi boabelor. La soiurile de masă cu struguri
compacţi (Perla de Csaba, Chasselas), cele care nu leagă cu polen propriu (Coarnă neagră,
Bicane) şi la cele apirene (Sultanină, Corinth, Perlette) se fac tratamente cu acid giberelic
(GA3) şi acid 4-clor-fenoxiacetic (4-CPA).
Plivitul „chimic“ al lăstarilor. În plantaţiile conduse în forme înalte şi semiînalte,
plivitul lăstarilor de pe tulpini se poate face chimic, cu substanţe desicante (Paraquat sau
Diquat), sau cu substanţe care inhibă intrarea mugurilor în vegetaţie (esterii acidului α-naftil
acetic şi acidul abscisic).
329
1. Precizaţi când se aplică ciupitul lăstarilor şi cum se efectuează.
2. Definiţi lucrarea de copilit.
3. Care este tehnica efectuării inciziei inelare?
4. Enumeraţi avantajele pe care le prezintă lucrarea de desfrunzit.
10.6. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE

Cultura viţei-de-vie are un caracter intensiv, ocupă terenul o perioadă lungă de timp,
de cel puţin 30-35 ani şi necesită anual un volum mare de lucrări ale solului Din aceste
motive majoritatea solurilor din plantaţiile viticole sunt soluri antropice, slab structurate, cu
un conţinut scăzut în humus şi cu o porozitate capilară redusă.
Pe astfel de terenuri executarea corectă şi la momentul optim a lucrărilor solului este
foarte importantă.
Scopul 
menţinerea stării de afânare;
lucrărilor solului: 
păstrarea humusului în sol;

asigurarea accesibilităţii elementelor nutritive;

activarea proceselor chimice şi biologice din sol;

distrugerea buruienilor.
Clasificarea 
lucrări anuale:
lucrărilor solului: adânci;
superficiale;
 lucrări periodice.
Dezgropatul butucilor. Se execută în arealele de cultură protejată a viţei-de-vie, în luna
martie, când temperatura nu mai coboară sub -8º C. Dezgropatul necesită realizarea
următoarelor etape:
 executarea unei arături „la cormană”, cu răsturnarea brazdelor spre mijlocul
intervalelor;
 scoaterea coardelor din pământ cu furca;
 îndepărtarea solului cu sapa din jurul butucului şi nivelarea lui;
 realizarea unei copci la fiecare butuc, pentru uşurarea executării copcitului.
330
Întârzierea lucrării când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea solului este
mai mare, amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire” sau al pornirii mugurilor sub
stratul protector de pământ.
Dezmuşuroitul (debilonarea). Se execută în cazul butucilor conduşi pe tulpini, care
toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire. Lucrarea se execută în urma arăturii „la
cormană”, urmată de degajarea butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa.
Arătura de primăvară. Are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-16 cm,
în perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale
(pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri), sau cu mijloace
hipo. Concomitent cu această arătură se încorporează în sol şi îngrăşămintele azotoase.
În cazul solurilor uşoare sau al unor primăveri secetoase, pentru a preveni pierderea
apei din sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de primăvară a solului. Se execută la
adâncimea de 14-16 cm, cu plugul cultivator (PCV) echipat cu gheare de afânare, la care se
ataşează grapa stelată sau cu colţi elastici.
Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare). Pentru mobilizarea adâncă a
solului, pe rândurile de vie se execută sapa mare, imediat după arătura sau afânarea de
primăvară a solului. Se efectuează la adâncimea de 10-12 cm, cu sapa care are lama mai
îngustă. În plantaţiile cu conducerea butucilor pe tulpini, lucrarea se poate face mecanizat,
cu pluguri speciale, prevăzute cu palpator.
Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, solul se
menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări superficiale (praşile). Sunt necesare
4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm, care se eşalonează în funcţie
de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare al solului.
Afânarea superficială a solului se execută în cursul perioadei de vegetaţie, mecanizat
(prin cultivaţie, discuire, lucrare cu freza) sau cu mijloace hipo pe intervale, şi manual pe
rând.
Cultivaţia solului se execută cu plugul cultivator (PCV) echipat cu organe active tip
săgeată, care afânează solul pe o adâncime de 6-12 cm.
Discuitul este lucrarea superficială de mobilizare a solului pe intervale, la adâncimea
de 5-8 cm, recomandată pe solurile uşoare şi cu grad redus de îmburuienare.
Lucrarea cu freza se execută pe solurile grele şi cu un grad mare de îmburuienare.
Praşilele pe rândurile de vie, efectuate manual, cu sapa, la adâncimea de 5-8 cm, au
rolul de a menţine solul în stare afânată şi curat de buruieni. Este bine ca buruienile crescute
lângă butuc să fie smulse cu mâna pentru a se evita rănirea acestuia cu sapa. În cursul unei
perioade de vegetaţie sunt necesare 3-4 praşile.
Mulcirea. Constă în acoperirea solului, începând din a doua jumătate a lunii mai, cu
o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze, turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie
de polietilenă de diferite culori etc. Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau
parţială (în benzi, pe rândul de viţe).
331
Stratul de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi căldură a solului, la
împiedicarea răsăririi şi creşterii buruienilor.
În zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), unde se practică culturi de
plante ca îngrăşăminte verzi, mulcirea solului se realizează prin tocarea pe loc a masei verzi
rezultate de la culturile respective.
Arătura de toamnă. Se execută după căderea frunzelor, cu plugul PCV echipat cu 2-
4 trupiţe şi o rariţă, sau cu plugul de vie tras de cal, la adâncimea de 16-18 cm.
Lucrarea se face cu răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, rezultând o bilonare
pe direcţia rândurilor. În acest fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de
cultură protejată şi neprotejată.
Odată cu arătura de toamnă se încorporează îngrăşămintele organice şi cele minerale
cu fosfor şi potasiu.
Subsolajul. După un anumit număr de ani de la înfiinţarea plantaţiilor, solul se
tasează puternic şi se înrăutăţesc condiţiile de nutriţie ale viţelor. De aceea sunt necesare o
serie de lucrări adânci, cu caracter periodic, prin care să se refacă starea de afânare a solului,
pe o adâncime mai mare şi să fie regenerate rădăcinile butucilor.
Prin lucrarea de subsolaj se realizează o afânare mai adâncă a solului, pentru
îmbunătăţirea regimului apei, aerului, căldurii şi a activităţii microorgamnismelor din sol.
Se realizează cu subsolierul SPV-45 M, la 35-45 cm adâncime, alternativ, din două în două
intervale dintre rânduri, o dată la 4-5 ani.
Subsolajul se execută toamna, după recoltarea strugurilor; concomitent
administrându-se şi îngrăşămintele, prin montarea pe subsolier a echipamentului de
fertilizare (tip EIV).
10.7. FOLOSIREA ERBICIDELOR ÎN VII

Erbicidarea buruienilor urmăreşte distrugerea acestora, pentru a elimina concurenţa
pentru apă şi hrană, precum şi microclimatul favorabil dezvoltării bolilor criptogamice. Prin
aplicarea erbicidelor se elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-de-vie,
contribuind la sporirea considerabilă a productivităţii muncii, volumul de muncă pentru
lucrările de întreţinere a solului reducându-se simţitor.
Erbicidarea trebuie integrată în complexul de măsuri agrotehnice
care se aplică solului, acţiunilor de fertilizare şi irigare a viilor. Se apreciază că lucrările
solului au rolul hotărâtor în programele de combatere integrată a buruienilor, erbicidarea
completând şi finisând acţiunea de distrugere a acestora, reducând la minimum lucrările
superficiale ale solului.
Avantajele  viteză mai mare de execuţie;

erbicidării:  economie de energie ca urmare a consumului mai redus de
motorină;
 dezvoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în
332
orizonturile superficiale;
 diminuarea eroziunii;
 accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele
ploioase;
 o mai bună conservare a materiei organice în sol.
Dezavantajele  necesitatea cunoaşterii unor temeinice cunoştinţe tehnice;
erbicidării:  necesitatea depăşirii unei bariere psihologice care, în
viticultură, situează erbicidele printre substanţele intens
poluante;
 dificultatea încorporării îngrăşămintelor, în special a celor
organice;
 dezvoltarea în timp a unor specii de buruieni rezistente la
erbicide;
 folosirea produselor chimice, în special a celor cu
persistenţă ridicată, antrenează probleme de fitotoxicitate şi
de natură toxicologică, cu posibilitatea acumulării
erbicidelor şi a metaboliţilor lor;
 nu se pot aplica în viile tinere, unde se întâlnesc mai multe
rădăcini superficiale la plante cultivate.
Aplicarea corectă a erbicidelor presupune cunoaşterea:

 particularităţilor biologice ale buruienilor;
 principalelor specii de buruieni din vii;
 frecvenţa acestora.
Buruienile au o mare capacitate de înmulţire, posibilităţi mari de răspândire, precum
şi grad mare de adaptare la varietatea condiţiilor ecologice (ex. rizomii unei plante de pir
târâtor pot emite 400-800 lăstari, ceea ce înseamnă zeci sau chiar sute de plante). Este
necesar să se cunoască particularităţile biologice ale buruienilor, pentru prevenirea şi
combaterea lor.
Dintre speciile anuale de buruieni cele mai răspândite sunt: mohorul roşu, mohorul
verde, meişorul, mohorul lat, firuţa etc (dintre monocotiledonate), şi ştirul, zârna, loboda
sălbatică, iarba grasă, traista ciobanului, muştarul sălbatic, rocoina, ventrilica, sugelul,
troscotul comun, şopârliţa, rapiţă sălbatică, spanac sălbatic etc. (dintre dicotiledonate).
Principalele specii perene de buruieni (care trăiesc mai mulţi ani) întâlnite în vii sunt
următoarele: pirul gros, pirul târâtor, costreiul etc (monocotiledonate), volbura, urda vacii,
pălămida, susaiul, cucurbeţica, păpădia, mărul lupului, laptele câinelui, talpa ursului, urda
vacii etc (dicotiledonate).
S-a constatat că nu există produse care să distrugă toate speciile de buruieni. De
asemenea, aplicarea repetată a aceluiaşi preparat selectiv determină o înmulţire exagerată a
buruienilor rezistente la erbicidul respectiv.
333
DE REŢINUT  pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară rotaţia
erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai
multor erbicide.
Clasificarea erbicidelor:
După modul de aplicare  erbicide preemergente (utilizate înainte de

răsărirea buruienilor);
 erbicide postemergente (după răsărirea
buruienilor), aplicate pe frunzişul acestora.
După mecanismul de acţiune  de contact (ex.: Gramoxone), care distrug numai
organele supraterestre ale buruienilor atinse cu
ocazia tratamentului;
 persistente (ex.: Simanex 80 WP), care rămân în
sol, împiedicând încolţirea şi răsărirea buruienilor;
 erbicide curative sistemice (ex.: Roundup), care
pătrund pe cale foliară în ţesuturile buruienilor de
unde sunt transportate în organele subterane,
provocând distrugerea acestora (fig. 10.34).
Fig. 10.34. Acţiunea erbicidelor sistemice

(după Bernaz Gh., 1997; citat de Dejeu L., 2010)
Există o serie de reţete de erbicidare, în funcţie de starea de înburuienare a

plantaţiilor, care se bazează pe complexarea unui erbicid persistent, aplicat în preemergenţă,
cu produse sistemice sau de contact, administrate în postemergenţă.
De cele mai multe ori se prevede aplicarea în preemergenţă (luna martie, după
dezmuşuroit şi nivelarea solului) a produselor Simanex 50 SC (3-4 litri/ha), Simanex 80 WP
(6 kg/ha), Simanex 90 WDG (2 litri/ha), Naproguard 450 SC (7 litri/ha). Acestea au rolul de
a preveni apariţia buruienilor anuale din sămânţă şi epuizarea rezervei acestora din sol.
334
Pentru distrugerea buruienilor perene cu rădăcini sau rizomi situaţi în straturile
profunde ale solului, înainte de apariţia florilor la buruienile dicotiledonate şi a stadiului de
împăiere la speciile de pir (deci postemergent), se administrează un tratament cu produsul
sistemic Roundup, în doză de 3 litri/ha suprafaţă efectiv tratată.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se pot folosi în
postemergenţă produsele Agil 100 EC (1,5 litri/ha), Fusilade super (3 liti/ha). Produsul
Ground-up, aplicat în postemergenţă, în doză de 5 litri/ha, se poate folosi pentru
combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene.
Lucrări pregătitoare în  copcitul viţelor în prealabil, pentru ca erbicidele

vederea erbicidării: administrate pe sol să nu poată fi preluate prin
rădăcinile superficiale;
 nivelarea solului cu sapa pe rândul de butuci, pe o
lăţime de 60-80 cm, care să asigure o distribuire cât mai
uniformă a erbicidelor în benzi, de-a lungul rândului;
 prepararea soluţiei de erbicid (exprimată în kg/ha sau
litri/ha), prin dizolvarea erbicidului într-o cantitate de
500-600 de litri apă la hectarul efectiv tratat, dacă solul
este umed, sau 1000 de litri/ha, dacă acesta este uscat.
În ceea ce priveşte metodele de erbicidare, în viticultură se foloseşte:

