Cuprins

INTRODUCERE..……………………………………………………………..…4

I. PROTECȚIA COPILULUI ÎN ROMÂNIA………………………….……….….6

1. Evoluţia sistemului de protecţie. Statistici………………………...…...……6
2. Măsuri de protecţie a copilului. Plasamentul familial……………….……..11

II. COPILUL ȘI FAMILA DE PLASAMENT…………….…………...………….15

1. Familia de plasament ca sistem ………………………………..……….….15
2. Interacţiunea din cadrul familiei………………………………..……….…16
3. Perspective teoretice ale familiei……………………………..………...…17
3.1. Teoria funcţionalistă. Transmiterea valorilor şi atitudinilor…........18
3.2. Teoria conflictului familial………………….…………..…….......19
3.3. Teoria sistemică…………………………………………......……..20

III. DEZVOLTAREA COPILULUI…………………………………...……………24

1. Stadiul pubertăţii…………………………………………………......…….24
2. Perspective teoretice ale dezvoltării copilului ……………………………..27
2.1 Teoria ataşamentului…………………………...…………….......…..27
2.2 Teoria pierderii…………………………………………………....….27

IV. NEVOILE ȘI DREPTURILE COPILULUI…………………………..…......….29

4.1 Nevoile copilului…………………………………………...………...…….29
4.2 Sistemul de protecţie al copilului……………………………...…………...31
4.3 Drepturile copilului…………………………………………...……..……..32
4.3.1 Drepturi de protecție…………………………………...……….……32
4.3.2 Crepturi de dezvoltare…………………………………...……..…….34
4.3.3 Drepturi de participare…………………………………...…..………35

2
 V. METODOLOGIA CERCETĂRII…..……………………………………..……37
1. Scopul cercetării…………………………………………....………………37
2. Obiective………………………………………………...…………………37
3. Ipoteze……………………………………………………...………………37
4. Universul populației și eșantionarea……………..………...………………37
5. Definirea conceptelor………………………………….…...………………38
6. Operaționalizarea…………………….……………………...…………..…39
VI. METODE ȘI INSTRUMENTE………………………………...……………...42
Culegerea datelor………………………………………………………………..42
VII. ANALIZA DATELOR ȘI INTERPRETAREA LOR…...………...……………44
VIII. CONCLUZII………..………………………………………………………..….52
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

3
 INTRODUCERE

Studiile efectuate în multe ţări, au aratat faptul că, în afara familiei, dezvoltarea
copilului merge pe o altă treaptă. Atât la copilul crescut și educat în afara familiei, cât si
la cel crescut în familie se formează trasături specifice de caracter, comportament,
personalitate, doar că la prima categorie aceste trasaturi sunt altele. 
Problemele emoționale de cele mai multe ori, sunt determinate de insuficiența
dragostei șI afecțiunii din partea părinților, aceasta influențând negativ formarea
personalității.
Prin această lucrare, mi-am propus să scot în evidentă tocmai nivelul de funcţionare
și adaptare socială al copiilor care sunt într-o familie de plasament, unde s-a creat un
mediu cât mai apropiat de cel din familia naturală.
Copilul aflat în plasament familial resimte lipsa părinţilor, acesta fiind şi motivul
pentru care este esenţială existenţa unor substituţi parentali, care să-i ofere copilului o
îngrijire plină de afecţiune. Afecţiunea reprezintă prima nevoie care trebuie îndeplinită
pentru ai asigura o dezvoltarea armonioasă copilului.
În primul capiltol al lucrării, am enumerat câteva repere marcante ale acestui
domeniu de-a lungul timpului în ceea ce priveşte sistemul de protecţie al copilului din
România, începand din anii 1960 până în zilele noastre, iar o mai mare însemnătate am
acordat-o măsurii de plasament familial deoarece, orice copil care este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, are dreptul la protecţie alternativă.
Plasamentul familial, este considerat o soluţie “mai bună” pentru copiii care un au
un mediu de dezvoltare propice în familia biologică în comparaţie cu sistemul de
instituţionalizare, dar nici una dintre cele două nu este văzută ca cea mai bună soluţie pe
termen lung.
În cel de-al doilea capitol, am scos în evidenţă importanţa familiei în ceea ce
priveşte dezvoltarea copilului, comunicarea fiind un factor important în adaptarea copilului
aflat în familia de plasament deoarece, aceasta este principala cale de transmitere a
informaţiilor.

4
 Capitolul trei pune accentual pe dezvoltarea copilului dar și pe cele mai importante
influenţe care stau la baza acestuia.
Ultimul capitol scoate în evidență nevoile copilului şi totodată drepturile acestuia
care prin Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor îşi extinde
prevederile asupra tuturor copiilor.
Scopul acestei lucrări este acela de a identifica dificultăţile întâmpinate de copil în
momentul plasamentului familial, schimbările ce survin odată cu acesta.

5
 Capitolul I. Protecţia copilului în România

1.1. Evoluţia sistemului de protecţie. Statistici

Protecţia socială desemnează ansamblul insituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii,
al acţiunilor destinate creări unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei
societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi reduse de autorealizare (Neamţu &
Bocancea 1999: 67).
Sistemul actual de protecţie socială acoperă întreaga populaţie, riscurile făcând referire
la: familia în dificultate, boală, invaliditate, şomaj, văduvie, bătrâneţe (Buzducea 2005: 51).
Copilăria şi copilul reprezintă o etapă importantă în ciclul vieţii, o temă care a constituit
obiectul preocupărilor şi a studiilor de specialitate ale multor discipline ştiinţifice care îşi
completează perspectivele, astfel încât împreună pot conferi o imagine cuprinzătoare asupra
fenomenului. Printre disciplinele ştiinţifice care s-au preocupat şi se preocupă de copil şi
copilărie amintim: psihologia, sociologia, pedagogia, medicina, biologia, demografia,
antropologia, ştiinţele juridice (Onica-Chipea 2007: 17).
Sistemul de protecţie a copilului, reprezintă un proces ce se află în continuă schimbare.
Zanca (2010: 81) enumeră câteva dintre reperele marcante ale acestui domeniu de-a lungul
timpului:
Ţările dezvoltate au manifestat o puternică
După cel de-al doilea război mondial
orientare spre protecţia copilului.
Înţelegerea consecinţelor negative ale
Anii ´60 abuzului asupra copilului, precum şi
consecinţele instituţionalizării.
Definirea nevoilor fundamentale ale
copilului (nevoia de hrană, nevoia de
Anii ´70 adăpost, nevoia de educaţie, nevoia de
identitate şi apartenenţă nevoia de a fi
acceptat şi apreciat)
Pe plan internaţional, accentual a fost pus
Anii ´80 şi ´90
pe drepturile copilului.

6
 Copiii care beneficiază de protecţie socială provin din două mari categorii: (a)
copilul care nu este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi, dar se află în
dificultate sau în situaţie de risc în cadrul familiei, împreună cu aceasta (cu reprezentantul
său legal), împreună cu comunitatea/grupul din care face parte sau în afara acestora, din
diferite motive: (copiii cu deficienţe, copiii infectaţi cu HIV, copiii care fac parte din familii
cu risc de marginalizare sau excluziune socială, copiii care comit fapte penale şi nu răspund
penal, copiii care din diferite motive, reprezintă probleme de adaptare şcolară, copiii care
trăiesc în familii monoparentale aflate temporar în dificultate, copiii care trăiesc în medii
caracterizate de violenţă domestică, copiii victime ale exploatării economice, copiii care
provin din familii în care există persoane cu handicap, persoane dependente de consum de
alcool, droguri sau alte substanţe toxice, copiii aflaţi în dificultate pe teritoriul altor state,
copiii expuşi riscului de exploatare economică, şi celui de a fi traficaţi) şi (b) copilul care
este temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora (copiii ai căror părinţi sunt decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, etc.(Bucur 2007).
Greenwell (2006) prezintă trei perioade majore de reformă a protecţiei copilului şi o
perioadă de pre-reformă caracterizate României: perioada de pre-reformă (înainte de 1989),
prima perioada de reformă a protecţiei copilului (1990-1991), a doua perioadă de protecţie
a copilului (1992-1996) şi a treia perioadă de reformă a protecţiei copilului (1997-2000).
Perioada de pre-reformă (înainte de 1989). Cele două legi cadru ale acestei
perioade sunt Codul Familiei (Decretul nr. 32/1954) şi Legea 3/1970. Codul Familiei
prevede directive vagi pentru adopţii naţionale, prin intermediul administraţiei publice
locale, precum şi cazuri excepţionale, autorizate de preşedinte. Legea 3/1970 în stil sovietic
a promovat pe scară largă instituţiile rezidenţiale ca soluţie primară pentru copii ai căror
părinţii nu puteau să îi crească acasă (Greenwel 2006: 135).
Situaţia copilului aflat în dificultate a cunoscut însă, în perioada 1970-1990 cea mai
drastică depreciere. Ca urmare a creşterii numărului de familii care nu mai doreau să-şi
îndeplineacă funcţiile de creştere şi educare, Guvernul a adoptat în 1970 principalul act
normativ privind protecţia copilului aflat în dificultate şi anume Legea nr.3/1970 privind
regimul ocrotirii unor categorii de minori. Analizată în contextul anilor 70, apariţia acestei

7
legi a concis cu perioada „baby boom” care a urmat Decretului 770 din octombrie 1966
care interzicea întreruperile voluntare ale sarcinii (Onica-Chipea 2007: 142).
Starea socio-economică (veniturile ca indicator monetar) a familiei poate fi un
indicator al situaţiei de risc a copilului. Copii depind la modul absolut de veniturile şi
deciziile părinţilor. Majoritatea familiilor, tinere sau mature, care se confruntă cu aceste
deprivări au tendinţa de neglijare şi abuz asupra copilului de rele tratamente, de exploatare
prin muncă a copilului, abandon şcolar şi excludere din viaţa socială (Buzducea 2005: 92)
În 1989, măsurile cele mai comune pentru protecţie au fost instituţionalizarea, şi
situaţia instituţiilor rezidenţiale au fost după cum urmează: (a) majoritatea instituţiilor
adăposteau un număr foarte mare de copii (400-500); (b) personal insuficient (un educator
pentru fiecare 20-40 sau chiar 50 de copii); (c) structura din instituţiile de protecţie a fost
bazată pe vârstă (creşe pentru copii cu vârsta de 3-6 ani, şi case pentru copii şcolari), sau pe
sexe (fete şi băieţi), fară nici o consideraţie în ceea ce priveşte nevoile lor de stabilitate sau
de rudenie; (d) condiţiile de trai în multe dintre aceste instituţii au fost îngrozitoare, cu
nevoi de bază, inclusiv produse de alimentare şi de igienă, ce nu erau îndeplinite (UNICEF
2004).
Acest sistem de ocrotire instituţională a minorilor abandonaţi, deşi imperfect,
funcţiona totuşi, tinerii asistaţi ai caselor de copii reuşind, după 18 ani, o oarecare integrare
socială. Ei erau dirijaţi în general spre locuri de muncă în întreprinderile de stat care
dispuneau de regulă de cămine şi cantine, continuând astfel să funcţioneze în condiţii
similare vechilor deprinderi şi comportamente din instituţiile de ocrotire (Alexiu 2010:
159).
Prima perioada de reformă (1990-1991) este numită şi perioada reparaţiei rapide.
Specialiştii, fondurile internaţionale guvernamentale şi nenguvernamentale, se
aşteptau ca imediat după 1990, situaţia copilului în general, dar mai ales cea a copilului în
dificultate să se schimbe rapid şi fundamental. Scurta perioadă de schimbări pozitive a
durat doar 2 ani. Astfel, imediat după decembrie 1989, Guvernul României a dus o politică
de reparare a greşelilor, inegalităţilor şi frustrărilor suferite şi acumulate de populaţie, cu
precădere după 1989. Trei direcţii importante a vizat politica socială reparatorie a anilor
1990: protecţia familiei, politica locuinţelor, protecţia copilului instiuţionalizat (Onica-
Chipea 2007: 148).

8
 În 1990 a fost ratificată Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite-privind Drepturile
copilului, iar în 1991 s-a înfiinţat un comitet interministerial pentru protecţia copilului
(Comitetul Naţional pentru Drepturile Copilului-CNPDC) (Porumb: 60).
Principalele legi care definesc această perioadă sunt: Legea cu privire la aprobarea
de adopţii (Legea 11/1990), care a anulat interdicţia privind adopţiile internaţionale,
precum şi Legea 48/1991, care a fost o măsură radicală pentru a stopa brusc fluxul
necontrolat de copii ce ieşeau din ţară (Greenwel 2006: 136)
A doua perioadă de reformă (1992-1996) este numită şi perioada de reorganizare.
În iulie 1991 a fost promulgată Legea 48/1991, care aduce o serie de completări şi
modificări Legii 11/1990. Scopul acestui act normativ a fost acela de a obţine controlul
asupra adopţiilor internaţionale. Pentru aceasta s-a înfiinţat Comitetul Român de Adopţii
(CRA). În felul acesta se încerca să se oprească traficul şi vânzarea de copii practicate în
special de familiile sărace, cu un număr mare de membrii (Bejenaru 2010: 198).
Principalele legi care definesc această perioadă sunt: Legea nr. 49/1991 plasând un
moratoriu asupra adopţiilor internaţionale; Legea nr. 47/1993 definind declararea
judecătorească a abandonului; Legea nr. 84/1994 adoptând articolele Convenţiei de la Haga
asupra Protecţiei Copilului şi Cooperării în Sfera Adopţiilor (Greenwel 2001: 1).
Legea 47/1993 a fost adoptată pentru a completa legislaţia adoptării. Această lege
prevede că un copil protejat într-o instituţie publică socială sau medicală sau instituţie
privată, va fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, dacă părinţii nu
demonstrează nici un interes faţă de copil pe o perioada de maximum şase luni. Prin „nici
un interes” a însemnat o lipsă de dovezi că părinţii şi-au vizitat copilul în acea perioadă, şi
odată declarat abandonat copilul poate fi dat spre adopţie. Acest lucru a condus la un val
nou de adopţii internaţionale, situaţia devenind atât de critică până în anul 2000, când
autorităţile române au fost presate da către organizaţiile internaţionale să aplice un
moratoriu în 2001 pentru a pune capăt acestui fenomen (UNICEF 2004).
Anul 1993 este marcat de dezvoltarea practicii plasamentului familial în Romania
ca fiind una firavă, fiind mai puţin utilizată, decât plasarea copiilor în instituţii. Totuşi o
evoluţie pozitivă a practicii plasamentului familial s-a făcut vizibilă prin proiectele pilot,
începute cu colaborare britanică şi profesionişti. Aceste servicii sociale au demarat cu

