Identitate culturală şi globalizare

“Europa nu este un teritoriu bine determinat, ci o hartă mentală,un

spaţiu imaginat. Conceptul de Europa a fost adesea redefinit potrivit cu
perspective geopolitice şi ideologice.” (William Walace)

Realitatea este diferită. Ea reflectă nu numai faptul că, din punct de vedere
istoric, statele actuale s-au format (în majoritate) ca manifestare a ethosului
naţional, ci şi faptul practic că limba şi cultura majorităţii îi asigură acesteia un
ascendent în raport cu celelalte identităţi etno-culturale.
Această diferenţă este astăzi echilibrată de o altă componentă a dreptului
internaţional, prin care au fost codificate drepturile minorităţilor naţionale şi
protecţia identităţilor culturale minoritare.
Prin urmare, inferioritatea numerică nu conferă automat statutul de
“minoritate naţională”, subiect al sistemului internaţional de protecţie:
“minoritatea” mai trebuie să fie nedominantă.
Statele unde principiul nondiscriminării este aplicat consecvent alături de
alte instrumente de protecţie a minorităţilor naţionale au reuşit să realizeze între
norma de drept şi realitatea practică a ascendenţei culturii majorităţii.
Frontierele statelor naţionale actuale “decupează” un teritoriu prin care, pe
de o parte, se determină o anumită majoritate naţională şi anumite minorităţi.
Federalizarea Europei aduce o schimbare fundamentală.
Dacă suveranitatea statelor naţionale nu va mai “administra” drepturile şi
libertăţile individuale (incluzând statutul cetăţeniei europene şi principiul egalităţii
între cetăţeni, acestea intrând sub competenţa federală), atunci frontierele statelor
federale nu vor mai exista pentru a face distincţii etno – culturale.
Popoarele în sensul lor iniţial de comunităţi etno-culturale, nu vor mai fi
separate în majorităţi şi minorităţi prin frontiere.
Desigur, comunităţile multiculturale ale Europei Federale îşi vor administra
viaţa conform competenţelor specifice.
Astfel, conceptul de “minoritate naţională” îşi va pierde relevanţa. Se poate
imagina şi altfel. O Europă federală ar fi o Europă a minorităţilor etnice – fiind
obligată dar şi aptă să construiască un model de convieţuire multiculturală (multi –
identitară).
În cadrul federaţiei, statele trebuie să aibă siguranţa (confortul) recunoaşterii
identităţii şi intereselor fireşti.
Europa poate fi privită ca un spaţiu de fermentaţie multiculturală în care se
manifestă cel mai pregnant vocaţia echilibrării şi concilierii dilemelor şi
conflictelor între individualism şi comunitarism, între spiritul analitic şi cel
sintetic, între universalism şi particularism.
Uniunea Europeană:
– spaţiu de fermentaţie multiculturală;
– cu respiraţie spirituală comună;
– furnizoare de echilibru intelectual şi punte de comunicare între actorii unei lumi
postglobalizate;
– îşi asumă idealul de a iniţia construcţia viitoarei civilizaţii umane;
– formează sentimentul de identitate europeană / culturală.
Globalizarea este o forţă a progresului, producând prosperitatea globală.
Globalizarea instituie comerţul liber şi mobilitatea capitalului. Globalizarea
creează o civilizaţie a pieţei globale în care puterea, bogăţia şi democraţia liberală
sunt răspândite pe întreg globul.
Profesor Doina Sterpu

Dezbatere “Karl Popper”

