1.

Noțiunea

Efectele actului juridic civil constau în crearea, modificarea, transmiterea sau

stingerea unor raporturi juridice și implicit a drepturilor și obligațiilor din conținutul
raporturilor respective. Din perspectiva efectelor actului juridic civil, subiectele de drept
se împart în două categorii: părțile și terții.
Părțile sunt subiectele de drept între care se încheie actul juridic și care suportă
în patrimoniul lor efectele încheierii unui act juridic, în sensul că dobândesc drepturi
sau obligații ca urmare a încheierii respectivului act. Nu are importanță dacă un subiect
încheie personal un act juridic sau prin reprezentant (art. 1295 și urm.), calitatea de parte
derivă din suportarea efectelor contractului, ceea ce nu se întâmplă în cazul
reprezentantului.
Terții sunt acele subiecte de drept străine de un act juridic. Terții nu suportă
efectele actului juridic, în sensul că nu pot apărea direct în patrimoniul lor drepturi sau
obligații născute prin respectivul act juridic, dar ei trebuie să respecte noua situație
juridică apărută în urma încheierii actului, adică nu se pot opune la exercitarea de către
titular a drepturilor sau la executarea obligațiilor contractuale.
Producerea efectelor actului juridic și modul în care acestea sunt suportate de
către subiectele de drept sunt guvernate de două principii, unul care reglementează
producerea efectelor față de părțile actului juridic, numit Principiul forței obligatorii a
actului juridic, și unul care reglementează efectele față de terți, numit Principiul
relativității efectelor actului juridic civil.
 În materia efectelor actului juridic mai interesează modul în care drepturile și
obligațiile pot fi transmise către terți și opozabilitatea efectelor contractului.

2. Avânzii cauză și transmisiunea drepturilor și obligațiilor

Potrivit doctrinei, având-cauză este subiectul de drept intermediar în raport cu
efectele actului juridic, în sensul că nu are calitatea de parte într-un act juridic, dar spre
deosebire de terți suportă efectele acestuia. Potrivit legii, s-ar încadra în categoria de
avânzi-cauză succesorii în drepturi și obligații ai părților unui act juridic (art. 1282).
Istrate Micescu explică faptul că denumirea de având-cauză trebuie înțeleasă în legătură
cu binomul cauză-efect, în care efectul este apariția dreptului sau a obligației în
patrimoniul terțului, iar cauza este autorul terțului (cel căruia îi succede terțul). Altfel
spus, terțul dobândește dreptul sau obligația, având drept cauză pe titularul inițial al
raportului juridic. În finalul argumentației sale, Micescu contestă însăși utilitatea
noțiunii de având-cauză, spunând că nu suntem în prezența unei situații intermediare
între părți și terți, deoarece așa-zisul având-cauză devine titularul dreptului sau al
obligației pe cale de transmitere succesorală, mai exact prin subrogare în locul
antecesorului său în toate raporturile juridice patrimoniale. Înainte de a ne pronunța
asupra acestei chestiuni, să vedem mai întâi cine sunt avânzii-cauză. Din punct de
vedere al modului de transmitere a drepturilor și obligațiilor de la titular către succesori,
există două categorii de avânzi-cauză:
a) Succesorii universali sau cu titlu universal. La moartea titularului drepturilor
și obligațiilor, acestea se transmit către moștenitorii săi [art. 1282 alin. (1)]. Dacă există
un singur moștenitor, atunci acesta dobândește întregul patrimoniu al antecesorului său
(toate drepturile și obligațiile patrimoniale), transmisiunea fiind în acest caz universală.
În cazul în care există mai mulți succesori, atunci aceștia dobândesc fracțiuni ale
patrimoniului antecesorului lor, în funcție de cotele lor de moștenire, caz în care
transmisiunea este cu titlu universal, întrucât fracțiunile primite conțin cote asupra
drepturilor și obligațiilor defunctului. În toate cazurile, succesorii se subrogă în calitatea
de parte a raporturilor juridice în care a stat antecesorul lor, cu excepția celor cu caracter
personal (cum ar fi dreptul de a beneficia de întreținere sau de rentă viageră, care se
sting împreună cu titularul lor). Actele juridice exceptate de la această regulă se mai
numesc și acte intuitu personae - de la intuitus care în limba latină înseamnă privire și
persona (la plural personae) însemnând caracter, personalitate sau persoană, ele fiind
acte în care privirea cade în principal asupra caracteristicilor persoanei, și nu a bunului
sau a prestației.

