MODALIZAREA

1. PRELIMINARII

Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă

raportarea locutorului la un conţinut propoziţional, atitudinea sa cognitivă, volitivă
sau evaluativă faţă de stările de lucruri, reale sau potenţiale, descrise prin limbaj.
Principalele tipuri de modalitate (sau atitudine propoziţională) sunt: epistemică
(cognitivă) – Se pare că s-au construit diguri. – , deontică (prescriptivă şi volitivă) –
Trebuie / vrem să se construiască diguri. – şi apreciativă (evaluativă) – E bine că
s-au construit diguri. Când sunt prezentate relaţii obiective privitoare la conţinutul
referenţial – abilitatea agentului, existenţa condiţiilor externe favorabile, impunerea
unei situaţii din cauze exterioare – , nu mai este vorba de o modalitate propriu-zisă, ci
de pseudomodalitatea „dinamică”: Ei pot să construiască diguri, pentru că au primit
materialele.; Ei trebuie să construiască diguri, pentru că apa se revarsă uşor.
Unele teorii de inspiraţie logică cuprind şi o modalitate alethică
(referitoare la adevărul obiectiv al propoziţiei), greu de verificat în limbajul
natural; de obicei, în aceleaşi teorii este omisă modalitatea apreciativă.
Ar putea fi considerată ca un tip de modalitate şi categoria aproximării
şi a vagului (Întrucâtva comisia a greşit., Au cam greşit.), pentru că şi aceasta
presupune o apreciere subiectivă din partea locutorului. Expresiile
aproximării aparţin însă în primul rând caracterizării cantitative, fiind mai
potrivită tratarea lor în legătură cu categoria cuantificării (vezi I, Pronumele
de cuantificare; II, Grupul nominal, 1.3.3, Circumstanţialul cantitativ).
Modalizarea reprezintă marcarea în mesaj a modalităţii. Ea depinde de actul
de limbaj realizat prin fiecare tip de enunţ (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de
scopul comunicării, 1). Actele reprezentative (realizate prototipic prin enunţuri
asertive), cele directive (pentru care sunt prototipice enunţurile imperative sau
interogative), actele promisive (realizate prin enunţuri din mai multe categorii) şi
cele expresive (enunţuri exclamative) presupun în genere tipuri diferite de
modalizare. Atitudinea cognitivă – gradul de cunoaştere a realului, de asumare de
către vorbitor a conţinutului informativ al enunţului – se manifestă tipic în aserţiuni
(Afară plouă, probabil.; Ion cu siguranţă doarme.) şi îşi marchează insuficienţa în
interogaţii (Oare Maria o fi dormind?). Atitudinea volitivă (deziderativă) şi cea
prescriptivă (deontică) indică intenţia şi gradul de impunere a unor fapte virtuale /
potenţiale, manifestându-se în enunţurile optative şi imperative (Acum aş dormi
puţin.; Te rog, pleacă!) şi în echivalentele lor doar aparent asertive (Vreau să
dorm. Trebuie să pleci.). Atitudinea volitivă este asumat subiectivă şi orientată
spre emiţător, cea prescriptivă prezentată ca obiectivă şi orientată spre destinatar.
Atitudinea evaluativă – aprecierea pozitivă sau negativă a unor stări de lucruri reale
sau virtuale / potenţiale – se manifestă în enunţuri asertive sau exclamative (E bine
că a venit.; Ce bine că a venit!; E bine să vină acasă.).
Reguli speciale ale uzului – care ţin strict de nivelul pragmatic al
analizei – stabilesc convertirea unor enunţuri modalizate în acte de limbaj

673
 indirecte (de exemplu, întrebarea despre permisiune poate realiza o ofertă
politicoasă – Pot să vă ofer un ceai? –, permisiunea poate funcţiona ca ordin
– Poţi să pleci! – ş.a.m.d.).
Modalitatea este o categorie fundamental subiectivă, care se realizează însă în
două variante: (a) cu subiectivitate asumată (de exemplu, prin folosirea persoanei I
singular: sunt sigur, mi se pare, îmi place); (b) cu aparentă obiectivizare, atribuind
atitudinea unor condiţii exterioare locutorului (în construcţii impersonale: e sigur,
se pare, e frumos). În acest sens se vorbeşte de modalitate subiectivă (a) şi
obiectivă (b): între cele două este o diferenţă de expresie care indică strategii
distincte ale locutorului.
Tipurile specifice de modalitate au totuşi, în ansamblu, grade diferite de
subiectivitate: modalitatea epistemică, cea deontică volitivă şi cea apreciativă sunt
mult mai clar subiective decât modalitatea deontică prescriptivă.

2. MODALIZATORI

Modalizatorii sunt mijloacele de realizare a modalizării (de marcare a

atitudinii modale în enunţ); ei pot fi de mai multe tipuri:
(a) gramaticali:
– modurile verbale (vezi I, Verbul. Modul);
(b) lexico-gramaticali (expresii modale specializate):
– adverbe şi locuţiuni adverbiale; semiadverbe (vezi I, Adverbul);
– verbe modale (operatori modali);
(c) lexicali:
– verbe cu sens modal (epistemice, volitive, deontice, apreciative);
– perifraze stabile sau libere;
(d) prozodici:
– intonaţia (vezi Organizarea prozodică a enunţului, 1.4, 1.6).
Termenul modalizatori se aplică, în sens larg, tuturor acestor mijloace; în
sens restrâns, este folosit mai ales pentru expresiile parţial gramaticalizate (de la
punctul b).
Modalizatorii interacţionează în enunţ: de exemplu, certitudinea exprimată de
modul indicativ al verbului poate fi anulată de adverbul epistemic de probabilitate
(Doarme. > Probabil doarme.); permisiunea indicată prototipic de verbul modal
poate fi transformată de modul condiţional într-o sugestie sau o ipoteză (Poate plăti
în rate. > Ar putea plăti în rate.) ş.a.m.d.
Se vor discuta în continuare în special particularităţile sintactice ale
modalizatorilor lexico-gramaticali (b) şi lexicali (c), având în vedere că mijloacele
morfologice şi cele prozodice sunt tratate în capitolele corespunzătoare.

2.1. Adverbele (şi locuţiunile adverbiale) modale

Expresiile modale adverbiale sunt predicate semantice, funcţionând ca
modificatori ai unei alte predicaţii, deci ai unei întregi propoziţii cu predicat
enunţiativ (Poate au primit deja banii.) sau ai unui element izolabil ca predicaţie
semantică: grup adjectival (Au primit deja banii, poate insuficienţi.; Discuţia,
fireşte prea lungă, i-a obosit.), grup adverbial (Vine pe la noi, probabil mâine
seară.), grup prepoziţional (Au făcut un împrumut mare, desigur pentru casă.)
(vezi Predicatul, 2.1.3.3).

674
 Expresia modală poate apărea în construcţii sintactice diferite: (a) ca element
gramatical regent al propoziţiei modalizate (Desigur că vine.), (b) ca element
incident, parantetic (Vine, desigur.; Aşteaptă, probabil, o soluţie.) sau (c) ca
element integrat prozodic, nonparantetic) (Desigur vine.; Aşteaptă probabil o
soluţie.). În prima situaţie, (a) – adverbele au funcţia de predicat al enunţării; în
celelalte cazuri (b, c), ele realizează un circumstanţial special – circumstanţialul de
modalitate (vezi Circumstanţialul de mod, 3), modificator fie al propoziţiei, fie al
unei funcţii sintactice exprimate prin grup adjectival, adverbial sau prepoziţional.
Modalizatorul poate fi folosit şi singur, cu valoare de profrază, în dialog şi în
secvenţe textuale care mimează dialogul (A venit? Desigur.). Valoarea de profrază
se datorează unei elipse a predicaţiei modalizate, recuperabile din context.
Predicatul adverbial modal este plasat obligatoriu înaintea propoziţiei
modalizate cu funcţie de subordonată subiectivă: Fireşte că a venit. Incidenţa
circumstanţialului de modalitate care vizează propoziţia în ansamblu se realizează în
toate cele trei poziţii posibile – iniţială, mediană sau finală: Fireşte, a venit fără
bagaje. / A venit, fireşte, fără bagaje. / A venit fără bagaje, fireşte.
Modalizatorul circumstanţial integrat prozodic (nonparantetic, neizolat prin
pauză şi intonaţie) vizează de obicei propoziţia în ansamblu şi se plasează în poziţie
iniţială, mediană (în proximitatea verbului predicat) sau (mai rar) finală (Probabil
pleacă mâine.; Pleacă probabil mâine.; Pleacă mâine probabil.). Modalizatorul
nonparantetic poate viza şi doar un component al propoziţiei, situaţie în care precedă
respectivul component, fiind plasat în imediata sa vecinătate: Pleacă probabil cu
trenul. Domeniul modalizării este adesea ambiguu: modalizatorul nonparantetic
poate fi adesea interpretat ca vizând fie întreaga propoziţie, fie doar componentul pe
care îl precedă.
Nu toate adverbele şi locuţiunile modalizatoare admit orice tip de construcţii
şi poziţii (regent / independent, parantetic / nonparantetic etc.).

2.2. Verbele modale

Verbele modale au unele trăsături specifice, care pot conduce la considerarea
lor drept operatori gramaticalizaţi (semiauxiliare), dar sunt destul de apropiate şi
de statutul de verbe lexicale pline. Secvenţa [verb operator modal + verb suport]
constituie o unitate semantico-sintactică (predicat complex). Sunt posibile şi
structuri cu mai mulţi operatori modali ierarhizaţi sintactic (Trebuie să poată să
vină.), sau cu operatori modali urmaţi de alte tipuri de operatori (aspectuali,
copulativi sau pasivi) şi de verbul suport semantic, până la secvenţa de extensie
maximă (vezi Predicatul, 2.2).
2.2.1. Verbele cu rol de operator modal au grade diferite de gramaticalizare.
Cele mai clar marcate verbe modale sunt a putea şi a trebui, caracterizate prin:
(a) lipsa unei autonomii semantice şi gramaticale: verbul a putea în toate
sensurile sale şi a trebui în sensurile modale nu pot apărea fără un verb suport;
excepţiile (de exemplu: Noi putem.) sunt aparente, reprezentând situaţii de elipsă
recuperabilă contextual. Verbul modal formează o unitate semantică şi
temporal-aspectuală cu verbul suport (vezi Predicatul, 2.2.2);
(b) fenomene de control: verbul a putea, în construcţie personală, controlează
subiectul verbului suport (ca subiect neexprimat, obligatoriu identic cu subiectul
verbului operator: Mariai poate Øi să citească.). Verbul a trebui este impersonal,

675
dar atunci când capătă morfeme de persoană are cu necesitate acelaşi subiect cu al
verbului suport: Eii trebuiau Øi să meargă.). Construcţia nu poate fi dislocată prin
două subiecte diferite, ca în cazul verbului a vrea (Eui vreau ca eaj să plece.);
(c) particularităţi de construcţie ale verbului a putea: acesta este singurul care
admite curent construcţia verbului suport la infinitiv fără a: Poate veni. (concurentă
cu construcţia cu conjunctivul – Poate să vină.). Construcţia cu infinitivul impune
în limba actuală plasarea cliticelor pronominale, a negaţiei şi a unor semiadverbe
înaintea întregului grup: nu mi-l poate împrumuta (= „nu poate să mi-l împrumute”),
mai pot vorbi (= „pot să mai vorbesc”);
(d) particularităţi de construcţie ale verbului a trebui: acesta admite structuri
în care este urmat de un participiu, rezultate din elipsa operatorului pasiv (cartea
trebuie citită), sau, prin analogie, structuri cu supinul verbelor intranzitive (trebuie
mers acasă);
(e) fenomene de repoziţionare: verbul a trebui admite curent avansarea
subiectului verbului subordonat, plasarea acestuia la stânga sa – El trebuie să
doarmă. – şi chiar acordul prin atracţie, care are drept consecinţă apariţia afixelor
de persoana I şi a II-a şi / sau de plural. Verbul a putea impersonal este sau nu
construit cu cliticul se (Poate să plouă. / Mâine poate ploua. / Se poate să plouă.);
construcţia reflexiv-impersonală admite verbul suport doar la conjunctiv, nu la
infinitiv (Se poate să vină şi ei. / *Se poate a veni şi ei.), cu excepţia situaţiei când
verbul suport e tot reflexiv-impersonal, iar cele două valori se suprapun (Se poate
să se întâmple. = Se poate întâmpla.). Construcţia reflexivă care are subiect diferit
de al verbului subordonat (Se poate să doarmă Ion.) permite ridicarea subiectului
(Ion se poate să doarmă.);
Cliticul reflexiv care însoţeşte verbul a putea este: (1) formant (facultativ) al
operatorului modal cu valoare impersonală (Se poate să ningă.); (2) formant
obligatoriu, marcă pasivă sau impersonală ori argument al verbului suport,
repoziţionat înaintea verbului modal (Copilul se poate uita la film.; Talonul se
poate tăia acum.; Cu puţin efort, el s-ar putea regăsi pe sine.); (3) rezultatul unei
suprapuneri, când atât verbul subordonat, cât şi a putea au marca impersonală
(pasiv-impersonală) se: Se poate privi pe geam. (= Se poate să se privească pe
geam.); Se poate citi romanul. (= Se poate să se citească romanul.);
(f) absenţa pasivului cu operatorul a fi la tranzitivul slab a putea şi absenţa
imperativului la a putea şi a trebui – trăsături care se întâlnesc totuşi şi la alte tipuri
de verbe, fiind determinate de factori semantici (vezi I, Clase sintactice şi
sintactico-semantice de verbe);
(g) faptul că, în anumite contexte, verbul suport poate fi elidat, păstrându-se
numai modalele, care permit recuperarea anaforică a semnificaţiei: Face întotdeauna
ce poate / ce trebuie. (= „ce poate / trebuie [să facă]”), Lucrează cum poate / cum
trebuie. (= „cum poate / trebuie [să lucreze]”).
Verbele modale sunt polisemantice, având sensuri care corespund unor valori
modale de tip diferit şi chiar unele sensuri nemodale. Interpretarea modală –
dezambiguizarea valorilor – se realizează în context şi depinde şi de semnificaţia
verbului suport. În ceea ce priveşte verbele modale, este o diferenţă semantică şi
sintactică importantă între modalizarea epistemică (cea care are construcţii
specifice), pe de o parte, şi, pe de altă parte, modalizarea deontică (Ion trebuie să
plătească impozite.; Maria poate cere o amânare.), împreună cu ceea ce cade în
afara modalizării sau este considerat o modalitate „dinamică”: descrierea

676
abilităţilor, a circumstanţelor interioare sau exterioare care în mod obiectiv permit,
impun sau împiedică realizarea unor acţiuni sau stări (Trebuie ca gheaţa să se
topească, pentru a vedea ceva prin geam.; Sportivul poate să ridice 100 de kg.).
E tipică polisemia verbului a putea (cu corespondente polisemice similare în
multe alte limbi), vezi infra, 3.1.2.2, 4.1.2.
(a) Ion poate imita orice sunet; e foarte talentat. = abilitate atribuită agentului,
descriere a circumstanţelor, sens nonmodal („pseudomodalitate dinamică”);
(b) Ion poate imita pe cine vrea; n-o să-l pedepsim. = permisiune (modalitate
deontică);
(c) Ion poate fi beat la ora asta. = supoziţie, posibilitate (modalitate epistemică).
Din punct de vedere sintactic, primele două exemple sunt asemănătoare,
pentru că subiectul Ion este în ambele un argument al verbului a putea (cu sensurile
„a fi în stare”; „a avea dreptul”); în (c), Ion e subiectul infinitivului, deplasat în faţa
unui verb a putea cu valoare impersonală (cu sensul „a fi posibil”: [Se] poate ca
Ion să fie beat.).
2.2.2. Verbele a avea şi a fi au utilizări modale în anumite construcţii cu
supinul sau conjunctivul (Mereu are de citit.; Asta e de scris pe copertă.; Dacă e să
lucreze, lucrează.), în care al doilea verb este obligatoriu şi formează o unitate
sintactico-semantică cu operatorul modal; cliticele sunt uneori antepuse acestei
structuri complexe (îl are de scris). Construcţiile sunt insuficient amalgamate;
verbele a avea şi a fi sunt totuşi operatori modali într-un predicat complex.
2.3. Verbele lexicale cu sens modal
Verbele cu sens modal sunt foarte numeroase şi aparţin diferitelor tipuri de
modalizare: sunt verbe epistemice (a şti, a crede, a considera etc.), volitive (a vrea,
a dori), deontice (a obliga, a permite), apreciative (a plăcea, a bucura etc.). Nu
toate folosirile lor intră în sfera modalităţii; verbele funcţionează ca modalizatori
atunci când exprimă o atitudine a locutorului (fiind ancorate deictic, cu forma de
prezent, la persoana I singular: Cred că afară plouă.), sau o opinie ori atitudine
curentă invocată de locutor (în construcţii impersonale: Se crede că au fost unele
greşeli grave.), dar nu şi atunci când descriu sau relatează o atitudine a altui
locutor sau a aceluiaşi locutor în alt moment temporal (Ion crede că afară plouă.;
Ieri dimineaţă credeam că afară plouă.).
Construcţiile cu verbe care au sens modal pot apărea ca propoziţii regente sau
independente (incidente, parantetice): Se ştie că toţi au greşit, dar nu e nimic de
făcut. / Toţi au greşit, se ştie, dar nu e nimic de făcut.
2.4. Perifrazele stabile sau libere
Perifrazele cu rol de operator modal sunt de multe tipuri: construite cu adverbe /
adjective (e bine, e sigur, e obligatoriu), cu adjective şi participii (sunt sigur, sunt
obligat), cu substantive (am permisiunea, am certitudinea). În măsura în care formează
propoziţii, şi acestea pot fi faţă de propoziţia modalizată regente (Sunt sigur că ieri
Maria nu a fost la facultate.) sau incidente (Maria nu a fost ieri, sunt sigur, la
facultate.).
2.5. Construcţii imbricate
O trăsătură comună a celor mai multe expresii modale este solidaritatea cu
elementul modalizat şi capacitatea lor de a produce construcţii imbricate (vezi

677
Imbricarea), cu un component sintactic din subordonată (subiect, complement direct
sau indirect, circumstanţial etc.) plasat în regentă. Se comportă astfel:
(a) verbele modale: Casa trebuie să fie nouă.; Casa se poate să o fi cumpărat ei.;
(b) adverbele predicative: Ţie probabil că ţi-au scris.; (c) predicatele impersonale cu
verb copulativ: La mare e bine să mergi.; (d) verbele cu sens modal, în construcţii
impersonale sau personale: Casa se crede că e nouă.; Casa cred că e nouă. Toate
aceste structuri se realizează şi în relative, prin plasarea relativului înaintea
modalizatorului: Aceasta e casa pe care e bine că au cumpărat-o. (vezi Construcţii
cu propoziţii relative).

3. MODALITATEA EPISTEMICĂ

Modalitatea epistemică (sau cognitivă) se realizează în două forme principale,

interdependente: evaluarea sau judecata cognitivă (modalitatea epistemică
propriu-zisă) şi indicarea surselor cunoaşterii (evidenţialitatea).
Modalitatea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică) reprezintă actul
de evaluare a adevărului unei propoziţii, de indicare a gradului de certitudine pe care
îl are locutorul în legătură cu realitatea stării de lucruri descrise în propoziţie. Pe
scara certitudinii, constituind un continuum, se pot fixa extremele şi câteva valori
intermediare: cert – probabil – posibil – incert – improbabil – imposibil. Există însă
numeroase expresii lingvistice specifice, multiplicate cu ajutorul mijloacelor de
gradare şi aproximare – absolut cert, foarte sigur, destul de probabil, cam incert etc.
– şi care nu se grupează şi nu se ierarhizează decât în mică măsură în funcţie de
aceste trepte. Utilizarea operatorilor modali reflectă atitudinea subiectivă a
locutorului, iar interpretarea lor depinde de strategii pragmatice şi de informaţii
furnizate de context. Un operator epistemic precum mai mult ca sigur exprimă
adesea un grad mai mic de certitudine decât valoarea epistemică a modului verbal
(indicativul), pentru că pune în evidenţă perspectiva subiectivă care stă la baza
judecăţii: Maria a plecat. [= fapt cert] / Mai mult ca sigur că Maria a plecat. [= fapt
presupus ca foarte probabil].
Modalizatorii epistemici pot fi grupaţi în categorii semantice foarte generale
în funcţie de caracterul lor factiv (presupun adevărul propoziţiei modalizate:
Desigur că au greşit.), contrafactiv (presupun nonadevărul acesteia: E fals că au
greşit.) şi nonfactiv (nu presupun nici adevărul, nici falsul: Poate că au greşit).
Evidenţialitatea reprezintă înscrierea în mesaj – prin mărci specifice, numite
evidenţiale – a surselor pe care locutorul le-a avut la dispoziţie pentru a cunoaşte
conţinutul unei propoziţii. Diferite tipuri de surse sunt: (a) procesele mentale, de
inferenţă, deducţie (Maria trebuie să fi plecat; nu răspunde nimeni.); (b) preluarea
informaţiei de la alţii, citarea (Se zice că Maria ar fi plecat.); (c) percepţia directă,
senzorială, mai ales cea vizuală (Uite, nu-i nimeni în grădină.). Indicarea sursei pentru
conţinutul unei propoziţii înseamnă implicit o apreciere a gradului de certitudine
al acesteia, de asumare din partea locutorului: percepţia directă este considerată în
principiu ca fiind sursa cea mai sigură, comunicarea de către alţii – cea mai incertă.
3.1. Modalizarea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică)
Mijloacele lingvistice de realizare a modalizării epistemice sunt: modurile
verbale, verbele modale, verbele cu sens modal, diferite adverbe şi locuţiuni
adverbiale, adjective în diverse construcţii, particule pragmatice, îmbinări

678
lexicale libere care conţin substantive cu sens modal; anumite adjective şi
adverbe cu sens modal se pot obţine sistematic prin sufixare (cu sufixul -bil).
3.1.1 . Modalizarea epistemică se realizează în primul rând – în propoziţii
principale (nondependente) – prin intermediul modurilor verbale (vezi I, Verbul.
Modurile personale).
 Modul indicativ (în aserţiuni numite „categorice”, fără alţi modalizatori)
exprimă certitudinea: la timpurile trecut şi prezent, în aserţiuni asupra unor stări de
lucruri referenţial individualizate (Afară plouă.; Ieri a plouat.) sau generice
(Scriitorii sunt orgolioşi.) – şi, prin analogie, în predicţii asupra unor stări de
lucruri potenţiale, la viitor (Mâine va ploua.). Tocmai pentru că nu sunt marcate,
deci nu presupun nici măcar posibilitatea îndoielii sau a contrazicerii, aserţiunile
categorice exprimă un grad maxim de siguranţă şi de asumare din partea
locutorului.
 Modul prezumtiv (provenit din viitorul cu valoare epistemică) indică
supoziţia (este deci o marcă evidenţială, vezi infra, 3.2.1.1) şi un grad mai redus de
asumare a conţinutului propoziţional, ca simplă probabilitate sau posibilitate de
adevăr al unei stări de lucruri prezente sau trecute: Ana o dormi, acum.; O fi
dormind.; O fi dormit.
 Modul conjunctiv poate accentua, în interogative, dubiul, incertitudinea
asupra unui răspuns: Să fie acasă? Oare unde să se fi dus?; De ce să fi fost scoasă
la vânzare nefericita roabă? se întreabă poetul. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
E folosit destul de rar cu valoare epistemică (tot ca marcă evidenţială, vezi infra,
3.2.1.1; cu o intonaţie specială, adesea şi însoţit de semiadverbele cam, tot) în
principale, în formularea supoziţiilor: Să fie / Să tot fie / Să cam fie zece ani de
atunci, nu mai mult.
 Modul condiţional indică neîncrederea sau neangajarea prudentă, în cazul
unor informaţii preluate: Ostaticii ar fi închişi într-un subsol.; La munte s-ar fi
produs ieri câteva avalanşe. Cu valoarea sa specifică, de posibilitate condiţionată
(= „dacă nu sunt obiecţii”, „în lipsa unor contraexemple”), modul realizează şi o
atenuare a aserţiunii, indicând o incertitudine asupra adevărului ei: Asta ar fi o
explicaţie.; Cam aceasta ar fi situaţia.; Cam aşa s-ar prezenta lucrurile.
Sunt de fapt condiţionale unele aserţiuni aparent independente, care includ
nume de acţiuni: Venirea lui ar fi o nenorocire. (= „Dacă ar veni ar fi o nenorocire”).
Condiţionalul perfect indică o stare de lucruri nerealizată în absenţa unor
condiţii favorabile (care pot să nu fie explicitate): Ar fi fost o idee bună.
Alte valori epistemice se realizează nu doar prin modul verbului (în propoziţie
nondependentă), ci prin interferenţa dintre mod şi anumite tipare sintactice. În
propoziţie subordonată faţă de un verb epistemic, de opinie sau atitudine, apar
semnificaţii specifice. Cu verbe epistemice sau evidenţiale, în construcţie
impersonală, condiţionalul are o valoare specială, de amplificare a distanţei
epistemice, a ideii de simplă ipoteză: Se zice că are bani. / S-ar zice că are bani.;
Se pare că pleacă. / S-ar părea că pleacă. (un grad suplimentar de neîncredere
poate fi indicat de folosirea condiţionalului la ambele verbe: S-ar zice că ar avea
bani.). Pentru combinarea condiţionalului cu verbe modale sau epistemice, vezi
infra, 3.1.2.1, 3.1.2.2. Nonadevărul conţinuturilor propoziţionale este presupus de
condiţional şi uneori de indicativ (la imperfect) în structura ipotetică (dacă...,
atunci), sau în structura comparativă ireală (ca şi cum..., de parcă...).

679
 3.1.2. Verbele modale a trebui şi a (se) putea exprimă valori epistemice: a
trebui indică supoziţia (deducţia, deci probabilitatea destul de mare), iar a putea
posibilitatea (judecata speculativă, ipoteza). Posibilităţile de construcţie sintactică
ale celor două verbe au unele trăsături comune, dar şi destule diferenţe.
3.1.2.1. A trebui este un verb impersonal – Trebuie să fie multe încurcături în
afacerea lor. –, care apare şi în construcţii formal personalizate, prin plasarea
subiectului verbului subordonat în faţa verbului-regent: Dana trebuie să fie acasă.
Varianta personală este confirmată de tendinţa de a realiza acordul lui a trebui cu
subiectul verbului suport. Acordul nu apare la toate formele, fiind de obicei
considerat o greşeală (Noi trebuiam să plecăm.), dar acceptându-se de către norma
literară în situaţiile în care s-a generalizat în uz (la indicativul imperfect şi viitor,
persoana a III-a plural: Ei trebuiau / vor trebui să plece.).
Verbul a trebui poate avea sens epistemic, exprimând o deducţie – „e sigur;
precis” (Trebuie să se fi întâmplat ceva rău cu el.) – , sens deontic, exprimând o
obligativitate sau un act de impunere – „e obligatoriu” (Trebuie să plăteşti
impozitul.) – sau sens „dinamic”, descriind o necesitate obiectivă sau prezentată
ca atare – „e necesar” (Trebuie să apeşi pe buton ca să se deschidă uşa). Între
aceste valori pot apărea interferenţe şi adesea ocurenţele verbului sunt ambigue.
Interpretarea epistemică nu este cea mai probabilă; în genere, în absenţa unor
determinări contextuale mai precise, se impun lecturile deontice şi cele
nonmodale, dinamice. A trebui este exclusiv epistemic atunci când cere o
subiectivă introdusă prin conjuncţia că – Trebuie că Dana e acasă. –, construcţie
care exprimă supoziţia şi un grad ridicat de probabilitate. Construcţia, considerată
nerecomandabilă din punctul de vedere al normei, nu este foarte frecventă, dar
are totuşi atestări în limba literară:
Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se
colorează dintr-o dată. (C. Noica, Mathesis);
Dau din cap cu frăţească înţelegere, asta trebuie că dă bine în cadru.
(C.T. Popescu, Copiii fiarei);
Cazuri similare trebuie că există şi pe listele celorlalte partide. (EZ, 2000).
Forma trebuie în construcţie cu conjuncţia că a fost considerată ca având
valoare adverbială, pentru că nu apare la alte moduri sau timpuri şi prin
analogie cu adverbul poate (că) (vezi I, Relaţia verbului cu alte clase lexico-
gramaticale, 2.3.2, Adverbul, 6.1.6; II, Predicatul, 2.1.3.3).
Construcţiile cu să sunt adesea ambigue, valoarea modală depinzând de
sensul verbului suport, de rolurile sale actanţiale şi de contextul întregului enunţ.
Astfel, cu verbe suport existenţiale este mai probabilă lectura epistemică decât cea
deontică: Ceea ce ştii e că un drum trebuie să existe. (A. Pleşu, Minima moralia);
cu verbe care au agent uman, mai ales la persoana I singular, e mult mai probabilă
şi chiar obligatorie cea deontică (sau dinamică): Faptul [...] de a avea o haină de
care trebuie să am grijă [...] mi se pare intolerabil. (A. Blandiana, Autoportret). La
fel, când subiectul subordonatei verbului a trebui îşi păstrează locul iniţial în
interiorul acesteia, reliefat de ca... să, interpretarea epistemică e puţin probabilă,
fiind admisă mai ales cea deontică: Trebuie ca Dana să fie acasă. Combinarea
modalului la prezent cu verbul suport la perfectul conjunctivului are cel mai adesea
valoare epistemică: Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din
timpul lui, care făceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? (E. Cioran,

680
Schimbarea). În contextele în care perfectul conjunctivului apare ca timp al
anteriorităţii faţă de un reper, e totuşi posibilă şi interpretarea descriptiv-deontică:
Dar pentru a-şi exersa puterea, el trebuie să fi făcut dovada libertăţii sale prin
raportarea la altul. (G. Liiceanu, Despre limită).
Valoarea epistemică apare mai ales la indicativul prezent al verbului a trebui;
ea este posibilă şi la imperfect – De bună seamă tot viţiul trebuia s-o fi înnădit şi
pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiţi?
(M. Caragiale, Craii) –, dar nu şi la celelalte timpuri ale indicativului.
Verbul a trebui la condiţionalul trecut impune propoziţiei modalizate un sens
ireal, contrafactiv: Ar fi trebuit să aştepte o oră.
3.1.2.2. Verbul a putea este operator modal în două variante de construcţie:
însoţit de cliticul reflexiv se (Se poate să apară oricând o surpriză.), situaţie în care
antepunerea subiectului verbului suport nu antrenează acordul (Cei doi se poate să fie
acasă.) – şi fără reflexiv, dar tot cu sens impersonal: Poate să apară oricând o
surpriză.; în acest caz, plasarea subiectului verbului subordonat în faţa verbului-regent
antrenează obligatoriu acordul: Cei doi pot să fie acasă, verbul fiind din punct de
vedere formal un verb personal.
Verbul a putea are, ca şi a trebui, mai multe sensuri modale: epistemic,
exprimând o ipoteză şi deci incertitudinea – „e posibil” – (Se) poate să doarmă la ora
asta. – , deontic, exprimând o permisiune – „e permis” (Poţi să pleci; ţi-ai terminat
pedeapsa.) – sau „dinamic”, descriind o capacitate sau o abilitate obiectivă, sau
circumstanţe favorabile – „e în stare”; „există posibilitatea ca...” (Ion poate ridica
greutăţi mari.; Apa poate intra prin orificii.); vezi supra, 2.2.1. Singura construcţie
mai puţin ambiguă este cea în care reflexivul impersonal a se putea este urmat de
conjunctiv: Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca în viitor să nu-i
doară pe toţi. (E. Cioran, Schimbarea), Cine colindă satele noastre nu se poate să nu
le considere ilustrative pentru soarta românească. (ibid.). Construcţia impersonală a
verbului a putea – se poate (ca...) să exclude lectura „dinamică”, fiind doar o expresie
epistemică sau deontică; când este epistemică, e indiferent dacă subiectul subordonatei
se află în prima poziţie în interiorul acesteia (reliefat prin ca... să) – Se poate ca Dana
să fie acasă. –, dacă e postpus verbului – Se poate să fie acasă Dana – sau e anticipat,
plasat înaintea verbului regent: Dana se poate să fie acasă.
Diferenţa dintre lectura epistemică şi cea deontică a verbului a (se) putea este
în mare măsură impusă de sensul verbal-aspectual al propoziţiei subordonate: stările
selectează interpretarea epistemică, în vreme ce acţiunile cu subiect uman conştient,
volitiv, sunt interpretate ca deontice (Se poate ca Dana să parcheze maşina în
grădină.). Semnificaţia epistemică este rară în cazul verbului a putea nonreflexiv cu
subiect agentiv (ex.: Ion poate imita pe cineva.), construcţie care are mai ales lecturile
dinamică (abilitate) şi deontică (permisiune). Probabilă este interpretarea epistemică
în structura nonagentivă, cu subiect nonuman, nonanimat, sau cel puţin cu verbe de
stare şi de existenţă, care nu implică abilităţi interioare şi nici permisiuni: Căldurile
pot reveni peste două zile. [subiect nonuman, nonagentiv]; Ion poate pierde bursa.
[subiect uman, nonagentiv]. Dezambiguizarea se realizează, de asemenea, prin
timpul verbului subordonat: un timp trecut, diferit de al modalului, impune lectura
epistemică: Dan trebuie / poate să fi plecat de ieri.
La condiţional, exprimând formularea unei ipoteze, verbului modal i se
atenuează probabilitatea de adevăr: Străzile ar putea fi pustii la ora asta.; la

681
condiţionalul trecut sensul propoziţiei modalizate este contrafactiv: Ar fi putut să
dea un telefon.; Aş fi putut veni mai repede.
3.1.2.3. Valoare clar epistemică şi trăsături sintactice specifice are verbul a
părea, al cărui comportament gramatical este destul de asemănător cu al verbelor
modale a trebui şi a putea. Semnificaţia lui este dublă: evidenţială (indică o
cunoaştere dedusă din percepţia directă, din aparenţe, sau o deducţie prin analogie),
dar şi de judecată epistemică, cu valori pe o scară foarte largă, de la ireal la probabil.
(a) Incertitudinea unei impresii directe care poate fi şi ireală, analogică,
improbabilă, se exprimă prin mai multe construcţii diferite:
– verbul impersonal, construit cu conjuncţia că – Pare că s-a schimbat ceva.
– sau personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau că
vorbesc.; sursa impresiei poate fi indicată printr-un dativ al experimentatorului, în
structuri uşor învechite: îmi / îi pare că...;
– verbul impersonal, construit cu conjuncţia să, cu verbul subordonat la
conjunctiv sau infinitiv – Pare să se fi schimbat ceva. / Pare a se fi schimbat
ceva. – sau personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau
să vorbească.
(b) Probabilitatea mai mare a unei informaţii bazate pe experienţă directă sau
pe inferenţe şi asumate de locutor se manifestă în construcţia relativizată mi se pare
(că), cu experimentatorul impresiei marcat prin dativ. Construcţia funcţionează
modal la persoana I singular, indicativ prezent, cu subiectivitate explicită (Mi se
pare că Ion doarme.); în rest, ca şi la verbele epistemice, este vorba de o descriere,
o relatare care presupune confruntarea dintre universul epistemic al locutorului şi
cel al experimentatorului marcat prin complement în dativ (Lui i se pare că...).
(c) Semnificaţia „foarte probabil” + „neasumat de locutor” („aflat de la alţii”)
este asociată construcţiei impersonale (cu marca se), cu sau fără anticiparea
subiectului verbului al doilea: Se pare că Ion doarme. / Ion se pare că doarme.
În toate construcţiile de mai sus propoziţia subordonată poate conţine un verb
copulativ; prin elidarea sa (foarte frecventă) se obţin secvenţe de tipul: Pare [că e]
târziu.; Omul pare [că e] vesel.; Ziua mi se pare [că e] lungă. Asemenea structuri
pot fi folosite pentru a modaliza suplimentar epistemic (rezervă, incertitudine)
enunţurile modalizate evaluativ: (Mi se) pare [că e] îngrozitor să răspundă aşa.
Construcţiile cu se – se pare, mi se pare – pot apărea nu numai ca element
regent, ci şi ca incidente.
3.1.3. Verbele epistemice a şti şi a crede (şi sinonimele lor parţiale: verbele a
cunoaşte, a considera, a bănui, a presupune, perifrazele a avea cunoştinţă, a avea
impresia etc.) intră în sfera modalizării la anumite moduri, timpuri şi persoane.
Verbele ridică problema dedublării universului de cunoaştere, prin diferenţa
dintre locutor şi subiectul epistemic: instanţe suprapuse la persoana I singular, la
prezentul indicativ (eu ştiu, eu cred), singura situaţie comparabilă cu esenţa
fenomenului de modalizare, dar diferenţiate în toate celelalte cazuri ([eu afirm că]
el ştie; [eu la momentul t1 afirm că] eut2 ştiam).
La persoana I singular, eu ştiu că poate funcţiona ca descriere neasumată
complet a situaţiei epistemice („am informaţii despre”: Eu ştiu că a câştigat el, dar
poate că mă înşel.) sau, mai des, ca mijloc de întărire, de marcare a certitudinii
(„cunosc adevărul”): Eu ţin în palmă bobul de grâu şi ştiu că, atâta vreme cât el va
exista, ordinea va rămâne în lucruri. (A. Blandiana, Autoportret).

682
 În cazul instanţelor diferite, a şti are două interpretări, putând fi factiv sau
nonfactiv: Ion ştie că afară plouă. = (a) ştie1 „e informat asupra faptului considerat
real de locutor” (factiv); (b) ştie2 = „crede, e convins că...” (nonfactiv). Cele două
valori se pot diferenţia prin accent frastic: Ion ştie asta. (factiv) / Ion ştie asta.
(nonfactiv). Enunţul negativ marchează diferenţa dintre factiv şi nonfactiv cu
ajutorul conjuncţiei: Ion nu ştie că afară plouă. (presupune: Afară plouă.) vs Ion
nu ştie dacă afară plouă. (= Afară plouă sau nu plouă.); pentru fapte trecute se
foloseşte nonfactiv şi construcţia cu conjuncţia să şi verbul subordonatei la
conjunctivul trecut: Nu ştie să fi venit cineva. A crede este nonfactiv, în vreme ce
a-şi imagina, a-şi închipui, a i se năzări sunt (în sensurile lor strict epistemice)
contrafactive (Ion îşi închipuie că afară plouă. presupune, din punctul de vedere al
locutorului, propoziţia Afară nu plouă.).
Construcţiile impersonale s-au specializat în bună măsură: se ştie este
preponderent factiv (propoziţia introdusă e de obicei asumată de locutor; această
interpretare este obligatorie cu verbul sub accent frastic): Inima are, cum se ştie, o
tinereţe cu deosebire durabilă. (P. Zarifopol, Din registrul), iar se crede este mai
ales contrafactiv (propoziţia e respinsă de locutor): Domeniul filozofiei e concretul,
nu „abstractul”, cum se crede îndeobşte. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Verbele epistemice apar ca element regent (Cred că Ion e acasă.) sau incident,
parantetic, în poziţie mediană sau finală (Ion e – cred – acasă.; Ion e acasă, cred.).
Verbul a se teme (construit cu conjuncţia că şi modul indicativ în
subordonată, sau cu conjuncţia să şi conjunctivul trecut) reuneşte o valoare
epistemică („cred”) şi una apreciativă („nu-mi place”): Mă tem că Ana a plecat.;
Mă tem să nu fi plecat Ana.
3.1.4. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale epistemice
se pot grupa după sensul lor – exprimând grade diferite de certitudine – sau după
construcţiile sintactice în care intră.
3.1.4.1. După sens, există adverbe de certitudine şi de incertitudine.
Certitudinea este exprimată de adverbele: desigur, evident, sigur, bineînţeles,
fireşte şi de locuţiunile de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără nici o
îndoială, fără doar şi poate, mai mult ca sigur; de asemenea, de îmbinările
alcătuite din în + mod (sau în + chip) + adjectiv: în mod cert, în mod sigur, în mod
evident; în chip evident. Adverbele de incertitudine sunt mai puţine: poate,
probabil, eventual, parcă; pentru această valoare nu există îmbinări alcătuite pe
baza substantivelor mod sau chip. Unele dintre adverbele care marchează
incertitudinea sunt în primul rând indicatori ai sursei cunoaşterii, deci elemente
evidenţiale (vezi infra, 3.2). Diferenţa semantică se reflectă într-o proprietate
enunţiativă: adverbele de certitudine nu pot apărea în orice tip de întrebare (fiind
mai probabile în interogaţiile care cer o confirmare, anticipând răspunsul – Au
plecat, desigur? – sau în întrebările-ecou – Fireşte că au plecat?!), în timp ce
expresiile de incertitudine apar destul de frecvent în diverse interogaţii, inclusiv în
cele totale (în care sugerează un răspuns posibil: Poate că au plecat?).
3.1.4.2. Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice – desigur,
bineînţeles, fireşte, natural, negreşit, poate, probabil, sigur, evident, indiscutabil –
precum şi locuţiunile de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără doar şi
poate, mai mult ca sigur pot avea funcţia sintactică de circumstanţial de modalitate
(integrat sau parantetic) sau pe aceea de predicat sintactic.

683
  Circumstanţialele de modalitate epistemice pot apărea în două ipostaze: (a)
ca modificatori integraţi prozodic ai unei propoziţii – Poate au deschis uşa hoţii. –
sau ai unui constituent al acesteia – Au deschis uşa poate hoţii., Hoţii au deschis
uşa, poate cu forţa., Au deschis uşa nişte hoţi poate isteţi.; (b) ca elemente
incidente, izolate intonaţional (fenomen marcat în scris de punctuaţie):
O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu – evident, în afară de
a scrie – pentru ea destinul meu să devină unul literar. (A. Blandiana, Autoportret);
Nimeni, desigur, nu are dreptul să condamne arta şi nobilele ei funcţiuni.
(C. Noica, Mathesis).
Integrarea şi izolarea depind în parte de poziţia adverbului în secvenţa
sintactică: adverbul în poziţie iniţială şi finală este de obicei izolat intonaţional
(Desigur, oamenilor le place să călătorească.; Oamenilor le plac petrecerile,
desigur.); în interiorul enunţului, e destul de frecventă şi integrarea: În perioada de
dominaţie a conjuncţiei vor apărea desigur resturi din perioada când precumpăneau
adjectivul, adverbul şi pronumele. (C. Noica, Modelul). De asemenea, există
preferinţe de construcţie pentru fiecare adverb în parte: de exemplu, în poziţie
iniţială, poate nu se izolează (Poate vine. / *Poate, vine.), în timp ce desigur apare în
majoritatea cazurilor izolat: Desigur, vine. / ?Desigur vine.
Locuţiunea adverbială într-adevăr şi grupurile prepoziţionale formate pe
tiparul în mod (în chip) + adjectiv nu au posibilitatea de a impune o subordonată
conjuncţională; ele pot apărea doar în construcţii parantetice – Stilul salonard,
monden [...] a apus, într-adevăr. (A. Marino, Pentru Europa) – sau, mai des,
integrate, apropiate de statutul unui circumstanţial de mod, dar vizând totuşi din
punct de vedere semantic adevărul propoziţiei:
În 1938 (eram la Sinaia), am votat într-adevăr împotriva constituţiei lui
Carol. (G. Liiceanu, Jurnalul);
În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă
decât pisicile. (A. Blandiana, Autoportret);
Unu şi repetiţia sa caracterizează în chip evident culturile primitive de tip
totemic. (C. Noica, Modelul);
Nu s-a ţinut de cuvânt, pierzând şansa de a înzestra corpul diplomatic
românesc cu un reprezentant ce i-ar fi făcut în mod sigur cinste. (Al. Paleologu,
Despre lucrurile).
 Adverbele epistemice pot avea şi valoare de predicaţie sintactică, fiind
elemente regente pentru propoziţia pe care o modalizează global; aceasta este o
subordonată subiectivă introdusă prin conjuncţia că: Desigur că marile prietenii
sunt rare. Poziţia obligatorie a adverbului este la stânga conjuncţiei, ceea ce
înseamnă că este imposibilă inversarea cu rol de tematizare a întregii subordonate
(*Că marile prietenii sunt rare, desigur.); este însă posibilă anticiparea / dislocarea
subiectului sau a oricărui alt component sintactic: Marile prietenii desigur că sunt
rare. Aceleaşi dislocări se pot produce în relative: Aştept soluţiile care desigur că
vor sosi. [dislocarea subiectului]; Aştept soluţiile pe care desigur că le vei găsi.
[dislocarea obiectului direct]; Evită angajările afective, socotite slăbiciuni (sau
prilejuri de suferinţă, ceea ce fără îndoială că sunt). (Al. Paleologu, Despre
lucrurile) [dislocarea numelui predicativ].
3.1.4.3. Inventarul formulelor de modalizare epistemică nu este închis. Unele
dintre adverbele modale suportă gradarea (foarte sigur, oarecum sigur, destul de
sigur, absolut sigur, cât se poate de sigur, mai mult ca sigur etc.), ceea ce sporeşte

684
numărul formulelor modalizatoare: Ar fi o ecuaţie lungă şi foarte probabil că ar fi
respingătoare ca aspect. (C. Noica, Mathesis).
De asemenea, e frecventă în limba actuală extinderea clasei prin folosirea
ca operatori modali a unor adverbe care apar în mod normal doar în construcţii cu
copulă: (e) posibil, (e) adevărat, (e) cert, (e) clar, (e) limpede, (e) neîndoielnic,
(e) incontestabil: Incontestabil, toţi suntem români. („Dilema”, 2002). Aceste
adverbe apar mai ales în incidenţă, dar sunt posibile – în special în limba vorbită
– şi construcţiile în care ele devin element regent al unei propoziţii conjuncţionale:
Clar că ne aşteaptă.
Unele dintre adverbele modalizatoare evoluează către funcţia pragmatică de
conector, de marcă discursivă. De exemplu, desigur, mai ales în poziţie iniţială, are
rolul de a semnala o concesie, anunţând apariţia unui membru adversativ al frazei:
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sânul lor o rană. (E. Cioran,
Schimbarea);
Poţi, desigur, să nu fii de acord cu autorul, dar nu poţi, decât dacă abdici de
la condiţia lucidităţii intelectuale, să nu constaţi consecvenţa şi consistenţa
construcţiei. (C. T. Popescu, Copiii fiarei).
3.1.4.4. O serie de adverbe şi locuţiuni adverbiale epistemice (interpretabile
şi ca adjective invariabile, în contextul acordului cu un subiect abstract, de tipul
„faptul”, „lucrul”) apar predominant ca nume predicative, în construcţii impersonale
care cer o propoziţie subiectivă.
Operatorii modali de certitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă prin
conjuncţia că şi care are verbul predicat la indicativ (condiţionalul, posibil din
punct de vedere gramatical, este în genere evitat pentru că ar provoca o contradicţie
semantică între valorile modale): e sigur, e mai mult ca sigur, e evident, e
indiscutabil, e adevărat, e cert, e clar, e limpede, e neîndoielnic, e incontestabil, e
de la sine înţeles (cu locuţiune adjectivală) că... : E evident că au venit fără bani.
Operatorii modali de incertitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă
prin conjuncţia să (ca... să) (deci cu verbul predicat la conjunctiv): e probabil, e
posibil, e îndoielnic, e cu putinţă (cu locuţiune adverbială) să...: E probabil să fi
venit fără bani.; E posibil ca anii de comunism să mai fi atenuat din diferenţe.
(„Dilema”, 2002).
Adverbele apar şi în diferite construcţii gradate: Altă cale de a înfrunta cercul
de fier [...] e foarte îndoielnic să găsiţi. (N. Steinhardt, Jurnalul).
Expresiile constituite din predicatele modale cu operator copulativ pot apărea
– destul de rar – şi ca elemente incidente, independente: Toţi, e clar, au avut
dreptate.
În incidenţă se folosesc însă de preferinţă adverbele predicative corespunzătoare,
dacă acestea există.
Sintagma predicativă cu operator copulativ e drept s-a specializat
(păstrându-şi însă toate tiparele caracteristice de construcţie sintactică) pentru
valoarea pragmatică de conector, marcă discursivă a concesiei argumentative: În
partea aceasta se vădeşte fără voie Mateiu Caragiale ucenic al tatălui său, dar, e
drept, cu altă dispoziţie, cu un soi de ciudă. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
3.1.5. Particula modală oare apare exclusiv în enunţuri interogative, funcţia
ei fiind în primul rând una pragmatică (de marcă suplimentară a actului verbal al
întrebării); i se poate totuşi atribui şi o valoare modală epistemică, de subliniere a

685
incertitudinii: Dar este oare corect să ne imaginăm că într-un trecut îndepărtat
aromânii erau o masă enormă de păstori? (I. Nicolau, Haide, bre!).
Particula cumva (cu rol de atenuare, aproximare) apare în interogaţii
afirmative şi negative ca marcă epistemică a incertitudinii: Greşesc cumva?; Aţi
adus cumva textele?; Nu e cumva la tine dicţionarul meu?; în plus, în
interogativele negative semnalează orientarea preferenţială către un răspuns prin
propoziţia afirmativă corespunzătoare: Nu cumva a greşit? [= Cred că a greşit]; Nu
a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers
exotic, greu de transferat în viaţa zilnică? (A. Pleşu, Minima moralia).
Particula interjecţională zău – caracteristică pentru oralitatea populară şi
familiară – are în aserţiuni rol de întărire, autentificare, asemănător adverbelor
propoziţionale. Ca şi acestea, poate apărea în mai multe construcţii sintactice: ca
element incident, regent (zău că...) sau ca profrază.
3.1.6. O serie de adjective (unele participiale) epistemice intră în structuri
modalizante subiective ca nume predicative, construite cu verb copulativ: sunt
sigur(ă) că..., sunt convins(ă) că... etc. Ca şi la verbele epistemice, valoarea
propriu-zis modală este specifică formelor de persoana I singular, indicativ prezent,
care indică o atitudine subiectivă, asumată de locutor: Sunt sigur că Maria a
câştigat. Şi aceste adjective sunt susceptibile de gradaţie (foarte convins, extrem de
convins etc.).
Propoziţia formată de aceste predicate apare adesea şi ca expresie modalizatoare
incidentă: Anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie. (A. Blandiana, Autoportret).
3.1.7. Există numeroase sintagme propoziţionale relativ stabile, formate cu
ajutorul unor substantive care conţin lexical ideea de evaluare epistemică: adevăr,
realitate, certitudine, siguranţă, îndoială etc. şi care exprimă aparent obiectiv
modalitatea. Cele mai frecvente sunt alcătuite din substantivul respectiv în
nominativ, articulat hotărât (cu funcţie de subiect) şi un verb copulativ, urmat de
conjuncţia că introducând o propoziţie predicativă: adevărul e / este că, realitatea
e / este că... Altele sunt mai libere: există certitudinea că, există probabilitatea
să..., e o posibilitate să..., nu e nicio urmă de îndoială că..., e în afară de orice
discuţie că..., e mai presus de orice îndoială că..., e în afară de orice îndoială că...,
nu încape (nicio) îndoială că...; a avea convingerea că..., a avea certitudinea că...;
a avea impresia că... etc.: Este în afară de orice îndoială că Maiorescu, într-adevăr,
a formulat-o cu deosebită claritate. (A. Marino, Pentru Europa).

3.2. Evidenţialele
În funcţie de tipul de sursă a informaţiei propoziţionale pe care îl indică,
evidenţialele pot fi clasificate în mărci ale inferenţei, ale relatării (citării) şi ale
percepţiei.
3.2.1. Mărcile inferenţei – mijloace lingvistice care indică faptul că la o
anume informaţie locutorul a ajuns prin propria sa judecată, prin raţionament, pe
baza unor premise sau probe – aparţin mai multor categorii şi clase
lexico-gramaticale; ele sunt: moduri verbale, operatori modali, verbe cu sens
epistemic, adverbe. Toate implică şi o evaluare epistemică, accentul fiind pus fie pe
procesul cognitiv (astfel încât au în special funcţia de evidenţiale), fie pe rezultat
(caz în care predomină valoarea lor de modalizatori).

686
 3.2.1.1. Modul prezumtiv (cu formele sale de prezent şi trecut) indică
supoziţia, în enunţuri asertive: Oţi fi ostenite. V-o fi foame. (EZ, 2000); O fi făcut-o
şi eu nu ştiu. (EZ, 1999); inevitabil, prezentarea ca simplă supoziţie constituie şi o
evaluare epistemică a propoziţiei, considerate ca probabilă, incertă (vezi supra,
3.1.1). În enunţuri interogative, prezumtivul marchează suplimentar componenta
fundamental dubitativă a întrebării, dar şi posibila sursă inferenţială a răspunsului,
atunci când este vorba de întrebări formulate de locutor în primul rând pentru sine,
ca parte a procesului epistemic: Ce-o fi fost aşa de îngrozitor? m-am întrebat. O fi
fost escrocată! (EZ, 2001).
În structurile care coordonează mai multe forme disjuncte de prezumtiv
(eventual una afirmativă şi una negativă), valoarea evidenţială a modului se
neutralizează, informaţia putând proveni din orice fel de sursă; rămâne importantă
doar valoarea de ipoteză – „(chiar) dacă”: O fi nou, o fi vechi, o fi recondiţionat –
la noi nu contează!; O fi fost vinovat, n-o fi fost vinovat, oricum acum e liber.
Şi modul conjunctiv perfect poate marca inferenţa, destul de rar, în principale
afirmative (vezi supra, 3.1.1), fiind tot un mijloc de indicare simultană a sursei
mentale şi a incertitudinii asupra adevărului propoziţiei.
3.2.1.2. Dintre verbele modale epistemice, a trebui are o valoare clar
inferenţială, în contexte de tipul: Trebuie să fie acasă, am văzut lumină. Utilizarea
epistemic-evidenţială a verbului a trebui, mai ales în construcţie cu conjuncţia că,
exclude în genere posibilitatea ca informaţia să aibă alte surse decât raţionamentul
locutorului. În schimb, a (se) putea permite referirea la surse atât interioare
(inferenţiale), cât şi exterioare (citaţionale), rolul său fiind doar de a realiza evaluarea
epistemică: Se poate să fie acasă, am văzut lumină.; Conform declaraţiilor vecinilor,
se poate să fie acasă.
3.2.1.3. Verbele epistemice care desemnează procese mentale: a se gândi, a
presupune, a deduce etc. descriu sursa inferenţială. Chiar verbul a crede e mai des
folosit cu sens deductiv-supozitiv (Cred că se poate accepta soluţia pe care aţi
propus-o.) decât pentru a descrie un set de opinii deja stabile, eventual incerte
(Cred că oamenii sunt fundamental buni, pentru că aşa mi s-a spus.).
Aceeaşi valoare de marcă a prelucrării subiective a informaţiei apare în
construcţia impersonală sau reflexiv-impersonală a verbului a părea, cu
experimentatorul exprimat prin dativ (îmi pare, mi se pare):
Această mărturie [...] cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai
cuminte a unui vechi fenomen social. (P. Zarifopol, Din registrul);
Ni se pare, aşadar, că surprindem acest dualism: geometrie – istorie. (C. Noica,
Mathesis).
De fapt, chiar fără experimentator, a părea este cel mai adesea interpretabil,
din context, ca semnalând o inferenţă, mai mult decât o percepţie directă; nu poate
însă indica relatarea, preluarea informaţiei de la altcineva.
3.2.1.4. Adverbul evidenţial cel mai caracteristic al inferenţei este pesemne,
folosit predicativ ca regent (pesemne că...) sau ca un circumstanţial de modalitate
incident ori integrat:
În uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui
Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?”. (G. Liiceanu, Jurnalul);
Vor stârni mirare, pesemne, prin rafinamentul şi eleganţa lor. (ibid.);

687
 Osebit de taxa obişnuită, se mai percepea una specială pentru fiecare
maimuţă de vânzare (erau pesemne foarte căutate ca animale de lux). (Al. Paleologu,
Despre lucrurile).
Alte adverbe ale incertitudinii (poate, probabil) se pot combina cu mărcile
inferenţiale; în context inferenţial pot apărea şi adverbe de certitudine (desigur),
dar ele nu indică de la sine sursa, neavând deci valoare propriu-zis evidenţială.
3.2.2. Mărcile relatării sau ale citării sunt din mai multe categorii şi clase:
moduri verbale, verbe de declaraţie, adverbe, expresii. Există o diferenţă
semnificativă între structurile explicite, care pun în evidenţă preluarea discursului
– El a declarat că nu va participa la alegeri.; „Nu voi participa la alegeri”, a
declarat el. – şi cele care pun în prim plan propoziţia preluată, marcând minimal
distanţa faţă de sursă: Cică nu va participa la alegeri.
3.2.2.1. Modul condiţional este specializat în redarea unei opinii care aparţine
altui vorbitor şi pe care locutorul nu şi-o asumă, deci pentru indicarea unei distanţe
epistemice. Această valoare apare în discursul indirect, după verbe de declaraţie –
Poliţiştii spun că localnicii nu ar fi ascultat rugămintea neamţului. (EZ, 2000) –
dar şi în propoziţii independente, cu sau fără indicarea explicită a sursei
necreditate:
Potrivit altor variante – ale sătenilor – Bebe ar fi venit special la Ghimpaţi
pentru a da o mare lovitură. (EZ, 2000);
Drobeta ar fi încasat 700 de milioane de lei pentru a ceda meciul. (ibid.);
În fond, percepţia mediilor culturale autohtone asupra diplomaţiei a rămas
tot în secolul XIX: ea n-ar fi mai mult decât „arta de a minţi frumos”. (LAI, 2002).
3.2.2.2. Modul prezumtiv are valoare citaţională atunci când apare în primul
membru, contrazis, al unei construcţii adversative: O fi (fiind) el bun, dar nu
reuşeşte să facă nimic. Propoziţia cu verb la modul prezumtiv prezintă o ipoteză
neasumată de locutor, deci preluată din altă sursă (adesea „opinia curentă”).
3.2.2.3. Adverbe şi locuţiuni adverbiale, particule adverbiale şi expresii fixate
care marchează neîncrederea faţă de o opinie citată sunt: cică, pasămite, chipurile,
vezi Doamne, dragă Doamne etc.:
În Bitolia, moscopolenii începuseră cică să vină mai înainte de-a le fi fost
distrus oraşul. (I. Nicolau, Haide, bre!);
Aşadar, pasămite, Odiseu, fie şi post mortem, ar fi cel care a încercat să
valorizeze o stare. (OC, 2002);
Senatorul (sau deputat?) G.F. [...], chipurile, a trădat interesul naţional.
(„Luceafărul”, 2000);
Ocupatul nostru premier a aflat – vezi Doamne! – , din presă, de sosirea
Regelui Mihai. (EM, 1994);
M-am lovit însă de marea milă a consilierilor faţă de „bieţii oameni”, faţă de
săraci, care, dragă Doamne, nu vor putea plăti amenzile. (VL, 2002).
3.2.2.4. Verbele de declaraţie (care desemnează tipul de act de limbaj) pot
indica acordul sau dezacordul parţial sau total (distanţa epistemică) dintre opiniile
locutorului care relatează şi opiniile locutorului citat. Verbe ca a afirma, a declara, a
spune sunt neutre; în schimb, a pretinde şi într-o anumită măsură şi a susţine, sunt
contrafactive, indicând dezacordul: Pretinde / Susţine că a rezolvat toate problemele.
Explicitarea sursei din care se preia informaţia în vorbire directă sau indirectă
se face prin subiectele verbelor de declaraţie („X afirmă că”) sau prin formule
de atribuire de tipul în opinia...; după părerea... Sursa externă poate fi

688
neindividualizată, în cazul construcţiilor impersonale, generice (se zice că..., din
câte se cunoaşte, vorba ceea).
Alte verbe au dobândit prin evoluţie semantico-pragmatică semnificaţia
„informaţie preluată”, actualizabilă doar în anumite construcţii şi contexte; din
această clasă fac parte verbele a înţelege (Am înţeles că e plecat.), a se părea
(reflexiv impersonal fără marcarea experimentatorului: Se pare că e plecat.).
Acordul, asumarea opiniei citate sunt marcate prin locuţiuni adverbiale de
tipul: pe drept cuvânt, cu / pe bună dreptate, cu îndreptăţire, determinând verbul care
descrie actul de limbaj; aceste locuţiuni nu pot deci apărea în interiorul propoziţiei
care exprimă opinia: Cineva îmi reproşa, pe bună dreptate, că e poate prea mult să
văd în cele trei fete întrupări ale modelului ontologic. (G. Liiceanu, Jurnalul).
Tot în vorbirea indirectă, distanţa epistemică poate fi indicată de introducerea
propoziţiei subordonate (conţinutul relatat) prin locuţiunea conjuncţională cum că:
Unul, de pildă, elibera, contra cost, certificate cum că fata creştină cutare a
trecut de bunăvoie la religia mahomedană. (I. Nicolau, Haide, bre!).
3.2.3. Mărcile percepţiei sunt cel mai puţin gramaticalizate în română. Pot avea
valoarea de mărci evidenţiale verbele de percepţie a vedea, a auzi, a simţi etc. (când
nu sunt folosite în sensuri figurate), precum şi expresiile prezentative (iată, uite) şi
deicticele (acum, aici etc.) care indică accesul nonmediat la o informaţie, la care se
adaugă uneori ideea de surpriză: Văd că afară plouă.; Uite, acum afară plouă.
Verbul a părea, adverbele parcă şi aparent, locuţiunea adverbială în aparenţă
asociază în sensul lor primar o indicaţie evidenţială (percepţia) şi o valoare modală
(incertitudinea). Enunţurile cu a părea nereflexiv, construit cu subiect dislocat (El
pare că e sănătos. / El pare să fie sănătos. / El pare sănătos.) sunt interpretabile ca
bazate pe percepţie, pe mărturia directă a locutorului: Desenat în lumina de la
Pompei, labirintul pare simplu, pentru că uiţi că parcurgerea lui se petrece în
întuneric. (A. Blandiana, Autoportret).
Chiar în cazul unor abstracţii, ca sursă a cunoaşterii apare impresia spontană,
observarea directă a fenomenelor, nu inferenţele: Chiar antumele existente,
considerate din perspectiva postumelor, dobândesc parcă un relief mai puternic.
(Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Adverbul parcă este folosit frecvent (dar nu exclusiv) pentru a indica
incertitudinea în percepţie sau amintire: Parcă văd şi acum paginile îngălbenite de
timp. (A. Blandiana, Autoportret).

4. MODALITATEA DEONTICĂ

Modalitatea deontică indică gradul de obligativitate sau de permisivitate a

situaţiilor descrise într-o propoziţie, în raport cu un corp de norme preexistente;
valorile sale principale sunt obligatoriu şi permis. În cadrul modalităţii deontice, se
pot distinge modalitatea deontică propriu-zisă (Trebuie să plecaţi!; Sunteţi liberi
să plecaţi.) şi cea volitivă (deziderativă), care indică gradul subiectiv de necesitate
sau acceptabilitate a unei acţiuni (Vreau să plecaţi!., Puteţi să plecaţi, din punctul
meu de vedere.). Adevărata modalitate deontică are un suport extralingvistic,
obiectiv; în absenţa acestuia, locutorul poate însă invoca pseudonorme care
corespund mai curând voinţei sale subiective; deonticul se apropie astfel de volitiv.

689
 Modalizarea deontică impune enunţurilor un caracter nonasertiv, realizând
acte de limbaj de tip directiv (ordin, îndemn etc.), în care expresiile deontice sunt
folosite performativ, prescriptiv (Trebuie să plăteşti!). Când aceleaşi mijloace
lingvistice sunt utilizate descriptiv, constatativ (El trebuie să plătească, se pare.),
ele nu mai realizează modalizarea, pentru că nu mai indică o atitudine propoziţională.

4.1. Modalitatea deontică propriu-zisă

Modalitatea deontică nonsubiectivă, întemeiată pe condiţionări exterioare, se
exprimă prin moduri verbale, verbe modale, adverbe şi locuţiuni specializate, verbe
care au conţinut lexical deontic şi îmbinări libere de cuvinte.
Modalizarea deontică propriu-zisă este foarte mult utilizată în limbajul
juridic-administrativ. În afara acestui limbaj, obligativitatea, permisiunea,
interdicţia sunt interpretate subiectiv şi folosite argumentativ: Trebuie să
mănânci tot!, E permis să fumezi la noi în casă!
4.1.1. Dintre modurile verbale, imperativul realizează în genere valori de tip
deontic: Pleacă! (= Trebuie să pleci.), dar care se află la intersecţia cu cele volitive
(= Vreau să pleci!). În forma gramaticală de imperativ sursa impunerii şi cea a
enunţării nu sunt indicate disociat, de aceea raportul dintre ele este stabilit doar pe
baza contextului (Nu plânge! [= e interzis să plângi] / [= vreau să nu plângi]; Nu
fura! [= trebuie să nu furi] / Nu pleca! [= vreau să nu pleci]).
Imperativul pozitiv corespunde obligaţiei, cel negativ interdicţiei.
Conjunctivul cu valoare de imperativ (Să vii mâine!) este impozitiv, ca şi
conjunctivul hortativ (Să mergem!), care rămâne totuşi preponderent volitiv.
La conjunctivul negativ, un grad mai puternic de interzicere este marcat cu
ajutorul particulei cumva, intercalată în enunţ în poziţie postverbală – Să nu apară
cumva pe aici! – sau, mai des, ca structură eliptică cerând ea însăşi un alt
conjunctiv, pozitiv sau negativ: Să nu cumva să pleci!, Să nu cumva să nu vii
mâine! (= „Să nu cumva [să se întâmple] să pleci! / să nu vii mâine!”). Popular şi
familiar, există cu această valoare şi structura să nu care cumva să...
Infinitivul negativ poate exprima acte de interzicere, în construcţii reflexive
impersonale: A nu se fuma!.
4.1.2. Verbele modale a trebui şi a putea exprimă valori deontice în aproape
toate construcţiile lor: cu sau fără imbricare – avansarea subiectului sau a altui
constituent – Trebuie să fiţi cinstiţi. Voi trebuie să fiţi cinstiţi. – , iar, în cazul lui a
putea, atât în construcţie impersonală cu marca se – Se poate să predai articolul în
mai. –, cât şi în construcţie personală: Tu poţi să predai articolul în mai.
Interpretarea deontică este adesea dezambiguizată contextual, fiind cea preferată
pentru verbe cu subiect uman, agentiv, atunci când tinde să se excludă (de exemplu
în structura impersonală se poate) lectura dinamică: Nu se poate să parcheze aici.
Cu subiect prezent în prima poziţie în interiorul subordonatei, reliefat prin
ca... să, verbul a trebui este deontic, nu epistemic, chiar atunci când condiţiile
semantice ar favoriza lectura epistemică: în vreme ce enunţurile El trebuie să fie
vinovatul. şi chiar Trebuie să fie el vinovatul. pot avea sens atât epistemic, cât şi
deontic, enunţul Trebuie ca el să fie vinovatul. este în mod cert deontic.
Verbul a trebui permite, în utilizarea sa deontică, o construcţie eliptică
specifică: [trebuie + participiu], cu elipsa operatorului pasiv: Filmul trebuie văzut.

690
(= „Filmul trebuie [să fie] văzut”), construcţie extinsă, prin analogie, şi la verbe
intranzitive: Trebuie plecat repede. (vezi I, Forme verbale nepersonale, 3).
Folosirea deontică este proprie, în cadrul modului indicativ al verbelor
modale, formelor de prezent şi viitor:
Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general,
trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre
care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă.
(P. Zarifopol, Din registrul);
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, acesta va trebui să
încheie un contract de asigurare. (Legea 190 / 1999);
Ipoteca astfel constituită pentru garantarea creditului poate avea ca obiect
terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale. (ibid.);
În situaţii deosebite instanţa de la locul executării va putea acorda un termen
de maximum 90 de zile. (Legea 31 / 1990).
La timpurile trecutului, verbele nu mai au sens modal, ci descriptiv: Făcea
semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. (P. Zarifopol, Din registrul).
La condiţionalul prezent, valoarea directivă se atenuează, atât obligaţia, cât şi
permisiunea, căpătând mai ales calitatea de sugestie: Ar trebui / Ai putea să mai rămâi.
La condiţionalul trecut, verbele modale nu mai sunt folosite performativ,
ci doar descriptiv, contrafactual, implicând faptul că acţiunile exprimate de
verbul subordonat nu au fost realizate: Ar fi trebuit să plece. / Ar fi putut să
plece. [= nu a plecat].
4.1.3. Supinul şi construcţiile cu supin, [a avea + de + supin], [a fi + de +
supin] exprimă necesitatea în construcţii personalizate (cu a avea: Am de scris.) sau
impersonale (cu a fi: E de lucrat mult.).
Construcţiile negative cu supinul exprimă valoarea de interzicere: (e) de
neacceptat [= imposibil de acceptat].
4.1.4. Există de asemenea numeroase alte verbe, perifraze şi locuţiuni verbale
cu sens lexical de obligaţie (a se cere, a se cuveni, a se cădea să... / a obliga să...),
permisiune (a avea dreptul să... / de a..., a avea voie să..., a permite să..., a da voie
să..., a lăsa să...) sau interzicere (a interzice să... / a...). Construcţiile lor sunt diferite,
după cum este vorba de verbe exclusiv impersonale (a se cuveni), de locuţiuni cu
Experimentator (a avea voie, a avea dreptul) sau de verbe care admit mai ales
construcţii cu Agent şi Pacient (a obliga, a lăsa): Ce se cuvine să fac şi ce nu – sunt
lucruri pe care nu eu le hotărăsc. (G. Liiceanu, Despre limită); Am dreptul să le
presupun pe amândouă. (I. Nicolau, Haide, bre!); Te las să asişti la discuţii.
Verbele şi construcţiile impersonale care exprimă obligaţia se pot folosi, ca şi
a trebui, cu elipsa operatorului pasiv: Se cuvine precizat.; Se cere făcut.; O astfel
de avuţie nu se cere căutată, descoperită, furată, însuşită, ci doar perpetuată în
amintire. (LAI, 2002).
Verbele cu sens deontic, ca şi modalele, au valoare descriptivă atunci când se
folosesc la alte timpuri decât prezentul sau viitorul: Bolnavul de pojar nu avea voie
să vadă foc şi în casa lui nu trebuia să se vopsească şi să se spele rufe. (I. Nicolau,
Haide, bre!).
4.1.5. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale cu valoare
deontică sunt mai puţine decât cele epistemice. După sens, acestea sunt modalizatori
ai obligaţiei – obligatoriu, neapărat, negreşit, (popular) musai, la care se adaugă

691
sintagme de tipul în mod / chip necesar, în mod / chip obligatoriu – şi mult mai
puţin ai permisiunii – eventual. Spre deosebire de cele epistemice, cele mai multe
adverbe deontice nu au un comportament clar propoziţional: pot funcţiona ca
profraze independente, dar nu ca elemente regente. În mod normal apar ca integrate
propoziţiei, fiind mai rar incidente şi parantetice. Chiar când sunt plasate la
începutul enunţului – Negreşit să vină la noi. –, poziţia lor sintactică nu este
interpretabilă ca una de regenţă, pentru că modul conjunctiv nu este impus de
adverb: Să vină negreşit la noi.; Să vină la noi negreşit.
Adverbul neapărat funcţionează adesea ca mijloc de gradare a intensităţii în
combinaţie cu alte expresii modale, în primul rând cu verbul a trebui:
Trebuie neapărat să te apleci, la o etapă a vieţii proprii şi a culturii, asupra
eului gol-goluţ. (C. Noica, Modelul);
Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care
trebuia neapărat să iscălesc de primire. (M. Caragiale, Craii).
4.1.6. Modalitatea deontică este exprimată şi de construcţii impersonale cu
operator copulativ şi cu nume predicativ adverb (interpretabil şi ca adjectiv
invariabil). Spre deosebire de construcţiile epistemice, cele deontice se construiesc
cu subiectiva la modul conjunctiv, introdusă prin să (sau un infinitiv cu marca a)
– e necesar să... / a..., e obligatoriu să... / a..., e imposibil să... / a..., (popular) e
musai să... / a....:
Nu este imperios necesar să iei la bani mărunţi în mod public „cine ce a
făcut”. („Timpul”, 2004);
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a
se lua o hotărâre. (Legea 31 / 1990).
Unele – e permis să... / a..., e interzis să... / a... – sunt la origine structuri
pasive cu operatorul a fi:
Este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular sau terţilor
datele referitoare la operaţiunile societăţii. (ibid.).
Construcţia impersonală e nevoie să... cuprinde un substantiv cu funcţie de
subiect.
4.1.7. O serie de adjective deontice intră în structuri modalizante ca nume
predicative, construite cu verb copulativ; modalizarea este pusă în legătură cu
persoanele vizate de obligativitate sau permisiune, constituind subiectul sintactic al
construcţiei: X e dator să..., e liber să... etc.: Lichidatorii sunt datori, îndată după
preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii societăţii să facă un inventar şi
să încheie un bilanţ. (Legea 31 / 1990).
Construcţiile cu participii (e obligat să...) sunt la limita cu construcţiile
pasive: Acesta îl poate ţine în concediu medical, timp în care e obligat să se
trateze. („Timpul”, 2004).
4.1.8. Există şi numeroase substantive care exprimă lexical ideea de obligaţie
sau permisiune – obligaţie, permisiune, interzicere etc. – şi care pot intra în
expresii performative sau descriptive; de exemplu, a avea obligaţia: Când
persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în
acelaşi timp, un înlocuitor. (Legea 31 / 1990).
4.1.9. Sufixul -bil formează unele derivate care au sensul de permisiune:
negociabil (= „care se poate negocia”); înstrăinabil (= „care poate fi înstrăinat”).

692
Nu este însă vorba doar de semnificaţie deontică, foarte des fiind prezent sensul
dinamic (posibilitate internă sau circumstanţe externe favorabile).
În limba actuală se produc chiar extinderi greşite, nemotivate, în afara
sensului construcţiei tranzitive: „(teren) construibil” folosit cu sensul „pe
care se poate construi”. Pentru alte valori ale sufixului, vezi infra, 5.
4.2. Modalitatea volitivă, deziderativă
Modalitatea volitivă este apropiată de cea deontică propriu-zisă, în măsura în
care formulele deontice au adesea (în afara folosirilor strict juridice) o bază
subiectivă: se cere înseamnă de fapt „îţi cer”, cererea subiectivă presupunând o
dorinţă / voinţă a locutorului.
Modalitatea volitivă se exprimă prin moduri verbale, verbe cu conţinut lexical
deziderativ, construcţii cu adverbe, adjective sau substantive cu aceeaşi semnificaţie.
4.2.1. Dintre modurile verbale, condiţionalul cu sens optativ este specializat
pentru modalitatea volitivă: Aş merge mâine la teatru. (vezi I, Verbul. Modul, 3).
Modalitatea se realizează şi în construcţii de tip „urare”, inclusiv în
imprecaţii, cu verbul la condiţional-optativ, caracterizate de o intonaţie exclamativă
specială şi de inversare – Arde-l-ar! – sau de marca de: De-ar veni odată...!.
Aceeaşi valoare o au construcţiile la modul conjunctiv (cu sau fără să), cu
intonaţie exclamativă – Să reuşeşti în toate! Dea Domnul!.
4.2.2. Verbele care exprimă lexical ideea de voinţă şi dorinţă, în primul rând
a vrea şi a dori, se construiesc cu al doilea verb la conjunctiv, cu subiect identic
sau diferit: Vreau să merg. / Vreau să mergi.; Doresc să plec. / Doresc să plece.
Alte verbe din aceeaşi sferă semantică sunt: a spera să... / că... (Sper ca timpul
să-mi rezerve răgazul şi al unei cărţi mai sistematice şi mai bine documentate.,
A. Marino, Pentru Europa), a-i surâde să... / că..., a ţine să..., a-i veni să...,
grupările locuţionale a trage nădejde / speranţa să... / că... (Trag nădejde că-s
greu de înţeles., N. Steinhardt, Jurnalul; Ei trăgeau speranţa că nu vor mai fi luaţi
de acasă cu arcanul., „Timpul”, 2004).
La condiţional, aceste verbe exprimă un sens deziderativ atenuat: aş vrea, aş
dori etc.
4.2.3. Expresia impersonală e de dorit să... (adesea cu verbul copulă la
condiţional: ar fi de dorit) prezintă atitudinea volitivă într-o formă obiectivată şi
foarte apropiată de modalizarea apreciativă: Ar fi de dorit să mai fie invocată din
când în când şi inteligenţa, care e o calitate individuală, reală şi reconfortantă.
(Al. Paleologu, Despre lucrurile).
4.2.4. Substantivele care exprimă lexical ideea volitivă – dorinţă, speranţă,
nădejde etc. – pot intra în expresii performative sau descriptive: dorinţa mea este...,
am speranţa că.... etc.

5. PSEUDOMODALITATEA „DINAMICĂ”

Construcţiile „dinamice” prezintă caracteristici obiective care privesc agentul

acţiunii desemnate sau situaţia însăşi. Se indică astfel capacitatea sau abilitatea
Agentului, a Pacientului etc., existenţa condiţiilor externe care permit o anumită

693
situaţie (a putea, a fi în stare, a fi posibil etc.), ca şi impunerea unei situaţii din
cauze exterioare, obiective (a trebui, a fi necesar, a fi nevoie, a fi nevoit etc.):
El este o fiinţă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalităţii.
(P. Zarifopol, Din registrul);
Titlul cărţii e imposibil de tradus în româneşte fără confuzie. (Al. Paleologu,
Despre lucrurile);
Trebuie totuşi să găsim o ordine a căutării ordinii. (A. Pleşu, Minima moralia);
Pentru a merge însă între două puncte este absolut necesar să fim convinşi
că cele două puncte există. (A. Blandiana, Calitatea).
O parte dintre expresiile modale (verbe modale, elementele lexicale care conţin
ideea de atitudine epistemică sau deontică) se folosesc curent pentru a exprima şi
aceste valori, care nu intră în sfera propriu-zisă a modalităţii (întrucât nu evaluează
conţinuturi propoziţionale), dar se înrudesc cu aceasta şi apar adesea în construcţii
ambigue, în care valorile modale sunt greu, dacă nu imposibil de delimitat de cele
nonmodale. Din punct de vedere istoric, se pare că sensurile „dinamice” (obiective)
stau la baza dezvoltării sensurilor modale actuale (subiective).
Pseudomodalitatea dinamică are ca mijloace lingvistice de realizare verbele
modale (a trebui, a putea), verbe cu sens specific (a sili, a reuşi, a izbuti), adverbe,
adjective, locuţiuni adverbiale şi adjectivale în diverse construcţii (e necesar, e
posibil, e imposibil, e capabil, e în stare), îmbinări lexicale libere care conţin
substantive cu sens de necesitate sau posibilitate, adjective (şi, prin conversiune,
adverbe) obţinute prin sufixare cu sufixul -bil.
Verbul a putea descrie deopotrivă abilităţile interioare şi circumstanţele
exterioare (Ana poate citi textul, pentru că are vederea bună.; Ana poate pleca la
plimbare, pentru că ploaia a stat.).
Ideea de posibilitate, exprimată lexical în derivatele cu sufixul -bil şi în
construcţia cu supinul (loc vizitabil / de vizitat; supă de nemâncat etc.), are sens
obiectiv-dinamic, pentru că atribuie o calitate stabilă, prezentarea făcându-se în
termenii unor circumstanţe obiective: Infinitul nu e inventariabil. (G. Liiceanu,
Despre limită).

6. MODALITATEA APRECIATIVĂ

Modalitatea apreciativă este cea mai subiectivă dintre tipurile de modalităţi,

chiar dacă poate lua forme aparent obiective, impersonale, bazându-se pe evaluări
curente, împărtăşite de grupuri mari de vorbitori („opinia curentă”).
Există o diferenţă fundamentală între celelalte tipuri de modalizare şi cea
apreciativă: se pot cunoaşte şi permite doar stări de lucruri, dar se pot aprecia şi
obiecte, entităţi izolate, nonpropoziţionale: E frumos să fii darnic. / Dărnicia e
frumoasă. / Darul e frumos. Apreciativul este deci o categorie mai generală, care
implică adjectivul (bun / rău), adverbul (bine / rău), dar şi substantivul (bunătate /
răutate) şi verbul (a plăcea / a displăcea), exprimând atitudinea favorabilă sau
defavorabilă a locutorului chiar la nivelul alegerii lexicale.
Modalizarea apreciativă, ca şi celelalte tipuri de modalizare, raportează
conţinutul propoziţional la locutor şi la momentul enunţării (Mă bucur că afară
plouă.); mijloacele sale lingvistice pot fi folosite şi nonmodal, descriptiv (Ieri
m-am bucurat de ploaie.; Ana se bucură că plouă.).

694
 Propoziţia modalizată apreciativ poate avea un sens referenţial sau unul
generic; diferenţa este marcată de conjuncţia subordonatoare (că / să) şi implicit
de folosirea indicativului, respectiv a conjunctivului: E rău că a plecat supărat. /
E rău să plece supărat.
Există o legătură puternică între deontic şi apreciativul generic: deonticul se
bazează pe o evaluare şi pune în prim plan consecinţa normativă a acesteia, în
vreme ce apreciativul generic pune în prim plan evaluarea, dar implică şi o
prescripţie, o recomandare. De aceea trecerile de la o valoare la cealaltă sunt foarte
fireşti în plan pragmatic; enunţul E bine să pleci. poate fi interpretat ca pur apreciativ
(= „Plecarea e un lucru bun”.), dar şi ca indirect deontic („E recomandabil să
pleci”.); diferenţa dintre cele două valori poate fi marcată şi prin intonaţie şi prin
accentul frastic.
Construcţiile apreciative pot fi: (a) explicit subiective, referirea la persoana I
realizându-se prin forma verbului (apreciez) sau prin pronumele clitic (îmi place),
sau (b) formal obiectivate (e frumos). Aprecierea poate fi nonemotivă, evaluativă
(realizându-se prin apel la valori) – E corect să fie primit. – sau emotivă (prin apel
la sentimente, stări interioare etc.) – E îmbucurător să fie primit. Desigur, limita
dintre cele două tipuri nu este netă.
Mijloacele de exprimare a modalizării apreciative sunt: verbele cu sens
lexical apreciativ, anumite construcţii cu adverbe şi locuţiuni adverbiale, cu
adjective sau substantive cu sens apreciativ, interjecţii şi particule exclamative şi –
mai mult decât la celelalte tipuri de modalizare – intonaţia.
6.1. Verbele cu sens lexical apreciativ sunt: (a) impersonale – a-i plăcea că... /
să..., a-i displăcea că... / să... (evaluative şi într-o anumită măsură emotive), a
merita să... (evaluativ), a-l durea că..., a-l deprima că... / să..., a-l enerva că... /
să..., a-l îngrozi că... / să.... (emotive, afective) – sau (b) personale: a aprecia că...
(evaluativ), a detesta să..., a urî să...., a regreta că..., a se bucura că... / să etc.
Unele au o componentă epistemică (surpriza): a-l uimi că..., a-l surprinde că...
Construcţiile sintactice sunt diferite: unele verbe impersonale se construiesc cu
Experimentatorul complement indirect în dativ (îmi place că / să) – Îmi place să
fiu legată de acest cerc al încrederii copilăreşti. (A. Blandiana, Calitatea) – , altele
nu (merită să...) – Sunt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură.
(A. Pleşu, Minima moralia); există verbe personale cu Experimentatorul subiect
(apreciez, detest, regret etc.) şi verbe impersonale cu Experimentatorul obiect
direct (mă doare, mă bucură etc.).
6.2. Destul de numeroase sunt adverbele şi locuţiunile adverbiale apreciative,
care intră în tipare de construcţie diferite:
(a) ca regent al propoziţiei conjuncţionale, în calitate de adverb predicativ sau
în construcţie cu o copulă: (e) ciudat că..., (e) bine că...; e rău că...; (e) de mirare
că... etc. În această construcţie pot să apară extrem de multe adjective cu utilizare
adverbială (aparţinând mai multor categorii semantice: valoare generală, importanţă,
utilitate, efect, emoţie etc.): e curios, minunat, superb, surprinzător, paradoxal,
regretabil, trist, util, cinstit, important, semnificativ, caracteristic, esenţial etc.
Predicatele complexe pot fi modalizate suplimentar cu operatorul epistemic a
(se) părea: mi se pare trist că... / să...; Mi se pare atât de ciudat că sunt
contemporană cu Alfa Centauri... (A. Blandiana, Calitatea); din această combinaţie
s-au clişeizat expresiile îmi pare bine / rău (că... / să...);

695
 (b) locuţiuni adverbiale cu funcţia de circumstanţial de modalitate incident
sau integrat: din fericire, din păcate, din nenorocire, din nefericire: Gest firesc,
punte naturală între generaţii [...], dar, din păcate, gest lipsit de orice finalitate
publică. (A. Blandiana, Autoportret).
Şi construcţiile cu supinul nume predicativ sunt numeroase: e de neiertat că /
să..., e de admirat că..., e de regretat că... etc.
6.3. O serie de adjective (unele participiale) apreciative intră în structuri
modalizante subiective ca nume predicative, fiind construite cu verb copulativ şi
putând primi diverse mărci ale gradării: sunt (foarte) bucuros(-oasă) că... / să...,
sunt (destul de) mulţumit(ă) că... / să... etc.
6.4. Numeroase substantive care exprimă lexical ideea de evaluare pozitivă sau
negativă intră în construcţii relativ stabile, cu câteva tipare principale: (a) eliptic şi
căpătând valoare adverbială, ca regent al unei subordonate conjuncţionale subiective:
noroc că... (Noroc că multe dintre aceste convertiri au durat puţin., I. Nicolau, Haide,
bre!); păcat că... (Păcat că n-ai venit ieri.); (b) ca subiect postpus copulei, însoţit sau
nu de articolul nehotărât sau de determinativi: e păcat că (Grecii n-aveau un cuvânt
pentru cultură şi e păcat că n-aveau., A. Pleşu, Minima moralia), e mare nenorocire
că..., e o nenorocire că...; ca subiect antepus copulei: problema e că..., lucrul
interesant e că...; nenorocirea e că... etc.; (c) în poziţia de complement direct, cu
Experimentatorul subiect: a avea bucuria / plăcerea să... / de a... (Am bucuria să vă
anunţ câştigătorii.); (d) în poziţia de subiect, cu Experimentatorul complement
indirect: a-i fi frică / teamă / jale să... / că... (Mi-e teamă că au greşit numărul.).

Pentru interpretarea sintactică a construcţiilor, vezi Subiectul, 6.3.1.

6.5. O serie de cuvinte exclamative (ce / ce mai..., cât de...), expresii exclamative
(Slavă Domnului, Doamne fereşte) şi diverse interjecţii servesc la exprimarea
modalităţii apreciative – Vai, ce bine că a plecat! – împreună cu o intonaţie de
apreciere sau respingere, foarte variabilă şi necodificabilă lingvistic.

7. COMBINAREA MODALIZATORILOR

7.1. În propoziţii subordonate, modalizatorii interacţionează cu valorile

specifice ale structurilor sintactice respective. În structurile condiţionale, se
manifestă valori nonfactuale, dependente: posibilitatea condiţionată sau care
condiţionează; la trecut (condiţional trecut, conjunctiv trecut, imperfect) valoarea
semantică este cea de nonrealizare: dacă ar fi fost / să fi fost / dacă era...; după
operatori de tipul ca şi cum, de parcă, se indică stări de lucruri ireale-imaginare;
conjunctivul echivalent cu un infinitiv are sens generic-potenţial; în vorbirea
indirectă, verbele de declaraţie impun modul indicativ sau conjunctivul în funcţie
de tipul de act (asertiv / directiv): afirm că... / cer să.... După verbe cu sens modal
(epistemic, deontic, volitiv, apreciativ), alegerea între indicativ şi conjunctiv este,
în unele cazuri, clar determinată de regimul verbului, în altele nu: sper că va veni /
sper să vină.
7.2. În acelaşi enunţ, se pot combina modalizatori de tipuri diferite (de
exemplu: epistemici + deontici; epistemici + apreciativi) sau de acelaşi tip cu grade

696
similare („combinaţii armonice”, de exemplu: certitudine + certitudine) şi chiar
diferite („combinaţii disarmonice”: certitudine + incertitudine).
7.2.1. Există o ierarhie de aplicare a modalizării de tipuri diferite: operatorul
epistemic poate avea în domeniul său un operator deontic (Desigur, trebuie să
plecaţi.), dar raportul invers este mai puţin posibil (*Trebuie să plecaţi desigur.):
Fireşte, e neapărat necesară o anumită şcolire şi instrumentaţie prealabilă.
(Al. Paleologu, Despre lucrurile);
Evident, trebuie neapărat să precizăm şi să enumerăm aceste „valori”.
(A. Marino, Pentru Europa);
Cred că trebuie să evităm, neapărat, pericolul unei noi confuzii între finalitatea
cercetării şi predării istoriei contemporane şi obiectivele politice. („Dilema”, 1998).
Între operatorul epistemic şi cel apreciativ, domeniul mai larg îl are tot
epistemicul, dar nu este neobişnuită nici combinaţia inversă (Probabil că e bine că
vor pleca. / E bine că probabil vor pleca.). Uneori, indiferent de poziţia în enunţ a
operatorilor, cele două tipuri de modalizări par să acţioneze simultan, la acelaşi
nivel şi cu un domeniu comun, exprimând simultan gradul de certitudine şi gradul
de apreciere: Poate că din fericire s-au întors.; Din fericire poate că s-au întors.
De altfel, operatorii epistemic şi apreciativ pot fi chiar coordonaţi:
Desigur (şi din păcate) sunt prea sceptică pentru a imagina o grevă generală
a naturii. (A. Blandiana, Autoportret).
7.2.2. Modalizatorii epistemici se combină cel mai uşor între ei; anumite
combinaţii armonice sunt evitate sau criticate în română din cauza înrudirii
etimologice a modalizatorilor – verbul a putea, adverbul poate, adverbul /
adjectivul posibil – , care le face să pară pleonastice: Curajul de a se fi răsculat
ar fi putut fi, poate, uitat. (A. Blandiana, Autoportret).
Combinaţiile disarmonice sunt posibile în măsura în care are loc o anume
diferenţiere pragmatică a operatorilor: unul dintre aceştia (cel mai apropiat de
propoziţia modalizată) referindu-se mai ales la valoarea de adevăr a conţinutului, în
vreme ce al doilea (cel plasat înainte) are funcţie argumentativă de întărire sau
atenuare. În enunţul E adevărat, probabil că nici unul dintre ei nu stătuse în viaţa
lui la vreo coadă. (C.T. Popescu, Copiii fiarei), probabil e modalizator epistemic
propriu-zis, în vreme ce e adevărat marchează rolul de concesie pe care îl are
secvenţa care îi urmează.
7.3. La nivel pragmatic, modalizatorii funcţionează ca mijloace de realizare a
unor strategii de atenuare (poate, posibil), de întărire, confirmare (fireşte, desigur),
sau pot marca secvenţe argumentative de concesie, pregătind o contrazicere
(desigur / e adevărat..., dar...).

697