„CĂLĂTORIE ÎN AFRICA” DE VASILE ALECSANDRI:

AVENTURĂ INIȚIATICĂ
ȘI „INVESTIȚIE DE IMAGINAȚIE”
Angela GREJDIERU
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Rezumat
Articolul ia în discuție conținutul prozei „Călătorie în Africa” de Vasile Alecsandri, în
care proiecțiile geografice, etnografice, culturale etc. sunt conjugate cu efuziunile ficțiunii.
Scrierea, un amestec de memorial și jurnal de călătorie, nu conține doar configurații fidele
ale unor spații concrete (sudul Franței, nordul Africii etc.), ci și un număr impresionant
de secvențe redactate prin prisma imaginației. Generat de plăcerea narării (G. Călinescu
definește textul ca „un sistem narativ, pe principiul Decameronului”), demersul conține
tablouri europene, orientale şi africane, toate purtând însemnele unei originale percepţii
auctoriale, ale unei experienţe optice şi ale unui imaginar exaltat, denunţând, în fine,
o perspectiva impresionistă asupra locurilor vizitate. Apelând frecvent la descrieri lirice,
reflecții afective, la anecdotic, umor, autorul-narator transferă realitățile geografice în
propriul sistem de percepție. Astfel, „Călătorie în Africa” devine un model de proză, în care
aventura inițiatică a călătoriei este subordonată imaginației și convertă într-o veritabilă
activitate scriptică.
Cuvinte-cheie: proză, călătorie, memorial, jurnal, reprezentare, imaginație, demers.

Abstract
The article discusses the content of the prose „Călătorie în Africa” by Vasile Alecsandri,
in which the geographical, ethnographic, cultural projections etc. are conjugated with
the outpourings of fiction. The writing, a mixture of memorial and travel diary, not only
contains faithful configurations of specific spaces (southern France, northern Africa, etc.),
but also an impressive number of sequences written through the imagination. Generated by
the pleasure of narration (G. Călinescu defines the text as „a narrative system, based on
the Decameron principle”), the approach contains European, Eastern and African images,
all bearing the marks of an original authorial perception, an optical experience and an
exalted imaginary, finally denouncing an impressionist perspective on the visited places.
Frequently appealing to lyrical descriptions, affective reflections, anecdotes and humor,
the narrator transfers the geographical realities into his own system of perception. Thus,
„Călătorie în Africa” becomes a model of prose, in which the initiatory adventure of the
journey is subordinated to imagination and converts into a true scriptural activity.
Keywords: prose, travel, memorial, journal, representation, imagination, approach.

