FIZICA PROCESULUI

DE AŞCHIERE

8.1 Generalităţi

Aşchierea este un proces complex fizico-mecanic prin care se îndepărtează

adaosul de prelucrare sub formă de aşchii, în scopul obţinerii suprafeţelor
prelucrate ale pieselor finite. Procedeul tehnologic de aşchiere este un procedeu
destul de răspândit, având în vedere avantajele obţinerii în condiţii economice a
unei anumite precizii dimensionale şi de suprafaţă. Procesul fizico-mecanic prin
care se transformă adaosul de prelucrare în aşchii este însoţit şi de alte fenomene
cum sunt cele electrice, chimice, acustice, etc. Explicarea în întreaga
complexitate a procesului a făcut obiectul multor cercetări, care mai continuă şi
în prezent.
Pe baza studiilor şi a observaţiilor făcute s-au elaborat o serie de modele
care descriu procesul de formare al aşchiei. Toate modelele pleacă de la ipoteze
simplificatoare, care să permită elaborarea unor modele cât mai apropiate de
realitatea procesului de aşchiere şi să aibă, în acelaşi timp o formă cât mai
simplă şi uşor de utilizat. Rolul acestor modele este să permită sistematizarea
cunoştinţelor dobândite până la momentul dat şi să explice legităţile fizice care
guvernează procesul.
Având în vedere faptul că majoritatea procedeelor de aşchiere se
desfăşoară cu ajutorul unor scule care au mai multe tăişuri, aşchierea de acest tip
fiind numită aşchiere complexă se folosesc pentru cercetări scule cu un singur
tăiş, de obicei mai lung decât lăţimea de aşchie, iar aşchierea se numeşte
aşchiere liberă.

1. Aşchierea ortogonală (fig.8.1) este aşchierea liberă, simplă a unei suprafeţe

plane, de obicei şi care îndeplineşte următoarele condiţii:

Muchia aşchietoare este normală la direcţia mişcării principale de

aşchiere;
Lungimea muchiei aşchietoare este mai mare decât lăţimea de aşchiat;
Grosimea a1 şi lăţimea b1 ale stratului aşchiat sunt constante;
Mişcarea de aşchiere este realizată cu o viteză constantă.
156 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

a b
Fig.8.1 Aşchierea ortogonală

2. Aşchierea oblică (fig.8.1,b) este procedeul de aşchiere simplă la care tăişul

sculei este înclinat la un anumit unghi fată de normala la direcţia mişcării
principale, adică există un unghi λT numit unghi de înclinare al tăişului.
Restul condiţiilor sunt similare cu cele de la aşchierea ortogonală.

Deoarece la studiile experimentale trebuie avută în vedere reducerea numărului

de variabile, varianta aşchierii ortogonale este preferată. Acest lucru este
explicat prin faptul că la acest tip de aşchiere condiţiile pe întreaga lungime a
tăişului sunt constante şi se poate studia procesul într-o singură secţiune normală
la tăiş.
Din punct de vedere practic, aşchierea ortogonală se realizează prin
rabotare, dar există şi variante de strunjire care aproximează acest tip de
aşchiere, (fig.8.2).

Fig.8.2 Modele de aşchiere ortogonală

La cele două variante de aşchiere ortogonală prin strunjire trebuie ales un
diametru cât mai mare în raport cu lăţimea şi grosimea aşchiei pentru ca variaţia
de viteză şi curbura suprafeţei să poate fi neglijate.
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 157

8.2 Mecanica procesului de aşchiere ortogonală

Pentru analiza acestui proces trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

Parametrii geometrici ai sculei elementare (pana aşchietoare);
Parametrii geometrici ai aşchiei nedetaşate;
Parametrii geometrici ai aşchiei detaşate.

Definirea parametrilor geometrici ai sculei elementare s-a făcut la capitolul

respectiv. Pe lângă unghiurile de aşezare, α, de degajare, γ şi de ascuţire β
trebuie avute în vedere raza de ascuţire, rn şi lungimea tăişului sculei, figura 8.3.
Parametrii care descriu aşchia nedeşată sunt:
a1 , grosimea aşchiei nedetaşate;
b1, lăţimea aşchiei nedetaşate;
l1, lungimea aşchiei nedetaşate.

Fig.8.3 Schema aşchierii ortogonale

Ţinând cont de faptul că în timpul formării aşchiei se produc deformări plastice

care vor face ca dimensiunile aşchiei desprinse să difere de cele ale stratului
nedetaşat, se folosesc parametrii următori care descriu dimensiunile aşchiei
detaşate:
a2 , grosimea aşchiei detaşate;
b2 , lăţimea aşchiei detaşate;
l2 , lungimea aşchiei detaşate.

8.3 Formarea aşchiei în aşchierea ortogonală

Pentru a transforma adaosul de prelucrare în aşchii scula acţionează asupra

acestuia cu o forţă, care creează în faţa sculei o stare de tensiuni complexă,
predominant stare de comprimare, (fig.8.4 ). Dacă s-ar putea considera aşchia ca
o epruvetă separată de restul materialului atunci aceasta ar fi supusă la
compresiune axială. Datorită acţiunii forţei apar la început deformaţii elastice,
apoi plastice şi în final curgerea şi ruperea materialului. In material vor apare
158 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

linii de alunecare după direcţiile în care eforturile tangenţiale sunt maxime.