 erbicidarea în benzi;
 erbicidarea totală.
Erbicidarea în benzi se aplică pe rândul de butuci, pe o lăţime de 30-40 cm de o parte
şi de alta a rândului, restul intervalului dintre rânduri urmând să fie întreţinut prin praşile.
Prin această metodă se elimină în totalitate lucrarea solului pe rând. Cantitatea de erbicid
necesară pentru suprafaţa efectiv erbicidată se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
în care:
D – cantitatea necesară de erbicid, în kg sau litri;
C – doza de erbicid recomandată (kg sau litri la hectar);
L – lăţimea benzii de erbicidare (60-80 cm);
R – distanţa dintre rândurile de viţe, în cm.
Exemplu: să se determine cantitatea de erbicid necesară pentru erbicidarea în benzi
într-o vie în suprafaţă de 1000 m², pentru următoarele date:
 doza de erbicid recomandată – 6 kg/ha (respectiv 0,6 kg/1000 m²);
 lăţimea benzii ce urmează a fi tratată – 60 cm;
335
 distanţa dintre rândurile de viţe – 200 cm.
În acest caz, doza de erbicid necesar pentru suprafaţa efectiv tratată va fi:
Erbicidarea totală se recomandă numai în plantaţiile viticole nemecanizabile, pe

terenuri cu pante mari, în parcele puternic infestate cu buruieni perene.
Pregătirea soluţiilor de erbicide
Erbicidele se prepară sub formă de soluţii, emulsii sau suspensii şi se aplică prin
pulverizare cu maşini de stropit, sau cu aparate de tip vermorel. Se ţine seama de modul de
prezentare a erbicidelor, astfel:
 în cazul celor lichide sau total solubile (cu indicativele: CS – concentrat solubil în
apă; GS – granule solubile în apă), preparatul cântărit se introduce în rezervorul
maşinii de stropit, odată cu apa;
 produsele emulsionabile (cu indicativele EC sau CE – concentrat emulsionabil), se
amestecă continuu cu apa pe măsură ce se adaugă;
 în cazul pulberilor muiabile (cu indicativul WP sau PU – pulbere umectabilă), care
formează suspensii cu apa, se amestecă într-o cantitate redusă de apă, care apoi se
toarnă în rezervorul maşinii de stropit, la început în jumătate din cantitatea de apă
necesară; ulterior se completează nivelul apei din rezervor.
În cazul folosirii aparatelor portabile de tip vermorel (AS-16), soluţiile vor fi
preparate în prealabil în butoaie metalice sau din material plastic; se va evita folosirea
vaselor de lemn (butoaie), întrucât soluţia intră uşor în doage şi nu mai pot fi folosite în alte
scopuri.
De asemenea, se recomandă păstrarea erbicidelor în ambalajele originale, soluţia
rămasă nefolosită la sfârşitul zilei va fi aruncată în locuri dinainte stabilite. Este bine să se
pregătească zilnic cantitatea de soluţie care poate fi aplicată.
Majoritatea erbicidelor folosite în viticultură, fiind toxice pentru om şi animale cu
sânge cald, se impun măsuri severe de protecţia muncii, folosirea echipamentelor de
protecţie (haine, ochelari, mănuşi), pentru a evita iritarea ochilor şi a mucoaselor.
Aplicarea  repartizarea cât mai uniformă pe sol sau pe buruieni, a

erbicidelor erbicidelor preemergente;
 evitarea perioadelor cu vânt pentru a nu afecta culturile
învecinate sau frunzişul butucilor în cazul celor postemegente;
 obţinerea unei pulverizări cu picături mari, pentru a se preveni
devierea lor de către vânt pe culturile învecinate; în acest scop
este necesară obţinerea unei presiuni scăzute (circa 1 kgf/cm2)
în instalaţia de stropire;
336
 folosirea de ecrane de protecţie de formă conică la aplicarea
erbicidelor postemergente, pentru a evita contactul cu frunzişul
butucilor (se folosesc duze cu jet conic sau cu jet în formă de
evantai, din material plastic);
ecranele protectoare vor fi folosite obligatoriu la
aplicarea erbicidelor de tipul Roundup, Gramoxone etc,
pentru a nu produce arsuri frunzişului butucilor, care pot
antrena reduceri ale producţiei şi dezechilibre grave;
Prevenirea  limitarea dozelor de erbicide la strictul necesar;
poluării  prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de
mediului fântâni şi de surse de alimentare cu apă;
înconjurător  distrugerea ambalajelor prin ardere sau îngroparea acestora
adânc în sol;
 evitarea contactului soluţiei cu pielea (în caz contrar fiind
necesară spălarea cu apă şi săpun);
 interzicerea accesului persoanelor şi animalelor în direcţia
vântului;
 evitarea desfundării duzelor prin suflare cu gura, sau cu
ajutorul sârmelor;
 curăţirea atentă a aparatelor folosite.
10.8. APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN VII

Cultura viţei-de-vie reprezintă o monocultură îndelungată; ea rămâne pe acelaşi loc o
perioadă de peste 30 de ani, timp în care are loc o degradare treptată a solului prin
compactarea lui pe urmele tractoarelor, sărăcirea în materie organică şi în elemente
nutritive.
Folosirea raţională a îngrăşămintelor asigură obţinerea de producţii de struguri
superioare, relativ stabile, fără scăderea calităţii sau rezistenţei la boli şi dăunători, ger şi
secetă. Alimentaţia minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili, determină o
acumulare sporită de zaharuri, antociani şi substanţe aromate în struguri (A. Carbonneau şi
colab., 1992).
Caracteristici  rădăcinile viţei-de-vie se dezvoltă în profunzime; majoritatea lor

pentru se află situate între 20 şi 60 cm adâncime, unele depăşind 4 m;
raţionalizarea  solurile viticole sunt, în general, sărace, mai mult sau mai puţin
fertilizării: profunde;
 producţiile de struguri sunt relativ limitate, astfel că necesarul de
elemente nutritive este relativ redus;
 uneori distanţele mici de plantare folosite, limitează posibilităţile
de aplicare a îngrăşămintelor;
 capacitatea de stocare a substanţelor nutritive în elementele
multianuale ale butucului este relativ ridicată, permiţând
reutilizarea acestora.
337
Consumul de elemente nutritive la viţa-de-vie. Viţa-de-vie extrage anual din sol
cantităţi însemnate de elemente nutritive şi rămâne pe acelaşi loc un mare număr de ani. În
cursul unui an planta extrage din sol cantităţi de aproximativ 100-150 kg/ha azot, 20-50
kg/ha fosfor şi 75-250 kg/ha potasiu (Condei Gh.,1986).
În afară de azot, fosfor şi potasiu, elementele principale ale nutriţiei minerale, viţa-
de-vie consumă anual şi cantităţi destul de însemnate de magneziu, fier, bor, mangan, cupru,
molibden etc.
Fertilizarea raţională înseamnă să i se redea solului, pe baza unui control
agrochimic, cantităţile de elemente extrase de plantă, corespunzător cu cerinţele sale
biologice, evitând pericolul poluării produselor (struguri, must, vin) şi a mediului
înconjurător.
Aplicarea raţională a îngrăşămintelor se bazează pe:
 cunoaşterea nivelului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive;
 cunoaşterea consumului anual de elemente nutritive de către soiurile de viţă-
de-vie, în funcţie de cantitatea de recoltă prevăzută şi direcţia de producţie
(struguri pentru consum în stare proaspătă, pentru vinuri de masă, vinuri
superioare etc).
Consumul de elemente nutritive este strâns legat şi de desfăşurarea fenofazelor viţei.
Cel mai ridicat consum se înregistrează în perioada de după legarea boabelor şi până la
începutul maturării strugurilor (pârga), calendaristic, în perioada iunie-august; consumul
maxim de microelemente înregistrându-se la pârgă.
Aprecierea necesarului de elemente nutritive. Evaluarea necesarului de elemente
nutritive se face prin: analiza agrochimică a solului; diagnoza foliară; organizarea
experienţelor staţionare în câmp cu îngrăşăminte; observarea manifestării fenomenelor de
carenţă şi a dereglărilor fiziologice de nutriţie.
Atât carenţele cât şi dereglările de nutriţie influenţează negativ producţia de struguri.
Ele pot fi prevenite şi înlăturate prin investigaţii de diagnoză foliară şi analiza agrochimică a
solului; în funcţie de rezultatul acestora se întreprind măsurile de combatere.
Pentru fertilizarea viilor se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice. Cantităţile de
îngrăşăminte necesare se stabilesc pentru fiecare parcelă, pe baza cunoaşterii conţinutului
solului în humus, azot, fosfor şi potasiu, a stării de nutriţie a plantelor, controlată prin
determinarea azotului total, a fosforului total şi potasiului total în frunzele din dreptul
strugurilor (diagnoza foliară), a producţiei de struguri pe ultimii 3 ani şi a recoltei
planificate.
Analizele de sol şi diagnoza foliară se execută în laboratoarele de agrochimie din
zonă, de către specialişti.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice
Fertilizarea cu gunoi de grajd se efectuează periodic, o dată la 3-4 ani, în cantitate
de 30-50 t/ha. Pe nisipuri şi pe soluri nisipoase se recomandă cantităţi mai mici, date însă
338
mai des. În primul an de la aplicarea gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din
cantitatea de azot, 30-35 % din cea de fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu.
Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial consumul anual de azot, fosfor şi
potasiu, este bine să se completeze necesarul cu îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu
şi fosfor.
Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin împrăştiere, folosind
maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1), sau manual cu furca, urmată de
încorporarea în sol prin arătură adâncă, la 16-18 cm adâncime.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi. Îngrăşămintele verzi sunt reprezentate prin plante
leguminoase sau graminee anuale, cultivate între rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele
folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din
sol şi să formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe fertilizante,
în special azot.
Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase, fixatoare de azot, ca:
mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia.
Normele de sămânţă pentru suprafaţa de 1 hectar sunt următoarele: 100-120 kg
mazăre; 150-200 kg lupin, soia sau bob; borceag de primăvară (120 kg mazăre furajeră - 60
kg ovăz). Semănatul se poate face mecanizat, folosind un segment de la semănătoarea
universală SU, fixat pe plugul cultivator, concomitant cu administrarea unor doze mici de
îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu.
Culturile se însămânţează printre rândurile de viţe, în benzi late de 1,0-1,2 m, astfel:
 în podgoriile cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), semănatul se
face toamna sau primăvara devreme (februarie-martie);
 în podgoriile cu precipitaţii moderate (500-600 mm anual), semănatul se face
numai toamna (septembrie-octombrie);
 în zonele secetoase, culturile de îngrăşăminte verzi se pot practica numai în
condiţii de irigare.
Masa verde se taie şi se toacă pe loc, atunci când mai mult de jumătate din
leguminoase au înflorit; ea rămâne ca mulci pe suprafaţa solului urmând să fie încorporată
în sol prin lucrările superficiale (cultivat sau discuit). Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se
face anual, numai pe 1/2 din suprafaţă (un interval da unul nu), respectiv din 2 în 2 ani pe
acelaşi interval între rânduri. Materia organică încorporată în sol este comparabilă cu cea a
gunoiului de grajd aplicat în doze de 40 t/ha o dată la 4 ani (au influenţă favorabilă asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului).
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi, având în vedere efectul favorabil, costul redus,
renunţarea la îngrăşămintele azotate (mari consumatoare de energie în procesul de
fabricaţie) etc, trebuie folosită mai larg în vii, mai ales în lipsa gunoiului de grajd.
Folosirea tescovinei compostate. Tescovina reprezintă un subprodus rezultat din
prelucrarea strugurilor şi este alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de must.
339
În locul gunoiului de grajd se poate folosi tescovina compostată, rezultată din
procesul de vinificaţie, precum şi compostul rezultat din resturile vegetale din gospodărie
(deşeuri organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri fragmentate,
coarde de viţă tocate etc).
La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit, se obţine o cantitate de
tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m3, cu un conţinut de substanţă organică de 0,9-
1,8 t/ha. Cel mai adesea tescovina este folosită după compostare în platformă, timp de 4-5
luni.
Composturile din coarde de viţă-de-vie. Coardele compostate pot da naştere unui
îngrăşământ valoros. La un hectar de vie, anual se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub
forma lemnului eliminat la tăierea în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos,
care ar putea fi valorificat prin compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de
substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg K2O şi 64 kg CaO.
O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu ocazia plivitului sau a
vârfurilor de lăstari rezultate la cârnit. Acest material trebuie tocat mărunt şi lăsat în vie ca
mulci; din frunze rezultă humus nutritiv (pentru microorganisme), iar din lăstari se produce,
în timp, humusul de durată.
La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite şi drojdiile compostate, precum şi
depozitele de la condiţionarea vinului (cu excepţia sedimentului de la cleirea albastră).
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice reprezintă o sursă
suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de vii cu elemente nutritive. Ele pot fi
simple, numai cu azot, fosfor sau potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare
(cuprinzând cele trei elemente – N, P, K).
Îngrăşăminte chimice  îngrăşăminte cu azot: azotatul de amoniu, ureea,