Moţiune 1: Înainte de orice, ţin să salut publicul care participă la această
dezbatere. Mă numesc Zlăvog Maria şi reprezint echipa afirmatoare. Vrem să
demonstrăm că globalizarea are preponderent efecte pozitive.
Argumentele noastre sunt următoarele:
a. Situaţia Statelor Unite din prezent (forţă politică dominantă, arbitru al
conflictelor internaţionale) este un rezultat al evenimentelor petrecute în decursul
celui de-al doilea război mondial (atunci apare împărţirea în “State Mari” şi “State
mici”, precum şi noţiunea de “echilibru de puteri”).
b. “forţa” şi “dreptul” nu pot fi separate. Norma de drept are şi un caracter
constrângător. În orice societate, puterea de a făuri legile şi de a urmări respectarea
lor aparţine elitelor sociale şi nu maselor. Dreptatea fără putere nu ar fi de fapt,
dreptate. O societate ar trebui să urmărească instituirea unui echilibru între putere
şi dreptate.
c. Acceptăm modul cum a definit F. Furuyama “globalizarea”: răspândirea
modelului economic şi politic capitalist în întreaga lume, în măsură să aducă
prosperitate şi să ducă la dispariţia conflictelor.
Vă mulţumesc pentru atenţie ! Dau cuvântul echipei negatoare.
Negator 1:
Bună ziua! Mă numesc Iordache Andreea şi reprezint echipa negatoare. Îmi
permit să susţin că locul “statelor mici “ în istorie este la fel de important ca şi cel
al “Statelor mari”. Mă refer aici la expresia lui Nicolae Iorga: “locul românilor în
istoria universală”. Drepturile ţărilor mici se întemeiază pe tradiţii istorice, pe
documente (este cunoscută tradiţia “descălecatului” în Ţările Române, sau
importanţa “Diplomei cavalerilor ioaniţi” pentru istoria românilor.
 Ca argument prin citat, l-aş cita pe Jose de Broucker, care consideră că, deşi
au o viaţă scurtă în raport cu marile evenimente ale istoriei, oamenii traversează
de-a lungul existenţei momente istorice importante (războaie, catastrofe naturale,
evenimente politice şi culturale, prefaceri culturale). Ei îşi vor pune următoarele
întrebări: cum au trăit ei evenimentele, cum s-au descurcat, ce-au simţit, ce e de
învăţat din aceste experienţe ?
Istoria nu aparţine numai marilor actori ai globalizării (“statelor puternice”),
ci, în egală măsură “statelor mici (ex.: România şi Polonia în timpul celui de-al
doilea război mondial, Serbia în timpul războiului din Iugoslavia).
Vă mulţumesc! Dau cuvântul echipei afirmatoare.
Chestionare – încrucişată afirmatoare:
A2: Ai afirmat că România avea un statut de “stat mic” în cel de-al doilea
război mondial. Ai putea să defineşti noţiunea de “stat mic” ?
N2: “Stat mic” se referă la orice ţară care nu exercită o dominaţie asupra
altor state, care este ocupată de trupe străine, care este declarată învinsă sau care
este obligată să plătească datorii de război. Pe scurt, o ţară care nu poate să decidă
jocul evenimentelor.
A2: Ştii că România a fost de partea unui stat dominant, şi anume a
Germaniei naziste ?
N2: Răspunsul meu este că România a fost obligată să participe la război
alături de Germania şi împotriva Rusiei.
A2: Nu crezi că, dacă statele mici ar fi egale cu statele mari, ele nu ar mai fi
deloc state mici ?
N2: Nu am susţinut acest lucru. Egalitatea în drepturi îngăduie atât statelor
mici, cât şi statelor mari, să îşi dezvolte propria identitate culturală.
A2: Mulţumesc.
Afirmator 2: Bună ziua ! Mă numesc Brudaru Adrian şi reprezint echipa
afirmatoare.
Intenţia mea este cea de a relua argumentul potrivit căruia globalizarea
aduce prosperitate, iar resentimentele faţă de globalizare fac posibilă sărăcia.
Argumentul meu este bazat pe un exemplu: ţările care, deşi foste comuniste,
au preluat modelul economic occidental, cunosc prosperitatea economică. Mă refer
la Ungaria, Polonia, Cehia. Aceasta arată că globalizarea (înţeleasă ca aplicare a
unui model funcţional) are preponderent efecte pozitive.
Al doilea argument ar fi acela că democraţia liberală de tip occidental, deşi
imperfectă, reprezintă cel mai dezvoltat model de stat apărut în istorie. Democraţia
occidentală este, incontestabil, superioară statului teocratic islamic.
Răspândirea democraţiei occidentale este preferabilă faţă de răspândirea
teocraţiei islamice.
 Negator 2.
Bună ziua! Mă numesc Fanaragiu Alina şi reprezint echipa negatoare. Mai
întâi aş vrea să fac o “respingere”, arătând că adoptarea modelului economic
occidental nu a reprezentat întotdeauna un succes. M-aş referi aici la Turcia şi
China. Nu putem fi siguri că un anumit tip de stat se poate transpune în condiţii de
reuşită în realitate. Mai apoi, l-aş cita pe Samuel Huntington, care, în lucrarea
“Şocul civilizaţiilor”, arată că orice stat dezvoltat va cunoaşte şi decăderea.
“Financial times” arată că economia americană este cuprinsă de recesiune, iar
evoluţia monedei “euro” comparativ cu “dolarul” este semnificativă.
Afirmator 3: Consider că echipa noastră ar trebui să câştige. Negatorul 2 nu
a făcut decât să respingă argumentele noastre, dar nu a construit argumente de sine
stătătoare.
Noi nu vrem să negăm identitatea culturală, ci doar să arătăm că acesta nu
poate fi înţeleasă fără globalizare.
Pacea nu poate fi menţinută decât de către o putere, un actor “important” al
globalizării. Oricum, adoptarea modelului-capitalist este inevitabilă. Aş spune că
raportul dintre “Globalizare” şi “Identitate culturală” este cel dintre întreg şi parte
şi ascultă de o logică specifică.
Privitor la “chestionarea încrucişată”, consider că “statele mari” şi “statele
mici” nu pot fi egale. Există o luptă pentru întâietate. Dreptul internaţional nu
poate fi instituit de către statele mari, nu de statele mici.
Negator 3:
Mulţumesc pentru cuvântul acordat! Felicit atât pe afirmatori cât şi pe
negatori pentru efortul depus, având ca scop argumentarea. Am convingerea că
răspândirea modelului economic capitalist în lumea întreagă nu este posibilă.
Naţionalismul şi războaiele nu vor dispărea niciodată.
Excluderea “statelor mici” de pe tabla de şah a istoriei nu poate avea decât
efecte negative. După cum a spus şi Montespuieu: “Puterea absolută corupe în mod
absolut”. Statele Unite nu pot avea o dominaţie nelimitată, fără a deveni o
teocraţie.
Insist pe noţiunile de “societate civilă”, “nesupunere civică”, “libertate a
opiniei”. Superputerile nu îşi pot menţine locul lor decât adoptând măsuri
democratice, şi renunţând la politicile de forţă.
Au existat istorici şi sociologi americani care au criticat intervenţiile Statelor
Unite în Iugoslavia sau în Irak.
Istoria omenirii este un lanţ de crime, violenţe şi războaie (vezi Hamlet de
W.Shakespeare), dar aceasta nu înseamnă că democraţia şi dreptatea nu sunt
posibile. Dreptatea nu presupune atât putere, cât înţelepciune şi respect faţă de
“identitatea culturală” a celuilalt.
Profesori: Corneliu Panaite, Cristina Paidos
 Originea şi dezvoltarea limbii române
„Limba este intaiul semn distinctiv si cel mai
caracteristic al unui popor” (Al. Zub)

Trăsături generale
Poporul român şi limba română s-au format pe teritoriul vechii Dacii, în
primele secole ale mileniului întâi după Hristos. Conceptul de limbă română poate
fi definit în două feluri: limba română actuală (dacoromâna) şi limba română
istorică (străromâna). Limba română actuală cunoaşte un amplu proces de prefaceri
pe o durată de aproape două mii de ani, prin convieţuirea dintre daci şi romani, mai
ales după cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie decisive
din perioada 101 – 102, 105 – 106.
Latina populară adusă în Dacia şi Moesia de armata, administraţia,
coloniştii, negustorii şi cărturarii Imperiului Roman s-au întâlnit în aceste teritorii
cu limba băştinaşilor, traca sau traco-daca.
În urma unei perioade îndelungate de coexistenţă şi de bilingvism, locuitorii
vor vorbi o latină dialectală. Transformarea dialectală se produce în toate
provinciile supuse Romei, limba băştinaşilor transmiţând limbii învingătoare unele
elemente din structura lor, cu deosebire de natură lexicală.
În timp, dialectele se transformă în limbi romanice pe toată întinderea
Romaniei. Acest proces s-a încheiat în jurul anului 600 (după W. Meyer – Lubke).
Cercetătorii români susţin, cu argumente lingvistice, că în jurul secolului VII,
limba română era deja formată.
Romania este teritoriul european pe care se vorbesc limbi romanice.
Din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale
fac parte: italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna; iar altele au rămas
limbi regionale, precum: catalana (în Spania), sarda (în insula Sardinia – Italia),
dialectele retoromane (în Elveţia) sau dalmata (limbă care a dispărut).
Limbile romanice nu continuă direct limba clasică, ci latina populară (având,
ca orice varietate orală, particularităţi faţă de limba scrisă).
În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări (fonetice,
gramaticale, lexicale), astfel încât varianta de origine să nu mai poată fi înţeleasă
de vorbitori, s-a vorbit de o limbă nouă.
În genere, se admite că procesul de constituirea a limbilor romanice s-a
încheiat în secolul al IX-lea.
Pentru limba română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar
fi durat până în secolele VI-VII, VIII-IX.
 Dialectele limbii române
De reţinut este faptul că toate evoluţiile importante de la latină spre română
caracterizează toate ipostazele străromânei: nucleul central este dacoromâna, iar
cele trei inele (ipostaze) sus-dunărene sunt aromâna (macedoromâna, vorbită în
ţările balcanice: Grecia, Albania, Bulgaria, unele republici din fosta Iugoslavie),
meglenoromâna (vorbită de românii din Câmpia Meglen, pe malul Vardarului, la
nord de Salonic), istroromâna (vorbită în Peninsula Istria, în Nordul Mării
Adriatice).
Toţi românii din nordul şi din sudul Dunării se simt români, deoarece
istroromânii îşi zic rumeri, iar aromânii - ar(u)mânu, armănu, vecinii noştri
numindu-i vlahi.

