”Sunt mai puțin convins că disprețul este ceva negativ;cred că majoritatea oamenilor se simt bine

atunci când disprețuiesc. Ni se întâmplă să ne simțim jenați după ce am fost disprețuitori, dar
sentimentele pe care le trăim în timpul emoției sunt mult mai plăcute decât neplăcute. Nu se
poate spune că e o emoție cu efecte benefice asupra celorlalți; rezultatele lui Gottman arată acest
lucru. Dar senzațiile avute în timpul experienței disprețuitoare nu sunt în mod inerent neplăcute.
E greu de găsit o altă funcție a disprețului decât semnalizarea sentimentului de superioritate de a
nu fi nevoit să te acomodezi sau să te implicit. Prin dispreț ne arătăm puterea sau statusul .”(Paul
Ekman, „Emoții date pe față”)

Disprețul în cuplu:

În cele patru decenii de cercetare ale doctorului Gottman acesta a constatat că disprețul
este predictorul nr. 1 al divorțului. La început se manifestă ca un dispreț față de valorile și
obiceiurile partenerului, pentru ca apoi, încetul cu încetul, să fie îndreptat asupra persoanei.
Oricum, cel/cea a căror valori morale, religioase, culturale, care țin de educație, familie,
obiceiuri, comportamente sunt disprețuite, cu timpul va ajunge să se simtă disprețuit el/ea ca
persoana, chiar dacă nu a stat în intenția partenerului de a se ajunge până aici.

Când comunicărn în această stare, suntem cu adevărați răi. În orice formă disprețul este otrăvitor
pentru o relație pentru că transmite dezgust. Este practic imposibil să rezolvi o problemă atunci
când partenerul tău primește mesajul că ești dezgustat de el sau ea .

Disprețul este alimentat de gândurile negative despre partener, înăbușite pe termen lung la forma
unui atac dintr-o poziție relativă de superioritate. Inevitabil, disprețul conduce mai mult la un
conflict decât la o împăcare.

În cazul în care descoperim disprețul la un copil:

Cum intervenim: În dispreț, spune Roseman, elevul se simte revoltat de o altă persoană, crede că
cineva nu merită respect ori vrea ca cineva să fie dat afară din grup. Disprețul, crede Ekman, este
„resimțit doar în legătură cu oamenii și acțiunile lor, și nu în legătură cu gusturile, mirosurile sau
atingerile”.(cum este  în cazul dezgustului).

Când adultul observă apariția disprețului pe fața copilului trebuie să identifice pentru început
obiectul acestei emoții: dacă este vorba despre un alt coleg sau este vorba despre chiar persoana
părintelui sau profesorului. Preluând prespectiva oferită de Ekman putem spune că uneori
disprețul poate să aibă la bază dorința copilului de a arăta că nu este lipsit de putere sau nu îi este
inferior adultului. Iată de ce este util - în acest caz - să identificăm sursa disprețului: s-ar putea ca
un lucru din comportamentul adultului (părinte sau profesor) să-l împingă pe elev într-o poziție
de inferioritate. De ce este bine să intervenim rapid? Pentru că, nu de puține ori, disprețul poate
să se transforme între o altă emoție de exemplu - în furie.

”Disprețul trebuie să fie cel mai făcut sentiment al nostru"-Antoine de Rivarol