folosite în viticultură: nitrocalcamoniu, sulfatul de amoniu;
 îngrăşăminte cu fosfor: superfosfatul simplu,
superfosfatul dublu, fosforitele activate etc;
 îngrăşăminte cu potasiu: sulfatul de potasiu, sarea
potasică, clorura de potasiu;
Eficienţă sporită ►  îngrăşămintele complexe – binare N22P22 şi ternare
N11P22K11 sau N16P16K16;
 îngrăşămintele de tip „Cristalin”, utilizate cu apa de
irigare.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice este una dintre problemele cele mai
importante ale fertilizării viilor, datorită numeroşilor factori de influenţă (fertilitatea solului,
soiul şi portaltoiul folosit, consumul specific, regimul hidric). Pe baza a numeroase cercetări
340
efectuate la noi în ţară s-au stabilit dozele de îngrăşăminte minerale, având în vedere datele
analizei agrochimice a solului şi producţia planificată de struguri.
Pentru calcularea cantităţilor de îngrăşăminte brute, ce revin la suprafaţa de un
hectar, pe baza dozelor de N,P,K, recomandate şi în funcţie de conţinutul îngrăşământului în
substanţă activă, se foloseşte formula:
în care: C – cantitatea de îngrăşământ brut, în kg/ha; D – doza recomandată în

substanţă activă, în kg/ha; c – conţinutul (în %) în substanţe nutritive al îngrăşământului
folosit.
Exemplu de calcul. Dacă s-a stabilit doza de fertilizare N – 120; P –150 şi K – 180
kg/ha, în substanţă activă, cantităţile de îngrăşăminte brute vor fi:
 pentru N – folosind azotatul de amoniu cu 33 % substanţă nutritivă:
ţă ă
 pentru P – folosind superfosfatul dublu cu 45 % substanţă nutritivă:
ţă ă
 pentru K – folosind sarea potasică cu 40 % substanţă nutritivă:
ţă ă

1. Enumeraţi avantajele erbicidării la viţa-de-vie.
2. Ce măsuri se impun a fi luate pentru prevenirea poluării mediului cu erbicide?
3. Precizaţi efectele fertilizării organice.
341
În plantaţiile pe rod, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face diferenţiat; toamna,
după căderea frunzelor se aplică îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică
se spală greu în profunzimea solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele
cu azot. Dacă îngrăşămintele potasice nu au putut fi administraste toamna, se aplică
primăvara cât mai devreme.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă), sunt prezentate în
tabelele 10.6, 10.7 şi 10.8, în funcţie de:
 recolta scontată;
 grupele de soiuri.
Tabelul 10.6
Dozele de îngrăşăminte cu azot recomandate orientativ,
în funcţie de fertilitatea solului, recolta scontată şi grupele de soiuri
Recolta Dozele de N (kg/ha) în funcţie de

Grupa de soiuri scontată indicele de azot:
(t∕ha) 0,5 1,5 2,5
Soiuri pentru masă cu maturare timpurie 6 90 70 60
Soiuri pentru vinuri de calitate superioară
10 120 95 90
cu denumire de origine
Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie;
10 130 102 95
soiuri pentru vinuri de calitate
Soiuri pentru masă cu maturare tardivă 10 140 110 100
Soiuri pentru vinuri de masă 14 170 125 120
Tabelul 10.7
Dozele de îngrăşăminte chimice cu fosfor recomandate orientativ,
Recolta Dozele de P2O5 (kg∕ha) în funcţie de

Grupa de soiuri scontată conţinutul solului în P (mg∕100 g):
(t∕ha) 2 4 6
Soiuri pentru vinuri de calitate
superioară cu denumire de origine 10 120 95 90
Soiuri pentru masă cu maturare
mijlocie, soiuri pentru vinuri de calitate 10 130 102 95
342
Tabelul 10.8
Dozele de îngrăşăminte chimice cu potasiu recomandate orientativ,
Dozele de K2O5 (kg∕ha) în funcţie de

Recolta
conţinutul solului în P (mg∕100 g)
Grupa de soiuri scontată
(t∕ha)
2 4 6
Soiuri pentru vinuri de calitate superioară
cu denumire de origine 10 180 165 155
Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie,
soiuri pentru vinuri de calitate 10 175 160 150
Aplicarea foliară a îngăşămintelor chimice. După cum se cunoaşte, frunzele pot

absorbi substanţe minerale din soluţiile pulverizate pe suprafaţa lor. De aceea, pentru
completarea fertilizării cu îngrăşăminte organice sau chimice, în ultimii ani, pe baza a
numeroase cercetări, a fost elaborată fertilizarea pe cale foliară. Se pot folosi soluţii cu azot,
fosfor şi potasiu sau cu microelemente (B, Mn, Zn etc).
Stropirile cu îngrăşăminte foliare au un rol complementar, de corecţie, în special în
caz de carenţe (lipsa unor elemente chimice). Soluţiile se folosesc în concentraţii reduse,
pentru a nu produce arsuri pe organele verzi ale viţei-de-vie, şi sunt pulverizate în special pe
faţa inferioară a frunzelor. Azotul, fosforul şi potasiul se aplică sub formă de azotat de
amoniu (0,3%), superfosfat (0,5%), şi sare potasică (0,5% s.a.).
În cazul fertilizării foliare, elementele nutritive sunt preluate de către viţa-de-vie în
timp foarte scurt şi pot fi astfel corectate dezechilibrele de nutriţie; aceste îngrăşăminte pot
fi complexate cu tratamentele anticriptogamice.
Carenţe şi toxicităţi ale elementelor nutritive. În mod obişnuit, viticultorul este
interesat să menţină plantaţia viticolă într-o stare optimă de nutriţie care este compatibilă cu
o cantitate de recoltă satisfăcătoare, de calitate, fără să fie afectate rezistenţele biologice şi
tehnologice ale viţei-de-vie. Atunci când un element nutritiv se află în cantitate insuficientă,
sau în exces, apar o serie de simptome, cu atât mai clar exprimate, cu cât carenţa este mai
accentuată.
Aplicarea amendamentelor. În ţara noastră, unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş,
Sâmbureşti etc.), au soluri cu o aciditate prea accentuată (pH sub 5,5), ceea ce dăunează
dezvoltării normale a viţei-de-vie. În scopul reducerii acidităţii se administrează
amendamente calcaroase cum sunt: carbonatul de calciu (calcarul), oxidul de calciu (varul
ars), hidroxidul de calciu (varul stins), spuma de defecaţie (deşeu din industria zahărului),
precipitatul de Govora etc.
343
Amendamentele pot fi aplicate la desfundarea terenului, dar şi în viile pe rod. În acest
ultim caz, periodic, amendamentele se aplică toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi
se încorporează odată cu arătura adâncă.
Dozele de amendamente calcaroase variază în limite destul de mari (5-16 t/ha
CaCO3), fiind stabilite numai pe baza analizelor de laborator. Orientativ, se recomandă o
cantitate de 2-2,5 t/ha pe solurile uşoare şi 3-3,5 t/ha pe solurile grele, pentru ridicarea
valorii pH cu o unitate.

1. Enumeraţi lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii.
2. Precizaţi avantajele lucrării de mulcit şi materialele necesare realizării ei.
3. Enumeraţi îngrăşămintele chimice folosite în viticultură.
10.9. SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN VITICULTURĂ

Prin complexarea lucrărilor solului cu aplicarea îngrăşămintelor, erbicidelor şi
ierburilor perene, au rezultat următoarele sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile
viticole:
 sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru;
 sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare;
 sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi;
 sistemul de întreţinere a solului prin înierbare alternativă de durată.
La stabilirea sistemului de întreţinere a solului trebuie să se ţină seama de condiţiile
climatice ale zonei, tipurile de sol, soiurile cultivate şi particularităţile de cultură a viţei-de-
vie.
Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru reprezintă sistemul tradiţional prin
care solul este menţinut permanent în stare lucrată şi afânată. Sistemul se aplică diferenţiat,
în raport de zona climatică şi tipul de sol.
Deşi ogorul negru asigură folosirea apei din sol cu eficienţă maximă, precum şi
acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit neeconomic deoarece
necesită un volum mare de carburanţi şi cheltuieli ridicate pentru executarea mecanizată a
lucrărilor.
Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare elimină praşilele din perioada de
vegetaţie a viţei-de-vie. Erbicidarea este eficientă în plantaţiile de vii roditoare atunci când
344
se aplică în benzi, sau atunci când se execută în cadrul unor măsuri de combatere integrată a
buruienilor (Bernaz Gh., Mihalca Haretia,1978; citaţi de Dejeu L., 2010).
În plantaţii se poate realiza fie o erbicidare a solului în benzi, pe rândul de viţe, fie o
erbicidare totală (aplicată de 2 ori, dar mai puţin recomandată din cauza pericolului poluării
mediului); astfel nu mai sunt necesare praşilele pe intervalele dintre rânduri.
Erbicidarea prezintă avantajul că suplineşte lipsa forţei de muncă pentru executarea
praşilelor, dar determină costuri mari de producţie.
Sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi este
recomandat în podgoriile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, precum şi în plantaţiile de
vii irigate, cu distanţe mari între rânduri (3,0-3,6 m).
DE  îmbogăţeşte solul în materie organică (cu până la 80,3 %);

REŢINUT!  se îmbunătăţeşte mobilitatea elementelor nutritive;
 se diminuează excesul de umiditate în sol în prima parte a
perioadei de vegetaţie;
 se reduce eroziunea prin folosirea îngrăşământului verde ca
mulci pe suprafaţa solului.
Ca îngrăşământ verde se foloseşte lupinul, mazărea de grădină sau borceagul de

primăvară (120 kg mazăre furajeră + 60 kg ovăz la hectar), care se însămânţează pe
intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la 2 ani, în benzi cu lăţimea de 1,4 -1,75 m.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi se face în faza de înflorire a mazărei sau
lupinului.
Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată se recomandă
în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie, precipitaţiile însumează minim 350
mm (Piţuc P.,1989; citat de Dejeu L., 2010).
Avantaje:  limitează eroziunea de suprafaţă;

 sporeşte aportul de materie organică în sol;
 permite intrarea maşinilor în perioadele ploioase;
 reduce cheltuielile pentru carburanţi;
 reduce cheltuielile cu forţă de muncă necesare lucrărilor
solului.
Înierbarea se face din două în două intervale, cu ierburi de talie mică (Lolium
perene), fiind necesară o cantitate de sămânţă de 12-14 kg/ha. După 8-9 ani benzile
înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând să fie înierbate intervalele dintre
rânduri care au fost întreţinute ca ogor negru.
345
Însămânţarea ierburilor se face după arătura de primăvară, în benzi late de 1,40 m,
astfel ca între banda însămânţată şi rândurile de viţe să rămână o distanţă de 30-40 cm.
În timpul perioadei de vegetaţie, ierburile cosite şi tocate sunt lăsate deasupra benzii
înierbate ca mulci. Toamna din 3 în 3 ani se face subsolajul intervalelor înierbate, după care,
în primăvară, porţiunile desţelenite lăsate de subsolier se reînsămânţează cu mâna şi se
nivelează cu discul. Intervalele neînierbate se întreţin ca ogor negru prin lucrările obişnuite.
10.10. IRIGAREA VIILOR

Comparativ cu alte plante de cultură, viţa-de-vie se caracterizează printr-o mai bună
rezistenţă la secetă. Această rezistenţă este determinată de sistemul său radicular puternic,
care, în căutare de apă şi hrană, explorează un volum mare de sol. Cu toate acestea,
consumul de apă, în cursul perioadei de vegetaţie este destul de mare. De aceea, în special în
zonele secetoase, viţa-de-vie răspunde bine la irigare.
În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în podgoriile din Dobrogea,
Oltenia, Muntenia şi în parte din sudul Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în
plantaţiile cu soiuri de masă.
Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de apă administrată
pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între 1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de
apă se aplică prin 2-4 udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august.
Udările au ca scop să asigure cu apă stratul de sol pe o adâncime de 0,8-1,0 m, acolo
unde se întâlnesc majoritatea rădăcinilor şi cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive,
înlesnind în felul acesta, absorbţia lor.
Cantitatea de apă dată la o udare variază în funcţie de sol, astfel pe solurile uşoare se
dau cantităţi mai mici de apă, dar mai des, comparativ cu solurile grele.
Fenofaze critice:  în faza de creştere intensă a lăstarilor;

 în faza de creştere a boabelor.
 irigarea se sistează la intrarea strugurilor în pârgă, DAR
poate continua încă 2-3 săptămâni în anii cu secetă
prelungită pe solurile nisipoase.
Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt următoarele: udarea prin

brazde, prin aspersiune, prin microaspersiune, prin picurare, prin rampe perforate.
Udarea prin brazde poate fi folosită numai pe terenurile plane sau cu pantă de până
la maximum 1,5 %. Brazdele se deschid de-a lungul rândurilor de viţe, lungimea lor fiind
egală cu lungimea rândurilor din parcelă (100 ± 20 m) şi adâncimea de 18-22 cm.
Udarea prin aspersiune are avantajul că se poate folosi şi pe terenurile în pantă. În
cazul teraselor cu lăţimea de 8-18 m, un aspersor udă două terase.
346
Udarea prin microaspersiune elimină neajunsurile irigării prin aspersiune, presupune
folosirea unor microaspersoare dispuse la înălţimi diferite de la sol având o rază de acţiune
de la 1-2 m la 3-4 m.
La udarea prin picurare, conductele din materiale plastice sunt fixate de spalier la
înălţimea sârmei portante; pe conducte sunt amplasate picurătoarele la distanţa de 1,0-1,2 m,
câte unul între doi butuci. Debitul picurătoarelor este de 2-4 litri∕oră. Irigarea prin picurare
permite să se facă fertilizarea cu cantităţi mici de îngrăşăminte chimice, pe parcursul
perioadei de vegetaţie.
La irigarea prin rampe perforate, conductele de udare sunt reprezentate prin tuburi
duble concentrice din PVC, prevăzute cu orificii, instalate la înălţimea sârmei portante a
spalierului. Debitul orificiilor de udare este de 20-40 litri apă∕oră. Apa este administrată sub
forma unor şuviţe continui sau întrerupte şi preluată de rigole deschise de-a lungul rândului
de viţe.
În plantaţiile irigate creşterile vegetative sunt mai puternice, se creează condiţii
favorabile dezvoltării buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este
necesar să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus, de combatere a bolilor, iar
dirijarea sau legarea lăstarilor se fac mai des.
Irigarea viţei-de-vie trebuie să fie însoţită şi de utilizarea mai intensă a
îngrăşămintelor, îndeosebi a celor organice.