Aromâncă din Dobrogea Româncă din Meglen

Texte aromâne
Proverbe

Armânlu nu chiare Aromânul nu piere.

Arbineslu-i frate cu alăvdarea. Arbănaşul (Albanezul) e frate cu lauda
de sine.
Se-alvdă ca Arbines. Se laudă ca un Arbănaş.
Cheatra ţe si-arucuteaşte muscl’u nu- Piatra care se rostogoleşte nu prinde
acaţă. muşchiu.
Vimtu seamin’i, furtună adun’i. Dacă semeni vânt, culegi furtună.
 Text istroromân
Săracul cu vecinul hoţ (fragment)

„Un siromah dobăndit-a din lot, tristo Un sărac a câştigat din vânat, trei sute
fiurini şi dus lţ-a pre sufit hrani, ke-l’va de fiorini şi i-a dus în pod, să-i
ţire za mare potribe...” păzească, fiindcă voia să-i ţie pentru
mare nevoie...”

Texte meglenite
Un joc (fragment)

„Pulicaru zeist zis-au vrină ora: Ai să
ruciom!
Lantu di pan di iel’ăntribat-au: Cu ţi?
Mijlucanu zis-au: Cu ţi dat-au
Domnu”.
degetul cel mare a spus odată: „Ai să
dejunăm!”
Cel de lângă el a întrebat: „Cu ce?”
Mijlociul a zis: „Cu ce-au dat
Domnul!”

Cele patru dialecte au trăsături gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi

destule diferenţe. Dialectele din sudul Dunării au fost influenţate de contactul
cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană, albaneză, bulgară, turcă.
 Graiurile limbii române
Important este faptul că dacoromâna cunoaşte cinci graiuri: muntenesc
(stă la baza formării limbii române literare), moldovenesc, bănăţean, crişean,
maramureşean. Ceea ce merită să reţinem este că locuitorii români care locuiesc
în provinciile numite cândva: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Maramureş se
înţeleg perfect.

Graiul muntenesc
Text din Teleorman
„Bisărica noastră a fost făcută dă Giagârtu – era maiur – şi să vez ‚mneata
cum. Eu eram băiat, în libărtate şi am venit pe la Stavreşti şi m’am însurat atunci.
La doi ani, am dobândit un fecior şi când era fecioru meu dă doi ani, tocm’atunci a
făcut Giagârtu şi bisărica...” (Din Candrea, Densuşianu şi Speranţia – Graiul
nostru)

Graiul moldovenesc
Text tecucean
„Şi sâ hii, mă rog dun itale? Iaca ‘ntâmplaria! Dumnizău ori şini mai ştii şi
păcat a dat pisti capu n’eu! Nişi nu-ţ ghini în gănd. Am săşerat ieu din copchilării
şî n’am păţît ca’n zâua aşee. Măi, parcâ-n’luasâ minţîli...” (Din Candrea,
Densuşianu şi Speranţia – Graiul nostru)

Graiul din Maramureş

Cozacii
„Amu or si cinci ai, d’e cân o fo’Cozacii p’aici. Oamen’ii d’intâi o fugit tăţ
la pădure ş’apoi s’o’ntors înapoi. Apoi odată o zin’it călăreţî ceia cozaci în sat.
Doamn’e, tare greţos jib păntu halubele cele cu bond’e negre. Apoi avea n’işte
bond’e, că şî pă cal avea şi agiungea până pă coadă...” (Din T. Papahagi – Graiul
Maramureşului)

Graiul bănăţean
Poveste
„O fost odată un moş ş’o babă. Şî or fost tar’e săraci. Primăvară, s’or dus la
pădur’e să cul’eagă bur’eţi. Or ven’it acasă cu bur’eţi şî i-or pus să fearbă; dară
bur’eţii n’or măi fert. Atunşa, i-or lăpădat nafară’n-col...” (După G. Weigand –
Dritter lahresbericht)
 Pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară scrisă cu
un alfabet rusesc uşor modificat. Deşi istoria populaţiei care locuieşte în spaţiul
dintre Prut şi Nistru a cunoscut, începând din 1812, în valuri succesive, stăpânirea
străină, conştiinţa apartenenţei lor la spaţiul etnospiritual românesc nu va fi
înăbuşită niciodată.