b) Succesorii cu titlu particular. Drepturile și obligațiile născute în baza unui act

juridic pot fi transmise către alte subiecte de drept și altfel decât cu caracter universal.
Astfel, cel care a dobândit un bun și îl transmite fie pentru cauză de moarte (prin
testament), fie printr-un act între vii (prin donație sau vânzare), unui alt subiect de drept,
îi transferă acestuia în același timp drepturile legate de bunul respectiv, iar în cazuri
expres prevăzute de lege și obligațiile legate de acesta [art. 1282 alin. (2)]. În astfel de
cazuri nu se dobândește o universalitate, ci un drept individual. Doctrina a constatat că
succesorii cu titlu particular devin avânzi-cauză doar pentru modificările aduse
dreptului de autorul lor anterior transmiterii, iar pentru eventualele modificări aduse
ulterior își păstrează calitatea de terț, nesuportând efectele acestor modificări. Dacă de
exemplu bunul a fost grevat cu o sarcină, cum ar fi o servitute de trecere asupra unui
imobil, născută în baza unui contract, atunci cel care dobândește bunul trebuie să
respecte dreptul titularului servituții, chiar dacă acesta s-a născut printr-un contract la
care el nu a fost parte. În schimb, dacă după înstrăinarea dreptului de proprietate, autorul
inițial încheie un act juridic prin care grevează bunul deja înstrăinat, atunci obligația
astfel născută nu poate fi impusă noului proprietar, întrucât acesta are calitatea de terț
față de actul în cauză. La capitolul dedicat clasificării obligațiilor am analizat un caz
special în care un terț trebuie să execute o obligație corespunzătoare unui drept născut
printr-un act juridic la care el nu a participat (obligația scriptae in rem). Concret este
vorba despre art. 1811, intitulat „opozabilitatea contractului de locațiune față de
dobânditor”, prin care se instituie obligația dobânditorului unui bun dat în locațiune de
a respecta dreptul locatarului dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Și în acest caz avem
de a face cu un succesor cu titlu particular care se subrogă în locul fostului locator în
raportul juridic cu locatarul, dându-și acordul în acest sens. Textul de lege are ca scop
impunerea acestei subrogări în cazul în care noul locator nu și-o asumă de bună voie.
Evident, rămâne acestuia dreptul de a opta între a denunța contractul de vânzare-
cumpărare dacă nu a cunoscut împrejurarea locațiunii sau de a accepta subrogarea.

Se ne întoarcem acum la ideea lui Micescu, de inutilitate a categoriei avânzilor-

cauză. Practic, controversa se rezumă la a stabili dacă această categorie reprezintă sau
nu o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic, adică dacă aceste
subiecte pot dobândi drepturi și obligații ca efect al încheierii unui act juridic de către
alte persoane. Micescu este categoric în a afirma că este o categorie inutilă, care nu
introduce o excepție de la principiul amintit mai sus, în schimb doctrina recentă clasifică
această categorie în rândul excepțiilor aparente de la principiu'11. Cert este că această
categorie dobândește drepturi și obligații care s-au născut printr-un contract încheiat
între alte persoane, dar acestea nu intră în patrimoniul lor în mod direct, ca urmare a
încheierii actului, ci ca efect al succesiunii, al subrogării în locul titularului în toate
raporturile juridice -în cazul succesorilor universali sau cu titlu universali - sau doar în
cele care privesc dreptul dobândit cu titlu particular. În concluzie, așa-numiții avânzi-
cauză nu sunt în mod real nici măcar o categorie aparentă, întrucât dobândesc drepturile
și obligațiile prin propria manifestare de voință -de exemplu prin acceptarea moștenirii
- sau prin acordul dat la cumpărarea unui bun grevat de o anumită sarcină. Iar afirmația
lui Micescu potrivit căreia suntem în prezența unei transmisiuni a efectelor actului
juridic și nu a unei excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic și-a găsit
după aproape un secol consacrarea în Codul civil, unde așa-numiții avânzi-cauză își
găsesc reglementarea în articolul denumit „transmisiunea drepturilor și obligațiilor
către succesori” (art. 1282).