1. Ce avantaje prezintă sistemul de întreţinere al solului ca ogor negru?
2. Ce condiţii climatice trebuie să îndeplinească arealul unde se întreţine solul prin

înierbare?
3. Enumeraţi metodele de irigare folosite în viticultură.
4. Câte udări se fac în cursul perioadei de vegetaţie, în condiţii de secetă?
10.11. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA VIŢA-DE-VIE

Viţa-de-vie este o plantă sensibilă la atacul de boli şi dăunători, de aceea măsurile de
protecţie fitosanitară ocupă un loc important în tehnologiile de cultură. Deoarece substanţele
chimice de combatere au efecte poluante asupra mediului înconjurător, măsurile de protecţie
fitosanitară trebuie aplicate în complex (combatere interată).
347
Primele măsuri aplicate sunt cele preventive:
 efectuarea la timp a lucrărilor solului;
 distrugerea buruienilor;
 strângerea resturilor vegetale atacate de boli şi dăunători;
 aplicarea lucrărilor şi operaţiilor în verde;
 fertilizarea echilibrată.
Pe lângă măsurile preventive, un rol important în menţinerea sănătăţii plantelor şi
evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de recoltă, îl are combaterea chimică, care rămâne
mijlocul de bază în tratarea bolilor şi dăunătorilor.
10.11.1. Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice (sau a
unui amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse fitofarmaceutice pentru
prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse
gata de folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care asigură
eficacitatea produsului respectiv.
DE REŢINUT  este mult mai uşor să se prevină un atac decât să se

combată după apariţie;
Pentru o combatere  folosirea mijloacelor chimice se va face numai dacă
eficientă ►
celelalte metode au fost epuizate;
 tratamentele trebuie aplicate la momentul optim, când au
cea mai mare eficacitate;
 se recomandă aplicarea tratamentelor combinate pentru
combaterea concomitentă a mai multor boli şi dăunători,
cu condiţia ca produsele folosite să fie compatibile, adică
să nu-şi modifice proprietăţile fizico-chimice.
În funcţie de grupa de agenţi patogeni împotriva cărora se folosesc, pesticidele se

grupează în fungicide, insecticide, acaricide etc.
Fungicidele:  sunt pesticidele aplicate pentru combaterea bolilor produse de

ciuperci;
 ele pot fi: anorganice, organice şi organo-minerale;
Insecticidele:  sunt produsele folosite în combaterea insectelor dăunătoare:
de ingestie, care acţionează după ce au fost introduse
în organism odată cu hrana;
de contact, care pătrund în corpul insectei după
contactul cu tegumentul;
gazoase, care pătrund prin căile respiratorii;
paralizante, care atacă centrii nervoşi;
Acaricidele  sunt destinate combaterii acarienilor (păianjenilor).
348
Tipuri de  preventive, când produsul trebuie aplicat înainte de
tratamente contaminare (ex.: mană);
fitosanitare:  curative, se aplică după ce contaminarea a avut loc (ex.:
molia strugurilor);
 curative şi preventive în acelaşi timp, în cazul produselor
care opresc dezvoltarea ciupercii sau distrug dăunătorii,
protejând vegetaţia faţă de atacurile posterioare
tratamentului.
Aplicarea produselor chimice se face sub formă de tratamente uscate când se

folosesc pulberile pentru prăfuirea plantelor şi tratamente umede aplicate prin pulverizare.
Soluţia este lichidul format din produsul comercial cu apă, gata de folosit.
Concentraţia soluţiei reprezintă procentul, respectiv cantitatea de litri sau de kg de
produs comercial la 100 litri de apă.
Remanenţa este durata în timp când efectele tratamentului rămân perceptibile. Este
deosebit de importantă cunoaşterea timpului de pauză înainte de recoltarea strugurilor,
deoarece unele substanţe nu se descompun şi reziduurile de pe struguri pot influenţa negativ
fermentaţia mustului şi sănătatea consumatorilor.
Compatibilitatea reprezintă posibilitatea amestecării a două sau mai multe produse
(fără a-şi schimba proprietăţile fizico-chimice şi fără risc), pentru a evita mai multe
tratamente şi pentru a lupta împotriva mai multor boli şi dăunători în acelaşi timp.
Amestecarea produselor  organele care trebuie protejate sunt acelaşi

se face atunci când: (totalitatea frunzişului sau strugurilor);
 persistenţa acţiunii produselor este identică;
 proprietăţile produselor sunt asemănătoare, în
special, rezistenţa la spălare.
Aplicarea tratamentului:  poate fi generalizată pe toată vegetaţia;
 sau localizată numai pe o parte a vegetaţiei (ex.:
zona strugurilor, pentru putregaiul cenuşiu şi molia
strugurilor).
Alegerea momentului de  se face la avertizare, în funcţie de faza de vegetaţie
aplicare a unui tratament: a viţei-de-vie şi de condiţiile meteorologice.
 în funcţie de eficacitate;
Alegerea produselor:  după modul de acţiune;
 după efectele secundare;
 după remanenţă;
 după cost etc.
La stabilirea dozei de pesticid, în practica curentă se discută de concentraţia soluţiei

folosită la tratament în 100 litri apă, sau de substanţa necesară la hectar. Obişnuit se
349
foloseşte o cantitate de soluţie de 1000 litri la hectar, dar sunt situaţii când această cantitate
poate fi diminuată (ex.: primele tratamente, aparatură performantă de aplicare, vii tinere
etc).
Dezavantajele  pericolul pentru utilizator în timpul aplicării;
combaterii chimice:  reziduurile de pe struguri şi din vin;
 afectarea mediului înconjurător etc.
pot fi depăşite aceste aspecte, prin apelarea la
sfaturile şi sprijinul specialiştilor în alegerea şi
aplicarea pesticidelor.
Combaterea bolilor criptogamice. Prevenirea şi combaterea bolilor criptogamice

(produse de ciuperci), reprezintă problema cea mai complexă a protecţiei fitosanitare în
viticultură, începând cu mana, făinarea şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criptogamice, cele mai eficiente
metode rămân, încă, cele chimice. Pentru a se limita cantităţile de pesticide, s-a introdus în
tehnologie noţiunea de „prag economic de dăunare” (PED). Prin acesta se înţelege nivelul
de atac la care trebuie aplicat tratmentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu costul
tratamentului (3-5 % pierdere de recoltă).
Prevenirea şi combaterea manei. Mana (Plasmopara viticola) rămâne boala cea mai
periculoasă la viţa-de-vie, care atacă toate organele verzi în formare ale plantei: lăstarii
tineri, inflorescenţele, strugurii în formare, cârceii. Atacul de mană trebuie prevenit,
deoarece după ce infecţia s-a produs, ciuperca nu mai poate fi combătută decât foarte greu,
prin fungicide sistemice (care pătrund şi circulă în plante).
Atacul  apare pe frunze, sub formă de „pete untdelemnii” pe faţa

primar: superioară, în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se formează
un puf albicios, apoi în stadiu mai avansat pe frunze apar
necroze;
 pe vârfurile lăstarilor, pe inflorescenţe, cârcei, frunze, atacul
Alte organe manei produce brunificarea şi uscarea lor;
afectate:  boabele complet dezvoltate se brunifică, se desprind de
ciorchine şi cad;
 ciuperca iernează sub formă de oospori pe frunzele moarte;
 primăvara, în prezenţa apei şi a unei temperaturi mai mari de
11ºC, aceştia germinează, contaminând organele erbacee
apropiate de sol.
Măsuri  evitarea densităţii prea mari, cu slabe posibilităţi de aerisire;

agrofitotehnice:  evitarea conducerii joase, cu lăstarii în apropierea solului;
 drenarea terenurilor care reţin puternic apa;
 efectuarea lucrărilor în verde la timp;
350
 eliminarea prin cârnit a vârfurilor nestropite ale lăstarilor.
Combaterea  primul tratament se aplică când lăstarii au 6-8 frunze, iar al
chimică: doilea înainte de înflorit;
 zeama bordeleză 0,5-1,0% este fungicidul cel mai vechi,
folosit cu foarte bune rezultate (3-4 tratamente în condiţii
normale);
 Alcupral 50 PU (3 kg/ha), Champion 50 WP (2 kg/ha);
 substanţe acuprice: Captadin 50 PU (0,2 %), Dithane M-45
(0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Folpan 80 WDG (1,5 kg/ha);
 pesticidele în amestec (produs de contact + sistemic), sunt
foarte eficiente: Ridomil Gold MZ 68 WP (2,5 kg/ha),
Curzate Super V (3 kg/ha), Mikal (3 kg/ha).
După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când imediat
după ultimul stropit au intervenit ploi care spală soluţia de pe plante, tratamentul trebuie
repetat. Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe
organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au
loc cele mai dese infecţii.
Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se facă numai când
este nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de avertizare. Experienţa practică a
dovedit că în cazul unei presiuni puternice a agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi
favorabile etc), este indispensabilă aplicarea mai multor tratamente.
Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a devenit tot mai
păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea fungicidelor cuprice în combaterea manei.
Ciuperca Uncinula necator atacă toate organele verzi ale viţei
Atacul primar:  apare pe frunze, dar atacă toate organele verzi ale viţei, pe
care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit
cu o pulbere cu aspect de „făină”;
 cel mai periculos este atacul pe struguri, boabele atacate
imediat după legarea florilor se usucă, iar cele atacate mai
târziu crapă şi se brunifică;
soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.
Măsuri  tăierea înlătură sursele de infecţie şi permite dezvoltarea
agrofitotehnice: mai aerisită a butucului;
 lucrările şi operaţiile în verde (plivitul, desfrunzitul);
 lucrările solului destinate eliminării excesului de umiditate
şi distrugerii buruienilor.
Combaterea  primul tratament se aplică când lăstarii au crescut până la 5-
chimică: 7 cm;
 zeamă sulfocalcică (folosită de aproape un secol şi
jumătate);
 sulf muiabil (0,4 %), Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E
351
(0,2 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Thiovit Jet 80 WG (3
kg/ha), Karathane LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV (0,2 l/ha).
Prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor. Ciuperca Botryotinia

fuckeliana este polifagă (atacă diferite specii), distrugând toamna o bună parte din recoltă,
îndeosebi în anii cu precipitaţii abundente.
Vegetaţia luxuriantă a butucilor, densitatea mare a frunzişului, care rezultă în urma
atribuirii unei încărcături de ochi exagerate la tăiere, precum şi dezvoltarea peste măsură a
buruienilor sunt factori care favorizează atacul de putregai.
Infecţia este uşurată când ţesuturile sunt rănite de insecte, grindină, păsări şi alte boli
şi dăunători.
Organele  boabele mature, aproape de cules, pe suprafaţa lor apar pete

atacate: mici, care se măresc repede, pătrunzând şi în interiorul
pulpei bobului;
 mai puţin pe frunze, lăstari şi ciorchinii tineri;
Măsuri  desfrunzitul în zona primelor noduri pentru a se evita
agrofitotehnice: umiditatea ridicată din zona strugurilor;
 efectuarea plivitului şi cârnitului lăstarilor, pentru a permite
o mai bună circulaţie a aerului;
 recoltarea strugurilor mai de timpuriu (în cazul unui atac
puternic).
Combaterea  primul tratament se face imediat după înflorit, apoi la
chimică: intrare în pârgă, iar ultimul cu trei săptămâni înainte de
recoltare;
 Rovral 75 WG (0,6-0,8 kg/ha), Sumilex 50 PU (1-1,5
kg/ha), Derosal 50 SC (0,08-0,1 %), Konker (1,5 l/ha),
Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Swich 62,5 WG (0,6 kg/ha).
De reţinut! Strugurii atacaţi vor fi culeşi şi vinificaţi separat, deoarece
ciuperca influenţează negativ unele calităţi ale vinului.
Alte boli ale viţei-de-vie: antracnoza, eutipoza, excorioza, putregaiul alb al