Aceste linii vor forma unghiuri de 450, dacă epruveta este un monocristal şi este

Fig.8.4 Tensiuni şi linii de alunecare

supusă la compresiune plastică axială. Această direcţie coincide cu direcţiile

planelor atomice de densitate maximă care sunt planele diagonale ale structurii
cubice cu volum centrat. In realitate, monocristalele sunt produse numai în
scopuri de cercetare materialele reale fiind complet diferite din punct de vedere
al structurii metalografice. Desigur, în caz real avem de-a face cu structuri
metalografice complexe, formate din mai multe faze şi grăunţi având fiecare
propriile direcţii ale planelor de alunecare. Liniile de alunecare formate în cazuri
reale la aşchiere sunt de forma celor din figura 8.5 , pornind din vârful sculei şi
terminându-se pe partea liberă a materialului.
Deoarece eforturile maxime pe care le admite un material sunt de obicei, cele
tangenţiale şi sunt mai mici decât cele normale, desprinderea aşchiei se face de
regulă, după eforturi tangenţiale, fiind rupere ductilă, iar la materiale fragile la
care eforturile tangenţiale şi normale sunt practic egale, ruperea se face după
tensiuni normale, fiind o rupere fragilă.

Fig.8.5 Câmpul de deformare, [13]

Datorită structurii policristaline, legăturii aşchiei cu materialul prelucrat şi

unghiului de degajare al sculei liniile de alunecare au direcţii oarecare, dar toate
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 159

pleacă din vârful sculei, figura 8.5. Desprinderea aşchiei nu are loc după fiecare
linie de alunecare ci după înfăşurătoarea acestora, OA. Această curbă reprezintă
linia după care eforturile tangenţiale sunt maxime. Această curbă va delimita
partea inferioară a zonei în care se formează aşchia si de-a lungul căreia şi
eforturile normale sunt maxime. Procesul de separare şi de desprindere al aşchiei
faţă de materialul de bază începe în imediata vecinătate a tăişului sculei. De aici
curba OA se îndreaptă spre suprafaţa liberă a materialului, formând un unghi Φ
cu direcţia mişcării principale a sculei. Acest unghi este mai mare sau mai mic
în funcţie de tenacitatea materialului prelucrat şi de alte condiţii de aşchiere.

Fig.8.6 Planul de forfecare la strunjire,[4]

Un model simplificat al procesului de formare al aşchiei se poate observa în

figura 8.6. Se evidenţiază formarea a două zone de comprimare, din partea
sculei şi din partea materialului de bază, care duc la formarea unui element
numit “pana aşchiei” care se situează la baza aşchiei şi este cuprins între faţa de
degajare şi aşchia nedetaşată. Sub acţiunea forţei transmisă prin faţa de degajare
a sculei materialul cuprins în pana aşchiei este puternic comprimat până când
forţa dezvoltată este suficient de mare pentru a se produce forfecarea într-un
plan orientat de la vârful sculei spre suprafaţa liberă a materialului. Acest plan,
numit plan de forfecare, reprezintă o idealizare a liniei de curgere OA şi
corespunde direcţiei în care efortul de forfecare τ maxim. Odată cu forfecarea,
materialul cuprins în “pana aşchiei” are tendinţa de a se ridica pe faţa de
degajare. A doua comprimare apare datorită frecării dintre faţa de aşezare a
sculei si aşchie, deoarece frecarea se opune deplasării aşchiei pe faţa de
degajare. Frecarea este afectată de puternica tasare a “penei aşchiei” astfel încât
unii cercetători consideră zona de contact dintre aşchie şi sculă ca o a doua zonă
de forfecare. [1,14].
Un alt model simplu şi des utilizat este “modelul cărţilor de joc” al lui
Piispanen (1937). Simplificările şi limitele acestui model sunt:

exagerarea neuniformităţii deformării;

neglijarea frecării pe faţa de degajare;
160 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

presupune forfecarea după un unghi orientat arbitrar;

nu poate explica curbarea aşchiei şi lungimea de contact aşchie-sculă.
Urmărind figura 8.7 se poate observa similitudinea alunecării elementelor de
aşchie din “teancul” ce reprezintă materialul aşchiat cu alunecarea cărţilor de joc
din teancul de cărţi. Alunecarea elementelor de aşchie ca urmare a înaintării
feţei de degajare reprezintă esenţa acestui model.

Fig.8.7 Modelul Piispanen-Merchant

8.4 Tasarea aşchiei

Tasarea aşchiei a fost observată încă de la primele cercetări făcute în domeniul
aşchierii metalelor, [5,17]. S-a observat că, lungimea unei aşchii detaşate este
mai redusă decât ar fi lungimea teoretică a aceleiaşi aşchii. Din acest motiv acest
aspect s-a mai numit şi comprimare plastică a aşchiei, iar indicatorul acesteia
coeficient de contracţie al aşchiei. Tasarea aşchiei este un indicator al deformării
materialului aşchiat şi depinde foarte mult de proprietăţile materialului prelucrat,
în special de plasticitatea acestuia.
Deformarea aşchiei se exprimă prin rapoartele:
- coeficientul de contracţie:
l
kl = 1 , (8.1)
l2
unde, l1 este lungimea drumului parcurs de vârful sculei pentru detaşarea
aşchiei;
l2, lungimea reală a aşchiei detaşate.
- coeficientul de îngroşare:
a
ka = 2 , (8.2)
a1
în care a2 şi a1 reprezintă grosimile reală şi teoretică a aşchiei, şi
- coeficientul de lăţire:
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 161

b2
kb = , (8.3)
b1
este coeficientul de lăţire al aşchiei cu b2 reprezentând lăţimea aşchiei detaşate şi
b1 lăţimea aşchiei nedetaşate.
În general valoarea coeficientului de lăţire al aşchiei este apropiat de unitate
astfel că se neglijează din punct de vedere practic.
Rezultă:

V = a 1 ⋅ b 1 ⋅ l1 = a 2 ⋅ b 2 ⋅ l 2 ,

de unde se poate concluziona că: a 1 ⋅ l1 = a 1 ⋅ l 2 , sau:

ka = kl . (8.4)

Acest lucru este important pentru că măsurarea coeficientului de îngroşare al

aşchiei este mai greu de măsurat cu precizie din cauza microneregularităţilor
prezente pe marginea secţiunii aşchiei şi se măsoară coeficientul de contracţie al
aşchiei.
Pentru determinarea unghiului de forfecare se poate folosi coeficientul de
contracţie al aşchiei pentru că determinarea directă a unghiului de forfecare este
extrem de dificilă folosind atacul metalografic şi microscopul.
Din figura 8.8 se poate determina modul în care coeficientul de contracţie
al aşchiei determină unghiul de forfecare.

Fig.8.8 Determinarea indirectă a unghiului de forfecare

Lungimea planului de forfecare OA este dată de relaţia:

a1 a2
OA = = , (8.5)
sin φ cos(φ − γ )

de unde rezultă:
162 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

a 2 cos(φ − γ )
= = ka . (8.6)
a1 sin φ
Explicitând relaţia (8.6) şi determinând unghiul Φ rezultă:

cos γ
tgφ = . (8.7)
k a − sin γ
In relaţia (8.7) valoarea coeficientului de îngroşare al aşchiei ka se poate
înlocui conform relaţiei (8.4) cu valoarea coeficientului de contracţie al aşchiei,
astfel putându-se determina cu precizie mai ridicată valoarea unghiului de
forfecare pentru condiţiile date ale materialului de prelucrat şi ale procesului de
aşchiere.

Relaţia arată că pe măsură ce coeficientul de îngroşare al aşchiei creşte adică

contracţia aşchiei este mai mare, scade unghiul de forfecare şi în consecinţă
creşte lungimea planului de forfecare crescând astfel şi forţele de forfecare deci
şi deformaţiile materialului aşchiat. Acest fenomen a fost constatat practic prin
încercări de aşchiere cu unghiuri de degajare γ diferite.
În concluzie, deformarea materialului aşchiat are o mare legătură cu
unghiul de forfecare al aşchiei, iar indicatorii acestei deformări sunt coeficienţii
de contracţie sau de îngroşare al aşchiei.
Deoarece materialul de prelucrat are cea mai mare influenţă asupra
gradului de deformare al materialului aşchiat se enumeră în continuare
principalii factori care influenţează coeficientul de contracţie al aşchiei. Aceştia
sunt:
compoziţia chimică, în special conţinutul de carbon sau elementele de aliere
din oţeluri; creşterea acestora reduce coeficientul de contracţie al aşchiei
deoarece scade gradul de deformare al materialului;
structura metalografică prin mărimea grăuntelui, textură, omogenitate; cu cât
structura este mai fină cu atât deformarea este mai mare
proprietăţile mecanice cum sunt rezistenţa la rupere, duritatea, alungirea; la
aceste proprietăţi este important mai mult raportul între limita de rupere şi
cea de curgere – cu cât aceasta este mai apropiată de 1 cu atât materialul se
va deforma mai puţin şi coeficientul de contracţie al aşchiei va fi mai redus.

8.5 Modele ale zonei de formare a aşchiei

In literatura de specialitate există foarte multe modele matematice pentru

explicarea formării aşchiei. Toate modelele sunt bazate pe simplificări ale
procesului de aşchiere, simplificări care să permită elaborarea unor modele cât
mai simple şi uşor de utilizat, dar să fie şi apropiate de procesul fizico-mecanic
real.
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 163

Fig.8.9 Modele ale zonei de deformare

Deşi modelele elaborate de cercetătorii procesului de aşchiere sunt diferite,

acestea au anumite elemente comune printre care se pot enumera:

Aşchierea este în esenţă un proces de deformare plastică cu valori

extreme ale deformaţiilor specifice;
Prezenţa efortului preponderent de compresiune împiedică apariţia
ruperii până în momentul în care deformaţia specifică atinge o anumită
valoare critică;
Deformaţia este localizată într-o zonă de deformare în care se
formează aşchia;
Condiţiile de frecare dintre aşchie şi sculă sunt specifice în funcţie de
condiţiile termice reale şi de starea fizico-chimică a suprafeţelor în
contact a celor două suprafeţe;

Dintre toate condiţiile de mai sus cea referitoare la forma zonei de

deformare plastică a fost cel mai mult studiată şi va fi detaliată de modelele
prezentate, dintre care două sunt cele mai cunoscute:

Modelul zonei subţiri de deformare numit în literatură şi modelul

Merchant,după numele celui care l-a creat, [8] care presupune că
forma zonei de deformare este suficient de subţire pentru a se asimila
cu un plan de forfecare, (fig.8.9, a);
Modelul zonei groase de aşchiere, care ia în considerare o zonă de
deformare de grosime variabilă, pornind din vârful sculei spre
suprafaţa iniţială a piesei, (fig.8.9, b).