Influenţe lingvistice
a) Limba latină
Limba română – „planeta Saturn a galaxiei romanice” (Matilda Caragiu-
Marioţeanu) – este o limbă de origine latină, deoarece are structura gramaticală şi
fondul principal lexical de origine latină. Sunt de origine latină: părţile corpului
omenesc (cap – caput), fiinţe umane (bărbat – barbatus), noţiuni legate de
universul material al omului (casă – casa), noţiuni importante (a face – facere),
elemente cosmice (soare – solem). În structura gramaticală, româna conservă din
latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de
adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, moduri şi
timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii.
 Pentru a înţelege cât de vizibil sunt asemănările limbilor romanice surori, să
analizăm câte un scurt fragment biblic:

„Pater noster, qui es în caelis, sanctificetur nomen tuum; adveniat regnum

tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra” (latina)
„Padre nuestro, que estas en los cielos, sanctificado sea el tu nombre;
venga a nos el tu reino, hagare tu voluntad asi en la tierra como en el cielo”
(italiana)
„Notre pere, qui etes aux cieux, que votre nom soit sanctifie; que votre
regne vienne, que votre volonte soit faite sur la terre comme au ciel” (franceza)
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia
ta, facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (româna).

latina româna italiana spaniola portugheza franceza

casa casă casa casa casa chez
camisia cămaşă camisa camisa camisa chemise
campus câmp campo campo campo champ
cohort curte corte corte corte cour
homo om uomo hombre homona homme
tempus timp tempo tiempo tempo temps
calidus cald caldo caldo caldo chaud

Începând din secolul al X-lea, înconjuraţi de popoare care vorbeau limbi din
alte familii (limbi slave, maghiară, limbi turcice) şi având o confesiune (ortodoxă)
care nu utiliza latina în biserică, vorbitorii de română nu au multă vreme contact cu
celelalte limbi romanice şi pierd mai ales legătura culturală cu reperul latinei culte.
În vreme ce franceza, italiana spaniola etc. preiau permanent cuvinte, structuri
sintactice şi modele stilistice din latina medievală, româna se dezvoltă în afara
acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural latin se va produce masiv de abia
în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Româna a rămas prea mult timp o limbă populară, vorbită. Izolarea şi
caracterul popular au favorizat – în comparaţie cu evoluţia celorlalte limbi
romanice – atât păstrarea unor elemente arhaice, cât şi impunerea mai rapidă a
unor inovaţii din vorbire.
b) Substratul daco-moesian
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa
substratului (a limbii vorbite de populaţiile cucerite de romani) şi a altor limbi cu
care populaţia romană sau romanizată a venit în contact, în cursul secolelor.
 În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco-geţilor, din
familia limbilor trace (indoeuropene): aceasta nu a fost consemnată în scris şi
pare oricum a nu fi lăsat multe urme (circa 100-150 de cuvinte, la care se adaugă
şi transmiterea unor sensuri speciale şi a unor construcţii gramaticale).

Elemente dacice
În lucrarea sa, Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuş
susţine existenţa a 88 de cuvinte autohtone sigure, printre care notează:

abur argea baci balaur balegă

baltă barză bască a bucura bucurie
căciulă cătun copac copil druete
fluier gard gata ghimpe ghionoaie
ghiuj grapă gresie groapă grumaz
guşă jumătate mal mare mazăre
măgar măgură mărar mânz moş
mugur murg năpârcă noian pârâu
pupăză raţă rânză sarbăd a scăpăra
scrum sâmbure strugure strungă şopârlă
ţap vatră vatră viezure zară
zgardă

Toponime dacice Onomastică dacică

Argeş Baciu
Bârsei Baltă
Bucegi Bârsan
Bucureşti Bârzu
Buzău Brad
Carpaţi Bucur
Ciucaş Buzatu
Iaşi (Ovidiu Drâmba, Gr. Brâncuş) Ciucă
Motru Curpăn
Mureş Goga
Olt Scrumeda
Prut Zară
Tisa
 Latina dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă, chiar anterioare
formării limbii române; ulterior, au intrat în română unele cuvinte din greaca medie
(bizantină), în genere prin intermediul slav.

c) Substratul slav
Influenţa slavă s-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii
slave, aşezate din secolul al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia
romanizată - , dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a
cancelariei în ţările române.

Slavona bisericească a fost acceptată de Constantinopol ca limbă liturgică

(alături de greacă şi latină) şi a primit în secolul al IX-lea un alfabet, numit
alfabetul chirilic.
Individualitatea limbii române este confirmată şi de existenţa substratului
slav. Nou-veniţi în Moldova şi Muntenia, în secolul al VI-lea, slavii învaţă limba
daco-romanilor, căreia, timp de mai multe secole, îi transmit anumite caracteristici.
Circa 1470 de elemente slave vechi (sec. al VII-lea – al XII-lea) şi derivatele lor,
multe datând după sec. IX, când pătrund din sud, reprezintă în jur de 20% din
vocabularul limbii române.
 Slavii traduc multe cuvinte daco-romane în limba lor:

Bistriţa - „râul repede”

Camena – „piatră”
Dâmboviţa – „râul cu stejari”
Târgovişte – „locul târgului”
Zlatna – „locul cu aur”
Dan – „dăruitul”
Radu – „veselul”
Pârvu – „cel dintâi”
Bogdan (sinonimul numelui grecesc Theodor) – „darul lui Dumnezeu”
Vlaşca – „ţara vlahilor”
Vlăsia –„codrul românilor”.

Alţi termeni slavi:

plug seceră târg vamă

precupeţ bivol cocoş gâscă
ovăz jude cneaz a blagoslovi
maslu stareţ utrenie vecernie

d) Influenţa arabă

Arabii, ce moşteniseră cultura greacă şi romană, dar luaseră contact şi cu

cultura indiană şi chineză, au transmis Europei, începând cu secolul VIII, interesul
lor pentru cinci domenii: matematica, astrologia, ştiinţele naturale, geografia şi
medicina.
Matematicienii arabi au adoptat cifra zero şi cifrele indiene (cunoscute astăzi
ca „cifre arabe”), au dezvoltat geometria şi au creat algebra. Astrologii arabi au
făcut observaţii asupra stelelor, soarelui şi lunii şi au introdus un nou sistem de
măsurare a timpului; chimiştii au distilat alcoolul şi au produs siropuri şi elixiruri;
medicina arabă era capabilă de operaţii complexe; geografii au realizat cele mai
bune hărţi ale timpului.
Influenţa arabă este reflectată şi în limbajul specific al diferitelor ştiinţe sau
în vorbirea cotidiană.
 Cuvinte arabe din vocabularul românesc:

alcov alcool alchimie algebră

algoritm almanah amiral arsenal
asasin azimut azur bazar
baldachin cablu cafea camfor
capora caravană cifră chitară
fanfară fes hazard iasomie
lăută lămâie magazin marcă
marochinărie muselină papagal sirop
sofa şal şerbet talisman
tambur tarif turban zahăr
zenit zero zar

e)Influenţa turcă
Influenţa turcă a început să se manifeste asupra limbii române prin secolul
al XVI-lea, după ce Ţara Românească şi Moldova au devenit vasale Imperiului
Otoman. În timpul epocii fanariote (1711 – 1821), limba română s-a îmbogăţit în
primul rând pe plan strict lexical şi, în al doilea rând, în domeniul formării
cuvintelor prin procedeul derivării cu sufixe. Cuvintele împrumutate din turcă au
avut fie caracter popular, fie caracter oficial.