strugurilor, esca sau apoplexia; viroze: scurt-nodarea viţei-de-vie, răsucirea frunzelor,
strierea lemnului, mozaicul nervurian; bacterioze: cancerul bacterian (Agrobacterium vitis,
sinonim Agrobacterium tumefaciens), care se manifestă sub forma unor tumori, începând de
la producerea materialului săditor viticol şi mai târziu, în plantaţii, pe organele lemnoase ale
butucilor.
Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie sunt filoxera,
moliile strugurilor şi acarienii.
352
Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunătorii foarte periculoşi ai
viţei-de-vie. A fost adusă în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din
diferite specii de viţe americane.
Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu a fost posibilă
decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portaltoi din speciile americane rezistente
la filoxeră. Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe altoite a însemnat
schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria culturii viţei-de-
vie.
Insecta trăieşte şi se înmulţeşte pe rădăcinile şi frunzele viţelor americane, hibrizilor
direct producători şi pe rădăcinile viţelor europene, la acestea din urmă atacul fiind deosebit
de dăunător. Filoxera, forma radicicolă, se răspâneşte cu uşurinţă în solurile grele, argiloase.
Răspândirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase. În această situaţie, soiurile de Vitis
vinifera se pot cultiva pe rădăcini proprii, nealtoite.
Filoxera  atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene;

forma radicicolă:  pe rădăcinile înţepate de filoxeră se formează nodozităţi,
când rădăcinile sunt mai subţiri, şi tuberozităţi pe cele
mai groase.
 în zona acestor deformaţii ţesuturile se necrozează,
putrezesc, mai ales în toamnele ploioase, formându-se
porţi de pătrundere a unor microorganisme, care
desăvârşesc distrugerea rădăcinilor;
 butucii sunt debilitaţi, frunzele se veştejesc, producţiile
sunt din ce în ce mai mici, iar în decurs de câţiva ani (5-
10), butucii se usucă.
Filoxera  atacul se întâlneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de
forma galicolă: hibrizi direct producători, pe care le înţeapă şi le suge
seva;
 pe locul înţepăturii, celulele frunzei se înmulţesc
neuniform, formându-se gale (excrescenţe) de mărimea
unui bob de mazăre, pe faţa inferioară a frunzei; treptat,
frunzele se răsucesc şi se usucă.
Măsuri de  se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu
protecţie: excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase;
 strângerea şi arderea frunzelor atacate, în plantaţiile de
hibrizi direct producători, în care se manifestă atacul de
filoxeră, forma galicolă;
 stropiri cu produse organo-fosforice, mai ales sistemice:
Sinoratox în concentraţie de 0,1 % sau Decis 2,5 EC (0,2
l/ha).
Moliile strugurilor. În climatul nostru temperat, moliile strugurilor sunt reprezentate

prin două specii: Lobesia botrana (eudemisul), frecvent în podgoriile din sudul ţării, şi
353
Eupoecilia ambiguella sau Clysia ambiguella (cochilisul), răspândit în regiunile mai
nordice. Cochilisul dezvoltă două generaţii pe an, în timp ce eudemisul – trei.
Larvele rod butonii florali şi inflorescenţele, boabele verzi şi cele mature. Organele
atacate sunt înfăşurate cu o reţea de fire mătăsoase albe.
Măsuri agrofitotehnice:  folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare

pentru o bună aerisire şi iluminare;
 efectuarea lucrărilor plivit, legatul lăstarilor, cârnit;
 distrugerea buruienilor etc.
Combatere chimică şi  stabilirea oportunităţii aplicării tratamentelor se face cu
biologică: ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali;
 tratamente cu: Fastac 10 EC (0,075 l/ha), Decis 2,5 EC
(0,2 l/ha), Karate 2,5 EC (0,25 l/ha);
 tratamente cu: Thuringin, Bactospeine (0,3 %).
 eudemisul viţei-de-vie are numeroşi duşmani naturali,
printre cei ce atacă ouăle şi le parazitează sunt şi
viespile din genul Trichogramma.
Acarianul (păianjenul) roşu comun (Tetranycus urticae) înţeapă ţesuturile frunzei,

formându-se pete mari caracteristice, la început de culoare cenuşie lucioasă, apoi roşietice-
brune şi se curbează. Ca urmare frunzele se usucă şi cad treptat, încât la un atac puternic are
loc defolierea timpurie a butucilor.
Mod de iernare:  ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei burtucilor, sub

solzii mugurilor, sub resturile vegetale (frunze, buruieni),
pe araci, în sol;
 primăvara timpuriu (când temperatura medie a aerului
ajunge la 10-12º C), păianjenul migrează pe viţa-de-vie.
Măsuri  adunarea în toamnă a resturilor vegetale (buruieni, frunze
agrofitotehnice: etc) şi arderea lor;
 executarea arăturii adânci pentru distrugerea formelor de
iernare;
 praşile repetate pentru menţinerea solului curat de
buruieni.
Combaterea  se efectuează în perioada de repaus, toamna, sau
chimică: primăvara devreme, după tăierea în uscat, cu zeamă
bordeleză 3 % sau Mitac 20 CE (0,2 %);
 când lăstarul are 5-7 cm lungime se poate stropi cu:
Apollo 50 SC (0,4 l/ha), Neoron 500 EC (0,05-0,1 %),
Danirun 11 EC (0,6 l/ha), Omite 57 E (1,5 l/ha), Talstar 10
EC (0,3 l/ha), Tedion V-18 (0,15-0,20 %), Cascade 5 EC
(1 l/ha).
354
10.11.2. Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a combaterii
chimice în viticultură s-au semnalat o serie de aspecte negative:
 apariţia rezistenţei la fungicidele sistemice a unor agenţi fitopatogeni şi, ca urmare,
intensificarea atacului acestora;
 folosirea produselor organofosforice, a celor cloroderivate şi carbamice a dus la
înmulţirea în masă a acarienilor;
 reziduurile rămase pe struguri afectează calitatea igienică a acestora, cu implicaţii în
procesul fermentaţiei alcoolice a mustului şi asupra sănătăţii consumatorilor;
 există riscul afectării culturilor învecinate, mai ales pe timp de vânt;
 distrugerea faunei de antagonişti (organisme utile care distrug agenţii dăunători).
Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai mult teren sistemul
combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta include într-un tot unitar, armonios,
toate metodele chimice, biologice, agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de
combatere, în aşa fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de
organisme dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare.
Combaterea  fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării

integrată – măsuri:
unui echilibru între procesele de creştere şi
fructificare;
 evitarea excesului de azot care determină creşteri
luxuriante şi sensibilizarea viţei-de-vie la atacul
bolilor şi dăunătorilor;
 efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la
distrugerea multor patogeni şi dăunători;
 înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de
infecţie, concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.
Combaterea integrată răspunde unor exigenţe de ordin ecologic, punând pe primul

plan căile biologice de combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare, păstrarea
echilibrului natural şi evitarea poluării mediului înconjurător, precum şi a recoltei de
struguri.
10.11.3. Combaterea biologică. Lupta biologică presupune utilizarea organismelor
vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele produse de
organismele dăunătoare.
355
Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a viţei-de-vie care
urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice folosirea produselor de sinteză, al căror
efect pe termen lung asupra sănătăţii noastre este imprevizibil.
Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea speciilor utile,
prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea dezvoltării lor prin mijloace cât
mai naturale şi cât mai puţin toxice.
Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie folosirea portaltoilor
americani rezistenţi, pentru combaterea filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un
secol s-au extins şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu
ating nivelul calitativ al soiurilor europene.
Avantajele combaterii biologice  evitarea poluării;

a bolilor şi dăunătorilor:  fitotoxicitate redusă;
 obţinerea recoltei fără reziduuri chimice;
 evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;
 asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a
celorlalte vieţuitoare.
Mijloacele folosite:  folosirea de soiuri rezistente;
 folosirea luptei biologice şi a substanţelor
vegetale şi minerale;
 îndepărtarea dăunătorilor, limitarea înmulţirii
lor, NU omorârea acestora.
Nu se urmăreşte distrugerea completă a dăunătorilor, ci realizarea unui echilibru

pentru a regla populaţiile de agenţi patogeni şi dăunători sub un anumit prag, astfel încât să
nu provoace daune semnificative.
Substanţe pentru  cele de provenienţă minerală: sulfatul de cupru,

combaterea bolilor în sulful, praful de argilă măcinată etc.;
viticultura ecologică:  cele de provenienţă vegetală: nicotine, rotenone,
alge marine etc.;
Combaterea  folosirea acarienilor prădători împotriva
dăunătorilor (metode acarienilor dăunători viţei-de-vie;
profilactice pasive):  folosirea unor preparate bacteriene pentru
distrugerea moliilor strugurilor (Thuringin,
Bactospeine, Dipel etc);
 moliile din generaţia a doua pot fi distruse prin
parazitare cu viespea Trichogramma;
 folosirea de insecticide naturale pe bază de
nicotine, piretrine, terpene naturale etc.
356
Chiar dacă producţiile obţinute prin practicarea viticulturii ecologice sunt mai reduse,
iar costurile, uneori, mai ridicate, strugurii şi vinurile obţinute sunt însă căutate de mulţi
consumatori, apreciate ca „produse ecologice” sau „biologice” şi valorificate la un preţ
superior.

1. Care sunt măsurile preventive ce se pot lua pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor la viţa-de-vie?
2. În ce constă combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie?
3. Enumeraţi măsurile specifice combaterii integrate.
4. Combaterea biologică prezintă o serie de avantaje. Enumeraţi câteva.
5. Prezentaţi primul exemplu de luptă biologică în viticultură.
10.12. RECOLTAREA STRUGURILOR

Recoltarea strugurilor reprezintă una din verigile tehnologice principale în cultura
viţei-de-vie, care necesită volumul cel mai mare de muncă şi de care depinde, în mare
măsură, cantitatea şi calitatea produsului obţinut.
Pentru buna desfăşurare a recoltării este necesar să se cunoască: destinaţia producţiei
(struguri de masă pentru export, consum intern, păstrare prin frig, pentru diferite categorii
de vinuri etc.), precum şi prognoza meteorologică pentru perioada în care urmează să se
facă recoltarea.
10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă
Stabilirea momentului recoltării. Întrucât strugurii nu-şi continuă coacerea după
recoltare, ei trebuie culeşi la un stadiu de maturare corespunzător, respectiv la maturitatea de
consum. Aceasta este dată de momentul în care strugurii prezintă însuşiri şi caracteristici de
compoziţie care îi fac apţi pentru a fi consumaţi.
357
Determinarea momentului începerii culesului se face organoleptic (cu ajutorul
organeor de simţ) sau pe baza analizelor de laborator.
Strugurii de masă au  au un gust plăcut, dulce acrişor:

ajuns la maturitatea de conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l;
consum când: aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric;
 boabele au ajuns la mărimea normală, sunt
crocante, prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se
desprind uşor de pedicel (codiţă);
 coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi
caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă şi bine
reliefată.
Determinarea zahărului  se face cu refractometrul, la mustul rezultat în urma
zdrobirii şi presării boabelor;
 în refractometru se citeşte procentul de substanţă
solidă din care se deduce, pe bază de tabele,
conţinutul în zahăr;
 la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie
este suficient un conţinut în zaharuri de 120-140 g/l,
mai ales la soiurile cu aciditate scăzută (ex.:
Cardinal);
 pentru soiurile cu maturare mijlocie, târzie şi foarte
târzie, strugurii sunt apţi pentru consum la un
conţinut în zaharuri de 140-160 g/l (Chasselas doré,
Muscat de Hamburg, Coarnă neagră, Afuz Ali,
Italia etc).
Determinarea acidităţii  se face cu soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa
soluţiei alcoolice de fenolftaleină, folosită ca
indicator.
Determinarea  se face în funcţie de valorile indicelui gluco-
momentului recoltării acidimetric (raportul zaharuri/aciditate total : 10),
ce preia valori cuprinse între 2,5 şi 4,5.
Tehnica recoltării. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de

