Calificative.

Descriptorii de performanţă
În învăţământul românesc, în ciclul primar, s-au înlocuit notele cu calificative. Calificativele se acordă pe
baza „descriptorilor de performanţă”. Sunt definiţi „criterii calitative de evaluare”. Aceştia descriu, explică
în termeni calitativi performanţele aşteptate din partea elevilor evaluaţi, pe niveluri: minim, mediu, maxim.
Ei demonstrează stadiul de formare a competenţei evaluate pe niveluri de performanţă. Descriptorii de
performanţă descriu modul de manifestare a competenţelor/capacităţilor vizate prin fiecare obiectiv de
evaluare.

Sunt scări descriptive de evaluare a performanţelor elevilor. Este o evaluare criterială, prin raportare la
obiective. „Performanţă”, în acest caz, este criteriul, iar „descriptorii” corespunzători
calificativelor/palierelor, Foarte bine, Bine, Suficient, Insuficient sunt „indicatorii”. Aceşti “indicatori”
semnalează următoarele aspecte:

 calificativul „Foarte bine” sau palierul învăţării depline exprimă acumularea cunoştinţelor cerute,
capacitatea de a opera cu ceea ce a învăţat, autonomie în învăţare;
 calificativul „Bine” sau palierul „credit” corespunde situaţiei în care elevul posedă cunoştinţe, însuşite
bine, este capabil nu numai de a le recunoaşte, ci şi să le utilizeze în situaţii similare, oferă garanţia unor
progrese, de aceea i se acordă „credit”;
 calificativul „Suficient” sau palierul „prag”, minimum acceptabil, presupune însuşirea unui cuantum de
cunoştinţe şi formarea unor capacităţi care permit elevului să abordeze etapa următoare cu şansa de a
reuşi;
 calificativul „Insuficient” sau palierul „inacceptabil”, sancţionează insuccesul şi face necesare măsuri
recuperatorii.


Dacă ne raportăm la Tehnica lui Mager de operaţionalizare a obiectivelor educaţionale, atunci am putea să
ne limităm doar la descrierea standardului minimal acceptat în realizarea unui obiectiv, pentru a aprecia
dacă un elev poate trece mai departe („pragul de reuşită”). Literatura românească de după introducerea
Curiculum-ului Naţional (1998) a adoptat, pentru învăţământul primar, modelul de stabilire a
performanţelor pe trei niveluri: minim (suficient), mediu (bine) şi maxim (foarte bine), ceea ce, desigur,
oferă mai mare precizie şi siguranţă cadrului didactic în demersul său evaluativ.

În adoptarea aprecierii cu calificative s-a pornit de la ideea că acordarea notelor este de o precizie abuzivă.
„Din păcate, inovaţiile, chiar cu bune intenţii, nu sunt întotdeauna însoţite de explicaţiile necesare mai ales
atunci când ele trebuie aplicate în spiritul şi nu în litera lor. Spiritul şi intenţia urmăresc, de regulă, să se
schimbe mentalitatea partenerilor de evaluare”. (Y. Abernot) Întrucât motivaţiile de acest gen – schimbarea
notelor cu calificative în ciclul primar din ţara noastră - nu au fost precedate şi însoţite de explicaţii, stagii
de formare prealabilă a institutorilor şi învăţătorilor (cu alte cuvinte noul sistem a fost administrat fără
reţetă - model de folosire), cadrele didactice n-au avut nici dificultăţi, nici scrupule în traducerea vechii
notaţii în sistemul nou: 9 şi 10 au devenit „Foarte bine” etc. O altă dificultate rezidă în faptul că limitele
dintre calificative nu sunt tranşante (M. Manolescu). În practica şcolară cadrele didactice fac frecvent
aprecieri asupra elevilor, cu referire la inteligenţa lor, motivaţia pentru studiu etc., bazându-se pe o
informaţie globală, realizată în urma observării îndelungate şi sub multiple aspecte. Cel mai adesea sunt
apreciate în această manieră atitudinile, conduitele de ansamblu, ceea ce „pune în evidenţă unul din
paradoxurile evaluării în educaţie, şi anume acela că fenomenele care pot fi cel mai greu de măsurat
reprezintă obiective de mare valoare ale formării omului (trăsături, capacităţi, atitudini, conduite etc.).