UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA MARKETING

REFERAT SOCIOLOGIE

IDENTITATEA NAŢIONALĂ

Student: Popa Alexandra

Anul III, Grupa I

Târgovişte,
-2012
 IDENTITATEA NATIONALÃ

Exista în literatura noastră de specialitate numeroase încercari de a surprinde

psihologia poporului român, specificul sau, identitatea natională - unele dintre acestea
impresionante prin subtilitatea si anvergura constructiei teoretice - dar foarte putine se
fondează pe rezultatele unor cercetari concrete (de teren sau experimentale) sistematice.
Principiul identitătii este cel mai puternic principiu logic. Celelalte principii ale logicii sunt mai
slabe si apar ca fiind consecinţe ale acestuia: astfel principiul noncontradictiei (un lucru nu
poate sa fie si sa nu fie în acelasi timp si sub acelasi raport) si principiul terţului exclus (-un
lucru sau este sau nu este, a treia posibilitate nu exista).
Principiul identităţii este considerat drept temelia gândirii în general. O respingere a
acestui principiu ar însemna o renunţare la orice criteriu. Concepţia despre adevăr şi fals,
presupune şi ea principiul identităţii. Acest principiu ne permite să înţelegem o semnificaţie
fundamentală a termenului de -identitate, şi anume cel de -neschimbat, -statornic etc.
Aceasta concepere a identităţii a fost piatra de temelie a filosofiei eleate, de exemplu,
care nega existenta mişcării, atât ca mişcare în spaţiu, cât şi ca schimbare calitativă.
Mişcarea, în genere, intra în conflict cu acest mod de a concepe identitatea. Concepţia eleată
era, evident contrazisă de realitatea sensibilă, iar adepţii lui Heraclit din Efes, au construit o
filosofie în care identitatea era absenţa. Heraclit considera că principiul (logic) al tuturor
lucrurilor este focul, adică elementul cel mai dinamic cu putinţă, el îşi schimba nu numai locul
(se mişca în continuu), ci şi forma. Heralict spune: -Nu te poţi scălda de două ori în apele
aceluiaşi râu_, pentru că atât tu cât şi râul vă schimbaţi, deveniţi altceva. Renunţarea la
identitate a dus, însa, la poziţia lui Cratylos, un elev al lui Heraclit, care afirmă, mai
consecvent decât acesta, ca -Nu te poţi scălda nici măcar odată în apa aceluiaşi râu-, pentru
că atât tu cât şi râul vă schimbaţi chiar înainte de a intra în el.
Identitatea a ajuns, de aceea, să fie concepută ca fiind atributul a ceva diferit de ceea ce
vedem, s-a ajuns la separarea aparentei (schimbătoare) sensibile de o esenţă (identică cu
sine) ascunsă, gândita.
Această concepţie este exprimată foarte clar de Platon, care considera că există două
lumi, una a Ideilor (a esenţelor) şi cealaltă a lucrurilor (fenomene, -umbre_ ale Ideilor):
lucrurile există numai în măsura în care -participa_ la o idee: de exemplu, Socrate este
om numai în măsura în care -participa_ la ideea de om, adică are trăsăturile acesteia: este
raţional, biped etc. În acest fel, identitatea a fost asociată cu esenţialul şi inobservabilul. Ea a
apărut ca fiind mai curând o proprietate logică, raţională, gândita, decât una sensibilă,
empirica, observabila. Identitatea unui lucru este determinată analizând structura intimă a
lucrului în cauză, fără a mai avea nevoie de altceva.
În cazul identităţii naţionale, ca şi al altor forme de identitate, observam că identitatea
nu este determinată în această manieră: astfel, în cazul identităţii profesionale, de exemplu,
identitatea se determina prin apartenenta fiinţei în cauza la unul din grupurile profesionale
cunoscute. La fel, identitatea socială se determina prin apartenenta de clasă (ţăran,
intelectual, funcţionar, muncitor, antreprenor etc) a persoanei în cauză. Identitatea rasială se
determina, la fel, în raportul de apartenenţa al individului în cauză cu una (sau mai multe) din
grupele rasiale cunoscute. Aceasta înseamnă că identitatea poate fi concepută şi ca un
raport.
Ca raport, ea se poate stabili între indivizi, mulţimi, cuvinte, sau între lucruri. Ca raport
între cuvinte, identitatea este sinonimă cu -este totuna cu_. Ca raport între lucuri, exprima
asemănarea, dintr-un anumit punct de vedere, dintre două lucruri, în alte privinţe diferite.
Este un adevăr evident că nici o naţiune nu poate supravieţui fără o conştiinţă
naţională. Tăria acestei conştiinţe depinde de o varietate de circumstanţe istorice.
 Atunci când vorbim despre naţiuni, ne gândim de obicei la comunităţi istoriceşte bine
determinate, cele mai evidente fiind cele europene, şi suntem mai reţinuţi în aplicarea
termenului într-un sens larg. Să-l aplicăm, de exemplu, unor triburi africane sau asiatice sau
chiar unor avanposturi ale civilizaţiei europene în America de Nord şi America de Sud sau din
Australia. Statele lipsite de omogenitate etnică au, în mod firesc, interese proprii şi unele din
ele pot, într-o zi, să-şi edifice o identitate pe baza unor aspiraţii comune ale popoarelor lor,
dacă ele se dovedesc mai puternice decât divizările etnice.
Nu este nevoie de demonstraţii complicate pentru a stabili faptul evident că identitatea
naţională necesita o memorie istorică. Nu contează, în această privinţă, cât din conţinutul
acestei memorii este adevărat şi cât este adevărat pe jumătate sau cât pură ficţiune. Ceea ce
contează este conştiinţa unui trecut: nici o naţiune nu poate supravieţui fără conştiinţa
faptului că existenţa ei actuală este continuarea uneia trecute şi conştiinţa implicată a faptului
că, cu cât amintirile (reale sau imaginare) sunt mai vechi, cu atât mai profundă este influenţa
lor asupra prezentului, cu atât mai ferm stabilită este identitatea naţională. Trecutul este
păstrat nu numai în cunoaşterea istorică ci şi în alte lucruri cum ar fi :simbolurile, idiomurile şi
alte particularităţi ale limbii, construcţiile vechi, templele, mormintele s.a.m.d.

