1.

PRAGMATICA – OBIECTUL DE STUDIU

Precursorii:
• 1. C. S. Peirce
• Semn tip / semn ocurenţă
• Pragmatica studiază acele aspecte care sunt funcţie a ocurenţei semnului

2. Ludvig Wittgenstein (1889-1951)

• Viaţa semnelor e uzul în situaţii concrete de acţiune (situaţii concrete de folosire, contextul)
• Folosirea semnelor este legată de acţiune, de un cadru nonverbal cu finalităţi practice
• Jocul limbii (limba este parte a unui mod complex de viaţă; reguli; acţiune şi reacţie – caracterul
dialogic al limbii)
a da ordine, a spune o rugăciune, a descrie, a clasifica, a face ipoteze, a inventa o poveste, a spune o
ghicitoare, a juca teatru, a cere, a mulţumi, a se enerva, a declara şedinţa deschisă etc.

3. Charles W. Morris (1901-1979)

•Tripla condiţionare a semnului lingvistic (nivelul sintactic, nivelul semantic, nivelul pragmatic)
•Pragmatica presupune sintaxa şi semantica
•Pragmatica studiază:
-relaţia dintre semn şi interpretant;
-aspectele biotice ale semnului lingvistic
-condiţiile în care, din punctul de vedere al interpretantului, un semn lingvistic are calitatea de semn
Concluzie:
✓ Limba este un ansamblu intersubiectiv de semne-vehicol, al căror uz e determinat de reguli
sintactice-semantice-pragmatice.
✓ A vorbi şi a înţelege o limbă înseamnă:
-a recurge doar la acele combinaţii şi transformări de semne care nu sunt refuzate de grupul social;
-a denota obiecte şi situaţii aşa cum o fac ceilalţi membri ai societăţii
-a împărtăşi aceleaşi aşteptări şi predicţii cu ceilalţi membri ai societăţii în prezenţa unor semne date

CONSTITUIREA PRAGMATICII CA ȘTIINȚĂ

Ce studiază pragmatica?
•Pragmatica (lingvistică) – acţiune umană (prin limbaj)
•Pragmatica studiază modul în care funcţionează limba în context
1. Semnificaţia generată de folosirea limbii (meaning in use)
2. Semnificaţia intenţionată de vorbitor (speaker’s meaning)
3. Interpretarea enunţurilor (utterance interpretation)
4. Semnificaţia în interacţiune

1. Semnificaţia rezultată din folosirea limbii

a) Studiul principiilor care explică de ce anumite propoziţii respinse de logică (semantica condiţiilor de
adevăr) sunt totuşi acceptate de uz.
Aristotel a fost grec, dar eu nu cred.
Copiii lui Ion sunt inteligenţi, dar Ion nu are copii.
Pământul se învârteşte în jurul soarelui, te rog frumos!
b) Studiul acelor aspecte ale structurilor lingvistice determinate de cauze şi presiuni extralingvistice .
Foc.
c) Studiul principiilor care generează noi interpretări prin folosirea în anumite contexte a unor expresii
lingvistice.
Da, e deşteaptă!
Am de făcut 1001 de treburi până mâine.
d) Studiul relaţiilor gramaticalizate dintre limbă şi context.
Eu am pus cartea acolo ieri.
Recitisem articolul când a sosit el.
Facem azi curăţenie în cămară?
PRAGMATICĂ = SEMNIFICAŢIE - SEMANTICĂ (CONDIŢII DE ADEVĂR)
2. Semnificaţia intenţionată de vorbitor
• Semnificaţia propoziţiei / semnificaţia enunţului (utteranţei): semnificaţia este rezultatul unui proces
de enunţare
• Semnificaţia rezultă din folosirea unei propoziţii într-un anumit context, de un vorbitor determinat,
cu anumite intenţii comunicative
Lingvistica este fascinantă!
Vorbitorul a vrut să semnifice X enunţând E dacă şi numai dacă:
-Vorbitorul a intenţionat ca Enunţul să producă efectul X asupra Ascultătorului
-Vorbitorul a intenţionat ca Intenţia sa să fie realizată prin simpla recunoaştere de către Ascultător a
acelei Intenţii
3. Interpretarea enunţurilor
• Pragmatica studiază mecanismele care explică modul în care vorbitorii înţeleg limba (sistemul
inferenţelor prin care ascultătorul pune în relaţie ceea ce se spune cu ceea ce s-a spus înainte sau cu
cunoştinţele partajate de interlocutori în universul de discurs).
• Interpretarea optimă este semnalizată de trăsăturile lingvistice ale enunţului (repere de
contextualizare/contextualization cues).
A: Maria e deşteaptă.
B: Da, e deşteaptă!
C: Daaa... e deşteaaaptă...de nu mai poate.... (grimasă)

4. Semnificaţia în interacţiune
• Tranzacţie
• Negociere
• Comportament strategic
• Adecvare, adaptare la interlocutor

Mă duc să iau din garaj calculatorul vechi să scot din el nişte piese.
- Stii calculatorul ãla vechi...
- Da.
- Pe care l-ai dus în garaj cã nu-ţi mai trebuie...
- Da.
- Tu mai ai nevoie de el?
- Nu.
- Poţi sã mi-l dai mie? / Vrei să mi-l dai mie? /Ai vrea să mi-l dai mie?

2. STUDIUL LIMBII – LINGVISTICA

Lingvistică formală / Lingvistică funcțională

LINGVISTICA FORMALĂ :
1. Ce este limba? (sistem, structură, reguli, mecanism computațional)
2. Cum se învață limba (gramatică universală – gramatica unei limbi; teoria codului)
3. Între limbi există asemănări sau deosebiri? (asemănări)
4. Care este mecanismul intercomprehensiunii? (teoria codului: R. Jakobson)
LINGVISTICA FUNCȚIONALĂ:
1. Ce este limba? (Uz, principii ale uzului; mecanism inferențial)
2. Cum se învață limba (prin imitație și acțiune contextuală)
3. Între limbi există asemănări sau deosebiri? (deosebiri)
4. Care este mecanismul intercomprehensiunii? (Limba este mai mult decât un cod)
LIMBA ESTE MAI MULT DECÂT UN COD:
1. Cuvintele au semnificație în interiorul unor câmpuri conceptuale (omonimia, polisemia); uzul depinde
de contextul lingvistic și extralingvistic
2. Există cuvinte a căror referință este determinată contextual (deicticele)
3. Nu există o relație 1:1 între conținutul propozițional (fonetică-sintaxă-semantică) și semnificația
contextuală (acte de vorbire)
4. Semnificația poate fi transmisă explicit și implicit (presupoziții, implicații, implicaturi)
5. Interlocutorii cooperează (Principiul cooperării; maximele cooperării)
6. Interlocutorii negociază relațiile (Principiul im/politeții)
7. Interacțiunea verbală are caracter structurat (reguli ale accesului la cuvânt)
8. Comunicarea presupune activitate în cadrul unei comunități de practică (niveluri ale comunicării)
9. Există principii universale comunicării, dar și variație culturală
10. Există preferințe culturale de comunicare, dar și variație individuală
3. CONTEXTUL
I. ROLURILE ŞI CARACTERISTICILE PARTICIPANŢILOR
A. Rolurile comunicative: vorbitor, ascultător, audient
B. Caracteristici personale: 1. Stabile: personalitate, interese, credinţe 2. Temporare: stare, emoţii
C. Caracteristici de grup (clasă socială, grup etnic, sex, ocupaţie, educaţie)
II. RELAŢII ÎNTRE PARTICIPANŢI
A. Relaţii determinate de rolul social: putere, statut
B. Relaţii personale: respect, atracţie interpersonală etc.
C. Cunoştinţe partajate 1. cunoştinţe despre lume partajate cultural 2. cunoştinţe personale specifice
D. Numărul participanţilor
III. CADRUL DE INTERACŢIUNE
A. Contextul fizic
B. Contextul temporal
C. Tipul supraordonat de activitate
D. Caracterul mediat / faţă-în-faţă al interacţiunii
IV. TEMA
V. SCOPUL
• Scopuri convenţionale
• Scopuri personale
VI. EVALUARE
A. Evaluarea evenimentului comunicativ 1. Valori împărtăşite cultural 2. Valori personale
B. Atitudinile vorbitorului faţă de conţinut 1. Sentimente, judecăţi, atitudini 2. Gradul de implicare
VII. RELAŢIA PARTICIPANŢILOR CU TEXTUL
VIII. CANALUL
A. Primar (vorbire)/Secundar (scriere, semne)
B. Numărul de subcanale disponibile

4. DEIXIS. DEICTICE
DEFINIŢIE

• Deixis – procesul prin care cuvintele/expresiile îşi iau referinţa din context.
• Cadrul deictic – ansamblul elementelor de context în care este produs un enunţ. Centrul deictic al
actului de enunţare (sistemul de referinţă, origo) este vorbitorul (enunţarea se face din perspectiva
vorbitorului curent). Modificarea cadrului deictic – modificarea elementelor contextuale în care este
ancorată comunicarea odată cu schimbarea vorbitorului curent; cadru deictic primar/cadru deictic
secundar.
• Deictice – cuvintele a căror interpretare depinde de elementele contextului (elementele exterioare
sistemului limbii)
GA: “deixis desemnează ansamblul modalităţilor de expresie care asigură ancorarea mesajului lingvistic
(enunţului) în situaţia de comunicare în care este produs”.
ELR: deictic. “Ansamblu de cuvinte şi forme gramaticale care nu au referinţă proprie, ci îşi iau referinţa
din contextul de comunicare (situaţie de comunicare şi cotext). Punctul de referinţă în cadrul actului de
comunicare este considerat vorbitorul, în raport cu care sunt definite celelalte componente”.
Unitate funcţională – diversitate gramaticală – diversitatea mecanismelor

Ieri, Ion pusese asta aici.

