Sunteți pe pagina 1din 81

Prof. dr. Dănuţ N. Măniuţiu

TEHNOLOGII HORTICOLE Suport curs

Semestrul I III Montanologie ID

2009

CUPRINS

CAPITOLUL I BAZELE BIOLOGICE ALE CULTURII LEGUMELOR

5

1.1 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

5

1.2 PARTICULARITĂŢILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN

CICLUL ONTOGENETIC

9

1.3

SUBSTANŢELE REGULATOARE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE

11

CAPITOLUL II FACTORII NATURALI CARE INFLUENŢEAZĂ NIVELUL PRODUCŢIEI ŞI CALITATEA PRODUSELOR LEGUMICOLE

14

CAPITOLUL III FACTORII TEHNICO-ECONOMICI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE LEGUME

18

3.1 ASOLAMENTELE LEGUMICOLE

18

3.2 CULTURILE SUCCESIVE DE LEGUME

19

3.3 CULTURILE INTERCALATE DE LEGUME

23

3.4 FERTILIZAREA CULTURILOR DE LEGUME

24

3.5 LUCRĂRILE SOLULUI

25

CAPITOLUL IV ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR DE LEGUME

28

4.1 SEMĂNATUL LEGUMELOR

28

4.2 PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME

30

4.3 PLANTAREA RĂSADURILOR DE LEGUME

33

4.4 LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE A CULTURILOR DE LEGUME

35

CAPITOLUL V RECOLTAREA LEGUMELOR PROASPETE

38

CAPITOLUL VI LEGUMELE RĂDĂCINOASE

41

6.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

41

6.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

43

6.3 TEHNOLOGIA CULTURILOR DE LEGUME RĂDĂCINOASE

44

CAPITOLUL VII LEGUMELE VĂRZOASE

47

7.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

47

7.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

49

7.3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LEGUMELOR VĂRZOASE

50

CAPITOLUL VIII LEGUMELE BULBIFERE

54

8.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

54

8.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

54

8.3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LEGUMELOR BULBIFERE

57

CAPITOLUL IX LEGUME CULTIVATE PENTRU PĂSTĂI ŞI BOABE

60

9.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

60

9.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

61

3

9.3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LEGUMELOR CULTIVATE PENTRU PĂSTĂI ŞI BOABE

62

CAPITOLUL X LEGUMELE SOLANO-FRUCTOASE

65

10.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

65

10.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

65

10.3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE

68

CAPITOLUL XI GRUPA LEGUMELOR CUCURBITACEE

72

11.1 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ

72

11.2 RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

72

11.3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A LEGUMELOR CUCURBITACEE

74

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

79

BIBLIOGRAFIE

81

4

CAPITOLUL I

BAZELE BIOLOGICE ALE CULTURII LEGUMELOR

Specificul biologic al plantelor cultivate este puternic marcat de originea şi

evoluţia lor, de la primele forme până la cele de astăzi, deoarece condiţiile

ecologice în care acestea au apărut şi au evoluat şi-au pus amprenta pe

caracteristicile lor morfo-fiziologice.

1.1. Originea, evoluţia şi clasificarea plantelor legumicole

Importanţa originii plantelor constă în faptul că ajută la cunoaşterea

caracterelor lor morfologice şi biologice, deci pot fi cunoscute cerinţele plantelor

faţă de cei mai importanţi factori de mediu, ca şi condiţiile optime ce trebuie

asigurate prin sistemele de cultură, dar şi limitele între care aceste condiţii pot să

varieze.

Potrivit teoriei lui Vavilov, originea plantelor de cultură se găseşte în mai

multe centre genice localizate în Asia, Europa, Africa şi America (tabelul 1.1.).

Tabelul 1.1.

Centrele geografice de origine ale speciilor de plante legumicole

(după Vavilov, 1935, citat de Edelstein, 1953)

Nr.

   

crt.

Centrele geografice

Speciile legumicole

1

China Centrală şi de Apus

Ceapa de iarnă (Allium fistulosum), grupa de soiuri de vinete şi castraveţi cu fructe mai mici, reventul (Rheum palmatum), varza chinezească (Brassica chinensis), varza de Pekin (Brassica pekinensis)

2

India de Sud

Vinetele, castraveţii

3

Asia de Mijloc (India de nord- vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Tian-Sanul de Apus)

Usturoiul, morcovii, spanacul, pepenele galben, ridichile de lună

 

Asia Mică, Transcaucazia,

Pepenele galben, castraveţii, sfecla, morcovii, varza, ceapa, salata, pătrunjelul, prazul

4

Iranul şi partea centrală a Turcmenistanului

5

Zona Mării Mediterane

Sfecla, varza, mărarul, anghinarea, prazul, cimbrul, salata, formele de ceapă şi usturoi cu bulbi mari, sparanghelul, ţelina, păstârnacul, reventul, cicoarea, scorzonera, măcrişul, pătrunjelul

5

6

Abisinia

Bamele

7

Mexicul de Sud şi America Centrală

Fasolea,

ardeiul,

porumbul

zaharat,

dovleacul muscat

 

8

America

de

Sud

(Peru,

Cartofii, tomatele, dovleacul cu fruct mare

Ecuador, Bolivia)

 

Transpunerea speciilor din centrele primare de origine în alte zone

geografice, cu condiţii ecologice modificate, a provocat o sporire a variabilităţii

plantelor determinată de mutaţii genice, hibridări intra şi inter specifice, ca şi de

apariţia unor poliploizi naturali.

Variabilitatea a fost accentuată şi de faptul că în condiţii climatice

modificate, apar forme de plante la care se manifestă caracterele recesive, ca de

exemplu bobul mare la mazăre sau bulbii mari la ceapă.

Din multitudinea de forme apărute omul le-a selecţionat în mod empiric, la

început, pe acelea care manifestau modificări „utile”. Adeseori formele primitive

de plante legumicole cultivate au ajuns în zone de „transdomesticire”, unde au

ştigat prin selecţie noi caractere morfo-fiziologice apreciate de către om.

