FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION BĂRNUȚIU’’

REFERAT

Dreptul la viață . Reglementare constituțională și aplicare în

activitatea de asigurare a ordinii publice.

Coordonator Student
Conf. Univ. dr. L. Crăciunean-Tatu Mănoiu Mădălina-Elena

Sibiu

1
 Dreptul la viață

Dreptul la viață este înscris printre drepturile esențiale ale ființei umane, în Declarația
Universală a Drepturilor Omului, declarație preluată în Constituțiile celor mai multe state (art.
3 în Constituția României).
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. În Convenția Europeană a Drepturilor
Omului1 se dispune: „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale
pronunțate de un tribunal, în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă
prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.” Pactul privitor la
drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viață este inerent persoanei
umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod
arbitrar.” Potrivit Constituției Italiene art. 15 „Toți au dreptul la viață și la integritate fizică și
morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman
sau degradant.
Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepția dispozițiilor cuprinse în legile penale militare
în timp de război.” Unele Constituții ale statelor nu consacră în mod expres dreptul la viață, ci
numeroase alte drepturi cu obligații corelative ale statului prin care este garantat dreptul la
viață. Astfel, corelativ dreptului la viață, statului îi revin obligații esențiale ca :

1
C.E.D.O face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 mai
1994.

2
 asigurarea condițiilor minime de existență pentru ca cetățenii să aibă o viață decentă;
protecția mediului în care trăiește omul;
asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lui;
prevenirea și combaterea infracțiunilor contra vieții, incriminarea omorului, genocidului, a
avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
Ca urmare, dreptul la viață poate fi privit în două accepțiuni: într-o accepțiune restrânsă,
dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largă,
viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă,
permit și îmbogățesc existența fizică2 .
În această ultimă accepțiune, dreptul la viață este asigurat prin întregul sistem constituțional.
Constituția României reglementează dreptul la viață în ambele sensuri. Astfel, în art. 22 se
prevede că dreptul la viață este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent
sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viață, cum sunt: dreptul la integritate fizică
și psihică, libertatea individuală, dreptul la viața intimă, familială și privată, dreptul la
ocrotirea sănătății, interzicerea muncii forțate , dreptul la un nivel de trai decent etc.
Totodată, Constituția României reglementează obligații ale Statului corelative dreptului la
viață, cum sunt obligațiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viață, astfel:
- prevenirea și combaterea infracțiunilor și altor fapte periculoase pentru viața persoanei și
viața publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, uciderea din culpă,
genocidul etc.);
- asigurarea măsurilor de dezvoltare economică și de protecție socială necesare unui trai
decent (locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.);
- protecția copiilor, tinerilor, a familiei și a persoanelor handicapate;
- protecția proprietății private și publice;
- ocrotirea sănătății;
- ocrotirea vieții intime, familiale și private;
- interzicerea pedepsei cu moartea;
- interzicerea muncii forțate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituția României exprimă tendința dominantă
în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei
sancțiuni.
Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin
natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă, susțin unii autori.
Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul
unor grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit3.
2
Ioan Muraru, op. Cit., p. 208.
3
I. Muraru, op. Cit., p. 208

3
 Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituția României prin care se interzice
pedeapsa cu moartea, nu admite nici o excepție, cum ar fi cea pe timp de război. În
Constituția Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepția cazurilor prevăzute de
legile militare pe timp de război.” De asemenea, spre deosebire de Constituția României,
Protocolul nr. 6 al Constituției Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepție de
la abolirea pedepsei cu moartea și anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”.
Interzicerea pedepsei cu moartea cu menținerea excepției pe timpul războiului, se regăsește
și în Constituția Spaniei (art. 15). Este adevărat că nimeni nu dorește războiul, dar orice stat
care se respectă este îndreptățit să ia în calcul și un astfel de risc, și să-și creeze o legislație
rațională, legislație care să servească interesele națiunii.
Un război poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru modificarea
Constituției, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz de
război. Unei astfel de excepții socotim că trebuie să i se găsească locul și în Constituția
României din moment ce în art. 92 pct. 3 și art. 93 al acesteia se vorbește de „agresiunea
armată îndreptată împotriva țării și respectiv, starea de asediu și starea de urgență”, ca ipoteze
prevăzute în Constituție a fi reglementate în scop preventiv.
În constituțiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este
admisă atât pe timp de pace cât și pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condițiile
necesare pentru interzicerea acesteia.
O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea
dacă art. 20 pct. 3 din Constituția României care interzice pedeapsa cu moartea, nu este
incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care admite
moartea rezultată dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deținută;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție. Socotim că aceste
prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituție, deoarece situațiile reglementate de acesta
nu au nici o legătură cu interzicerea pedepsei cu moartea.
In astfel de cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor acțiuni
legitime necesare și fără alternativă. Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituția
României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al
României în baza Legii nr. 30/1994.
Iar conform art. 20 pct. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale.
Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană se apără de fapt drepturile și
libertățile omului în condiții speciale, astfel:

4
 a) În Codul penal este reglementată legitima apărare, caz în care moartea cauzată agresorului,
în limitele legii, nu este sancționată. In acest sens, este în stare de legitimă apărare acela care
săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care
din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea
pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziții ale Codului penal,
coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
definesc cazul când cauzarea morții unei persoane nu se sancționează dacă se săvârșește în
condițiile cumulative:
- ale legitimei apărări și
- pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale.
Este de observat că, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile legitimei apărări, cauzarea morții
agresorului nu este scuzabilă atunci când agresorul pune în pericol orice altă valoare din cele
prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepția vieții, integrității fizice și psihice a
persoanei.
În astfel de situații, se apreciază că viața agresorului este mai importantă decât valorile
apărate și nu se admite suprimarea vieții persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau imobil.
b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deținute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forță, moartea cauzată nu este
imputabilă. Această prevedere a Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie
coroborată cu dispozițiile Legii nr. 17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în
astfel de situații. Cazurile de folosire a armamentului4 în astfel de condiții sunt strict
prevăzute de lege, numai dacă este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în
condițiile legitimei apărări și a somațiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de
arestare și o stare legală de deținere.
c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenție, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta
dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente
sau o insurecție. Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face
pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de
persoane sau a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în
perimetrele autorităților și instituțiilor publice. Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de
armă în condițiile și situațiile prevăzute în prezentul capitol, se face în așa fel încât să ducă la
imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora se folosește arma, trăgându-se, pe
cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morții acestora.
Dacă uzul de armă și-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un
asemenea mijloc.” Din aceste ultime dispoziții rezultă că dacă agentul autorității publice a
vizat zone vitale ale persoanei (cap, inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a
armamentului, fapta sa ne mai încadrându-se în condițiile Legii române nr. 17/1996 și evident
a Constituției.

4
Legea nr. 17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în astfel de situații.
Este vorba numai de persoanele autorizate sa dețină și să folosească armamentul de apărare.

5
Iar în cazul în care, deși agentul a respectat condițiile legii, moartea a intervenit ca urmare a
faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, și-a expus zonele vitale pe direcția de
tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilă.
Din acest punct de vedere, față de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996
este mai precisă și în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este
supus riscului morții, așa cum sunt și prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea și
desfășurarea adunărilor publice.

Obligații și provocări pentru statul de drept

Stipularea în Constituție a dreptului la viață este un act esențial pentru apărarea vieții,
obligatoriu pentru orice democrație și pentru orice stat care pune la temelia existenței și
dezvoltării sale drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Articolul constituțional reprezintă o prevedere sine qua non, care asigură cadrul garantării
dreptului la viată și la integritate fizică si psihică al persoanei. Dar, pentru asigurarea efectivă
a acestuia, pentru transpunerea lui in realitate, textul legislativ nu este suficient. În litera și
spiritul Constituției, statul trebuie sa asigure, în continuare, condițiile necesare, minime și
obligatorii pentru ca dreptul la viață să devină, dintr-o posibilitate, prevăzută legislativ, un
fapt efectiv, o realitate certă și să fie exercitat în termenii valorilor, principiilor și drepturilor
recunoscute și reglementate la nivel internațional.
Cadrul necesar pe care statul de drept trebuie sa-l creeze pentru manifestarea în termeni
optimi a dreptului la viață și la integritate fizică și psihica implică asigurarea și a altor
drepturi, care concură, într-o acțiune sinergică, la exercitarea celui în speță și a unor condiții
elementare pentru realizarea lui : asistență medicală, asistență și protecție socială,
indemnizații și ajutoare financiare, un salariu minim garantat care să susțină necesitățile
fundamentale ale celor in situații de risc, asigurarea dreptului la educație și a accesului efectiv
la procesul de învățământ, combaterea discriminării de orice fel, asigurarea egalității de
șanse, a incluziunii sociale, susținerea procesului dezvoltării personale și profesionale.
În același cadru necesar pentru asigurare dreptului la viață și integritate, pe fundamentul
garantării lui juridice, intră: un sistem juridic puternic, protecția împotriva delicvenței,
infracționalității și criminalității, asigurarea siguranței cetățeanului, eliminarea oricăror
măsuri de represiune, de presiune și de constrângere psihică și fizică asupra persoanei, a
6
relelor tratamente, lupta împotriva corupției, instituții democratice solide în cadrul statului de
drept, care să se pună și să fie, efectiv, în slujba cetățeanului și să-i apere interesele.
Toate acestea sunt măsuri obligatorii care formează un cadru larg, comprehensiv, pentru
asigurarea, la nivelul existenței concrete, a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică
al persoanei. În absența lor sau în situații de funcționare insuficientă ori precară din punct de
vedere legislativ, juridic ori administrativ a instituțiilor și proceselor, dreptul la viată și la
integritate fizică și psihică nu beneficiază de suportul necesar exercitării și manifestării lui.
Sărăcia extremă, lipsa de locuință și de adăpost, hrana precară, condițiile inferioare de locuire
și de întreținere, pensiile mizere, lipsa accesului la medicamente, la asistență socială, la
educație, suferințele fizice și psihice, discriminarea, absența mecanismelor legislative,
administrative și instituționale care asigură șanse egale, echitate socială, egalitate de gen,
incluziune și dreptul la dezvoltare personală și profesională și profesională,, agresivitatea,
violența, delicvența, infracționalitatea din mediile sociale, corupția, autoritarismul, coerciția
și represiunea din partea autorităților statului, toate acestea și altele reprezintă factori de
gravitate majoră care subminează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică al persoanei.
De aceea, statul de drept, construit pe baza solidă a respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, trebuie să facă o prioritate a existenței și a funcționării sale din
asigurarea acestor condiții, care formează cadrul și suportul manifestării în condiții optime a
dreptului la viață și la integritate fizică și psihică și care contribuie la traducerea prevederii
constituționale într-o realitate concretă, efectivă a existenței individului și a societății.

Dreptul la Viața privată

Dreptul la respectarea vieții private este un drept esențial pentru ființa umană, fie că este
vorba de intimitatea sa, de integritatea fizică sau morală, de dezvoltarea în relațiile cu semenii
sau de informațiile personale ce o caracterizează.
Integrat deopotrivă în categoria inviolabilităților și a drepturilor consacrate juridic în a patra
generație de drepturi5 , dreptul la viață privată și-a câștigat un loc aparte în cadrul
reglementărilor, în mod particular, după cel de-al doilea război mondial, când comunitatea
umană a conștientizat importanța respectării individului și a setului de valori pe care acesta îl
reprezintă sau care îl caracterizează. Pe fondul transformărilor aduse de progresul tehnologic
din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, într-o societate informatizată tot mai
globalizatoare, a apărut ca firească preocuparea legiuitorilor de a asigura protecția juridică a
indivizilor ale căror date personale sunt supuse prelucrărilor prin mijloace automate.
5
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, op.cit., Volumul I, Ediția 14, Editura C.H.
Beck, București, 2011, p. 145.

7
Dacă dreptul la viață privată a fost definit de primii autori recunoscuți în domeniu (Samuel D.
Warren și Louis D. Brandeis) ca fiind ”dreptul de a fi singur sau de a fi lăsat în pace”,
accentul fiind pus asupra menținerii spațiului intim în care își trăiește viața individul, la
mijlocul secolului al XX-lea, un alt autor american (Alan Westin) identifica dreptul la viață
privată informațională, prin sublinierea voinței interne de manifestare cu privire la utilizarea
de către terți a informațiilor ce caracterizează un individ (deci, în afara spațiului său intim).
Cu alte cuvinte, dreptul la protecția datelor personale implică necesitatea adoptării de măsuri
adecvate de garantare a integrității acelor caracteristici specifice pentru personalitatea
fiecăruia, în scopul prezervării autonomiei individuale.

Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de

limitări?

Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă este unul
absolut sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO stabilește că se
admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei,
a drepturilor și a libertăților altora.

De asemenea, art. 26 alin. (2) din Constituție prevede că persoana fizică are dreptul să

dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri.

Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de
art. 8 trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie:
1) legitimă și justificată;
2) în concordanță cu legea;
3) necesară într-o societate democratică.
Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie să aibă o bază legală în
legislația domestică. Deoarece o măsură de supraveghere poate reprezenta o amenințare
serioasă pentru drepturile garantate de art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de
supraveghere trebuie să fie în mod special clară, precisă și detaliată.
Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a
moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

8
Al treilea aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate
democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința
corespunde unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul
va fi condamnat dacă comite sau admite o ingerință asupra dreptului respectiv și nu poate
justifica ingerința în baza criteriilor sus-menționate.

Concluzii

9
10
 Bibliografie

1. Convenția Europeană a drepturilor omului

2. Ioan Muraru- Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Actami, București-
1997, p.208
3. http://www.tribunainvatamantului.ro/dreptul-la-viata-de-la-prevederile-legislative-la-
obligatiile-statului-de-drept/
4. https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/oferta-educationala/scoala-doctorala/rezumat-
teza/sandru-simona-iun-2015-ro.pdf
5. https://www.juridice.ro/455745/limita-dintre-dreptul-la-viata-privata-si-interesul-
public-observata-prin-prisma-jurisprudentei-cedo.html

11