Doctrina mai enumera în categoria avânzilor-cauză și creditorii chiro-grafari.

Aceștia sunt creditorii care nu au nicio garanție reală sau personală a creanței lor, ci au
doar o scriere de mână care să ateste existenta creanței - de la cheri (χερι) însemnând
mână și graphi (γραφη), scriere, în limba greacă. Se susține că acești creditori au
calitatea de avânzi-cauză, întrucât „suportă influența actelor juridice patrimoniale
încheiate de debitor cu alte persoane, prin care activul patrimonial se mărește ori se
micșorează”. Însă suportarea influenței unui act juridic nu înseamnă nașterea în
patrimoniul creditorului chirografar a unui drept sau a unei obligații ca urmare a
încheierii unui act juridic de către debitor. Doar într-o asemenea situație am putea vorbi
despre un caz de excepție. Într-adevăr, dacă debitorul prin încheierea unui act juridic își
cauzează o stare de insolvență, el îl pune pe creditorul chirografar în imposibilitatea de
a mai putea obține executarea silită a obligației; altfel spus, creditorul suportă efectele
actului încheiat de debitorul său. Să nu uităm însă că legiuitorul îi oferă creditorului
chirografar mijloace procedurale speciale pentru a ataca actele juridice prin care terțul
își cauzează o stare de insolvență (acțiunea pauliană sau revocatorie cum o numește art.
1562) sau pentru a exercita drepturile și acțiunile pe care debitorul le neglijează și care
pot conduce la dobândirea unui drept patrimonial (acțiunea oblică, art. 1560). Așadar,
diferența față de terții obișnuiți constă în aceea că situația patrimonială a creditorilor
chirografari poate fi afectată de un act juridic încheiat de un terț, existând însă mijloace
de apărare prin care să se refacă situația anterioară încheierii actului fraudulos. Pentru
a sublinia această diferență, legiuitorul îi amintește uneori și pe creditori alături de terți,
cu toate că de fapt creditorii sunt și ei terți (art. 1292: „Dovada simulației poate fi făcută
de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă” - s.n.).
În concluzie, avânzii-cauză nu suportă efectele unui act juridic încheiat de alte
subiecte de drept, ei doar fie se subrogă într-un raport juridic în locul altui subiect de
drept prin propria lor manifestare de voință, fie se pot apăra împotriva efectelor actelor
frauduloase ale debitorului lor.

3.Principiul forței obligatorii a actului juridic

Explicație
Potrivit principiului forței obligatorii, contractul valabil încheiat are putere de
lege între părțile contractante (art. 1270). Chiar dacă legiuitorul enunță acest principiu
doar cu privire la contract, el se aplică prin identitate de rațiune și în cazul actului juridic
unilateral, cu excepția cazurilor expres prevăzute în lege (art. 1325). Romanii foloseau
pentru acest principiu expresia pacta sunt servanda, contractele te îndatorează.
Acest principiu vine să sublinieze esența actului juridic civil, și anume faptul că
din momentul în care cineva s-a obligat la o prestație în baza unui act juridic, aceasta
trebuie executată. Nu există posibilitatea de opțiune între a executa și a nu executa un
contract încheiat, așa cum nu există această posibilitate nici în cazul legii. De aceea, se
spune despre contract că este legea părților: contractul leagă părțile prin dispozițiile sale.
Forța obligatorie are mai multe efecte: obligația de a executa întocmai dispozițiile
contractului, imposibilitatea modificării unilaterale a contractului și imposibilitatea
denunțării unilaterale a contractului [art. 1270 alin. (2)].
 Aceste excepții se pot încadra în funcție de efectele lor în două categorii: excepții
de la obligativitatea executării întocmai a contractului și excepții de la imposibilitatea
denunțării unilaterale a contractului.