Domnul este fratele tău sau fratele dumneavoastră?
Dragă, în primul rând îţi spun că nu se procedează aşa...

1. Unitate funcţională: Expresii care ancorează enunţul în context

2. Diversitate gramaticală: Aparţin diverselor părţi de vorbire substantive (alteţă, majestate, prezentul,
viitorul), pronume de politeţe* (dumneata, dumneavoastră), posesive* (al meu, al tău), adjective şi
pronume demonstrative* (acesta, acela), adverbe* şi locuţiuni adverbiale* (aici, acolo, acum, poimâine,
săptămâna viitoare), articole* (articolul hotărât folosit deictic: Deschide uşa!), conjuncţii* şi locuţiuni
conjuncţionale* (oricum, în tot cazul), interjecţii* de adresare (mă, bă, bre), forme paradigmatice ale
unor părţi de vorbire flexibile (substantive* în vocativ, formele de persoana 1 şi 2 ale verbelor), afixe
gramaticale (sufixe* temporale), desinenţele* de persoana 1 şi 2 ale verbelor, particule d. (-a, acuma; -
şa, coloşa).

3. Diversitatea mecanismelor:
1. Tipul de informaţie vehiculată
2. Modalitatea de evocare a elementelor de context
3. Tipul de ancorare contextuală

TIPUL DE INFORMAȚIE VEHICULATĂ:

• Deictice personale: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia dintre enunţ şi participanţii la
comunicare (eu, tu, el..., al meu..., citesc)
• Deictice spaţiale: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia dintre enunţ şi locul în care se
produce comunicarea (aici, acolo, în dreapta, sub)
• Deictice temporale: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia dintre enunţ şi momentul în care
se produce comunicarea (acum, ieri, plec/plecasem/voi pleca, viitorul, acum 2 zile)
• Deictice sociale: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia – ierarhică sau socială - dintre
participanţii la comunicare (dumneavoastră, dombia ta, tu, majestate, Domnule preşedinte, vă invit să
luaţi parte la.., băi!)
• Deictice descriptive: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia dintre enunţ şi acţiunea
exprimată în acesta; descriu caracteristicile contextuale ale acţiunilor exprimate în conţinutul
propoziţional (Dacă mai faci asta, te pedepsesc; Dacă faci aşa, se strică!; Nu e posibilă o astfel de
atitudine!)
• Deictice discursive: ansamblu de forme care gramaticalizează relaţia dintre text şi cotext (Ai întârziat.
Asta m-a deranjat; Pe de o parte,...., pe de altă parte,....; Ai întârziat, ceea ce m-a încurcat)
• Deictice empatetice/empatice/afective: ansamblu de forme care gramaticalizează distanţa emoţională
dintre vorbitori sau dintre vorbitor şi referent (Sărăcuţul de tine, tare te-ai mai chinuit!; Cred şi eu, o
ditamai hărăbaia!!!)
2. Modalitatea de evocare a elementelor de context
• Deictice simbolice – simpla lor utilizare într-un context particular trimite nonambiguu la referent;
suportul lingvistic al expresiei lingvistice este suficient (eu, azi, ieri, aseară, astă vară)
• Deictice ostensive – pentru desemnarea nonambiguă a referentului este necesară suplimentarea
informaţiei vehiculate verbal cu elemente nonverbale; conţine un nucleu semantic simbolic (informaţia
tip) + variabilă contextuală (uz, token) (el, asta, acolo, aşa)
• Deictice mixte (simbolic-ostensive) – deşi nonambiguă, expresia lingvistică permite mai multe opţiuni
referenţiale determinate contextual; presupun o componentă lingvistică constantă + o variabilă
situaţională (tu, Ion, preşedintele)

DEICTIC /ANAFORIC
Anafora: relaţia dintre două elemente lingvistice, în care cel care apare ulterior în discurs (numit şi
anaforic) nu are un sens de sine stătător, ci este interpretat semantico-referenţial prin raportare la
elementul deja apărut (antecedent, sursă).
A pus cartea pe masă. De acolo, am luat-o eu.
Omul pe care l-ai văzut este fratele meu.
Diferenţa specifică: deictic/anaforic: context situaţional/context lingvistic (cotext)
Elemente comune: Acum sunt la bibliotecă. De aici, plec la curs peste două ore.
– Cine e?
– Eu.
– Cine eu?
– La naiba! Eu, cine altcineva vrei sã fie?
“…venerabilul (adicã eu) merge desearã la întrunire… Eu (adicã tu) trebuie sã stau acasã (…) Nu mã
aştepta, prin urmare, şi vino tu (adicã nevastã-mea, Joiţica), la cocoşelul tãu (adicã tu) care te adorã…”

4. ACTELE DE VORBIRE/LIMBAJ

ISTORIC:
• Filozofia limbii, pozitivismul logic, semantica condiţiilor de adevăr (Leibniz, Frege, Russell, Carnap)
• Structura realităţii înconjurătoare poate fi înţeleasă explicând structura limbii; explicarea condiţiilor în
care o propoziţie este adevarată sau falsă.
(1) Sunt 6 cuvinte în această propoziţie.
(2) A venit de nicăieri o maşină invizibilă care l-a accidentat.
(3) O să vin mâine! Îţi promit!
(4) Îţi promit că maşina nu s-a stricat!
Wittgenstein:
• Cuvintele numesc obiectele, ţin locul obiectelor
• Copiii învaţă limba antrenându-se să acţioneze folosind cuvintele şi să reacţioneze la anumite cuvinte în
mod adecvat → prin uz copiii învaţă jocul limbii
• Raportul dintre numele obiectului şi uz: a numi = a pune o etichetă pe un lucru; folosim cuvintele în
mod diferit în funcţie de scop.
• Reguli ale jocului
Cărămizi!
- descriere: Aici sunt cărămizi | - rugăminte, ordin: Dă-mi 2 cărămizi/Dă-mi 3 cărămizi/Dă-i cărămizi!
TEORIA ACTELOR DE VORBIRE (J.L. Austin, J.R. Searle)
J.L. Austin (1911-1960)

• Actul de vorbire: folosirea unei propoziţii într-un context determinat, de către un vorbitor, cu o
intenţie comunicativă
• Constatative/performative: Am o maşină roşie/Vă declar soţ şi soţie, Promit că voi veni mâine
- condiţii de adevăr/condiţii de succes
- constatative ~ performative: [Afirm că] am o maşină roşie
• Verbe performative:
- numesc actul de vorbire performat
- I, sg, afirmativ, activ, prezent
Promit să vin mâine, Vă declar soţ şi soţie

Performative metalingvistice (spun, protestez, obiectez, îmi cer scuze, neg, promit, retrag, declar, pledez,
votez, mulţumesc)
Performative ritualice (te botez, vă declar, declar şedinţa...)
Performative colaborative (pun pariu că..., te provoc la duel)
Performative de grup (a ţine o comunicare, a prezenta un raport, a da un verdict)

• Caracterul convenţional al semnului lingvistic + caracterul convenţional al actului de vorbire: intenţia

vorbitorului – recunoaşterea intenţiei de către interlocutor
A: (i) trebuie să existe un procedeu convenţional, care are un efect convenţional
(ii) circumstanţele şi persoanele trebuie să fie adecvate
B: procedura trebuie efectuată corect şi complet
C: (i) persoanele trebuie să aibă intenţiile, gândurile, sentimentele create de situaţie
(ii) dacă este implicat un comportament consecutiv actului de vorbire, atunci persoanele trebuie să se
comporte ca atare
Încălcarea condițiilor A, B – mistificări
Încălcarea condiției C – abuzuri