8.5.1 Modelul zonei subţiri de deformare, (Merchant)

Acest model se referă la formarea aşchiilor de tip continuu, fără apariţia

depunerilor pe tăiş şi consideră că aşchia se formează prin forfecare de-a lungul
unui plan care se numeşte plan de forfecare.
164 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

Modelul a fost elaborat de către Merchant, [8] în 1945 şi prezintă

pentru prima dată o analiză completă a procesului de formare al aşchiei, care
include analiza deformaţiilor, vitezelor şi al forţelor de aşchiere.
Principalele ipoteze simplificatoare luate în considerare la acest model
sunt:

Tăişul sculei se consideră perfect ascuţit şi nu se iau în considerare

frecările între sculă şi aşchie, respectiv sculă şi piesă;
Starea de deformare se consideră bidimensională neluând în
considerare deformaţiile paralele cu tăişul sculei;
Eforturile unitare tangenţiale şi normale sunt uniform distribuite în
planul de forfecare;
Viteza de aşchiere şi grosimea aşchiei nedetaşate sunt constante.
Procesul de formare al aşchiei este reprezentat în acest model conform
modelului “cărţilor de joc” al lui Piispanen la care elemente de aşchie de
grosime ∆x, alunecă de-a lungul planului de forfecare păstrându-şi fiecare
integritatea, (fig.8.10).

Fig.8.10 Schema modelului zonei subţiri de deformare

Considerând grăunţii materialului ca fiind perfect sferici, în urma procesului de
comprimare puternică datorată acţiunii feţei de degajare, aceştia capătă o formă
elipsoidală, căpătând o orientare ca în figura 8.11.

Fig.8.11 Model intuitiv al deformării

 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 165

8.5.1.1 Analiza Merchant a deformaţiilor

Considerând că fiecare element de aşchie are o grosime finită ∆x (care în cazul
aşchiilor continue tinde la zero) şi că mărimea alunecării în planul de forfecare
este ∆s, deformaţia specifică de forfecare se poate exprima, conform figurii 8.12
prin relaţia:
∆s
ε= (8.7)
∆x

Fig.8.12 Schema de calcul a deformaţiilor

Din triunghiurile dreptunghice ∆ONK şi ∆ON1K rezultă:

∆s = N1K + KN = ∆x ⋅ ctgφ + ∆x ⋅ tg (φ − γ ) (8.8)

Inlocuind valoarea lui ∆s în relaţia de mai sus se obţine:

ε = ctgφ + tg (φ − γ ) (8.9)

Această relaţie face legătura între deformaţia specifică şi unghiul de forfecare

principal împreună cu unghiul de degajare al sculei.
Analizând figura 8.13, se constată că:
ε = ctgψ (8.10)
166 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

Fig.8.13 Schema deformării suplimentare a materialului din aşchie

Relaţia se demonstrează considerând deplasările punctelor ABCD, care

reprezintă vârfurile unui pătrat de pe materialul nedeformat, spre punctele
A1B1C1D1 in procesul de forfecare al aşchiei.
Unghiul ψ va putea fi exprimat prin relaţia:

A1K A1D'+ D' K

ctgψ = = (8.11)
D1K D1K

Din triunghiurile dreptunghice ∆A1A’B1 şi ∆D1D’K rezultă;

A1D' = A' D' ctgφ

(8.12)
D' K = D1Kctg(90 − φ + γ ) = D1Ktg (φ − γ )

Inlocuind D1K =A’D’ = ∆x şi relaţiile (8.12) în relaţia de mai sus obţinem în

final:

∆x[ctgφ + tg (φ − γ )]
ctgψ = =ε (8.13)
∆x

se obţine, în final, relaţia lui Merchant pentru deformaţii:

ctgψ = ctgφ + tg (φ − γ ) (8.13)

Această relaţie face legătura între geometria sculei prin unghiul de degajare, γ,
proprietatea materialului prin unghiul de forfecare principal, Ф şi unghiul de
deformare suplimentară, ψ.
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 167

8.5.1.2 Analiza Merchant a vitezelor în aşchierea ortogonală

Fig.8.14 Analiza Merchant pentru viteze

Un al doilea aspect al analizei modelului zonei subţiri de deformare la aşchiere

este cel legat de viteza de curgere a aşchiei pe faţa de degajare şi viteza de
forfecare în funcţie de viteza principală de aşchiere. Pentru a determina relaţia
de legătură între aceste viteze se consideră figura 8.14, în care s-au notat: viteza
de aşchiere, v, viteza de forfecare a aşchiei, vf şi viza de curgere a aşchiei, vc.
Din figură rezultă că viteza de curgere a aşchiei este diferenţa vectorială între
viteza de forfecare şi viteza de aşchiere:

vc = vf − v (8.14)

Aplicând teorema sinusului în triunghiul vitezelor se obţine:

vf cos γ
=
v cos(φ − γ )
(8.15)
vc sin φ
=
v cos(φ − γ )

Cu ajutorul vitezei de deformare calculată mai sus se poate deduce acceleraţia

deformării sau viteza de deformare specifică în planul de forfecare, conform
relaţiei:

∆s v
ε' = = f (8.16)
∆x ⋅ ∆t ∆x

Considerând o grosime medie a zonei subţiri de deformare de ordinul a 25 µm,

viteza de deformare specifică atinge valori de 104 s-1 sau chiar mai mari. Acest
lucru arată că în cazul aşchierii viteza de deformare specifică este extrem de
168 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

mare, chiar în comparaţie cu încercarea la tracţiune (~10-3 s-1) sau la solicitarea

prin şoc (~10-3 s-1), [ 4 ].
De aici rezultă şi principala critică ce se aduce acestui model, care implică
teoretic acceleraţii infinite ale particulelor materiale care trec prin planul de
forfecare.