9
personal calificat , asistenţi sociali cu studii superioare supervizaţi de experţii britanici.
Metodologia acestor servicii era pragmatică şi eficace (Neamţu 2007).
A treia perioadă de reformă (1997-2000)-perioada reformei reale
În anul 1997 a început în România o reformă radicală a domeniului îngrijirii
copilului prin mai multe acte normative de inspiraţie occidentală. Natura radicală a acestor
reforme nu ar trebui subestimată într-o ţară ca România, unde asistenţa socială a fost
restabilită ca profesie începând cu anul 1990, după 25 ani de abolire a ei în timpul dictaturii
comuniste; unde percepţiile populare şi adesea profesionale despre adopţie erau dominate
de întreruperea legăturilor cu familia de origine; şi unde plasamentul familial era încă
predominant perceput ca o etapă în procesul adopţiei dau ca o măsură permanentă pentru
ocrotirea în familia extinsă, nu ca parte a unui serviciu care să sprijune famiile biologice, în
reintegrarea propriilor copii (Neamţu 2007: 67)
În 1998 Guvernul României a adoptat „Strategia Guvernamentală privind protecţia
copilului în dificultate”. În această perioadă, reforma a constat în închiderea instituţiilor
mari şi înlocuirea acestora cu servicii alternative, prevenirea separării copiilor de familiile
lor prin dezvoltarea de servicii de sprijin şi adaptarea sistemului românesc de protecţie a
copilului la standardele europene, prin armonizarea legislaţiei româneşti, iar în 1999 s-a
înfiinţat Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale. Casele de Copii şi Leagănele au fost transformate în Centre
de Plasament şi au trecut în subordinea direcţiilor judeţene (Porumb 2009: 61).
În anul 1999 s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Protecţia Copilului ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale. Casele de Copii şi Leagănele au fost
transformate în Centre de Plasament şi au trecut în subordinea direcţiilor judeţene. Deşi în
perioada comunismului accentul s-a pus pe aspectul medical în instituţiile de ocrotire,
ulterior focalizarea s-a făcut pe crearea unui cadru cât mai aproape de mediul familial şi
totodată pentru pregătirea personalului. Procesul închiderii centrelor mamut a început în
1997, a luat amploare în anii 2001-2002 prin adoptarea de către guvern a unui program în
acest sens, dar din cauza numărului mare de reintegrări unele evaluări nu au fost foarte
atent realizate, iar pregătirea familiei şi a copilului s-a făcut superficial (Ponea: 2009).
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului descrie în
capitole separate articolele privitoare la protecţia copilului aflat în situaţii de

10
abuz/neglijare/exploatare. Totodată, această lege descrie pârghiile necesare de care trebuie
să se folosească instituţiile de profil abilitate în intervenţiile necesare protecţiei copilului
abuzat, neglijat şi exploatat (Anghel: 2005).
Tot Anghel precizează că în Romania dezvoltarea serviciilor sociale privind
protecţia copilului abuzat/neglijat/exploatat se află în faza de pionierat, activităţi susţinute
putând fi dezvoltate în situaţia în care societatea civilă este pregătită să intervină, rolul
acesteia fiind considerat major în aproape întreaga politică de protecţie a copilului.

1.2. Măsuri de protecţie a copilului. Plasamentul familial.

Măsuri de protecţie a copilului.

Copilul are dreptul să crească alături de părinţi săi, iar serviciul public de asistenţă
socială (organizat de comunităţile locale) este obligat să ia toate măsurile necesare pentru
depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţi
precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în
familie, punând în aplicare planul de servicii (Bucur 2007: 52).
Potrivit cu Legea 272/2004, orice copil care este temporar sau definitiv lipsit de
ocrotirea părinţilor săi, are dreptul la protecţie alternativă. Aceasta include instituirea
tutelei, măsuri de protecţie specială sau adopţia.
 Tutela
 Măsuri de protecţie specială: plasamentul în regim de urgenţă,
plasamentul, supravegherea specială.
 Adopţia

Plasamentul familial
Măsura plasamentului a fost introdusă în anul 1997 prin hotărârile de guvern 25 şi
26, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 217/1998 s-a clarificat posibilitatea de angajare a unei
persoane ca asistent maternal profesionist în cadrul Diecţiei Generale pentru Potecţia
Copilului. Măsura plasamentului a fost reluată în Legea 272/ 2004 privind protecţia si
promovarea drepturilor copilului, clarificându-se prioritatea plasamentului familial faţă de
cel din instituţii (Roth: 2007).

11
 Scopul plasamentului pentru copil, în afara familiei de origine şi într-o structură
formală ar trebui să ofere protecţie copilului. Protecţia copilului cuprinde toate acţiunile
publice care vizează prevenirea şi răspunsul la privarea copiilor de îngrijire părintească şi
toate formele de abuz, violenţă şi exploatare ce afectează copiii (Delaunay şi Germain:
2012).
Instituţia plasamentului familial este diferit definită, în diverse ţări ale lumii,
bazându-se pe supoziţii variate privind rolul părinţilor biologici, al părinţilor substitutivi
sau complementari şi a celor adoptivi, şi au scopuri diferite pentru copiii care nu pot fi
reintegraţi în familia lor de origine. De asemenea, reglementările legale naţionale, cadru
organizatoric şi administrativ este specific fiecărei ţări, toate acestea ducând la rezultate
diferite asupra beneficiarilor direcţi şi a sistemului mai larg (Neamţu 2007: 23).
Plasamentul familial reprezintă o măsură de protecţie luată de Comisia pentru
Protecţia Copilului, prin care unei familii, care consimte la aceasta, i se acordă dreptul de a
lua în îngrijire, creştere şi educare unul sau mai mulţi copii. Familia care va lua un copil în
plasament trebuie să prezinte o serie de garanţii pentru dezvoltarea adecvată a copilului
aflat în plasament: garanţii materiale şi financiare, garanţii educaţionale şi pedagogice,
garanţii legate ce comunicare şi aspectul relaţional, garanţii privind starea de sănătate. De
asemenea este importantă crearea unei atmosfere de transparenţă din partea familiei
substitutive, în sensul acceptării controlului şi monitorizării la care va fi supusă permanent
de către serviciile specializate (Zanca 2010: 85).
Măsura plasamentului se stabileşte de către Comisia pentru Protecţia Copilului, în
situaţia în care există acceptul părinţilor naturali. Ca toate celelale decizii de ocrotire a
copilului printr-o măsură de protecţie, măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa
judecătorească, la cererea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a copilului
(Roth 2007).
Plasamentele în instituţie maternală sunt o alternativă la instituţionalizare, dar
această îngrijite familială este afirmată de retorica instituţională drept una temporară, şi nu
permanentă. Mai mult decât atât, sistemul de asistenţă maternală s-a dezvoltat la nivelul
ţării şi, de aceea, trebuie ca modalităţile de implementare a managementului de caz pentru
reducerea perioadei de şedere a copilului în familia de asistenţă maternală să fie
reorganizate (Cojocaru şi Cojocru 2008: 95).

12
 În mai multe ţări ale lumii ocrotirea copiilor în instituţii este considerată o
experienţă „rea”, iar plasamentul familial o soluţie „mai bună”. Totuşi, nici una dintre cele
două nu este văzută ca ce mai bună soluţie pe termen lung, pentru copii ai căror părinţi
naturali sau rude nu sunt capabili să le asigure îngrijirea după o perioadă de timp relativ
scurtă. Se crede, în general, că aceşti copii ar avea nevoie de adopţie, unde ei devin
„membrii pentru întreaga viaţă”. Pornind de la această supoziţie se presupune că toate
caracteristicile ce vizează adopţia sunt pozitive, iar îngrijirea rezidenţială sau plasamentul
familial au întotdeauna efecte negative. Totuşi rezultatele plasamentului familial ar trebui
judecate în funcţie de valorile şi scopurile acestei măsuri de protecţie a copilului şi pe baza
standardelor adecvate acestui serviciu social. Plasamentul familial şi adopţia nu ar trebui
comparate una cu cealaltă ca şi cum ar fi pur şi simplu măsuri de protecţie interşanjabile
(Neamţu: 2008).
1. Premise ale îngrijirii copiilor în instituţii plasament familial şi adopţie

Supoziţii despre Supoziţii despre Supoziţii despre

centrele de plasamentul familial adopţie
plasament
Durata Temporar sau Temporar, termen Permanent
plasamentului pentru termen scurt sau
scurt mediu
Stabilitatea Ocrotitorii şi copiii Copiii schimbă Copiii devin parte a
plasamentului se schimbă plasamentele unei noi familii
frecvent frecvent pentru toată viaţa
Nr. de copii plasaţi Câţiva copii cu De obicei < 3 copii De obicei doar unul
împreună vârste similare de vârste sau doi copii
sunt plasaţi diferite
împreună
Aranjamentele Adulţii (personalul) Adulţii (ocrotitorii) Adulţii (părinţii)
de locuire ale locuieşte locuiesc locuiesc împreună
ocrotitorilor separat şi lucrează împreună cu copiii cu copiii
între ore
prestabilite
Intensitatea Resurse de asistenţă Mai puţine resurse

13
 implicării Resurse terapeutice socială oferite profesionale oferite
“profesionale” profesionale oferite regulat după realizarea
constant plasamentului
Nivelul de Deschise inspecţiei Deschise inspecţiei Deschise inspectiei
răspundere publică din partea din din partea
organismelor partea asistenţilor organismelor
statutare sociali statutare doar în pre-
plasament
Sprijinul pe termen Continuarea Uneori se continuă Se aşteaptă
lung, contactului între contactul continuarea relaţiilor
post-plasament personal şi adulţii între ocrotitori şi de familie între
ex-rezidenţi este o adulţii adaptatori şi adulţii
raritate ex-rezidenţi adoptaţi
Rezultatele Prognoza pentru Prognoza pentru Prognoza pentru
percepute copii foarte copii mai copii bună
nesatisfăcătoare degrabă
nesatisfăcătoare

Sursa: După Neamţu; 2008

Capitolul II. Copilul şi familia de plasament

Autorul Philippe Ariés a avut un succes considerabil în 1960 cu lucrarea L´enfant et

la vie familiale sous l´Ancien Régime, prin care susţinea două teorii situate în secolul al
XVII-lea; (a) toţi copiii încep să fie iubiţi ca persoane, şi nu alintaţi ca nişte animăluţe; (b)
copiii nu mai sunt trataţi ca nişte adulţi în miniatură ci ca nişte indivizi cu nevoi specifice.
Astfel s-a arătat că percepţia copilăriei exista în Evul Mediu: copilul era iubit, i se acordau

14
îngrijiri medicale poate excesive sau nepricepute, dar nimeni nu era indiferent dacă
supravieţuia sau murea. Philippe Ariés arată astfel că, în societatea de altădată, relaţiile
afective din cadrul celulei conjugale nu erau deloc intense, iar socializarea se realiza în
cadrul grupului social extins (familia lărgită, vecinii, grupa de vârstă) (Ariés apud Segalen
2011)
Murdock (1949) arată că familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă
comună, cooperare economică şi reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe recunoscute
social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi pe care îi cresc şi îngrijesc. Această
definiţie pare destul de complexă însă în multe societăţi, inclusiv creşterea şi educarea
copiilor nu sunt caracteristice familiei, ci aceste sarcini sunt preluate de alţi membrii ai
familiei sau de alte persoane desemnate de către comunitate să satisfacă nevoile copiilor
(apud Iluţ 2005).
Giddens (2001) defineşte familia ca pe un grup de persoane legate direct prin relaţii
de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Legăturile
de rudenie sunt relaţii între indivizi, stabilite fie prin căsătorie, fie prin descendenţă, care
întemeiază legături de sânge (mamă, tată, copii, bunici).
Aceste definiţii sunt reprezentative pentru o familie care este alcătuită cel puţin din
soţ soţie şi copii care au legături de sânge sau s-au format prin legături de căsătorie.
2.1. Familia de plasament ca sistem
Plasarea copiilor este un termen care se utilizează penru a desemna un proces mai
degrabă de “deplasare” a unui copil din mediul său de origine pentru a fi încredinţat unei
alte familii sau eventual instituţii (Alexiu 2010).
Copii care ajung în plasament familial, fac parte integrată din aceea familie atîta
timp cât ei vor locui împreună iar deciziile se vor lua impreună.
Termenul de “familie” este interpretat în sens larg pentru a include rude, prieteni,
vecini, şi alte potenţiale surse de sprijin.
2.2. Interacţiunea din cadrul familiei
Familia este un sistem complex, cu atât mai complex cu cât este alcătuit din mai
mulţi membri. În acest cadru, studierea relaţiilor dintre două persoane, chiar dacă acestea
sunt mama şi copilul, nu reflectă complexitatea interacţiunilor membrilor (Ciofu 1989: 131)

15
 Interacţiunea umană a fost definită ca un proces de dependenţă activă, reciprocă şi
fundamentală între indivizi, membri au unui grup, social prin care actele unuia se răsfrâng
asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controleză o anumită parte a activităţii
celulilalt. Astfel spus, interacţiunea trebuie înţeleasă ca influenţa unei persoane de către
activitatea alteia (Ciofu 1989: 22).
Relaţiile dintre părinţi şi copii se dezvoltă prin interacţiune, iar istoria interacţională
este esenţială pentru fundamentarea unei relaţii, relaţia părinte copil este una specială,
având în vedere numărul mare de interacţiuni dintre membri, perioada în care se desfaşoară
interacţiunile –sunt relaţii de lungă durată, stabile, permanente (Cojocaru, 2008).
Comunicarea reprezintă o formă importantă de interacţiune în familie, iar aceasta
este de două feluri: comunicare verbală şi comunicare nonverbală.
Comunicarea verbală. Omul este, cu siguranţă, singura specie care posedă limbajul
verbal, ceea ce-i permite să emită cuvinte, proprziţii sau fraze, după reguli complexe şi bine
determinate, organizate şi transmise, în cea mai mare parte prin cultură. Limbajul uman este
convenţional şi este dobâdit în contexte sociale bine determinate (Goldengwrg, 2010).
Comunicarea se defineşte adesea ca transmitera de informaţii, dar această viziune
este mult prea simplificatorie. Comunicăm pentru a lega relaţii, pentru a împărtăşi emoţii şi
sentimente, pentru a influenţa pe cineva, pentru a ne întări identitatea, identitatea noastră
sau a altora...sau pentru a face să treacă timpul (Marc , 2010), tocmai de aceea în famila de
plasament comunicarea reprezintă un factor foarte important în adaptarea copilului.
Comunicarea nonverbală face parte integrantă din sistemul de interacţiune care se
stabileşte între indivizii care dialoghează. (Cosnier, 2010) arată că privirile, mimica şi
expresiile faciale, gesturile şi posturile corporale joacă un rol esenţial ca „accesorii” ale
cuvintelor, în conduita conversaţie şi în exprimarea afectelor.
(Chelcea 2005), menţionează de altfel că sunt foarte importante semnele
nonverbale, iar un asistent maternal trebuie sa fie foarte atent cum le decodifică şi, totodat,
trebuie să îşi controleze cât mai bine gesturile, postura, expresiile faciale, etc., dacă doresc
să dobîndească o competenţă de comunicare nonverbală.