f) Influenţa greacă
Paralel cu influenţa turcă, s-a exercitat asupra limbii române influenţa
grecească. E vorba mai întâi de influenţa greacă bizantină (secolele VII – XV) şi,
apoi, de influenţa greacă modernă, numită neogreacă (secolele XVI – XIX).
Asemenea împrumuturilor de origine turcă, şi cele greceşti se pot
recunoaşte, uneori, tot după partea lor finală, de exemplu, „ – icos”, în:

politicos tacticos
politicos nevricos
simandicos economicos (iconomicos)
sau „ – isi”, în:

aerisi molipsi
agonisi plictisi
chivernisi sinchisi
hiritisi (a felicita) zaharisi
 Elemente de origine neogreacă pot fi clasificate, pe de o parte, în funcţie
de domeniul în care s-au folosit, iar, pe de altă parte, în funcţie de caracterul lor
cult:
diată (testament) rigă
plastograf efor
epitrop partidă
caligrafie tipografie
catagrafie

sau popular şi familiar:

taifas sindrofie
ifos(e) lefter
fandosi

Câteva „neogrecisme” rămase în limbă se folosesc numai în expresii mai

mult ori mai puţin cunoscute: „a da cu tifla”, a fi (a se afla) la ananghie”, „a-şi da
ifose” etc.

Procesul de modernizare şi de îmbogăţire masivă a lexicului românesc a

început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea.
Un număr relativ mic de termeni neologici au pătruns în româneşte încă din
secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea prin intermediul limbilor polonă, rusă şi
neogreacă.
La constituirea vocabularului neologic românesc au contribuit destul de
multe limbi: latina savantă (graţie, în special, corifeilor „Şcolii Ardelene”),
italiana (sec. XVII – XVIII), germana (şvabii şi saşii care s-au stabilit în Ardeal).

g) Influenţe moderne exercitate asupra lexicului românesc

 Latina savantă
Vizează activitatea cronicarilor noştri, a corifeilor „Şcolii Ardelene”, a
reprezentanţilor „curentului latinist”. Vocabularul limbii române s-a îmbogăţit cu
un număr apreciabil de neologisme luate direct din latină pe cale livrescă. Aceste
neologisme trebuie deosebite cu grijă de cuvintele pe care le-am moştenit din
aceeaşi limbă şi care (datorită vechimii lor foarte mari) au evoluat mult din punct
de vedere fonetic şi chiar semantic. Astfel, „clarus” a fost o dată moştenit şi a
devenit „chiar”, iar a doua oară a fost împrumutat ca neologism, în secolul al XIX-
lea, şi a dat „clar”.
 Alte astfel de dublete etimologice numim:
frupt – fruct
băşică – vezică
femeie – familie
bătrân – veteran
arină (nisip) – arenă
Alte neologisme care se explică exclusiv prin latină: adagiu, ambigen,
adnota, aproba, biblie, cabalin, colocviu, dormita, dormitor, elibera, fabulă,
insulă, literă, omite, pauperitate, pictor, pictură, premiu, probă, rege,
satisface, testimoniu, tezaur, traduce, uzufruct etc.
 Franceza

eau de toilette apă de toaletă

chateau d’eau castel de apă
champ de bataille câmp de bătaie
diabete sucre diabet zaharat
douche ecossaise duş scoţian
racine carree rădăcină pătrată

 Italiana
Termeni muzicali: adagio, allegro, allegretto, alto, andante, bariton,
cantabil, chitară, crescendo, duet, flaut, flautist, grazioso, intermezzo,
mandolină, moderato, operă (muzicală), partitură, piano, pianissimo, scherzo,
solfegiu, solo, tenor, trio, tumultuoso, vibrando, vivace etc.

 Germana
Termeni tehnico-ştiinţifici: bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, cocs,
diesel, drosel, duză, electrobuz, electrocar, fasung, foraiber, gater, graifăr,
matriţă, rolă, şaibă, şaltăr, şină, ştecăr, valţ, valţ, wolfram etc.

 Engleza
Prin intermediul limbii franceze: dancing, picup, smoching, spicher etc.
Termeni sportivi: aut, baschet, base-ball, bowling, bridge, cnocaut, dirt-
trank, dribla, dribling, fault, finiş, fotbal, ghem, gol, golf, handicap, henţ,
ofsaid, meci, outsider, polo, presing, ring, rugbi, scor, set, skeet, sportsman,
start, suporter, şut, tenis, upercut volei etc.
  Rusa
Influenţa limbii ruse s-a manifestat asupra limbii române, după 23 august
1944, aproape exclusiv pe cale scrisă, şi anume prin intermediul traducerilor.
Împrumuturile de cuvinte sunt mai puţin numeroase decât calcurile lingvistice, care
nu implică decât adoptarea unui sens nou ori copierea unei „structuri” lexicale sau
frazeologice. Chiar şi un cuvânt cum este sputnik nu s-a impus în română decât
după ce a pătruns în alte limbi europene, devenind, în felul acesta, un termen
internaţional. Atestările arată că, la început, s-a spus la noi exclusiv satelit
artificial, preferându-se o combinaţie de două neologisme latineşti unui singur
element lexical, care părea însă prea străin de limba noastră (Th. Hristea).
Când neologismele ruseşti conţineau rădăcină sau alte elemente formative de
origine latină, ele au fost perfect şi rapid asimilate de limba română. Iată, spre
exemplu:

activist agregat aspirantură centrism combinat

cursant defectologie dezinformaţie dezinformare dezinsecţie
doctorantură economism empirio- exponat gazoanalizator
criticism
instructaj magistrală mecanizator procuratură radioficaţie
revizionism prospect suprematism textolog textologie
transfocator ultra-
imperialism

Cuvinte compuse împrumutate din limba rusă: agrobiologie, agrotehnică,

agrozootehnică, agrometeorologie, fotoaparat, fotocameră, fotoreporter,
hidroagregat, inginer-mecanic, inginer-economist, general-maior etc.