Problema identităţii naţionale este una foarte delicată.În determinarea identitţii

naţionale a unei persoane sau a unui grup, un rol foarte important îl are atitudinea şi
comportamentul indivizilor faţă de anumite tradiţii şi obiceiuri specifice regiunii din care fac
parte.
Aşa cum bine ştim, trăim într-o perioadă în care multe dintre obiceiurile vechi, odată
cu trecerea timpului, au dispărut sau au suferit modificări. Oamenii şi-au adaptat preferinţele
în funcţie de evoluţia firească a societăţii şi şi-au orientat interesul către aspecte mult mai
actuale ale mediului în care trăiesc. Puţine sunt localităţile din ţara noastră în care localnicii
poartă costume tradiţionale sau în care se mai strâng oamenii la hore cu ocazia diferitelor
sărbători.
Această temă este, cred eu, una de actualitate în condiţiile în care în ultimii 17 ani,
România s-a confruntat cu mari schimbări la nivelul societăţii, iar datorită deschiderii
graniţelor, un număr foarte mare de români a ales să emigreze în ţările mai dezvoltate
(posibila apariţie a unor schimbări la nivelul identităţii naţionale a celor care părăsesc
frecvent. ţara).
Dincolo de costurile şi beneficiile sale strict economice, integrarea europeanã
reprezintã, în primul rând acceptarea de cãtre statele candidate a unui sistem de valori
definitorii pentru Uniunea Europeanã. De aceea, perspectiva integrãrii ridicã pentru statul
respectiv numeroase întrebãri referitoare la propriile valori, ca parte a identităţii sale
naţionale, precum şi la compatibilitatea acestora cu cele europene.
Valorile romaneşti sunt definite din perspectiva sistemului axiologic reprezentativ pentru
comunitatea naţională, în timp ce valorile europene sunt parte a unei identităţi aflatã în curs
de cristalizare. Problematica raportului dintre valorile europene şi cele romaneşti este astfel
abordatã în contextul mai general al raportului dintre identitatea naţională şi o posibilã
identitate supranaţională.
În perioada postcomunistã, politica României a fost şi continuã sã fie puternic marcatã
atât pe plan intern cât şi pe plan extern de orientarea sa spre Uniunea Europeanã şi de
angajamentul sãu ferm în sensul dobândirii calităţii de membru cu drepturi depline al
acesteia.
În plus, concluziile raportului au subliniat diversitatea orientãrilor diferitelor categorii
ale populaţiei cu privire la identitatea naţională şi europeanã, fiind înregistrate ponderi relativ
egale între cele patru categorii: orientare preponderent naţională, preponderent europeanã,
national-europeanã şi european naţională. Conform aceluiaşi sondaj de opinie, peste 50%
dintre persoanele intervievate au declarat cã sunt foarte mândri de a fi români, peste o treime
s-au declarat "mândri" iar peste 10% au rãspuns cã sunt foarte puţin sau deloc mândri cã
sunt romani.

Prin definiţie, valoarea este înţeleasă cel mai adesea că fiind un ideal.Noţiuni precum
libertatea, solidaritatea sau toleranta eludeazã prin natura lor orice determinãri concrete. De
aceea sensul atribuit valorilor de cãtre douã persoane sau cel articulat la nivel societal în