2.3. Perspective teoretice ale familiei

16
 Familia reprezintă în toate societăţile actuale o unitate socială fundamentală cu
funcţii nu numai în producerea şi formarea noii generaţii, dar şi în suportul vieţii
individuale. Familia reprezintă cadrul optim de creştere al copiilor, asigurînd într-o mare
măsură realizarea educaţiei lor. Ea oferă resursa socială optimă în suportul indivizilor, mai
ales în momentele critice ale vieţii (Zamfir, 2001).
Sistemul familial poate fi organizat în diferite moduri în funcţie de o serie de
condiţii. În termeni sociologici am putea spune că structura familiei, statusurile şi rolurile
membrilor din familii diferite pot înregistra variaţii semnificative de la o societate la alta
(Morândau 2002).
O definiţie interesantă ne este oferită de A. Baran-Pescaru (2004):„Familia este un
grup social, care poate sau nu să includă adulţi de ambele sexe (ex.familiile cu un singur
părinte), poate sau nu include unul sau mai mulţi copii (ex. cuplurile fără copii), care pot
sau nu să fie născuţi din casatoria lor (ex. copiii adoptaţi sau copiii unui partener dintr-o
căsătorie anterioară. Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de ex.,
cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuinţă comună (de ex., cuplurile care
fac naveta). Adulţii pot sau nu să coabiteze sexual, iar relaţia poate sau nu să implice
sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracţia, respectul faţa de părinţi şi
admiraţia.
Din perspectiva psihosociala, ”familia reprezintă o unitate de inracţiuni şi
intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată, mamă, fiu şi fiică,
frate şi soră, constituită în şi prin afecţiune” (I. Mitrofan, 1989).
 Familia, ca realitate socială complexă, este subiect și obiect a numeroase cercetări
inter și multi-disciplinare, aşa cum arată I. Mitrofan si C. Ciuperca (1998), între care cele
de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie deţin poziţii
prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de
investigare, cu virtuţi şi limite, încearca să explice funcţionalitatea familiei.
Înţelegerea complexităţii familiei şi modul în care se schimbă în timp necesită o
investigaţie din perspective diferite. Sociologii folosesc diferite teorii pentru a explica
multe influenţe sociale pe familie. Ei văd fiinţele umane ca fiinţe sociale ce funcţionează în
mai multe grupuri sociale şi instituţii. Psihologii de obicei se uită la influenţe asupra
indivizilor şi a funcţiei lor în care acestea interacţionează cu ceilalţi.

17
 În continuare vom enumera unele din teoriile frecvent folosite în literatura de
specialitate pentru a studia familia.
2.3.1. Teoria funcţionalistă.
Teza funcţionalistă este simplă: nu există în societate organ fără funcţii, elemente
fără rol, configuraţii structurale fără utilitate. Unul dintre analiştii funcţionali a fost şi
T.Parsons (Parson, apud Voinea2005).
Acesta consideră familia sistemul de transmitere intergeneraţională asistemului de 
valori şi, abia mai apoi, un sistem relaţional între soţi, aşa cum susţine interacţionismul.
N mPrin intermediul acestei funcţii exercitate de familie se urmăreşte pregătirea
tinerilor  pentru obţinerea autonomiei şi pentru asumarea responsabilităţii, punându-se
accent pe modul de manifestare al ataşamentului afectiv pe care îl acordă copiilor.
Dragostea părinţilor este o condiţie necesară şi primordială, ea condiţionând reuşita
copilului în şcoală, dar şi integrarea lui în grupul de colegi.astfel copilul va dezvolta o
puternică motivație de realizare personală, atitudine necesară într-o societate a cărei valoare
esențială este „activismul instrumentar".
Familia este agentul principal de transmitere a normelor, valorilor şi rolurilor care
îi permit individului să se integreze într-o societate bazată pe dezvoltarea personală a
actorilor săi. Funcţia de formare și dezvoltare a personalității adulte constă în pregătirea
individului pentru căsătorie, relaţiile dintre soţi fiind puternice, iar legăturile cu membri 
familiei de prevenienţă slăbind în timp. Această relaţie echilibrată între soţi va constitui 
garanţia pentru asigurarea echilibrului copiilor.
După Parsons (Idem), familia contemporană este o familie nucleară, relativ izolată
de familia extinsă, fiind bazată pe un sistem bilateral. Individul este membru a două familii:
cea de provenienţă, unde acesta este născut, şi cea de-a doua rezultată în urma căsătoriei.
Această structurare bipolară a rolurilor în funcţie de sexe joacă un rol determinant pentru
formarea personalităţii copilului, deoarece socializarea presupune procesul de achiziţie a
atitudinilor şi abilităţilor necesare individului pentru a juca un rol social determinant.
Pentru personalitatea copilului, ceea ce vede în familie este mult mai puternic decât toatedo
ctrinele morale care i se inoculează mai târziu.
Perspectiva funcţionalistă pune accentul pe priorităţile structurale şi pe funcţiile
sistemelor familiale. Această perspectivă structural-funcţionalistă asupra familiei formează

18
un grup comun de explicaţii cu teoria sistemică. Conform acestora, familia poate fi
considerată un sistem finalist, care este influneţat şi care influenţează la rândul său mediul
mai general (societatea), într-un echilibru relativ (Popescu 2009).

2.3.2. Teoria conflictului familial

Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri. Transgresînd
perspectivele şi accentele miscellanee intricate în definiţiile conflictului, observăm că orice
conflict se defineşte prin elementele următoare: existenţa a două sau mai multe
“părţi”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunităţi), existenţa unor trebuinţe, scopuri, valori,
resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părţi sau unelorpărţi)
diferite sau incompatibile reciproc şi prezenţa emoţiilor (anterioare, însoţitoare, sau
posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferenţele produc o tensiune care se
cere eliberată, ceea ce conduce la conflict.
Schellemberg 1996, într-o carte de largă cuprindere ca caracter teoretic şi aplicativ,
propune definiţia următoare: „Pentru început, putem defini conflictul social ca fiind
opoziţia dintre indivizi şi grupuri, pe baza intereselor competitive, a identităţilor diferite şi a
atitudinilor care se deosebesc.”
Teoria conflictului social - este direcția de sociologie, care recunoaște și explorează
conflictul ca un factor major de dezvoltare socială. Termenul a fost inventat de G. Simmel.
Natura conflictuală a omului, în ceea ce priveşte sine-le, dar şi natura sociabilă a
acestuia, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi au stat la baza descrierii concepţiilor despre
raporturile dintre conflict şi societate. În doctrină au fost analizate numeroase metode de
rezolvare a conflictelor( Richbell, 2008).
Văzând conflictul ca: problemă ce trebuie rezolvată; ca situaţie neplăcută din care se
caută ieşire; ca situaţie stresantă, riscantă şi costisitoare pentru toţi cei implicaţi; medierea
este înfăţişată ca o negociere asistată de un mediator, în cadrul unor întâlniri separate sau
comune, care îi reunesc pe cei implicaţi în conflict pentru: reducerea ostilităţilor şi
stabilirea unei comunicări eficiente, asistarea părţilor să înţeleagă nevoile şi preocupările
adversarilor, punerea de întrebări care să scoată la iveală adevăratele interese ale fiecărei
tabere, ridicarea şi clarificarea problemelor acoperite printr-o rezolvare inadecvată,
asistarea părţilor la dezvoltarea şi comunicarea noilor idei, ajutarea la formularea

19
propunerilor în termeni acceptabili, moderarea cererilor nerealiste, testarea receptivităţii
faţă de noile propuneri, ajutarea la conturarea unor proiecte de acorduri care să rezolve
problemele curente, să salvgardeze relaţiile dintre părţi şi să anticipeze nevoile viitoare
(Acland, 1990).
Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul
grupului, dar și între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei
persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura
grupului (mărime și compoziție), precum și de resurse, care încurajează fie competitția,
fie cooperarea ( Baran-Pescaru, 2004).

Se iau în discuție mai multe variante ale teoriei conflictului. De exemplu, teoriile
structurale ale conflictului enuntate de Simmel se centrează pe modul în care conflictul
este afectat de mărimea și compoziția grupului. Teoria microsistemelor a lui Scanzoni
explică cum poate apărea conflictul marital dintr-un schimb de resurse inițial echitabil,
pentru că partenerii își reduc sau sporesc contribuțiile nonreciproc (de pilda, soțul care
nu mai contribuie financiar sau soția care oferă mai mult financiar, dar nu-l poate
determina pe soț să participe mai mult în gospodarie) (Idem).

Dupa I. Mitrofan și C. Ciupercă, consideram familia un sistem socio-cultural și

interpersonal deschis, ce se poate clasifica în trei tipuri:

1. Familia homeostatică (stagnantă), care este caracterizată numai prin feed-back

negativ, adică își  menține structura și funcțiile indiferent de schimbarea condițiilor externe.

2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată prin feed-back negativ și

pozitiv, prezente în familia în care perioadele de evoluție alternează cu cele de stagnare.

3. Familia homeostatică (aleatorie), care este caracterizată numai prin feed-back

pozitiv, adică își  modifică structura și funcțiile o dată cu schimbarea condițiilor externe.
Familia, în perspectiva conflictului, este concepută ca un sistem de reglementări
conflictuale permanente. Această stare constantă, permanentă de conflictualitate este
generată, în principal, de competiția nevoilor partenerilor maritali, și de dezacordurile
privind scopurile și valorile.

20
            Dar conflictul nu poate fi înteles doar ca factor destructiv. Dimpotrivă, adepții
conflictului îl consideră ca fiind benefic, ca un catalizator, care are ca rol principal
promovarea creșterii personale și familiale.

            Cu toate acestea, se consideră că, dacă intensitatea, conținutul, forma de manifestare
și frecvența conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă caracteristici dezorganizatoare în
grupul familial, alternâd progresiv relațiile conjugale și parentale.

          Teoreticienii conflictului , pe baza ideilor subliniate mai sus consideră că se poate

construi o tipologie a conflictualității, în care se indică trei parametrii importanți în analiza
conflictului.

         1. gradul de tensiune generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scăzut);

         2. forma de manifestare predominanta a conflictului (manifestă/latentă);

         3. durata conflictualitații (continuă/intermitentă).

         De asemenea, s-au indicat și factori microsociali generatori de conflicte interfamiliale

și dintre acestea cei mai semnificativi sunt :

         1. relații tensionate ale cuplului ( prin unul sau ambii parteneri ) cu familia de
orientare , de apartenență , iar dintre acestea cele mai frecvente ar fi cele între noră-soacră
și ginere-socru .

         2. relații deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini, etc., ale unuia sau ale ambilor
soți ce favorizează disfuncțiile conjugale, crescând riscul pentru conflict.

         3. dezechilibre în bugetul de venituri și cheltuieli care pot stimula îi susține unele
disfuncții conjugale familiale, dar în corelație directă cu nivelul de funcționalitate
interpersonală. Putem întâlni, în aceleași condiții economice și materiale, atat familii
coezive cât și conflictuale, ca urmare a intersectării acestor doi factori .

21
         4. factorul incidental-situațional, ce poate actualiza unele disfuncții latente. În
comparație cu ceilalți factori, asupra acestui factor se acționează mai greu, și ca urmare, el
nu poate fi, în general, controlat.

        Ca o concluzie, abordarea din perspectiva conflictuală este esențială pentru înțelegerea
problemelor care apar în sistemul familial. Datorită faptului că societatea este într-o
continuă schimbare, atingând cote care favorizează conflictualitatea, la nivelul general sau
conflictual, aceasta teorie este de foarte mare actualitate.

2.3.2. Teoria sistemică

Această teorie a fost aplicată prima data în asistența socială de cercetatorul Hearn în
anul 1982 și a fost foarte importantă în special pentru practicienii din domeniul familiei,
dând posibilitatea de a înţelege problemele în contextul familiei ca întreg şi nu de a plasa
vina/responsabilitatea la nivelul unui membru al ei (Popescu 2009: 23).
Teoreticienii sistemelor consideră că un sistem de părți interconectate este un model
util pentru întelegerea oricărui obiect. Datorita interconexiunilor, întregul înseamna mai
mult decât suma părților. Sistemele se afla în relații dinamice cu mediul lor prin feedback,
care transformă unele ieșiri ale sistemului în intrări. Conceptele cheie includ sistemul,
legăturile, regulile de transformare, feedbackul, varietatea (flexibilitatea), echilibrul și
subsistemele (A. Baran-Pescaru, 2004).
Conform teoriei sistemelor, tipurile de sisteme se împart în: (a) subsisteme – unităţi
mai mici/restrânse ale sistemului familial, cum sunt subsistemul parental, subsistemul
fraţilor/surorilor etc. şi (b) suprasisteme – unităţi mai mari/cuprinzătoare ale sistemului
familial, cum sunt comunităţile, oraşele, municipiile, etc (Neamţu şi Toma 2010: 119).
Neamţu şi Toma, consideră că există câteva concepte de bază ale teoriei sistemului
familial: graniţele şi limitele familiale, ierarhia şi regulile familiale (acestea ordonează şi
ierarhizează sistemul), exprimarea sentimentelor, rolurile familiale, şi procesul de
comunicare, acestea se pot aplica cu siguranţă şi la familia de plasament (Neamţu şi Toma,
2010).
Sistemul familial este guvernat de norme sociale dezvoltate și modificate de-
a lungul timpului. Asemenea norme determină ceea ce este permis/nepermis în interiorul

22
familiei. Fiecare membru al familiei se angajează în roluri diverse în cadrul sistemului
familial, în funcție de dinamica familială, structura familială, precum și circunstanțe.