Un exemplu sugestiv este acela al tomatelor, care au suferit o dublă

domesticire. Formele sălbatice de tomate cu fructe mici, biloculare cresc în zonele

de coastă din Peru şi Ecuador, dar se pare că tomatele au fost luate în cultură de

triburile de indieni „Maja” de pe teritoriul Mexicului şi Guatemalei, unde s-au

obţinut forme cu fructe mai mari, pluriloculare. Tomatele cu fructe pluriloculare,

încreţite şi turtite au ajuns în Europa în secolul al XVI-lea unde s-a produs a doua

domesticire, la început în Italia apoi în celelalte ţări şi SUA.

Un fenomen asemănător s-a produs la speciile indigene din Orientul

apropiat şi bazinul Mării Mediterane care au fost transpuse în secolele X-XVIII d.

H., în zonele Europei centrale şi de vest, fiind supuse unui intens proces selectiv,

care a transformat formele primitive cultivate în antichitate, în formele evoluate

pe care le cunoaştem astăzi.

Comparând plantele legumicole cultivate astăzi cu formele sălbatice din

care au pornit se constată modificări care, după Swanitz (1971) (citat de Indrea,

1992) pot fi sintetizate astfel:

producţie crescută, datorită creşterii uriaşe a plantelor în întregime (varză,

tomate, salată) sau numai a părţilor comestibile (morcov, castraveţi);

allometria se poate produce la nivelul organului comestibil sau a

ţesuturilor „utile” şi este determinată de creşterea dimensiunii celulelor şi a

cromozomilor ca şi de sporirea numărului celulelor (fig. 1.1.);

6

îmbunătăţirea calităţilor comestibile datorită regresului ţesuturilor

mecanice (morcov, gulie), scăderii conţinutului de alcaloizi, glicozizi

(tomate, castraveţi), creşterii conţinutului de substanţe nutritive, zaharuri,

vitamine, în organele comestibile, apariţia unor noi substanţe ca antocianii

(sfeclă, varză roşie, gulii) sau carotenoidele (morcov);

modificarea modului de înmulţire, care la plantele cultivate este susţinut de

către cultivator; formele alogame, unisexuate, monoice sau dioice, au

cedat treptat locul formelor de plante hermafrodite, autogame sau alogame

şi în ultima vreme formelor partenocarpice (castraveţi);

degradarea mecanismelor naturale de răspândire a seminţelor, care nu sunt

favorabile din punct de vedere economic, ca de exemplu scuturarea

fructelor de ardei şi tomate, crăparea fructelor sau păstăilor (tomate,

fasole), desfacerea capitulelor şi diseminarea prin vânt a seminţelor

(salată);

modificarea unor însuşiri fiziologice, ca de exemplu schimbarea duratei

ciclului biologic (ceapă), schimbarea reacţiei fotoperiodice, majoritatea

soiurilor noi devenind „neutre” din punct de vedere fotoperiodic (fasolea,

vinetele, salata, spanacul) ceea ce permite cultivarea lor în zone geografice

diferite.

variabilitatea sporită a formelor cultivate se datorează selecţiei artificiale

exercitată timp îndelungat, în direcţii diferite, de către om; un exemplu

semnificativ îl constituie diversitatea mare a formelor de Brassica oleracea

(fig. 1.2.).

mare a formelor de Brassica oleracea (fig. 1.2.). Fig. 1.1. Forme spontane ş i cultivate de

Fig. 1.1. Forme spontane şi cultivate de tomate şi castravete

7

Forme spontane ş i cultivate de tomate ş i castravete 7 Fig. 1.2. Evolu ţ ia

Fig. 1.2. Evoluţia varietăţilor de varză Forma spontană (1), Forme intermediare (2), Forme cultivate (3-7)

Odată cu descoperirea modului de transmitere a caracterelor şi cu marile descoperiri din domeniul biochimiei, biologiei şi geneticii, procesul de selecţie a căpătat un caracter profund ştiinţific, obţinându-se noi forme de plante legumicole, ca de exemplu varza de Bruxelles de culoare roşie. În fiecare an apar soiuri şi mai ales hibrizi noi, foarte productivi şi de calitate, pentru destinaţii diferite (consum, conserve), la care se imprimă caractere de rezistenţă la boli şi dăunători, ca şi la factorii climatici nefavorabili, pretabilitate la lucrări mecanice (întreţinere, recoltare, prelucrare). Pentru obţinerea acestor însuşiri se folosesc de multe ori genele de rezistenţă din formele sălbatice. Aşa au fost creaţi în ultimii ani hibrizi de tomate rezistenţi la Cladosporium fulvum, la VMT şi la nematozi, ca şi hibrizi de castraveţi rezistenţi la Pseudoperonospora cubensis. Clasificarea plantelor legumicole se face după diferite criterii: botanic, agroeconomic şi durata ciclului de viaţă. Clasificarea agroeconomică este folosită cel mai mult în literatura de specialitate, în cercetare şi în producţie. Clasificarea agroeconomică a plantelor legumicole se bazează pe mai multe criterii ca: asemănări privind organul comestibil, tehnologia aplicată, caracteristicile botanice şi sistematice. Principalele grupe de plante legumicole sunt:

1. Grupa legumelor rădăcinoase – morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, ridichi, sfeclă roşie, scorţonera;

2. Grupa legumelor tuberculifere – cartof, batat;

3. Grupa legumelor bulboase – ceapă, usturoi, praz, ceapă de iarnă, ceapă de tuns, ceapă eşalotă, usturoi peren;

4. Grupa legumelor vărzoase – varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza chinezească, varza pentru frunze, gulia, conopida, broccoli;

5. Grupa legumelor verdeţuri (cultivate pentru frunze şi peţioli) – salată, spanac, cicoarea de grădină, cicoarea de forţat, lobodă, mangold, pătrunjel de frunze, ţelină de peţiol, spanac de Noua Zeelandă, fenicol de Florenţa, creson , fetică;

6. Grupa legumelor solano-fructoase – tomate, ardei, vinete, mărul lupului.

7. Grupa legumelor păstăioase – fasolea de grădină, mazărea de grădină, bobul de grădină, bamele;

8

8.