funcţie de un context cultural şi politic specific este cel mai adesea diferit. Sentimentul
naţional trebuie canalizat spre stimularea forţelor creatoare ale neamului, a calităţilor lui, şi
spre corectarea defectelor, astfel, naţiunea va participa la progresul general al umanităţii, pe
calea să specifică, alături de celelalte naţiuni, într-o competiţie onorabilă şi demnă. Membrii
unei naţiunii au un sentiment naţional care exprimă următoarele trăsături :
· conştiinţa naţională care reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor, sentimentelor prin
care membrii unei comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună pe baza unităţii de :
teritoriu, limba, cultura şi viaţa economică.
· mândria naţională.
Cuvântul este primul însemn care ne deosebeşte, iar limba este unul din atributele
de bază ale identităţii naţionale, astfel că în situaţia când, în această zonă sensibilă apar
dificultăţi, problema limbii pentru multe societăţi se transformă într-o adevărată chestiune
naţională (cazul Republicii Moldova). Limba este purtătorul natural al gândurilor şi
sentimentelor omului, astfel că este foarte greu să eviţi închisoarea limbii materne. În
viziunea lui Josep R. Llobera, limba reprezintă „hotarul etnic esenţial” şi, prin această limbă,
constituie un element de determinare a identităţii naţionale. Forţa, potenţialul limbii în
construcţia identităţii naţionale se manifesta nu numai la nivel instrumental, pentru ca ,în
acest caz, tot felul de reformatori ar utiliza instrumentul lingvistic, de multe ori, doar în scopuri
egoiste, dar, după cum susţine Llobera, limba se manifestă şi la nivel emoţional.
Este ceea ce conferă limbii o greutate deosebită că element de sudură a identităţii
naţionale.
Identitatea naţională este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi
devotament faţă de patrie şi de popor. Şi aceasta face că, de exemplu, apărarea teritoriului,
să fie o posibilă expresie a fidelităţii faţă de patrie, sinonimă cu apărarea identităţii naţionale.
Încălcarea teritoriului conduce la conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecinţe.
De asemenea, lupta pentru identitatea naţională a reprezentat o idee forţă, urmărită
de diferite popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca naţiuni. Lupta acestora ca şi
ideea pentru care luptau erau legate de un profund sentiment patriotic.
Rolul conştiinţei naţionale poate fi evidenţiat prin semnificaţiile care i-au fost atribuite:
· ,, suflet al naţiunii”;
· rezultanta tuturor elementelor psihologice constitutive ale naţiunii;
· factor de legătură a caracteristicilor specifice naţiunii.
Pornind de aici, se poate vorbi de :
· ,,deşteptarea conştiinţei naţionale”, atunci când comunitatea îşi afirmă, de exemplu,
dreptul ei la libertate şi independenţă ;
· ,,pierderea sau declinul conştiinţei naţionale ”, atunci conştiinţa naţională nu mai
vibrează, se manifestă slab sau încetează să se mai manifeste, în condiţiile în care
sunt în discuţie interesele comunităţile naţionale.
Conştiinţa naţională este păstrată vie prin forţa morală a naţiunii, simbolizată prin cultul
patrie.
.
Patriotismul ,ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, nu
este afectat în sens negativ (în sensul diminuării sau ştirbirii lui ), prin opţiunea unei ţări,
de integrare europeană, cel puţin din următoarele motive :
· principiul suveranităţii naţionale nu este , în niciun fel, afectat;
 · integrarea nu reprezintă pentru un stat acceptarea unei situaţii de subordonare, ci
realizarea unei coordonări, la standarde europene de calitate, cu ţările care s-au
integrat deja;
· integrarea deschide unei ţări posibilitatea participării, în cadrul unor structuri , la
soluţionarea problemelor globale ale omenirii.

Prin integrare europeană, patriotismul este departe de a fi afectat negativ , în schimb,

poate fi impulsionat prin :

· conştientizarea semnificaţiei voinţei exprimate(la nivelul naţiunii şi al membrilor

acesteia ) pentru realizarea integrării,
· ridicarea ţării la standarde europene de performanţă;
· participarea alături de alte ţări , la soluţionarea problemelor Europei şi lumii.

Identitatea naţională este strâns legată de patriotism, ca sentiment de dragoste

şi devotament faţă de patrie şi de popor.
 Concluzii

Faptul că suntem o cultură minoră nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă,cultura

noastră are realizări calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari.
Tensiunea care face însa drama generaţiei interbelice este dată de faptul că noi nu mai vrem
să fim eternii sateni ai istoriei. Această concepţie exprima de fapt conflictul dintre eternitate şi
istorie, prezent în toată spiritualitatea româneasca.
Ideea de națiune ajută atât la înțelegerea locului pe care individul îl ocupă în lume, cât și la
înțelegerea locului ocupat de ceilalți indivizi.
Consider că sentimentul de identitate națională tinde să devină mai puternic atunci
când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau economic (criză): dacă
amenințarea exterioară devine precis identificabilă.
Având în vedere considerentele expuse mai sus ,referitoare la identitatea naţională,consider
că aceasta desemnează, în mod nuanțat, sentimentul fiecărei persoane față de națiunea de
care aparține
Ţinând cont de complexitatea existenței în comun și de schimbările permanente
antrenate de alegerile individuale, identitatea națională nu poate fi un dat imuabil ,este o
creaţie culturală dependentă de devenirea individuală.
Aşadar,identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea
evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”, înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al
schimbării specific erei moderne, proces caracterizat de un avans fenomen al cunoașterii și
de efortul de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere
BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Manolescu, Ce este identitatea naţională?, România literară, Nr. 50,

18-24 dec.2009
2. www.identitateanationala.ro