În studiu Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română,

Mircea Anghelescu anunță ideea că literatura de călătorie a avut un

104
rol determinant la constituirea genului epic românesc, remarcând „la
începutul secolului al XIX-lea, o importantă producţie de asemenea
texte care dau tonul şi marchează principalele direcţii ale prozei
noastre de până la apariţia Junimii: romanul filosofic în forma unei
călătorii cu scop didactic (Dinicu Golescu), călătoria la izvoare,
cunoaşterea modelului naţional la el acasă (Asachi), (…), poezia
Orientului, care nu e cea a ajungerii, ci a plecării către un spaţiu
nedefinit (V. Alecsandri), romanul picaresc (Codru-Drăguşanu) şi câte
altele” (Anghelescu, 2015, p. 156). Într-adevăr, o posibilă inventariere
a prozei artistice românești din perioada pașoptistă relevă abundența
de scrieri circumscrise unei teme foarte frecvent abordate – călătoria.
Sunt narațiuni inspirate din experiențele acumulate de tinerii condeieri
pe parcursul unor voiajuri și reprezentate artistic, de obicei, în formula
narativă a jurnalului, memorialului, epistolei etc. Evenimentul trăit la
modul autentic devine sursă de inspirație pentru prozatorul român din
epocă, despre care Mihai Zamfir afirmă că era „condamnat să-și extragă
substanța narației din categoria generală a memoriei” (Zamfir, 1989,
p. 74).
Prolifică, tema călătoriei stimulează și ordonează narațiunea artistică
românească, aflată la începuturi, o concentrează în jurul conceptului de
reflectare. Pentru primii noștri prozatori, escaladarea spațiilor necunoscute
coincide cu descoperirea aventurii scriptice. Scrisoarea I (Primbare) de
Constantin Negruzzi, datată 1837, mărturisește despre impactul benefic,
pe care voiajul îl are asupra scrisului. Sub semnul călătoriei se situează
debutul lui Alecu Russo, Piatra Teiului (1840), prima experiență de
prozator a lui Vasile Alecsandri (Buchetiera de la Florența, 1840) și cea
a lui Grigore Alexandrescu (Memorial de călătorie, 1842). Modalitate
perfectă de inițiere în realități absolute noi, călătoria „poate să le ofere
celor care ştiu să vadă o deschidere spre o lume care nu e decât un sistem
de oglinzi, un sine care dezvăluie şi se mărturiseşte” (Anghelescu, 2015,
p. 206).
Stăpânit de „demonul turistic” (G. Călinescu), bardul de la Mircești își
transcrie experiențele de călător în O primblare la munți, Borsec, Balta Albă,
Călătorie în Africa, Jurnal de călătorie în Italia, care, opinează G. Călinescu,
constituie „Poate cea mai durabilă parte a operei” sale (Călinescu, 1986,
p. 317). Înțeleasă ca un element firesc al vieții spirituale, călătoria, în
accepția bardului de la Mircești, este complementară scrisului, căci, ca
și acesta, i se subordonează ima ginației. Ideea este enunțată în schița
Iașii în 1844, unde autorul definește voiajul și propune o distincție hilară
dintre „adevăratul călător” și un simplu „curier”: „Numesc voiaj acela
singur care, liber de orice înrâurire străină urmează numai caprițiile
vremelnice a închipuirii și care ia ființă fără pregătire, precum și fără
scop hotărât. Adevăratul călător e acela, care, când pornește la un drum,
își propune să meargă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit,

105
mâni spre apus, astăzi pe mare, mâni pe uscat. Iar cât pentru acela care
se jertfește de bunăvoie unui țel întocmit după harta geografică, acela
îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sineși ca pe un pachet
dintr-un loc într-altul” (Alecsandri, 1992, p. 73.) Ulterior, în Călătorie
în Africa, la propunerea amicului său englez de a parcurge împreună
un traseu concret, Alecsandri-naratorul declară: „eu am obicei a călători
fără marș-rută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei
mele”, (Ibidem, p. 197).
Tipărită integral în volumul Proză (1876), Călătorie în Africa
conține un amestec de memorial și jurnal și se constituie ca o gama de
reprezentări geografice, etnografice, culturale etc., conjugate cu efuziuni
ale ficțiunii artistice. Proza mai denotă aviditatea cu care spiritul
romantic al autorului explorează zonele necunoscutului și le convertește
în compoziții originale. În opinia lui G. Călinescu, „Călătoria în Africa
nu e un simplu jurnal, ci un sistem narativ, pe principiul Decameronului”
(Călinescu, 1986, p. 318). Înrămate în fabula propriu-zisă, povestirea
căpitanului Campbel sau nuveleta-legenda Muntele de foc, expusă de
însuși Alecsandri (ambele au un statut autonom și pot fi lesne decupate
din text), înviorează și extind cadrul narativ. „Relatarea itinerarului
parcurs se salvează de la monotonie prin introducerea unor narațiuni cu
un accentuat caracter anecdotic, de factură romantică, motivul de bază
constituindu-l, de regulă, o întâmplare sentimentală, o intrigă amoroasă”,
observă Teodor Vârgolici (Vârgolici, 2001, p. 100).
Intitulată convențional „jurnalul meu de călătorie” și dedicată
fratelui său Iancu, proza Călătorie în Africa debutează sub semnul
visului și al reveriei. Exaltat, autorul-narator, mărturisește pe un ton
evocativ: „Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, pierdut în fundul
golfului de Gasconia, pe ţărmurile Oceanului, şi îmi petreceam zilele
într-o necurmată plăcere. De la fereastra salonului meu, ochii mei
se primblau fără saţiu, când pe albastra şi mult măreaţa întindere
a mării, când pe tainica nemărginire a cerului. Închipuirea mea, urmând
zborul ochilor, se legăna pe vârful argintiu al valurilor şi, lunecând până
în fundul orizontului, mergea adeseori de se oprea, ca o pasăre călătoare,
pe catargele corăbiilor ce treceau în depărtare. Câte voiajuri plăcute am
făcut astfel! câte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca de pe
jilţ!” (Alecsandri, 1992, p. 193-194). Intriga acţiunii şi a expunerii se
găsește într-o întâmplare hilară: în timp ce se scălda în ocean, autorul-
narator se ciocneşte, cu un englez. Se împrietenesc şi pornesc împreună
într-o călătorie. De aici încolo, subiectul se va constitui din evocări ale
traseului parcurs de cei doi călători, din ample descrieri ale oamenilor
și locurilor vizitate, din impresii și senzații personale, notate într-un stil
spontan, spumos, din scene filtrate prin sensibilitatea poetică a autorului.
Traseul parcurs este descris minuțios, voiajul fiind proiectat în cele mai
mici detalii. Astfel, lectorul reconstituie lesne periplul celor doi călători:

106
începută din localitatea spaniolă Baiona, într-o malpostă, cu care se
îndreaptă, de-a lungul Pirineilor, spre orașele franceze Tuluza, Nima și
Marsilia, ei își vor continua aventura inițiatică pe o corabie de abur,
care îi duce pe partea africană a strâmtorii Gibraltar, în orașul marocan
Tanger, de unde vor porni într-o „preumblare” prin munții Uadras.
Scriitorul nu manifestă doar o simplă curiozitate geografică, scriitura
sa fiind mult mai complexă. Combinând narațiunea cu descrierea și
dialogul, secvenţele, redactate într-un alert ritm narativ, configurează
tablouri europene, orientale (arabe, evreieşti) şi africane, toate purtând
însemnele unei originale percepţii auctoriale, ale unei experienţe
optice şi ale unui imaginar exaltat, denunţând, în fine, perspectiva
impresionistă a autorului asupra celor vizitate. Notaţia amplă, susţinută
de informaţia diversă, surprinde, în primul rând, aspectul exotic al unei
lumi, reprezentate în forme multiple: peisaje, tradiţii, personaje, gesturi
umane etc.
Periplul prin universul exotic al acestor ţinuturi stimulează nu
doar aventura iniţiatică, dar întreține, în primul rând, actul scrisului,
alimentează generos imaginația scriitorului-călător. Textul abundă în
inserții descriptive, generate de starea interioară a voiajorului, minunat
de splendorile peisajelor marine sau terestre, de vederile exotice ale
Marocului – tablouri dimensionate în perspectivă vizuală. În acest
context, Doina Curticăpeanu menționează: „Cu Alecsandri ne găsim
înaintea scriitorului pentru care lumea este în chip esențial priveliște.
Propensiunea ființei spre „albastra și mult măreața întindere a mării”,
contemplarea statornică a „tainicei nemărginiri a cerului” determină
un regim al privirii, hotărât astfel încă din primii ani ai copilăriei
scriitorului” (Curticăpeanu, 1977, p. 97). Pentru romanticul Alecsandri
primează percepția subiectivă a călătoriei, itinerarul căreia îi stimulează
fantezia, declanșându-i starea de reverie. Înzestrat cu vocație descriptivă,
prozatorul își definește astfel puternicul sentiment de empatie în raport
cu referentul: „Nemărginirile cerului și a mărei între care mă găsesc
dau aripi închipuirei mele și o îndeamnă să se rătăcească în spațiurile
lor. Atunci, ca o pasăre voioasă, ea se înalță în seninul ceriului, zboară
peste hotarele orizontului, se cufundă în noianul mărilor și cearcă
a descoperi în depărtare plaiuri necunoscute și a pătrunde tainele ascunse
în sânul valurilor”. (Alecsandri, 1992, p. 209) Resursele imaginației
sunt explorate aici deliberat, luxurianța fragmentelor convocând, în
special, comparațiile, dar și alți tropi (personificarea, epitetul, metafora)
productivi în vederea transfigurării literare a realității, precum atestăm
în acest tablou al amurgului pe mare: „Soarele se culcă ca o bombă
înflăcărată, ce ar cădea și s-ar stinge în valuri; razele lui lunecă pe fața
apei și se retrag, lăsând lumea în stăpânirea nopții. În curând stelele se
arată ca o ninsoare de diamanturi, și marea, perdută în întuneric, ia o
privire îngrozitoare”. (Ibidem).