• 3 niveluri ale actului de vorbire:

a) Act locuţionar - act fonetic (c, e, t, a, i, l, s)
- act fatic (clasite, selatic)
- act rhetic (elastic) GRAMATICALITATE
b) Act ilocuţionar* – valoarea locuţiei, folosirea locuţiei într-un context determinat: a descrie, a cere, a
întreba SUCCES
c) Act perlocuţionar **– efectul asupra ascultătorului
EFECIENȚĂ; GRADE DE EFICIENȚĂ
•b) nu e o consecinţă a lui a), ci o funcţie a contextului
•c) nu e controlabil: Am încercat s-o previn, dar n-am reuşit decât s-o speriu
REACŢII LA TEORIA ACTELOR DE VORBIRE
Jerrold M. Sadock, Toward a Linguistic Theory of Speech Acts
Teoria performativului abstract: Nu este necesară o teorie a actelor de vorbire deoarece fenomenele
descrise de Austin pot fi captate prin teoriile standard de sintaxă şi semantică a condiţiilor de adevăr; a
nu îndeplini un act în condiţii de succes înseamnă a nu întruni condiţiile de adevăr; pronunţând o
propoziţie, vorbitorul o face adevărată.
I (hereby) Vp you (that) S
Peter F. Strawson
Convenţie // intenţie + recunoaşterea intenţiei de către ascultător + inferenţe
Emile Benveniste (1902-1976): Problèmes de linguistique générale
Verb performativ / Uz performativ
(a) Curtea îl declară pe acuzat vinovat. / Te declarăm promovat. / Ai fost picat. / Am încheiat orice
discuţie!
(b) Ai cuvântul meu că mănânci bătaie dacă mai faci asta!
(c) ? “a răsfăţa, a alinta”

J.R. Searle (n. 1932)

• Principle of expressibility: “Everything that can be meant can be said”

• Actul de vorbire – unitatea minimală a comunicării: “production of a token in the performance of a
speech act”
•Performarea actelor de vorbire – comportament guvernat de reguli
- Reguli constitutive (condiţiile de succes); instrucţiuni ale uzului: “X counts as Y if...”
- Reguli normative (reguli de circumstanţă)
• semnificaţie / forţă / efect → A = F (p)
Pentru a înțelege distincția reguli constitutive/reguli normative faceți o analogie cu jocul de fotbal. Care
ar fi regulile constitutive ale jocului de fotbal (care îl disting de volei, handbal, tenis etc.?). Care ar fi
regulile normative (variabile de la o situație la alta)?
Observați enunțurile: Ion va pleca din cameră/Ion va pleca din cameră?/Ion va pleca din cameră!/Ion,
pleacă din cameră!/Aş vrea ca Ion să plece din cameră. Explicați relația dintre p (conținutul
propozițional) și F (forța ilocuționară)
REACŢII LA TEORIA ACTELOR DE VORBIRE
Ancorarea culturală a actelor de vorbire
1. J.L.Austin
2. J.R.Searle
3. Dieter Wunderlich

Clasificarea actelor de vorbire (J.L. Austin)

• Verdictive: prezintă o stare de fapte ca fiind adevărată (a descrie, a declara vinovat)
• Exercitive: prezintă motivul, predispoziţia pentru un anumit tip de comportament (a comanda, a sfătui)
• Comisive: îl angajează pe vorbitor într-un anumit eveniment (a promite, a garanta)
• Expozitive: prezintă un anumit punct de vedere sau o anumită poziţie în cadrul argumentării (a fi de
acord, a nega, a ilustra)
• Comportamentale: reacţii la comportamentul altor persoane (a-şi cere scuze, a felicita)

Clasificarea actelor de vorbire (J.R. Searle)

• Reprezentative: îl angajează pe vorbitor în legătură cu adevărul exprimat prin propoziţie (a spune, a
nega, a trage concluzii)
• Directive: încercări ale vorbitorului de a-l determina pe ascultător să facă ceva (a ruga, a cere, a
ordona)
• Comisive: exprimă angajamentul vorbitorului în legătură cu o acţiune viitoare ( promite, ameninţa, a se
oferi să...)
• Expresive: exprimă o stare psihologică (a mulţumi, a-şi cere scuze, a felicita, a regreta)
• Declarative: produc schimbări instituţionale în starea de fapt (a declara război, a boteza, a concedia)

Criterii de clasificare a actelor de vorbire

1. Scopul ilocuţionar (point): condiţia estenţială
- Vino mâine! (ordin: a determina pe cineva să facă ceva)
- O să vin mâine! (promisiune: angajamentul să...)
2. Orientarea (relaţia dintre cuvinte şi lume)
- C→L (conţinutul propoziţional reflectă o stare din lumea reală)
- L→C (starea din lumea reală este modificată pentru a reflecta cuvintele)
- C→L → L C (rostirea cuvintelor instituie o stare de fapt în lumea reală)
- Ø (rostirea cuvintelor reprezintă în sine o stare de fapt)
3. Starea psihologică exprimată (a crede că..., a intenţiona să..., a dori să...)
4. Intensitatea (a sugera, a insista, a obliga)
5. Diferenţa de statut (a ruga, a ordona)
6. Relaţia vorbitor – ascultător – actul de vorbire (a se văita/a consola; a se lăuda/a felicita)
7. Relaţia actului de vorbire cu discursul (a deduce, a trage concluzia, a obiecta, în plus, pe de altă parte,
spre deosebire de)
8. Conţinutul propoziţional (povestire/predicţie)
9. Relaţia actului de vorbire cu acţiunea (a promite/a clasifica)
10. Relaţia cu instituţiile extralingvistice (a boteza/a promite)
11. Dependenţa de uzul performativ al unui verb (a promite/a se lăuda)
12. Stilul în care este performat actul de vorbire (a declama/a face o confidenţă)
Dieter Wunderlich

1. În funcţie de mărcile gramaticale:

- modul interogativ (tipul euristic)
- modul imperativ (tipul directiv)
- modul declarativ (tipul reprezentativ)
- formule performative specifice (declaraţiile)
2. În funcţie de locul ocupat în cadrul schimbului verbal:
- iniţiative
- reactive
3. În funcţie de dependenţa de anumite instituţii:
- primare
- instituţionale

Actele de vorbire:
Directe / indirecte
Literale / non-literale
Explicite / implicite
Speech Act Schema: Ascultătorul trece de la sensul literal la sensul exprimat indirect pe baza inferenţelor
(= deducțiilor) pe care le face într-un anumit context.
a) Sensul literal şi forţa literală sunt rezultatul unui mecanism inferenţial
b) Există indicii contextuale care declanşează inferenţa că un enunţ nu are forţă literală
c) Există principii şi reguli pe baza cărora este derivată forţa indirectă relevantă, pornind de la forţa
vehiculată literal
d) Există principii şi reguli care explică coexistenţa în structura de suprafaţă a enunţului a mărcilor forţei
literale şi a celei indirecte
Performarea actelor de vorbire indirecte: caracteristici
• Fenomen intenţionat Ce înțelegeți prin asta?
• Presupune costuri şi riscuri Ce costuri, ce riscuri?
• Produce avantaje Exemplu
• Relaţie specifică forţă ilocuţionară / formă lingvistică Ce acte de vorbire pot fi performate prin
intermediul unei structuri interogative?

Factorii care determină folosirea actelor de vorbire indirecte în comunicare

1. Relaţia de putere dintre interlocutori (puterea legitimă, p. referenţială, p. expertului)
2. Distanţa socială dintre interlocutori
3. Dimensiunea lucrului/faptului impus de vorbitor intrelocutor
4. Sistemul de drepturi şi obligaţii dintre vorbitor și interlocutor

Reacţii la teoria actelor de vorbire indirecte

Teoria expresiilor idiomatice
- Actele de vorbire “indirecte” sunt expresii idiomatice specifice unei limbi/unui grup de limbi
- Semnificaţia nu rezultă compoziţional, ci calculul inferenţial este scurtcircuitat
Dar:
-Răspunsul poate viza atât actul primar, cât şi cel secundar
-Mai multe expresii care exprimă acelaşi act de vorbire
-Ambiguitatea enunţurilor
- Sunt fenomene universale

6. TEORIA RELEVANȚEI
Teoria relevanței este un model cognitiv al comunicării propus de Sperber și Wilson (1986/1995, 2004
etc.) ca alternativă la modelul/teoria codului (Jakobson 1960) și la modelul/teoria inferenței (Grice 1975).
În timp ce în modelul codului mecanismul comunicării este explicat prin codificarea de către un emițător
a unui mesaj și decodificarea lui de către un receptor pe baza codului comun, în modelul inferențial se
consideră că vorbitorul are o intenție de comunicare pe care o semnalează interlocutorului prin
suficiente indicii astfel încât acesta să o recunoască și să facă inferențele/deducțiile necesare pentru a
recupera sensul intenționat de vorbitor (engl. speaker’s meaning) în baza principiului cooperării și a celor
patru maxime (maxima calității, maxima cantității, maxima relevanței și maxima manierei). Teoria
cognitivă a relevanței pornește de la modelul inferențial. Autorii consideră că nu este necesară stipularea
principiului cooperării cu cele patru maxime deoarece (inter)comprehensiunea poate fi explicată printr-o
proprietate comună a minții umane și a enunțurilor: orientarea spre relevanță. Sistemele noastre
cognitive au evoluat în direcția maximizării relevanței din nevoia de a spori eficiența gândirii și a
acțiunilor noastre. De exemplu, dacă auzim în parcare alarma unei mașini, nu-i vom acorda importanță
dacă nu avem mașină, îi vom acorda puțină atenție dacă ne dăm seama că sunetul acelei alarme este
foarte diferit de sunetul alarmei de la mașina noastră, în schimb ne vom alerta dacă vom recunoaște că
aceea este alarma mașinii noastre. Reacția la stimul/input depinde de gradul de relevanță pe care îl are
în raport cu starea noastră mentală. În baza principiului universal al orientării spre maximizarea
relevanței se pot face predicții privind stările mentale ale interlocutorilor (engl. mind reading), care pot
fi, astfel, manipulate. Teoria relevanței este validată empiric prin diverse teste (unele computerizate) și
monitorizări ale activității cerebrale prin aparate de tip RMN, ca parte a unor subdomenii noi de
cercetare (neurolingvistica, pragmatica experimentală). Conceptul central al teoriei este relevanța.
Orientarea spre relevanță, ca proprietate a minții umane (de a selecta stimulii cei mai relevanți din
numărul mare de stimuli pe care îi percepe), creează așteptarea/expectația că enunțurile rostite de
vorbitori (engl. utterances) sunt optim relevante. Teoria stipulează două principii:
(1) Principiul cognitiv al relevanței, potrivit căruia cunoașterea umană se bazează pe maximizarea
relevanței
(2) Principiul comunicativ al relevanței, potrivit căruia enunțurile (engl. utterances) sunt purtătoare ale
unor expectații de relevanță suficient de precise pentru a ghida ascultătorul să recunoască semnificația
intenționată de vorbitor, altfel spus, orice stimul ostensiv transmite prezumția relevanței sale optime.
Conceptele pe are se sprijină formularea celor două principii sunt: stimul/input relevant, efecte cognitive
pozitive, implicații contextuale, grade de relevanță, relevanță optimă, comunicare ostensivinferențială. •
Stimul/input relevant: un stimul/input este relevant atunci când se conectează la informațiile de fundal*
ale ascultătorului, astfel încât acesta poate trage concluzii semnificative/relevante pentru el. În termenii
modelului, un stimul/input este relevant când produce efecte cognitive pozitive (=
semnificative/relevante) pentru ascultător. În exemplul de mai sus, alarma care sună în parcare produce
efecte cognitive pozitive doar pentru aceia care au mașină în parcare, mașina are alarmă, sunetul alarmei
este asemănător/identic cu cel auzit. Orice stimul poate fi la un moment dat relevant pentru cineva, în
funcție de starea sa mentală.
• Implicație contextuală: cel mai important efect cognitiv al unui stimul/input este implicația
contextuală, adică o concluzie pe care ascultătorul o deduce prin procesarea datelor oferite de un stimul
într-un context. În exemplul anterior, concluzia (implicația contextuală) pe care o trage cel care aude
alarma poate fi: nu mă interesează pentru că nu e mașina mea, ceva s-a întâmplat în parcare, s-o fi
întâmplând ceva cu mașina mea, mi-a lovit cineva mașina, hoții încearcă să-mi fure mașina etc.
• Grade de relevanță: se stabilesc pe baze comparative în funcție de efectele cognitive pe care le
produce un stimul și de efortul necesar pentru a fi procesat. Astfel:
- (a) relevanța unui stimul este cu atât mai mare cu cât produce efecte cognitive mai pozitive (mai
relevante/mai demne de atenție);
- (b) relevanța unui stimul este cu atât mai mică cu cât efortul de procesare a stimulului este mai mare.
De exemplu, i-aș putea anunța pe studenți în legătură cu examenul la pragmatică rostind diverse
enunțuri: (i) Dăm examen cam peste o lună; (ii) Dăm examen pe 7 iunie, orele 14-16; (iii) Dăm examen
peste 71.534 ore. Enunțul (ii) este cel mai relevant deoarece produce efectele cognitive cele mai pozitive
(studenții vor afla precis momentul în care vor da examen); enunțul (i) produce efecte cognitive mai
puțin relevante (în forma în care a fost făcut anunțul, pare o aproximare, urmând ca precizările să vină
ulterior astfel încât studenții să se prezinte la examen); (iii) produce efectele cognitive cel mai puțin
relevante, deoarece efortul cognitiv de a transforma orele în zile și de a calcula data examenului este
mare.
• Relevanță optimă: un stimul are relevanța optimă atunci când (a) apare ca suficient de relevant pentru
interlocutor astfel încât acesta să îl proceseze; (b) are cel mai mare grad de relevanță raportată la
abilitățile și preferințele comunicatorului.
• Comunicare ostensiv-inferențială: particularitate a comunicării umane care se bazează pe faptul că (a)
interlocutorul recunoaște intenția informativă a vorbitorului; (b) comunicatorul folosește un stimul
ostensiv, menit să îi atragă atenția receptorului astfel încât acesta să se concentreze și să interpreteze
semnificația intenționată de vorbitor. Deci folosirea unui stimul ostensiv produce expectații de relevanță
precise și predictibile.
Se prezumă că în arhitectura minții umane există un modul specializat pentru înțelegerea limbii, care
operează pe baza prezumției relevanței optime urmând traiectoria minimului efort: pentru a calcula
efectele cognitive interlocutorul face ipoteze interpretative pe care le testează sub aspectul accesibilității
și se oprește de îndată ce expectațiile sale de relevanță sunt satisfăcute. Pentru a construi ipoteze
interpretative ascultătorul recuperează elementele subdeterminate explicite și implicite din enunț.
Elementele explicite subdeterminate privesc referința precisă a termenilor, ambiguitățile termenilor,
elipsele, deicticele/anaforele. De exemplu, în enunțul Mergi tu la bancă să te întâlnești cu Ioana?
elementele subdeterminate sunt deicticul tu (ascultătorul trebuie să recupereze referentul elementului
deictic), substantivul bancă (vorbitorul trebuie să interpreteze corect referentul bancă1 instituție
financiară, nu piesă de mobilier urban), Ioana (recuperarea și interpretarea referentului pentru acest
nume propriu); de asemenea, interlocutorul trebuie să recupereze elipsele contextuale, precum
momentul în care ar trebui să meargă la bancă (acum/azi/mâine/săptămâna viitoare), locul precis (la ce
bancă ar trebui să meargă). Elementele implicite subdeterminate sunt generate de uzurile laxe (engl.
loose uses) ale termenilor, cum ar fi uzul interpretativ în cadrul vorbirii indirecte (M-a întrebat dacă merg
eu la bancă să mă întâlnesc cu Ioana/M-a rugat să merg eu la bancă să mă întâlnesc cu Ioana), uzul
interpretativ în ecou (uzul sarcastic, exprimând reticența vorbitorului de a merge la bancă pentru a se
întâlni cu Ioana), recunoașterea actului de vorbire intenționat ca o rugăminte a vorbitorului și nu ca o
întrebare la care interlocutorul ar avea posibilitatea de a alege etc. Pentru recuperarea acestor elemente,
ascultătorul construiește explicaturi. Explicaturile sunt procese de îmbogățire pragmatică sau de
îngustare a sensului unor elemente/cuvinte din structura literală a enunțului, într-o situație de
comunicare particulară (ca în exemplul anterior), prin care ascultătorul construiește concepte ad-hoc (=
semnificații particulare ale conceptelor în situația de comunicare dată) și recunoaște uzul interpretativ
(în cazul vorbirii indirecte), uzul interpretativ în ecou (în cazul ironiei) sau construiește explicaturi de
ordin superior (engl. higher order explicatures) apelând la capacitatea sa metapropozițională (=
abilitatea de a atribui vorbitorilor intenții informative și intenții comunicative, i.e. informația transmisă
prin conținutul propozițional + intenția de comunicare) pentru a interpreta corect actul de vorbire
performat de interlocutor1 . Enunțul rostit de vorbitor produce efecte cognitive asupra interlocutorului
sub forma implicaturilor, constând în informația transmisă de vorbitor în baza interacțiunilor complexe
dintre text și context: pe de o parte, premisele implicate (= premise contextuale, potrivit cărora
interlocutorul o cunoaște pe Ioana, există un motiv pentru care întâlnirea cu Ioana ar trebui să aibă loc,
interlocutorul poate să se ducă la întâlnire etc.), pe de altă parte concluziile implicate (vorbitorul îl roagă
pe interlocutor să meargă la bancă să se întâlnească cu Ioana). Implicaturile sunt de două feluri: forte
(engl. strong) și slabe (engl. weak). De exemplu, în textele științifice/tehnice implicaturile sunt forte, în
timp ce în textele poetice implicaturile sunt slabe, afectate de vag și ambiguitate. În exemplul Bunica are
100 de ani, implicatura forte este +>> „Azi bunica împlinește 100 de ani”; implicatura +>> „Bunica a
împlinit 100 de ani luna trecută/va împlini 100 de ani luna viitoare” este slabă; implicatura +>> „Bunica e
foarte bătrână, nu folosește whatsapp, are 80 de ani” este o implicatură slabă figurată.
Comprehensiunea este un proces cognitiv care se bazează pe capacitatea înnăscută a indivizilor de a
atribui stări mentale interlocutorilor, de a explica și face predicții în legătură cu comportamentele lor.
Prima interpretare care satisface expectațiile de relevanță ale ascultătorului este comprehensiunea
facilă. Există trei tipuri de interpretanți: (i) interpretantul optimist naiv (engl. naively optimistic
interpreter), care acceptă prima interpretare pe care o crede relevantă fără a judeca probabilitatea ca
vorbitorul să fi avut acea intenție); (ii) interpretantul optimist precaut (engl. cautious optimism), care
poate interpreta incompatibilitățile metapropoziționale, dar eșuează când trebuie să interpreteze
inconsecvențele și tentativele de a fi indus în eroare; (iii) interpretantul sofisticat (engl. sophisticated
understander) care poate interpreta adecvat inclusiv inconsecvențele și încercările de inducere în eroare.

6. TEORIA RELEVANȚEI
Dan Sperber și Deirdre Wilson
TEORII ALE COMUNICĂRII:

Cum a apărut teoria? Ce fel de teorie este?

Teoria lui Grice: cele 4 maxime; reduse la 1: RELEVANȚA
◦ Teorie a comunicării, cognitivă, de tip psihologic: RELEVANȚĂ: PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE A MINȚII;
“citirea gandurilor”; interpretarea ”uteranţei” este un proces cognitiv/mental

Nu este nevoie să se stipuleze principiul cooperării, deoarece expectaţiile de relevanţă conţinute de

”uteranţă” sunt suficiente ca ascultătorul să interpreteze mesajul intenţionat de vorbitor.
Teorie cognitivă: o trăsătură fundamentală a cunoaşterii umane este căutarea relevanţei (reţin ce mi se
pare relevant, amintiri relevante, observ elemente relevante din cadru) → Principiul cognitiv al
relevanţei.

Cele 2 principii ale relevanței:

Principiul cognitiv al relevanţei: cunoașterea umană tinde să se orienteze în direcția maximalizării
relevanței
(a) Cu cât efectele cognitive pozitive rezultate în urma procesării enunțului sunt mai mari, cu atât
relevanța acelui enunț în contextul dat este mai mare.
(b) Cu cât efortul de procesare este mai mare, cu atât gradul de relevanță este mai mic.
Principiul comunicativ al relevanţei: orice stimul comunicativ transmite prezumția relevanței sale optime
(a) Un stimul ostensiv are relevanța optimă dacă (i) atrage atenţia interlocutorului pentru a-l procesa; (ii)
este cel mai relevant în raport cu competenţele interlocutorului. (b) efectul unui stimul ostensiv relevant
este predictibil

Conceptele fundamentale (1)

◦ RELEVANȚA: proprietate a minții umane de a selecta cei mai relevanți stimuli din multitudinea de
stimuli pe care îi percepe
◦ STIMUL RELEVANT: se conectează la cunoștințele de fundal ale interlocutorului, astfel încât acesta
poate trage concluzii valabile pe baza interacțiunii dintre text și context
◦ EFECTE COGNITIVE: informațiile rezultate în urma procesării de către ascultător a enunțului transmis de
vorbitor; EFECTE COGNITIVE POZITIVE: informații care îmbogățesc cunoștințele ascultătorului
◦ EFORT DE PROCESARE: efortul depus de ascultător pentru a face deducții/inferențe pentru a interpreta
corect intenția de comunicare a vorbitorului, ceea ce va produce efecte cognitive pozitive
◦ GRAD DE RELEVANȚĂ: un enunț este cu atât mai relevant, cu cât produce efecte cognitive pozitive cu
efort minim de procesare; există o tendință naturală a indivizilor/a minții umane de a maximaliza
relevanța
◦ MAXIMIZAREA RELEVANȚEI: transmiterea unui stimul astfel încât acesta să aibă relevanța optimă
pentru interlocutor într-un anumit context
◦ PRINCIPIUL COGNITIV AL RELEVANȚEI
(a) Cu cât efectele cognitive pozitive rezultate în urma procesării enunțului sunt mai mari, cu atât
relevanța acelui enunț în contextul dat este mai mare.
(b) Cu cât efortul de procesare este mai mare, cu atât gradul de relevanță este mai mic.

Conceptele fundamentale (2)

◦ ACT DE COMUNICARE OSTENSIVĂ: act de comunicare prin care vorbitorul semnalează intenția de a
comunica ceva interlocutorului său, iar interlocutorul recunoaște intenția informativă
◦ PRINCIPIUL COMUNICATIV AL RELEVANȚEI:
(a) Un stimul ostensiv are relevanța optimă dacă (i) atrage atenţia interlocutorului pentru a-l procesa; (ii)
este cel mai relevant în raport cu competenţele interlocutorului
(b) efectul unui stimul ostensiv relevant este predictibil
◦ RELEVANȚĂ OPTIMĂ: conține elementele esențiale și utile care facilitează interpretarea enunțului
respectiv în contextul dat.
◦ PROCESUL COMPREHENSIUNII: calcularea efectelor cognitive pe traiectoria minimului efort, testând
ipotezele interpretative; comprehensiunea facilă = prima interpretare care satisface expectațiile de
relevanță ale ascultătorului.
◦ MECANISMUL COMPREHENSIUNII: explicaturi + implicaturi

Conceptele fundamentale (3)

◦ EXPLICAURI: procese de îmbogățire pragmasemantică contextuală sau de îngustare a sensului
(referenți, deictice, dezambiguizări, elipse) construind concepte ad-hoc (actualizările contextuale ale
unor concepte).
◦ INTERPRETARE LITERALĂ/INTERPRETARE LAXĂ (sens literal/non-literal/figurativ): Bunica are 100 de ani
◦ UZ INTERPRETATIV/MENȚIUNE ÎN ECOU/INTERPRETAREA ACTELOR DE VORBIRE: concepte introduse
pentru a explica interpretarea enunțurilor în vorbire indirectă/a ironiei/a actelor de vorbire (explicaturi
de grad înalt: decodarea mesajului + atribuirea de intenții metapropoziționale)
◦ IMPLICATURILE: efecte cognitive produse de un stimul, rezultate din interpretarea relației dintre
enunțul literal și elementele oferite de context: premise implicate → concluzii implicate; implicaturi
slabe/forte = +/- efectate de ambiguitate (Câțiva copii au plecat = nu toți/aproximare).
◦ TIPURI DE INTERPRETANȚI: optimist naiv (acceptă prima interpretare, fără a judeca probabilitiățile
intenției vorbitorului)/optimist precaut (interpretează intențiile metapropoziționale, nu reușește să
interpreteze inconsecvențele sau tentativele de a fi indus în eroare)/optimist sofisticat
◦ VERIFICARE EMPIRICĂ: pragmatica experimentală, neurolingvistica

7. MECANISME PRAGMATICE: IMPLICATURILE

Herbert Paul Grice (1913-1988)
1957, Meaning
1975, Logic and conversation

A SPUNE vs A IMPLICA
H.P. Grice a făcut distincția între a spune și a implica.
Interlocutorii pot comunica spunând sau implicând anumite semnificații. Ceea ce se spune este codificat
în structura gramaticală și semantică a propoziției și se supune condițiilor de adevăr (adevărat/fals). Ceea
ce se implică se transmite prin diverse mecanisme pragmatice, bazate pe inferențe (deducții pragmatice).
Principalele mecanisme pragmatice sunt:
a) presupozițiile (înscrise în structura gramaticală și semantică a enunțului și declanșate de anumite
elemente din structura enunțului – declanșatorii de presupoziții)
b) Implicațiile și implicaturile pragmatice
• IMPLICAŢII – sensuri vehiculate prin structura lingvistică (condiții de adevăr): A → B
• IMPLICATURI NONCONVERSAŢIONALE – semnificaţii transmise prin structura lingvistică, nelegate însă
de condiţiile de adevăr; grup de presupoziţii asociate local şi convenţional unor forme lingvistice
• IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE (IC)– semnificaţii calculabile contextual
• IC STANDARD – semnificaţii rezultate dintr-un calcul inferenţial contextual
• IC NONSTANDARD – semnificaţii rezultate prin suprimarea unor maxime conversaţionale (figuri de stil,
tautologie, interogaţie retorică)
• IC STANDARD GENERALIZATE – semnificaţii contextuale constante
• IC STANDARD PARTICULARE – calculabile contextual în situația de comunicare

Particularităţile implicaturilor
1. Nesuprimabile (nefiind convenţionale, ci contextuale, adică calculabile din context, nu sunt afectate
de înlocuiri sinonimice)

2. Se modifică în funcţie de contextul folosirii enunţului (răspunsurile de sub (1) pot fi interpretate
diferit, în funcție de cine dă răspunsul: un prieten/medicul veterinar)
3. Sunt calculabile (se deduc contextual, în funcție de cunoștințele partajate de interlocutori)
4. Sunt anulabile (”nu asta am vrut să spun”, ”n-ai înţeles”)
Prin aceste trăsături IMPLICATURILE se deosebesc de PRESUPOZIȚII (vezi cursul anterior)

✓ COMPETENȚA PRAGMATICĂ
✓ MECANISME PRAGMATICE
a) IMPLICIT
b) PRESUPOZIŢII
c) IMPLICATURI
Herbert Paul Grice (1913-1988)
1957, Meaning
1975, Logic and conversation

Competenţa comunicativă
A. Competenţă lingvistică – înţelegerea enunţului ca sumă a sensurilor cuvintelor rezultate din reguli de
proiecţie şi amalgamare (sensul literal, sensul propozițional). Obiectul de studiu al lexicologiei, sintaxei,
semanticii.
B. Competenţă pragmatică – înţelegerea enunţului în contextul în care este enunţat (interpretarea
structurii lexicale-gramaticale-semantice în context). Obiectul de studiu al pragmaticii.
1) Vorbitorul este cel care conferă semnificaţie structurii lingvistice (speaker meaning)
2) Ascultătorul interpretează contextual structura făcând inferenţe (deducţii pragmatice)

Sens literal/sens implicat

Ce este sensul literal?
- Reguli de proiecţie şi amalgamare
- Satisfacerea condiţiilor de adevăr
- Context zero
Ce este sensul contextual?
Înţelegerea unui enunţ se bazează pe înţelegerea unor asumpţii de fundal

Tipuri de presupoziţii (clasificare)

1. EXISTENŢIALE: Maşina s-a stricat.
2. FACTIVE:
Ion ştie/şi-a dat seama că ai lipsit
Înainte să vii, dă-mi un telefon.
Poeziile lui sunt mai bune decât romanele.
Ion, care nu fusese în sală, nu ştia ce s-a întâmplat pe scenă.
Ion a recitit romanul.
3. NONFACTIVE: Ion a visat/pretinde/işi imaginează că este cosmonaut.
4. CONTRAFACTIVE: Dacă voi avea timp, voi merge la film.
a) LEXICALE implicative: a reuşi, a uita aspectuale: incoative: a începe, a termina : iterative: a reciti de
opinie: a critica, a lăuda
b) STRUCTURALE: Când vine Ion?

DECLANŞATORI DE PRESUPOZIŢII
• Lexeme • Prefixe, sufixe • Articole • Structuri gramaticale • Timpuri şi moduri verbale

CARACTERISTICILE PRESUPOZIȚIILOR
1. Non-calculabile: sunt înscrise în structura enunţului (în forma declanșatorilor de presupoziții), deci nu
trebuie calculate (deduse) din contextul extralingvistică.
2. Non-anulabile: nu pot fi anulate: trecerea enunțului la forma interogativă sau negativă nu modifică
presupoziţiile
3. Detaşabile: presupozițiile unui enunț se modifică o dată cu modificarea structurii lui.

Principiul cooperării
H.P. Grice (1975), “Logic and conversation”. In Cole, P., and J.L. Morgan (eds.), Speech Acts. New York:
Academic Press, 41–58.

Premise teoretice:
1. Punctul de pornire pentru conceptul teoretic (principiul cooperării): distincția pe care HPG o face între
a spune (a transmite semnificația literal) și a implica (a transmite semnificaţia nonliteral).
2. Scopul conceptului teoretic (principiul cooperării) introdus de HPG: explicarea mecanismelor
comunicării: explicarea modului în care ascultătorul interpretează actele de vorbire performate de
vorbitor: modelul inferenţial al comunicării: ascultătorul face deducții contextuale privind semnificația
pe care vorbitorul a intenționat să o transmită; enunțurile rostite de vorbitori creează în mod automat
expectaţii/așteptări şi oferă indicii care îi ajută pe ascultători să le interpreteze.
3. În ce constau aceste expectaţii? Într-o asumpţie implicită existentă virtual în mintea oricărui
participant la interacțiunea verbală: interlocutorul este o fiinţă raţională, care transmite un mesaj
raţional →această idee este captată de HPG în ceea ce el a numit Principiul cooperării: interlocutorii se
bazează pe faptul că fiecare participant la actul de comunicare respectă principiul cooperării: aceasta
oferă fiecărui vorbitor garanția că interlocutorul va găsi strategia potrivită de a interpreta adecvat
mesajul în contextul în care a fost produs: interlocutorul va face toate deducțiile/inferențele necesare
pentru a descoperi semnificația implicată contextual de vorbitor, exact acea semnificație relevantă
contextual.
A SPUNE
-Cât e ceasul?
- 18:30.(SENS LITERAL)
A IMPLICA
-Cât este ceasul?
- A închis la florărie. (SENS NONLITERAL)
Principiul cooperării:
4 Maxime
Calitate
Cantitate
Relevanţă
Manieră

Maxima calităţii
I. Maxima calităţii. Încearcă să faci astfel încât contribuţia ta să fie adevărată
(1) Nu spune lucruri pe care le crezi false
(2) Nu spune lucruri pentru care îţi lipsesc probele adecvate

Maxima cantităţii
II. Maxima cantităţii
(1) Fă astfel încât contribuţia ta să fie informativă după cum cer scopurile curente ale schimbului verbal.
(2) Să nu ai o contribuţie mai informativă decât e necesar.

Maxima relaţiei
III. Fii relevant!

Maxima manierei
III. Maxima manierei. Fii clar !
(1) Evită obscuritatea expresiei
(2) Evită ambiguitatea
(3) Fii scurt (evită prolixitatea dacă nu este necesară)
(4) Fii ordonat

Exploatarea maximelor conversaționale

Există mai multe moduri în care pot fi exploatate maximele:
(a) Ignorarea/aproximarea maximei (engl. flouting a maxim): vorbitorul ignoră deliberat o maximă cu
scopul de a-l face pe ascultător să caute un sens suplimentar, diferit de sensul literal; vorbitorul
generează intenţionat o implicatură conversațioală.
(b) Violarea maximei (engl. violating a maxim): vorbitorul violează o maximă cu intenţia de a induce pe
cineva în eroare; vorbitorul spune doar o parte a adevărului (trunchierea adevărului) pentru a implica
ceva neadevărat, inducând astfel în eroare.
(c) Încălcarea maximei (engl. infringing a maxim): vorbitorul încalcă o maximă fără a genera o
implicatură suplimentară şi fără intenţia de a induce pe cineva în eroare; folosire inadecvată a limbii.
(d) Eliminarea maximei (engl. opting out of a maxim): vorbitorul nu doreşte să coopereze verbal, aşa
cum o cere principiul cooperării; se eschivează deoarece, dând informaţia cerută, ar deranja
interlocutorii.
(e) Suspendarea maximei (engl. suspending a maxim): participanţii la comunicare nu se aşteaptă ca
maxima să fie respectată; ex. discursurile funerare, telegramele, poezie, glume, specific cultural.

a) Ignorarea maximelor: generează implicaturi conversaționale

1. MAXIMA CANTITĂȚII
- Cum se ajunge la cãmin?
- Pe mine mã duce Ion cu maşina...
Semnificație implicată oferind mai multă informație decât era necesar: ”Nu știu”
2. MAXIMA CALITĂȚII
- Unde predai?
- La Cucuieţii din Deal...
- Săraca de tine... Semnificație implicată încălcând maxima calității (”adevărului”): ”departe, într-un loc
care nu îmi place”
3. MAXIMA RELEVANȚEI
- Cât e ceasul?
- S-a sunat...
Semnificație implicată de studenții care răspund la întrebarea profesorului: ”s-a terminat timpul alocat
acestui curs, care trebuie să se termine”
4. MAXIMA MANIEREI
- Deplasarea s-a făcut pe banii contribuabililor?
- Nu încerc să vă schimb opinia, dar să știți că a fost o deplasare foarte utilă, care ne-a permis să stabilim
o multitudine de contacte cu partenerii noștri, toate în avantajul contribuabililor pe care îi reprezentăm
ca instituție...
Semnificație implicată: vorbitorul admite că deplasarea s-a făcut pe banii contribuabililor (ceea ce ar
putea apărea ca o încălcare a relației dintre instituțiile statului și contribuabili, și, de aceea, nu se
limitează la a răspunde la întrebare da/nu, ci oferă o justificare complexă și prolixă, încălcând nu doar
maxima manierei, ci și a cantității și a relevanței)

b) Violarea maximelor: pentru a induce în eroare

Prietena geloasă: - Este adevãrat cã ai fost la film cu Ioana?
Prietenul infidel: - Nu este adevãrat. (nu o chema Ioana, o chema Ana...)

c) Încălcarea maximelor: folosirea inadecvată/inabilă a limbii

Domnul: - Domnu-i acasă?
Feciorul: - Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
Domnul: - Dumneata spune-i c-am venit eu.
Feciorul: - Nu pot, domnule.
Domnul: - De ce? Feciorul: - E încuiată odaia.
Domnul: - Bate-i să deschidă.
Feciorul: - Apoi a luat cheia la dumnealui când a plecat.
Domnul: - Care va să zică, a plecat?
Feciorul: - Nu domnule, n-a plecat.
Domnul: - Atunci e acasă.
Feciorul: - Ba nu, da’ n-a plecat la ţară, a ieşit aşa. (I.L. Caragiale, Căldură mare)

d) Eliminarea maximelor: vorbitorul se eschivează: La un moment dat, un parlamentar a afirmat că are

dovezi că în presă există spioni acoperiți. Jurnalist: - Cine sunt spionii? Parlamentar: - Eu nu vã voi
rãspunde...Întrebaţi-i pe cei care se ocupã de acestã problemã...
e) Suspendarea maximelor: de exemplu, glumele

CRITICA TEORIEI LUI GRICE

• Cum ştim când un vorbitor aproximează o maximă (pentru a genera o implicatură), o violează (pentru a
induce în eroare), o elimină (pentru a nu deranja), o suspendă (tic verbal)?
- Cine a fost la petrecere?
- Nu ştiu.
• Cum distingem între mai multe implicaturi conversaționale posibile?
-Mergem la o cafea?
-N-aş vrea să te refuz. (dar nu merg/deci merg)
• Cele 4 maxime sunt de tip diferit: m. calităţii (da/nu); celelalte pot fi “nerespectate” în grade diferite.
• Cum se explică apariția unor neînțelegeri?
Polonius: - What do you read, my Lord?
Hamlet: - Words, words, words.
Polonius: - And what is the matter, my Lord?
Hamlet: - Between who?
Polonius: - I mean the matter you read, my Lord!”
• Nu întotdeauna este clar mecanismul după care funcţionează implicaturile
-Vrei să vii?
-Nu vreau să vin! (literal sau implicat?)

Conflictul verbal se bazează pe nerespectarea diverselor maxime ale cooperării

CONFLICTUL VERBAL SE BAZEAZĂ, PRINTRE ALTE MECANISME SPECIFICE, PE VIOLAREA MAXIMELOR
CONVERSAȚIONALE.

8. Principiul politeţii
Orice act de comunicare are 2 componente:
1. Semnificație (Principiul cooperării și cele 4 maxime)
2. Relație (Principiul politeții)

Teorii de politețe:
Mai multe teorii ale politeții:
1. Punctul de pornire: Ervin Goffman
2. Teoria politeții propusă de Robin Lakoff
3. Teoria politeții propusă de Geoffree Leech
4. Teoria politeții propusă de Brown și Levinson
5. Alte teorii

1. Ervin Goffman, 1922-1962

Goffman, E. (1967). ‘On facework: an analysis of ritual elements in social interaction’, in Jawrski, A.,and
Coupland, N. (eds.) The Discourse Reader, London, Routeledge, pp. 306-321
• conceptul sociologic de imagine publică (engl. face): o mască pe care individul şi-o construieşte în
interacţiunile sociale.
•activităţile de imagine (engl. facework): individul îşi exprimă dorinţa de independenţă (imaginea
publică negativă, engl. negative face) sau de afiliere şi recunoaştere socială (imaginea publică pozitivă,
engl. positive face)
2. Robin Lakoff /1971
• Principiul formalităţii: „Păstrează distanța!”
• Principiul deferenţei: „Lasă opţiuni interlocutorului!”
• Principiul camaraderiei: „Exprimă sentimente de camaraderie!”
3. Geoffree Leech
Principiul politeţii (minimalizează impolitețea, maximalizează politețea)
Maxima tactului: „minimalizează expresia acelor credinţe care implică costuri pentru celălalt;
maximalizează expresia acelor credinţe care implică beneficii pentru celălalt”.
Te deranjez numai o clipă să închid geamul ăla să nu te tragă curentul!
Maxima generozităţii: minimalizează expresia beneficiului pentru sine; maximalizează expresia costului
pentru sine.
Hai, ia mai multă ciocolată, mie îmi ajunge numai o bucățică!
Maxima modestiei: „minimalizează expresia laudei de sine; maximalizează expresia modestiei tale”.
Tot nu reușesc să înțeleg ideea ta....
Maxima aprobării: „minimalizează expresia criticilor la adresa celuilalt; maximalizează expresia
aprecierilor la adresa celuilalt.
Rochia asta are ceva special...
Maxima acordului: minimalizează expresia dezacordului cu celălalt; maximalizează expresia acordului cu
celălalt.” Te înțeleg foarte bine, dar nu știu dacă e cea mai bună soluție...
Maxima simpatiei: minimalizează expresia antipatiei faţă de celălalt; maximalizează expresia simpatiei
faţă de celălalt.
Prietenii tăi sunt absolut minunați!
4. Brown şi Levinson
• Politeţea este o formă strategică de comportament comunicativ prin care vorbitorii urmăresc
menţinerea unor relaţii sociale armonioase.
• Imaginea publică a individului (engl. face)
• Actele de vorbire performate ameninţă fie imaginea pozitivă, fie imaginea negativă a interlocutorilor
• 4 tipuri majore de strategii:
- (a) performarea unor acte de vorbire directe, neatenuate (engl. bald on-record)
- (b) alegerea unor strategii ale politeţii pozitive: acțiuni redresive, prin accentuarea interesului şi a
aprecierii faţă de interlocutor (engl. positive politeness)
- (c) alegerea unor strategii ale politeţii negative: acțiuni redresive prin nonintruziunea în spaţiul personal
al interlocutorului (engl. negative politeness)
- (d) performarea unor acte de vorbire aluzive (engl. off-record)

Strategii ale politeţii negative

• Nu ştiu cum ţi-ar conveni să rezolvăm această situaţie delicată…
• Ai avea timp să bem o cafea împreună?
• Aş avea nevoie doar de o foicică de hârtie…
• Mă scuzaţi că vă deranjez, să vă întreb ceva…
• Nu cred că ai fi de acord…. aş vrea să învăţăm împreună, ce zici?
• Vreau să vă spun că mâine voi întârzia vreo două ore de la serviciu.
• Regula este să venim la serviciu de la 9 la 5.
• Domnule academician Popescu, puteţi să îmi acordaţi o audienţă?
Strategii ale politeţii pozitive
• Ce bluză frumoasă aveţi! Vă vine foarte bine!
• Vă rog, fiţi atentă la scări, sunt foarte alunecoase, să nu cădeţi.
• (către femeia de serviciu) Azi facem curăţenie în cămară…
• Îmi imaginez ce prost te-ai simţit în acea situaţie…Am trecut şi eu prin aşa ceva.
• Sunt convinsă că vei reuşi! Eşti foarte bună! Ai învăţat foarte mult!
• Ştiu că ţi-ai fi dorit o notă mare, dar, din păcate, azi nu pot să-ţi dau mai mult de şase…
• Sunt convinsă că şi tu vrei acelaşi lucru ca mine.
• Marinică, vino la mine puţin…

Alte teorii ale politeții:

B. Fraser
• Conversaţia este un contract social
• Presupune drepturi şi obligaţii
• Sistemul politeţii se bazează pe negocierea drepturilor şi obligaţiilor discursive ale interlocutorilor.
Catherine Kerbrat-Orecchioni
• Acte care ameninţă imaginea alocutorului şi acte care flatează imaginea alocutorului;
• Efectul actelor de vorbire asupra alocutorului şi asupra locutorului
R. Scollon şi S.W. Scollon
• Sistemul politeţii deferente (- putere, + distanţă): interlocutorii se percep ca egali şi se tratează cu
respect unul pe celălalt; predomină strategiile independenţei, ale distanţării;
• Sistemul politeţii solidare (- putere, - distanţă): interlocutorii se percep ca egali; predomină strategiile
implicării, ale solidarităţii;
• Sistemul politeţii ierarhice (+ putere, + distanţă): interlocutorii se percep întro relaţie ierarhică,
asimetrică, modelată de criterii variate şi diferite de la o cultură la alta (vârsta, sexul, educaţia,
frumuseţea, bogăţia, puterea fizică, abilităţile fizice); strategiile apropierii (imaginea publică pozitivă)
sunt preferate în adresarea superiorului către inferior, în timp ce strategiile distanţării (imaginea publică
negativă) sunt preferate în adresarea inferiorului către superior.