Grupa legumelor bostănoase – castravetele, pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul, dovleacul de copt;

9. Grupa legumelor condimentare – mărar, cimbru, busuioc;

10. Grupa legumelor perene – sparanghel, revent, tarhon, anghinare, leuştean, măcriş, ştevie;

11. Porumbul zaharat;

12. Grupa ciupercilor cultivate – ciuperca albă, buretele de fag, ciuperca cu

văl, ghebe de toamnă, shitake. Clasificarea plantelor legumicole după durata ciclului de viaţă cuprinde 3 grupe: plante anuale, bianuale şi perene. Plantele anuale sunt acelea la care ciclul de viaţă durează un an şi ele pot

fi:

- de climat tropical şi subtropical – tomate, ardei, vinete, cartofi, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi, fasole, bame;

- de climat temperat – spanac, salată, ridichi de lună, mărar, cimbru, varză chinezească. Plantele bienale sunt acelea a căror ciclu de viaţă durează 2 ani – morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, ridichi de vară şi iarnă, scorţonera, ceapă, praz, varză (toate varietăţile), conopidă, gulie. Plantele multianuale sau perene sunt acelea la care ciclul de viaţă nu se încheie cu fructificarea, ci datorită organelor de rezistenţă (rizomi, bulbi, tuberculi) regenerează în fiecare an formând organe vegetative şi reproductive o perioadă de mai mulţi ani: sparanghelul, revent, anghinare, tarhon, leuştean ş.a.

1.2. Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole în ciclul ontogenetic

Creşterea şi dezvoltarea sunt două laturi ale unui proces unitar ce ţine de evoluţia plantelor în ciclul ontogenetic. Creşterea se caracterizează prin acumularea ireversibilă de biomasă, însoţită de diferenţierea organelor vegetative: rădăcină, tulpină, lăstari, frunze. Dezvoltarea presupune modificări calitative care determină inducţia, desfăşurarea şi finalizarea fructificării plantelor.

9

Astfel, după Markov şi Haev (1951) în ciclul vital plantele parcurg trei perioade principale şi anume: de sămânţă (de la fecundaţia noului germen până la începerea asimilaţiei clorofiliene), creştere vegetativă (de la începerea asimilaţiei clorofiliene până la apariţia primordiilor florale) şi creştere generativă, de reproducţie sau fructificare (de la apariţia primordiilor florale până la maturizarea seminţelor). Fiecare din aceste perioade se subdivide la rândul ei în trei faze. Astfel, perioada de sămânţă cuprinde următoarele faze:

faza embrionară – din momentul fecundării şi până când seminţele îşi încheie creşterea şi devin independente de planta mamă;

faza de repaus – din momentul când seminţele devin mature fiziologic şi până când începe procesul de germinare;

faza de germinare – din momentul când se declanşează procesul de germinare şi până când apare prima frunză adevărată. În perioada creşterii vegetative se disting următoarele faze:

faza de răsad – de când apare prima frunză adevărată şi până când începe acumularea substanţelor de rezervă;

faza acumulării substanţelor de rezervă – durează de la declanşarea şi până la faza de repaus sau fructificare;

faza de repaus – din momentul când ritmul metabolismului devine foarte lent datorită unor condiţii vitrege şi până când acest ritm devine iarăşi activ odată cu apariţia condiţiilor de mediu favorabile. Perioada creşterii generative sau de reproducţie cuprinde următoarele faze:

faza de inducţie florală – de când apar primordiile florale şi până când începe maturizarea gameţilor;

faza înfloririi – din momentul când începe maturizarea celulelor sexuale şi până în momentul fecundării;

faza fructificării – din momentul fecundării şi până când seminţele devin mature fiziologic, deci complet independente de planta mamă. Felul cum se desfăşoară aceste etape este caracteristic pentru diferite categorii de plante legumicole. Astfel, la plantele bienale, succesiunea perioadelor şi fazelor de creştere este identică cu cea prezentată. La unele plante legumicole anuale (salată, spanac, ridichi de lună) fazele se petrec succesiv fără să treacă, însă, prin repaus de vegetaţie.

10

La alte plante anuale (tomate, ardei, vinete, castraveţi etc.) cu creşteri simpodiale, perioada creşterii vegetative se suprapune la un moment dat cu perioada de reproducţie, înflorirea şi fructificarea desfăşurându-se paralel cu creşterea de noi organe vegetative. La speciile perene, după ce întreg ciclul a fost parcurs, plantele continuă să trăiască, să depoziteze substanţe de rezervă, pentru reluarea în fiecare an, în primele luni de vegetaţie, a procesului de fructificare.

1.3. Substanţele regulatoare de creştere şi fructificare

Sunt substanţe hormonale naturale sau de sinteză care prin prezenţa, circulaţia, proporţia şi concentraţia lor în diferite organe pot influenţa una sau alta din laturile procesului de dezvoltare a plantelor (Indrea, 1992). Substanţele de creştere şi fructificare se împart în trei grupe mari:

stimulatoare, retardante şi inhibitoare. Substanţele stimulatoare se grupează la rândul lor în auxine, gibereline şi citochinine. Auxinele naturale se sintetizează în diferite organe ale plantelor dar mai ales în muguri, frunze tinere şi vârfuri de tulpini. Auxinele intensifică alungirea şi îngroşarea membranelor celulare, stimulează diviziunea şi elongaţia celulelor. Auxinele naturale şi sintetice, dacă sunt aplicate în concentraţii mici (1- 20mg/l), acţionează ca stimulatori de creştere şi ca substanţe rizogene, iar dacă se aplică în concentraţii mari, ca erbicide. Cele mai importante aplicaţii ale auxinelor în legumicultură sunt ca activatori de germinaţie şi creştere, dar mai ales ca substanţe rizogene şi stimulatoare de fructificare. Principalele auxine sunt: acidul beta indolil acetic (B. I. A.), acidul beta indolil butiric (B. I. B.), acidul beta indolil propionic (B. I. P.), acidul alfa naftil acetic (A. N. A.), acidul beta naftoxiacetic (B. N. O. A.), acidul 2,4 diclorfenoxiacetic (2,4 D) şi acidul triclorfenoxiacetic (2,4,5 T). Giberelinele sunt substanţe cu efecte stimulatoare izolate din ciuperca Giberella fujikuroi. Gibereline naturale au fost identificate în seminţele şi rădăcinile de mazăre şi fasole, în seminţele de pepeni verzi, ca şi în tuberculii de cartof.