Capitolul III. DEZVOLTATEA COPILULUI

23
 Baltes şi colaboratorii (1980) au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra
dezvoltării. El le-a denumit influenţe cu caracter de vârstă, influenţe cu caracter istoric şi
evenimente de viaţă fără un caracter specific.
Influenţele cu caracter de vârstă se află într-o relaţie puternică cu vârsta
cronologică. De exemplu, modalitatea în care copiii îşi dezvoltă limbajul se află într-un
raport foarte strâns cu vârsta lor, un copil în vârstă de 2 ani are o performanţă a limbajului
mult mai redusă comparativ cu performanţa unui copil de 5 ani.
Influenţele cu caracter istoric sunt legate de evenimentele ce au loc la un anumit
moment şi-i afectează pe majoritatea membrilor unei generaţii date (sau „cohortă‖).
Exemple de acest gen pot fi: războiul din fosta Iugoslavie sau foametea din Rwanda.
Evenimentele de viaţă fără un caracter specific sunt cele care influenţează
dezvoltarea indivizilor în anumite momente sau la vârste diferite. Efectele divorţului într-o
familie sau un accident grav ce are ca rezultat o incapacitate fizică pot fi exemple în acest
sens. Baltes susţine că fiecare influenţă este determinată prin interacţiunea factorilor
biologici şi a celor ambientali, cu toate că unul sau altul poate fi mai dominant în
circumstanţe particulare.
1. STADIUL PUBERTATII
J.J.Rousseau numeşte această etapă „vârsta raţiunii” dar şi „revoluţie furtunoasă”,
„a doua naştere” (Rousseau, 1973); pentru Stanley Hall este „furtună şi stress”, pentru
Schopenhauer este „vremea neliniştii” iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm
Universul pera în serios”.
Pubetatea şi adolescenţa – specifice pentru a doua decadă a vieţii omului – se
caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrarea în societatea adultă, cu solicitările
ei sociale, politice, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atât mai sinuos cu cât
viaţa omului 24ocial este mai complicată ( Şchiopu, 2008).
Tipurile de relaţii se complică progresiv în perioada pubertăţii copilul şi apoi tânărul
integrându-se tot mai mult în generaţia să (grupul social mai larg) prin exprimarea
identităţii proprii şi prin exprimarea identităţii faţă de adulţi ( Şchiopu, 2008).
În această etapă de viaţă, adolescentul trebuie să realizeze o sarcină majoră: aceea
de a-şi crea o identitate stabilă şi de a deveni un adult matur, complet şi productiv (Perkins,
2001)

24
 Deprinderile intelectuale pe care adolescentul le dobândeşte în această perioadă îi
dau posibilitatea să reflecteze, să se gândească la cine este și ce anume îl defineşte ca fiind
o persoană unică, deosebită de ceilalţi. Sentimentul identităţii se construieşte în jurul a două
dimensiuni majore (APA, 2002):
• Imaginea de sine: setul de credinţe despre propria persoană, social roluri, scopuri,
interese, valori, credinţe religioase sau politice.
• Stima de sine: ceea ce crede şi simte persoana cu privire la propria sa imagine.
Perkins (2001) arată că în încercarea de a se defini pe sine şi, în acelaşi timp, de a
redefini relaţiile lor cu lumea, adolescenţii sunt preocupaţi să găsească răspunsul la câteva
întrebări majore:
• Cine sunt eu?
•Sunt o persoană normală?
• Sunt o persoană competentă? Sunt capabil să realizez ceva care este valorizat de
către părinţi mei, de către cei de aceeaşi vârstă cu mine, de societate în general?
• Sunt iubit? Şi, mai ales : Sunt demn de a fi iubit ? Altfel spus, ar putea cineva să
mă iubească (în afară proprii mei părinţi) ?
Atunci când un adolescent descoperă că îi lipseşte una sau mai multe calităţi, el
începe să alunece treptat în disperare. În această situaţie J. Dobson formulează o listă de
recomandări, fără pretenţia de a oferi o listă completă (Albu, 2002) :
• În primul rând, tânărul trebuie să înveţe să privească oamenii din jurul său. Chiar
dacă alţii par să nu aibă nici o grijă, o privire mai atentă poate să descope că şi aceştia au
diferite tipuri de probleme, uneori chiar mai grave, se confruntă cu diverse tipuri de
complexe. Când va înţelege că şi alţii sunt asemeni lui, adolescentul nu va se mai simţi
plasat sub cota normalităţii.
• În al doilea rând, tânărul ar trebui să înfrunte deschis problema care îl frământă,
să definească corect problema şi să încerce să găsească o soluţie pentru rezolvarea acesteia.
• O altă recomandare vizează chiar folosirea compensaţiei : încercarea de a echilibra
punctele slabe cu cele bune. Se pot contrabalansa acele domenii unde tânărul nu are succes
prin stăruinţa de a excela în altele.
• O ultimă sugestie : nimic nu este mai util pentru a dezvolta încrederea în sine
decât o prietenie autentică. Atunci când adolescentul constată că ceilalţi au o părere

25
(constant) bună despre el, îi va fi mai uşor să se accepte. Nu trebuie să fie frumos, (foarte)
inteligent sau (foarte) bogat ca să fie plăcut altora. Iar cea mai bună cale pentru ca cineva să
aibă un prieten este de a fi mai întâi el însăşi un prieten adevărat.
Adolescentul, în opoziţie cu copilul, este un individ care reflectează în afara
prezentului şi elaborează teorii despre toate lucrurile” (Piaget, 1998). El dispune acum de
un nou set de instrumente mentale şi, ca urmare, devine astfel capabil să analizeze situaţiile
logic, în termii de cauză şi 26ocial; să aprecieze situaţii ipotetice; să anticipeze, sa planifice,
să imagineze cum va arăta viitorul, să evalueze alternative, să îşi fixeze obiective personale;
devine capabil de introspecţie, poate să abordeze cu maturitate sarcini de luare de decizie.
Progresul social în adolescenţă este acompaniat, într-o măsură considerabilă, de trecerea de
la memorarea mecanică la aceea logică, susţinută de perfecţionarea percepţiei senzoriale şi
a criteriilor de observare, de acutizarea simţului critic, de algoritmi asimilaţi, dar şi de
efortul 26social depus atunci când persoana are conştiinţa mai clară a unor scopuri şi
idealuri de atins (Modrea, 2006).
Una dintre schimbările majore care apare în viaţa 26socială a adolescenţilor se
referă la importanţa pe care o câştigă în această perioadă persoanele de aceaşi vârstă
(grupul de egali), care permite adolescentului să îşi câştige treptat independenţa faţă de
familia de origine. Prin identificarea cu persoanele de aceaşi vârstă, adolescentul
interiorizează noi tipuri de valori şi dezvoltă judecăţi morale, începe să exploreze lumea
pentru a afla în ce fel ea sau el sunt diferiţi faţă de părinţii lor (APA, 2002).

2.PERSPECTIVE TEORETICE ALE DEZVOLTARII COPILULUI AFLAT

IN PLASAMENT

2.1 Teoria atașamentului

26
 Atașamentul presupune apropierea preferențială, dezinteresată și parțial
inconștientă a unei persoane de o alta. Această teorie deschide calea înțelegerii corecte a
procesului de dezvoltare psiho-sociala normală a personalității unui individ.
Teoria atașamentului a apărut în urma cercetărilor efectuate de John Boeebly care
a fost în deosebi preocupat de soarta copiilor rămași pe drumuri după al Doilea Război
Mondial. Acesta a dovedit astfel că lipsa atașamentului poate duce la periclitarea
dezvoltării normale a individului, evoluția spre o viață de adult corespunzătoare normelor
sociale (Miftode 2003: 235).
Se pot produce dereglaje din perspectiva dezvoltării socio-afective, când
atașamentul este unilateral şi capătă valențe predominant pozitive, când acesta este bilateral
(Verza 2002).
Potrivit Ponea (2009) persoanele ce trebuie să beneficieze de un atașament stabil
din partea celor din jur și astfel să se poată dezvolta normal. Este de dorit ca toate formele
de opresiune să fie înlăturate și persoana cu nevoi speciale să fie privită „normal”, să
aparțină unei societăți care o apreciază pentru ceea ce este și o valorifică pentru calitățile pe
care le are.
2.2 TEORIA PIERDERII

Teoria pierderii (Miftode, 2003, 218): nu există om care să nu piardă ceva sau pe

cineva foarte drag de-a lungul vieții sale. Sunt copii care își pierd, însă, de timpuriu,
părinții, familiile de origine. Stadiile evoluției afective prin care trec cei care au suferit o
pierdere sunt urmatoarele:

 soc, neîncredere, derută: reprezintă evenimentul neprevăzut care poate determina

prabușirea mecanismelor de apărare provocând starea de șoc. În cazul acestei faze
asistentul social are doar rolul de ascultator.
 negarea pierderii: prima încercare de depăsșire a stării de șoc este negarea
evenimentului. Asistentul social contribuie la conștientizarea problemei de către
client. Acest lucru nu înseamnă asumarea rezolvării problemei de către profesionist
ci clientul trebuie să înțeleagl cl el este singura persoana care se poate ajuta.
  Dorința puternicaă de căutare și regăsire a obiectului pierdut

27
  mania, resentimentul, vina: reprezintă descărcarea emoționala a tensiunilor
acumulate. Clientul este nemulțumit și se poate autoînvinui pentru pierderea
suferită.
 disperare, deprimare, retragere în sine: este o etapa cheie deoarece în acest moment
clientul poate continua relația de ajutor, sau poate renunța, retrăgându-se în sine.
 acceptarea situației: corespunde depășirii situației de criză.

Teoria pierderii este puternic implicată în activitățile de asistentă socială deoarece cea
mai mare parte a clienților a suferit o pierdere afectivă. Fiecare pierdere provoacă o
problemă aparte care impune tratament specific și individualizat. În cazul copiilor aflaţi în
plasament familial, pierderea părinților lasă urme adânci în existența acestora, procesul de
ajutor fiind destul de dificil.

CAPITOLUL VI. NEVOILE ŞI DREPTURILE COPILULUI

4.1 Nevoile copilului

Cea mai cunoscută clasificare a nevoilor umane este cea făcută de Maslow şi
anume, potrivit unei ordini de priorităţi sau urgenţe avem urmatoarea clasificare: nevoi

28
fiziologice, nevoia de siguranță și securitate, nevoia de apartenență și dragoste,
nevoia de respect şi stimă de sine şi nevoia de autodezvoltare.
Pornind de la această clasificare făcută de Maslow, dar şi de la cele făcute de alţi
autori s-a realizat o particularizare a nevoilor umane formulate de aceştia, la vârsta
copilăriei, obţinându-se nevoile de bază ale copilului.

 Nevoia de dragoste şi securitate

Aceasta nevoie este permanenta în perioada copilăriei, fiind cea mai importantă la
vârsta mică, când copilul își construiește atașamentul față de mama, de tata și de cei
apropiați lui. John Bowlby dezvoltă o teorie a legăturilor dintre copii și părinți, spunând că
ruperea acestor legături duce la separare, ce are efecte de deprivare emoțională (Bonchis,
2006). Nevoia de contact, este în opinia lui Bowlby nevoie primară, copilul născându-se
cu această nevoie fundamentală. Pentru dezvoltarea unei personalități sănătoase a copilului
este necesar ca, această primă nevoie să fie satisfacută (Neamțu, 2003). Foarte importantă
pentru dezvoltarea mintală a copilului este nevoia de legătură intima de dragoste, afecțiune
cu mama, sau cu o mama substitut, în care copilul să aibă încredere (Bonchiș, 2006).
Dragostea cu care copilul este înconjurat de către părinți, sau persoana în care el are
încredere își va pune amprenta asupra dezvoltării sale ulterioare. Atașamentul îi dă
copilului sentimentul de siguranță cu ai lui, de securitate, sentiment care are efecte pozitive
asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

 Nevoia de experiențe noi, de stimulare

Cele mai importante activități ale copilului care pot să-i satisfacă acestuia nevoile,
sunt jocul și limbajul. Cu ajutorul lor, copilul descoperă lumea și învață cum să se adapteze
la ea. Experiențele sunt condiția dezvoltării mentale, cognitive a copilului. Din aceste

29
experiențe, copilul își dezvoltă lumea lui internă, ce reprezintă de fapt o reflectare al lumii
externe la care se adaugă sentimentul trăit de copil în momentul descoperirii (Neamțu,
2003). Fiecare dintre noi purtăm această lume internă, care este cu atât mai bogată cu cât în
perioada copilariei și chiar și mai tarziu am avut parte de experiențe noi, bazate pe
sentimente de bucurie, acceptare, încurajare.
 În încercarea copilului de a descoperi lumea, adultul care-l asistă trebuie să
manifeste interes, entuziasm și receptivitate, foarte importante pentru auto descoperirea
interioara.

 Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitatile

În activitatea pe care o desfășoară un copil, acesta are nevoie să fie încurajat și

răsplătit de către adult. Acest lucru este necesar și pentru a putea depăși dificultățile și
conflictele care pot apărea în perioada dezvoltării. În acest sens, adultul trebuie să cunoască
capacitățile copilului. Așteptările pe care adultul le are față de copil, trebuie să conducă
copilul la sentimentul de bucurie și trăire a succesului în urma efortului realizat de către
acesta. Meritele copilului trebuiesc recunoscute de către adult, acest lucru realizându-se
prin acordarea unei recompense ce este foarte importantă pentru stima de sine a copilului.
Prin satisfacerea acestei nevoi a copilului, respectul adultului față de copil este solicitat într-
o măsură mai mare decat în cazul celorlalte nevoi. Copilul identifica, alege exemple din
rândul persoanelor importante pentru el, în acest fel realizându-se procesul de auto-
modelare (Neamțu, 2003).

 Nevoia de responsabilități

Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă la copil autonomia. Copilul are nevoie de
câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți a independenței sale.Pe măsură ce
copilul crește, responsabilitățile cresc. Prin asumarea responsabilităților copilul învață și

30
regulile. Familia, dar și școala au un rol foarte important în dezvoltarea copilului, mai
precis în autonomia acestuia.