8.5.1.3 Analiza forţelor în aşchierea ortogonală

O a treia latură importantă a analizei zonei subţiri de deformare la aşchiere este

cea a forţelor din procesul de aşchiere.
Principala ipoteză luată în considerare este aceea că aşchia se consideră ca un
corp separat, care este ţinut în echilibru de către două forţe egale şi de sens
contrar: FR, care acţionează asupra aşchiei pe planul de forfecare şi F’R care
acţionează pe faţa de degajare a aşchiei, în zona de contact sculă-aşchiei,
fig.8.15.

Fig.8.15 Analiza Merchant pentru forţe

Pentru a pune în evidenţă forţele care produc solicitările ce duc la formarea

aşchiei, se consideră componentele următoare ale forţei rezultante, FR:
Ff, forţa ce acţionează în planul de forfecare;
Fn , forţa normală la planul de forfecare;
Fy , forţa pe direcţia mişcării principale;
Fx , forţa de respingere (pasivă) între piesă şi sculă.

Forţa F’R se va descompune în:

T, forţa care acţionează paralel cu faţa de degajare a sculei;
N, forţa normală la faţa de degajare.
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 169

Unghiul dintre forţa F’R şi N, notat cu η este unghiul de frecare între aşchie şi
sculă. Deoarece nici forţa FR şi nici F’R nu pot fi determinate experimental s-au
considerat şi cele două componente, pe direcţia principală de aşchiere şi pe
direcţia normală la suprafaţa aşchiată (forţa pasivă). Considerând numai forţa
rezultantă FR şi translatând punctul de aplicaţie în vârful sculei se pot considera
toate componentele amintite mai sus, fig.8.15.
Pentru determinarea coeficientului de frecare între aşchie şi faţa de degajare se
foloseşte relaţia:
T
µ = tgη = (8.17)
N
Componentele T şi N se determină conform fig.8.15 cu ajutorul relaţiilor:

T = Fy cos γ + Fx sin γ
(8.18)
N = Fy cos γ − Fx sin γ

din aceste relaţii rezultă în final:

Fy + Fx tgγ
µ= (8.19)
Fy − Fx tgγ

Tot din figura 8.15 se pot deduce şi relaţiile pentru forţa de forfecare şi pentru
cea normală la planul de forfecare:

Ff = Fy − Fx sin φ
(8.20)
Fn = Ff tg (φ + η − γ )

cu ajutorul acestor valori se pot determina eforturile de forfecare şi cele normale

din planul de forfecare, stabilindu-se starea de tensiuni pe acest plan. Acestea
vor avea valorile:

Ff (Fy cos φ − Fx sin φ) sin φ

τ= = (8.21)
Af A1
unde Af = a1·b/sinΦ este aria planului de forfecare;
A1 = a1·b , aria aşchiei nedetaşate.
Pentru efortul normal pe planul de forfecare relaţia este:
170 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

Fn
σn = = τ ⋅ tg (φ + η − γ ) (8.22)
Af

Tot cu ajutorul forţelor calculate pentru suprafaţa de degajare se poate calcula

starea de tensiune pe faţa de degajare, cu condiţia de a se stabili mărimea zonei
de contact aşchie-sculă, lucru destul de dificil de calculat.

8.5.1.4 Lucrul mecanic specific în aşchierea ortogonală

Pentru stabilirea bilanţului energetic în procesul de aşchiere se va lua în

considerare lucrul mecanic consumat în procesul de aşchiere raportat la volumul
de material îndepărtat.
Se va considera că lucrul mecanic total consumat la aşchiere este format
din lucrul mecanic consumat cu deformarea materialului aşchiat şi lucrul
mecanic consumat cu frecarea sculă–aşchie.
Lucrul mecanic pentru forfecarea materialului este dat de relaţia:

Ff ⋅ v f
Lf = (8.23)
A1 ⋅ v

ţinând cont de relaţia 8.18 se poate scrie:

Ff cos γ F
Lf = = f ⋅ε (8.24)
A1 ⋅ sin φ cos(φ − γ ) A1

sau mai simplu:

Lf = τ ⋅ ε (8.25)

Lucrul mecanic consumat pentru învingerea frecării este:

T ⋅ vc
L fr = (8.26)
A2 ⋅ v
Tinând cont de relaţia 8.21 şi de faptul că A2 = ka· A1 , expresia lucrului mecanic
de frecare devine:
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 171

T
L fr = (8.27)
A2

Rezultă că lucrul mecanic total se va exprima cu relaţia:

T
L Σ = L f + L fr = τ ⋅ ε + (8.28)
A2

8.5.1.5 Determinarea unghiului de forfecare principal la aşchierea

ortogonală

Se va determina unghiul de forfecare principal folosind principiul lucrului

mecanic minim. Din relaţiile dezvoltate la modelul zonei subţiri de aşchiere s-a
văzut că gradul de deformare al materialului aşchiat depinde de unghiul de
degajare al sculei, γ şi de unghiul de frecare, η. Rezultă că şi unghiul de
forfecare depinde de aceşti parametri.
In conformitate cu principiul lucrului mecanic minim aplicat la aşchiere
rezultă că unghiul de forfecare Φ va lua acea valoare pentru care indiferent de
valorile unghiurilor γ şi η, deformarea şi deci şi forţa care o produce, va avea
valoarea minimă.
Pentru calculul unghiului de forfecare se va face ipoteza că lucrul mecanic
este produs numai de forţa principală de aşchiere, Fy şi că efortul unitar de
forfecare din planul de forfecare este constant şi egal cu efortul de curgere al
materialului. Expresia forţei principale rezultă din fig.8.15:
Ff cos(η − γ )
Fy = FR cos(η − γ ) = (8.29)
cos(φ + η − γ )

şi deoarece:
Ff = τ ⋅ A1 / sin φ (8.30)
rezultă:

τ ⋅ A1 cos(η − γ )
Fy = (8.31)
cos(φ + η − γ )

Având relaţia forţei principale se poate găsi valoarea unghiului de forfecare

pentru care această forţă este minimă, derivând funcţia în raport cu Φ şi egalând
cu zero valoarea derivatei:
172 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

dFy − τ ⋅ A1 cos(η − γ )[cos φ cos(φ + η − γ ) − sin φ sin(φ + η − γ )]

= =0 (8.32)
dφ sin 2 φ cos(φ + η − γ )

din care rezultă:

cos(2φ + η − γ ) = 0 (8.33)

sau:
π 1
φ= − (η − γ ) (8.34)
4 2

Această valoare este cunoscută ca soluţia Merchant. Soluţia ţine cont numai de
forţa de frecare pe faţa de degajare, unde se consideră o frecare uscată cu un
coeficient de frecare µ= tgη.
Cu această valoare a unghiului de forfecare se pot calcula componentele forţei
de aşchiere Fy şi Fx în funcţie de elementele aşchiei nedetaşate a1 şi b, efortul de
forfecare, τ al materialului de prelucrat şi unghiurile de frecare, η şi de degajare,
γ:

a1 ⋅ b ⋅ cos(η − γ )
Fy = (8.35)
π 1  π 1 
sin  − (η − γ ) ⋅ cos  − (η − γ )
4 2  4 2 

a1 ⋅ b ⋅ sin(η − γ )
Fx = (8.36)
π 1  π 1 
sin  − (η − γ ) ⋅ cos  − (η − γ )
4 2  4 2 

După toate înlocuirile, aceste relaţii devin:

Fy = 2a1bτctgφ (8.37)

Fx = a1bτ(ctgφ − 1) (8.38)

Inlocuind aceste valori în relaţia coeficientului de frecare se poate exprima sub o

altă formă valoarea acestuia:
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 173

µ = ctg(2φ − 1) (8.39)

In mod similar se poate deduce valoarea forţei de frecare pe faţa de degajare a

sculei:

a1 ⋅ b ⋅ τ cos(2φ − γ )
T= (8.40)
sin 2 γ

Valoarea forţei de forfecare va fi:

a1 ⋅ b
Ff = τ ⋅ A f = τ (8.41)
sin φ

Cunoscând valoarea efortului de forfecare se poate deduce relaţia pentru efortul

normal de compresiune din relaţia:

σ n = τ ⋅ tg (φ + η − γ ) (8.42)

Lucrul mecanic consumat pentru învingerea frecării va fi:

τa1b cos(2φ − γ ) sin φ

L fr = ⋅ = τ[ctgφ + tg (ϕ − γ )] = τ ⋅ ε (8.43)
2
sin γ cos(φ − γ )

ţinând seama de valoarea lucrului mecanic de forfecare Lf = τ·ε şi de relaţia ε =

ctgψ se poate obţine relaţia pentru lucrul mecanic total consumat în procesul de
formare al aşchiei :

L Σ = 2 ⋅ τ ⋅ ctgψ (8.44)

Reamintind că s-a considerat în ipoteza iniţială că efortul de forfecare se

consideră constant şi egal cu efortul de curgere, rezultă că se poate calcula foarte
simplu lucrul mecanic total consumat la aşchiere cu relaţia 8.38.
In realitate lucrurile nu stau aşa de simplu deoarece efortul de forfecare este
influenţat de o serie de factori ai procesului de aşchiere cum sunt: ecruisarea,
temperatura în zona de aşchiere, fenomenele dinamice care apar şi existenţa unui
efort normal de compresiune pe planul de forfecare.
174 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

Luând în considerare relaţia de dependenţă între efortul de forfecare şi efortul

normal (relaţia lui Brigman):

τ = τ0 + kσ n (8.45)

în care τ0 şi k sunt constante ale materialului de prelucrat. In conformitate cu

relaţia 8.10, efortul de forfecare devine;

τ0
τ= (8.46)
1 − k ⋅ tg (φ + η − γ )

Cu această valoare relaţia forţei principale de aşchiere devine:

τ0 ⋅ A1 cos(η − γ )
Fy = (8.47)
sin φ cos(ϕ + η − γ ) − k sin φ sin(ϕ + η − γ )

Căutând minimul acestei relaţii în funcţie de unghiul de forfecare şi efectuând

calculele trigonometrice se obţine:

2(φ + η − γ ) = arctgk = C (8.48)

de unde:

C−η+ γ
φ= (8.49)
2

În care constanta C se numeşte constantă de aşchiere.