IMPOLITEȚE VERBALĂ
POLITEȚE:
 Armonie Socială, Consens
 Intenția vorbitorului: a promova, susține imaginea interlocutorului
 Evitarea actelor de vorbire care amenință imaginea publică a interlocutorului
 Atitudine pozitivă față de interlocutor, poate fi o predispoziție personală spre…
IMPOLITEȚE:
 Disarmonie, ruptură, conflict
 Intenția vorbitorului: a ataca interlocutorul, a-l discredita
  Performarea unor acte de vorbire care amenință imainea interlocutorului
 Atitudine negativă față de interlocutor, poate fi o predispoziție personală spre…

1. IMPOLITEȚEA INERENTĂ: gesturi și atitudini inerent nepoliticoase în context, care nu pot fi anulate
prin cuvinte
2. IMPOLITEȚEA SUPERFICIALĂ, APARENTĂ: rom. persiflare, caterincă: aparentă impolitețe performantă
cu o atitudine umoristică, ingroup marker, intimitate socială, suprimare a principiului politeții, atitudinea
reciprocă a interacțiunilor este implicită, forme ritualizate și gesturi discursive.
3. IMPOLITEȚEA PROPRIU-ZISĂ:
- Bald on record: impolitețe directă
- Impolitețe pozitivă: atacarea nevoilor imaginii pozitive ale interlocutorului
- Impolitețe negativă: atacarea nevoilor imaginii negative ale interlocutorului
- Sarcasm/Politețe nesinceră: folosirea nesinceră a unor strategii ale politeții
- Absența politeții într-o situație în care e de așteptat să se manifeste
4. IMPOLITEȚEA CA MOD DE COMUNICARE ÎN ANUMITE SITUAȚII DE COMUNICARE (în armată)

STRATEGII ALE IMPOLITEȚII:

POZITIVE:
à Ignorarea celuilalt
à Excluderea din activitate
à Disocierea verbală/nonverbală
à Dezinteres, nepăsare, antipatic
à Folosirea mărcilor de identitate nepotrivite
à Limbaj obscur/secret
à Evidențierea dezacordului în abordarea unor teme
à A-l face pe celălalt să se simtă incomfortabil
à Folosirea unor cuvinte tabu
NEGATIVE:
à A-l face pe celălalt să-I fie frică
à A ridiculiza, a trata de sus, a minimaliza, a nu lua în serios
à A-i invada teritoriul personal: a aborda subiecte intime, care îl fac pe interlocutor să se simtă
incomfortabil
à Asocierea interlocutorului cu atribute negative
à A-l face pe celălalt să se simtă îndatorat

DEZVOLTĂRI ALE PRAGMATICII

1. Analiza conversaţiei
2. Analiza discursului
PAȘI MAI DEPARTE:
A.TEORIA PRAGMATICĂ CLASICĂ
B.ANALIZA CONVERSAȚIEI
C.ANALIZA DISCURSULUI

ANALIZA CONVERSAŢIEI:
• studierea structurii conversaţiilor naturale: “talk in interaction”
• pune în evidenţă caracterul structurat al interacţiunii verbale, unităţile conversaţiei şi regulile de
concatenare a replicilor
Modele teoretice
1. Modelul etnometodologic (Sacks, Schegloff, Jefferson)
2. Modelul integrativ (Edmonson)

• Care este structura interacţiunii? care sunt regulile de concatenare a replicilor?

• 3 niveluri de organizare a interacțiunii
- n. local
- n. recurenţelor
- n. glob

A. NIVELUL LOCAL: Reguli de acces la cuvânt

Există un sistem implicit de reguli care guvernează tranziţia dintre 2 locutori succesivi; reguli de selecţie
a interlocutorilor. Modelul teoretic își propune să răspundă la următoarele întrebări:
a) Prin ce mijloace semnalizează un vorbitor faptul că își încheie replica?
b) Cum se face trecerea de la un vorbitor la alt vorbitor?
(i) vorbitorul următor se autoselectează la cuvânt: prin ce strategii (verbale și nonverbale)?
(ii) vorbitorul curent îl selectează la cuvânt pe vorbitorul următor: prin ce strategii (verbale și
nonverbale)?
(iii) prin ce strategii semnalizează vorbitorul curent că nu dorește să cedeze cuvântul?
(iv) perechile de adiacență
c) De ce apar suprapuneri în comunicare?
(i) semnalizare defectuoasă a încheierii (exemplu?)
(ii) competiţia pentru cuvânt (de ce?)
d) Tăcerea:
(i) goluri (gaps; pauze fireşti între replici);
(ii) discontinuităţi (lapses; nimeni nu îşi asumă rolul de locutor);
(iii) tăceri semnificative (ce semnificații pot avea tăcerile?

B. NIVELUL RECURENŢELOR
a) Corectările/autocorectările: vorbitorul curent sau interlocutorul corectează sensul sau forma unor
constituenţi)
- iniţierea corectărilor (prin ce strategii sunt inițiate corectările/autocorectările?)
- efectuarea corectărilor (cum exact se fac corectările/autocorectrările? substituţii, reformulări, reluări –
dați exemple)
b) Presecvenţele: secvenţe care verifică disponibilităţile alocutorului de a recepta actul de vorbire
următor (Auzi, vreau să te întreb ceva....; Mă scuzați că vă deranjez, vă rețin doar o secundă, puteți să-mi
spuneți și mie.....). Ce funcție au aceste presecvențe?

C. NIVELUL GLOBAL
- Secvenţa iniţială
- Secvenţa de bază
- Secvenţa finală
CRITICI ADUSE MODELULUI
- Aplicarea automată a regulilor; se pierde din vedere intersubiectivitatea şi negocierea
- Circularitate
- Nu se are în vedere conţinutul schimbului verbal şi intenţia conversaţională

2. MODELUL INTEGRATIV
• Perspectivă interacţională (negociere) şi ilocuţionară (acte de vorbire; intenţie, scop)
• Competenţă comunicativă + competenţă socială
• Structura de adâncime a interacţiunii (configuraţii posibile) + structura de suprafaţă a interacţiunii
(actele de vorbire reale performate de vorbitori în situația de comunicare)
• Între structura de adâncime şi cea de suprafaţă apar devieri: ezitări, tatonări etc.
• Contextului social în care are loc interacțiunea are un rol important în structurarea interacțiunii și în
succesiunea actelor de vorbire + Creativitate individuală (comportament strategic al fiecărui vorbitor;
alegeri personale)

1. ACTE DE VORBIRE
- principale/secundare
- fatice
- ritualice
2. MIŞCĂRI
- ofertă: introducerea unei teme comunicative
- satisfacerea ofertei: derularea conversaţiei pe tema acceptată
- respingere: respingerea temei ca urmare a neconcordanţei scopurilor ilocuţionare
- contracarare: acceptarea ofertei, urmată de o modificare a ei
- reofertare: o nouă ofertă a locutorului

3. SCHIMBUL: STRUCTURA SCHIMBULUI

OS
- La ce oră vine Sorin?
- La 8.
ORespReS
- La ce oră vine Sorin?
- Da’ de ce vrei să ştii?
- Vreau să îl aştept la gară.
- La 8.
OCSRe
- La ce oră vine Ion?
- Parcă tu nu ştii că la 8?!
- Voiam să fiu sigură...
- Îl voi aştepta la gară

4. FAZE CONVERSAŢIONALE
- Unitate tematică
- Schimburi legate prin relaţii:
- de coordonare (înlănţuire, reciprocare)
- subordonare
- Structură ierarhică:
-preschimburi
- schimburi
- postschimburi
- schimburi inserate

5. CONFRUNTAREA
- componenta iniţială (ave)
- tranzacţia (business)
- componenta finală (vale)

• Actualizarea structurii de adâncime se bazează pe strategii ale vorbitorului recunoscute de ascultător

în baza strategiilor interpretative la care recurge:
1) Anticipative
- de motivare
- de amplificare (→politeţea +)
- de dezarmare (→politeţea-)
2) Aditive – multiplicarea actelor care compun schimbul de bază (acumularea de detalii, de argumente)
• Devieri
1. Umplerea golurilor: ”starters”, aparté-uri
2. Control asupra emiterii şi receptării: - explicaţii, delimitări, reliefări
3. Control asupra reuşitei comunicative: flatarea destinatarului