 Nevoi de bază, fiziologice ale copilului

Aceste nevoi sunt garanția supraviețuirii li a dezvoltării copilului. Adulții nu trebuie

să facă greșeli în satisfacerea nevoilor copilului, deoarece aceste greșeli pot influența
dezvoltarea armonioasă a acestuia. Durerile, traumele, trăite în copilărie sunt mai apoi, la
originea unor comportamente, manifestari anti-sociale. Greșeli ale părinților ca, agresiunea
asupra copilului, dar și asupra protejarea, conduc la neglijarea nevoilor emoționale, sociale,
intelectuale ale acestuia.
Dacă o nevoie a copilului este împlinită, atunci se produc efecte pozitive. În caz
contrar apare frustrarea și o stare emoționala negativă.

4.3 Sistemul de protecţie al copilului

În anul 1970 a fost adoptată prima lege românească în domeniul protecției copilului.
Scopul Legii nr. 3/1970 a fost să protejeze anumite grupuri de copii, în special copiii cu
nevoi de îngrijire în afara familiei. Această lege a introdus cel mai nepotrivit sistem de
protecție a copilului, deoarece principala formă de protecție pentru acești copii era plasarea
în instituții. Instituțiile au devenit suprapopulate în
timpul regimului comunist. Această lege a lăsat urme asupra dezvolării copilului, urme care
nici după schimbarea regimului comunist nu s-au șters. La împlinirea vârstei de 18 ani,
copiii din instituții erau lăsați pe strada fără a avea resurse materiale și financiare pentru a
se descurca și ne fiind pregătiți pentru o viață independentă. Datorită
instituționalizării prelungite, unii au devenit asistați “pe viață” ai instituțiilor pentru
persoane cu handicap. Instituțiile erau prost intreținute, condițiile de viață erau precare, iar
personalul era în cea mai mare parte neinteresat de situația copiilor pe care trebuia să-i
protejeze. În aceste condiții, copiii se confruntau cu întârzieri în plan psihic, fizic și
emoțional, sufereau traumatisme psihologice-emoționale grave și distorsiuni la
nivelul personalității (Chipea și Ștefanescu, 2004).

31
 În tara noastra, familiile substitut au devenit o sursa deosebit de importantă pentru
a putea îmbunătății șansele de viață ale copiilor, lipsiți temporar sau permanent de îngrijire
din partea parinților  biologici (Muntean și Sagebiel, 2007). În perioada de după 1990, în
țara noastră au predominat acțiunile de tip caritabil. Aceasta a fost însă, o soluție de
moment, organismele internaționale preferând mai apoi să sprijine anumite programme
sociale de ajutorare a celor vulnerabili. S-au creat centre de ocrotire mici, ca o direcție de
schimbare a situației copiilor ocrotiți în centrele rezidentiale mari. Atmosfera din aceste
centre mici se apropie de cea dintr-o familie mai numeroasă. Primele centre de acest fel s-
au deschis în anul 1993 în București și Cisnădie (jud. Sibiu), unde mama “socială” era
pregatită pentru a avea grija de 6 până la 10 copii dintr-o casă familială. Mama “socială”
locuiește împreună cu copiii pe care-i are în grijă și pe care îi ajută să descopere și să
traiască în atmosfera caldă a unei familii (Muntean și Sagebiel, 2007). Aceste programe au
avut mai mult un caracter pilot până în anii 1996-1997, când a început să se pună accentul
tot mai mult pe plasamentul familial.
Cel mai important act normativ în domeniu este O.U.G nr.26/1997, care
reglementează sistemulde protecție a copilului aflat în dificultate în general. Această
ordonanță definește în primul rând noțiunea de copil aflat în dificultate: „copilul se afla în
dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau psihică este periclitată”. Tot aici
este reliefată importanța respectării drepturilor copiilor.
Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
reglementeaza cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor
copilului, stabilite prin Constitutie, ca element de noutate, aceasta lege îşi
extinde prevederile asupra tuturor copiilor, acoperind astfel majoritatea situaţiilor în care se
poate găsi un copil.

4.3 Drepturile copilului

Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu

numai pentru supravieţuire şi protecţie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele,

32
abilităţile mentale şi fizice. Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească şi să
sedezvolte armonios. Copiii au nevoie de prieteni şi de familie, de dragoste şi de
distracţie,au nevoie de un mediu curat şi de locuri de joacă, de poveşti şi muzică, de şcoli
şi biblioteci, precum şi de toate lucrurile care le stimulează mintea şi îi ajută să crească şi să
se dezvolte. Toate aceste lucruri de care au nevoie copiii trebuie să corespundă fiecărui
stadiu de dezvoltare în parte. Dacă se sare o etapă, copilul va avea nevoie de ajutor special
pentru a o compensa. Copiii au drepturi de dezvoltare, precum dreptul la educaţie, dreptul
la îngrijiri medicale, dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă (Buzducea, 2010).
Drepturile copilului, așa cum sunt ele stipulate în legislația românească, pot fi
grupate în trei mari grupe, în funcție de rolul lor: drepturi de protecție, drepturi de
dezvoltare și drepturi de participare.

1. Drepturile de protecție

Drepturile de protecție se referă la legislația care protejează copii împotriva unor

situații de risc (ex. transferul ilegal în străinatate, violența, abuz sau neglijare din partea
parinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în traficul de
substanțe ilicite și traficul de copii). Protecția legislativă se aplică și în cazul copiilor aflați
în situații vulnerabile, copii refugiați, copii cu dizabilități, copii aparținând minorităților
naționale, precum și copii aflați ăn zone de conflict armat. Justiția protejează și relațiile
copilului cu familia. Copiii au dreptul să își cunoască
parinții, să fie ingrijiți de ei. Copiii nu pot fi separați de aceștia în mod abuziv.

Copiii au dreptul sa fie protejați împotriva:

 oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență (art. 85).
 transferului ilicit în strainătate și a nereturnării (art. 99).
 exploatării economice (art. 87).
 exploatării sexuale și a violenței sexuale (art.99).
 folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope (art. 88).
 răpirii și traficării în orice scop și sub orice formă (art.99).
 pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art.28 si 90).

33
  lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identitații sale sau de unele
dintre acestea (art 85).
 copilul este înregistrat imediat dupa naștere și are de la această dată dreptul la un
nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții
și de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia (art.82)

În relația cu părinții, copiii au dreptul:

 de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijiți și educați de aceștia (art 82 si art. 30).

 de a nu fi separați de părinți împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres
și limitativ prevăzute de lege (art. 33).
 la protecție alternativă (art. 39).
 de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu
alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art. 14).

2. Drepturile de dezvoltare

Drepturile de dezvoltare se referă la acea legislație care le permite copiilor să își

dezvolte personalitatea, talentele, abilitățile mentale și fizice. Copiii au drepturi de
dezvoltare intelectuală, precum dreptul la educație, drepturi medicale, ca dreptul la îngrijiri
medicale, dreptul la asistență socială și dreptul la joacă.
Părinții, sunt responsabili pentru asigurarea dezvoltării normale a copilului. Statul
trebuie să ajute părinții în această sarcină prin furnizarea unor facilități precum școli, spitale
și alte instituții similare.

Copiii beneficiază de urmatoarele drepturi de dezvoltare:

 Copiii au dreptul de a primi o educație care să le permită dezvoltareă, în condiții
nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalitații lor (art. 47).

34
  Copiii au dreptul să crească alături de părinții lor (art. 30). Ambii părinți sunt
responsabili pentru creșterea copiilor lor (art.31)
 Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănatate pe care o po
tatinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru
asigurarea realizării efective a acestui drept (art.43).
 Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea
fizică, mintală, spirituală, morală și socială (art. 44).
 Copiii au dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale (art.45).
 Copiii au dreptul la odihna și vacanță (art. 49)

3. Drepturile de participare
 
Drepturile de participare le acordă posibilitatea copiilor să aibă un cuvant de spus în
ceea ce privește viețile lor. Ei pot astfel să își exprime părerile, să discute problemele pe
care le consideră importante, și să caute și să primească informații relevante pentru ei. În
unele cazuri, legislația romanească permite în mod explicit copiilor să aiba un cuvant de
spus după o anumită vârstâ (de exemplu, copiii pot să-și aleaga propria religie la vârsta de
18 ani) în conformitate cu legislația romanească, copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să
fie consultat în toate procedurile juridice și administrative care îl privesc. Cu cât copilul
avansează în vârstă, cu atat mai multe drepturi participative va avea.

Copiii au dreptul:
 să-și exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește (art. 24).
 să fie ascultați în toate procedurile care îi privesc (art. 24).
 dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice
informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat
asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, daca este respectată, precum și
asupra consecințelor oricărei decizii care il privește. (art. 24, alin 3)
 la libertatea de exprimare (art. 23).
 la libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art. 25)

35
 la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire
pașnică, în limitele prevăzute de lege (art. 26)
 la protejarea imaginii lor publice și a vieții lor intime, private și familiale (art.22).
 să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale
(art. 29, alin.1).
 copilul aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice are
dreptul la viața culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase,
la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în
comun cu alți membri ai comunitații din care face parte (art.27, alin.1)
 la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviințarea
instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale
(art. 47, alin 3)
 să conteste modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens
conducerii unității de învățământ, în condițiile legii (art. 48, alin 3)

CAPITOLUL V. METODOLOGIA CERCETĂRII

36
1. Scopul cercetării
Scopul acestei cercetări este acela de a identifica dificultăţile întâmpinate de copil în
momentul plasamentului familial, schimbările ce survin odată cu acesta . Deoarece orice
schimbare, în orice situaţie poate deveni inconfortabilă sau greu de acceptat, în studiul de
faţă îmi propun să observ care sunt principalele obstacole în ceea ce privește adaptarea
copilului aflat în plasament, dacă se mai confruntă cu alte probleme de adaptare şi ce îl
ajuta să le depăşească.

2. Obiective:

1. Analiza istoricului social al copilului până în momentul plasamentului actual.

2. Analiza comportamentelor membrilor familiei faţă de copilul aflat în plasament în
percepţia acestuia din urmă.
3. Analiza posibilelor dificultăţi întâmpinate de copil în momentul adaptării în familia
de plasament.
4. Analiza posibililor factori care au favorizat adaptarea copilului în familia de
plasament.
3. Ipoteze:
1. Transferul copilului dintr-o instituţie în alta sau de la un asistent maternal la alt
asistent maternal poate afecta adaptarea acestuia în familia actuală de plasament.
2. Comportamentul de acceptare a copilului de către membrii familiei de plasament
poate facilita adaptarea copilului aflat în plasament.
3. Pregătirea copilului pentru plasament reprezintă unul din factorii care favorizează
adaptarea acestuia din urmă în noua familie de plasament

4. Universul populației şi eşantionarea

Universul populaţiei este format din copiii aflaţi în plasament la un asistent

maternal, cu vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani.
Eşantionul este format din copii cu vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani, atât din mediul
rural cât şi din mediul urban

37
 Pentru temă aleasă voi aplica 7 interviuri, copiilor de gen feminin dar şi de gen
masculin.
Eşantionul va fi unul ne-probabilist de intenţionalitate.

5. Definirea conceptelor şi operaţionalizarea

Definiția nominală:

Adaptarea este promovarea creşterii  şi dezvoltării umane prin utilizarea activă a
resurselor biopsihosociale care participă la controlul, stăpânirea şi prevenirea stresului
generat de condiţii/interne (Tudose 2006)
Plasamentul se defineşte ca măsura temporară prin care copilul nu mai este ocrotit în
familia proprie ci într-o familie substitut care îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea şi
educarea lui (Talpaş 2004: 105)
Asistentul maternal profesionist reprezintă o persoană atestată de Comisia pentru
Protecţia Copilului şi care desfăşoară la domiciliul său o activitate care are drept scop
creşterea, îngrijirea şi educarea necesare dezvoltării optime a copilului pe care îl primeşte în
plasament sau încredinţare (Zanca 2010 : 86)

Definiția operațională:
Adaptera reprezintă capacitatea umană de dezvoltare fizică şi psihică indiferent de
mediu în care se află.
Plasamentul reprezintă o formă de ocrotire temporară a copilului, prin care unei
persoane sau familii i se acordă dreptul de a lua în îngrijire, creştere şi educare unul sau mai
mulţi copii.
Asistentul maternal profesionist este reprezentat de o persoană fizică atestată în
condiţii legale, care asigură creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării
armonioase a copilului pe care îl primeşte în plasament.
6. Operaționalizarea conceptelor:
Dimensiuni, Variabile, Indicatori

38
A. Dimensiunea istoricului social:

 Măsuri de protecţie de care a beneficiat copilul anterior:

-centru de plasament
-plasament familial simplu
-plasament la un asistent maternal profesionist
-familie de plasament
-spital/maternitate/pediatrie

 Relaţia cu familia biologică:

-se vizitează
-vorbesc la telefon
-desfaşoară activităţi împreună
-încredere în părinţii biologici

 Frecvenţa deplasării copilului de la un asistent meternal la altul :

-motivele pentru care a fost mutat de la o instituţie în alta
-motivele pentru care a fost mutat de la un asistent maternal la altul

B. Dimensiunea factorilor care favorizează adaptarea:

 factori individuali:
-încredere interpersonală
-capacitatea de a gestiona emoţiile
-stare de sănatate bună
-acceptarea asistentului maternal de către copil
-atitudini pozitive faţă de sine
-atitudine pozitivă faţă de alţii

 factori familiali:
-factori culturali:

39
 -oportunităţi pentru educaţie
-abonamente la reviste
-existenţa unei biblioteci personale
-abonamente la bibliotecă
-vizionarea de spectacole
-vizitarea muzeelor

-mediu familial:
-siguranţa
-existenta conflictelor semnificative
-autoritate parentală
-suport emoţional

-factori economici:
-resurse financiare disponibile
-cheltuielile
-resurse materiale disponibile
-aprecierea conditiilor de locuit
 factori sociali formali:
-consiliere psihologică
-consultaţii medicale
-servicii educaţionale

 factori sociali informali:

-acceptarea copilului de către familia extinsă
-acceptarea în grupul de prieteni
-acceptarea în mediul şcolar
-acceptarea de către vecinatate

C. Dimensiuea interacţiunii membrilor familiei faţă de copil:

40
  Afecţiunea manifestată de membrii familiei de plasament faţă de copil:
-acceptare din partea asistentului maternal
-încurajare în activităţi
-recompense
-pedepse
-încredere manifestată faţă de copil
-controlul exercitat
 Petrecerea timpului liber:
-merg în parc
-merg în excursii
-fac cumpărături împreună
-ieşiri în oraş

D. Dimensiunea adaptăriiacomodării în cadrul familiei

 Evoluţia stării de sănătate:
-tulburări de somn
-tulburări de nutriţie
-imunitate scăzută
-dureri de cap
 Evoluţia stării afective/psihologice:
-anxietate
-timiditate
-reticenţă comportamentală
-izolare socială

 Evoluţie a rezultatelor şcolare:

-implicare crescută în activităţile şcolare

41
 -performanţe şcolare
-comunicare asertivă
-asimilare de noi cunoştinte
-perseverenţă

 Interacţiunea cu familia de plasament:

-discută despre diverse probleme
-se ajută reciproc
-desfaşoară activităţi împreună
-încrederea copilului în asistentul maternal

 Dificultăţi întâmpinate de copil în procesul de adaptare:

-tulburări de comportament:
-manifestă agresivitate
-fuga de acasă
-minte
-fură
-incapacitatea de a respecta regulile familiei de plasament
-incapacitatea de a manifesta afecţiune
-incapacitatea de a manifesta încredere
-incapacitatea de a păstra relaţii cu ceilalţ

VI. METODE ŞI INSTRUMENTE FOLOSITE

42
 Metoda folosită pentru culegerea datelor este interviul, iar instrumentul pe care l-am
folosit este ghidul de interviu.
Interviul utilizat a fost unul semistructurat, care s-a efectuat pe baza unui ghid de
interviu, acesta cuprinzând anumiţi itemi, care să ofere relevanţă datelor culese.