11

Influenţează acumularea auxinelor endogene, intensifică diviziunea celulară, stimulează energia şi facultatea germinativă a seminţelor iar în concentraţii reduse stimulează creşterea tulpinii plantelor în lungime prin extensia celulelor. În legumicultură, giberelinele se folosesc mai ales în tratamente pentru masculinizarea florilor de castraveţi ginoici, în vederea obţinerii unor hibrizi comerciali precum şi în componenţa mediului nutritiv pentru culturi de celule şi ţesuturi. Citochininele sunt atât substanţe naturale cât şi de sinteză. Citochininele naturale se sintetizează în rădăcini de unde circulă prin ţesuturile vasculare ale tulpinii spre apex. Au efecte de stimulare a diviziunii şi extensiei celulare, stimulează germinarea seminţelor, formarea rădăcinilor, creşterea frunzelor, dezvoltarea organelor florale şi formarea de fructe partenocarpice. Pentru practică de mare importanţă este acţiunea citochininelor de întârziere a îmbătrânirii frunzelor. Pe această bază s-au realizat o serie de preparate (S. D. 4901, S. D. 8939), care conţin 6 benzil amino-purină şi care aplicate pe plante prelungesc prospeţimea şi păstrarea produsului comercial la salată, varză, ridichi, spanac, ardei, ceapă verde, mazăre şi castraveţi (Gherghi şi col., 1983). Citochininele naturale sunt zeatina, hidrozeatina şi metil-tio-cisribozeatina, iar cele sintetice sunt azochinetina, benzil-adenina şi benzil amino-purina. Substanţele retardante reduc pe o anumită perioadă ritmul proceselor de diviziune şi elongaţie celulară, ceea ce determină o frânare a creşterii în înălţime a plantelor. Cel mai cunoscut retardant folosit în legumicultură este Cycocelul (clorura de clor-mequat) care se foloseşte pentru prevenirea alungirii răsadurilor de tomate şi ardei şi pentru stimularea înfloririi şi fructificării. Pe scară largă se utilizează şi Ethrelul care în concentraţii mici (125-250 ppm) stimulează înflorirea şi fructificarea ca şi feminizarea florilor de castraveţi şi pepeni galbeni iar în concentraţii mari (300-750 ppm) se foloseşte pentru maturarea forţată a fructelor de tomate şi ca defoliant. Substanţele inhibitoare de creştere reduc sau anulează activitatea auxinelor şi giberelinelor şi provoacă o inhibare periodică şi reversibilă a creşterii plantelor.

12

Înlocuitorii naturali şi sintetici se folosesc în legumicultură la tratarea tuberculilor de cartofi, a rădăcinoaselor, a bulbilor de ceapă, a verzei, pentru prelungirea stării de repaus şi a duratei păstrării în depozite. Cei mai cunoscuţi inhibitori naturali sunt acidul abscisic, cumarina, acidul cinamic şi scopoletina, iar inhibitorii sintetici sunt hidrazida maleică, chloramfenicolul şi puromicina.

Întrebări

1. Ce specii de legume îşi au originea în America Centrală şi de Sud?

2. Ce factori determină creşterea variabilităţii plantelor?

3. Ce se înţelege prin plante bienale?

4. Care sunt perioadele prin care trec plantele legumicole în ciclul ontogenetic?

5. Care sunt substanţele retardante de creştere folosite pe scară largă în legumicultură şi ce efect au?

13

CAPITOLUL II

FACTORII NATURALI CARE INFLUENŢEAZĂ NIVELUL PRODUCŢIEI ŞI CALITATEA PRODUSELOR LEGUMICOLE

Pentru obţinerea unor producţii eficiente din punct de vedere economic, amplasarea şi conducerea culturilor legumicole trebuie să se facă în raport cu cerinţele plantelor faţă de factorii pedo-climatici. Dintre factorii climatici importanţă deosebită prezintă temperatura, lumina, apa şi aerul. Temperatura reprezintă principalul factor în zonarea culturilor legumicole, deoarece poate limita aria de răspândire a anumitor specii. Speciile termofile (solano-fructoasele, cucurbitaceele, ş.a.) pot pieri chiar la temperaturi pozitive scăzute, de 1-3ºC, dacă asemenea temperaturi se menţin o perioadă mai lungă de timp (4-5 zile). Speciile rezistente la temperaturi scăzute (vărzoasele, rădăcinoasele, salata, spanacul) pot rezista la îngheţuri de -5ºC, -8ºC, iar unele dintre acestea, cum sunt salata şi spanacul suportă temperaturi de până la -18ºC, dacă plantele sunt călite în prealabil. Temperaturile relativ scăzute din timpul primăverii, cuprinse între +4ºC şi +10ºC pot provoca o vernalizare prematură la unele specii de legume cum sunt gulioarele, ţelina, sfecla roşie, ceapa din arpagic, ridichile de vară, ceea ce duce la compromiterea producţiei comerciale. Temperaturile prea ridicate, mai ales dacă sunt asociate şi cu secetă determină ofilirea plantelor, pot duce la deprecierea calitativă a produselor legumicole prin apariţia arsurilor pe fructe, determină pierderea viabilităţii polenului şi deci o slabă fructificare, ca şi apariţia şi formarea prematură a lăstarilor floriferi. Produsele legumicole mai puţin pretenţioase faţă de căldură sunt mai sensibile la temperaturi ridicate. De exemplu, acestea determină formarea rădăcinilor spongioase la ridichi şi formarea unor inflorescenţe de mici dimensiuni la conopidă. În aprecierea acestui factor se ţine seama de temperaturile medii anuale, lunare, de suma temperaturilor active ( 0ºC, 5ºC, 10ºC, 15ºC), deci de zero