107
 Consemnarea afectivă a realității este și un bun prilej de valorificare
a cromaticului, experiență care îl anticipă pe pastelistul Alecsandri.
Voit accentuat, jocul de culori relevă pitorescul peisajelor, surprinse
panoramic: „În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se coborea
spre apus într-un ocean de flăcări, și razele lui străbăteau ca niște săgeți
de aur printre frunzele copacilor. Munții Pirinei se învăleau treptat cu
o mantie roșietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate
de diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau
pe poalele dealurilor; ceriul limpede și transparent se întindea deasupra
noastră ca un văl subțire și albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis,
lucirea argintie a câteva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur
urieș, se îndrepta spre culmea munților și părea că zbura către cuibul
său, ascuns în naltele stânci ale Pireneilor” (Ibidem, p. 202). Într-un alt
fragment, prozatorul consemnează pictural farmecul tabloului natural:
„Stânca Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brâu de nori trandafirii,
în vreme ce creștetul ei alb se scaldă în seninul albastrul ceriului, și
poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea samănă, de departe, cu un leu
gigantic, culcat pe labele sale la picioarele Spaniei” (Ibidem, p. 230).
Pentru Vasile Alecsandri, descrierea constituie o modalitate perfectă de
asumare a realităților vizitate, or, „În practică, dar și în transpunerea literară,
călătoria și relatarea de călătorie (sau jurnalul) exprimă un topos cultural ușor
de recunoscut: adaptarea omului la lumea exterioară, forța mereu afirmată
a omului asupra lumii, capacitatea sa infinită (sau astfel acceptată) de
a descrie și înțelege lumea, de a se considera stăpânul ei, de a paria
neîncetat pe posibilitatea de a transforma necunoscutul în cunoscut și
înțeles.” (Pageaux, 2000, p. 47).
În proza Călătorie în Africa, voiajul este conceput nu doar ca o șansă
de iniţiere în diverse ținuturi geografice, ci și ca o probă a scrisului iconic,
susținută prin expuneri spontane, dinamice, expansive și nuanțate stilistic.
În mai multe fragmente, scriitorul îmbină măiestrit notația după realitate și
inserția de imaginație, anulând frontiera dintre mimetic și poietic, precum
reiese din nota datată 27 septembrie: „Pe la 8 ore dimineața, o minunată
panoramă se înfățoșază ochilor noștri. La lumina aurită a soarelui zărim, în
dreapta, țărmurile Andaluziei, în stânga, munții Africei, dintre care cel mai
înalt se numește arăpește: Jvelmussa. Spectacul maiestos! Două continenturi,
Europa civilizată și Africa sălbatică, despărțite prin canalul de Gibraltar,
și două mări, Oceanul și Mediterana, unite prin același canal într-o tainică
însoțire. Munții Spaniei și ai Marocului, formând în fundul orizontului un
măreț amfiteatru, samănă a fi mărturii urieși ai acelei însoțiri”. (Alecsandri,
1992, p. 230).
Scriere hibridă, conținând câteva narațiuni autonome, încorporate în
textul de bază, compusă din scene și personaje memorabile, Călătorie în
Africa de Vasile Alecsandri este un colaj de factual și imaginar. Angajat
în descrierea unui periplu aventuros, alternând registrele expunerii

108
(narațiunea ușoară, cadențată este urmată ba de ample reflecții și inserții
lirice, ba de dialoguri dezinvolte sau de scene umoristice), autorul-
narator valorifică voiajul într-o manieră inedită, elaborând una dintre
cele mai reușite proze ale sale.

Referinţe bibliografice:

1. Alecsandri, Vasile. Opere, vol. IV. Chișinău, Editura Hyperion, 1992.

2. Anghelescu, Mircea. Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română,
București, Editura Cartea Românească, 2015.
3. Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
4. Curticăpeanu, Doina. Vasile Alecsandri prozator. București, Editura Minerva, 1977.
5. Pageaux, Daniel-Henri. Literatura generală şi comparată, traducere de Lidia Bodea,
prefaţă de Paul Cornea. Iaşi, Editura Polirom, 2000.
6. Vianu, Tudor. Arta prozatorilor români. Chişinău, Editura Hyperion, 1991.
7. Zamfir, Mihai. Din secolul romantic. București, Editura Cartea Românească, 1989.

109