1. Culegerea datelor
Aplicarea interviurilor s-a desfăşutat acasă la asistentul maternal când subiecţii se aflau
în timpul liber.
Subiecții aleși se află în familii, localități și chiar județe diferite, dar printre cei
inervievați se află și frați care se află la același asistent maternal.
Primul interviu a fost aplicat unei fetițe care era destul de rezervată în a purta
discuții cu necunoscuți și nu a dorit să îmi dea foarte multe detalii . Faţa ei a fost tristă pe
tot parcursul interviului, dar pentru că avea cu ea un frate care avea o energie molipsitoare
m-a făcut să prind curaj și să merg mai departe.
Ceilalți subiecți care au participat la studiu, au fost mult mai deschiși la discuții și
mi-au povestit experiențe din viața lor, unii chiar și-au spus punctul de vedere în ceea ce
privește sistemul de plasament familial fiind chiar nemultumiți în anumite aspecte.
Colaborarea a fost una placută, excepție făcând un baiat care nu a dorit să stea
absolut deloc de vorbă cu mine.
Această experienţă a fost pentru mine una constructivă, deoarece am învăţat să
discut cu oamenii despre problemele lor, dar mai ales, să-i ascult atunci când au ceva de
spus.

VII. ANALIZA DATELOR ŞI INTERPRETAREA LOR

43
 Pentru verificarea ipotezelor temei mele de cercetare am folosit metoda interviului
semi-structurat, iar ca instrument, ghidul de interviu. Am ales această metodă de tip
calitativ, deoarece am considerat că dimensiunea subiectivă este surprinsă într-un mod mult
mai detaliat prin intermediul interviului. Cercetarea de teren s-a desfăşurat în decursul a 6
săptmâni. Subiecţii cercetării mele au vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani. Interviurile au fost
însă individuale, fără prezenţa altor persoane
Ţin să subliniez că studiul de faţă este unul exploratoriu, astfel că rezultatele sale nu
se aplică tuturor copiilor aflaţi în plasament familial.
Pentru prima variabilă, care vizează măsurile de plasament de care au beneficiat
anterior, subiecţii au fost întrebaţi dacă provin din alte familii de plasament, centre de
plasament sau famile biologică, patru dintre ei au răspuns că provin de la alţi asistenţi
maternali, doi din centre de plasament şi unul de la familia biologică : Am fost la 3 asistenţi
maternali până acum, dar prima dată am fost la un centru de plasament unde am stat
foarte puţin aproximatov 2 săptămâni (S6, masculin,11 ani)
Un alt subiect spunea: Eu şi fratele meu am stat 2 ani la un centru de plasament şi
după am venit aici.” (S5 masculin, 13 ani)
De asemenea am întalnit o fată care m-a emoţionat foarte tare încă din prima clipă,
aceasta spunea: mama a decedat, iar tatal meu este plecat în Anglia să muncească şi foarte
rar mă mai sună să vadă ce fac. Am impresia că sunt o povara pentru el. (S7, feminin, 14
ani)
Un subiect spunea: nici nu mai ştiu la câți asistenţi am fost, de când mă ştiu m-am
tot mutat. (S1, feminin, 10 ani)
Cand au fost întrebaţi dacă ţin legătura cu familia biologică 3 subiecţi au declarat că
nu îi caută nimeni, doar doi au parte de întâlniri ocazionale iar pe doi dintr ei ei ii sună
parinţii foarte rar: “Nici nu ştiu cum mai arată mama şi tata” (S2 masculin 12 ani)
Mama ma sună, vorbesc cu ea pe messenger...mă întreabă ce fac, dacă am nevoie
de ceva., cum merge şcoala şi cam atât, iar cu tata nu am mai vorbit de 5 ani.” (S3,
masculin, 14 ani)
La întrebarea privind activităţile desfăşutare împreună cu familia biologică doi
subiecţi, fraţi au specificat că mama este cea care îi caută: “Mami vine la noi când poate şi
ne aduce dulciuri, mergem în parc şi ne jucăm toţi”. (S4, feminin, 12 ani)

44
 “Mami, vrea să ne ia acasa dar nu are unde deocamdată, dar vine la noi când are
timp şi ne aduce și ea ce poate.” (S5 masculin, 13 ani)
Despre frecvența mutărilor de la o familie la alta, trei subiecți au mărturisit că au
fost la mai mulți asistenți maternail: “ Ah...nici nu mai știu la câți am fost.” (S1 feminin, 10
ani) Iar altul: “Am mai fost la o famile înainte, dar nu am stat așa mult. (S3, masculin, 14
ani)
Sunt aici de la 7 ani ...tata era violent cu mama, îi plăcea să bea şi de cele mai
multe ori ma bătea şi pe mine.(S7, feminin, 14 ani)
Cu privire la activitaţile desfaşutate împreună cu famila biologica, doi subiecţi mi-a
mărturisit că au parte de întalniri cu mama, iar ceilalţi cinci nu se întalnesc ci doar vorbesc
la telefon.: “ Vine la noi în fiecare vară, chiar şi de Crăciun....mergem în oraş ne plimbăm,
facem cumpăraturi...aaa, am mers şi la mare o săptamană, am fost pe la Salină.”
(S4,feminin 12 ani)
În urma răspunsurilor primite la întrebările ce vizează relaţia cu părinţii, am
concluzionat că subiecţii îşi doresc ca părinţii biologici să îşi dea mai mult interesul în ceea
ce îi priveşte şi de asemenea, aceştia şi-ar dori să aibă mai des parte de vizite şi activităţi în
prezenţa părinţilor biologici.
Întrebaţi dacă au activităţi care le desfăşoară singuri, subiecţii au avut răspunsuri
variate, însă toţi subiecţii sunt lipsiţi de preocuparii care le-ar putea afecta viaţa socială, nu
sunt implicaţi în anturaje perculoase şi au relaţii de prietenie: “Da bineînţeles! Mă duc la
magazin, fac cumpăraturi....nu ma interesează ce fac ceilalţi sau ce zic despre mine.” (S7,
feminin , 14 ani)
Un altul a răspuns scurt: “ Mă implic în treburile din gospodărie, îmi ajut părinţii
la treburi prin grădină chiar dacă ei nu îmi zic să fac ceva eu ma duc şi ud florile...chiar
am făcut şi bulion cu mama.” (S5, masculin, 13 ani)
Unul dintre subiecţi se declară foarte mulţumit de activităţile pe care le desfaşoară:
„ Mă duc la dansuri populare, am participat la mai multe concursuri de dans şi am luat
mai multe premii. Fac parte din ansamblul X şi îmi place foarte mult ce fac.” (S4, feminin
12 ani)
Alt intervievat a spus: Mie îmi place fotbalul dar e greu să mă duc la antrenamente
pentru că trebuie să ajung la Sibiu, ...ăăăă mă mai duc cu un vecin dar e desul de greu şi

45
cu şcoala şi cu antrenamentul. La început mă duceam în fiecare săptămână acum mai rar.
(S2 masculin, 12 ani)
În ceea ce priveşte emoţiile şi încrederea în ei înşişi cei mai mulţi au fost foarte
deschişi, au arătat pot să poarte discuţii cu străinii, nu îi deranjează să vorbească despre
trecutul lor, despre situaţia lor familiala sau cea şcolară. Au răspuns la toate întrebările făra
nici o reţinere şi au avut un comportament foarte prietenos.
Doi dintre subiecţi au fost mai reţinuţi la început dar după câteva minute totul a
venit la normal şi am avut un dialog foarte frumos.
De asemenea am întrebat subiecţii dacă au probleme de sănătate majore iar cinci
dintre ei au mărturisit că nu au fost la medic decât foarte rar: „Merg la doctor doar când
sunt răcit sau mă doare în gât, în rest nu…chiar nu am avut probleme. Sincer îmi e frică de
injecţii şi de spital, nu suport mirosul…”( S6, masculin 11 ani)
Un alt subiect a spus: „nu am probleme de sănătate…ăăăă… doar cănd eram mică
am căzut pe plită şi m-am ars pe mână şi pe picior pentru că mama mea nu avut grijă de
mine , m-a lăsat singură în casă. Atunci am fost la spital cel mai mult dar aveam 5-6 ani
nici nu îmi mai aduc bine aminte tot ce am făcut pe acolo.” (S2, feminin 10 ani)
Iar un alt subiect mi-a spus: „Eu sunt mai sensibil, răcesc foarte repede şi am mai
fost la spital da nu am nimic aşa grav.”( S1,feminin 10 ani)
În urma răspunsurilor primite la întrebările privind sănătatea am concluzionat că
subiecţii nu au probleme majore în ceea ce priveşte sănătatea şi dacă au mai avut probleme
minore le-au tratat.
Întrebaţi despre relaţia cu asistentul maternal subiecţii au fost foarte deschişi să
discute despre relaţia dintre ei.
Un subiect a spus: „Aici e familia mea … ei mă iubesc mai mult decît părinţii mei,
ne înţelegem foarte bine nu aş vrea să mai plec de aici.”(S5, masculin 13 ani)
Un altul afirma: „Ne înţelegem foarte bine, îmi place aici şi ei chiar îşi dau
interesul pentru mine, vor să nu îmi lipsească nimic.” (S4, feminin 12 ani)
Am întrebat subiecţii dacă sunt înscrişi la şcoală şi toţi intervievaţii au confirmat
faptul că sunt înscrişi la şcoală şi urmează cursurile şcolare la zi fiind implicaţi în activităţi,
dar unul dintre subiecţi a spus: „Merg la şcoală dar sincer mi se pare o pierdere de timp

46
pentru că în viaţă te descurci şi dacă nu ai prea multă carte, impotrant e să te ducă capul.”
(S3, masculin 14 ani)
Nici unul dintre subiecţii intervievaţi nu au abonamente la diverse reviste cu toate
că doi dintre ei şi-au manifestat dorinţa de a avea acces la o revistă de georgrafie. Acesta a
spus: „Nu am abonament la nici o revista, dar mie îmi place mult georgafia şi aş vrea să
am posibilitatea să învăţ mai mult dar aici nici nu am de unde să îmi cumpere….”(S7,
feminin 14 ani)
Un altul a spus :”Sincer nu prea îmi place să citesc cărţi…mai mult stau pe
calculator în timpul liber, mi se pare mai interesant internetul e acum la
bază!”( S3,masculin 14 ani)
În timpul liber subiecţii aleşi de mine nu merg la teatru, film sau concerte, în schimb
îşi ocupă timpul liber cu alte activităţii recreative. Întrebaţi dacă merg la teatru sau film, 5
dintre ei au spus că nu au fost niciodată la asemenea activităţi, iar doi dintre ei au fost cu
şcoala la teatru de păpuşi când erau mai mici: „Prin clasa întâi am fost la teatru de păpuşi,
de atunci nu îmi mai aduc aminte să mai fi fost undeva.” (S1, feminin 10 ani)
De asemenea i-am întrebat dacă au fost la muzee în vizită sau dacă merg în excursii,
iar în urma acestei întrebări am constatat că toţi subiecţii au fost cel puţin o singură dată în
excursii şi au vizitat muzee importante ceea ce îi face să se simtă foarte măndrii pentru că
un subiect îmi spunea: „ Am fost la un muzeu şi am văzut soldaţi, şi un filmuleţ…parca
eram pe timpul războiului, nu mai stiu unde eram dar mi-a plăcut mult.” (S5, masculin 13
ani)
Un subiect spunea: „Aaaaa… pffff… am fost în fiecare an în excursiile organizate
de şcoală, am fost şi cu părinţii…deci da nu mă pot plânge de acest lucru.” (S 7, feminin,
14 ani)
După acest set de întrebări am constatat că toţi subiecţii sunt integraţi în colectivul
şcolar şi participă activ la toate activităţile şcolare, fie ele puţine şi plictisitoare uneori, nu
se simt marginalizaţi şi nu au complexe faţă de ceilalţi colegi de clasă.
Cu privire la siguranţa lor în familia de plasament, nici un subiect nu se simte in
pericol ci din contra, se simt ca acasa, acolo considetă că e casa lor și acolo îşi doresc să
crească în continuare dacă este cu putinţă. Ce mai mari constientizează că la un moment dat
trebuie să se descurce singuri dar au o mică reținere și nu vor să se gândească până acolo.