Profesori: Livia Ciupercă, Doina Sterpu

Cea mai puternică dintre toate influenţele moderne exercitate asupra limbii
noastre rămâne, indiscutabil, influenţa franceză. Graţie ei, româna s-a îmbogăţit
cu câteva mii de cuvinte, modernizându-şi vocabularul în toate domeniile vieţii
materiale şi spirituale. Se poate spune că termenii noştri politico-sociali, militari,
administrativi, economici, juridici, filozofici, medicali şi ştiinţifici, sânt în marea
lor majoritate de origine franceză ori au, adeseori, o etimologie multiplă (inclusive
franţuzească). Manifestată la început, adică în secolul al XVIII-lea, prin
intermediul fanarioţilor şi al ruşilor, influenţa franceză devine directă în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, când încep să sosească în România unii emigranţi
francezi, iar mulţi tineri români înstăriţi merg să studieze la Paris ori se
familiarizează cu limba şi cultura franceză chiar în ţara noastră. Unele condiţii, în
această privinţă, au fost create încă din anul 1775, când domnitorul Alexandru
Ipsilanti a reorganizat învăţământul din Ţara Românească după model francez,
ceea ce a însemnat, printre altele şi introducerea limbii franceze ca limbă
obligatorie.
Pe lângă numeroasele traduceri care s-au făcut din franceză, ceea ce a
determinat amploarea influenţei de care ne ocupăm aici au fost, în primul rând,
relaţiile de ordin politic, economic şi mai ales cultural care au existat aproape fără
întrerupere între Franţa şi ţara noastră. Datorită acestor condiţii, influenţa franceză
s-a putut manifesta din plin asupra limbii române atât în domeniul vocabularului,
cât şi al frazeologiei, care se ocupă cu studiul îmbinărilor constante de cuvinte.
Fără nici o exagerare, se poate spune că, în româna modernă, cele mai multe unităţi
frazeologice sânt de provenienţă franceză, dar nimeni nu a întocmit un inventar
complet ori măcar cvasiexhaustiv al acestora.
Unele din aceste unităţi frazeologice sunt împrumuturi directe, denumite
“sintagme stabile”, care pot fi găsite în dicţionarele româneşti şi franţuzeşti,
figurând deci ca echivalente reale ori potenţiale ale unor cuvinte. Dintre acestea pot
fi citate:
– artist liric
– bal mascat
– calcul renal
– cordon ombilical
– cordon sanitar
– critic literar
– dans macabru
– director general
– decret guvernamental
– forţă motrice
– jurnal de bord
– metabolism bazal
– monolog interior
– pareză intestinală
– placă turnantă
– petrol lampant
– tonus muscular etc
Alte frazeologisme româneşti moderne constituie calcuri, adică traduceri
literale după unităţi frazeologice franţuzeşti care au o structură identică ori foarte
asemănătoare. Exemple:
– apă de toaletă (după frc. eau de toilette)
– castel de apă (după frc. château d’eau)
 – câmp de bătaie (după frc. champ de bataille)
– diabet zaharat (după frc. diabète sucré)
– duş scoţian (după frc. douche écossaise)
– focar de infecţie (după frc. foyer d’infection)
– ipoteză de lucru (după frc. hypothèse de travail)
– materie cenuşie (după frc. matière grise)
– piatră unghiulară (după frc. pierre angulaire)
– rădăcină pătrată (după frc. racine carrée)
– turn de fildeş (după frc. tour d’ivoire)
– a pierde din vedere (după frc. perdre de vue)
– a se da în spectacol (după frc. se donner en spectacle)
– a face act de prezenţă (după frc. faire acte de présence),etc.

Toate aceste calcuri pot fi clasate după diverse cirterii, începând cu

structural or morfo-sintactică şi terminând cu particularităţile de ordin semantic sau
apartenenţa la anumite domenii de activitate.
Cât priveşte împrumuturile lexicale propriu-zise (singurele care au fost mai
mult studiate), acestea sunt extrem de numeroase. Majoritatea împrumuturilor
lexicale de origine franceză au pătruns în limba română pe calea scrisă, iar aspectul
lor graphic s-a impus, adeseori, în pronunţarea românească literară. Numai aşa se
explică faptul că noi rostim :
– automobil (nu otomobil )
– bacalaureat
– certificat
– convoi
– mercerie
– pension
– sergent
– septicemie etc.
Există, desigur, şi numeroase cazuri când pronunţarea din franceză s-a
menţinut în limba română, cum dovedesc exemplelede felul lui:
– coşmar <frc. cauchemare
– faleză < frc. falaise
– fular < frc. foulard
– antet < frc. en-tête, etc.
Uneori, acelaşi termen franţuzesc a fost o dată împrumutat pe cale directăsau
orală şi altă dată pe cale scrisă, adică livrescă, ceea ce a dus la apariţia unor forme
duble nediferenţiate semantic:
– santimă şi centimă < frc. centime
– pansion şi pension < frc. pension
 – semplu şi simplu < frc. simple
În multe cazuri, formele pătrunse pe cale orală au fost eliminate, fiind
simţite ca inculte, celelalte instalându-se definitive în limba literară. Numai în mod
excepţional cele două forme s-au specializat din punctual de vedere al sensului,
transformându-se în unităţi lexicale distincte. Astfel:
– bor şi bord < frc. bord
– rever şi revers < frc. revers
Cele mai multe neologisme pe care le-am împrumutat din franceză au rămas
în limbă şi aceasta este principala dovadă că ele erau mai mult ori mai puţin
necesare. În imensa lor majoritate, aceste neologisme sunt înregistrate şi în
recentele noastre dicţionare:
– afaziologie
– buscula
– evenimenţial
– recamier
– semiotician
– supercampion, etc.
O serie de împrumuturi recente sau foarte recente au o sferă de circulaţie
restrânsă şi par lipsite de perspective generalizării, întrucât nu corespund unor
necesităţi reale ori nu au, în limba noastră, echivalente perfecte din punct de vedere
semantic. Ne referim spre exemplu , la verbele:
– a acuşa (a naşte)
– a badina (a glumi)
– a efasa (a şterge)
– a flana (a hoinări)
– a sermona (a dojeni), etc.
la substantivele:
– cristianism (creştinism)
– istorien (istoric)
– insumisiune (nesupunere)
– plezanterie (lucru amuzant)
– sensiblerie (sensibilitate excesivă, deplasată), etc.
sau la adjectivele:
– afolat (înnebunit), eclatant (strălucitor), inubliabil (de neuitat),
impardonabil (de neiertat), froasat (ofensat)
Unor asemenea franţuzisme şi a altor neologisme de prisos, ne-am obişnuit
să le spunem barbarisme, utilizând un termen care nu este prea potrivit, dar care
nici nu poate fi eliminat, având în vedere că se foloseşte în mai multe limbi şi în
primul rând în franceză, de unde noi l-am împrumutat.
Profesori: Oana Untu, Doina Căpitănescu
 Influenţa limbii latine asupra lexicului creştin
românesc
Istoria creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic se confundă cu
însăşi geneza poporului român. Aici creştinismul devine un element de identitate
etnică şi de afirmare a apartenenţei la un spaţiu lingvistic şi spiritual, un factor de
personalizare şi individualizare faţă de alte popoare şi culturi. Tocmai de aceea s-a
scris că poporul român este roman fiindcă este creştin şi este ceştin fiindcă este
roman. La o privire mai atentă,terminologia creştină în limba română permite o
clasificare destul de clară a cuvintelor de origine latină şi greacă, dar ajunse în
limba română prin filieră slavă.

Română Latină
înger angelus,-i
a boteza baptizare
cer caelum,-i
cruce crux,-cis
păcat peccatum,-i
preot praebiter,-is
diavol diabolus,-i
biserică basilica,-ae
infern infernum,-i
episcop episcopus,-i
evanghelie evangelium,-ii
miracol miraculum,-i
creştin christianus,-i
altar altar,-is
Dumnezeu Domini Deus
drac draco,-onis
rugăciune rogatio,-onis
lege lex,legis
credinţă credentia,-ae
sfânt sanctus,-a,-um
a se închina inclino,-are
rugăciune rogation,-onis
colindă calenda,-ae
pietate pietas,-atis
Rusalii Rosalia
 Crăciun Creatione
Paşti Paschae
păgân paganus,-a,-um

Expresii latinesti moştenite în română şi folosite în contexte actuale

Rara avis = pasăre rară

Sine qua non = fără care nu se poate
Stricto senso = sens strict
Statu quo = situaţie neschimbată
Tabula rasa = foaie curat (peiorativ)
Te Deum = pe tine Dumnezeu te lăudăm
Ad kalendas Graecas = la calendele greceşti
Ad litteram = la litera (cărţii)
Alma mater = mamă hrănitoare
Casus belli = caz de război
Consensu omnium = acord unanim
Corpus delecti = obiectul delictului
Cui prodest? = cui îi foloseşte?
De iure /de facto = de drept / de fapt
Dixi! = Am spus!
Dum spiro, spero = Cât timp respir, sper
Incognito (nomine) = (Cu numele) necunoscut
In corpore = în totalitate
Magna / summa cum laude = cu mare laudă
Mea culpa = din vina mea
Non multa, sed multum = Nu multe, ci mult
Perpetuum mobile = Tot timpul în mişcare
Veni,vidi vici = Am venit, am văzut, am învins
Veto = Mă opun, refuz
Volens nolens = vrând, nevrând

Cuvinte de origine latină moştenite doar în limba română

Înainte de a căuta explicarea originii unui cuvânt românesc, trebuie epuizate

posibilităţile de a explica cuvântul respectiv prin latină.
Între diversele cuvinte latineşti moştenite sau posibil latineşti, distingem
patru categorii, la fiecare categorie intervenind criterii diferite în stabilirea sau
acceptarea etimologiei româneşti:
a. cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate latineşti ;
 b. cuvinte considerate de unii ca provenind din latină, de alţii ca fiind
formate pe teren românesc ;
c. cuvinte considerate de unii ca moştenite din latină, iar de alţii ca
împrumuturi din latina savantă;
d. cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susţinut şi
provenienţa lor din alte limbi.
Iată câteva dintre cuvintele de origine latină pe care le găsim doar în limba
română, analizate conform categoriilor enunţate:

Limba română Limba latină

a) sprânceana supercilium
cumpăt compitum<computum
a arăta arrectare, adrectare, adreptare, adratare,
arratare, erectare, erettare
reiterare, ratare
a lepăda lapidare, liquidare, lepidare
a frământa frementare, fragmentare
frementare<frementum
a uita oblitare
b) apos aquosus
arătură aratura
armă armare
bălţat balteatus
blândeţe blanditia
a (se) afunda affundare
a îngrăşa ingrassiare
păduros padulosos
albeaţă albitia
fioros febrosus
 dreptate directatem
nepoţel nepotellus
geamăt gemitus
Fecior fetiolus
sarbătoare servatoria
mioară agnelliola
mior agnelliolus
iepar equarius
trăgaci trahax, -acis
tun tonus
sudoare sudor

c) prat pratum

rută ruta

viperă vipera

d) cumătru commater
mortăciune mortician
afin daphne
farmec, a fermeca pharmacum, pharmacare
zestre dexter
străin extraneus

Profesor : Alla Apopei

 Documente istorice feritoare la influenţa
culturilor slave asupra limbii române
În 1684, Miron Costin scrie “Poema polonă” pentru regele Ioan Sobieski.
Sunt de remarcat cele două titluri ale lucrării: “Historia polskimi rytmami o
woloskiey ziemi i Moltanskiey” şi “Opisanie ziemi Moldawskiey i Multanskiey”
(1). Denumirile de “Ţara Moldavei” şi “Muntenia” sunt cuprinse în titlul lucrării.
Miron Costin, în lucrarea “Chronica ziem Moldowskich y Multanskich”,
redactată pentru comisul coroanei poloneze Marcu Matczynski (1677), prezintă
geografia şi organizarea politică a ţărilor româneşti, încercând să demonstreze
latinitatea românilor prin prezenţa a 57 de substantive şi 30 de verbe latine în limba
română (2).
De asemenea, putem invoca lucrarea lui St. Kutrzeba (3). Există o tentaţie
polonă a “Răsăritului” (Wschód), materializată în sute de campanii militare. Dacă
fondul de cuvinte al limbii române este în cea mai mare parte de origine latină, nu
pot fi neglijate influenţele slave. Am încercat să demonstrăm existenţa unor
elemente comune între limbile române, polonă şi rusă (care pot fi regăsite pe lista
de cuvinte care este anexa lucrării noastre).
Este semnificativ faptul, că în limba polonă, există termeni diferiţi pentru
bisericile ortodoxe (Cerka”, “Cerkiew”) şi pentru bisericile catolice (“Kościół”,
“Kościoły”, “Kościołam”). Aceasta demonstrează, indirect, existenţa unor
mănăstiri moldoveneşti foarte vechi, atestate de către documentele polone.
Termenul român “ortodox” are în polonă echivalenţele: “Prawosławny”,
“Ortodoksyjny” (4).
Cucerirea Rusiei roşii (Galiţia orientală) în 1387 de către Vladislav Jagello
(5) deschide drumul unor posibile interferenţe lingvistice şi culturale româno-
polono-ruse. Documentele publicate de către Al. Czolowski atestă existenţa lui
“Vlad Walachus” (1407) şi a lui “Wassil aus der Walachey” (1448), locuitori ai
Moldovei (6).
Cronicarii poloni Joachim Bielski şi Stanisław Sarnicki (secolul al XVI-lea)
atestă faptul că la Cetatea Albă avea loc negoţul cerealelor din Podolia (7).
Termenul polon, prezent şi la Jan Długosz, este “Białocerka” (Cetatea Albă) (8).
De aici îl preia H. Sienkiewicz pentru a-şi redacta marile sale romane istorice.
Un istoric român citează un document polon din 1610, în care are loc un
proces între polonul Paul Lacki şi negustorii moldoveni, arătând că în Moldova
locuiau împreună greci, armeni, moldoveni, ruşi din Moldova, ruşi polonezi,
negustori bulgari. Sunt prezentate următoarele nume: Gregorius Ulubejowicz de
Soczawa, Bochos, Haceris şi Bohdan de Corathyn (Corint), Alexa Husczyn
Grecus, Costa et Dedul de Kotnar (Cotnari), Wilenka Gierbowicz, Paulus
Czulowicz de Romanskie (Roman), Boczka Kossowici, Dzorman Mihailovitz de
Berlad (Bârlad) (9). Documentul demonstrează, indirect, existenţa unor nume şi
aşezări moldoveneşti în secolul al XVII-lea. Există, implicit, o continuitate a limbii
şi a locuirii în spaţiul moldovean.
Un alt document relatează următoarele evenimente care au avut în Moldova:
venirea lui Timuş Chmelnicki cu cazacii în Moldova în 1653, eliberarea de către
Chmelnicki a doamnei lui Vasile Lupu, care era închisă în mănăstirea de la Humor,
luarea Tetraevangheliarului de la Humor de către cazaci. Evenimentele se încheie
cu lupta dintre partida Gheorghe Ştefan – Gheorghe Racokzi şi Timuş Chmelnicki,
în urma căreia Tetraevangheliarul este recuperat (10).
Istoria relaţiilor moldo-polone oferă informaţii noi referitoare la cultura
română veche, la latinitatea limbii şi a poporului român.
Existenţa unor termeni comuni în limbile română şi rusă a fost demonstrată
şi reluată în diferite lucrări. Cercetarea realizată asupra relaţiilor româno-ruse din
punctul de vedere al imagologiei şi al istoriei mentalităţilor (11) reprezintă o
noutate. Ca şi în literatura actuală referitoare la globalizare, cunoaşterea de sine (a
românilor, a identităţii culturale) este mijlocită de clarificarea imaginii celuilalt (a
Rusiei, a străinului).
Istoria Principatelor Române Ţara Românească şi Moldova scrisă de
Spiridon Nicolaevici Palauzov în 1859 (12) are o dublă însemnătate. Mai întâi, cu
privire la documentarea modernităţii limbii ruse (ideea după care influenţa limbii
ruse asupra limbii române este foarte veche, şi de natură exclusiv religioasă,
trebuind să fie depăşită). Pe de altă parte, cu privire la răpirile de teritoriu
moldovean care au avut loc între 1774-1776 şi 1806-1812 (războaiele ruso-turce au
făcut celebri generali ruşi ca Rumijanţev, Potemkin, Suvorov, Kutuzov) (13). În
lista de cuvinte pe care am oferit-o ne-am limitat la termenii moderni din limbile
română, polonă şi rusă.
Ca şi documentele polone, scrierile ruse prezintă importante dovezi cu
privire la continuitatea românilor. Ele nu trebuie să fi ignorate de către un istoric
având conştiinţa meseriei sale. “În spaţiul dintre cursurile apelor Tisa şi Nistru,
având în nord Alpii Carpatini şi împrejmuindu-se în partea de sud pe Câmpia
Dunării şi litoralul nord-vestic al Mării Negre, trăieşte o masă compactă a unui
popor a cărui denumire originară, fărâmiţată de noii etnografi în câteva denumiri
locale, nu se găseşte pe nici o hartă geografică cuprinzând spaţiul indicat. Acest
popor numeşte pământul pe care-l populează Ţara Românească (Ţara Românilor),
ei înşişi numindu-se Români” (14).

1. Miron Costin, cf. Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830,
Bucureşti, 1977, p. 130.
2. Ibidem, p. 130.
3. Ştefan Kutrzeba, Handel Polski ze wschódem w Wiekach Średnych (Comerţul oriental al
Poloniei în Evul Mediu), Cracovia, 1903, p. 15-26.
4. Cf. Zdzisław Skarżyński, Słownik minimum rumuńsko-polski i polsko-rumuński, Wiedza
Powszechna, Warszawa, 1975, p. 194.
5. Cf. P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, postfaţă,
note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994, p. 83-84.
6. Al. Czolowski, cf. ibidem, p. 85.
7. Cf. ibidem, p. 94.
8. Cf. Jan Długosz, Historiae Polonicae, I, Leipzig, 1711, col. 1122-1124.
9. Cf. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 97.
10. N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova (până la mijlocul secolului
al XV-lea), Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 48.
11. Alexandru Andronic, Însemnări despre istoria românilor într-o sinteză apărută în limba rusă
în 1859, cf. Românii în istoria universală, II, coord. I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian,
Editura “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987, p. 721-729.
12. Cf. ibidem, p. 122.
13. Ibidem, p. 722.
14. Cf. ibidem, p. 724-725.

Profesor: Corneliu Panaite

Identitate culturală şi globalizare

Cuprins

I. Identitate culturala si globalizare

II. Originea si evolutia limbii romane

1. Trasaturi generale
2. Dialectele limbii romane
3. Graiurile limbii romane
4. influente lingvistice

a. limba latina
b. substratul daco-moisian
c. substratul slav
d. influenta araba
e. influenta turca
f. influenta greaca
g. influente moderne (latina savanta, franceza, engleza, germana, rusa)

III. Influenta limbii latine asupra lexicului crestin roman. Expresii

latinesti folosite in contextul actual

IV. Documente referitoare la influenta culturilor slava asupra limbii

romane