14

biologic al fiecărei specii, de numărul zilelor fără îngheţ, ca şi de data ultimelor îngheţuri şi brume în primăvară şi primelor brume şi îngheţuri în toamnă. Lumina reprezintă factorul care condiţionează creşterea şi dezvoltarea tuturor plantelor verzi. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii sunt diferite. Nivelul minim al intensităţii luminii la care plantele legumicole cresc şi fructifică normal este de:

- 5000-8000 lucşi pentru tomate, ardei, vinete, pepeni, castraveţi;

- 3000-5000 lucşi pentru vărzoase, rădăcinoase, fasole, salată, ridichi, spanac;

- 1000-3000 lucşi pentru legumele perene şi ceapa verde. Dacă lumina este deficitară, la solano-fructoase, de exemplu, nu are loc formarea inflorescenţelor şi legarea fructelor scăzând mult producţia. De asemenea, insuficienţa luminii scade conţinutul de substanţe nutritive (glucide, vitamine), plantele se etiolează având un potenţial productiv scăzut şi sunt sensibile la acţiunea factorilor nefavorabili de mediu, la boli, iar adesea organele comestibile nu se formează normal sau prezintă deformări care afectează calitatea comercială a produselor legumicole. Pentru îmbunătăţirea calităţii gustative a produselor legumicole, la unele specii se practică etiolarea dirijată a unor organe ale plantelor, operaţie cunoscută sub denumirea de „înălbire”. Ţesuturile etiolate au un conţinut redus de substanţe amare şi un conţinut mai ridicat de aminoacizi liberi. Astfel, se înălbesc prin diferite procedee lăstarii de sparanghel, peţiolurile frunzelor de ţelină, tulpina falsă la praz, rozeta de cicoare sau inflorescenţa hipertrofiată de conopidă. Lumina, în perioada de vegetaţie a culturilor de legume în câmp se găseşte în limite corespunzătoare. Probleme pot să intervină doar dacă desimea plantelor este prea mare şi astfel ele se umbresc reciproc sau dacă terenurile sunt îmburuienate sau umbrite de clădiri sau copaci. Factorul lumină pune, însă, probleme culturilor care se desfăşoară în sere în perioada noiembrie-martie, când atât intensitatea cât şi durata zilnică a insolaţiei sunt mult mai reduse. Apa nu constituie un factor limitativ pentru cultura legumelor, deoarece poate fi suplimentată prin irigaţii. Seceta, pe lângă faptul că determină scăderea producţiei, depreciază calitatea comercială a produselor legumicole, acestea pierzându-şi frăgezimea,

15

prospeţimea şi gustul, datorită dezvoltării exagerate a ţesuturilor mecanice, a acumulării de alcaloizi şi uleiuri eterice, devenind improprii pentru consum. Excesul de apă determină scăderea conţinutului de substanţă uscată a produselor legumicole, acestea având şi o rezistenţă mai scăzută la păstrare. Unele produse legumicole, cum sunt guliile, ridichile, morcovii sau tomatele, în cazul în care alternează perioade de secetă cu perioade de umiditate abundentă, crapă, ceea ce le depreciază valoarea comercială. Aerul influenţează producţia şi calitatea produselor legumicole, atât prin compoziţie, cât şi prin gradul de impurificare. Poluarea aerului cu fum, praf sau gaze toxice este destul de frecventă în zonele preorăşeneşti şi în zonele industriale. Astfel, bioxidul de sulf, fluorul şi compuşii săi, clorul şi acidul clorhidric produc necrozarea şi moartea ţesuturilor, provoacă pete şi arsuri pe toate organele plantelor. Se consideră ca limite maxime, la o expunere permanentă, următoarele valori: 0,05-0,12 mg/m 3 pentru bioxidul de sulf; 0,001-0,003 mg/m 3 pentru fluor şi 0,1-0,15 mg/m 3 pentru clor (Krug, 1986). Poluanţi foarte periculoşi care se pot acumula în sol şi în plante, având efecte nocive asupra sănătăţii oamenilor sunt compuşii metalelor (oxizi de zinc, plumb, beriliu, litiu, cadmiu). Cea mai gravă poluare a atmosferei este, însă cu substanţe radioactive, care se depun sau sunt absorbite în plante într-o măsură mai mare sau mai mică. Elementele radioactive cel mai des întâlnite şi timpul lor de înjumătăţire sunt: Iod 131 -8 zile; Ruteniu 103 -40 zile; Stronţiu 89 -51 zile; Ruteniu 106 -1 an; Caesiu 134 - 2 ani; Stronţiu 90 - 28 ani; Caesiu 137 - 30 ani. În primăvara anului 1986, ca urmare a dezastrului nuclear de la Cernobâl la o puternică contaminare a atmosferei cu Iod 131 , în zona localităţii Cluj-Napoca spanacul, care absoarbe cantităţi importante de iod, avea o radioactivitate de 28 Bq , iar salata numai 23,4 Bq; după spălare valorile au scăzut la 16,3 Bq la spanac şi la 7,9 Bq pentru salată (Indrea, 1992). Solurile cele mai potrivite pentru cultura legumelor sunt cele uşoare şi mijlocii, cu structură glomerulară, profunde, afânate, fertile, bine drenate şi permeabile.

1 Bequerel (Bq) = 3,7 x 10 10 Ci (Curie) 1Ci = 1 dezintegrare/ secundă

16

Analizându-se în complex factorii pedo-climatici s-au stabilit la noi trei zone cu grade diferite de favorabilitate pentru cultura legumelor:

Zona I – câmpia joasă a Dunării şi câmpia din vestul ţării. Are gradientul termic cel mai ridicat, deţinând cea mai mare pondere a suprafeţelor cultivate cu legume (>50%). În această zonă se întâlnesc condiţiile cele mai favorabile pentru speciile termofile şi pentru toate culturile timpurii.

Zona II – câmpia înaltă şi dealurile din Oltenia şi Muntenia, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei şi bazinul mijlociu al Someşului şi Mureşului. Această zonă deţine circa 30% din suprafaţa cultivată cu legume. Este favorabilă şi pentru speciile termofile, dar într-o măsură mai mică decât zona I, ponderea cea mai mare având-o rădăcinoasele, vărzoasele şi bulboasele.

Zona III – regiunea colinară a Transilvaniei şi a celorlalte provincii. Prezintă un grad redus de favorabilitate pentru speciile termofile cu excepţia castraveţilor şi fasolei verzi, datorită perioadei scurte de vegetaţie pe care o au acestea. Condiţii bune de cultură se asigură pentru rădăcinoase, vărzoase, mazăre, cartof.

Întrebări

1. Daţi exemple de plante termofile.

2. Până la ce temperaturi negative rezistă salata şi spanacul?

3. Cum reacţionează plantele legumicole la temperaturi prea ridicate?

4. Cum reacţionează plantele legumicole în condiţii de lumină deficitară?

5. Ce este procesul de înălbire?

6. Care sunt cei mai periculoşi poluanţi atmosferici?

17

CAPITOLUL III

FACTORII TEHNICO-ECONOMICI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE LEGUME

3.1. Asolamentele legumicole

Prin asolament legumicol se înţelege rotaţia în timp şi spaţiu a culturilor

legumicole.

Utilizarea unor asolamente raţionale evită degradarea structurii solului şi a

fertilităţii naturale a acestuia, reduce gradul de atac al bolilor şi dăunătorilor, cu

consecinţe favorabile atât asupra cantităţii cât şi a calităţii produselor legumicole.

La stabilirea speciilor care alternează în asolament trebuie să se ţină seama

de zona de cultură şi de cerinţele pieţii, ca şi de particularităţile biologice şi

agrotehnice ale acestora.

Pe solele fertilizate cu gunoi de grajd se vor amplasa culturi care

reacţionează favorabil la îngrăşămintele organice (vărzoase, solano-fructoase,

bostănoase), iar speciile la care aceste îngrăşăminte datorită excesului de azot

determină scăderea capacităţii de păstrare sau deprecierea calităţii produselor

(bulboase, rădăcinoase) vor urma în al doilea an de la fertilizarea cu gunoi de

grajd.

Legumele păstăioase (mazăre, fasole), datorită capacităţii de fixare a

azotului atmosferic, manifestă cerinţe minime faţă de acest element în sol, astfel

că ele pot să urmeze în al doilea sau al treilea an pe sola fertilizată organic.

Legumele păstăioase sunt foarte bune premergătoare pentru alte specii

legumicole, deoarece îmbunătăţesc conţinutul solului în azot, iar rădăcinile fasolei

secretă substanţe otrăvitoare care distrug viermii sârmă (Stan, N., Pelaghia

Chilom, 2003).

Pentru o folosire raţională a apei şi substanţelor nutritive din diferite

straturi ale solului legumele cu un sistem radicular profund (rădăcinoase) vor

alterna cu specii care au un sistem radicular superficial (bulboase, castraveţi).

Prevenirea îmburuienării puternice a terenurilor se realizează şi prin

alternarea în asolament a speciilor care pot fi prăşite mai bine datorită distanţelor

mai mari la care se cultivă (vărzoase, solano-fructoase, bostănoase) şi care au şi

18

un aparat foliar mai bine dezvoltat care înăbuşă buruienile, cu specii mai slab prăşitoare datorită distanţelor mai mici dintre plante. Pentru prevenirea sau reducerea gradului de atac al unor boli sau dăunători speciile legumicole din aceeaşi familie botanică vor reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren numai după 3-4 ani. Speciile din aceeaşi familie botanică se amplasează de obicei în aceeaşi solă. Refacerea structurii şi fertilităţii solului se poate realiza şi prin introducerea în asolamentele legumicole a unei sole săritoare, care durează 3-4 ani, cu leguminoase perene (lucernă, trifoi). În mod obişnuit asolamentele legumicole sunt de 3-5 ani (tab. 3.1). Tabelul 3.1

Asolament legumicol de 5 ani cu solă săritoare

Anul Sola
Anul
Sola

1

2

3

4

5

I

Solano-

Rădăcinoase

Vărzoase

Bulboase

Lucernă

II

fructoase

Solano-

Rădăcinoase

Vărzoase

Bulboase

III

Bulboase

fructoase

Solano-

Rădăcinoase

Vărzoase

IV

Vărzoase

Bulboase

fructoase

Solano-

Rădăcinoase

V

Rădăcinoase

Vărzoase

Bulboase

fructoase

Solano-fructoase

Lucernă

Lucernă

Lucernă

Lucernă

3.2 Culturile succesive de legume

Prin culturi succesive de legume se înţelege cultivarea în acelaşi an şi pe aceeaşi suprafaţă de teren a două sau mai multe specii de legume. Culturile succesive de legume se realizează atât în câmp cât şi în spaţii protejate (sere, solarii, adăposturi joase), obţinându-se în acest fel producţii ridicate la unitatea de suprafaţă. Cultura care ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp şi care are şi o importanţă alimentară şi economică mai mare poartă denumirea de cultură de bază. Culturile care au o perioadă mai scurtă de vegetaţie poartă denumirea de culturi secundare, ocupând terenul fie înaintea culturii de bază (culturi anterioare) fie după cultura de bază (culturi următoare sau în succesiune).

19

Speciile care se succed şi în cadrul speciilor soiurile alese, ca şi tehnologiile de cultură aplicate trebuie să permită ajungerea la maturitatea de consum a produselor legumicole fără pierderi cantitative sau deprecieri calitative. În zonele cu gradient termic mai ridicat se pot utiliza şi specii cu perioadă mai lungă de vegetaţie sau se pot cultiva chiar trei specii însă cu perioadă mai scurtă de vegetaţie (tabelul 3.2). În solarii pentru exploatarea eficientă a spaţiului de cultură şi pentru valorificarea condiţiilor de mediu care se creează (temperatura) este obligatorie realizarea de culturi succesive (fig 3.1) La succesiunea culturilor în sere se ţine seama de cele două cicluri de bază: ciclul I care durează din ianuarie-februarie până la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie şi ciclul II din iulie până la sfârşitul lunii octombrie, jumătatea lunii noiembrie.

20

Schema de culturi successive în solarii

Cultura Lunile şi decadele I II III IV V VI VII VIII IX X XI
Cultura
Lunile şi decadele
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
1
2
3
Ceapă verde
Tomate,
vinete, ardei
gras
Salată
Spanac
Tomate ciclu
scurt
Castraveţi,
fasole pentru
păstăi
Varză timpurie
Castraveţi

Fig. 3.1

21

Atât în ciclul I, cât şi în ciclul II se cultivă specii termofile, ponderea

principală având-o tomatele şi castraveţii. Pe lângă acestea se mai pot cultiva

ardei, vinete, fasole pentru păstăi, pepeni galbeni.

 

Scheme de culturi succesive în câmp (Indrea D., Apahidean Al. S., 1995)

Tabelul 3.2

Cultura

Cultura principală

Cultura

Observaţii

anterioară

următoare

Spanac, salată, ceapă şi usturoi verde (înfiinţate din toamnă)

Tomate, ardei, vinete; Castraveţi, pepeni, dovlecei; Fasole pentru păstăi

Ridichi de lună, salată, spanac de toamnă

 

Spanac, salată, ceapă şi usturoi verde (înfiinţate din toamnă)

Morcov, sfeclă roşie de toamnă, ridichi de iarnă

   

Spanac, salată,

Varză, conopidă sau gulii de toamnă

   

ceapă verde

Ridichi de lună

Fasole verde, castraveţi

   
 

Varză, conopidă sau gulii timpurii; Ridichi de vară

Fasole verde,

În zonele

Castraveţi de

mai calde

toamnă

 

Cartofi timpurii

Varză, conopidă sau gulii de toamnă; Morcov, sfeclă roşie, ridichi de toamnă

 

Mazăre verde

 

Ceapă din arpagic, usturoi, Rădăcinoase timpurii

Salată, spanac

În zonele

de toamnă;

mai calde

Fasole verde,

 

castraveţi,

dovlecel

În perioada noiembrie-ianuarie, din considerente economice, se cultivă

specii mai puţin pretenţioase faţă de temperatură: salată, spanac, gulioare, ceapă

verde, pătrunjel pentru frunze.

La stabilirea succesiunilor de culturi în câmp şi solarii trebuie să se ţină

seama în principal de cerinţele speciilor faţă de temperatură, de încadrarea

sistematică astfel încât să nu se succeadă specii din aceeaşi familie botanică, ca şi

de erbicidele folosite şi de remanenţa acestora pentru a se evita afectarea culturii

care urmează.

22

3.3 Culturile intercalate de legume

Reprezintă forma cea mai intensivă de exploatare a terenului şi constă în cultivarea în acelaşi timp şi pe aceeaşi suprafaţă de teren a două culturi. Cultura care ocupă suprafaţa de teren mai mult timp poartă denumirea de cultură principală sau de bază iar cealaltă reprezintă cultura secundară sau intercalată. Asocierea speciilor se face la începutul perioadei de vegetaţie, intercalând între rândurile culturii de bază, cultura secundară. Cultura secundară trebuie să aibă o perioadă relativ scurtă de vegetaţie, astfel încât să elibereze terenul până când cultura de bază umbreşte intervalul dintre rânduri. În câmp, datorită faptului că sunt îngreunate lucrările mecanice de întreţinere a culturilor (prăşit, erbicidat) şi pentru că necesită multă forţă de muncă manuală, culturile asociate se practică numai pe suprafeţe mici. În sere şi solarii unde întreţinerea culturilor se realizează manual, asocierea acestora reprezintă o modalitate sigură de creştere a eficienţei economice. Culturile care se asociază de obicei în câmp sunt următoarele:

Solano-fructoase (cultură de bază)+ salată, ridichi de lună, ceapă verde (cultură intercalată);

Castraveţi, pepeni (cultură de bază) + salată, gulioare, fasole oloagă (cultură intercalată). În sere şi solarii, în mod frecvent, se asociază următoarele specii:

- tomate, ardei, vinete, castraveţi fasole pentru păstăi (cultură principală) + salată, gulioare, ceapă verde, ridichi de lună (cultură intercalată). Dacă în cultura de bază se intercalează specii cu port înalt cu rol de protecţie împotriva vântului şi a curenţilor reci de aer, acest mod de asociere poartă denumirea de cultură în culise (de ex. pepeni, castraveţi + porumb sau sorg).

Cultura în amestec reprezintă tot un mod de asociere şi constă în amestecarea seminţelor plantei principale cu o cantitate mică de seminţe de la planta secundară. Astfel, seminţele de morcov pot fi amestecate cu seminţele de mărar, ambele specii făcând parte din aceeaşi familie botanică suportă aceleaşi erbicide.

23

3.4 Fertilizarea culturilor de legume

Legumele sunt mari consumatoare de substanţe nutritive, atât de macro, cât şi de microelemente. În general, se apreciază că legumele consumă la unitatea de suprafaţă de 2-3 ori mai multe elemente minerale comparativ cu cerealele. Lipsa substanţelor nutritive duce la scăderi de producţie şi la deprecieri calitative ale produselor legumicole. Aplicarea în exces a îngrăşămintelor naturale sau chimice pe lângă dereglări în nutriţia plantelor, poate polua mediul natural şi produsele. Culturilor legumicole din câmp li se aplică o fertilizare de bază toamna şi fertilizări faziale în cursul perioadei de vegetaţie. Toamna se administrează îngrăşămintele organice (cu excepţia rădăcinoaselor, bulboaselor şi păstăioaselor) în doze de 20-40 t/ha şi îngrăşăminte chimice mai greu solubile pe bază de fosfor şi potasiu (superfosfat, sulfat de potasiu sau sare potasică). Primăvara, înainte de înfiinţarea culturii, se fertilizează cu azotat de amoniu (150-200 kg/ha) sau cu îngrăşăminte complexe (300 kg/ha). În funcţie de durata perioadei de vegetaţie a culturilor se aplică una, două sau trei fertilizări faziale. Prima fertilizare fazială se face la circa două săptămâni de la răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor cu azotat de amoniu pentru a stimula creşterile vegetative. Cea de-a doua şi respectiv a treia fertilizare fazială se aplică în faza de consum maxim a plantelor care coincide cu începerea îngroşării rădăcinilor (la rădăcinoase), a formării căpăţânilor (la vărzoase), a înfloririi şi la înfloritul în masă (la solano-fructoase, bostănoase). La aceste fertilizări se administrează îngrăşăminte pe bază de azot şi potasiu sau îngrăşăminte complexe (N, P, K). În solarii la fertilizarea de bază se aplică din toamnă aceleaşi îngrăşăminte ca şi în câmp, însă dozele de îngrăşăminte organice sunt mai mari (60-70 t/ha). În cursul perioadei de vegetaţie culturile din solarii se fertilizează mai susţinut decât în câmp. Conform recomandărilor firmei Kemira la fiecare udare trebuie să se administreze îngrăşăminte complexe în cantităţi mici de 3-8 g/m 2 . În acest fel se asigură o nutriţie ritmică a plantelor şi se evită excesul şi fenomenele de poluare a solului şi produselor.