47
 Unul dinre subiecţi spunea: „ Aici consider că e casa mea, aşa trebuie să arate o
familie, să existe comunicare, întelegere reciprocă, să nu mă neglijeze nimeni pentru că
până acum s-a mai întâmplat unde am fost…aaa, nici la părinţii mei naturali nu m-am
simţit în siguranţă ca aici. Dar să stiţi că eu sunt conştient că va veni o zi în care o să mă
descurc singur, dar până atunci mai e….”(S3, masculin 14 ani)
În ceea ce priveşte conflictele subiecţii au spus că nu există conflicte mari în familia
de plasament ci doar mici discutii în contradictoriu la care se ajunge până la urmă la un
numitor comnu, în totdeauna fiind în centru binele copilului şi bunăstarea acestuia.
O fetita mi-a spus: „Aici e linişte mereu…daca mai există discuţii nu sunt foarte
grave, e ceva normal să se mai certe pentru ca există idei diferite, dar supararea nu a ţinut
niciodata mai mult de cateva ore.” (S4, feminin 12 ani)
Un altul spunea: „Ei… mai exista discutii dar nu e nimic asa rau, se mai cearta ei
intrei ei dar le trece.” (S1, feminin 10 ani)
Am discutat cu fiecare dintre subiecţi despre autoritatea asistentului faţă de copilul
aflat în plasament.
Când am întrebat subiecţii dacă asistenţii maternali sunt autoritari, trei dintre ei au
răspuns pozitiv, dar tot ei consideră că e necesar: „Păi dacă fac prostii, mă mai pedepsec
dar nu aşa rău şi nu mă supăr , stu că o fac pentru ca să îmi fie mie bine. Uneori ştiu că nu
e bine ce am făcut şi le ascund, de asta mă ceartă.” (S7, feminin 14 ani)
Un altul spunea: „ Au şi ei dreptate, merit din cănd în când să mă mai perepsească,
dar pentru mine pedepsele sunt simple…adică nu ma mai lasă la calculator sau nu mă mai
lasaă să ies cu colegii….” (S3, masculin 14 ani)
Întrebaţi despre problemele emoţionale cu care s-au confruntat subiecţii preferă să
nu vorbească, iar în ceea ce priveşte evenimentele care se întâmplă în fiecare zi sunt la fel
de reţinuţi dar cu toate acestea fiecare copil are cel puţin o persoană cu care preferă să
vorbească sau să îşi destăinuie fiecare întâmplare dificilă sau chiar succesele: „Da vorbesc
absolut orice cu ei, nu am de ce să le ascund ce se întâmplă cu mine. Au arătat că îmi vor
binele şi de fiecare dată mi-au dat sfaruri bune. (S7, feminin 14 ani)
O fetiţă spunea: „Vorbesc cel mai mult cu Doamna…că ne înţelegem foarte bine,
vorbesc şi cu mama dar mai puţin. Nu trebuie să ştie toata lumea ce fac eu sau ce
probleme am.” (S1, feminin 10 ani)

48
 În urma răspunsurilor primite de la subiecţi am tras conscluzia că familia de
plasament a contribuit foarte mult la adaptarea copiilor, şi-au dat silinţa în creşterea şi
educarea acestora şi i-au ajutat să treacă peste situaţiile stresante din viaţa lor, au încercat să
le ofere condiţii cât mai bune din toate punctele de vedere. Copii s-au declarat foarte
mulţumiţi de mediul familial în care se află.
Subiecţii, au mai fost întrebaţi dacă au parte de consiliere din partea psihologului,
iar la această întrebare răspunsurile au fost unele surte constînd doar într-o negaţie, doar un
singur subiect de gen masculin a ţinut să completeze: „ Când eram mai mic venea cineva la
noi acasă, dar asta a fost la prima familie unde am stat foarte puţin timp.” (S2 masculin 12
ani)
Vizitele la medic nu sunt unele repetate sau periodic , doar atunci când este strict
nevoie de consultul medicului de familie. Subiecţii nu îşi aduc aminte să fi avut probleme
grave de sănătate care să implice mai multe vizite la medic exceptie facând subiectul nr. 1
care a fost internată la spital de mai multe ori: „Am fost la spital internată de mai multe ori
când m-am ars, de atunci nu am mai avut probleme.” (S1, feminin 10 ani)
Legătura cu asistentul social este una obligatorie, acesta trebuie să se ocupe de
evaluarea nevoilor copilului familiei, care include aspecte legate de sănatate, identitate,
familie şi relaţii sociale, conduită, dezvoltare emoţională, comportament şi deprinderi de
îngrijire personală; o atenţie deosebită se acorda trecutului copilului referitor la origine
etnică, cultură, limbă, dizabilităţi, sex şi preferinţelor copilului de a fi plasat cu
fraţii/surorile acestuia.
Am întrebat subiecţii dacă asistenţii sociali îi vizitează regulat pentru a se interesa
de nevoile lor iar răspunsurile au fost positive din partea tuturor subiecţilor: “Daaa…vin de
la primărie o dată pe lună şi mă întreabă dacă sunt bine, dacă m-a mai sunat mama, sau
dacă am nevoie de ceva…câte odată sunt chiar stresanţi.”(S5, masculin 13 ani)
O altă fată spunea: “Da, vine mereu Doamna Y și stă de vorbă cu mine și cu
părinții. (S1, feminie 10 ani)
În adaptarea copilului o importanță aparte o are și relația cu învățătorii/profesorii cât
și cu familia extinsă, colegii de școală, vecinătatea fapt pentru care am întrebat subiecții
despre legătura dintre aceștia și în special dacă au parte de înțelegere din partea lor, dacă se

49
simt în siguranță sau dacă le lipsește ceva: “La început a fost mai greu … nu cunoșteam pe
nimeni și nu înțelegeam de ce trebuie să merg la o altă școală.” (S6, masculin 11ani)
Un altul spunea: La început a fost mai rău…nu ma baga nimeni în seamă, nu știam
pe nimeni și nu aveam cu cine să mă joc și să vorbesc. (S4 , feminin 12 ani)
Unul din subiecți afirma: Pfff….a fost îngrozitor la școală, toți se uitau la mine de
parcă eram venit de pe Marte, profesorii mă întrebau multe chestii…: de unde sunt, la cine
și multe întrbări inutile, zic eu. Acum e totul ok, nimeni nu mă mai întreabă nimic. (S3,
masculin 14 ani)
Asistentul maternal are obligația să asigure integrarea copiilor în familia sa,
aplicându-le un tratament egal cu al celorlalți membrii ai familiei, să asigure creșterea,
îngrijirea și educarea copilului, în vederea unei dezvoltări armonioase- fizice, psihice,
intelectuale și afective a acestora.
Subiecții au fost întrebați dacă asistentul maternal și-a dat interesul în acest sens
iar șapte răspunsuri din șapte au fost afirmative: A fost bine încă de la început, am simțit că
aici o să mă înțeleagă tot timpul cineva. Ei mai au un baiat și pot să spun că noi am
crescut ca frații, tot timpul am împărțit la doi chiar și patul …un pachet de biscuiții dacă
aveam unul din noi, ei tot timpul ne învățau să îl împărțim. (S3, masculin 14 ani)
Un alt subiect spunea: De fiecare dată când ne întâlneam cu cineva mă prezentau
ca fiind copilul lor, niciodată nu m.am simțit în plus. (S5, masculin 13 ani)
Rolul asistentului maternal este și acela de a asigura un mediu în care educația și
învățarea să fie promovate prin oferirea sprijinului copilului ce costă în acordarea
echipamentelor necesare, ajutor financiar și de alt tip cu scopul de a putea participa și la
alte activități extrașcolare.
Doi dintre subiecți participă la activității extra-școlare participând la mai multe
programe și competiții iar ceilalți au fost implicați în activități dar nu au continuat din varii
motive: pur și simplu ma plictisesc: Părinții mi-au zis să mă duc dare eu nu vreau, prefer
să ma joc pe calculator sau să stau acasă. Nu îmi place mie agitația asta…mi se pare că
sunt chestii de copii mici. Am fost cu sora mea în ansamblu dar am plecat că nu mă atrage,
nu sunt genul…(S5, masculin, 13 ani)
Nu altul spunea: Aici nici nu ai unde să te duci…la țară e mai greu și nici nu știu
dacă aș participa …(S1, feminine 10 ani)

50
 Cu toții știm că recompensele sunt cele mai iubite de copii, fie ele cât de mici și
nesemnificative, pe copii îi motivează să ducă la bun sfârșit o acțiune într-un timp relativ
scurt și la o calitate superioară. Atât mamele cât și tații oferă recompense copiilor când
aceștia duc la bun sfârșit o acțiune bună intenționată: Și mami și tati îmi dau câte ceva când
fac ceva bun…nu conteaza din partea cui vine, pentru mie e important să primesc ceva….
(S7 feminin 14 ani)
Unul dintre ei spunea: De fiecare dată când aflu de ceva eu sunt prezentă, îmi place
dar nu mă țin eu până la sfârșit. Îmi dispare cheful repede. (S3, masculin 14 ani)
De asemenea subiecții au mai fost întrebați dacă asistentul maternal îi implică pe
copii în activitățile de zi cu zi: Daaa… fac curațenie, îmi strâng lucrurile, dau cu
aspiratorul…dar, eu sunt în general o fată foarte ordonată fac curat în toată casă dacă e
nevoie nu e problemă. (S7, feminin 14 ani)
Un altul spunea: Merg la magazin să iau pâine, am pachetat lemne și îmi place să
stau și la bucătărie să spăl vasele, să îmi ajut parinții cu tot ce pot. (S4, feminin 12 ani)
În ceea ce privește odihna și somnul subiecții nu își mai aduc aminte exact dacă au
avut probleme în această privință, totuși unul dintre subieți a ținut să menționeze: Știu că eu
nu aveam program de somn ziua, și când am venit aici avem 5-6 ani și trebuia să dorm în
fecare zi și mie nu îmi placea , voiam să mă joc sau să fac orice altceva dar nu să dorm…
nu imi placea deloc programul. În rest nu am avut probleme. (S7, feminin 14 ani)
Despre activităţile recreative doar doi dintre subiecţi au spus că li se acordă un timp
special: În fiecare duminică la noi se știe…mergem să ne plimbăm, jucăm volei și avem
așa câteva momente de liniște în familie, toți ne bucurăm de accea zi pentru că ne întâlnim
cu toții. (4, feminin 12 ani) . Ceilalţi subiecţi consideră că nu mai au nevoie de părinți
pentru a merge la plimbare sau în parc : Au…nu, acum mă descurc și singur…nu am
nevoie de bodyguard. Eu doar le spun unde mă duc și cât stau, nu trebuie să stea după
mine, acum sunt mare! (S3, masculin 14 ani)
Alimentația este foarte importantă mai ales la vârsta așa fragedă când copilul crește
și se dezoltă, are nevoie de multe vitamine, de un meniu echilibrat iar mesele trebuie să fie
cât mai regulate pentru ca organismul să funcționeze în condiții normale.

51
 Subiecții au fost întrebați dacă le place mâncarea pe care o primesc și nici unul nu a
avut nimic de obiectat: Da, e bună mama gătește foarte bine, este super bună în
comparație cu ce primeam la cămin. Acolo nu avea nici un gust… (S5, masculin 13 ani)
Au mai fost întrebați de asemenea: dacă într-o anumită zi nu le place mâncarea,
asistentul maternal le pregatește altceva de mâncare sau prefer să nu spună nimic trei dintre
ei nu spun nimic: nu stau să mă plâng de mâncare niciodată, sunt zile când nu îmi place
dar iau câteva linguri și gata (S1 feminin 10 ani ) iar ceilalți 4 primesc altceva în locul
meniului pregătit: Dacă nu îmi place, sigur găsim ceva prin frigider și mănânc. Dar în
general ei știu ce îmi place și ce nu, așa că nu mă stresez. (S5, masculin 13 ani)
În urma acestei analize, am reuşit să testez ipotezele de la care am plecat, dar şi să
îndeplinesc în mare parte obiectivele propuse iniţial, obţinând astfel rezultatele acestui
studiu.

VIII. CONCLUZII

52
 Pentru realizarea acestui studiu am folosit analiza calitativă a șapte interviuri
individuale, aplicate unui număr de șapte subiecți format din copiii cu vârsta cuprinsă între
10 și 14 ani, pentru care s-a stabilit măsura de plasament familial din diferite motive.
Caracterul acestui studiu este unul explorator și nu exhuasiv.
Mi-am propus prin intermediul acestu studiu să analizez anumite obiective, cum ar
fi istoricul social al copilului până în momentul plasamentului actual.
Acest obiectiv a fost atins, identificând traseul tuturor subiecților intervievați iar
patru dintre ei au declarat faptul că au fost mutați la unul sau mai mulți asistenți maternali.
În ceea ce privește prima ipoteză, răspunsurile subiecților au dovedit insatisfacție ,
aceștia manifestându-și nemulțumirea față de serviciile sociale care îi vizează. Insatisfacția
a fost identificată prin prisma mutării acestora de la un asistent maternal la altul.
Cel de-al doilea obiectiv a avut în vedere analiza compotamenutului membrilor
familiei față de copil în percepția acestuia. Răspunsurile participanților au arătat că aceștia
au avut parte de înțelegere și ajutor din partea familiei de plasamet, i-au ajutat să treacă
peste situațiile stresante din viață și s-au integrat foarte bine chiar și la școală.
Ipoteza, acestui obiectiv s-a confirmat deoarece participanții au dovedit că s-au
adaptat în familia de plasament, deșii adaptarea le-a creat dificultăți, în special în perioada
imediată instituirii măsurii de plasament familial.
Prin obiectivul trei îmi propun să analizez posibilele dificultăți intâmpinate de copil
în momentul adaptării în familia de plasament. Acest obiectiv a fost atins, intervievații
tratând subiectul privind relațiile interpersonal. Am constatat aici că relațiile interpersonal
ale unui copil aflat în plasament familial, constă de regulă în construirea unor relații de
încredere atât cu membrii familiei cât și cu colegii de clasă dar nu în ultimul rand cu
vecinătatea.
A treia ipoteza care vizează comportamentul de acceptare a membrilor familiei în a
facilitarea adaptărea copilului în famile de plasament se confirm. S-a dovedit că majoritatea
subiecților care au avut parte de înțelegere și acceptare din partea membrilor familiei s-au
adaptat mult mai repede în noua familie și barierele care existau la început acum s-au
dimunuat semnificativ, în unele situații find inexistente.
Ultimul obiectiv intenționa să analizeze posibilii factori care au favorizat adaptarea
copilului în familia de plasament. Însă acest obiectiv nu a fost atins deoraece nici unul

53
dintre subiecți nu a avut parte de nici un tratament special pentru a favoriza adaptarea în
famila de plasament.
Ipoteza acestui ultim obiectiv afirmă faptul că adaptarea copiilor este facilitată de
pregătirea psihologică timpurie ce ține de schimbările mediului familial anterior, cel școlar
și cel ce ține de comunitatea în care trăiește. Majoritatea subiecților intervievați au punctat
faptul că nu au avut parte de foarte multă pregătire din partea psihologilor sau a altor
specialiști. Cei care i-au ajutat în adaptare au fost membrii familiei de plasament.
În concluzie pot afirma că ceea ce mi-am propus prin intermediul obiectivelor a fost
realizat. Acest studiu a demonstrate că cei mai mulți copiii aflați în plasament familial s-au
confruntat în prima faza cu probleme ce țin de adaptare și cu anumite prejudecăți. Cu toate
acestea ei se declară mulțumuți de familiile în care se află și considera că familia de
plasament iși dă toată silința pentru a-i ajuta să se integreze în societate.
În concluzie toti cei șapte subiecți au părut că nu au problem ce țin de adaptare, au o
relație destul de închegată cu familia de plasament, pot să discute deschis pe diferite teme și
în ceea ce privește sistemul de învățământ aceștia urmează cursurile școlare din localitate și
nu se simt defavorizați din nici un punct de vedere.