maturare a soiului respectiv, etapizat, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc, pe măsură ce
strugurii ajung la maturare. Această recoltare eşalonată este necesară deoarece maturarea
strugurilor nu are loc simultan, datorită momentului diferit de legare a boabelor, poziţiei
strugurilor pe butuc, posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare.
Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, după ce s-a zvântat roua; nu se
recoltează pe ploaie sau imediat după aceasta, pentru a preveni infecţiile de mucegai,
precum şi în orele cu arşiţă puternică, în scopul evitării deshidratării, care influenţează
negativ aspectul strugurilor, rezistenţa la transport şi păstrare.
358
Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de mărime normală,
uniform coloraţi, sănătoşi. Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg
capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul orientat în sus, până
când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de mărimea strugurilor, în lădiţă se mai
poate pune încă un rând de struguri.
Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă, pentru un timp
scurt, de unde sunt încărcate în mijloace de transport, aşezate una peste alta, bine fixate
pentru a nu avea joc în timpul transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se
transportă cu viteză redusă la locul de condiţionare.
Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de sortare, cizelare
şi ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate (şoproane, umbrare, hale) sau
direct în plantaţii.
Sortarea strugurilor  prima sortare se face în plantaţie, concomitent cu

pe calităţi: recoltatul;
 a doua sortare a strugurilor se face odată cu cizelarea.
Grupele de încadrare  grupa S – superioară (Cardinal, Muscat de Hamburg,
a strugurilor de masă: Muscat de Adda, Afuz Ali, Italia);
 grupa M – mijlocie (Chasselas doré, Coarnă neagră);
 Grupa O – obişnuită (Muscat Perlă de Csaba, Regina
viilor etc).
Categorii de calitate:  extra - strugurii trebuie să fie fără nici un defect, cu
boabe întregi, normal dezvoltate, tari, bine prinse pe
ciorchine, cu pruina intactă şi uniform răspândită pe
boabe, greutatea să fie de cel puţin 200 g la soiurile cu
bobul mare şi minimum 150 g, la cele cu bobul
mijlociu şi mic;
 categoria a I-a aceleaşi calităţi ca mai sus, dar cu
uşoare defecte de formă, coloraţie, admiţându-se
maximum 5 % boabe meiate, mărgeluite şi fragmente
de struguri, greutatea de cel puţin 150 g la soiurile cu
bobul mare şi 100 g la cele cu bobul mijlociu sau mic;
 categoria a II-a: aici se încadrează strugurii cu defecte
de coloraţie şi uniformitate a boabelor, admiţându-se o
uşoară supramaturare şi maximum 10 % struguri cu
boabe mărgeluite, meiate şi fragmente de struguri.
Prin operaţia de cizelare se îndepărtează, cu pedicel cu tot, boabele strivite, cele

mărgeluite şi meiate, necoapte, ofilite, uscate, atacate de boli şi dăunători, precum şi
vârfurile prea lungi ale strugurilor cu boabe puţine şi neuniforme.
359
Pentru ambalarea strugurilor de masă se folosesc lădiţe speciale din lemn, cu
capacitatea de 5-6 kg.
Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginea lădiţei, pentru ca boabele să
nu fie strivite la stivuire. Până în momentul expedierii, lădiţele se aşază în stive, având grijă
ca strugurii să fie feriţi de soare, ploaie şi praf.
Transportul strugurilor la locul de desfacere. Întrucât strugurii fac parte din
categoria produselor foarte perisabile, transportul lor la locul de desfacere se face imediat
după condiţionare. Încărcătura trebuie să fie acoperită cu prelate, pentru a feri strugurii de
praf, soare sau ploaie.
Strugurii destinaţi transportului cu mijloace frigorifice sau păstrării îndelungate sunt
supuşi operaţiei de prerăcire.
Păstrarea strugurilor de masă. Pentru prelungirea perioadei de consum a strugurilor
în stare proaspătă se recurge la păstrarea lor prin diferite metode. Pentru păstrare se aleg
struguri sănătoşi, culeşi la maturitatea de consum, pe timp uscat, introduşi în spaţiile de
păstrare la cel mult 6-8 ore de la recoltare. O bună capacitate de păstrare o au soiurile târzii,
cu boabe mari, struguri lacşi, cu pieliţa groasă şi elastică, cu pruina densă şi miezul cărnos
(Afuz Ali, Italia, Coarnă neagră, Alphonse Lavallée etc).
Condiţiile optime de păstrare se realizează la temperatura de 0-1º C, umiditatea
relativă a aerului între 85 şi 95 %, în prezenţa unei aeraţii corespunzătoare; aceste condiţii
asigură reducerea la minimum a transpiraţiei, respiraţiei şi atacului de putregai cenuşiu.
Durata păstrării strugurilor de masă variază, în funcţie de soi, între 1-2 luni (de
exemplu Muscat de Hamburg) şi 3-5 luni (Afuz Ali, Coarnă neagră).
Păstrarea strugurilor pentru perioade mai scurte de timp se face cu rezultate bune şi
în spaţii improvizate: poduri, camere nelocuite, beciuri, magazii şi depozite cu ventilaţie
naturală. Înainte de introducerea strugurilor la păstrare, localurile se curăţă şi se
dezinfectează.
10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin
Stabilirea momentului recoltării. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea
tehnologică, respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de compoziţie şi
calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe colorante la soiurile negre, aromă la cele
aromate etc), necesare obţinerii unui anumit tip de vin.
Pe cale grafică se stabileşte momentul maturităţii depline şi se decide asupra celui de
recoltare. În acest scop, din 5 în 5 zile, după pârgă, se recoltează probe reprezentative de
struguri şi se determină greutatea a 100 de boabe (după secţionarea cu o forfecuţă la nivelul
bureletului), conţinutul în zaharuri şi în aciditate.
Concentraţia în zaharuri se poate determina cu ajutorul metodei refractometrice sau a
celei densimetrice.
360
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn sistemul
organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002 strugurii trebuie culeşi la numite limite
ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie de categoriile de calitate a vinurilor.
Când strugurii sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine
umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita deprecirea accentuată şi
pierderi mari de recoltă.
Recoltarea:  pe soiuri, în funcţie de tipul de vin ce urmează a fi

produs;
 în funcţie de starea de sănătate a strugurilor, de
capacitatea de prelucrare imediată (dată fiind
perisabilitatea lor), de evoluţia vremii.
Pentru obţinerea  conţinutul strugurilor în zahăr la cules de 145 g/l,
vinurilor de masă: pentru a obţine o tărie alcoolică dobândită de
minim 8,5 % în volume;
Pentru obţinerea  179 g/l pentru vinurile de calitate cu indicaţie
vinurilor de calitate: geografică şi vinurile de calitate superioară (VS);
acestea trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită
de minim 10,5 % în volume;
 187 g/l pentru vinurile cu denumire de origine
controlată (DOC), tăria alcoolică dobândită de
minim 11 % volume.
 în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de
origine controlată din categoria DOC-CT (cules
târziu), strugurii trebuie culeşi la un conţinut în
zaharuri de minim 220 g/l;
 în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de
origine controlată din categoria DOC-CIB (cules
la înnobilarea boabelor), strugurii trebuie să aibă
un conţinut în zaharuri de minim 240 g/l, cu atac
de „mucegai nobil” sau culeşi la stafidirea
boabelor.
Tehnica recoltării şi transportul strugurilor. Culegătorii, câte doi pe un rând,

lucrează fiecare pe câte o parte, folosind pentru tăierea pedunculului, foarfeci, cuţite,
bricege bine ascuţite, având grijă să nu se strivească boabele.
Strugurii recoltaţi sunt puşi cu grijă în găleţi de plastic sau coşuri; se recomandă ca
recoltarea să se înceapă de la mijlocul rândului spre margine, astfel ca pe măsură ce găleţile
sau coşurile sunt umplute cu struguri să fie scoase la capăt de rând. Aici strugurii sunt
trecuţi în vase de transport, mai mari, şi transportaţi în cel mai scurt timp la cramă.
Se interzice zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în grămezi, pe folii de
polietilenă, în saci de plastic etc, ori amânarea transportului şi prelucrării pentru a doua zi.
361
În plantaţiile cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se recoltează separat pentru a evita
vinificarea în amestec.
Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales atunci când recolta este
avariată (struguri mucegăiţi), se recomandă sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de
transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la
vinificare).
Fiind o lucrare care necesită un volum mare de forţă de muncă, s-a trecut la
recoltarea mecanizată a strugurilor, folosind o gamă largă de maşini de recoltat.

1. Când se consideră că au ajuns la maturitatea de consum strugurii de masă?
2. Când se recoltează strugurii pentru vin?
10.13. REZUMAT
După parcurgerea perioadei de tinereţe, timp de 3-5 ani, plantaţiile de viţă-de-vie
intră pe rod. Prin tehnologiile de cultură aplicate în aceste plantaţii se urmăreşte obţinerea
unor producţii normale de struguri, de calitate, în condiţiile obţinerii unui profit maxim şi a
prelungirii perioadei de rodire, un timp cât mai îndelungat. De asemenea, se urmăreşte
asigurarea creşterilor normale pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii
următori, prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea longevităţii butucilor.
În perioada de rodire (de producţie), se aplică un complex de măsuri agrofitotehnice
care să contribuie la manifestarea potenţialului productiv şi calitativ al diferitelor soiuri,
cum sunt: tăierile, conducerea viţelor pe mijloacele de susţinere, lucrările şi operaţiunile în
verde, lucrările solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea (dacă este cazul), protecţia
fitosanitară, protejarea peste iarnă, refacerea viilor afectate de ger şi de accidente
climatice, culesul strugurilor etc.
Lucrările enumerate mai sus se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile
biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta
plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură a viţei-de-vie.
Durata de exploatare a plantaţiilor viticole este reglementată prin acte normative şi
anume: 25 de ani pentru plantaţiile de vii altoite şi 15 ani pentru plantaţiile de vii pe
rădăcini proprii şi cele de hibrizi direct producători. Cercetările au stabilit că în condiţii de
exploatare intensivă, după 25 de ani de la intrarea viilor pe rod, producţia anuală de
struguri începe să scadă.
362

1. Obiectivele tăierilor sunt următoarele:
 realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la
plantare;
 menţinerea producţiei la un nivel constant şi eliminarea
posibilităţilor de apariţie a alternanţei de rodire;
 asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de
struguri din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului
următor, cu asigurarea longevităţii butucilor;
 păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de
fructificare;
 obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,
uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un
conţinut mai mic în aciditate.
2. În viticultură se practică 3 sisteme de tăiere: scurt, lung şi mixt, în
funcţie de lungimea elementelor roditoare lăsate la tăiere. Sistemul
de tăiere mixt prezintă câteva caracteristici de bază şi anume:
 foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită
dintr-o coardă de 8-14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi
şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi;
 permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci
şi menţinerea elementelor de rod şi de înlocuire cât mai
aproape de butuc sau cordon;
 se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate
soiurile, atât la conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu),
cât şi la cea pe semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe
semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz Moser) etc.
3. Forma de conducere semiînaltă creează condiţii optime pentru
lucrările mecanizate, pentru erbicidare; determină creşterea
productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde; permite
o bună ventilare a bazei butucilor; asigură un anumit confort în
momentul aplicării tăierilor. Ca dezavantaj - maturarea strugurilor
este întârziată cu câteva zile comparativ cu forma joasă, iar
concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb creşte fertilitatea
şi producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.
4. Unul din criteriile după care se clasifică tăierile la viţa-de-vie este
scopul urmărit în momentul efectuării acestora. Astfel, se pot aplica
tăieri de formare, de rodire sau de fructificare şi tăieri de regenerare.
363
1. După modul de execuţie, tăierile în uscat la viţa-de-vie se clasifică în
trei categorii: tăieri manual, tăieri semimecanizate şi tăieri
mecanizate.
2. Tipurile de tăiere cel mai des folosite în România sunt: tipul de
tăiere Teremia, Guyot multiplu, Guyot pe semitulpină, Guyot cu
braţe înlocuite periodic, cordon Speronat, cordon Cazenave.
3. Atunci când analizăm dimensiunile optime ale unei coarde de un an,
ne referim la diametrul coardei în mod special, care trebuie să fie
cuprins între 8-12 mm, de asemenea, coarda trebuie să fie uniformă
ca grosime pe toată lungimea ei şi să aibe lemnul bine maturat.

1. Tăierea de formare Guyot multiplu se caracterizează prin formă de
conducere joasă şi sistem de tăiere mixt. La acest tip de tăiere sunt
prezente, pe butucul condus în formă joasă, verigile de rod, în număr
de 3-4, alcătuite fiecare din coarde de rod, cu lungimea de 8-14 ochi
şi cepi de înlocuire, de 2 ochi. După tăiere, coardele rămase se
dirijează pe primele sârme ale spalierului, în formă de semicerc. În
funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile ecopedoclimatice şi
tehnologia aplicată numărul verigilor de rod se poate mări până la 4,
în anul IV, ultimul an când se mai aplică tăieri de formare, după care
încep tăierile de rodire.
2. Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte,
neprotejate peste iarnă, se înregistrează, din cauza temperaturilor
scăzute (-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de importante, care
afectează substanţial producţia. Păstrând avantajul conducerii
semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste iarnă, s-a
elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică. La
acest tip de tăiere se poate reîntineri butucul fără compromiterea
producţiei în procent de 100%, adică mai întâi se înlocuieşte un braţ,
iar când acesta intră pe rod se poate regenera şi cel de al II-lea braţ.
3. La tipul de tăiere Cordon speronat semitulpina se formează în anul al
III-lea de plantare iar cordoanele în anul IV, astfel:
 se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca grosime, şi se
scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă;
 după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se îndepărtează
prin lucrarea de plivit, lăsând numai 2-3 în vârf;
 cordoanele se proiectează simultan din primele două coarde formate
364
pe capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma
portantă, pe direcţia rândului, scurtându-se fiecare la jumătatea
distanţei dintre butuci pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m
între butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează.