3.1. Excepții de la obligativitatea executării întocmai a contractului

Aceste excepții trebuie expres prevăzute în lege fie cu caracter general, fie pentru
anumite contracte speciale.

a) IMPREVIZIUNEA reprezintă evenimentul excepțional produs după

încheierea contractului și în urma căruia obligația debitorului devine excesiv de
oneroasă și implicit injustă (art. 1271). Este de exemplu cazul devalorizării monetare
sau al scumpirii bruște a materiei prime sau a transportului. Acest eveniment determină
ruperea echilibrului între prestațiile unui contract sinalagmatic - de exemplu plata unui
preț de o valoare mult mai mare decât beneficiul obținut prin primirea bunului la
momentul încheierii contractului - sau transformă sarcina debitorului dintr-un contract
unilateral într-una deosebit de oneroasă - cum ar fi restituirea unui bun împrumutat a
cărui valoare a crescut brusc și foarte mult după consumarea bunului primit. Apărarea
împotriva impreviziunii este exprimată prin dictonul rebus sic stantibus, starea de
lucruri să rămână neschimbată. În cazul în care intervine un asemenea eveniment
excepțional care schimbă starea de lucruri din momentul încheierii contractului, instanța
poate dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, dacă prin contract debi-
torul nu și-a asumat riscul impreviziunii [art. 1271 alin. (2) și (3)]. În cazul împrumutului
care poartă asupra unei sume de bani, legiuitorul prevede expres obligația de a înapoia
suma nominală, indiferent de variația valorii, dacă părțile nu au convenit altfel [art. 2164
alin. (2)].
În condițiile de mai sus, impreviziunea poate avea ca efect modificarea obligației
debitorului.
b) FORŢA MAJORĂ este „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil și inevitabil” [art. 1351 alin. (2)] care are ca efect imposibilitatea totală sau
parțială de executare a unei obligații. Se încadrează aici dezastrele naturale, cum ar fi
cutremurele, inundațiile, incendiile fortuite etc., care pot avea ca efect de exemplu
pieirea bunului închiriat. În acest caz contractul încetează, chiar dacă nu este culpa
vreunei părți. Dacă bunul este doar avariat, atunci debitorul se va libera prin restituirea
bunului în starea în care acesta a ajuns ca efect al forței majore (art. 1821) sau dacă bunul
mai poate fi utilizat, atunci obligația locatarului se va reduce proporțional (art. 1818).
Astfel, forța majoră afectează modul de executare a obligațiilor.
c) CAZUL FORTUIT este „un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs” [art. 1351 alin. (3)]. Cazul fortuit se deosebește de forța majoră prin aceea că
nu reprezintă un eveniment extern. Bunăoară, defecțiunea apărută fără o cauzalitate
externă la un autovehicul este un caz fortuit. Dacă legea sau părțile nu au prevăzut
contrariul, atunci cazul fortuit poate avea ca efect modificarea conținutului obligațiilor.
d) PROROGAREA LEGALĂ a termenului contractelor de închiriere a
locuințelor. Uneori legiuitorul intervine din rațiuni sociale asupra contractelor de
închiriere a locuințelor și impune prelungirea termenului acestora (de exemplu Legea
nr. 17/1994).

3.2. Excepții de la irevocabilitatea actului juridic civil

De regulă, în doctrină irevocabilitatea actului juridic este analizată ca un principiu
distinct, însă în opinia noastră avem de a face doar cu un efect al principiului forței
obligatorii: tocmai pentru că actul juridic este obligatoriu, el nu poate fi revocat
unilateral. Dimpotrivă, atunci când este permisă revocarea unilaterală, este fie eliminată,
fie atenuată forța obligatorie a contractului. De altfel, însuși legiuitorul enunță în cadrul
reglementării dedicate forței obligatorii a contractului efectele acestui principiu:
„contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze
autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2)].
Avem în aparență patru moduri în care un act juridic își poate înceta efectele: 1)
desființarea actului prin acordul părților, 2) denunțarea unilaterală a contractului permisă
în cuprinsul contractului, 3) denunțarea unilaterală a contractului permisă de lege, 4)
încetarea contractului ca efect al producerii unei cauze expres prevăzute în lege.
Dintre cele patru posibilități de încetare a contractului, cea realizată prin acordul
părților - efect al principiului mutuus consensus, mutuus dissensus - nu are caracterul
unei excepții de la principiul forței obligatorii, întrucât părțile sting un raport juridic
printr-un act juridic bilateral, de aceeași forță cu cel care a dat naștere raportului. Dacă
părțile au fost de acord să dea naștere unui raport juridic, nimic nu le împiedică să
desfacă de comun acord respectivul act juridic, cu excepția cazurilor în care legea ar
interzice desființarea amiabilă. Tot aici - la capitolul desființare prin acordul părților -
se încadrează și situația în care părțile au convenit la momentul încheierii contractului
ca oricare dintre ele sau doar una să poată revoca în viitor actul juridic (cazul de la nr. 2
din enumerarea de mai sus). Într-un asemenea caz este adevărat că actul bilateral
încetează să-și producă efectele ca urmare a manifestării de voință a unei singure părți,
însă să nu uităm faptul că părțile prin acordul lor au permis această posibilitate. Potrivit
legii, denunțarea unilaterală poate interveni în cazul contractelor cu executare dintr-o
dată, doar dacă acestea încă nu au fost puse în executare [art. 1276 alin. (1)], iar în cazul
celor cu executare succesivă sau continuă, doar cu respectarea unui drept de preaviz și
fără a afecta prestațiile deja executate sau în curs de executare [art. 1276 alin. (2)].
Prin urmare, vor avea caracter de excepție acele cazuri în care o dispoziție legală
expresă permite unei părți să provoace prin simpla sa manifestare de voință stingerea
unui contract, cu toate că părțile nu au convenit în acest sens, precum și cele în care
legea stabilește încetarea contractului ca efect al producerii unui anumit fapt expres
prevăzut (de exemplu falimentul sau decesul unei părți).
În ceea ce privește actul juridic unilateral, acestuia i se aplică regula
irevocabilității, cu excepțiile expres prevăzute în lege, analizate mai jos.

a) încetarea contractului ca efect al denunțării unilaterale

Legiuitorul permite denunțarea unilaterala a următoarelor contracte:
- contractul de locațiune încheiat pe perioadă nedeterminată poate fi denunțat
de oricare dintre părți cu respectarea termenului de preaviz a cărui durată diferă în
funcție de uzanțe (art. 1816);
- contractul de închiriere a unei locuințe pe perioadă nedeterminată poate fi
denunțat unilateral de către chiriaș, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate
fi mai mic decât un sfert din intervalul de timp pentru care s-a stabilit chiria'11 [art. 1824
alin. (1)];
- contractul de închiriere a unei locuințe pe perioadă nedeterminată poate fi
denunțat unilateral de către locator, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate
fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este
de o lună sau mai mare, respectiv de 15 zile dacă intervalul de timp pentru care s-a
stabilit plata chiriei este mai mic de o lună [art. 1824 alin. (2)];
 - contractul de mandat poate înceta atât prin revocare din partea mandantului,
cât și prin renunțare din partea mandatarului (art. 2030);
- contractul de comision poate înceta prin revocare din partea comitentului,
însă doar până în momentul în care comisionarul a încheiat actul cu terțul (art. 2051);
- contractul de consignație poate înceta fie prin revocare din partea
consignantului, fie prin renunțare din partea consignatarului (art. 2063);
- contractul de expediție poate înceta prin revocare din partea comitentului,
însă doar înainte de a se fi încheiat contractul de transport (art. 2065);
- contractul de agenție încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat de
oricare dintre părți, cu respectarea unui termen de preaviz (art. 2089);
- contractul de depozit poate fi oricând revocat de deponent (art. 2115);
- contractul de depozit fără termen poate fi denunțat de depozitar prin restituirea
bunului, dar dacă restituirea este intempestivă sau inoportună, atunci el va putea fi
obligat la plata unor despăgubiri [art. 2115 alin. (4)];
- contractul de cont curent încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat de
oricare dintre părți cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile [art. 2183 alin. (2)];
- contractul de cont bancar curent încheiat pe durată nedeterminată poate fi
denunțat de către oricare dintre părți cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile
(art. 2188);
- facilitatea de credit încheiată pe durată nedeterminată poate fi denunțată de către
oricare dintre părți cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile (art. 2195);
- contractul de asigurare poate fi denunțat de una din părți cu respectarea unui
preaviz de minimum 20 de zile (art. 2209), cu excepția contractului de asigurare de
persoane care nu poate fi denunțat decât de către asigurat cu un termen de preaviz de 20
de zile (art. 2229);
- donația poate fi revocată de donator în următoarele cazuri:
- ingratitudinea donatarului (art. 1023);
- neexecutarea sarcinii (art. 1027);
- donația între soți (art. 1031).
- contractele încheiate în afara spațiilor comerciale (O.G. nr. 106/1999) pot fi
revocate de cumpărător în termen de 7 zile, fără motivare.
 b) încetarea contractului ca efect al intervenției unui eveniment expres prevăzut
în lege
încetarea contractului mai poate avea loc în următoarele cazuri expres prevăzute
în lege:
- forța majoră, atunci când obligația a devenit imposibil de executat (art. 1351);
- cazul fortuit (art. 1351);
- contractul de consignație încetează prin moartea, dizolvarea, falimentul,
interdicția sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063);
- contractul de agenție încetează atunci când circumstanțe excepționale fac
imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent (art. 2090);
- contractul de cont curent încetează în caz de incapacitate, insolvență sau moarte
a oricăruia dintre curentiști [art. 2183 alin. (3)];
- contractul de întreținere poate fi revocat în cazul în care beneficiarul întreținerii
a înstrăinat în temeiul acestui contract un activ lipsindu-se astfel de mijloacele necesare
pentru a-și îndeplini obligația de a asigura alimentele unui alt subiect de drept (art.
2260). Legiuitorul are aici în vedere cazul în care un subiect are obligația legală de a
întreține un alt subiect de drept (de regulă o rudă), iar pentru a eluda această obligație
își înstrăinează bunurile care ar fi putut fi executate silit pentru îndeplinirea obligației;
- fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului (art. 2319);
- contractul de societate încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a uneia
dintre persoanele fizice asociate, prin încetarea capacității de folosință a persoanei
juridice asociate sau prin falimentul unuia dintre asociați (art. 1938). Prin contract părțile
pot conveni continuarea societății cu moștenitorii asociatului decedat (art. 1939);
- ipoteca imobiliară se stinge prin pierea bunului (art. 2428);
- contractul de locațiune încetează ca efect al forței majore sau al cazului fortuit
(art. 1818);
- contractul de locațiune poate fi denunțat unilateral de moștenitorii locatarului,
în termen de 60 de zile (art. 1820);
- contractul de închiriere a locuinței încetează prin decesul chiriașului (art. 1834).
Contractul continuă în beneficiul moștenitorilor doar dacă este vorba despre ascendenți,
descendenți sau soțul supraviețuitor și dacă au locuit împreună cu chiriașul [art. 1834
alin. (2)];
 - contractele intuitu personae încetează ca efect al decesului debitorului în
considerarea căruia fuseseră încheiate (căsătoria, antrepriza, contractul de asistență
juridică, mandatul);
- contractul de mandat încetează prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia
dintre părți (art. 2030).

c) Revocarea actelor juridice unilaterale

De principiu, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, prin excepție legea
permite revocarea următoarelor acte:
- promisiunea de donație poate fi revocată în trei cazuri:
- ingratitudinea beneficiarului [art. 1022 alin. (1)];
- deteriorarea situației materiale a donatorului astfel încât executarea promisiunii
a devenit excesiv de oneroasă [art. 1022 alin. (2)];
- promitentul a devenit insolvabil [art. 1022 alin. (2)];
- testamentul poate fi revocat oricând, printr-un act notarial, printr-un alt
testament (art. 1051) sau prin distrugerea exemplarului unic al testamentului olograf
(art. 1052);
- promisiunea publică de recompensă poate fi revocată doar înainte de executarea
prestației (art. 1329);
- oferta de a încheia un contract adresată unei persoane determinate precum și
acceptarea ofertei pot fi retrase înainte să ajungă la destinatar (art. 1199);
- renunțarea la moștenire poate fi revocată doar în cursul termenului de exercitare
a opțiunii succesorale, dacă între timp nu a fost acceptată de alți moștenitori (art. 1123).