BIBLIOGRAFIE

54
1. Alexiu, Mircea. 2010. Protecţia şi ocrotirea copiilor abandonaţi. În Asistenţa socială a
grupurilor de risc, coord. Buzducea, Doru, 157-171. Iaşi: Polirom.
2. Albu, Gabriel. 2002. În căutarea educaţiei autentice. Iaşi: Polirom.
3. Anghel, Alina. 2005. Social Services for Preventing Child Abuse, Neglect and
Exploitation în Romania. În Revista de asistenţă socială (1-2): 97-103
4. American Psychological Association. 2002. Developing Adolescents: A Reference for
Professionals. Washington, DC. Editura?
5. Băran-Pescaru, Adina. 2004. Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti:
Aramis.
6. Bejenaru, Anca. 2010. Adopţia copiilor. În Asistenţa socială a grupurilor de risc, coord.
Buzducea Doru. 197-218 Iaşi: Polirom.
7. Bocance, Cristian și George Neamțu. 1999. Elemente de asistenţă socială. Iaşi:
Polirom.
8. Bonchiş, Elena. 2006. Teorii ale dezvoltării copilului. Cluj-Napoca: Dacia.
9. Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţă socială. Iaşi: Polirom.
10. Buzducea, Doru . 2010. O lume în transformare: grupuri de risc, pierderi, traume și
suferințe. În Asistența socială a grupurilor de risc, coord. Doru Buzducea. 37-51. Iași:
Polirom.
11. Bucur, Eugen. 2007. A fi copil asistat în România. În Practici în asistenţă socială.
România şi Germania, coord. Muntean Ana și Sagebiel Juliane, 50-55 Iaşi: Polirom.
12. Ciofu, Carmen. 1989. Interacţiunea părinţi-copii, Bucureşti: Stiinţifică şi enciclopedică.
13. Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan şi Adina Chelcea. 2005. Comunicarea nonverbală:
gesturi şi postură: cuvintele nu sunt de-ajuns. Bucureşti: Comunicare.ro.
14.Cojocaru, Daniela. 2008. Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţă maternală în
România. Iaşi: Polirom.
15 Cojocaru, Ştefan și Daniela Cojocaru. 2008. Managementul de caz în protecţia copilului.
Evaluarea serviciilor şi practicilor din România Iaşi: Polirom.
16 Delaunay, Valerie și Lidia Germain Galenao. 2012. Institutional care and child
abandonment dynamics: a case study in Antananarivo, Madagascar. În Child indicators
research (5): 659-683.

55
17 Edmond, Marc. 2010. O psihologie a comunicărilor. În Comunicarea. Perspective
actuale. Bucureşti: Polirom.
18 Goldberg, Jaques. 2010. Comunicarea animală. În Comunicarea. Perspecive actuale.
Pillippe Cabin, Jean-Francois Dortier, 34-41. Bucureşti: Polirom.
19. Greenwell, Fern. 2006. The impact of child welfare reform on child abandonment and
deinstitutionalization, România 1990-2000. În Annales de démographie historique, (1-111):
133-157.
20. Greenwell, Fern. 2002, Reforma bunăstării copilului în România: abandon şi
dezinstituţionalizare, 1987-2000. Raport pregătit pentru Agenția S.U.A pentru dezvoltare
internațională în România.
21. Gidens, Anthony. 2001. Sociologie. Bucureşti: BIC ALL
22. Iluţ, Petru. 2005. Sociopsihologia şi antropologia familiei. Iaşi: Polirom.
23. Jacques, Cosnier. 2010. Gesturile dialogului. În Comunicarea. Perspective actuale.
Bucureşti: Polirom.
24. Legea nr. 272 din 2004 Privind protecția și promovarea drepturilor copilului. 
25. Legea nr.3 din 1970 Privind regimul ocrotirii unor categorii de minori   (abrogată prin
H.G. nr. 474/1999.
26. Miftode, Vasile. 2003. Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigație pe
teren. Elaborarea proiectelor de intervenție Iaşi: Lumen.
27. Mitrofan, Iolanda. 1989. Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie. Bucureşti: Ştiinţifică
şi enciclopedică.
28. Mitrofan, Iolanda şi Cristian Ciupercă. 1998. Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei. Bucureşti: Press Mihaela.
29. Modrea, Margareta. 2006. Imagine de sine şi personalitate în adolescenţă. Studii
teoretice şi experimentale. Focșani: Aliter.
30. Morândău, Felicia. 2002. Impactul schimbării sociale asupra modului de organizare a
vieţii de familie.  În  Acta Universitatis Cibiniensis Sibiu: Universităţii „Lucian Blaga” vol.
1: 59-64.
31. Muntean, Ana. 2007. Câteva aspecte privind supervizarea. Inițierea supervizării în
România. În Practici în asistență socială Romania  și Germania, coord. Ana Muntean și
John Sagebiel, 103-136. Iași: Polirom.

56
32. Neamțu, George. 2003. Introducere în teoria asistenței sociale. În Tratat de asistență
socială, coord Neamțu George, 271-302. Iași: Polirom.
33. Neamţu, Nicoleta. 2007. Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei
sistemului de protecţie a copilului. Cluj-Napoca: Accent.
34. Neamţu, Nicoleta. 2008. Managementul orientat spre rezultate în cercetarea de evaluare
a serviciilor de plasament familial. În revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 10 (21):
5-17.
35. Neamţu, Nicoleta şi Milena Toma. 2010. Asistenţa socială centrată pe familie. În
Asistenţa socială a grupurilor de risc, coord Buzducea Doru, 115-139. Iaşi: Polirom.
36. Onica, Chipea. 2007. Aspecte socio-juridice privind protecția drepturilor copilului.
Studiu de caz în județul Bihor. București: Expert.
37. O.U.G. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.
38. Ponea, Simona. 2009. Supervizarea și managementul de caz. În Deschideri
postmoderne în sociologie şi asistenţă socială, coord. Ponea, Simona, Ecaterina Maria
Porumb, Andreea Racleș, Cătălin Rogojanu, 9-50. Iaşi: Lumen.
39. Porumb, Ecaterina Maria. 2009. Incluziunea socială a tinerilor care au crescut în
centrele de plasament. În Deschideri postmoderne în sociologi şi asistenţă socială, coord.
Ponea, Simona, Ecaterina Maria Porumb, Andreea Racleș, Cătălin Rogojanu 53-87. Iaşi:
Lumen.
40. Piaget, Jean. 1998. Psihologia inteligenţei.. Bucuresti: Ştiințifică.
41. Perkins, Daniel. 2001. Adolescence: Developmental Tasks. Gainesville, University of
Florida Extension.
42. Popescu, Raluca. 2009. Introducere în sociologia familiei. Famila Românească în
societatea contemporană. Polirom: Iaşi.
43. Rousseau, Jean Jackues. 1973. Despre educaţie. Bucureşti: Didactica şi Pedagogica.
44. Roth-Szamoskozi, Maria. 2007. Sistemul serviciilor de familii foster. În Practici în
asistentață socială, coord. Muntean, Ana și Sagebil John, 171-201. Polirom: Iași.
45. Richbell, David. 2008. Mediation of Construction Disputes. Construction Law Journal.
Blackwell.
46. Schellenberg, James. 1996. Conflict resolution: theory, research, and practice. State
University of New York Press, Albany.

57
47. Șchiopu, Ursula. 2008. Psihologia modernă. Bucureşti: Romania Press.
48. Segalen, Martine. 2011. Sociologia familiei. Iaşi: Polirom.
49. UNICEF. 2004. Child care system reform în Romania.
50. Verza, Florin. 2002. Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială,
Bucureşti: Fundaţia Humanitas.
51. Zamfir, Cătălin. 2004. Politica dezvoltării sociale în România după 1989. În
Combaterea săraciei și promovarea incluziunii sociale-studiul de caz în județul Bihor,
coord. Chipea, Floare și Florica Ștefănescu, 13-16. Oradea : Editura Universității.
52. Zamfir, Elena. 2001. Politici Sociale în materia protecţiei copilului, Bucureşti: Expert.
53. Zanca, Raluca. 2010. Protecţia copilului în România: servicii, dileme şi probleme
specifice. În Asistenţa socială a grupurilor de risc, coord. Buzducea, Doru, 81–114 Iaşi:
Polirom.

58
ANEXA 1
GHID DE INTERVIU

-Măsurile de plasament de care a beneficiat până în momentul actual. De unde

provine (centru de plasament, alt asistent maternal, famile biologică etc.)?
-Dacă vorbeşte la telefon cu familia biologică. Cine sună în general? Pentru ce sună
părinţii?
-Dacă desfaşoară activităţi împreună cu familia biologică. care sunt acestea? Cât de
des? Ce fel de activităţi? Îi place sa seta cu familia biologică?
-Dacă a fost mutat frecvent de la un asistent la altul. Motivele pentru care a fost
mutat de la un asistent social la altul sau de la o instituţie la alta.
-Dacă manifestă încredere în sine. Crede că poate să facă diferite activităţi singur?
Care sunt acestea? Ce îi place să facă mai mult?
-Dacă are atitudini pozitive faţă de sine.
-Dacă poate să îşi gestioneze emoţiile.
-Dacă are probleme de sănătate majore.
-Cum ar descrie relaţia cu asistentul maternal.
-Dacă este înscris într-o formă de învăţământ.
-Dacă are abonamente la reviste. Ce fel de reviste? Ce îi place să citească cel mai
mult?
-Dacă merge la spectacole (teatru, film, concerte, etc.).
-Dacă vizitează muzee.
-Dacă se simte în siguranţă în familia de plasament.
-Dacă au loc conflicte semnificate în familia asistentului maternal.
-Dacă asistentul maternal este autoritar.
-Dacă poate să vorbească despre diverse probleme emoţionale cu asistentul
maternal.
-Dacă beneficiază de consiliere psihologică.
-Dacă merge periodic la medic. Când a fost ultima data la medic? Ce probleme a
avut?
-Dacă menţine legatura cu asistentul social.
-Dacă are o legatură stransă cu cadrele didactice.
-Dacă familia extinsă l-a acceptat.
-Dacă a fost acceptat de grupul de prieteni.
-Dacă l-au acceptat colegii de scoală. Dacă l-au integrat în activităţile şcolare?
-Dacă vecinătatea l-a acceptat.
-Dacă asistentul maternal l-a acceptat ca e un membru al familiei.
-Dacă familia de plasament îl încurajează să desfaşoare diferite activitaţi
-Dacă primeşte recompense. De la cine?
-Dacă este pedepsit. De către cine? Ce fel de pedepse?
-Dacă asistentul maternal manifestă încredere în el.
-Dacă îl controlează în diferite acţiunii.
-Dacă merg împreună în parc. Căt de des?

59
 -Dacă merg în excursii. Unde?
-Dacă fac cumpărături împreună.
-Dacă a avut/are tulburări de somn.
-Dacă a avut/are tulburări de nutriţie. Dacă îi place mâncarea asistentului maternal?
În cazul în care nu îi place să mănânce ceva, i se oferă altceva în schimb?
-Dacă se îmbolnăveşte frecvent. Ce probleme are in mod obisnuit?
-Dacă îi este teama să nu greşească. Care sunt motivele?
-Dacă are reţineri în a face ceva sau a spune anumite lucruri.
-Dacă preferă sa stea mai mult singur. Temeri? Faţă de cine?
-Dacă îşi exprimă liber propriile idei.
-Dacă se implică în acţiunile şcolare.
-Dacă a realizat performanţe şcolare. Are note mai mari? La ce materii? Participă la
concursuri, olimpiade?
-Dacă a dobândit noi cunostinţe. Ce a învăţat nou la şcoală? Ce face nou la şcoală?
-Dacă este stăruitor în a învăţa. Dacă îi place să meargă la şcoală. Ce îi place să facă
la şcoală? Ce îi place sa învete?
-Dacă discută despre diverse probleme cu asistentul maternal. Când are o problema
cui se adresează mai întai?
-Dacă beneficiază de ajutor din partea membrilor familiei de plasament. Dacă el îl
ajută pe asistentul maternal în alte activităţi.
-Dacă manifestă încredere în asistentul maternal.
- Atunci când se supară, cum reacţionează? Cine reuşeşte să-l liniştească? Ce face
pentru a se linişti?
-S-a întamplat vreodată să lovească vreun alt copil? Care a fost motivul? Cât de
des?
-Dacă s-a gândit să fugă de acasă. Te-ai supărat vreodată suficient de tare încât să te
gândeşti să fugi de acasă?
-Dacă obijnuieşte să mintă. S-a întamplat vreodată să ascunzi anumite lucruri
asistentului maternal din diverse motive? Care sunt motivele? Ce ascunde de obicei?
-Dacă îi este greu să respecte regulile familiei de plasament. Care reguli?

- Dacă primeşte bani de buzunar? Dacă consideră că sunt suficienţi. Cum cheltuie banii
de buzunar? Dacă familia de plasament distribuie venitul în mod echitabil între copii?
Dacă nevoile lui sunt satisfăcute?
- Obiecte personale? Dacă are tot ce-i este necesar? Dacă-i lipseşte ceva? Ce anume?
- Dacă are condiţii bune de locuit? Dacă are cameră proprie.

60