Joi, "Adevărata împlinire a legii" ( Matei 5, 27 - 32 )

„Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai
de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” –
versetul 29.

Fraţi creştini, în fragmentul Sfântei Evanghelii care s-a citit astăzi, Mântuitorul nostru
Iisus Hristos pune în lumina cuvântului, prin insistenţa explicaţiei, abundenţa şi varietatea
exemplelor, câteva aspecte pe care, în misiunea Sa de intervenţie restauratoare în omenire le
reevaluaează în ierarhia valorilor umane. Şi, încet, încet, prin pilde, explicaţii şi argumente,
minunile ce le-a făcut în toată misiunea Sa, ne îndeamnă să luăm aminte, să fim foarte atenţi la
caracterul hotărâtor al cuvintelor Sale, să pricepem, la modul eficient, nu prerorativ, că vorbim
cu Dumnezeu şi nu cu un om, caracterul primordial al sufletului în ierarhia valorilor, în creaţia
văzută, şi caracterul jertfelnic al mântuirii, înţelegând, prin aceasta, dreaptă socoteală,
discernământ luminat între realităţi.

Aceasta ar fi dat rodul din pomul cunoaşterii binelui şi răului lui Adam, dacă ar fi ascultat
şi ar fi aşteptat un moment de maturitate, când i-ar fi fost de folos gustul fructelor acelui pom. O
pedagogie, în plinătatea harului, cum era situaţia lui Adam în rai, este o pedagogie intuitivă, ce
descoperă, mai repede, etapă după etapă, har după har, ca un curs intensiv. Dar Adam, din
neştiinţă, inocenţă, naivitate, a lepădat această cale de desăvârşire a ascultării la înalta şcoală a
harului Duhului Sfânt. Şi a ales procesul mai lung, al suferinţei. „Spini şi pălămidă va fi viaţa
ta”, spune Sfânta Scriptură.

La desăvârşire, la mântuire, la asemănarea cu Dumnezeu, omul, prin lucrarea, exersarea

potenţelor sale spirituale şi morale şi, mai încoace, psihobiologice, ajunge pe două căi: ascultarea
este calea celor tari în credinţă, nădejde şi dragoste, cei a căror viaţă o citim şi ne minunăm şi
calea suferinţei, cea, în mai mare parte, a poporului dreptcredincios.

Dumnezeu nu leapădă pe nimeni şi ne iubeşte, indiferent de calea pe care am ajuns la

picioarele crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acolo este adevăratul examen de capacitate,
acolo se va vedea dacă am acumulat, în şcoala vieţii de pe pământ, cunoştinţe, deprinderi şi
aptitudini, care să ne confere capacitatea de a intra, pe pârtia desăvârşirii, în Împărăţia Cerurilor.

Însuşi timpul moare la picioarele crucii, acolo este o veşnică curgere, lunecare fericită sau
zbor, cum doriţi să gândiţi pe Dumnezeu. O veşnică apropiere, care-ţi conferă o fericire, o
plinătate, fără început, fără sfârşit, imposibil de evaluat, apreciat, dar pe care o trăieşti, o simţi cu
1
toată fiinţa şi simţurile tale transfigurate. Este o realitate mai concretă decât tu însuţi şi te bucuri
că eşti acolo. Pavel a trăit experienţa şi n-a avut cuvinte s-o descrie, apostolii Petru, Ioan şi Iacob
au trăit această experienţă, în măsură mai mică, la schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, pe muntele Taborului, şi Petru, în extaz, a exclamat: „Bine este nouă să rămânem aici!”.

Cine, oare, se gândeşte să mai plece de lângă Dumnezeu? De aici, şi marea suferinţă a
diavolului... pentru că este singura creaţie care nu mai are libertatea să poată spune „Rămân
lângă Dumnezeu”, pentru că el deja a plecat. Stăpânitorul veacului acestuia a fost dat afară,
spune Sfânta Scriptură.

În acest context trebuie înţeles îndemnul pedagogic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos
de a trece pe o treaptă superioară, în procesul desăvârşirii, adică de la evitarea adulterului, în
trup, versetul 27, la evitarea adulterului, chiar şi în suflet, în inimă – versetul 28. Pentru că
sufletul este de la Dumnezeu, iar trupul este vasul său şi, spune chiar şi înţelepciunea populară,
în proverbe, că este mai bine să fie vasul acoperit, „cu smerenie”, spunem noi, ca să nu se
altereze conţinutul. Dumnezeu vorbeşte de adulterul spiritual, în principal. A gândi, a iubi
altceva decât pe Dumnezeu este un adulter spiritual, adevăratul adulter, cel de referinţă, dar,
pentru a pricepe omul mai bine, îmbracă principiul în forma relaţiei bărbat-femeie, care are
importanţa ei înaintea lui Dumnezeu şi este mai sensibilă pentru om şi mai uşor de priceput.

Ulterior, spune Mântuitorul, dacă ochiul, versetul 29, sau mâna, în versetul 30, te
tulbură, te sminteşte, prin percepţia sau îndemnul lor, ignoră-le, ca să te mântuieşti, aici
subliniind puterea jertfei de sine pentru Dumnezeu, din cer şi din aproapele tău. Pedagogia jertfei
clădeşte un discernământ tare, clar, luminat în duh şi ancorat în cruce, pentru că pentru omenire a
venit crucea şi în mijlocul pământului a pus Dumnezeu mântuire.

Pedagogia jertfei se împleteşte cu ascultarea. Aceasta înseamnă să împlineşti ce s-a

hotărât. Dumnezeu nu se schimbă şi omul trebuie să înveţe aceasta. Numai diavolul se schimbă
de şapte ori pe zi şi tot i se pare puţin.

Sfatul divin spune: „Nu eşti obligat să iei femeie, dar dacă ai luat, mergi până la capăt”.
Dacă te schimbi în hotărârea ta, te anulezi pe tine şi rişti să ajungi un nimic. Şi plânge Dumnezeu
pe cruce şi râd dracii de tine. Omule, ai milă de tine şi ascultă de Dumnezeu, Iisus Hristos.

Să luăm aminte!