Dozele de îngrăşăminte sunt orientative

24

În sere se fertilizează o dată pe an, de obicei în cursul verii, între ciclul I şi ciclul II de producţie, cu 80-100 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele chimice, atât la fertilizarea de bază, cât şi la cele faziale, se administrează numai pe baza analizelor agrochimice. La cultura tomatelor se recoltează probe de sol o dată pe lună, iar la castraveţi de două ori pe lună. Tomatele se fertilizează la interval de două săptămâni, iar castraveţii săptămânal. Pe lângă fertilizările radiculare, în cursul perioadei de vegetaţie, este recomandat să se aplice şi fertilizanţi foliari, odată cu tratamentele fitosanitare, care pe lângă aportul în elemente nutritive măresc capacitatea plantelor de extragere a acestora din sol.

3.5 Lucrările solului

Lucrările solului urmăresc menţinerea stratului arabil într-o stare optimă

de afânare, de aprovizionare cu apă şi aer, asigurând condiţii favorabile pentru

creşterea şi dezvoltarea plantelor. Lucrările solului se grupează în sistemul lucrărilor de bază şi sistemul lucrărilor de pregătire a patului de însămânţare sau plantare. Sistemul lucrărilor de bază ale solului se compune din nivelarea de exploatare, arăturile de toamnă şi de vară şi afânarea profundă a solului. Nivelarea de exploatare se execută toamna asigurând semănatul uniform la aceeaşi adâncime şi o repartiţie uniformă a apei de irigaţie în sol. Arătura de toamnă este principala lucrare de pregătire a solului prin care se asigură mobilizarea adâncă a stratului arabil, mărunţirea naturală a solului, sub acţiunea repetată a îngheţului şi dezgheţului, combaterea buruienilor şi a dăunătorilor din sol, încorporarea în adâncime a resturilor vegetale infestate cu agenţi patogeni şi a îngrăşămintelor aplicate la fertilizarea de bază. Pe solurile mai profunde şi pentru legumele cu înrădăcinare mai adâncă (rădăcinoase, vărzoase, solano-fructoase) arătura se execută la 28-32 cm adâncime, iar pe solurile cu stratul arabil mai subţire şi pentru unele culturi cu

înrădăcinare mai superficială (bulboase, păstăioase, castraveţi, verdeţuri) la 20-25

cm adâncime. Arătura de vară se efectuează după culturile timpurii de legume la o adâncime de 15-20 cm. Arătura se mărunţeşte imediat după efectuarea ei. În cazul

25

în care terenul rămâne suficient de afânat şi cu puţine resturi vegetale, arătura de vară poate fi înlocuită prin una sau două treceri cu grapa cu discuri. Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor solului, la interval de 4-5 ani este necesară o afânare profundă a acestuia la 40-60 de cm. Sistemul lucrărilor de pregătire a patului germinativ se compune din lucrările de întreţinere a arăturii de bază, mărunţirea şi afânarea solului înainte de semănat sau plantat şi modelarea terenului. Modul de execuţie a lucrărilor de pregătire a patului germinativ sau de plantare depinde de epoca de semănat şi cultura pentru care se execută. Astfel, la semănăturile de primăvară, din prima urgenţă, terenul pregătit din toamnă se lucrează cu grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul şi se modelează în straturi în cazul în care irigarea se va face în brazde. Pentru semănăturile şi plantările din primăvară din urgenţa a doua şi a treia, terenul arat din toamnă se grăpează uşor, cât mai devreme, pentru împiedicarea pierderilor de apă şi se mai lucrează o dată sau de două ori cu grapa cu discuri pentru a distruge crusta solului şi buruienile. Înainte de înfiinţarea culturii se lucrează cu combinatorul la adâncimea de semănat sau de plantat şi se modelează în straturi. Modelarea terenului se recomandă pentru toate culturile de legume cu excepţia mazărei şi fasolei de grădină ce urmează să se recolteze mecanizat. Modelarea terenului în straturi înălţate asigură:

zvântarea şi încălzirea mai devreme a solului, favorabilă culturilor timpurii;

irigarea în brazde, prin scurgerea apei la suprafaţa solului;

eliminarea surplusului de apă în perioadele cu exces de umiditate;

execuţia cu mai mare precizie a lucrărilor mecanizate de semănat, plantat,

de întreţinere şi recoltare a culturilor de legume, deoarece agregatele lucrează pe teren bine nivelat şi sunt ghidate prin deplasarea roţilor pe rigole.

26

Întrebări

1. Ce se înţelege prin culturi succesive şi asociate de legume?

2. Ce îngrăşăminte se administrează la fertilizarea de bază a culturilor de legume şi când se aplică acestea?

3. Cu ce cantităţi de îngrăşăminte organice se fertilizează culturile de legume din sere?

4. La ce adâncime se efectuează arătura de toamnă?

5. Care sunt lucrările de pregătire a patului germinativ?

27

CAPITOLUL IV

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR DE LEGUME

Culturile de legume se pot înfiinţa atât prin semănat direct la locul definitiv de cultură, cât şi prin răsad.

4.1 Semănatul legumelor