In final, din analiza Merchant a zonei subţiri de deformare la aşchiere se pot

obţine expresiile tuturor parametrilor care descriu procesul de formare al aşchiei:
µ = tgη = tg (C − 2φ + γ ) (8.50)

τ ⋅ A1 sin(C − 2φ + γ )
T= (8.51)
sin φ cos(C − φ)
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 175

τ ⋅ A1
Ff = (8.52)
sin φ

τ0
τ= (8.53)
1 + ktg (C − φ)

σ n = τ ⋅ tg (C − φ) (8.54)

L fr = τ[tg (C − φ) − tg (φ − γ )] (8.55)

Lf = τ ⋅ ε (8.56)

L Σ = τ0 A1[tg (C − φ) + ctgφ] (8.57)

Fy = τ0 ⋅ A1[tg (C − φ) + ctgφ] (8.58)

Fx = τ0 ⋅ A1[tg (C − φ) + ctgφ − 1] (8.59)

Pentru utilizarea practică a relaţiilor de mai sus trebuie cunoscute valorile

constantelor τ0, C sau k pentru fiecare material aşchiat. Determinarea acestor
constante are o importanţă deosebită pentru încadrarea unui material într-o
anumită grupă de aşchiabilitate.

8.5.2 Modelul zonei groase de aşchiere (Hitomi, Okushima), [9,10]

Acest model ia în considerare forma reală a zonei de deformare plastică atât

pentru zona primară cât şi pentru cea secundară (zona feţei de degajare). In
figura 8.16, zona de deformare considerată este mărginită la partea inferioară de
curba OA, care este concavă şi la partea superioară de OB, care este puţin
convexă.
Dezvoltarea acestui model a pornit de la principala critică adusă
modelului zonei subţiri de deformare a lui Merchant şi anume faptul că trecerea
particulelor de material prin planul de forfecare de grosime infinitezimală, din
176 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

stare complet nedeformată în stare deformată implică acceleraţii infinite ale

particulei, ceea ce în realitate nu se poate întâmpla.

Fig.8.16 Modelul zonei groase de deformare, [9,10]

Astfel, acest model presupune că deformarea materialului aşchiat are loc

progresiv în timpul trecerii acestuia prin zona delimitată de cele două curbe.
In acest fel se elimină implicarea unei acceleraţii infinite deci şi principala
critică adusă modelului Merchant.
Sub OA deformarea este nulă, iar la trecerea de OB deformarea este maximă.
Linia OA corespunde planului de forfecare de la modelul zonei subţiri de
aşchiere şi este înfăşurătoarea liniilor de alunecare de-a lungul cărora efortul
tangenţial a atins valoarea limitei de curgere a materialului.
Zona dintre cele două curbe este şi ea formată dintr-un fascicol de linii de
alunecare, pe fiecare din ele fiind atinsă limita de curgere, dar datorită ecruisării
proporţionale cu deformarea această limită creşte spre limita superioară a zonei
de deformare.
Pe linia OB materialul este ecruisat complet şi aici se produce ultima
deformare. Datorită frecării aşchiei cu faţa de degajare, în zona din faţa acesteia
se produce o deformare secundară, care depăşeşte zona de deformare principală.
In figura 8.16 se poate observa linia CD, care delimitează zona de
deformare secundară şi care are o lungime aproximată cu jumătate din lungimea
de contact sculă–aşchie, iar ca grosime maximă ∆a2, aproximativ 0,1 din
grosimea aşchiei detaşate. Această grosime va avea o influenţă cu atât mai mare
cu cât aşchia este mai subţire şi materialul acesteia este mai apropiat de faţa de
degajare. Acest lucru explică de ce la secţiuni de aşchie de formă groasă
deformarea totală a materialului din aşchie este mai redusă, având o cantitate
proporţional mai mare de material mai îndepărtată de faţa de degajare a sculei
deci şi de influenţa deformării suplimentare.
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 177

Fig.8.17 Deformarea grăuntelui după Loladze, [1]

In figura 8.17 este sugerat modul în care se produce deformarea unui

grăunte considerat sferic, utilizând metoda reţelelor. In timp ce grăuntele
parcurge traiectoria MN se produce şi variţia vitezei de la valoarea vitezei de
aşchiere v, la valoarea vc, viteza de curgere a aşchiei.
Această deformare este influenţată de frecarea pe faţa de degajare şi
depinde de geometria sculei, grosimea aşchiei, viteza de aşchiere şi folosirea
fluidelor de aşchiere.
Okushima şi Hitomi au realizat o analiză a modelului zonei groase de deformare
făcând următoarele ipoteze:
Materialul de prelucrat se consideră ideal din punct de vedere al
comportării plastice;
Zona groasă de deformare primară se consideră mărginită de două
suprafeţe plane OA şi OB, fiind cuprinsă între unghiurile Φ1 şi Φ2 ;
Aşchia se consideră în echilibru pe faţa de degajare a sculei, sub
acţiunea a două forţe egale, coliniare şi de sens contrar, FR şi F’R.

Ca o consecinţa a primei ipoteze rezultă că eforturile de forfecare pe direcţiile

OA,OB şi OD vor fi egale între ele şi egale cu efortul de curgere al materialului
prelucrat: τOA = τOB = τOC = τc .
Folosind notaţiile din figura 8.16, relaţiile de calcul pentru aceste eforturi vor fi:

FR' sin φ1 ⋅ cos(φ + η − γ )

τOA = (8.60)
b ⋅ a1

FR' cos(φ 2 − γ ) cos(φ 2 − γ + η)

τOB = (8.61)
b ⋅ a2
178 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

FR sin η
τOD = (8.62)
b ⋅ lc

Egalând prima relaţie cu a doua se va obţine:

cos(φ1 + η − γ ) ⋅ sin φ1 sin η

= (8.63)
a1 lc

din care avem:

 2a 
2φ1 + η − γ = arcsin  1 sin η + sin(η − γ ) (8.64)
 lc 

In continuare egalăm relaţia 8.55cu 8.57 şi avem;

cos(φ 2 − γ ) cos(φ 2 + η − γ ) sin η

= (8.65)
a2 lc

sau:

 2a sin η 
2φ 2 − 2 γ + η = ar cos  2 − cos η (8.66)
 lc 
Notând cu:

 2a 
K1 = arcsin  1 sin η + sin(η − γ ) (8.67)
 lc 

 2a sin η 
K 2 = ar cos  2 − cos η  (8.68)
 lc 

se pot determina valorile unghiurilor de forfecare:

K1 η γ
φ1 = − +
2 2 2
(8.69)
K2 η
φ2 = − +γ
2 2
 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE 179

Grosimea zonei de deformare se calculează cu relaţia:

K 2 K1 γ
φ 2 − φ1 = − + (8.70)
2 2 2

Deformaţia de forfecare se calculează conform fig.4.32 cu relaţia:

A' ' P
ε= = ctgφ − ctg(φ + ψ ) (8.71)
A' Q

Folosind această relaţie se poate determina valoarea deformaţiei în :

punctul A, unde ψ=0 şi rezultă: εA=0;

punctul B, unde ψ=900-γ şi rezultă; εB= ctg Φ2 + tg(Φ2 –γ).

Din relaţiile de mai sus reiese că materialul este supus unei deformări
crescătoare dinspre limita inferioară OA spre cea superioară OB.
Modelul zonei groase de deformare dă valori apropiate de realitate la aşchierea
materialelor tenace cu viteze mici de aşchiere.

BIBLIOGRAFIE
1. Armarego, E.I.A. şi Brown, R.H. The Machining of Metals, Prentice Hall Englewood
Cliffs, New Jersey, 1969
2. Blanpain, Ed. Theorie et practique des outils de coupe. Paris, Eyrolles, 1955
3. Boothroyd, G. Fundamentals of Metal Machining and Machine Tools. International
studenten edition. Tokyo ş.a Mc-Graw-Hill Kogakusha Ltd, 1985
4. Deacu, L., Kerekes, L., Julean, D. şi Cărean, M. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor.
Cluj-Napoca, Universitatea tehnică,1992.
5. Ernst, H. Physics of Metal Cutting. Machining of Metals, Cleveland. Ohio, American
Society for Metals, 1938
6. König, W. Fertigungsverfahren, Band1, Drehen Fräsen, Bohren, VDI- Verlag, Gmbh,
Dǖsseldorf, 1984.
7. Kronenberg, M. Grundzuge der Zerspanungslehre, vol. I,II,III, Berlin-Gotingen-
Heidelberg-New York, Springer, 1969.
8. Merchant, M.E. Basic Mechanics of the Metals Cutting Process, In: J. of Applied Physics,
15,1945, p.267.
9. Okushima, K., Hitomi, K. An Analysis of the Mechanism of Orthogonal Cutting. In:
Transaction JSME, vol.25, 1959, nr.1, pg.54-60.
180 FIZICA PROCESULUI DE ASCHIERE

10. Okushima, K., Hitomi, K. An Analysis of The Mechanism of Orthogonal Cutting and its
Application to Discontinous Chip Formation. Trans.of ASME, seria B, Journal of eng. for
ind., nr.83, 1961
11. Opitz, H. Moderne productionstehnic. Stand und Tendenzen. Essen, Verlag W. Girardet,
1971.
12. Oprean, A. ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Bucureşti, Ed.Didactică şi
pedagogică, 1981.
13. Oxley, P.L. Un indice de prelucrabilitate dedus pe cale analitică. In:Prelucrarea
metalelor, nr.9, 1965.
14. Shaw, M.C. Metal Cutting Principles, Oxford, Claredon Press, 1986.
15. Şteţiu, G. Lăzărescu, I, Oprean, C. şi Şteţiu, M. Teoria şi practica sculelor aşchietoare.
Sibiu, Editura universităţii , vol.I, II, III, 1994.
16. Vieregge, G. Zerspanung der Eisenwerkstoffe, Dusseldorf, Verlag Stahleissen GmbH,
1982.
17. Zvorîkin, K.A. Rabota usiliene obhadimîe dlia otdeleniia metalliceskih strujek.
Moskva,1893.
18. Zorev, N.N., Del, G.D., ş.a. Starea de tensiuni în zona de aşchiere. In: Annals of the CIRP,
vol.14, nr.4, 1967