1. Veriga de rod este formaţiunea mixtă alcătuită dintr-un cep de 2 ochi
în poziţie inferioară şi coardă (8-15 ochi) sau cordiţă (5-7 ochi) în
poziţie superioară, ambele elemente fiind plasate pe aceeşi punte de
rod. Cepul din verigă poartă numele de cep de înlocuire, deoarece
creşterile de pe el vor servi la formarea unei noi verigi de rod în anul
următor (cepii dau lemnul ce va înlocui veriga epuizată).
2. Avantajele tăierii mecanizate la viţa-de-vie: reducerea timpului
alocat pentru executarea acestei lucrări şi creşterea productivităţii
muncii (tăiatul viţei-de-vie este o lucrare mare consumatoare de
forţă de muncă).

1. Determinarea viabilităţii ochilor de iarnă se poate face prin
următoarele metode: secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi
examinarea vizuală a complexului mugural şi forţarea pornirii în
vegetaţie a butaşilor de un ochi lungime, în condiţii controlate de
laborator.
2. Încărcătura compensată se aplică atunci când pierderile de ochi sunt
mai mari de 20%, impunându-se corectarea încărcăturii prin
compensarea ochilor pieriţi, astfel încât din totalul ochilor lăsaţi la
tăiere pe butuc (viabili şi neviabili), numărul celor viabili să
corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se
obţinerea recoltei normale de struguri. Pentru calcularea încărcăturii
compensate (Ic) se foloseşte formula de mai jos, în care: It este
încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi,
în procente (% ochi neviabili, pieriţi).
3. Pentru calcularea încărcăturii corectate (amplificarea sau reducerea

încărcăturii de ochi), se foloseşte relaţia:
365
în care: Icr este încărcătura corectată; It – încărcătura de ochi
teoretică/normală (la ha sau m2); m – amplificarea sau reducerea
încărcăturii, în %; p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.
4. Cortina dublă geneveză şi cortina simplă reprezintă tipuri de tăiere
care se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor, inclusiv a
tăierii în uscat.
5. Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau
îmbătrânite prematur datorită unei agrotehnici deficitare şi a
exploatării necorespunzătoare a acestora. Aceste cauze duc la
diminuarea capacităţii de creştere şi de regenerare, în sensul că se
formează coarde puţine, mici şi subţiri, cu degarnisirea accentuată a
cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor, emiterea de lăstari din
portaltoi etc. În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de
regenerare, care pot fi totale sau parţiale şi constau în suprimarea
totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor lacomi,
în vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare
pentru producţie.

1. Principala unealtă folosită la tăiere este foarfeca de vie iar pentru
tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini etc), care
nu se pot tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul.
2. Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri: poate
fi tocat direct în vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol;
poate fi aşezat în grămezi pe intervale apoi strâns şi scos din
plantaţie, cu grebla mecanică sau manual cu furca, pe suprafeţe
mici; poate fi ars la marginea plantaţiilor, şi este modul cel mai
răspândit de eliminare; poate servi şi drept combustibil, sau chiar
nutreţ în hrana animalelor, sub formă de făină de coarde, în proporţie
de până la 20-30 %.
3. Copcitul constă în suprimarea rădăcinilor formate din altoi, deasupra
zonei de altoire, ca şi a celor pornite din portaltoi în apropierea
nivelului solului, odată cu înlăturarea coardelor care au pornit din
portaltoi. Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea
altoiului de portaltoi.
366
4. Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de
fructificare, în fenofaza plânsului, când elasticitatea lor este maximă.
Legarea coardelor trebuie încheiată până la umflarea vizibilă a
mugurilor, deoarece în această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili
la scuturare. Dacă lucrarea nu a fost finalizată până la umflarea
mugurilor, ea se amână până când lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei
sunt mai rezistenţi la scuturare.
5. Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor, la conducerea în forme
semiînalte şi înalte, se realizează astfel:
 revizuirea legăturii tulpinilor de tutori:
tutorii care se folosesc pentru susţinerea tulpinii se
fixează întotdeauna de aceeaşi parte a sârmei, cât mai
aproape de butuci şi se leagă cât mai bine de prima
sârmă a spalierului;
 revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale
spalierului, în aşa fel încât acestea să fie drepte, fără curburi
sau torsionări; în acest scop se fac câte trei legături.

1. Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe
criterii: după obligativitatea executării lor (obligatorii - plivitul,
legatul lăstarilor; ocazionale - ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit
parţial); după frecvenţa cu care se întrebuinţează (lucrări şi operaţii
în verde aplicate mai des sau mai rar) şi după părţile plantei pe care
se aplică (lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor,
inflorescenţelor şi strugurilor).
2. Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit
număr de lăstari socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din
portaltoi, lăstarii fără rod care pornesc din butuc şi lemnul
multianual, plasaţi necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de
pe coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc. Avantajele acestei
lucrări sunt:
 corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;
 crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor rămaşi
pe plantă;
 uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor reţinuţi pe mijloacele de
susţinere;
 se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului, astfel se
intensifică activitatea fotosintezei;
367
 aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării
primare cu mană.
3. Normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri este o lucrare ce se
impune la soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat
de lăstari fertili şi mai multe inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii
producţiei marfă (80-90 %). Lucrarea se execută imediat după
legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când s-au format
boabele, sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea
florilor s-a realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful
lăstarului.
4. Legarea sau dirijarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere se execută
de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie şi anume:
 primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul
lunii mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm;
 al doilea la mijlocul lunii iunie;
 iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă
(sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august).

1. Ciupitul lăstarilor se efectuează prin suprimarea vârfului de creştere
sau coroniţei lăstarilor fertili, manual, înainte de înflorit. Prin aceasta
se întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada înfloritului (8-12 zile),
pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.
2. Copilitul constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor
anticipaţi (copililor), care se formează din mugurii de vară, la
subsuoara frunzelor. Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7
frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază. Partea de copil rămasă pe lăstar
ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă situaţi la
baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă este
nevoie, operaţia se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi
cresc noi copili.
3. Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui
inel de scoarţă de 5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima
inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei sevei elaborate,
asigurându-se o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor.
Ea se face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate
a frunzelor, pentru ca rănile să se vindece în decurs de 20-25 zile.
Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a
căror lame secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se
368
desprinde şi este scos cu ajutorul unui briceag. Pentru a nu afecta
vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel mult
30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod.
4. Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea frunzelor din zona
strugurilor, atât la soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele
pentru vin. Avantajele acestei lucrări sunt:
 realizarea unor condiţii mai bune de iluminare şi însorire
strugurilor;
 aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor
fitosanitare;
 colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de
masă;
 sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale
prin degradarea acidului malic;
 micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi obţinerea unor
recolte mai sănătoase.

1. Erbicidarea prezintă o serie de avantaje dintre care amintim:
 viteză mai mare de execuţie;
 economie de energie ca urmare a consumului mai redus de motorină;
 devoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în orizonturile
superficiale;
 diminuarea eroziunii;
 accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele ploioase;
 o mai bună conservare a materiei organice în sol.
2. Pentru prevenirea poluării mediului cu erbicide, se impun a fi luate
următoarele măsuri: limitarea dozelor de erbicide la strictul necesar;
prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de fântâni
şi de surse de alimentare cu apă; distrugerea ambalajelor prin ardere
sau îngroparea acestora adânc în sol; evitarea contactului soluţiei cu
pielea; interzicerea accesului persoanelor şi animalelor în direcţia
vântului; evitarea desfundării duzelor prin suflare cu gura sau cu
ajutorul sârmelor; curăţirea atentă a aparatelor folosite.
3. Folosirea raţională a îngrăşămintelor organice asigură obţinerea de
producţii de struguri superioare, relativ stabile, fără scăderea calităţii
sau rezistenţei la boli şi dăunători, ger şi secetă. Alimentaţia
minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili,
determină o acumulare sporită de zaharuri, antociani şi substanţe
369
aromate în struguri.

1. Lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii sunt: dezgropatul
butucilor, dezmuşuroitul (debilonarea), arătura de primăvară,
afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), afânarea superficială
a solului (4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10
cm), mulcirea, arătura de toamnă.
2. Mulcirea constă în acoperirea solului, începând din a doua jumătate
a lunii mai, cu o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze,
turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie de polietilenă de diferite
culori etc. Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau
parţială (în benzi, pe rândul de viţe).
3. Îngrăşăminte chimice folosite în viticultură sunt: îngrăşăminte cu
azot: azotatul de amoniu, ureea, sulfatul de amoniu; îngrăşăminte cu
fosfor: superfosfatul simplu, superfosfatul dublu şi îngrăşăminte cu
potasiu: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura de potasiu.

1. Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru constă în menţinerea
acestuia în permanenţă în stare lucrată şi afânată. Sistemul se aplică
diferenţiat, în raport de zona climatică şi tipul de sol. Deşi ogorul
negru asigură folosirea apei din sol cu eficienţă maximă, precum şi
acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit
neeconomic deoarece necesită un volum mare de carburanţi şi
cheltuieli ridicate pentru executarea mecanizată a lucrărilor.
2. Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată
se recomandă în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie,
precipitaţiile însumează minim 350 mm.
3. Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt următoarele:
udarea prin brazde, prin aspersiune, prin microaspersiune, prin
picurare, prin rampe perforate.
4. Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de
apă administrată pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între
1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de apă se aplică prin 2-4
udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august.
În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în
podgoriile din Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi în parte din sudul
370
Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în plantaţiile cu
soiuri de masă.

1. Primele măsuri aplicate sunt cele preventive: efectuarea la timp a
lucrărilor solului; distrugerea buruienilor; strângerea resturilor
vegetale atacate de boli şi dăunători; aplicarea lucrărilor şi
operaţiilor în verde; fertilizarea echilibrată.
2. Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice
(sau a unui amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse
fitofarmaceutice pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse gata de
folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care
asigură eficacitatea produsului respectiv.
3. Măsurile specifice combaterii integrate sunt:
 fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării unui echilibru
între procesele de creştere şi fructificare;
 evitarea excesului de azot care determină creşteri luxuriante şi
sensibilizarea viţei-de-vie la atacul bolilor şi dăunătorilor;
 efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la distrugerea
multor patogeni şi dăunători;
 înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de infecţie,
concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.
4. Avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor sunt:
evitarea poluării; fitotoxicitate redusă; obţinerea recoltei fără
reziduuri chimice; evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;
asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a celorlalte vieţuitoare.
5. Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie
folosirea portaltoilor americani rezistenţi, pentru combaterea
filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un secol s-au extins
şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă
aceştia nu ating nivelul calitativ al soiurilor europene.

1. Strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum când: au un
gust plăcut, dulce acrişor (conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l;
aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric); boabele au ajuns
la mărimea normală, sunt crocante, prezintă o uşoară înmuiere la
pipăit, se desprind uşor de pedicel (codiţă); coloraţia este uniformă
371
pentru toate boabele şi caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă
şi bine reliefată.
2. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică,
respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de
compoziţie şi calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe
colorante la soiurile negre, aromă la cele aromate etc), necesare
obţinerii unui anumit tip de vin.
INSTRUCŢIUNI
1. Precizaţi scopul şi obiectivele tăierilor la viţa-de-vie. – 1p
2. Definiţi sistemele de tăiere scurt, mixt şi lung. – 1p
3. Care sunt principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara
noastră şi prin ce se caracterizează? – 1p
4. Enumeraţi criteriile de clasificare a tăierilor la viţa-de-vie. – 1p
5. Prezentaţi tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic. – 1p
6. Când se face fertilizarea organică în plantaţiile pe rod şi care sunt
îngrăşămintele folosite? – 1p
7. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde. – 1p
8. Precizaţi avantajele erbicidării. – 1p
9. Prezentaţi avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor. –
1p

1) Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi
vinurile României. Editura Academiei Române, Bucureşti.
2) Dejeu, L., Georgescu Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi
întreţinerea lor în primii ani de la plantare. Ed. Ceres, Bucureşti.
372
BIBLIOGRAFIE
Alleweldt, G., Dettweiler-Münch, E.,1992 – The Genetic Resources of Vitis. Part I and II.
Bundesanstalt für Züchtungforschung im Wein – und Gartenbau, Institut für
Rebenzüchtung Geilweilerhof, Siebeldingen.
Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În: Ampelografia
RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
Astruc, H., Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un
departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude,
56 pp.
Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude
Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins,
septembre 1982.
Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev.
Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6.
Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur
les sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la
vigne“, Constanţa.
Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C.,
Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon
un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme Congrès de la vigne et du
vin, Buenos Aires, Argentine.
Bavaresco, L.,1990 –Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione
resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.
Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots
of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113.
Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological
parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant
Nutrition, 15, 1791-1807.
Becker, N., Zimmermann, H.,1983 – Der Einfluss verschiedener Wasserversorgung auf
Triebwachstum, Beerenentwicklung, Holzreife und Holzstruktur bei Tropfreben.
Wein-Wissenschaft, 38.
Becker, W., 1994 – The effect of climate on grape ripening: application to the zoning of
sugar content in the European Community. Centre Commun de Recherche.
Commission Europeenne. CECA-CEE-CECA Bruxelles. 319 pp Mapas.
Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the
variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads.
Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342.
Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-de-
vie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti,
226 p.
Beran, N.,1982 – Die transpiration der Rebe (Vitis vinifera) in Abhanggigkeit von der
Blattemperatur unter besonderer Berücksichtigung des Bodenvasergehaltes. Wein-
Wissenschaft, 5.
373
Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit
Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,
40, 1.
Berbecel O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă, Editura Ceres, Bucureşti
Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21.
Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi.
Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 1, p.
9-21.
Beznea, D.,1986 – Cercetări privind rezistenţa viţei de vie la temperaturile scăzute din
timpul iernii. Analele ICVV, XI, 49-62.
Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio
dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno:
Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140.
Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti.
Bourzeix, M. şi colab.,1977 – De l’influence de l’alimentation hydrique de la vigne sur le
caracteristiques des bais de raisins et leur richesse en couleur et autres constituants
phénoloques. C.R. Acad. Sc. Paris, 284, D.
Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier.
Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi
eficienţa producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B.,
Bucureşti.
Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în
fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale.
Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti.
Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs
pentru uzul studenţilor.
Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres, Bucureşti.
Burzo, I., Toma, S., Olteanu, I., Dejeu, L., Delian, Elena, Hoza, D.,1999 – Fiziologia
plantelor de cultură. Vol. 3 –Fiziologia pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Editura
Ştiinţa, Chişinău.
Calo, A., Scienza, A., Costacurta, A.,2001 – Vitigni d'Italia. Edagricole, Bologna.
Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des
systèmes de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int.
„Écologie de la vigne“, Constanţa.
Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de
maîtrise du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du
raisin de qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p.
Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux
évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et
des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18.
Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture.
Edition Dunod, Paris, 442 p.
Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la
conduzione. Quderno nr. 49, Perugia
374
Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 –
Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the
suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457.
Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte
asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova.
Cichi, Daniela, Doloris, Olteanu, I., Costea, D.C., Ramona, Căpruciu, Ciupeanu Călugăru,
D.E.,2006 – Reserches on certaines metabolites of thermic stress in grapevines.
Proceedings 41st Croatian International Symposium on Agriculture, 13-17 February,
Opatija Croatia, 719-722.
Condei, Gh., Ciolacu, M., Seiculescu, M., 2003 – Elaborarea metodologiei de delimitare
multicriterială a arealelor de obţinere a produselor vitivinicole DOC-IC prin bonitare
vocaţională calitativă. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XVIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de
la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de
Biologie, Série de Botanique, 9, 1.
Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 –Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea
rezistenţei la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table
et de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti.
Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri
bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence
of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră
variety cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-
Napoca, Horticulture, 65 (1), 2, 530.
Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de
la Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6.
Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura
Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The
greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31 st
World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia.
Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
Dejeu, L., 1984 – Cracterizarea solurilor în legătură cu cultura viţei-de-vie în centrul viticol
Valea Călugărească. Teză de doctorat, I. A. N. B., Bucureşti.
Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra
creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-
82.
375
Dejeu, L. Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 –Comportarea câtorva soiuri de struguri
pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94.
Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.
Dejeu, L.,2000 – Vinul, nutriţia şi sănătatea. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV
Bucureşti, 158 p.
Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura
didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti
Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of
climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and
Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Patic, M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue, C.,2008 –
Globalisation and Romanian Viticulture: Opportunities and restrictions. 31st World
Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Mereanu, Diana, Matei, Petruţa, Agavriloaei, Cătălina, 2009 – Effect of climate
change on dry matter accumulation and partitioning at grapevine. Lucrări ştiinţifice
U.Ş.A.M.V.B., Seria B, Vol. LIII , 547-552.
Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solnes, Timişoara.
Dobrei, A., Sala, F., Ghiţă, Alina, Kocsis, Elisabeta,2008 – Research regarding varieties and
technological level practiced in few viticultural exploatations from Banat. Bulletin
USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, Vol. 65, nr. 1, 2, 531.
Dosualdo, D. şi colab.,1990 – Influenza della temperatura sulla composizione della bacca di
Cabernet franc del corso della maturazione. Vignevini 17, 7/8, 59-65.
Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.
Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de
carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. IX.
Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano.
Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma.
Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples
antiques. Musumeci Editeur.
Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline
Editore, Affi.
Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p.
Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed.
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Giugea, N.,2000 – Cercetări privind modul în care unii factori biopedoclimatici influenţează
compoziţia chimică a strugurilor. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
376
Gribaudo, I., 1988 – Micropropagazione della vite. Quad. Vitic. Enol. Univ. Torino, 12, p.
165-180
Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.
Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în
România. Editura Ceres, Bucureşti.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă
cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia
soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea
Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.
Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de
optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p.
Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura
Ceres, Bucureşti.
Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-
de-vie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală – horticultura, 1, p.
32-35.
Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor
viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I,
p. 231-342.
Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole
româneşti. Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie
vitivinicolă şi pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia,
Bucureşti, 175-200.
Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de
struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti.
Matei, Petruţa, Dobrescu, Aurelia,2004 – Diferenţe privind variaţia indicatorilor fiziologici
şi biochimici la soiuri noi de struguri pentru masă. Analele ICDVV Valea
Călugărească, vol. XVII, p. 128-132.
Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1976 – Evoluţia solurilor
erodate şi a plantaţiilor de viţă de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV
Valea Călugărească, vol. VIII, 395-416.
Moldovan, S. D.,1998 – Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru
podgoriile din Transilvania. Teză de doctorat, USAMV Iaşi.
Morlat, R.,1997 – Terroirs d'Anjou: objectifs et premiers résultats d'une étude spatialisée à
l'echelle régionale. Bulletin de l'O.I.V., vol. 70, 797-798, 567-591.
Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia,
Chaintré.
Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului.
Editura Ceres, Bucureşti.
Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia
International, Arad, 378 p.
377
Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere
de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.
Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti.
Atelierul de multiplicat cursuri.
Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.
Olteanu, I.,Giugea, N.,2002 – The microzonation of the grapevine in the vineyard Craiova
hills depending of the climate and geopedologic conditions. Lucrări Ştiinţifice
U.Ş.A.M.V., Bucureşti, Seria B.,vol. XLV, p.245-248.
Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura
specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova,
473 p.
Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
Oprean, M., Olteanu, I.,1983 – Viticultura generală (Bazele biologice ale viticulturii).
Reprografia Universităţii din Craiova.
Oşlobeanu, M.,1966 – Unele aspecte ale interacţiunii altoi-portaltoi şi rolul afinităţii în
ridicarea producţiei de struguri. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti.
Oşlobeanu, M.,1978 – Quelques aspects de l'interaction entre le greffon et le porte-greffe de
la vigne. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa,
Roumanie, 227-236.
Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca
ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia
ecosistemelor, Constanţa, 128-135.
Oşlobeanu, M., Alexandrescu, I., Dejeu, L.,1978 – Contributions à l'aproche de la
viticulture en tant qu'agroécosystème. 1er Symposium International sur l'Écologie de
la Vigne, Constanţa, Roumanie.
Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques
utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er
Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542.
Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu,
L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de
viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Gherghi, A., Glăman,Gh., Pomohaci, N., Popescu, V., Rusu, C., Ştefan, N.,
2003 – Horticultura de-a lungul timpului. Vol. I – Perioada de la începuturi şi până la
reîntregirea ţării (1918). Editura Academiei Române, Bucureşti.
Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed
enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi.
Edagricole, Bologna, 41-92.
Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita
degli Studi di Perugia, 108 p.
378
Patic, M.,2006 – Enciclopedia Viei şi Vinului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1 303 p.
Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din
nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9.
Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din
nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206.
Poenaru, I., Popa,V., Budan, C., Bobeleac, Maria, Barbu, I.,1976 – Influenţa încărcăturii de
rod la diferite forme de conducere asupra producţiei unor soiuri de struguri pentru
masă. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII.
Perez, J., Kliewer, W. M.,1990 – Effect of shading on bud necrosis and bud fruitfulness of
Thompson Seedless grapevines. American Journal of Enology and Viticulture, 41,
168-175.
Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la
viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B,
vol. XI.
Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura
Pomohaci, N., Nămoloşanu I., Nămoloşanu Adriana,2000 – Producerea şi îngrijirea
vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti
Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 –
Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.
Pop, Nastasia, Babeş, Anca, Bunea, C., Pop, Tiberia,2008 – Studies regarding the total
polyphenols content from several red grape varieties. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Iaşi, Seria Horticultură, vol. 51, 877-880.
Popa, V. Gh., Dejeu,L.,1994 – Aspecte privind relaţiile între unele componente ale biomasei
viticole în funcţie de oferta de resurse ecologice. Analele ICVV Valea Călugărească,
Vol. XIV, 161-170.
Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in
vitro de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea
Călugărească, vol. XV, p. 19-26.
Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la
viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti.
Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură.
Natura, 38, 4.
Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru
legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p.
Ranca, Aurora,2005 – Improuving Grapevine Technology by Optimizing the Utilisation of
the Environmental Resources in the Murfatlar Vineyard. Acta Horticulturae 689,
ISHS, 29-39.
Răuţă, C. şi colab.,1983 – Studiul pedologic al condiţiilor de manifestare a clorozei în
podgoriile din România. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, X, 95-110.
Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris.
379
Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au
zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office
des Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p.
Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre
viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al
geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea
viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultura, vol. I (49), 531-536.
Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 –
La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e
possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del
Vino, Vol. 45.
Scienza, A.,Falcetti,M.,Bogoni,M.,1996 - L'evoluzione del concetto di qualita in Europa.
Vignevini, 23 (1/2), 57-64.
Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des
vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623.
Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere.
Editura Ceres, Bucureşti.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi
valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p.
Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind
variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir
în vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări
Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
Şerdinescu, A.,1998 –Studiul comportării la cloroza fero-calcică a unor selecţii clonale şi
soiuri de portaltoi nou introduse în viticultura din România. Teză de doctorat,
A.S.A.S. Bucureşti.
Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea
arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.
Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Teodorescu, I. C. şi colab.,1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor. Editura
Agrosilvică, Bucureşti.
Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des
cépages associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des
Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage
Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.
380
Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 –
Monitorizarea dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti.
Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357.
Turek Rahoveanu, A., Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Manole, V., Boboc, D., Zaharia, C.,
Ion, Raluca, Turek, Magdalena, Subic, J., Popescu, C., Zaharia, Ioana,2009 – Analiza
filierei sectorului vitivinicol în România. Ed. Ars Academica, Bucureşti.
Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,
504 p.
Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura „Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi.
Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă
de vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice
USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46).
Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind
obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea
în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea
materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 18 bis/9.01.2006.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-
de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial
al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.
381

Viticultura PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viticultura PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Şef lucr. dr. BUCUR GEORGETA MIHAELA

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

1.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

 învăţaţi definiţia şi conţinutul viticulturii;

1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT

Prin definiţie, ► obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de

Conţinutul ► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în

1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

Suprafaţa (mii ha):

Producţia de vin (mii hl):

Test de autoevaluare nr. 1

2. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?

3. Care este suprafaţa viticolă a ţării noastre?

4. Enumeraţi care sunt vitaminele şi sărurile minerale care se găsesc în struguri.

5. De ce este considerat vinul un aliment complex?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Fig. 1.1. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991):

Specificaţie 2005 2006 2007 2008

Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride

1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

Test de autoevaluare nr. 2

4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi,

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

Test de autoevaluare nr. 3

2. Cu ce problemele se confruntă viticultura mileniului trei?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.9. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

Test de autoevaluare nr. 1

Test de autoevaluare nr. 2

Test de autoevaluare nr. 3

1.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

1.11. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

SISTEMATICA GENULUI VITIS

2.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

 reţineţi şi să prezentaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face

2.2. GENUL VITIS cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii

GRUPE: 1. Specii americane adaptate la climatul temperat.

Grupa 1 - specii americane adaptate climatului temperat

Principalele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V. vinifera

Caracteristici V. silvestris V. vinifera

Grupa 4 - specii asiatice orientale – sunt caracterizate prin sensibilitate la filoxeră,

Soiuri de struguri pentru masă, ►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi;

Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane

2. Descrieţi subgenul Muscadinia.

3. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis?

4. Descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea

Agentul patogen Specii şi soiuri

Test de autoevaluare nr. 1

2.5. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE

3.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

 recunoaşteţi, să descrieţi şi să clasificaţi părţile componente ale viţei-

Fig. 3.1. Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă