Fundamentele psihologiei.

Personalitatea
Voicu Dragomir

Iunie 2018
Ipostazele psihicului
Conștiința - Prima etapă în definirea conștiinței
Prima etapă conține definițiile de la începuturile psihologiei până în anii 1930.
A fi conștient înseamnă:

● a gândi, a stabili relații sau raporturi (Spencer, 1875);

● a dispune de capacitatea de a face sinteză creatoare (Wundt);
● a te putea autosupraveghea (Janet, 1928);
● a te adapta cu suplețe la noile solicitări (Claparede, 1920).

După Pavelcu, conștiința este o activitate de înțelegere, o funcție de supraveghere (a

sinelui și a lumii) și este o anumită adaptare la lumea externă prin operații simbolice.
Conștiința - A doua etapă în definirea conștiinței
Henry Ey (1963-67)

● Conștiința este o structură complexă, ca organizare a vieții de relație a subiectului

cu alții și cu lumea;
● A fi conștient înseamnă a dispune de un model personal al lumii.
● Conștiința este acea formă de activitate bazală a creierului și a gândirii care poate
fi definită ca organizarea experienței sensibile actuale.
● Activitatea conștiinței este un sistem care integrează în ordine spațio-temporală
instanțele care o compun.
● Experiența sensibilă actuală este constituită din formele perceptive sau
reprezentative ale evenimentelor trăite în prezent.
Conștiința - A treia etapă în definirea conștiinței
Jean Piaget (1974): „Priza de conștiință” = o nouă elaborare a cunoștințelor prin
trecerea de la un plan psihologic la altul (de la acțiune la reprezentare, de la
reprezentare concretă la formală). Este un travaliu cognitiv care presupune o
susținute elaborare.

Mielu Zlate (1976): Conștiința este o formă supremă de organizare psihică prin care
se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care
facilitează raportarea / adaptarea continuă a individului la mediul natural și social.
Conștiința - Funcțiile conștiinței
Funcția informațional-cognitivă: omul re-produce obiectul în subiectivitatea sa, sub
formă de imagini, noțiuni, impresii.

Funcția finalistă a conștiinței: reproducerea conștientă are un anumit scop definit.

Funcția anticipativ-predictivă: omul are capacitatea de a anticipa rezultatul acțiunilor

sale, de a-l stabili mental înainte de a a-l realiza sub forma sa concretă.

Funcția reglatoare a conștiinței: organizarea mentală a activității, fragmentarea ei în

elemente componente, stabilirea succesiunii desfășurării și realizării lor.

Funcția creativ-proiectivă: modificarea, schimbarea și adaptarea necesităților.

Subconștientul - Etape în definirea subconștientului
Pierre Janet consideră că subconștientul nu este total obscur, că este orientat mai
mult spre conștiință, că presupune un grad de transparență, într-o formă inferioară.

Freud consideră că între subconștient și conștient nu există o diferență calitativă, ceea

ce conduce la excluderea subconștientului din structura psihicului.

Henri Wallon (1924) definește subconștientul ca o „cerebrație latentă”, un nivel de

sine stătător cu un caracter dinamic, iar stările subconștientului se modifică și se
influențează reciproc.
Subconștientul - Caracteristici și roluri
● Latența și potențialitatea (până la activarea conținuturilor de către conștiință);
● Coexistența cu conștiința (conținuturile subconștiente sunt mai condensate);
● Facilitatea, servirea conștiinței;
● Filtrarea și medierea conținuturilor care trec dintr-un nivel în altul.

Subconștientul nu este un simplu rezervor al faptelor de conștiință, ci are propriile lui

mecanisme. El nu doar conservă, ci și prelucrează, restructurează, crează conținuturi.
Conștientul scoate la suprafață amintiri, automatisme, deprinderi, însă acestea nu
sunt identice cu cele intrate în subconștient. Dinamismul vieții subconștiente
organizează și integrează datele psihismului într-o structură nouă.
Inconștientul - Definire, natură și roluri
Psihologia contemporană definește inconștientul ca fiind o formațiune psihică ce
cuprinde tendințele ascunse, conflictele emoționale generate de resorturile intime ale
personalității. Inconștientul este preponderent afectiv, dar implică și ideație (Jung).

Henry Ey consideră că principalele structuri ale inconștientului sunt: sistemul

neurovegetativ sau autonom cu funcțiile sale (respirație, digestie etc.); automatismele
psihologice exprimate de organizarea normală a câmpului conștiinței; și baza
inconștientă a persoanei, care conține stadiile arhaice (primitive).

Roluri: de energizare și dinamizare a vieții psihice; de facilitare a procesului creator;

de asigurare a unității Eului (integrarea programelor informaționale și motivaționale).
Inconștientul - Tipuri de relații cu conștientul
Relații circulare: oricare dintre conținuturile conștientului trece în inconștient, iar
apoi, în urma germinației, unele se vor întoarce. Schimbările și transformările sunt
continue și reciproce, iar conștientul captează rezultatul prelucrărilor inconștiente.

Relații de subordonare integrativă: dominarea inconștientului de către conștient (când

impulsurile inconștiente sunt stăpânite sau contracarate) și dominarea conștientului
de către inconștient (când se impun, indirect, tendințele și forțele agresoare ale
inconștientului, mai ales în stările patologice).

Relații de echilibrare: anumite stări în care individul nu este nici total conștient, nici
total inconștient (stări de ațipire, reverie, spontaneitate, contemplație).
Motivația
Teorii ale motivației - Teoria instinctului
William James: Oamenii au instincte care îi ajută să supraviețuiască și care determină
comportamentul social. Motivația umană este constituită din instincte care se cer
satisfăcute.

William McDougall a întocmit o listă cu 12 instincte bazale, printre care foamea,

nevoia de sex și nevoia de afirmare de sine.

Teoria ia în considerare latura biologică a ființei umane, dar și nevoi psihologice

superioare, cum ar fi dragostea.
Teorii ale motivației - Teoria nivelului optim de stimulare
Fiecare persoană are propriul nivel de stimulare la care se simte bine și la care poate
performa -> fiecare individ caută nivelul optim de stimulare.

Stimularea se referă la afectivitate, la nivelul implicării intelectuale, dar și la

activitatea fizică. Corelează cu legea optimului motivațional, de Yerkes și Dodson:

● Pentru sarcinile simple, stimularea va crește performanța doar până la un anumit

nivel, apoi se va plafona;
● Pentru sarcinile dificile, performanța în sarcină crește o dată cu nivelul de
stimulare, dar dacă nivelul de stimulare devine prea ridicat, performanța va
scădea.
Teorii ale motivației - Teoria reducerii impulsului
Clark Hull (1930): Impulsurile primare precum foamea, setea și durerea provoacă
excitație (tensiune) și activează comportamentul. Oamenii învață răspunsurile care
reduc tensiunea. Putem dobândi impulsuri pentru aprobarea socială și pentru
afilierea cu alți oameni, care prin acțiunea lor ne ajută să reducem impulsurile
primare. De asemenea, impulsul de a avea bani este dobândit pentru că banii ne
permit achiziționarea hranei și a locuinței.

Principiul homeostaziei: păstrarea condițiilor interne ale organismului la nivel

constant. Omul va acționa în direcția satisfacerii nevoilor bazale, fără de care
organismul nu ar putea supraviețui. Această perspectivă nu oferă explicații pentru
comportamentele mai complexe, superioare: estetice, de realizare.
Teorii ale motivației - Teoria lui Henry Murray (1938)
Clasificarea trebuințelor în: primare / viscero-organice (foame, sete, sex, evitarea
durerii) și trebuințe secundare / psihogene.

20 de trebuințe psihogene: supunere, realizare, afiliere, agresivitate, autonomie,

contracarare, apărare, deferență (conformare), dominanță, exhibiție, evitarea durerii
(psihologice), evitarea inferiorității, îngrijire și acordare de ajutor, ordine, joc,
respingere, stimulare, sexualitate, suport (a primi sprijin), înțelegere.
Teorii ale motivației - Teoria nevoii de realizare
David McClelland (1961)

A redus lista lui Murray la 3 nevoi: nevoia de realizare, nevoia de afiliere și nevoia de
putere.

Nevoia de (auto)realizare = dorința puternică de a îndeplini sarcini provocatoare, de

a dobândi și de a demonstra deprinderi, competențe și abilități la un nivel superior.
Este cea mai importantă pentru liderii eficienți în organizație.

Nevoia de afiliere = motivația de a stabili relații, de a se afla într-un grup.

Nevoia de putere = dorința de a influența și de a avea control asupra altor persoane.

Teorii ale motivației - Modelul lui Abraham Maslow (1943)
Piramida trebuințelor cu cele 5 trepte (primele 4 sunt trebuințe de deficit):

● Trebuințele fiziologice.
● Trebuințele de securitate: locuire, servicii medicale, venitul stabil.
● Trebuințe de afiliere socială: socializare, relaționare, interacțiune cu alte
persoane, nevoia de apartenență la grup.
● Trebuința de stimă: nevoia de stimă de sine, statusul social, reputația,
recunoașterea meritelor.
● Trebuința de auto-actualizare: dorința de atingere a potențialului maxim ca ființă
umană. Aceasta este o dorință de creștere. Include: nevoia de adevăr, de dreptate,
de înțelepciune, de sens, nevoi cognitive, estetice, spirituale.
Teorii ale motivației - Teoria echității
John Stacey Adams (1963)

Compararea socială conduce la 3 tipuri de sentimente: al echității (între efortul

investit și rezultat); al inechității negative; și al inechității pozitive. Sentimentul de
echitate apare când recompensa este pe măsura efortului și corect prin comparație cu
colegii.

Input-uri: efortul, loialitatea, angajamentul, priceperea, adaptabilitatea, flexibilitatea,

toleranța, entuziasmul, determinarea, susținerea oferită și sacrificiul personal.

Output-uri: recompensele financiare, recunoaștere, laudă, interes, stimulare,

responsabilitate, training, dezvoltare, promovare.
Teorii ale motivației - Teoria expectanței
Victor Vroom (1995) introduce 3 concepte de bază:

● Valența = gradul de atractivitate pe care o anumită activitate sau un anumit scop

le exercită asupra persoanei.
● Instrumentalitatea = percepția asupra tăriei asocierii între productivitate /
performanțe și recompensele asociate muncii.
● Expectanța = așteptările pe care omul le are cu privire la rezultatul obținut în
urma efortului depus.

Forța = Valența × Instrumentalitate × Expectanță = Efortul depus pentru atingerea

performanțelor (productivității).
Teorii ale motivației - Teoria proceselor oponente
Richard Solomon (1980)

Emoțiile se regăsesc în perechi opuse (teamă-relaxare, plăcere-durere), iar atunci

când o emoție se manifestă, cealaltă este suprimată. Reacțiile emoționale sunt urmate
mai degrabă de opusele lor, decât de o stare neutră, atunci când condițiile care le-au
declanșat se schimbă.

În consumul de droguri, inițial drogul produce emoții plăcute, însă apoi se instalează o
stare emoțională negativă. Consumatorii ajung să le folosească nu pentru efectele
plăcute, ci pentru a evita simptomele de după.
Motivarea acțiunii personale - Locul controlului
Julian Rotter (1950)

Locul controlului extern: propriul comportament este influențat de soartă, noroc, sau
alte circumstanțe exterioare. Oamenii pot duce o viață mai liniștită, mai relaxată, chiar
mai fericită decât persoanele cu locul controlului intern.

Locul controlului intern: propriul comportament este ghidat de hotărârile și eforturile

personale; este mai sănătos din punct de vedere psihologic. Orientarea internă
trebuie să fie în general asociată cu competența, eficiența personală și șansa pentru a
putea experimenta sentimentul responsabilității și controlului personal. Aceste
persoane au o nevoie mai mare de realizare și locuri de muncă mai bine plătite.
Motivarea acțiunii personale - Conștiința propriei eficiențe
Albert Bandura (1986)

Există o mare probabilitate ca oamenii să se implice în activități în care se percep ca

fiind competenți. Are un rol cheie în reglarea cognitivă a motivației, deoarece oamenii
își stabilesc nivelul efortului în concordanță cu efectele așteptate.

Supraestimarea capacității de a realiza sarcina conduce la afectarea imaginii de sine.

Oamenii cu o conștiință a propriei eficiențe sub nivelul capacității personale au șanse
minime de a se dezvolta și de a-și extinde abilitățile.

Nivelul optim al conștiinței propriei eficiențe trebuie să fie puțin peste capacitățile
individului, pentru a încuraja implicarea în acțiuni ce reprezintă provocări.
Motivarea acțiunii personale - Conștiința propriei eficiențe
Experiența = factorul cel mai important. Experiența succesului va duce la creșterea
conștiinței propriei eficiențe.

Modelarea socială = procesul de comparare socială. Când vedem pe cineva având

succes într-o activitate, acest lucru are ca efect creșterea conștiinței propriei eficiențe.

Persuasiunea socială = încurajările și descurajările venite din exterior referitoare la

performanțele individului. Este mai ușor a scădea această conștiință a propriei
eficiențe prin feedback negativ decât de a o crește cu încurajări.

Factori fiziologici: „fluturi în stomac”, oboseală, grețuri, dureri, care schimbă

conștiințe propriei eficiențe a persoanei.
Motivarea acțiunii personale - Neajutorarea dobândită
Martin Seligman și Steve Maier (1975)

Neajutorarea dobândită este o condiție psihologică în care persoana a învățat să

acționeze sau să se poarte ca fiind neajutorată într-o anumită situație, chiar dacă în
realitate persoana are puterea de a schimba sau de a ieși din situația respectivă.
Depresia clinică și bolile mentale relaționate cu aceasta sunt urmarea credinței că
rezultatul unei circumstanțe, a unui eveniment, nu poate fi controlat.

Sistemul atribuțional al individului este cheia pentru a înțelege răspunsurile

oamenilor la evenimentele neplăcute. Modul în care o persoană interpretează sau își
explică evenimentul va afecta posibilitatea de a dezvolta neajutorarea dobândită.
Motivarea acțiunii personale - Teoria atribuirii
Bernard Weiner (1980) a integrat teoria cognitivă și teoria conștiinței propriei
eficiențe. Înțelesurile și explicațiile pe care oamenii le dau succeselor și eșecurilor pot
fi analizate după trei seturi de factori:

1. Cauza poate fi internă sau externă (teoria locului controlului);

2. Cauzele pot fi constante sau întâmplătoare. Dacă o persoană atribuie succesul
sau insuccesul unei șanse, atunci persoana nu va ști care va fi rezultatul unei noi
încercări.
3. Cauzele (factorii interni sau externi) pot fi controlabile sau incontrolabile.

Oamenii vor interpreta acțiunile și mediul pentru a obține o imagine de sine pozitivă.
Motivarea acțiunii personale - Teoria atribuirii
Principiul de bază este că factorii cărora o persoană le atribuie succesul sau
insuccesul determină cantitatea de efort și de energie investită în acea activitate în
viitor. Modul cum persoana percepe sarcina sau cauza eșecului / succesului
determină mobilizarea voluntară pentru o sarcină similară ulterioară.

Există 4 factori care influențează motivația în învățare și educație:

● Abilitatea: factor intern și stabil asupra căruia nu prea există control direct;
● Dificultatea sarcinii: factor extern și stabil asupra căruia nu există control;
● Efortul: factor intern și variabil, asupra căruia există control personal;
● Norocul: factor extern și variabil care poate fi controlat în foarte mică măsură.
Frustrarea
Poate fi văzută ca rezultatul unui conflict dintre trebuințe, stări de necesitate, motive
și posibilitatea obiectivă de realizare a acestora. Frustrarea are cauze:

● interne: scopuri divergente ale persoanei, o imagine de sine negativă, aspirațiile

mai înalte decât abilitățile obiective de realizare;
● externe: reguli și norme sociale care stabilesc comportamentele dezirabile și
indezirabile în societate.

Latura negativă a frustrării se manifestă atunci când depășește limitele de toleranță

ale organismului și când frustrarea a fost întărită în timp. Latura pozitivă constă în
orientarea activă a proceselor evolutive ș compensatorii, și în formarea unor
comportamente noi de atingere a obiectivelor și de satisfacere a motivelor.
Agresivitatea
John Dollard (1939): Teoria frustrare - agresivitate.

Este o reacție la frustrare și este cea mai periculoasă, atât pentru individ, cât și pentru
cei din jur. De câte ori efortul unei persoane de a atinge un scop este blocat, se
activează impulsul agresiv care motivează înlăturarea obstacolului. Se întâmplă ca
agresivitatea să fie redirecționată asupra altei ținte decât sursa de frustrare, acolo
unde există șansa unor repercursiuni mai mici sau inexistente.

Sunt predispuse la răspuns persoanele care: au personalitatea de tip A (extrem de

competitivă, mereu grăbită, iritabilă, conflictuală), cu tendințe atribuționale ostile
(angajarea în relații conflictuale) și sunt de sex masculin.
Stresul
Este o consecință a frustrării puternice. Atunci când obstacolul care determină
frustrarea reprezintă o amenințare la adresa integrității morale sau fizice a persoanei,
se instalează stresul. Are trei accepțiuni principale:

1. Stresul ca stimul (factorii de stres): evenimentul care poate vătăma;

2. Stresul ca reacție (tensionare): reacții emoționale și cognitive, precum și
modificări în funcționarea organismului (ritm cardiac crescut, transpirație);
3. Stresul ca proces: persoanele pot reacționa diferit la același eveniment extern.

În sindroamele psihiatrice, stresul este un factor declanșator: stresul posttraumatic,

tulburările de adaptare, reacțiile psihotice scurte (cu halucinații și idei delirante).
Afectivitatea
Teoriile afectivității - Definiții
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile omului cu
lumea înconjurătoare și măsura în care necesitățile lui interne sunt satisfăcute sau nu.

Emoțiile sunt stări afective de scurtă durată și intensitate variabilă, având 3

componente: una cognitivă, una fiziologică și una comportamentală. Manifestările
fiziologice sunt de ordin simpatic, cât și parasimpatic, iar comportamental există
tendințe specifice (de a ataca, de a fugi, de a se retrage în inactivitate).

Teoria comună în legătură cu emoțiile este aceea conform căreia apare o situație,
aceasta este interpretată de persoană, iar apoi apare starea emoțională (o combinație
între declanșare și gânduri).
Teoriile afectivității - Teorii mecaniciste
Teoria lui William James și Carl Lange (sec. XIX): anumiți stimuli externi declanșează
în mod instinctiv anumite modele de excitații pentru a face față la două modalități de
apărare (fuga sau lupta). Percepția atrage după sine modificări fiziologice, iar
conștientizarea acestora este ceea ce denumim emoție. Emoțiile sunt reprezentări
cognitive (secundare) ale răspunsurilor psihologice și comportamentale automate.

Teoria lui Walter Cannon și Philip Bard (1927-34): reacțiile au loc în urma proceselor
nervoase centrale, iar un anumit eveniment declanșează un răspuns fizic (excitare și
acțiune) și trăirea unei emoții, în același timp. Emoțiile acompaniază răspunsul fizic și
nu sunt produse de schimbările la nivel fizic.
Teoriile afectivității - Teorii cognitiviste
Principiul general susține că evenimentul inductor este receptat, apoi interpretat. O
dată interpretat, el este codificat și transpus într-o formă de reprezentare internă. În
funcție de această reprezentare internă se adoptă un plan de pregătire a reacției de
răspuns. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situația respectivă.

Robert Zajonc consideră că emoția este o entitate independentă, autonomă ce nu

poate fi redusă la simpla cogniție și este complet diferită de aceasta. Reacțiile afective:

● se produc într-un timp mult mai scurt decât reacțiile cognitive;

● ocupă un loc important în evoluția speciei, pentru că emoția precedă cogniția;
● sunt relativ independente de voință și rațiune, deseori dificil de exprimat verbal.
Teoriile afectivității - Teoriile pragmaticii emoționale
Charles Darwin (1859) susține că emoțiile sunt perturbatoare și există 3 principii
care explică majoritatea expresiilor și gesturilor involuntare:

● principiul perenității obiceiurilor utile, care s-au fixat ereditar;

● principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse;
● principiul acțiunii directe a sistemului nervos: predeterminarea unui pattern
expresiv ce corespunde predeterminării structurilor nervoase.

Exprimarea emoțiilor (Paul Ekman): există expresii faciale care sunt universal
valabile și transmit aceleași emoții, indiferent de persoană sau cultură.

Feedback-ul facial: expresiile faciale pot influența stările emoționale pe care le trăim.
Furia
Are două tipuri de funcții:

● Pregătirea în vederea acțiunii: fugă sau luptă. Funcția de intimidare este esențială
întrucât permite evitarea confruntării;
● Comunicarea cu alți indivizi. Cognitiviștii consideră că „simțim emoții pentru că
gândim”, deci furia este rezultatul unei serii de evaluări psihologice asupra
evenimentelor, apreciind că situația este: nedorită, contrară sistemului nostru de
valori și controlabilă prin reacția noastră de furie.

Freud (1915) consideră că deplasarea, transferul unei emoții asupra unui alt obiect
decât cel care l-a declanșat, este mecanismul care stă la baza teoriei pulsiunilor.
Bucuria
Este o îmbinare a două componente: gradul de satisfacție a individului și trăirea
emoțională a acesteia. Fericirea depinde mai mult de frecvența emoțiilor pozitive
decât de intensitatea acestora. Duchenne a descoperit diferența dintre un zâmbet fals
și un zâmbet sincer („zâmbetul cu ochii”).

Factorii care determină (cresc) fericirea:

● factor foarte important: personalitatea (extroverți / persoane stabile emoțional);

● factori importanță: sănătatea, căsătoria, practica religioasă, activitatea, prietenii
și relațiile (sprijin emoțional, respect, sprijin informativ, sprijin material);
● factori mai puțin importanți: vârsta, banii.
Tristețea - Funcțiile tristeți
● Ajută la evitarea situației ce ar provoca apariția acestei emoții;
● Determină retragerea și reflectarea la propriile greșeli;
● Atragerea simpatiei și atenției celorlalți;
● Protejează, pe moment, de agresivitatea celorlalți;
● Ajută la manifestarea simpatiei și empatiei față de tristețea altor persoane.

Capacitatea de a supraviețui unei pierderi depinde de anumiți factori precum:

● Sprijinul acordat de familie și de celelalte persoane;

● Sensibilitatea personală la pierderi și resursele de coping;
● Intensitatea și durata relației, precum și complexitatea emoției resimțite.
Frica - Definiții
Frica = o emoție specifică primejdiei și percepției asupra primejdiei reale. Funcțiile
fricii sunt evitarea sau limitarea pagubelor, precum și pregătirea pentru a reacționa în
fața situației. Funcțiile fricii se rezumă prin cei trei F: fight (lupta), flight (fuga) și
freeze (nemișcarea). Este determinată prin sistemul nervos autonom și adrenalină.
Are manifestări fizice (tremurături, tensiune, accelerarea ritmului cardiac).

Anxietatea = se referă la anticiparea unei primejdii presupuse sau iminente, nu are un

obiect exact asupra căreia se concentrează (nu se cunoaște exact natura primejdiei) și
are ca manifestări grijile și neliniștea (manifestări psihologice). Boala asociată
anxietății este anxietatea generalizată - griji incontrolabile legate de viața de zi cu zi.
Frica - Tipuri și boli asociate
● Temerile înnăscute: pierderea puntului de sprijin și zgomote (< 6 luni), persoane
necunoscute (< 1 an), despărțirea de părinți (1-2 ani), întuneric, măști, zgomote
sau animale (2-4 ani), ființe supranaturale, tunete, răni corporale, oameni „răi”
(5-8 ani), evenimente din mass-media sau moarte (9-12 ani).
● Temerile naturale: șerpi, înălțimi, sânge și injecții, spații închise, apa, furtuni.
● Temerile culturale: legate de religie și supranatural, de posibili dușmani, de
inovații.

Fobiile: agorafobia și atacurile de panică, fobia socială, fobiile specifice.

Stresul posttraumatic: trauma este retrăită zilnic, prin flash-backuri.
Genetica
Genomul uman
ADN-ul (Watson și Crick, 1953) conține întreaga informație pentru encodarea celor
20 de aminoacizi esențiali ai corpului uman.

Sinteza proteică = transcriptarea informațiilor din ADN la nivelul ARNm (mesager) și

translatarea ARNt (transfer) în proteinele specifice. Codul genetic conținut de ADN
este structurat pe unități de câte trei baze, numite codoni. Genele care codează
proteine sunt secvențe liniare de baze ADN de la câteva mii la câteva milioane.

Translatarea ARNm în proteine = procesul de integrare a aminoacizilor esențiali în

structura proteinelor, care sunt macro-secvențe variind de la 100 la 1000 de
aminoacizi. Funcțiile proteilor pot fi afectate și de modificări necontrolate genetic.
Transcriptnomul
Transcriptnomul = expresia genetică a genomului, care presupune transcriptarea
ARNm și apoi translația în proteine. O mare parte din ADN este transcriptată într-o
formă a ARN care nu participă la codarea proteinelor (noncodant), dar care reglează
activitatea genelor prin diverse mecanisme. De aceea ARN-ul a fost considerat
„materia neagră” a genomului.

Polimorfismul ADN-ului are efect doar atunci când genele se exprimă. Dar nu toate
genele se exprimă în mod permanent în activitatea organismului. O parte a lor se
exprimă doar când produsul lor este solicitat de mediu. Variabilitatea interindividuală
a patternurilor de expresie genetică a fost pusă în legătură cu factorii de mediu.
Epigenomul
Epigenetica = disciplina care studiază modificările ADN-ului și ale proteinelor
asociate (altele decât variația secvențelor ADN) care transferă un conținut
informațional în timpul diviziunii celulare. Epigenomul este cel care care comandă
specializarea celulelor în funcții specifice (musculare, hepatice, etc.). Genele sunt sunt
susceptibile a fi activate sau dezactivate sub condițiile mediului extern.

Patternul de activare / dezactivare controlat epigenetic se va reflecta nu doar în

biologia persoanei, ci și în psiho-comportamentul acesteia (inclusiv în patologie).
Mecanismele epigenetice sunt: metilarea ADN-ului și modificarea cromatinei.
Expresia genelor este reglată prin intermediul ambelor mecanisme epigenetice.
Proteinomul
Proteinele sunt formate din una sau mai multe polipeptide, iar acestea din
aminoacizi. Proteinomul are o complexitate mult mai mare decât transcriptnomul,
pentru că numărul de proteine sintetizate este mai mare decât numărul de gene
codoare din ADN, iar proteinele acționează în complexe proteice, nu ca structuri
izolate.

Variabilele externe (excesele termice) sau interne (mediul acid) pot influența și
structura proteică, pot anula funcția normală a proteinei în organism. Configurația
proteinomului este dată de factorii genetici și cei de mediu. Impactul genelor în cadrul
comportamentului a fost studiat în cadrul proceselor de învățare și de memorie.
Neuromul - Neurotransmițătorii
Dopamina (DA): esențială pentru memoria de lucru, ghidarea acțiunilor în conformitate
cu planurile, focusarea atenției. Activarea în cortexul prefrontal este critică pentru
recompensa naturală (hrană, sex) sau indusă de droguri. Legată de comportamentul
de abordare și explorare, senzitivitatea față de recompense, veselie, speranță, dorință.

Norepinefrina/noradrenalina (NE): ca neurotransmițător este responsabilă de

dispoziție, reglarea presiunii sangvine și excitare, iar scăderea nivelului de NE
determină un nivel scăzut de excitație (arousal) și o depresie a activității.

Epinefrina/adrenalina (EPI): este eliberată de glanda adrenală în sânge în situații de

stres acut, stări de frică și situații de tipul „luptă sau fugi”. Este mai degrabă un
neurohormon, controlând funcții endocrine.
Neuromul - Neurotransmițătorii
Serotonina (5HT): modulează dispoziția emoțională, agresivitatea, senzitivitatea la
durere, activitatea sexuală, somnul, tulburările mintale. Medicamentele antidepresive
și cocaina influențează direct activitatea serotoninei. Joacă un rol vital în procesele de
învățare întărind sinapsele dintre neuroni.

Monoaminooxidaza (MAO): corelează negativ cu aspecte ale extraversiei (sociabilitate,

activism, dominanță, interes sexual, agresivitate) și cu căutarea de senzații. Nivelurile
înalte sunt corelate cu somnul și pasivitatea generală

Acetilcolina (ACH): nivelurile scăzute și absorbția scăzută afectează negativ memoria

(boala Alzheimer).
Hormonii și temperamentul
Testosteronul: la bărbații tineri relaționează puternic cu căutarea de senzații,
dezinhibiții pulsionare, extraversiune, dominanță sexuală. La femei, este asociat cu
responsivitatea și frecvența actelor sexuale. Corelează pozitiv cu asertivitatea și
sociabilitatea.

Cortizolul: este secretat în exces în stresul psihologic și fiziologic prelungit. Nivelul

său foarte ridicat apare ca un indicator al tulburărilor dispoziționale depresive,
anxioase au obsesiv-compulsive, fără a fi o cauză directă a acestora. Valorile extrem
de scăzute conduc la subcontrol comportamental, asociat clinic cu tulburarea
borderline și cea antisocială.
Interacțiuni între genetică și mediu
Mediul îmbogățit și activarea genetică: un mediu de viață stimulativ duce la
dezvoltarea în termeni calitativi și cantitativi ai creierului. Îmbogățirea mediului a
indus ramificarea dendritică, a crescut numărul de sinapse, permițând restabilirea în
anumite limite a capacității de învățare și accesul la memoria pe termen lung.

Mediul ostil și activarea genetică: experiențele sociale timpurii și schimbările induse

de aceste experiențe la nivelul corelatelor neuronale ale cogniției și emoției joacă un
rol crucial în transmisia transgenerațională a fenotipului și în particular a
comportamentului matern. Modificările care au loc la nivelul mediului - stimulare
pozitivă versus factor de stres agresiv - afectează biochimia care susține pervaziv
comportamentele definitorii ale indivizilor și se perpetuează transgenerațional.
Activarea genetică în cazul oamenilor
Gemenii monozigoți nu se disting în primii ani de viață, dar pe măsură ce avansează în
vârstă apar diferențieri remarcabile sub aspectul conținutului general, care afectează
reflectarea patternului de expresie genetică la nivelul fenotipului. Se remarcă rolul
semnificativ pe care îl au factorii de mediu în traducerea unui genotip comun în
fenotipuri diferite → principiul interacționist în cercetarea personalității.

Neglijarea, maltratarea și abuzul suportate de oameni în copilări modifică patternul

de metilare ARN, ceea ce conduce la apariția unor aberații în mecanismele de sinteză
proteică la nivelul creierului și va susține semnificativ dispozițiile suicidare.
Evenimentele sociale timpurii pot altera statutul epigenetic al genelor care mediază
funcțiile neuronale, inducând astfel diferențe de personalitate stabile.
Biologia temperamentului
Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetică, reactivă și reglatorie a personalității.
A fost definit și ca măsură a diferențelor interindividuale în reactivitate și autoreglare.
După Eysenck, dimensiunile temperamentale sunt: extraversia, nevrotismul,
psihotismul și agresivitatea.

Reactivitatea = excitabilitate, arousal sau responsivitate a sistemelor fiziologice și

comportamentale ale organismului, concretizate în răspunsuri motorii și emoționale.

Autoreglarea = procesele neuronale (excitație și inhibiție), atenționale și

comportamentale care reglează și modulează reactivitatea. Aceasta exprimă eficiența
cu care energia nervoasă este cheltuită în reacțiile individului.
Extraversia - Teoria lui Eysenck (1967)
Teoria excitației: o diferență în nivelul de arousal cortical între extraversie și
introversie. Introvertiții au un prag senzorial mai scăzut și deci o activitate cerebrală
mai mare în raport cu extravertiții. Introvertiții au nevoie de niveluri mai mici de
arousal pentru a deveni suprastimulați fiziologic. Suprastimularea se traduce prin
distres și tendința de retragere din fața stimulilor. Extraverții au un level-of-arousal
mai scăzut, ceea ce se traduce printr-o nevoie implicită de suprastimulare, căutarea
activităților (petreceri).

Un extravertit va înregistra performanțe mai scăzute atunci când realizează sarcini

monotone, nestimulative, ceea ce duce la plictiseală, declinul atenției și ineficiență. Un
introvertit ar avea o performanță scăzută în sarcini cu stimulări intense (pompier).
Extraversia - Sistemele BIS-BAS
Sistemul de abordare comportamentală (Behavioral Activating System - BAS) și
sistemul de inhibiție comportamentală (Behavioral Inhibitory System - BIS).

BAS determină individul să abordeze stimulii externi, să își activeze comportamentele

de abordare, să se orienteze spre scopuri dezirabile. BAS este un sistem de energizare
care activează și facilitează reacții rapide, specific extraverților. BAS determină cât de
senzitiv este individul la semnalele de recompensă și plăcere.

BIS determină cât de senzitiv este individul la semnalele de pedeapsă și

non-recompensă, fiind specific introverților. Ambele sisteme sunt active în psihicul
uman, însă există o predominanță a unuia sau altuia.
Extraversia - Nivelul cerebral și biochimic
Asimetria corticală (nivelul de activare pentru emisferele stângă și dreaptă) se
manifestă în extraversie. Asimetria stângă se remarcă pentru persoanele care au
răspunsuri pozitive la stimulii plăcuți și un nivel BAS mai ridicat. Asimetria dreaptă se
observă la persoanele predispuse la stres când se confruntă cu evenimente neplăcute.

La nivel biochimic, extraversia a fost legată de fiziologia monoaminelor (dopamina,

norepinefrina și serotonina). Persoanele extraverte, caracterizate printr-o
senzitivitate mai mare față de recompense și prin comportamente de abordare activă
a stimulilor, dispun de sisteme dopaminergice mai active decât persoanele introverte.
Atunci când sistemul dopaminergic prezintă o reactivitate accentuată, persoanele
sunt „căutători de senzații”, ceea ce este o trăsătură distinctă față de extraversie.
Nevrotismul
Nevrotismul se referă la tendința de a fi anxios versus calm. Componenta cheie a
nevrotismului este anxietatea. Acesta este un fenomen complex care implică
răspunsuri cognitive, comportamental-expresive, fiziologice și experiențiale. În stările
acute de anxietate s-a descoperit o activare crescută a sistemului nervos vegetativ
(tahicardie, respirație sacadată, presiune arterială) și o puternică emoționalitate
negativă. Nevrotismul reflectă sensibilitatea la pedeapsă sau tendințele de evitare.

Anxietatea este controlată de sisteme interconectate ale creierului, care gestionează

procesări variate de la percepții la stimulare fiziologică. Norepinefrina este principalul
neurotransmițător implicat în răspunsurile anxioase. Amigdala este centrul care
integrează și organizează stimulii percepuți ca amenințători.
Psihotismul / Impulsivitatea
Psihotismul include aspecte comportamentale eterogene precum: impulsivitate,
căutare de senzații, tendințe agresive, fiind o temă opusă sociabilizării. Este explicat
printr-un nivel crescut de level-of-arousal, încercând să găsească stimulare continuă.

Trăsătura principală este căutarea senzațiilor, măsurată cu Sensation Seeking Scale:

căutarea aventurii și pericolelor, căutarea experiențelor noi inedite, dezinhibiție
(stimulare socială, impulsuri sexuale) și intoleranța la plictiseală. Profilul unei
persoane cu scoruri mari include: experiențe sexuale variate, droguri ilegale, sporturi
extreme, preferințe intelectuale pentru complexitate, toleranță față de ambiguitate,
originalitate și creativitate, interese și atitudini liberale, profesii înalt stimulative,
percepția dragostei ca un joc și angajament scăzut față de relația de cuplu.
Căutarea de senzații - Aspecte de biochimie
Impulsivitatea și căutarea de senzații corelează pozitiv cu sistemul dopaminergic și
negativ cu cel serotoninergic. Există o corelație negativă între nivelul de norepinefrină
și căutarea senzațiilor ca aspect comportamental.

Căutarea de senzații corelează negativ cu nivelul MAO. În cazul persoanelor normale

clinic, nivelul scăzut al MAO este caracteristic celor cu un istoric marcat de
impulsivitate și tendințe spre comportamente antisociale, precum și celor care
consumă tutun, alcool și alte droguri.

Persoanele cu tulburare bipolară și cele cu ADHD au un nivel MAO scăzut, acesta

reprezentând un marker pentru tulburări ulterioare.
Agresivitatea
Agresivitatea se referă la aspecte comportamentale și atitudini ostile (violență, atac
fizic, atac verbal, insulte) și la tendința cronică de a descărca emoții puternice precum
mânia sau furia. Agresivitatea psihopatică nu este însoțită de nivele crescute de
arousal, iar cea non-psihopatică se caracterizează prin dezinhibiție emoțională și
impulsivitate.

Dezechilibrele în metabolismul serotoninei constituie unul dintre factorii care explică

agresivitatea. Există o corelație negativă între nivelul de serotonină și cel de
agresivitate. Administrarea de agoniști (stimulanți) serotoninergici reduce
agresivitatea persoanelor cu aceste tendințe. Metabolitul norepinefrinei corelează
puternic pozitiv cu manifestarea agresivității.
Modelul psihobiologic al personalității - Zuckerman, 1991
Modelul psihobiologic al personalității - Zuckerman, 1991
● Nivelurile scăzute de MAO pot conduce simultan la reliefarea unor caracteristici
sociale eterogene precum sociabilitate, căutare de senzații, agresivitate și
conduite antisociale.
● Nivelurile scăzute de serotonină pot fi legate de agresivitate impulsivă și de
depresie, ambele putând conduce la sinucideri sau omucideri la aceeași
persoană.
● Activarea norepinefrinei, dopaminei și serotoninei nu se produce independent, ci
activarea uneia influențează nivelul celorlalte. Serotonina poate avea nivel
antagonist asupra norepinefrinei și dopaminei.
● Personalitatea apare din interacțiunea diferențelor de funcționare cerebrală,
influențate genetic, cu modelele de mediu și întăririle sociale.
Reactivitatea comportamentală
Temperamentul este o măsură a diferențelor interindividuale în reactivitate și
autoreglare. Aceste diferențe se asumă că au o bază genetică, biochimică, fiziologică.

Reactivitatea comportamentului se operaționalizează prin 5 parametri:

● latența răspunsurilor / timpul de reacție;

● timpul necesar pentru amplificarea răspunsului;
● intensitatea maximă posibilă a răspunsului;
● intensitatea globală a răspunsului;
● timpul de revenire de la excitabilitatea maximă la cea de bază.
Autoreglarea temperamentală
Autoreglarea temperamentală este operaționalizată prin intermediul acelor procese
neuronale / atenționale și comportamentale care modulează reactivitatea:

● controlul emoțional;
● apropierea vs. evitarea stimulilor;
● inhibiția comportamentală.

Reacțiile temperamentale sunt activate selectiv în funcție de context. Pragul

(intensitatea) răspunsului temperamental atinge diferențiat sistemele care răspund
de acțiune, afectivitate și emoție. Temperamentul se dezvoltă gradual, întrucât inițial
intră în funcție sistemul reactiv, apoi cel autoreglator, apoi cel al autoreglării
voluntare.
Dimensiunea reglatorie a temperamentului
Dimensiunea reglatorie se fundamentează pe operarea sistemelor atenționale.
Controlul exogen al atenției este mecanismul prin care copiii mici (din primele luni de
viață) atenția este comutată de pe obiectul frustrării pe alt aspect mai pozitiv. După 6
luni apare treptat controlul endogen al atenției, începând maturizarea mecanismelor
de control atențional. Cercetările au relevat următoarele aspecte:

● controlul temperamental reprezintă capacitatea individului de a inhiba un

răspuns dominant și de a executa un răspuns subdominant;
● diferențele de control temperamental corelează cu agresivitatea;
● afectivitatea negativă corelează negativ cu posibilitățile de adaptare, conducând
spre utilizarea predilectă a copingului evitativ, însoțit de distres.
Teoria sistemului cognitiv-afectiv
al personalității (CAPS)
Elemente introductive
Walter Mischel și Yuichi Shoda (1995)

Personalitatea este un sistem neuromimetic compus din unități cognitive și afective

multiplu interconectate între ele și activate de stimulii externi, dar și de stimulii
interni. Sistemul personalității confruntat cu stimulările mediului învață și își
stabilizează anumite patternuri de activare și răspuns.

Răspunsurile oferite de rețea pot fi concomitent cognitive, afective și

comportamentale. Modurile de procesare și răspunsurile oferite la stimuli capătă
stabilitate și devin definitorii pentru individ sub forma unei amprente
comportamentale coerente. Dinamica personalității este frecvent predictibilă și nu
aleatorie.
Asumpții CAPS
1. CAPS preia asumpția Modelului Condițional Dispoziționale care prevede că
personalitatea funcționează după patternuri de tipul „dacă… atunci”;
2. Sistemul personalității generează patternuri stabile de tipul situație -
comportament. Există deci o variație situațională a răspunsurilor oferite de
sistemul personalității, dar această variație nu este pur aleatorie și nici comună
tuturor indivizilor. Variația stabilă în timp a comportamentului în raport cu
situațiile reflectă patternul predictibil al sistemului de personalitate individual.
3. Gândurile, emoțiile și comportamentele se modifică flexibil de fiecare dată, dar
organizarea lor subiacentă este stabilă în multe tipuri de situații similare.
4. Diferențele interindividuale stabile configurează amprenta sau semnătura unică
comportamentală a fiecărui individ.
Reprezentarea sistemică a teoriei CAPS
Organizarea elementelor
Două tipuri de unități: cognitive și afective, care sunt multiplu interconectate. Pot fi
considerate neuroni artificiali, iar legăturile sunt analoage dendritelor și axonilor.
Relațiile dintre unități for fi pozitive (de amplificare) sau negative (de diminuare).

Situațiile-stimul pot fi obiectiv-externe sau subiectiv-interne (gânduri, emoții,

expectanțe, scene sociale și persoane evocate).

Rețeaua neuromimetică = modelarea prin neuroni și conexiuni artificiale. Sistemul

personalității este o rețea de unități cognitiv-afective care, activată de stimuli interni
sau externi, își definește patternuri unice de procesare psihologică reflectate în
răspunsurilor comportamentale predictibile.
Modul de organizare a relațiilor
La nivel intraindividual, organizarea sistemului personalității are stabilitate și
unicitate de expresie. El reflectă diferențele interindividuale, disponibilitatea și
predilecția de activare a anumitor patternuri de procesare și răspuns.

Scopurile de viață, strategiile de adaptare sau comportamentele de urmărire a

scopurilor care diferențiază net indivizii între ei sunt dependente de constrângerile
impuse de organizarea preexistentă în rețea.

Faptul că sistemul realizează doar activarea anumitor unități, nu a tuturor,

corespunde principiului economiei de utilizare a resurselor și a celui specializării
funcționale. Teoria CAPS se focalizează pe macrostructurile psihologice
Particularități de funcționare
Teoria CAPS se focalizează pe macrostructurile psihologice (reprezentări
afectiv-cognitive) și nu pe microstructurile biologice care asigură suportul necesar
apariția celor dintâi. În psihologia cognitivă apare diferențierea dintre nivelul
reprezentațional (psihologic) cel implementațional (biologic).

Comportamentale individului depind de interacțiunea dintre caracteristicile

situaționale și patternul de activare al rețelei de procesare. Teoria Social-Cognitivă a
lui Mischel (1973) introduce 5 variabile-persoană: schemele de encodare;
expectanțele și credințele; afectele și emoțiile; scopurile și valorile; competențele de
autoreglare. CAPS integrează aceste variabile-persoană în forma condensată a
unităților cognitiv-afective care mediază relația input-output a personalității.
Specificul idiografic al CAPS
CAPS este o abordare idiografică, pentru că este interesată de identificare legăturilor
care permit realizarea demersurilor explicative și predictive ale evoluției
comportamentale pentru un singur caz.

În viața de zic cu zi, procesările sunt activate în principal de scopuri și valori

personale și moderate de expectanțele subiective, ceea ce face ca șansa unor
patternuri comune mai multor indivizi să scadă dramatic.

Reprezentările cognitive și stările cognitive interacționează dinamic și se influențează

reciproc, organizarea relațiilor dintre ele fiind esența structurii de personalitate ce
ghidează și constrânge impactul lor.
Modelarea neuronală a personalității
Modelarea personalității în forma rețelelor recurente este mult mai adecvată decât
cea în forma celor cu propagare unidirecțională (feed-forward). O astfel de rețea
recurentă tinde să-și stabilizeze în timp anumite patternuri de activare, răspunzând
coerent constrângerilor impuse de evenimentele procesate.

Sistemul personalității fiecărui individ ar putea fi încapsulat printr-o rețea

neuromimetică compusă din unități cognitive, afective, asocieri și ponderi de asocieri
strict specifice. Ea se compune din unități de detecție (input), unități de procesare și
unități de răspuns comportamental (output). Prin contactul cu stimulii externi și
interni, unitățile de detecție sunt activate.
Conectarea unităților rețelei neuronale
Activarea unităților de detecție se propagă către unitățile de procesare prin
intermediul legăturilor formate în timpul experienței anterioare. Procesarea va
genera noi cogniții și emoții dependente de istoria și ponderea activărilor anterioare.
Se finalizează în forma unei reacții comportamentale în plan concret sau simbolic.

Rețeaua de asociații între cogniții și afecte (= structura personalității), care

caracterizează persoana, poate fi invariantă între situații, dar răspunsul
comportamental se așteaptă să varieze într-un mod predictibil de la o situație la alta.
De la un context la altul, cognițiile și afectele activate se schimbă, dar patternul după
care se produc activările reflectă structura invariantă a fiecărei persoane. Relațiile de
tipul „dacă… atunci” descriu modul coerent de variație trans-situațională a persoanei.
Simularea unei rețele neuronale pentru un caz individual
În termenii teoriei CAPS, fiecare stare-atractor din cei 4 clusteri de stări finale reflectă
un grup de situații-stimul de tipul „dacă… atunci” care, fiind reprezentate în sistem ca
funcțional echivalente, primesc același răspuns de tipul „atunci”.

Simularea reprezintă o confirmare a faptului că personalitatea funcționează ca un

pattern dinamic (de cogniții, emoții și comportamente), caracterizat de o formă de
variație predictibilă, non-aleatoare. În măsura în care individul percepe o varietate de
stimuli ca fiind funcțional echivalenți, el va comprima procesările informaționale
într-un număr redus de patternuri de răspuns sau stări-atractor. Predicția
patternurilor comportamentale are mai multă acuratețe atunci când se pot identifica
asocierile invariante de tipul „dacă… atunci…” între situații și comportamente.
Simularea unei rețele neuronale în cazul diadei
O formă elementară a interacțiunii sociale este cea diadică, între partenerii unui
cuplu. Cercetătorii au setat noi conexiuni, astfel încât unitățile de răspuns ale fiecărei
rețele au fost conectate la unitățile de detecție ale rețelei pereche din cadrul diadei.
Output-ul comportamental al fiecărui partener devine stimul (input) pentru
partenerul diadic.

Atunci când se află într-o interacțiune diadică, persoana își definește patternuri
comportamentale predictibile, chiar dacă gândurile și emoțiile ei variază nu doar în
raport cu stimulările externe independente, ci și cu feed-back-ul (stimulări externe
dependente) primite de la partener. Patternul procesărilor este diferit în contextul
funcționării diadice, reflectând ajustarea flexibilă la constrângeri psihologice.
Abordarea psihanalitică
Teoria psihanalitică a personalității
1. Toate comportamentele sunt cauzate de anumite forțe din interiorul persoanei.
2. Sursa motivației umane se află în energia psihică. Oamenii au o anumită cantitate
de energie psihică utilizată pentru toate funcțiile psihologice.
3. Personalitatea individului este structurată pe mai multe paliere. Prima
structurare este: Inconștient, Preconștient, Conștient. Al doilea model recunoaște
trei instanțe de bază: Id (eul primitiv, originea pulsiunilor), Eu (selful rațional) și
Supraeul (în care sunt internalizate valorile societății).
4. Instinctele biologice, natural (Id) se află într-un conflict cu restricțiile realității
(Eu) și cu regulile societății (Supraeu). De aici decurge natura dinamică a
personalității, în care Inconștientul și Id-ul joacă un rol primordial.
Dezvoltarea personalității
Stadiile dezvoltării sunt stadii psihosexuale, deoarece sunt legate de manifestarea
psihologică a pulsiunii sexuale.

În diferite etape de dezvoltare, o anumită parte a corpului (gură, anus, zona genitală)
este sensibilă în mod particular la stimularea erotică, fiind zone erogene. Astfel, cea
mai mare parte a libidoului este investită în comportament de stimulare a acelei zone.

Abilitatea de a transfera libidoul de la un stadiu la altul depinde de cât de bine a

rezolvat individul conflictul de dezvoltare asociat fiecărui stadiu.

Fixația = o cantitate de libido este investită permanent într-un anumit stadiu de

dezvoltare anterior, ceea ce va influența personalitatea adultului.
Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul oral
Primul an de viață: gura este principala sursă de plăcere și reducere a tensiunii.
Înțărcarea este conflictul crucial, părăsirea sânului mamei.

Tipul oral: preocupare față raportul dependență - independență, pasivitate - activitate,

atitudini speciale cu privire la apropierea și distanța de ceilalți, singur versus atașat
unui grup, ambivalență neobișnuită, deschidere spre experiențe noi și idei care
implică curiozitatea, neliniștit, avid de lucruri și evenimente cu care să se „hrănească”,
utilizarea canalelor orale de gratificație (mâncatul în exces, fumatul, vorbitul).
Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul anal
Atunci când copilul este înțărcat, libidoul se orientează dinspre gură spre anus.
Conflictul apare între pulsiunea sexuală, respectiv plăcerea copilului (reducerea
tensiunii prin eliminarea resturilor biologice) și expectațiile sociale ca acesta să își
dezvolte autocontrolul.

Tipul anal expulziv: neîngrijit, dezordonat, nepăsător, risipitor, extravagant,

nechibzuit, nepunctual, insolent, agresiv.

Tipul anal retentiv: curat, ordonat, organizat, atent, econom, chibzuit, precis, prompt,
reținut, pasiv-agresiv.
Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul falic
În perioada 4-5 ani: libidoul este orientat spre zona genitală. Conflictul din acest
stadiu este cel mai important pentru că implică dorința inconștientă de a pune
stăpânire erotică pe părintele de sexul opus și eliminarea părintelui de același sex
(complexul lui Oedip și complexul Electrei, versiunea feminină).

● Perioada de latență: după rezolvarea complexului lui Oedip/Electrei, pulsiunea

sexuală nu continuă să se dezvolte, pentru că există o reprimare masivă a
impulsurilor sexuale.
● Stadiul genital: începe la pubertate și durează toată perioada vârstei adulte. Acest
stadiu este orientat spre zona genitală, spre plăcerea heterosexuală și nu spre
plăcerea autoerotică.
Structura personalității - Id-ul
Prima topică freudiană: Conștientul, Preconștientul (gânduri pe care le putem accesa
cu relativă ușurință, dar de care nu suntem imediat conștienți) și Inconștientul (sediul
forțelor care ajung în conștiință doar într-o formă deghizată sau simbolică).

A doua topică freudiană: Id/Sine, Ego/Eu, Superego/Supraeu.

Id-ul = rezervorul tuturor pulsiunilor și guvernează descărcarea, urmărind

gratificarea imediată. Este guvernat de principiul plăcerii (reducerea imediată a
tensiunii și durere absentă) prin acțiunile reflexe și procesul primar (fabricarea unei
imagini mentale care substituie obiectul / gratificația ce a fost amânată, reducând
temporar tensiunea). Procesul primar este un mecanism brut, care substituie obiectul
cu imaginea sa.
Structura personalității - Eul și Supraeul
Eul împrumută din energia psihică a Id-ului pentru propria sa funcționare. Eul este
guvernat de principiul realității, care amână descărcarea energiei până când un obiect
sau o situație corespunzătoare apare în lumea reală, suspendând temporar plăcerea.

Eul funcționează printr-un proces secundar care creează strategia de a obține obiectul
(de exemplu, reveria) și este caracterizat de o gândire realistă.

Supraeul este reprezentantul intern al valorilor parentale și societale, luptând mai

degrabă pentru ideal decât pentru real. Această instanță judecă acțiunile ca fiind
corecte sau greșite în raport cu valorile morale. Mândria și satisfacția sunt
sentimentele pozitive ale Supraeului, iar rușinea și vinovăția sunt cele negative.
Conflictele în structura personalității
Eul este un mediator între trei forțe bazele: cerințele Id-ului, cerințele realității și
limitele impuse de Supraeu. Eul asigură faptul că nevoile instinctuale sunt satisfăcute
într-o manieră realistă și acceptată de societate.

Conflictul intrapsihic are atunci când scopurile uneia dintre instanțele personalității
vin în contradicție cu scopurile celorlalte.

1. Id versus Eu: a alege între o recompensă mică, dar imediată, și una mare, dar care
necesită amânare;
2. Id versus Supraeu: a returna o diferență de bani primită necuvenit;
3. Eu versus Supraeu: a alege de a spune o mică minciună sau adevărul brutal.
Mecanismele de apărare ale Eului
● Represia / reprimarea = excluderea activă și totală a gândurilor amenințătoare;
● Negarea = imaginarea că unele evenimente nu au avut loc;
● Regresia = implicarea în comportamente specifice unei perioade timpurii;
● Formațiunea reacțională = eliminarea unui impuls inacceptabil prin accentuarea
cognitivă și comportamentală a opusului său;
● Proiecția = atribuirea dorințelor inacceptabile unei alte persoane;
● Deplasarea = redirecționarea unui impuls spre un obiect mai puțin amenințător;
● Raționalizarea = găsirea unei motivații rezonabile pentru un gând inacceptabil;
● Identificarea = mecanism folosit pentru a elimina sentimentul ostil de invidie;
● Sublimarea = transformarea impulsurilor inacceptabile în comportamente
sociale acceptabile sau chiar admirate (singurul mecanism de succes).
Măsurarea personalității în practica psihanalitică
● Procedurile de măsurare sunt indirecte, pentru că ele au fost proiectate pentru a
evalua procesele inconștiente ce nu pot fi observate direct.
● Hipnoza: ca stare modificată de conștiință, permite aducerea în conștiință a
trăirilor emoționale refulate de persoană, pentru a fi prelucrate inconștient.
● Asocierile libere permit interpretările unui material inconștient care se manifestă
conștient într-o formă deghizată sau simbolică.
● Interpretarea viselor se realizează prin asocieri libere, pentru a interpreta
conținutul latent, ascuns al visului, dar și asocierile oferite de individ.
● Tehnicile proiective au aceste caracteristici: stimulul este relativ ambiguu și
nestructurat, subiectul nu cunoaște scopul tehnicii și nici modalitatea de scorare,
scorarea și interpretarea sunt laborioase și implică mult subiectivism.
Carl Gustav Jung - Arhetipuri
Inconștientul fiecărui individ este format din două instanțe distincte: inconștientul
personal și inconștientul colectiv.

Inconștientul colectiv nu a fost niciodată conștient pentru o persoană. El conține

gânduri, memorii și patternuri comportamentale ancestrale cu care se naște fiecare
individ, ca o moștenire comună a speciei. Aceste imagini primordiale se numesc
arhetipuri (mama, tatăl, bătrânul înțelept, soarele, luna, eroul, dumnezeu, moartea).
Self-ul este arhetipul organizator și unificator, ne oferă unicitatea noastră.
Anima / Animus = latura feminină / masculină din inconștientul colectiv.
Umbra = latura noastră rea, refulată, inconștientă, partea întunecată a personalității.
Carl Gustav Jung - Tipuri psihologice
Jung a introdus conceptul de orientare a personalității, adică modul în care o persoană
se relaționează cu alții și cu mediul de viață. El a descris 4 modalități esențiale prin
care oamenii experimentează lumea: senzația, intuiția, afectul și rațiunea. Oamenii
diferă consistent în funcție de modalitatea predominantă. Indivizii diferă și sub
aspectul direcției orientării energiei psihice, unii fiind extravertiți, iar alții introvertiți.

Din combinarea fiecărei orientări cu fiecare dintre cele patru modalități, rezultă 8
tipuri psihologice:

● Introvertit ↔ gândire: orientat spre interior, în special spre lumea ideilor;

● Extravertit ↔ senzație: atent la fapte și detalii, cu o bună capacitate de analiză.
Alfred Adler - Sentimentul de inferioritate
Dezvoltarea personalității are la bază asumpția neajutorării copilului mic, care îl face
vulnerabil din punct de vedere fizic și biologic. Acestă vulnerabilitate se numește
inferioritate de organ și devine centrală sub forma sentimentului de inferioritate.

Motivația fundamentală a individului este lupta pentru depășirea sentimentului de

inferioritate. Dacă individul eșuează în compensarea inferiorității resimțite, el va
dezvolta un complex de inferioritate, care îl va determina să se simtă profund
inadecvat.
Alfred Adler - Familia și dezvoltarea personalității
Două tipuri de atitudini parentale pot avea consecințe nefaste asupra personalității
viitorului adult: răsfățarea excesivă și neglijarea copilului.

Răsfățarea conduce la dependență exagerată față de alții și la sentimente de

inferioritate, precum și la incapacitatea adultului de a face față problemelor vieții.

Neglijarea copiilor conduce la formarea unor adulți care vor avea o atitudine distantă,
rece și suspicioasă, incapabili să dezvolte relații puternice și sănătoase.

Adler a subliniat rolul important al poziției copilului (primul născut, al doilea, copilul
singur la părinți) în cadrul familiei.
Concepția lui Erich Fromm
Oamenii sunt în primul rând ființe sociale care pot fi înțelese în termenii relațiilor lor
cu alți oameni. Calitățile lor esențiale sunt tendința spre creștere, dezvoltare și
realizare a propriului potențial.

Idealurile umane precum adevărul, dreptatea și libertatea sunt forțe autentice și nu

simple raționalizări ale motivațiilor biologice, cum susține psihanaliza clasică.

Atributele pozitive ale oamenilor - precum dorința de liberate și capacitatea de a iubi

- sunt aspecte esențiale ale naturii umane.
Erik Erikson - Stadiile de dezvoltare a personalității
Stadiul oral senzorial (0-1 an) → Criza „Încredere - Neîncredere” în mamă sau
substitutul acesteia → Rezolvare prin încredere bazală și optimism

Stadiul muscular anal (2 ani) → Criza „Autonomie - Rușine” prin independență →

Rezolvare prin simțul controlului asupra propriei persoane și a mediului

Stadiul locomotor-genital (3-5 ani) → Criza „Inițiativă - Vinovăție” pentru curiozitate

→ Rezolvare prin directivitatea scopurilor și a obiectivelor

Latența (6 ani - pubertate) → Criza „Sârguință - Inferioritate” în școlarizare →

Rezolvare prin competență
Erik Erikson - Stadiile de dezvoltare a personalității
Stadiul pubertății și adolescenței → Criza „Identitate - Confuzie de rol” în grupul de
prieteni și societate → Rezolvare prin reintegrarea trecutului cu scopurile prezente

Vârsta adultă timpurie → Criza „Intimitate - Izolare” în relația de cuplu → Rezolvarea

prin angajament și bucurie împărtășită, prin afiliere și dragoste

Vârsta adultă → Criza „Generativitate - Auto-absolvire” în nevoia de stimă de sine și

auto-realizare → Rezolvare prin preocuparea pentru generațiile următoare

Maturitatea / Bătrânețea → Criza „Integritate - Disperare” în acceptarea succeselor și

eșecurilor, precum și sentimentul acceptării morții → Rezolvare prin înțelepciune
Abordarea psihometrică
Modelul clasic dispozițional
Abordarea bazată pe trăsături → Modelul clasic dispozițional, în care au fost integrate
mai multe concepții metodologice și teoretice:

● Gordon Allport
● Raymond Cattell
● Hans Eysenck
● Modelele Big Five
Allport - Definiția trăsăturilor
O trăsătură (trait of personality) sau dispoziție caracteristică este o unitate de bază a
personalității, are o existență absolut reală, fiind o realitate ultimă ce dă expresie
modului de manifestare psihologică a experiențelor personale acumulate. Totuși,
trăsăturile nu sunt observate direct, ci inferate dintr-o succesiune de acte adaptative.

Trăsătura este un sistem neuropsihic generalizat și focalizat (specific individului) cu

capacitata de a prelucra și interpreta o multitudine de stimuli funcțional echivalenți și
de a iniția și ghida forme consistente (echivalente) de comportament adaptativ și
expresiv. Trăsăturile dispun de două atribute: generalitatea și permanența (caracterul
omniprezent). Ele unifică și imprimă o amprentă unică răspunsurilor adresate
stimulilor.
Allport - Particularități ale trăsăturilor (1937)
● Sunt personale, interdependente și trebuie determinate empiric;
● Nu pot fi observate direct, ci trebuie inferate ca tendințe;
● Sunt postulate ca stări de a fi prin apariția repetată a acțiunilor cu aceeași
semnificație personală sau echivalență a răspunsurilor la un șir de stimuli;
● Nu sunt mereu active, ci pot rămâne latente;
● Sunt exprimate prin etichete lingvistice ale limbajului comun;
● Operează unic în viața fiecărui individ, dar pot fi operaționalizate și scalate pe un
continuum liniar;
● Nu sunt independente unele de altele, dar pot fi concepute ca focusuri sau
patternuri de organizare dinamică;
● Există trăsături dinamice și motivaționale, iar altele care doar stilizează acțiunile.
Allport - Precizări privind trăsăturile
Trăsăturile sunt dispoziții corticale, subcorticale sau posturale având capacitatea de a
provoca sau ghida reacții fizice specifice, doar aspectul fizic fiind vizibil.

Trăsăturile includ un spectru larg de seturi de aptitudini, precum și variabile ca

dispoziții de răspuns perceptiv, constructe personale și stiluri cognitive.

Trăsăturile pot fi studiate la două niveluri:

(a) dimensional, ca aspect al psihologiei diferențelor individuale; și
(b) individual, în termeni de dispoziții personale.

Candidații ideali pentru studiul trăsăturilor sunt adjectivele și substantivele din

tezaurul lexical al fiecărui popor.
Allport - Organizarea trăsăturilor
Trăsăturile cardinale = dispozițiile generalizate ale persoanei, care modelează cea mai
mare parte a comportamentelor persoanei (ex. parvenitismul).

Trăsăturile centrale = subordonate trăsăturilor cardinale, dispoziții cu un grad mai

scăzut de generalitate, mai puțin prezente în conduita persoanei.

Trăsăturile secundare = au un grad și mai redus de generalitate și iau forma unor

atitudini personale.

Fiecare persoană are un mod unic de structurare a acestor tipuri de trăsături. Există
structuri autentice în fiecare personalitate, care explică coerența comportamentală.
Allport - Diferențieri conceptuale
Trăsături ⎯ atitudini: atitudinea este legată întotdeauna de un obiect sau de o valoare
concretă, bine precizată, în timp ce trăsăturile sunt dispoziții generalizate care
depășesc granițele unei clase de obiecte.

Trăsături ⎯ tipuri: tipurile sunt construcții abstracte sau prototipuri, utilizând

referenți biosociali. Punctul de referință este dat de câteva atribute corelate,
abstractizate de la diverse persoane, în funcție de interesul unui observator.

Trăsături ⎯ habitudini: habitudinile sunt răspunsuri invariante față de anumite

situații-stimul recurente, de care se leagă pe baza unei practici îndelungate. O
trăsătură este o fuziune de habitudini sau poate forța crearea de noi habitudini.
Cattell - Analiza factorială a trăsăturilor
Trăsăturile sunt structuri mentale, inferabile pe baza observării comportamentelor
unei persoane sau constructe fundamentale responsabile de regularitatea și
consecvența comportamentului.

Cattell introduce analiza factorială în psihologia personalității, demonstrând cum pot

fi extrași factorii-trăsătură și cum pot fi eliminate elementele redundante. Cattell a
redus personalitatea la 16 factori primari (trăsături-sursă), pornind de la o listă de
cuvinte-trăsătură și ajungând la 36 de clusteri, denumiți trăsături de suprafață.
Acestea sunt rezultatul intercorelării unor elemente-cheie variate, care se asociază
puternic și pot fi reduse la un singur factor, în timp ce trăsăturile-sursă sunt pure și
independente.
Eysenck - Organizarea ierarhică a factorilor
A limitat la 3 numărul factorilor extrași prin analiză factorială: extraversiune,
nevrotism și psihotism, care trebuie investigați printr-un demers ipotetico-deductiv
care să le confirme existența empirică. Tipurile de personalitate constau în
interconexiuni între trăsături, care au un caracter habitual cu o anumită frecvență,
detectabilă pe baza observațiilor experimentale.

● Factorii eroare sunt reacții accidentale în situații accidentale;

● Factorii specifici sunt răspunsuri habituale cu consecvență în apariție;
● Prin intercorelarea răspunsurilor grupale se obțin factori grupali, trăsături
precum persistența, rigiditatea, inflexibilitatea, perfecționismul, iritabilitatea;
● Factori generali sau tipuri se obțin prin intercorelarea trăsăturilor.
Eysenck - Organizarea ierarhică a factorilor
INTROVERSIUNE

TRĂSĂTURĂ RIGIDITATE

RĂSPUNS HABITUAL RH2 RH3 RH4

RĂSPUNS SPECIFIC RS2 RS3 RS4 RS5

Modelele Big Five
Teoria Clasică Dispozițională este ilustrată fidel prin modelele Big Five ale
personalității (Costa și McCrae). Au fost replicați 5 superfactori (factori-sursă):
nevrotism, extraversie, deschidere, agreabilitate și conștiinciozitate.

Superfactorii împreună cu fațetele lor sunt structuri durabile ce conferă un caracter

pervaziv comportamentului, iar superfactorii personalității nu ar fi afectați de
variațiile factorilor situaționali, deci rămân consistenți de-a lungul timpului și
contextelor situaționale pentru un anumit individ.

Modelul clasic dispozițional asumă valoarea cauzală a trăsăturilor de personalitate,

care sunt definite ca predispoziții stabile, forțe determinante interne.
Critici la adresa modelului trăsăturilor
Modelul Clasic Dispozițional nu manifestă interes față de apariția și dezvoltarea
pattern-urilor comportamentale care diferențiază indivizii între ei.

Ignorarea variabilelor externe/situaționale, care contribuie cu necesitate la ecuația

comportamentului individual. Subestimarea de către observatori a factorilor
situaționali și supraestimarea factorilor dispoziționali care ar controla
comportamentul persoanei.

Acuratețea explicării și prezicerii personalității a fost decepționantă prin acest model.

Superfactorii nu explică decât o foarte mică parte din variația comportamentului
individual.
Modelul interacționist
Interacționismul lui Endler (1976) este centrat pe relația dintre persoană și trăsături,
ca soluție adecvată prin faptul că subliniază ce tipuri de răspunsuri oferă indivizii și cu
ce intensitate, în diverse situații.

Tolman (1935) a introdus variabilele independente: S (stimuli exteriori), E

(ereditatea), T (trecutul/experiența), F (apetitul sau aversiunea psihologică).
Comportamentul C = f (S, E, T, F).

Lewin (1936) subliniază ideea gestaltistă că obiectele pot funcționa doar

interrelaționate. Comportamentul poate fi exprimat ca C = f (P × S), unde P este
persoana și S este situația.
Două modele interacționiste
Interacționismul mecanic: acest model ia în considerare doar acțiunea unilaterală a
variabilelor independente P și S asupra comportamentului, fiind preocupat de
evidențierea cauzalității prin analiza varianței. Sursa importantă de variație
comportamentală este interacțiunea persoană-situație P ✕ S.

Interacționismul dinamic: modelul este numit și reciproc-interacționist și presupune

că atât evenimentele afectează comportamentul persoanei, cât și persoana este un
agent activ, care poate influența evenimentele externe. Asumpțiile modelului sunt că:
comportamentul manifest este o funcție a unor interacțiuni multidirecționale, a unor
procese de feedback între individ și situația dată, iar factorii cognitivi și motivaționali
ai persoanei sunt determinanții comportamentali, pentru că situațiile au semnificație.
Modelul condițional dispozițional
Jack Wright și Walter Mischel (1987)

Modelul se focalizează pe relația (contingența) dintre o situație și un comportament,

care ia forma unei propoziții condiționale „dacă… atunci…”.

Modelul propune renunțarea la conceptul de trăsătură și introduce:

constructul dispozițional = unitatea de analiză a personalității, un mod mai complex de
conceptualizare a personalității aflate în contextul situațional.

Constructele definitorii pentru o persoană sunt seturi de probabilități condiționale,

comportamental-contextuale. Ele nu sunt simple probabilități ale frecvenței
comportamentelor de bază.
Modelul condițional dispozițional
Categorie condițională Categorie comportamentală

Stări interne și evenimente interpersonale Comportamente fizice / verbale

Modelul condițional dispozițional
La nivelul modelului, regula probabilistică de asociere a celor două categorii (P și S)
surprinde aspectul dinamic al personalității. Acest model pune sub control strict
condițiile-stimul activatoare.

Exemplu: constructul dispozițional al agresivității implică existența unei categorii

comportamentale cu elemente fizice și verbale, și o categorie situațională
antecedentă, care conține situații interne (frustrare) și externe (incitări) care
amorsează comportamentul potențial al persoanei. Cele două categorii sunt unite
printr-o relație de tip probabilistic. Categoriile comportamentale și cele situaționale
au granițe și conținuturi fuzzy (de tip fuzionat).
Abordarea fenomenologică
Teoria constructelor personale - George Kelly, 1955
Constructele personale sunt moduri subiectivate de reprezentare internă a
evenimentelor externe; de aceea constructele sunt strict personale. Un eveniment
poate fi de orice natură: alte persoane, obiecte, fenomene. Constructele sunt utilizate
pentru a construi semnificația evenimentelor reflectate/trăite de persoană.

Construirea unei situații presupune că persoana va activa și va aplica un construct

care va prezice ceva despre dinamica probabilă a situației. Fiecare conduită efectuată
este determinată de constructul activat, adică de șablonul unic după care persoana
percepe evenimentele. Persoana va testa ipoteza derivată din construct,
comportându-se așa cum dictează constructul.
Teoria constructelor personale - Asumpții ale teoriei
● Oamenii au teorii despre lume, iar aceste teorii le ghidează comportamentul în
relații cu alții și cu evenimentele. Oamenii rețin acele constructe care i-au ajutat
să prezică corect un anumit eveniment.
● Oamenii percep lumea prin intermediul unor „șabloane” sau constructe =
interpretări cognitive ale evenimentelor.
● Constructele sunt impuse, aplicate asupra evenimentelor reale, provenind din
mintea persoanei și sunt unice, personale.
● Constructele sunt bipolare, pozitiv - negativ (just - injust, stabil - schimbător).
● Constructele ele dau semnificație evenimentelor, iar unul și același eveniment
poate fi văzut dintr-o varietate de perspective.
Teoria constructelor personale - Proprietățile constructelor
Fiecare construct este utile în construirea unui set limitat de evenimente = lungimea
spectrului de aplicabilitate. Aplicarea unui construct peste limita de spectru va duce la
scăderea eficienței predictive până la zero.

Fiecare construct are o zonă de focalizare, în care prezice cel mai bine evenimentele.

Permeabilitatea este măsura în care constructul poate fi utilizat pentru a crea noi
constructe. Un construct înalt permeabil permite interpretarea unei multitudini de
evenimente. Permeabilitatea unui construct este zero atunci când se iese din spectrul
de aplicabilitate al acestuia.
Teoria constructelor personale - Postulatul și corolare
Postulatul fundamental: Toate procesele psihice și personalitatea țintesc spre
anticiparea evenimentelor. Corolarele postulatului sunt:

1. Omul realizează predicții despre evenimente ca teme recurente (replicări).

2. Atunci când anticipează, persoana trebuie să facă o dublă alegere: la nivel de
construct și la nivel de pol pozitiv sau negativ al acelui construct. Validitatea unui
construct reprezintă puterea lui de predicție.
3. Fiecare persoană deține un număr finit de constructe dihotomice. Un construct
indică similaritatea sau disimilaritatea dintre două evenimente.
4. Un construct este util pentru anticiparea unui set finit de evenimente.
5. Constructele sunt organizate într-o ordine ierarhică, ce permite anticiparea.
Teoria constructelor personale - Postulatul și corolare
6. Sistemul de constructe se schimbă continuu pe măsură ce persoana construiește
replicări (trăsături similare) ale evenimentelor.
7. Variația în sistemul constructelor este limitată de permeabilitatea constructelor.
8. O persoană poate implica succesiv o varietate de subsisteme de constructe, din
care constructele noi nu sunt extensii logice ale celor vechi.
9. Modul de construire și ierarhizare a sistemului de constructe personale conduce
la individualizare.
10. Empatia este disponibilitatea de a construi evenimentele prin șabloanele unei
alte persoane, cu procesările subiacente similare.
11. Procesul social de interrelaționare se bazează pe similaritatea proceselor
constructive a persoanelor.
Teoria auto-actualizării - Carl Rogers, 1959
Două asumpții majore:

● Comportamentul este determinat/ghidat de tendința unică a fiecărei persoane

spre auto-actualizare;
● Toți oamenii au nevoie de considerație (evaluare) pozitivă.

Tendința de auto-actualizare este o tendință inerentă a organismului de a-și dezvolta

toate capacitățile în moduri care servesc la menținerea și îmbunătățirea acestuia.
Această tendință ghidează omul spre dobândirea autonomiei, extinderea experienței
și dezvoltare personală. Procesul valorizării organismice este procesul prin care
fiecare om evaluează experiențele în funcție de măsura în care îl ajută să se dezvolte.
Teoria auto-actualizării - Self și self-concept
Conceptul de self reprezintă percepția globală, organizată și consistentă pe care omul
o are despre sine. Include percepția asupra lumii, precum și valorile și atitudinile cu
privire la aceste percepții.

Eul trebuie să rămână consecvent pentru ca funcționarea personalității să fie normală.

Self-percepțiile variate trebuie să rămână relativ compatibile.

Rogers diferențiază între Eul real (modul în care se percepe persoana) și Eul ideal
(așa cum ar vrea persoana să fie). Ogilvie introduce distincția dintre Eul ideal
(dezirabil) și Eul indezirabil, ca o altă fațetă de contrast a selfului real. Satisfacția de
viață este prezisă de analiza discrepanței dintre Eul real și Eul indezirabil.
Teoria auto-actualizării - Considerația pozitivă
Pe măsură ce persoana devine autonomă, sentimentul valorii vine din interior
devenind auto-considerație pozitivă. Inițial, aceasta provine din evaluarea pozitivă
oferită de ceilalți. La adult, considerația pozitivă provine atât de la sine, cât și de la
ceilalți, fiind un proces reciproc - de a oferi și de a primi.

Considerația pozitivă condiționată = considerația pozitivă oferită doar cu condiția ca

persoana să realizeze anumite comportamente.

Considerația pozitivă necondiționată = oferită independent de orice valorizare aplicată

asupra comportamentelor. Individul se bazează pe sine și nu pe ceilalți pentru
consolidarea sentimentului valorii și stimei de sine.
Teoria auto-actualizării - Condițiile de valorizare
Valorile aplicate asupra anumitor comportamente de către individ se numesc condiții
de valorizare. Acestea apar atunci când considerația pozitivă venită din partea unor
persoane semnificative pentru individ este oferită condițional. Condițiile de valorizare
pot interfera cu cu procesul organismic de valorizare și pot afecta dezvoltarea
personalității atunci când se substituie acestui proces.

Funcționarea optimă a personalității presupune că Eul este guvernat exclusiv de

procesul de valorizare organismică. În aceste condiții, Eul rămâne consecvent pentru
că se aplică un singur set de reguli. Conflictele pot fi generate de aplicarea a două
seturi de reguli: unui organismic, celălalt dat de condițiile de valorizare care au
devenit o parte a Eului, pentru că individul caută considerația pozitivă a celorlalți.
Teoria auto-actualizării - Conflicte și procese defensive
Conflictul apare atunci când self-conceptul și experiențele sunt incongruente, iar
conflictul fragmentează Eul. Frica este experimentată emoțional ca tensiune difuză,
anxietatea fiind semnalul că unitatea self-conceptului este în pericol sau
dezorganizată.

Anxietatea conduce la procese defensive destinate reducerii incongruenței.

Distorsiunea perceptivă este mecanismul prin care persoana modifică percepția unei
experiențe amenințătoare pentru ca aceasta să devină compatibilă cu self-cenceptul.

Negarea este un proces ce permită persoanei să nu devină conștientă cu faptul că

experiența și self-conceptul sunt incongruente.
Abordarea comportamentală
Condiționarea clasică - Pavlov, 1927
Experimentul lui Pavlov are 3 faze.

1. Stimulul necondiționat: administrarea hranei → răspuns necondiționat: salivația.

2. Stimul neutru: aprinderea luminii, concomitent cu prezentarea hranei. Asocierea
repetată conduce la condiționare, lumina devine stimul condiționat.
3. Stimul condiționat: aprinderea luminii → răspuns condiționat: salivația.

Extincția unui răspuns condiționat se produce atunci când asocierea dintre stimulul
condiționat și cel necondiționat nu se mai repetă pentru o perioadă de timp. Totuși,
lipsa repetării asocierii nu duce întotdeauna la extincția răspunsului condiționat, de
exemplu în cazul fricilor și anxietății produse în mod traumatic.
Condiționarea clasică a emoțiilor - J.B. Watson
Cazul „micul Albert”: inducerea unei temeri față de șobolani, prin condiționare clasică.
Reacțiile emoționale, precum anxietatea, pot fi condiționate.

Dezvoltarea fricii și anxietății este frecvent produsul unei condiționări clasice. Aceasta
a devenit o alternativă pentru a explica cazurile nevrotice din anxioase în raport cu
psihanaliza - cazul „micul Hans” descris de Freud.

Tehnica aversivă = presupune eliminarea unui răspuns condiționat indezirabil prin

asocierea stimulului condiționat cu un stimul necondiționat cu efecte negative.

Desensibilizarea sistematică = expunerea graduală a clientului la stimulii evocatori de

anxietate, pentru a exersa răspunsuri comportamentale adaptative.
Condiționarea operantă - B.F. Skinner
Un comportament este modificat de consecințele care îi urmează. Rezultatul asociat
oricărui comportament (operant) determină probabilitatea de a fi repetat în viitor.

Condiționarea operantă = învățarea comportamentelor bazată pe consecințele produse

sau prin învățare și eroare. Întărirea comportamentului indică o creștere a
probabilității de repetare a acestuia:

● Prin întărire pozitivă, stimulul este prezentat după producerea unui

comportament.
● Prin întărire negativă, stimulul este eliminat ca o consecință a comportamentului.
● Pedeapsa este inversul întăririi și conduce la extincția comportamentului.
Condiționarea operantă - Formarea comportamentului
Stimulul are un rol central în înțelegerea comportamentului. Ideea că stimulii
controlează comportamentul a fost cuprinsă în sintagma „stimulus control”.

Pentru a explica, forma sau remodela comportamentul, cercetătorul trebuie să

identifice condițiile sau situațiile-stimul care controlează comportamentul. Formarea
comportamentului se referă la obținerea comportamentului dorit, prin întărirea
răspunsurilor ce compun configurația finală a acestuia.

Dacă întăririle sunt aplicate în orice situație în care apare comportamentul, atunci se
ajunge la generalizare. În schimb, socializarea individului este o formă de training
discriminativ, pentru că anumite răspunsuri pot fi însoțite de consecințe favorabile.
Condiționarea operantă - Graficul de întărire
Frecvența cu care întăririle sunt alocate în urma efectuării unui comportament duce
la diferențe în formarea comportamentului, iar graficul de întărire poate fi uneori
chiar mai important decât natura stimulului. Întărirea poate fi continuă (ori de câte
ori se efectuează comportamentul) sau discontinuă (intermitentă), după 4 scheme:

● la un interval fix: salariul lunar;

● cu frecvență fixă (mai eficientă decât intervalul fix): bonusurile periodice;
● la un interval variabil: pescuitul sportiv;
● cu frecvență variabilă (generează comportamente dezadaptative, foarte stabile):
jocurile de noroc.
Teorii social-cognitive
Teoria învățării sociale - Julian Rotter, 1954
Potențialul comportamental = probabilitatea ca un comportament să se producă în
anumite situații, în funcție de alternativele permise de situație.

Valoarea de întărire (valența) = preferința subiectivă a persoanei pentru una din

alternativele comportamentale disponibile la un moment dat.

Expectanța = o variabilă pur subiectivă, percepția individului cu privire la

posibilitatea de împlinire a unui eveniment. Locul controlului este o expectanță
generalizată identificată de Rotter.

Potențialul comportamental = f (Expectanța ✕ Valoarea de întărire).

Funcția este situația psihologică, contextul situațional.
Învățarea observațională - Albert Bandura, 1969
Procesele de condiționare operantă nu sunt suficiente, iar oamenii învață și prin
simpla observare a ceea ce fac și primesc alte persoane.

Învățarea observațională = procesul prin care observatorul își schimbă

comportamentul ca urmare a expunerii la comportamentul unui model.

Expunerea poate fi reală sau simbolică (experimentul „Bobo doll”, 1961).

Învățarea observațională presupune 3 faze: expunerea observatorului la influența

modelului, achiziția modelului prin sarcini de reproducere/amintire și acceptanța,
adică gradul de disponibilitate a observatorului de a imita comportamentele
modelatoare exterioare ⇒ efectuarea spontană a comportamentului.
Teoria social-cognitivă bazată pe variabile-persoană
Walter Mischel (1973) a identificat 5 tipuri majore de variabile-persoană pe care se
clădește personalitatea. Se recomandă o abordare idiografică, centrată pe persoană, și
nu un demers nomotetic cu agregări interindividuale în prelucrări statistice.

1. Encodările/reprezentările = modul unic în care o persoană reprezintă, evaluează

și interpretează experiențele externe, trăirile interne, pe ceilalți și pe sine.
2. Expectanțele = așteptările cu privire la consecințele anumitor comportamente.

Locul controlului: este o expectanță generalizată, introdusă de Julian Rotter. Evaluează

măsura în care o persoană consideră că poate controla evenimentele importante care
o afectează.
Teoria social-cognitivă bazată pe variabile-persoană
Autoeficacitatea: o expectanță generalizată introdusă de Albert Bandura (1977). Se
referă la credința persoanei că poate efectua un anumit comportament sau că poate
îndeplini o activitate cu un anumit grad de dificultate. O astfel de expectanță va
influența modul în care se desfășoară comportamentul real al persoanei.
Autoeficacitatea este un factor motivațional întrucât persoanele cu un nivel crescut
sunt mai persistente în urmărirea scopului când se confruntă cu adversități.

Expectanțele iau forma unor relații ipotetice de tipul „dacă… atunci…” între
alternativele comportamentale și rezultatele așteptate în anumite situații. Dacă
persoana se află într-o situație nouă, comportamentul va depinde de expectanțele
comportament-rezultat care au fost confirmate în trecut în situații similare.
Teoria social-cognitivă bazată pe variabile-persoană
3. Emoțiile: se referă la modul de procesare și răspuns afectiv al persoanei la
situațiile stimul (interne sau externe). Ele sunt puternic conectate cu encodările
și procesările cognitive. Cognițiile care activează emoții personale puternice (hot
cognitions) sunt cele despre sine și despre viitorul personal. Emoțiile pot să se
organizeze în patternuri stabile de ordin temperamental.
4. Scopurile și valorile: servesc la organizarea și motivarea eforturilor persoanei
furnizând direcție și structură pentru proiectele urmărite pe termen lung.
5. Competențele de autoreglare: oamenii se autoreglează prin scopurile liber
impuse și prin întăririle autogenerate. Autoevaluarea este dependentă de modul
de encodare și de valoarea rezultatului obținut în report cu expectanțele. Se
referă și la selectarea liberă a situațiilor la care persoana se va expune.
Evaluarea personalității
Teoria trăsăturilor și teoria tipurilor
Trăsăturile de personalitate sunt dimensiuni ale diferențelor individuale privind
tendința de a prezenta patternuri consistente de gândire și acțiune (Costa și McCrae,
1992). Teoria trăsăturilor pornește de la premisa fundamentală a existenței unor
trăsături de personalitate distincte (relativ necorelate), ale căror manifestări
comportamentale tind să fie stabile în timp și situațional. Singurul model validat
științific este Big Five.

Teoria tipurilor psihologice, ca alternativă la teoria trăsăturilor, vine cu ideea de bază

că fiecare individ prezintă o echilibrare specifică a unor tipuri sau structuri de bază.
Cea mai relevantă teorie din perspectiva evaluării personalității este cea jungiană.
Surse de eroare în evaluarea personalității
● Limitele modelelor teoretice: orice teorie este un decupaj limitativ, realizat
asupra realității extrem de complexe a personalității umane, ceea ce va genera
inevitabil pierderea din vedere a unor domenii de conținut ale constructului
evaluat.
● Erori legate de construcția instrumentului: operaționalizarea deficitară a
constructului; limita capacității de traducere a conținuturilor constructului în
itemi; erori în construcția itemilor (caracteristicile itemilor, relația semantică
item-trăsătură, problema limbajului); erorile de eșantionare, în elaborarea
normelor (estimarea corectă a populației țintă).
● Limita capacității de transmitere și receptare corectă a probei: probleme
comunicaționale, claritatea instructajului, accesibilitatea limbajului, abilitățile de
citire și înțelegere.
Surse de eroare în evaluarea personalității
● Starea internă și intenționalitatea respondenților: distorsiuni introduse
intenționat sau nu de către respondenți, datorate dorinței de a răspunde într-un
anumit fel la instrumentul de evaluare. Se poate corecta prin investigarea
indicatorilor calitativi/cantitativi ai validității.
● Vârsta respondenților: începând cu 13-14 ani, nu există instrumente de tipul CPI
pentru copii, din cauza problemelor ce țin de dezvoltarea limbajului. Însă
instrumentele cu itemi non-verbali (NPQ) au putut fi utilizate cu succes și pentru
vârste mai mici.
● Schimbarea sau constanța comportamentului: există dovezi privind lipsa de
consistență la nivel temporal a personalității, ceea ce introduce distorsiuni de
evaluare datorită schimbării comportamentale de la un context la altul.
Relația semantică item-trăsătură
Descrieri de reacții Trăiri deschise, comportamente observabile; trăiri acoperite, interne,
neobservabile; simptome precum reacțiile fiziologice.

Atribute ale trăsăturii Dispoziții: nemodificabile, sau modificabile (când sunt specificate frecvența,
durata, contextul situațional).

Dorințe și trebuințe Intenția de a se angaja în comportamentele specificate, dorința pentru ceva

anume.

Fapte biografice Itemi centrați pe aspecte din trecut

Atitudini Opinii puternic susținute față de diferite categorii de subiecte generale,

personale, sociale.

Reacții ale altora Comportamente, atitudini și reacții ale altora față de participant.

Itemi bizari Comportamente și trăiri evident neobișnuite, stranii, anormale.

Caracteristicile de suprafață ale itemilor
Forma de răspuns a itemilor: este preferată forma de răspuns a alegerilor forțate, în
perechi, scale cu 4 sau 5 variante de răspuns. Pentru scalele Likert, se apreciază că
scalele cu mai mult de 5 trepte nu reușesc să facă diferențieri acceptabile. Se folosesc
și scalele Q-sort, care cer respondentului să sorteze un număr impar de răspunsuri, în
funcție de un criteriu dat, de la o extremă spre cealaltă.

Lungimea itemului: este preferată o lungime medie de 12 cuvinte.

Complexitatea itemului: un număr cât mai mic de negații, se evită diateza pasivă,
timpul trecut. Se caută ca itemul să aibă un nivel cât mai înalt al referinței personale.
Caracteristici semantice ale itemilor
● Comprehensibilitatea: ușurința de a înțelege itemul, cu atenție la traducerile unor
instrumente care pot conține formulări nenaturale.
● Ambiguitatea: posibilitatea atribuirii a mai multor înțelesuri. Ambiguitatea ține
de prezența unor cuvinte sau afirmații care au mai multe înțelesuri, relații
echivoce între propoziții, incompatibilitatea dintre itemi și formatul de răspuns.
● Nivelul de abstractizare: afectează integrarea experienței personale. Cu cât un
item este mai abstract, cu atât este perceput mai puțin diferențiat.
● Gradul de referință personală: trebuie să fie cât mai înalt, acolo unde este
relevantă imaginea de sine a respondentului
● Dezirabilitatea socială: itemul evocă valori, standarde aprobate social.
Personalitatea ca predictor
Chestionarele de personalitate sunt utilizate în toate ariile psihologiei aplicate.
Acestea pot prezice cu o acuratețe medie/ridicată:

● Riscul de suicid;
● Abuzul de droguri și alcool;
● Agresivitatea și violența;
● Performanța profesională și alte comportamente dezirabile la locul de muncă
(selecția de personal);
● Alegerile educaționale/de carieră (consiliere vocațională);
● Sănătatea mentală/tendințele psihopatogice.
CPI - Introducere
Inventarul psihologic California a fost creat de Harrison D. Gough, fiind inspirat din
structura și funcționarea MMPI. Prima ediție a inventarului a fost publicată în 1956.
Testul a fost construit tot prin intermediul unei strategii empirice, dar criteriile în
raport cu care dimensiunile acestuia trebuiau să discrimineze nu erau categorii
diagnostice, ci implicații specifice normalității psihologice (interacțiunile sociale,
performanța academică sau profesională).

Prima ediție a instrumentului includea 548 de itemi grupați în 15 scale. Prima

versiune disponibilă comercial a fost aceea care includea 480 de întrebări, versiune
publicată de California Psychologist Press în 1956.
CPI - Introducere
Instrumentul a fost revizuit ulterior, numărul de itemi fiind redus la 434, respectiv la
260 (cea mai recentă versiune publicată în 2002).

Spre deosebire de alte instrumente dezvoltate pentru a avea consistență internă

ridicată și măsurarea discretă a dimensiunilor, CPI a fost construit pe baza unei
filozofii pragmatice. Scopul principal al scalelor nu este acela de a avea consistență și
nici de a nu corela puternic unele cu celelalte, ci de a discrimina în funcție de criterii
externe. Criteriile vizate de Gough nu sunt cele clinice, ci performanța și realizarea
academică, diverse criterii ocupaționale, creativitate, diferite aspecte ale relațiilor
interpersonale sau ale raportării persoanelor la normele sociale.
CPI - Sistemul descriptiv al personalității
În loc să formuleze un model prestabilit al personalității pe care ulterior să-l
raporteze la aceste criterii, Gough a preferat să utilizeze un sistem descriptiv al
personalității care să întrunească următoarele caracteristici:

● Un sistem deschis: să accepte adăugarea, respectiv eliminarea dimensiunilor în

funcție de evoluția criteriilor vizate de instrument;
● Reflecte conceptele populare („folk scales”): adică acele dimensiuni sau
caracteristici pe care oamenii le folosesc zi de zi pentru a se descrie sau înțelege
unii pe ceilalți.

CPI are 20 de scale primare (populare), 3 scale de validitate și 14 scale speciale.

CPI - Prezentare generală
CPI este aplicabil începând cu vârsta de 13 ani, normele fiind structurate pe sexe.
Răspunsurile la itemi se culeg în manieră dihotomică: Adevărat / Fals.

CPI dispune de trei categorii de scale, dintre care ultimele două au fost dezvoltate
de-a lungul timpului cu ocazia revizuirii instrumentului: scale populare, scale
vectoriale și scale speciale. În CPI nu lucrăm cu o simplă înșiruire de trăsături, ci
evoluăm treptat în interpretare spre o structură care ne poate deschide noi ipoteze.

Scalele populare sunt scalele de baza ale CPI. Exista 4 grupe de scale populare. Pentru
fiecare scală populară, profilul CPI generat electronic furnizează semnificații pentru
scorurile înalte și scăzute.
CPI - Prima grupă de scale populare
Evaluează calitățile interpersonale ale individului: încredere în sine, echilibru, ambiție
și eficiență pe planul relațiilor sociale:

1. Dominanță (Do): persoane active, dominante, asertive, sigure pe sine,

persistente,

2. Capacitate de statut (Cs): persoane ambițioase, active, eficiente, perspicace,

ingenioase, multilaterale, ascendente, care își urmăresc scopurile personale și afirmă
un câmp larg de interese.

3. Sociabilitate (Sy): comportament participativ, întreprinzător, ingenios, un

individ care se atașează ușor, competitiv, fluent în gândire, original.
CPI - Prima grupă de scale populare
4. Prezența socială (Sp): un comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid,
cu o natura expresivă și creativă.

5. Acceptare de sine (Sa): o persoană inteligentă, sinceră și spirituală, pretențioasă,

activă, centrată pe sine, insistentă, cu fluență verbală, cu siguranță și încredere în sine.

6. Independența (In): putere, capacitatea de reziliență și un fel de tărie personală.

Sunt persoane distante față de ceilalți și care stau separat de grup. Determinare
personală, întreprinzătoare, independente, individualiste, asertive, ascendente social.

7. Empatie (Em): persoane cu determinare clară, perceptive, intuitive,

întreprinzătoare, individualiste, asertive, cu ascendență socială și fluență verbală.
CPI - A doua grupă de scale populare
Valorile interne și standardele așteptate de ceilalți, ceea ce s-ar putea numi
management de sine: maturitate, autocontrol, responsabilitate.

8. Responsabilitate (Re): persoană capabilă, conștiincioasă, cumpătată, fidelă,

responsabilă, serioasa, stabilă, constantă, temeinică, discretă, intuitiva, cu tact.

9. Conformism social, socializare (So): adaptabil, eficient, onest, corect, organizat,

cumpătat, sincer, temeinic, sănătos, respectuos, precaut, lucid, metodic, rezonabil,
autocontrolat, modest, conservator, înțelept.

10. Autocontrol (Sc): amabil, logic, sârguincios, precis, cumpătat, fidel, autocontrolat,
critic, demn de încredere, calm, modest, conservator, gentil, răbdător, liniștit.
CPI - A doua grupă de scale populare
11. Impresie bună (Gi): adaptabil, amabil, maleabil, binevoitor, rezonabil, tandru, cu
tact, altruist, cald, prietenos, moderat, calm, conservator, modest, răbdător,
împăciuitor, încrezător, înțelegător.

12. Comunalitate (Cm): prudent, conștiincios, reflexiv, eficient, precis, organizat,

practic, responsabil, temeinic, cumpătat, lucid, de încredere, energic, realist.

13. Sănătate, stare de bine (Wb): persoane satisfăcute, care se simt bine în propria
piele, energice, întreprinzătoare, alerte, ambițioase și multilaterale, productive.

14. Toleranță (To): iertător, generos, binevoitor, independent, neformal, mulțumit,

cumpătat, tandru, cu tact, altruist, calm, eficient, intuitiv, matur.
CPI - A treia grupă de scale populare
Nevoia de realizare și atributele cognitive individuale, motivații și stil de gândire:

15. Realizare prin conformism (Ac): o persoana capabilă, cooperantă, eficientă,

organizată, responsabilă, fermă, sinceră, persistentă și muncitoare.

16. Realizare prin independență (Ai): persoana matură, eficace, puternică,

dominantă, pretențioasă și precaută, independentă și sigură de sine, cu abilitate
intelectuală și discernământ.

17. Eficiență intelectuală (Ie): un individ confortabil și încrezător în a trata chestiuni

intelectuale, abstracte și conceptuale, cu fluență verbală, care se gândește înainte de a
întreprinde ceva.
CPI - A patra grupă de scale populare
Evaluează capacitatea de adaptare, sensibilitatea.

18. Intuiție psihologică (Py): pătrundere psihologică și analitică asupra oamenilor și

motivațiilor acestora, își formează repede impresii, nu se manifestă întotdeauna cald
și empatic.

19. Flexibilitate (Fx): o persoană flexibilă, cu adaptare facilă la schimbare, cu

preferință pentru varietate, neformală, aventuroasă, cu încredere în sine, cu simțul
umorului, nesupusă, idealistă, egoistă, sarcastică, cinică.

20. Feminitate/masculinitate (FM): sensibil la sentimentele altora, tinde să

interpreteze evenimentele dintr-o perspectivă personală, se simte adesea vulnerabil.
CPI - Scalele vectoriale
În CPI există 3 scale vectoriale, care configurează 4 stiluri de viață și tipologii umane.
Aceste scale au fost construite prin analiză factorială și definesc așa numitul model
cuboid asupra personalității umane, elaborat de Gough în 1987.

Vectorul 1 - Prima dimensiune se referă la extraversie, ascendența socială și asigurare

de sine (self-assurance);

Vectorul 2 - Cel de-al doilea vector reprezintă gradul în care individul răspunde și
aderă la normele sociale (Norm favouring / Norm questioning);

Vectorul 3 - Cel de-al treilea vector evaluează gradul în care persoana și-a realizat sau
integrat propriul tip de bază (de personalitate), propriul potențial.
CPI - Cele 4 tipuri de personalitate
Un tip este definit printr-o combinație de două orientări, una ținând de vectorul 1
(extravertă sau introvertă) iar cea de-a doua de vectorul 2 (norm favouring sau norm
questioning).

Rezultă astfel patru combinații posibile, respectiv patru tipuri de personalitate. Gough
a numit aceste tipuri de bază cu litere din alfabetul grec vechi: Alfa, Beta, Gama și
Delta, și a folosit un sistem de scorare în 7 trepte pentru vectorul 3 (1 - foarte scăzut,
2 - mult sub medie, 3 - sub medie, 4 - mediu, 5 - peste medie, 6 - mult peste medie, 7 -
foarte mult) pentru a specifica tăria relativă cu care se manifestă fiecare tip în
personalitatea și interacțiunile persoanei. Deci, un scor 7 la un Alfa reprezintă un tip
alfa pe deplin realizat.
CPI - Alfa (implementare)
Combina aderența la norme cu o orientare către exterior în ceea ce privește relațiile
interpersonale și este considerat un stil foarte managerial. Sunt oameni de bază în
majoritatea organizațiilor și au un stil de interacțiune participativ. Sunt focalizați pe
sarcini și productivi. Sunt văzuți de ceilalți ca fiind puternici, ambițioși, asertivi,
extraverți și orientați către acțiune. Ca manageri, ei sunt centrați pe atingerea
scopurilor organizaționale, respectarea termenelor limită și sunt văzuți ca fiind
influenți. La scorurile foarte înalte întâlnim lideri carismatici.

La scorurile foarte joase întâlnim indivizi manipulativi și centrați pe sine (intoleranți

față de persoanele care nu sunt de acord cu ei, autoritari, punitivi și preocupați doar
de atingerea propriilor scopuri).
CPI - Beta (suportiv)
Combină acceptarea normelor cu o orientare mai degrabă introvertă față de lume.
Sunt persoane percepute ca fiind lente, responsabile, stabile, dependente, moderate,
pricepute și predictibile. Sunt cei care păstrează normele și valorile într-un grup. Ca
manageri, ei sunt centrați tot pe realizarea scopurilor organizaționale, numai că
într-un mod mai lent și mai așezat. Sunt persoane care au nevoie să le fie trasate
direcții de către manageri și sunt buni în roluri executive.

La scorurile foarte înalte sunt modele din care te poți inspira în legătură cu bunătatea
și de asemenea modele parentale. La scorurile foarte joase sunt persoane foarte
precaute, rigide, caracterizate printr-un conformism temător.
CPI - Gama (inovator)
Combină evaluarea (respingerea) normelor cu o orientare extravertă. Sunt vizionari,
poate acei lideri strategici ce pot schimba orientarea unei organizații. Contestă și pun
sub semnul întrebării stările de fapt. Ca manageri, pun sub semnul întrebării misiunea
și scopurile organizaționale, preferă să schimbe directivele organizaționale și sunt
orientați către inovație. Sunt percepuți ca inovativi, inteligenți și aventuroși.

La scorurile foarte înalte sunt creativi, vizionari, imaginativi, inovativi.

La scorurile foarte scăzute sunt rebeli, impulsivi, intoleranți, autoindulgenți și

disruptivi.
CPI - Delta (vizionar)
Combină îndoiala legată de norme cu o orientare detașată și introvertă. Sunt persoane
reflexive, detașate de mediu, preocupate și perceptive și au tendința de a fi experți
tehnici sau științifici. Ca manageri, tind să lucreze cel mai bine în colective mici sau
organizații mici, în care pot fi cumva independenți.

La scorurile foarte înalte găsim persoane idealiste, preocupate, imaginative, artistice

sau vizionare.

La scorurile foarte scăzute persoane rezervate, conflictuale, bulversate și

fragmentate. La extrema de jos a scorurilor putem vorbi de fragmentare și
dezorganizare la nivelul personalității. Astfel de scoruri obțin pacienții psihiatrici.
CPI - Validitatea protocolului
Cele 3 cauze principale ale invalidităţii unui protocol sunt:

1. „răspuns aleator” (random answer),

2. „distorsiune pozitivă” (fake good),
3. „distorsiune negativă” (fake bad).

Modalitățile de testare a validității disponibile pentru CPI sunt: 1. Indicatorii calitativi

ai validității și 2. Indicatorii cantitativi ai validității, respectiv: a) scalele de validare și
b) indicii de validitate (Fake good, Fake bad și Random versus Fake).
CPI - Scale de validare
Dintre cele 20 de scale populare, trei pot fi utilizate în sensul examinării validității
profilului (identificarea tendințelor la distorsiune): Gi - impresie bună, Wb - stare de
bine și Cm - comunalitate. Scorurile mici la Wb și Cm (începând de la scorul de 30, dar
mai ales cele sub 20 note standard) indică tendința subiectului de a răspunde
acceptând ca adevărați itemi de tip simptomatic, deci tendința de falsificare în sensul
înrăutățirii. Scorul scăzut la Gi este în acest sens și mai relevant pentru această
tendință de falsificare în sensul înrăutățirii. Scorul critic este de 30 exprimat în note
standard. Scorurile înalte la Gi (peste 70 note standard) indică tendința subiectului de
a falsifica în sens pozitiv, cu scopul de a se pune într-o lumina favorabilă. De obicei
acest gen de falsificare determină și o creștere a scorurilor pe ansamblu (la
majoritatea scalelor).
CPI - Random vs. fake
Fake good: tendința de falsificare în sens pozitiv a răspunsurilor. Scorul critic pentru
acest indice este 65,5. Un scor mai mare indică tendința de falsificare în sens pozitiv.

Fake bad: tendința de falsificare în sens negativ. Dacă scorul la fake bad este mai mare
sau egal cu 66 și dacă scorul la random vs fake este mai mic sau egal cu 51,49,
protocolul este considerat fake bad. Dacă scorul la fake bad este mai mare sau egal cu
66 și dacă scorul la random vs fake este mai mare sau egal cu 51,5, protocolul este
considerat random.

Random vs fake: tendința de a răspunde la întâmplare. Invalidarea în acest sens a

profilului nu ne va permite să utilizăm adecvat chestionarul pentru a diagnostica forța
sau slăbiciunea eului sau pentru a evalua dinamica și tendințele conflictuale.
CPI - Distorsiunea pozitivă (Fake good)
Respondentul va încerca în mod voluntar să creeze evaluatorului o imagine pozitivă
despre sine:

● Constatarea unor scoruri mari la scalele privind imaginea de sine;

● Scoruri peste praguri critice la scalele privind validitatea protocolului;
● Scoruri peste pragul critic la indicii cantitativi de tip fake good;
● Elevații semnificative ale mai multor scale în cadrul profilului, cu mai mult de 3
scale peste T 70.
● Variabilitate redusă a scorurilor inter-scale, forma plată a profilului;
● Existența a numeroase tăieturi și ștersături pe foaia de răspuns;
● Timp de răspuns foarte lung, în ciuda indicației de a răspunde spontan.
CPI - Distorsiunea negativă (Fake bad)
Respondentul va încerca să creeze evaluatorului o imagine negativă despre sine. Va
încerca să se prezinte într-o lumină nefavorabilă, ca manifestând comportamente
simptomatice sau dezadaptative (evitarea consecințelor unor fapte penale):

● Scoruri scăzute la scalele de tip well being;

● Scoruri ridicate la scalele de simptom;
● Scoruri peste praguri critice la indicii cantitativi de tip fake bad;
● Scalele au tendința generală de a se plasa la valori sub medie, tot profilul este sub
media populației;
● Scoruri scăzute la scalele care evaluează imaginea de sine și stima de sine.
CPI - Răspunsul aleatoriu
Se asociază cu lipsa motivației respondentului pentru evaluare, dacă proba este
impusă sau dacă nu are capacitatea de înțelegere a probei (deficite mentale).

Aceste profile nu pot fi interpretate, spre deosebire de cele de tip fake good sau fake
bad, care pot fi interpretate cu precauție.

● Scoruri relevante la indicii de tip random;

● Scoruri foarte scăzute la scale precum Comunalitate;
● Diferențe masive între toate scalele din aceeași grupă;
● Tipare de răspuns regulate sau bizare;
● Timpul de răspuns foarte scurt și prezența a multe răspunsuri lipsă.
CPI - Distribuția scorurilor
Se utilizează scorurile standardizate T, care utilizează modelul normal de distribuție,
cu media 50 și abaterea standard 10.

● Un scor în intervalul 40 și 60 va fi interpretat ca un scor mediu, pentru că acest

interval reține 68,3 % din populație;
● Un scor între +1σ și +2σ va fi un scor înalt (13,6 % din populație);
● Un scor peste +2σ va fi un scor foarte înalt (2,3 % din populație);
● Un scor între -1σ și -2σ va fi un scor scăzut (13,6 % din populație);
● Un scor mai mic de -2σ va fi foarte scăzut;
● Scorurile în afara intervalului -2σ și +2σ vor fi denumite scoruri extreme.
CPI - Interpretarea scorurilor
Pașii sunt: examinarea validității ➡ interpretarea scorurilor relevante ➡
intepretarea corelată a grupărilor de scale ➡ analiza patternului profilului ➡
concluzii.

Scorurile medii nu transmit informații despre persoana evaluată, sunt foarte sărace în
informație din perspectivă diagnostică.

Scorurile care ies în afara intervalului mediu dau nota de individualitate într-un profil
de personalitate. Este importantă și legătura dintre scorurile T și percentile, care dau
informație despre procentul de populație care are scoruri mai mari sau mai mici.

Scorurile extreme foarte înalte sau foarte scăzute pot indica abateri majore de la
normalitate și vor necesita un nivel sporit de atenție.
EPQ - Eysenck Personality Questionnaire
Eysenck consideră că influențele genetice joacă rolul de predispozant, definind un set
de tendințe naturale ale organismului către modalități specifice de simțire, percepere
și reacție la stimulările mediului. Influențele genetice sunt mediate de aspectele
fiziologice, neurologice și hormonale ale organismului.

Comportamentul observabil este un rezultat al diferențelor constituționale în

interacțiune cu mediul. Există diferențe interindividuale, ce se pot identifica la nivelul
trăsăturilor și al tipului, diferențe ce permit descrierea personalității și găsirea de
explicații privind apariția lor. Conceptele (trăsăturile și tipul) permit diagnosticianului
să facă predicții asupra comportamentului individual.
EPQ - Extraversia
Se definește prin afirmare de sine, sociabilitate, energie de viață și dominanță.
Extraverții au o atitudine isterică față de simptome, prezintă o energie slabă, interese
înguste, au un trecut profesional problematic și au tendința de a fi ipohondrici. Au un
nivel de aspirație scăzut, dar își supraevaluează capacitățile. Sunt flexibili și prezintă o
mare variabilitate interpersonală.

Introverții sunt deschiși ca având tendințe obsesionale și pot dezvolta simptome de

anxietate și depresie. Se percep pe sine ca ușor de rănit, sunt conștienți de sine,
nervoși, cu tendința de a avea sentimente de inferioritate, au adesea reverii, insomnii,
stau în fundal în situațiile sociale. Sunt rigizi și prezintă o variabilitate interpersonală
slabă. Au un nivel înalt de aspirații, dar și o tendință de a se subestima.
EPQ - Nevrotismul
Factorul a fost denumit și instabilitate emoțională și este definit prin anxietate,
depresie, autoapreciere scăzută, timiditate. Instabilul emoțional are reacții emoționale
puternice, care interferează cu adaptarea lui slabă, conducându-l la reacții iraționale și
rigide.

Din asocierea dintre nevrotism și extraversie vor ieși în prim plan neliniștea și
sensibilitatea, comportamentul excitabil sau chiar agresiv. Stabilul are reacții
emoționale lente și slabe, prezentând tendința de a-și relua starea inițială foarte
repede după activarea emoțională.
EPQ - Psihotismul
Este cea mai complexă trăsătură a personalității, definită prin agresivitate,
egocentrism, comportament antisocial și lipsă de empatie.

Individul cu un scor înalt se caracterizează prin tendința de a produce tulburări, de a

fi solitar, de a arăta cruzime, de a fi ostil față de ceilalți, de a prefera lucruri ciudate și
neobișnuite. Este genul de persoană care nu are considerație față de regulile sociale.

Persoana cu scor scăzut este înalt socializată și are tendința de a respecta și de a ține
cont de drepturile celorlalți.
EPQ - Minciună, dependență, infracționalitate
Scala de minciună - conține itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile, dar
pe care majoritatea oamenilor le încalcă frecvent în comportamentul informal. Cu cât
tendința de disimulare este mai mare, cu atât respondentul va alege răspunsuri care
afirmă respectarea întocmai a comportamentelor dezirabile formal.

Scala de dependență - distinge persoanele dependente de droguri de cele normale.

Scala de infracționalitate - distinge între infractori și noninfractori, putând fi utilizată

ca un predictor al acestor comportamente într-o varietate de medii.
Inventarele Big-Five
Modelul Big-Five deriva deci din abordările de tip lexical în studiul personalității,
având la bază ipoteza că toți termenii relevanți ca descriptori ai personalității sunt
stocați în fondul general de cuvinte al unei limbi.

● Allport și Odobert (1935) - 18.000 de termen care pot diferenția

comportamentul persoanelor;
● Cattell (1943) a redus lista la 4500 și a creat instrumentul 16 Personality
Factors;
● Goldberg (1981) a dat numele instrumentului Big Five.
● Costa și McCrae (1992) au creat instrumentul NEO PI-R.
Inventarele Big-Five
Într-un sens restrâns, modelul Big Five reprezintă o generalizare empirică bazată pe
covarianța trăsăturilor de personalitate (McCrae, & Costa, 1987). Cei cinci factori de
personalitate au fost extrași atât din auto-evaluările persoanelor, cât și din
hetero-evaluări, integrarea diferitelor dimensiuni de personalitate sau a diferitelor
concepții despre aceasta. Acest model care cuprinde cinci factori deschide noi direcții
de investigație și cercetare cu privire la relația dintre personalitate și performanță.

Deși modelul Big Five nu se bazează pe o teorie care să preceadă formularea

modelului, se poate considera că acesta se încadrează în teoria trăsăturilor, fiind bazat
pe utilizarea analizei factoriale ca metoda constructivă.
Modelul Costa & McCrae
În modelul asupra personalității, cei doi autori accentuează asupra câtorva concepte,
prezentate în continuare. Trăsăturile bazale ale personalității, sunt dispoziții psihice
fundamentale, deci nu pot fi privite drept constructe biologice. Ele sunt constructe
psihice, deservite, influențate de bazele biologice.

Trăsăturile măsurate prin modelul Big Five pot fi cel mai bine înțelese dacă sunt
privite ca explicații pentru o categorie intermediară de fapte psihice, denumite
adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza explicații pentru
comportamentele observabile. În raport cu manifestările observabile, trăsăturile de
personalitate apar doar ca explicații distale. Un rol important la nivelul adaptărilor
caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune.
Modelul Costa & McCrae
Conținuturile itemilor inventarului sunt legate direct de nivelul imaginii de sine.
Influențele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele
de viață și întăririle pozitive sau negative primite de individ. Ele operează asupra
individului în ontogeneza și pot fi rezumate prin conceptul de situație existențială.
Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor și trăirilor
care formează viața individului. Comportamentul observabil este o secțiune
temporală a biografiei obiective și include gânduri, sentimente, acțiuni, atitudini.

Itemii inventarelor pot fi plasați, prin analogie cu modelul, la nivelul biografiei

obiective. Fațetele evaluate în cadrul fiecărui factor s-ar plasa la nivelul adaptărilor
caracteristice, iar cei cinci mari factori la nivelul tendințelor bazale.
Scalele NEO PI-R: Nevrotismul
Este considerat a fi domeniul cel mai cercetat al personalității și se definește ca
stabilitate emoțională vs instabilitate, neadaptare. Scorurile înalte definesc tendința
generală de a trăi afecte negative, de a avea idei iraționale, scăderea capacității de
control și de a face față stresului.

Scorurile joase definesc stabilitatea emoțională și capacitatea de autoreglaj emoțional.

Este văzut ca o dimensiune a normalității, deci nu este de așteptat cu necesitate ca o
persoana cu scor mare pe aceasta scala să aibă o tulburare din zona nevrozelor.
Scorurile extreme (foarte înalte) sunt interpretabile în sens de risc de dezvoltări
psihiatrice, dar fără ca semnificația patologică să fie obligatorie.
Scalele NEO PI-R: Nevrotismul
Anxietate: tendința de a trăi afecte în zona anxietății. Scorurile înalte pot indica fobii.

Ostilitate: tendința de a trăi stări frecvente de manie, frustrare, înverșunare.

Exprimarea lor depinde de nivelul agreabilității.

Depresie: cel mai bun predictor (scoruri mici) pentru starea de fericire generală, de
bine. Scorurile mici nu indică predominanta stărilor de veselie și lipsa de griji, care țin
de extraversie.

Timiditate: conține anxietate socială și timiditate, stări de rușine, sensibilitate la

ridicol, sentimente de inferioritate, tensiune în contactele interpersonale. Scorurile
joase indică faptul că persoana nu se tulbură în situații sociale penibile.
Scalele NEO PI-R: Nevrotismul
Impulsivitate: Incapacitatea auto-percepută și auto-resimțită de control asupra
impulsurilor și dorințelor, urmată uneori de regrete. Scorurile mici indică capacitatea
de a rezista la tentații și frustrări. Impulsivitate nu înseamnă spontaneitate, timp scurt
de decizie și nici asumarea riscului.

Vulnerabilitate: față de stres, cu tendința de a deveni dependenți, panicați, fără

speranță în situațiile de urgență. Scorurile joase indică autoaprecierea de competență
și stăpânire în fața stresului.
Scalele NEO PI-R: Extraversia
Extraversia este un superfactor care face referire la domeniul interpersonal.

Căldură / entuziasm: afectiv și prietenos, se apropie ușor de ceilalți, se atașează ușor.

Scorurile mici indică un mod mai distant, formal de conduită interpersonală, și nu
ostilitate sau lipsă de compasiune.

Spirit gregar: preferința pentru compania altora. La polul opus este preferința pentru
solitudine, de a evita compania.

Asertivitate: comportament dominant, cu forță, ușurință în vorbire, eficiență ca lider.

La polul opus sunt cei care preferă să rămână în fundal.
Scalele NEO PI-R: Extraversia
Activism: tempo ridicat în comportament, energie, nevoia de acțiune. La polul opus
este prezentă preferința pentru loisir și un tempo mai relaxat, fără ca acestea sa fie
interpretabile ca lene, comoditate.

Căutarea stimulării: preferința pentru stimulare, viață excitantă, culori vii, zgomot,
pericol, versus preferința pentru monotonie. Le scorurile foarte înalte poate fi un
indiciu pentru comportamentul psihopat, așa cum este descris de MMPI.

Emoții pozitive: tendința de a trăi emoții pozitive, persoane optimiste și satisfăcute de

viață.
Scalele NEO PI-R: Deschiderea
Este un factor mai puțin cunoscut, caracterizat prin imaginație activă, sensibilitate
estetică, atenție pentru viața și sentimentele interne, preferința pentru varietate,
curiozitate intelectuală, independență în gândire, aspecte care nu se asociază neapărat
cu educația sau inteligența. Polul opus este un comportament conservator, preferința
pentru familiar, viața afectivă „în surdină”. Lipsa deschiderii nu înseamnă intoleranță,
agresivitate autoritară, sau lipsă de principii.
Scalele NEO PI-R: Deschiderea
Fantezia: imaginație vie, îmbogățirea vieții interioare versus structuri prozaice.

Pe plan estetic: deschiderea către și interes pentru artă și frumos.

Modurile proprii de a simți: apreciere și sensibilitate pentru viața interioară;
În planul acțiunilor: dorința de a încerca lucruri și activități noi versus nevoia de
ancorare în cunoscut.
În plan ideativ: curiozitate intelectuală, interes pentru idei noi.
În planul valorilor: tendința de a reexamina valorile personale, sociale versus
acceptarea autorității și tradițiilor.
Scalele NEO PI-R: Agreabilitatea
Dimensiune interpersonală, asemănătoare extraversiei. Aspectele centrale:

Încredere versus cinism, scepticism orientat spre ceilalți

Onestitate în exprimarea opiniilor și conduită vs. manipulare și minciună.
Altruism: interes pentru binele altora, generozitate.
Complianță: tendința de a ceda, uita, ierta în situații conflictuale.
Modestie: umilință versus aroganță, atitudine de superioritate.
Blândețe: simpatie și preocupare față de ceilalți versus duritate și lipsa emoțiilor.
Scalele NEO PI-R: Conștiinciozitatea
Capacitatea de auto-organizare, planificare, îndeplinire a datoriilor, voință. Este un
predictor pentru realizările de valoare din orice profesie.

Competență versus încredere redusă în propriile capacități.

Ordine: organizare, claritate versus autoapreciere scăzută privind organizarea.
Simțul datoriei: responsabilitatea asumării conștiente, principii etice.
Dorința de realizare: nivel de aspirație înalt și perseverență.
Auto-disciplină: capacitatea de a finaliza în ciuda obstacolelor versus descurajare.
Deliberare: tendința de a gândi atent înainte de a acționa versus grabă, pripeală.
Statistică și metodologie

Voicu Dragomir

Iunie 2018
Statistică
Statistică descriptivă și inferențială
Statistica descriptivă reprezintă organizarea, prezentarea și descrierea datelor. Cu
toții suntem familiarizați cu cel puțin un termen care poate descrie un set de date –
media aritmetică. încă din școala generală este bine cunoscută modalitatea prin care
se obține media un grup de numere. în esență, statistica descriptivă ne oferă o expre-
sie (un număr) care descrie setul de date.

Statistica inferențială impune ca ipoteza să fie verificată la nivelul unui eșantion

care îndeplinește anumite condiții, rezultatele obținute urmând a fi extinse la nivelul
populației din care acesta a fost extras. Rezultatele majorității experimentelor se
bazează pe statistica inferențială.
Populație și parametru
Populația reprezintă totalitatea cazurilor care constituie obiectivul de interes al unei
cercetării. Prin cazuri ne referim la subiecți sau persoane, cupluri, mașini,
departamentele unei organizații, etc. Populația se referă la domeniul de interes pe
care cercetătorul își propune să îl exploreze. Caracteristica numerică sau nominală a
unei populații se numește parametru. Există două tipuri de populații:

● Infinite – numărul cazurilor componente nu este cunoscut (populația cardiacilor,

a consumatorilor de cafea, etc.)
● Finite – numărul cazurilor componente poate fi cunoscut (populația angajaților
unei organizații, a sportivilor unui club, etc.)
Eșantion și indicator
Eșantionul reprezintă totalitatea cazurilor selectate pentru a fi studiate. Astfel,
pornind de la datele obținute la nivelul eșantionului se vor face aprecieri în legătură
cu întreaga populație.

Calitatea unui eșantion prin care rezultatele pot fi extinse la nivelul populației se
numește reprezentativitate. Oricâte eșantioane am extrage dintr-o populație, nici unul
nu va reprezenta o estimare perfectă a populației. Aceste estimări conțin o cantitate
mai mică sau mai mare de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât eșantionul
reprezintă o estimare mai bună a populației din care a fost extras.

Caracteristica numerică sau nominală a unui eșantion se numește indicator.

Variabile dependente și independente
Prin variabilă ne referim la proprietatea constructului analizat de a lua valori diferite.
De exemplu, vârsta, greutatea, genul și statutul marital sunt variabile. Există două
clasificări tradiționale ale variabilelor.

Variabila care se află sub controlul cercetătorului se numește variabilă independentă.

Variabila măsurată de cercetător, cea care depinde de variabila independentă poartă
denumirea de variabilă dependentă.

Variabila independentă (predictor) este cea care generează efecte asupra variabilei
dependente. Variabila dependentă (criteriu) este obiectul măsurării cu scopul
extragerii unor concluzii.
Variabile discrete și continue
O variabilă este continuă atunci când poate lua orice valoare numerică. Altfel spus, o
variabilă între ale cărei valori numerice nu există întreruperi, poartă de numirea de
variabilă continuă. Acest tip de variabilă primește teoretic un număr infinit de valori.
Greutatea, înălțimea sau timpul de reacție sunt exemple de variabile continue.

Prin variabilă discretă ne referim la o variabilă care poate primi un număr fi de valori,
acestea fiind numere întregi. Numărul copiilor dintr-o familie, numărul răspunsurilor
corecte la un test, numărul de repetări în vederea memorării unui material sunt
exemple de variabile discrete.
Variabile latente și observabile
Experiența umană presupune lucrul cu variabile care pot fi observate direct (timp de
reacție, înălțime), dar și cu o serie de constructe latente (depresie, anxietate,
sociabilitate, etc). În cazul celor din urmă trebuie să găsim indicatori care ne vor
permite estimarea constructului latent.

Astfel, în cazul sociabilității vom adresa întrebări precum: „Vă face plăcere să
cunoașteți persoane noi?”. Fiecare întrebare reprezintă o variabilă observată,
încărcată cu sociabilitate. Dacă pentru fiecare răspuns pozitiv oferim un punct,
sociabilitatea se estimează ca sumă a punctelor obținute. Astfel, întrebările dintr-un
chestionar care își propune să măsoare sociabilitatea devin indicatori ai acesteia.
Majoritatea constructelor utilizate în psihologie sunt variabile latente.
Măsurarea
A măsura înseamnă a atribui numere sau simboluri unui aspect al realității în funcție
de anumite aspecte cantitative sau calitative care le caracterizează. Modul în care
sunt atribuite anumite numere sau simboluri pentru a măsura ceva se numește scală
de măsurare.

Există patru tipuri de scale de măsurare:

● nominală;
● ordinală;
● de interval;
● de raport.
Scalele de măsurare
Scalele nominale: nu sunt propriu-zis scale, nu au zero absolut, nu permit ierarhizarea
indivizilor, ci doar stabilirea apartenenței la o categorie. Permit calcularea modului și
analiza frecvențelor.

Scalele ordinale: nu dispun de zero absolut, dar permit ordonarea persoanelor în

raport cu o variabilă investigată, fără a oferi o imagine despre valorile variabilei
respective sau despre diferențele dintre indivizi. Permit calcularea medianei, a
percentilelor, a statisticilor care implică ierarhii.
Scalele de măsurare
Scalele de interval: sunt scale propriu-zise de măsurare, nu au zero absolut și servesc
împărțirii unei populații de referință într-un număr de intervale egale. Ele nu permit
diferențieri în cadrul intervalelor, între respondenții pentru același interval. Exemplu:
calcularea percentilelor (100 de intervale egale). Permit calcularea mediei, a varianței
și a corelației Pearson.

Scalele de raport: reprezintă esența noțiunii de măsurare, au zero absolut, conduc la

împărțirea populației într-un număr de intervale inegale și permit diferențieri între
indivizi în cadrul aceluiași interval. Exemple: toate tipurile de scoruri pe curba
normală (z, IQ, T). Permit calcularea medianei, a varianței și a corelației Pearson.
Erori de măsurare
Orice măsurare cuprinde o cantitate mai mică sau mai mare de eroare. Din acest
motiv, constructul măsurat este format din manifestarea reală a respectivului
construct (scor real, SR) și o cantitate de eroare.

Atunci când aplicăm un test de inteligență, scorul obținut (120) exprimă performanța
la test a unui subiect. O analiză amănunțită a unui astfel de scor nu ne permite să
trecem peste faptul că acest scor este afectat de o cantitate de imprecizie. Imprecizia
poate proveni din calitatea instructajului, a construcției testului (erori grafice),
precum și ca urmare a unor influențe din partea mediului de testare. Este datoria
cercetătorului de a se asigura că mărimea erorii este cât mai mică, astfel încât să
atribuie o explicație corectă rezultatelor obținute.
Erori aleatorii și sistematice
Eroarea aleatorie este produsă de diferite surse care pot afecta valorile măsurate atât
în sens crescător, cât și în sens descrescător. Trebuie să ținem cont de faptul că
eroarea aleatorie nu are o sursă unică. Eroarea aleatorie mai este cunoscută și sub
numele de eroare de stare.

Eroarea sistematică afectează scorurile într-un singur sens (mai mic sau mai mare),
față de scorul adevărat. De exemplu, dacă la un test de cunoștințe, una din variantele
de răspuns este subliniată, se presupune că acest fapt ar influența toate scorurile
înregistrate de subiecți. Eroarea sistematică conduce fie la creșterea scorurilor, fie la
scăderea lor, în funcție de orientarea ei. Eroarea sistematică se mai numește bias.
Statistica parametrică sau neparametrică
Procedurile parametrice sunt adecvate atunci când variabilele dependente sunt de tip
cantitativ (interval sau raport). Nivelurile variabilei sunt egal distribuite, adică o
unitate a scalei este egală cu o unitate din orice altă zonă a scalei. Valorile variabilei
definesc o anumită caracteristică prin raportare la un etalon extern, care garantează
echivalența intervalelor.

Procedurile neparametrice sunt adecvate atunci când variabilele dependente sunt de

tip calitativ (nominale sau ordinale). Valorile sunt expresia denumirii unei
caracteristici a unui individ sau a unei categorii, sau nivelurile variabilei exprimă
ordinea unora față de celelalte. Lungimea intervalelor dintre valori este incertă sau
subiectivă. Nu există un criteriu extern, obiectiv, de atribuire a valorilor.
Studii experimentale sau corelaționale
În cazul studiilor experimentale, cercetătorul nu se limitează la măsurarea variabilei
dependente, dar o și manipulează. Dacă există o relație de determinare (de
cauzalitate), atunci studiul este experimental.

În cazul studiilor corelaționale, variabilele dependente și independente sunt măsurate

în condiții care nu permit concluzii de tip cauzal. Deși studiile corelaționale au ipoteze
privind influența unor variabile asupra altora, nu se pot trage concluzii valide asupra
unor relații de tip cauzal. Studiul corelațional se mai numește și observațional, pentru
că nu utilizează doar coeficientul de corelație ca procedură statistică.
Instrumente ale statisticii descriptive
● Distribuția de frecvență;
● Tabelele de frecvență simple sau grupate;
● Proporții și procente;
● Reprezentări grafice pentru date nominale, ordinale, de interval și de raport;
● Reprezentarea stem-and-leaf;
● Indicatorii tendinței centrale (media, mediana, modul);
● Indicatorii variabilității (amplitudinea, amplitudinea interquartilă, dispersia și
abaterea standard);
● Forma distribuției (simetria, aplatizarea).
Statistica inferențială - Scorurile standard z
Modalitatea de a exprima semnificația unei anumite valori dintr-o distribuție prin
raportarea la parametrii distribuției (media și abaterea standard) este scorul
standardizat z. Acesta măsoară distanța dintre o anumită valoare și media distribuției
în abateri standard: z = (x - m) / s, unde x este oricare dintre valorile distribuției.

Unul dintre avantajele importante este că permite compararea valorilor ce provin din
distribuții diferite, indiferent de unitatea de măsură a fiecăreia.

Media unei distribuții z este întotdeauna egală cu 0.

Abaterea unei distribuții z este întotdeauna egală cu 1.

Distribuția T are formula T = 50 + 10z. Distribuția IQ (Wechsler) = 100 + 15z.

Statistica inferențială - Curba lui Gauss
Este o distribuție teoretică cu următoarele proprietăți:

● are formă de „clopot”: cea mai mare parte a valorilor se concentrează în zona
mediană;
● este perfect simetrică pe ambele laturi ale sale;
● linia curbei se apropie de infinit pe axa orizontală, fără a o atinge vreodată;
● de fiecare parte a mediei se află exact jumătate dintre valorile distribuției;
● poate avea diferite nivele de aplatizare.
Statistica inferențială - Curba normală standardizată
Curba normală în care valorile sunt exprimate în scoruri z se numește curba normală
standardizată. Ea are toate proprietățile de mai sus, media 0 și abaterea standard 1.

● aproximativ 34% dintre scoruri se află între medie și o abatere standard;

● între -1z și +1z se află aproximativ 68% din valorile distribuției;
● aproximativ 96% din scoruri se află între -2z și +2z.

Procentajul ariilor de sub curba normală poate fi privit ca o probabilitate a

distribuției. Probabilitatea de a avea un scor între medie și +1z este de p = 0,34.

Distribuția normală z este o distribuție teoretică, iar o distribuție z oarecare păstrează

forma distribuției valorilor originale.
Statistica inferențială - Distribuția de eșantionare
Distribuția de eșantionare = distribuția valorilor mediilor tuturor eșantioanelor
extrase dintr-o populație. Media distribuției de eșantionare se numește medie de
eșantionare (media mediilor eșantioanelor).

Eroarea standard a mediei = abaterea standard a distribuției de eșantionare. Deoarece

abaterea standard a populației nu este cunoscută, eroarea standard a mediei se
calculează utilizând abaterea standard a eșantionului, care reprezintă o estimare a
împrăștierii la nivelul populației. Pe măsură ce volumul eșantionului crește, media
eșantionului se apropie tot mai mult de media populației, iar eroarea standard a
mediei scade tot mai mult.
Statistica inferențială - Teorema limitei centrale
1. Cu cât numărul eșantioanelor dintr-o populație este mai mare, cu atât media
distribuției de eșantionare se apropie de media populației.
2. Distribuția mediei de eșantionare se supune legilor curbei normale, chiar și
atunci când distribuția variabilei la nivelul populației nu este normală, cu
condiția ca volumul eșantioanelor să fie suficient de mare.

Dacă eșantionul de referință cuprinde cel puțin 30 de subiecți, teoria statistică acceptă
că avem o distribuție normală a mediei de eșantionare.

Un eșantion poate fi „obișnuit” (având media mai aproape de media populației) sau
„neobișnuit”, ceea ce poate fi observat prin transformări z ale mediilor.
Statistica inferențială - Ipotezele metodei științifice
Ipoteza statistică (de nul, H0) se bazează pe un scenariu negativ, se formulează ca
opusul ipotezei cercetării (H1).

Respingerea ipotezei de nul implică o dovadă indirectă a validității ipotezei cercetării.

Ipoteza de nul afirmă că nu există două populații distincte sub un anumit aspect
măsurabil, iar ipoteza cercetării afirmă existența acestor două populații distincte.

Distribuția mediilor eșantioanelor aleatorii extrase din populația de nul se numește

distribuția populației de nul sau distribuția de nul. Conform teoremei limitei centrale,
mediilor acestor eșantioane se distribuie pe o curbă normală.
Statistica inferențială - Decizia statistică
Prin testul z pentru un singur eșantion putem vedea dacă valoarea mediei din
eșantionul cercetării decurge sau nu din variația aleatorie a mediei de eșantionare,
sau provine dintr-un factor sistematic care a condus la o îndepărtare semnificativă de
media populației.

Pragul critic = nivelul alfa (α) căruia îi corespunde probabilitatea de 0,05. Pe curba
normală z, fiecărei probabilități îi corespunde o anumită valoare z.

Dacă rezultatul calculat pentru un eșantion este cel puțin egal sau mai mare decât
scorul critic, atunci avem un rezultat semnificativ al cercetării. Ipoteza de nul se
respinge, iar ipoteza cercetării se consideră confirmată la un prag de α = 0,05.
Statistica inferențială - Decizia statistică
Se efectuează un test unilateral dacă rezultatul confirmă ipoteza cercetării pe direcția
valorilor din dreapta curbei normale (z pozitiv) sau din partea stângă (z negativ).

Se aplică un test bilateral dacă se păstrează același nivel α = 0,05 care se distribuie în
mod egal pe ambele extreme ale curbei, astfel încât avem 2,5% pe fiecare parte și un z
critic de ± 1,96. Semnificația statistică este mai greu de atins pentru un test bilateral.

Nivelul α = 0,05 poate fi exprimat și în procente prin opusul său, adică nivelul de
încredere = 95%. În practică se mai folosesc praguri de 0,01 sau 0,001.

Un nivel de încredere de 95% semnifică faptul că, dacă extragem 100 de eșantioane,
vom respinge ipoteza de nul în cel puțin 95% din cazuri.
Statistica inferențială - Intervalul de încredere
Dacă luăm pe curba normală un interval cuprins între z = ± 1,96 de o parte și de alta a
mediei, știm că acoperim 95% dintre valorile posibile ale distribuției. În acest caz, z =
± 1,96 se numește z critic (această alegere este convențională). Se pot alege valori ale
lui z care să cuprindă 99% sau 99,9% dintre valorile pe curba normală.

Există 95% șanse ca media populației să se afle în intervalul μ = m ± zcritic × sm, unde:

μ = media populației, m = media eșantionului, sm= eroarea standard a mediei, care este
raportul dintre abaterea standard a populației și radical din volumul eșantionului.
Statistica inferențială - Distribuția t
Distribuția t este o distribuție teoretică care are toate caracteristicile unei distribuții
normale, dar înălțimea ei depinde de un parametru care se numește grade de libertate
(df), egal cu N-1 (unde N este volumul eșantionului).

Curba devine tot mai aplatizată pe măsură ce volumul eșantionului este mai mic (spre
df = 1), ceea ce are ca o consecință faptul că va fi un număr mai mare de valori spre
extremele curbei. Pe măsură ce numărul de grade de liberate crește, distribuția t se
apropie de o curbă normală standard. La N > 30, scorul critic pentru t va fi egal cu
scorul z pe curba normală (1,96).

Testul z nu va fi utilizat pentru eșantioane sub 30 de participanți.

Statistica inferențială - Erorile statistice

Adevărul vieții
(necunoscut)

H0 este adevărată H0 este falsă

Decizia statistică Acceptăm H0 Decizie corectă Eroarea de tip II

p=1-α p=β
nivelul de încredere

Respingem H0 Eroare de tip I Decizie corectă

p=α p = 1- β
puterea testului
Statistica inferențială - Eroarea de tip I
Dacă diferența dintre două medii se dovedește a fi semnificativă și respingem ipoteza
de nul, deși în realitate („adevărul vieții”) nu există această diferență, atunci comitem
eroarea de tip I.

Probabilitatea ei este egală cu valoarea pragului α, al cărui nivel maxim fixat este la
0,05. Eroarea de tip I este un fals pozitiv. Deci ne apăram (printre altele) de eroarea
de Tip I lucrând cu praguri de probabilitate severe (α și p cât mai mici).

Nivelul de încredere (minim 95%) este probabilitatea de a accepta ipoteza de nul când
aceasta este într-adevăr corectă, iar α este probabilitatea de a respinge ipoteza de nul
în mod nejustificat (când aceasta este reală).
Statistica inferențială - Eroarea de tip II
Eroarea de tip II este un fals negativ, atunci când acceptăm ipoteza de nul, deși
aceasta este falsă, adică există o diferență semnificativă în realitate între cele două
medii. Probabilitatea erorii de tip II este codificată beta (β).

Puterea testului (probabilitatea deciziei corecte) este 1 - β, iar valoarea

recomandabilă este de 0,8. Deci β recomandat este la 0,2.

Eroarea de tip I este considerată mai periculoasă decât eroarea de tip II, dar
micșorarea erorii de tip II conduce la asumarea unei valori mai mari pentru eroarea
de tip I. De aceea, în practică se urmărește în primul rând fixarea unui prag cât mai
mic pentru alfa (probabilitatea erorii de tip I).
Statistica inferențială - Eroarea de tip III
Eroarea de tip III reprezintă o interpretare greșită a rezultatului, adică este observată
o relație semnificativă, însă cauzele identificate de cercetător nu sunt în realitate cele
corecte. Efectul placebo este o eroare de tip III.

O altă posibilitate este atunci când sensul cauzalității este estimat invers decât este în
realitate. Această eroare de tip III se întâlnește în studiile experimentale, acolo unde
pot fi identificate relații cauzale.
Statistica inferențială - Puterea testului
Puterea testului este capacitatea unui test statistic de a detecta un efect real (sau o
legătură reală între variabile), indiferent dacă este de tip cauzal sau asociativ.

Puterea testului este probabilitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când ea este
cu adevărat falsă și se exprimă ca 1 - β, adică ipoteza cercetării este în realitate
adevărată. Eroarea de tip II (β) și puterea testului sunt complementare.

Eroarea standard a mediei este cu atât mai mare cu cât eșantionul este mai mic. Deci
creșterea eșantionului (N) crește puterea testului.

Maximizarea variabilității primare (abaterea standard) crește puterea testului.

Statistica inferențială - Puterea testului
Reducerea erorilor de măsurare are ca efect creșterea puterii testului (utilizarea unor
proceduri de investigare adecvate, controlul și eliminarea surselor de eroare, tratarea
identică a subiecților cercetării, selectarea aleatorie a eșantioanelor, eliminarea
surselor de eroare sistematică - bias).

Modelul de cercetare within-subjects (intrasubiect) are mai multe putere decât

modelul between-subjects (intersubiect).

Testul statistic bilateral reduce posibilitatea erorii de tip I, dar crește probabilitatea
erorii de tip II, deci scade puterea testului.

Testele parametrice au o putere statistică mai mare decât testele neparametrice.

Statistica inferențială - Puterea testului
Trebuie să existe un echilibru între nivelul acceptat pentru erorile de tip I și II. Prin
fixarea unui nivel mai redus pentru α, se va reduce probabilitatea erorii de tip I, dar
se va reduce și puterea testului, mărind în schimb riscul erorii de tip II (respingerea
unei ipoteze de cercetare adevărate).

Pragul α = 0,05 reprezintă un optim convențional pentru a păstra suficientă putere a

testului și un nivel de încredere acceptabil în plan științific. Dacă un studiu are o
putere mare, de exemplu prin utilizarea unui eșantion foarte mare, crește foarte mult
și probabilitatea de a respinge ipoteza de nul, chiar dacă aceasta este adevărată. În
acest caz, pragul α trebuie scăzut pentru a reduce eroarea de tip I.
Raportul dintre α și β
E mai rău să zicem că ceva există și să nu existe (eroarea de tip I). De principiu e mai
bine să ignori un adevăr (eroarea de tip II) decât să crezi într-o greșeală. De aceea se
consideră că eroare de tip I e mai gravă decât eroare de tip II. Se consideră că raportul
de „gravitate” dintre cele două este de 4:1, deci de obicei echilibrul dintre β și α este
de 4:1. Asta înseamnă că pentru un α = .05 avem un β = .20, deci un prag de încredere
de 1-α = .95 și o putere a testului de 1-β = .80. Totuși, la studii de eficacitate e posibil
să vrem să micșorăm β și să mărim puterea.

Teoretic, când scad un tip de eroare, crește celălalt, și pentru ca ambele să fie optime,
e nevoie de un echilibru foarte fin între: N, α, β, mărimea efectului.
Analiza de putere
Analiza apriori: știm la ce mărime a efectului să ne așteptăm; știm cu ce α operăm;
știm cu ce β operăm; cerem să ni se calculeze N-ul optim. Analiza apriori nu ne
scutește însă de analiza reală a studiului nostru real, după ce avem datele.

După ce avem datele știm exact, facem analiza post-hoc:

● ce mărime a efectului avem;

● ce α avem la acea mărime a efectului;
● cât e N;
● deci putem calcula puterea reală a studiului nostru (1-β).
Statistica inferențială - Mărimea efectului
Semnificația testului = mărimea efectului × volumul eșantionului.

Testul de semnificație are un rol inferențial, iar indicele de mărime a efectului are un
rol descriptiv. Semnificația testului poate fi atinsă pe un eșantion mic, cu condiția unei
mărimi a efectului mare, sau pe un eșantion mare chiar și atunci când mărimea
efectului este foarte mică. O mărime redusă a efectului poate fi compensată prin
creșterea numărului de participanți.

Mărimea efectului oferă o informație suplimentară, care plasează rezultatul sub

semnul importanței și al relevanței practice. Se va urmări mărimea efectului pentru
dimensionarea eșantionului necesar pentru atingerea unei anumite puteri a testului.
Statistica inferențială - Situații și interpretări
Rezultat semnificativ și volumul eșantionul mic ⇒ Rezultat important, puterea
testului mică, dar mărimea efectului este importantă.

Rezultat semnificativ și volumul eșantionul mare ⇒ Semnificația poate rezulta din

puterea testului, ca urmare a volumului mare, sau poate fi expresia unei diferențe
importante între populațiile comparate.

Rezultat nesemnificativ și volumul eșantionului mic ⇒ Rezultat neconcludent, ipoteza

cercetării poate fi falsă sau testul are o putere prea mică.

Rezultat nesemnificativ și volumul eșantionului mare ⇒ Ipoteza cercetării este falsă.

Testul t pentru eșantioane independente
Acest test este utilizat pentru a compara mediile a două eșantioane ce provin din
populații diferite (eșantioane independente). În esență, testul t pentru eșantioane
independente are rolul de a evidenția existența diferențelor statistic semnificative la
nivelul aceleiași variabile măsurată pe două eșantioane independente. De exemplu,
nivelul de anxietate al bărbaților diferă de cel al femeilor?

În cadrul testului t pentru eșantioane independente variabila independentă se

măsoară pe scală categorial dihotomică, iar variabila dependentă este măsurată pe
scală de interval/raport.

Testul Levene ne permite să afirmăm dacă varianța celor două grupuri este egală.
Testul t pentru eșantioane independente
Atunci când calculăm testul t, relevantă nu este valoarea acestuia, ci probabilitatea
asociată acesteia (p). Chiar dacă probabilitatea asociată valorii t este foarte mică, sub
pragul α, magnitudinea acestei diferențe poate să fie mică. Aprecierea importanței
diferenței dintre mediile grupurilor este oferită de indicele de mărime a efectului -
indicele d al lui Cohen, cu pragurile:

● 0,20 - efect mic;

● 0,50 - efect mediu;
● 0,80 - efect mare.
Testul t pentru eșantioane independente
Intervalul de încredere pentru diferența dintre medii reprezintă limitele între care se
află diferența mediilor la nivelul populațiilor de nul (corespunzătoare celor două
grupuri comparate). Cu cât intervalul este mai restrâns, cu atât diferența constatată
este mai precisă în estimarea diferenței reale.

Condiții de aplicare a testului t pentru eșantioane independente:

● eșantioane aleatorii și neafectate de erori sistematice;

● variabila măsurată se distribuie normal în cele două populații, deci și distribuția
diferențelor dintre medii este normală;
● dispersia celor două eșantioane este omogenă.
Testul ANOVA
Dacă avem mai mult de două eșantioane independente, prin aplicarea repetată a
testului t, cu fiecare decizie statistică se va cumula cantitatea de eroare de tip I (adică
0,05 × numărul de perechi comparate). Pentru a elimina această situație, se folosește
testul ANOVA (analysis of variance). Există mai multe tipuri de ANOVA:

● unifactorială (one-way): când avem o variabilă dependentă măsurată pe o scală

interval-raport pentru trei sau mai multe valori ale unei variabile independente
categoriale;
● multifactorială: când avem o singură variabilă dependentă, dar două sau mai
multe variabile independente, fiecare cu două sau mai multe valori pe scală
nominală sau ordinală.
Testul ANOVA
Dispersia intragrup este estimarea împrăștierii valorilor măsurate la nivelul
populației de nul. Dispersia intergrup este dispersia mediilor grupurilor de cercetare.

Raportul F (Fisher) = (tratamentul + dispersia intergrup) / dispersia intragrup.

Dispersia intragrup este o variabilă neexplicată, definită generic ca varianța erorii.

Grupurile de subiecți ar trebui să aibă scoruri diferite, fie pentru că au fost supuse
unui tratament diferit, fie pentru că fac parte din populații diferite. În același timp,
subiecții din cadrul aceluiași grup ar trebui să aibă scoruri similare. Dacă ipoteza de
nul este adevărată, atunci efectul tratamentului este zero, iar F este rezultatul
varianței erorii, iar F este aproximativ 1.
Testul ANOVA
Distribuția F este o familie de distribuții cu anumite caracteristici:

● are o asimetrie pozitivă, poate lua valori oricât de mari, dar numai pozitive;
● are un caracter unilateral (one-tailed);
● forma distribuției diferă în funcție de gradele de libertate;
● dfintergrup = numărul grupurilor - 1;
● dfintragrup = numărul cumulat al subiecților - numărul grupurilor.

Mărimea efectului este indicele eta-pătrat, care < 0,5 este un efect moderat, iar > 0,5
este un efect mare. O altă variantă este testul f al lui Cohen.
Testul ANOVA
Analiza post-hoc se bazează pe proceduri precum: Tukey, Scheffe, Bonferoni. Analiza
post-hoc este practicată numai după ce a fost obținut un rezultat semnificativ pentru
testul F.

Avantajul ANOVA este eliminarea riscului cumulării unei cantități prea mari de eroare
de tip I, prin efectuarea repetată a testului t. Avem posibilitatea să punem în evidență
diferențele semnificative între mediile mai multor grupuri, dar ANOVA oferă aceleași
rezultate ca testul t atunci când se aplică pentru două grupuri.

Cerințele testului ANOVA sunt egalitatea varianței grupurilor comparate

(homoscedasticitate) și absența valorilor extreme (outliers).
Testul t pentru eșantioane dependente
1. Situația în care o anumită caracteristică psihologică se măsoară înaintea unei
condiții și după acțiunea acesteia: modelul măsurătorilor repetate
(repeated-measures design).
2. Situația în care cercetătorul utilizează două condiții de investigare, dar plasează
aceiași subiecți în ambele condiții: modelul intrasubiect (within-subjects design).
3. Cazul în care natura situației experimentale nu permite utilizarea acelorași
subiecți pentru cele două măsurări (în contextul unei intervenții terapeutice pe
termen foarte lung). Se poate găsi pentru fiecare subiect din condiția inițială, un
subiect „similar” în condiția finală, construind astfel „perechi de subiecți” între
care se face comparație directă: eșantioane pereche (matched pairs design).
Testul t pentru eșantioane dependente
Puterea unui model de cercetare intrasubiect este mai mare decât în modelul
intersubiecți.

Problema cercetării: Se poate obține o reducere a anxietății prin aplicarea unei

anumite metode de psihoterapie? Nivelul de anxietate pentru eșantionul de subiecți
este testat înainte și după programul de psihoterapie.

Ipoteza cercetării (H1):

● Pentru testul bilateral: Programul de psihoterapie are un efect asupra anxietății.

● Pentru testul unilateral: Programul de psihoterapie reduce intesitatea reacțiilor
de tip anxios.
Testul t pentru eșantioane dependente
Variabila independentă este reprezentată de condiția în care a avut loc măsurarea, iar
variabila dependentă este trăsătura care face obiectul măsurării, fiind exprimată pe
scala cantitativă. Se utilizează metoda diferenței directe, pentru fiecare pereche.

Modul de interpretare a testului, calcularea intervalului de încredere și al mărimii

efectului sunt similare testului t pentru eșantioane independente.

Mărimea efectului → indicele d al lui Cohen are ca praguri:

● 0,20 efect mic;

● 0,50 efect mediu;
● 0,80 efect mare.
Coeficientul r de corelație Pearson
Coeficientul de corelație este suma produselor scorurilor standard z ale două
variabile x și y, raportată la volumul eșantionului.

● Corelația pozitivă: de la 0 la +1.

● Corelația negativă: de la 0 la -1.
● Nu există corelație: la valoarea 0.

Coeficientul r se raportează la o distribuție teoretică, derivată din distribuția t. Prin

raportarea lui r la valoarea critică, putem accepta ca semnificativ coeficientul de
corelație obținut, iar datele susțin ipoteza cercetării că între cele două teste există o
legătură pozitivă / negativă semnificativă.
Corelație și cauzalitate. Mărimea efectului
Coeficientul de corelație oferă informații despre modul în care variază valorile a două
variabile, una în raport cu cealaltă. Astfel, coeficientul r nu are semnificație cauzală,
decât dacă cele două variabile au fost culese în cadrul unui experiment.

Coeficientul r exprimă doar intensitatea corelației liniare, însă în realitate relația

dintre cele două variabile s-ar putea să nu fie liniară. Pentru a testa natura relației
reale dintre variabile se poate observa un grafic scatterplot.

Coeficientul de corelație este considerat mic (< 0,3), moderat (0,3 - 0,5), mare
(0,5 - 0,7), foarte mare (> 0,7). Mărimea efectului se raportează doar dacă valoarea lui
r este mai mare decât pragul critic (dacă se atinge pragul de semnificație).
Coeficientul de determinare
Coeficientul de determinare este pătratul lui r. Acesta este un indicator mai adecvat al
mărimii efectului, deoarece ia valori mai mici decât cele ale coeficientului de corelație.
Coeficientul de determinare se interpretează ca: „procentul din variația unei variabile
explicat de variația celeilalte variabile”, sau cantitatea de variație pe care cele două
variabile o au în comun.

Grila de interpretare pentru r2 este:

● 0,019 efect mic;

● 0,13 efect mediu;
● 0,26 efect mare.
Limitele de încredere pentru coeficientul de corelație
Limitele de încredere se află în jurul unui punct de estimare, la care se adaugă și se
scade valoarea r critic, înmulțită cu eroarea standard a estimării. Cu cât limita
inferioară este mai aproape de valoarea 0 (zero), cu atât valoarea de generalizare a
coeficientului de corelație este mai mică.

Amplitudinea intervalului de încredere este direct dependentă de volumul

eșantionului. Cu cât N este mai mare, cu atât valoarea erorii standard tinde să scadă,
iar limitele intervalului de încredere sunt mai apropiate de valoarea calculată r.
Utilizarea coeficientului de corelație
Analiza consistenței și a validității testelor psihologice. Consistența se referă la gradul
în care un instrument de evaluare se concentrează asupra unei anumite realități
psihologice. Validitatea evaluează dacă ceea ce se presupune că analizează un anumit
instrument psihologic este măsurat cu adevărat de acel instrument.

Coeficientul de corelație este aplicat atât pentru variabile măsurate cu aceeași unitate
de măsură, cât și pentru variabile măsurate cu unități diferite.

Valoarea coeficientului de corelație este, prin ea însăși, un indicator de mărime a

efectului, dar în acest scop se folosește și coeficientul de determinare (r2).
Metodologia cercetării psihologice
Metodologia cercetării psihologice
Are următoarele obiective:

● Definirea și utilizarea corectă a noțiunilor teoretice în cercetarea psihologică;

● Cunoașterea și aplicarea metodelor și tehnicilor de cercetare științifică în
psihologie;
● Dezvoltarea abilităților de cercetare științifică în domeniile aplicative ale
psihologiei;
● Utilizarea metodei științifice în procesul obținerii cunoștințelor de psihologie;
● Formarea deprinderilor de prezentare a rezultatelor cercetării științifice;
● Pregătirea pentru participarea la diverse manifestări științifice.
1
Ob
se
rv
ar
e

2
De
sc
rie
re

3
Ex
pl
ic
aț
ie
și
în
țe
le
ge
re
4

De
ps sc
ih o
ol per
og ir
ic ea
e le
gi
lo
r
5

An
tic
ip
ar
e
/p
re
di
cț
ie
Acțiunile specifice în cercetarea științifică în psihologie
Obiectul psihologiei ca știință
Psihologia este o știință care se ocupă de fenomene și capacități psihice, urmărind
descrierea și explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi,
regularități sau modalități determinative. Psihologia are un obiect de studiu extrem
de complex, dinamic, de natură informațională; un obiect de studiu evolutiv datorită
modificării profilului specific de la o etapă de dezvoltare la alta; un obiect cu
dimensiuni conștiente și inconștiente. Cunoașterea psihologică este o cunoaștere
mediată, indirectă.

Obiectul de studiu este multiplu condiționat de factori: biologici (neurologici, genetici,

hormonali), psihologici (personalitatea, vârsta psihologică), socio-culturali
(demografici, culturali, religioși).
Componentele psihologiei ca știință
1. Paradigma psihologică: concepția științifică de ansamblu asupra modului de
abordare a fenomenelor psihice;
2. Ansamblul de teorii psihologice;
3. Terminologia specifică;
4. Factorul uman: echipa de cercetători;
5. Metodologia cercetării psihologice: metode, principii, tehnologii computerizate;
6. Produsele activității de cercetare: descrieri, explicații, implicații, concluzii,
noțiuni științifice, ipoteze și teorii noi.

Demersul teoretic se fundamentează pe descrierea fenomenelor empirice, explicația

cauzelor diferitelor manifestări psiho-comportamentale și realizarea de predicții.
Nivelurile cunoașterii psihologice
Nivelul paradigmatic ⇆ Nivelul teoriilor și modelelor ⇄ Nivelul cercetărilor empirice

Nivelul paradigmatic este cel mai complex și valoros deoarece orientează eforturile
cercetătorilor spre sistematizarea și generalizarea informațiilor de la nivelele
inferioare. Acest nivel exercită influențe teoretice și metodologice de reglare și
control asupra celorlalte niveluri de cunoaștere.

Elaborările teoretice legitimează și recomandă utilizarea unor metode și instrumente

specifice concepției teoretice. Există teorii concurente care explică din direcții diferite
unul și același fenomen psihic. Apariția dovezilor empirice care contrazic aserțiunile
teoretice ale unei teorii determină apariția de teorii alternative
Nivelurile cunoașterii psihologice - Principii
1. Principiul integrării informațiilor, care conduce la creșterea gradului de
complexitate teoretică, până la nivelul paradigmatic;
2. Principiul ierarhizării nivelurilor de cunoaștere, unde nivelurile superioare
conțin informație mai complexă și condensată, depășind observațiile specifice
bazei empirice a teoriilor;
3. Principiul interacțiunii nivelurilor de cunoaștere: pe verticală (internivelar, între
nivele cu grade diferite de complexitate și generalizare), pe orizontală
(intranivelar, între teorii și modele teoretice concurente);
4. Principiul reglării, pentru optimizarea sistemului de cunoaștere, atât internivelar
cât și intranivelar; are ca scop abandonarea ipotezelor, teoriilor și modelelor
care se dovedesc incapabile să ofere explicații și interpretări valide.
Designuri de cercetare
Designul de cercetare
Este un plan sistematic pentru a studia o problema științifică.

● Schema, schița de organizare a cercetării (similara cu schița unui arhitect),

● Trasează ce trebuie și ce nu trebuie să facă investigatorul,
● Cuprinde: întrebarea cercetării, ipotezele, variabilele dependente și
independente, procedura cercetării (eșantionarea, metodele de colectare a
datelor, planul de analiză statistică).

Două mari scopuri ale unui design de cercetare:

● să ofere răspunsuri la întrebările de cercetare;

● să controleze varianța.
Controlul varianței
Designul de cercetare este un set de instrucțiuni pentru cercetător pentru a culege și a
analiza datele într-un anumit mod.

Principiul MaxMinCon reprezintă:

● Maximizarea varianței sistematice;

● Minimizarea varianței erorilor;
● Controlul varianței sistematice externe studiului;

Varianța experimentală = varianța care privește variabilele din design (independente,

dependente, de intervenție).
Controlul varianței
Maximizarea varianței = inversul lui range restriction – variabilele care pot fi
manipulate trebuie să aibă modurile cât mai depărtate unul de altul (să aibă varianță).

Minimizarea varianței erorii = erori de măsurare ce provin din variații ocazionale ale
răspunsurilor în afara zonei în care ele ar fi de fapt conform variabilei măsurate:
neatenție, oboseală, uitare, stări emoționale tranziente etc. Există doar două modalități
de reducere a erorii de măsurare:

● prin controlul condițiilor,

● prin creșterea fidelității măsurilor (instrumentelor).
Controlul varianței
Controlul varianței sistematice externe = varianța sistematică datorată unor variabile
externe este varianța „rea”, e în afara modelului nostru. Se realizează prin:

● transformarea unor variabile externe în constante (inducerea unei omogenități,

eliminarea efectului variabilei independente);
● randomizare: selecția participanților, alocarea pe grupuri, derularea
tratamentelor;
● includerea variabilelor independente externe în model: grupuri experimentale/
de control realizate în pereche (gen, inteligență, mediu de proveniență);
● controlul statistic: modelele statistice sunt forme de control ale varianței.
Modele de cercetare
Modelele experimentale ↠ repartiția aleatorie prin tehnici specifice de selecție +
manipularea tratamentului. Este necesară administrarea mai multor factori
organizați în modele experimentale multifactoriale, care permit indicarea efectelor
principale și efectului interacțiunii dintre factori, deoarece efectul unui factor este
dependent de acțiunea celorlalți factori.

Modele cvasi-experimentale ↠ manipularea tratamentului fără repartiția aleatorie a

subiecților.

Modelele non-experimentale ↠ distribuție nonaleatorie și absența manipulării

tratamentului.
Tipuri de design
Designuri descriptive – Scop = Descriere (observare, structurare, descriere)

Designuri corelaționale – Scop = Predicție (ce se întâmpla când ...)

Designuri cvasi-experimentale – Scop = Cauzalitate / Slabă

Designuri experimentale – Scop = Cauzalitate / Puternică

Designuri de studii („studii de studii”) – Scop = Explicație (Foarte puternică)

Designuri descriptive - Cercetarea naturalistă
● Metoda: observație, nu se manipulează variabile.
● Scop: o privire de ansamblu asupra unui subiect, în lipsa unor studii anterioare.
● Ținta: comportament natural, neafectat de măsurare țintită. Nu putem măsura
prin metodele alese de noi, trebuie să cuantificăm ceea ce observăm.
● Ideal: când nu sunt deținute informații anterioare despre subiect și când
comportamentele ar fi modificate prin observație.
● Utilitate: utilitate în documentarea inițială a unor fenomene. Utilizarea ei trebuie
argumentată prin lipsa literaturii și concluziilor anterioare în domeniu.
Categoriile (dimensiunile etc.) sunt generate post factum.
● Limite: nu permite inferențe robuste, se limitează la descriere. Statistica este
doar descriptivă.
Designuri descriptive - Studiul de caz
● Definiție: studiu intensiv (in-depth study) al unei situații clar definite.
● Utilitate: testarea unor modele teoretice în practică, prin aplicarea la situații
cotidiene.
● Fundament (aspect critic): alegerea cazului, subiect + relevanță, izolarea unui
anumit caz (sau populație, sau entitate). Mai ghidat decât observația naturalistă.
● Limite: nu este inferențial, nu este construit pe ipoteze, nu face apel la statistică
decât foarte rar, iar analiza nu este inferențială.
● Time frame: poate fi longitudinal, sau se poate referi la o perioada mai lungă de
timp, însă asta nu îl face “design longitudinal”!
Designuri descriptive - Ancheta
● Utilitate: cercetare aplicată, cunoașterea opiniei despre ...
● Scop: descriptiv.
● Articulare: sondajul este mult mai articulat și decât observația naturalistă și
decât studiul de caz. Pleacă de la un set de categorii pe care le investighează
țintit, la un eșantion suficient de reprezentativ încât să poată extrapola
concluziile.
● Limite: statistica utilizată e rudimentară (de obicei statistica descriptivă, cel mult
inferențe post-facto).
● Concluzii: foarte util în cazuri aplicate, dar nu există o modalitate de a infera de
la teorii mai generale la acele cazuri speciale.
Designuri corelaționale - Case control design
● Utilizare: intensiv în zona medicală, în psihologie, în principal în clinică/terapie,
psihologia sănătății etc.
● Principiu: comparăm grupuri de pacienți care au o afecțiune cu pacienții care nu
au afecțiunea (sau simptomele). Sunt utilizate diverse metode pentru a extrage
din istoricul pacienților variabile relevante, de ex. istoric medical, interviuri etc.
● Utilitate: situații când inducerea fenomenului la un eșantion nu poate fi realizată
(non-etic, riscant etc.)
● Concluzie: un design robust care implică analiza statistică, permite inclusiv
inferențe slabe privind cauzalitatea, foarte util în cazuri în care experimentul nu
este posibil sau în cazuri în care fenomenul nu este repetabil.
Designuri corelaționale - Studiu longitudinal
● Principiu: studiu cu durata mai mare, cu offset în timp între culegerea diferitelor
variabile (de obicei cel puțin între variabilele independente și variabila
dependentă). Posibil cu măsurători repetate (repeated measures / time-series).
● Este posibil să se concentreze pe un număr mai mic de participanți. Poate fi
confundat cu studiul de caz, dar diferența este că studiul longitudinal extrage
informații în mod activ, cu scopul de a realiza statistici inferențiale (pe când
studiul de caz este descriptiv).
● Concluzie: design foarte puternic, poate surprinde cauzalitate, poate surprinde
evoluție. Dificil de realizat, costuri mari / resurse multe. Variabila principală e
timpul.
Designuri corelaționale - Studiul pe cohorte
● Definiție: studiu longitudinal – design în care un grup cu o anumita trăsătură
(„cohorta”) este investigat pe o perioadă mai lungă de timp (Prospective Cohort
design). Trăsătura definitorie este de obicei definită criterial (grupul are o
anumită afecțiune, sau a primit un anumit tratament).
● Tipic: este mai intruziv decât Case Control Design, pentru că face măsurări țintite
(nu doar istoric) pe participanți. Există totuși și Retrospective Cohort Design, iar
utilizarea „cohortei”, adică a unui volum semnificativ din populație, face chiar și
atunci investigația mai validă.
● Concluzie: cohorta este omogenă, este posibil să aibă un anumit istoric comun (și
diferit de cel al altor cohorte) – acestea sunt variabile tipice pentru aceasta
cohortă și negeneralizabile. Permite statistici mai complicate.
Designuri corelaționale - Studiu transversal
Cross-sectional design

● Principiu: variabile corelate într-un moment în timp, deci fără offset în timp între
predictori și criterii. Dar nu putem să ne asigurăm că starea unei variabile la
momentul culegerii este aceeași cu starea variabilei în urmă cu ceva timp. Deci
utilizăm variabile relativ stabile, facem aserțiuni privind covariația unor
fenomene, nu despre cauzalitate. Nu presupune împărțire pe grupuri (control,
experimental), căci nu se manipulează variabile.
● Panel Design: combină transversal cu longitudinal; realizează studii transversal
pe aceiași oameni în mai multe momente în timp.
● Concluzie: cel mai des întâlnit tip de design; permite multă sofisticare statistică.
Designuri cvasi-experimentale
● Principiu: cvasi-experimentul arată ca un design experimental, dar îi lipsește
unul sau mai multe din următoarele lucruri - randomizarea atât în selectarea
participanților, cât și în alocarea pe grupuri de tratament, sau existența unui grup
de control. Restul cercetării se desfășoară ca la un experiment clasic.
● Utilitate: când dorim să fim cât mai puțin disruptivi cu putință. Se aseamănă cu
studiul naturalist. Spre deosebire de studiile transversale, se manipulează
variabile (există tratament / intervenție).
● Concluzie: cel mai des întâlnit tip de design care seamănă cu cel experimental.
Deseori confundat cu cel experimental (pentru că există grupuri și există
tratament). Nu există alocare randomizată. Este util pentru detecția cauzalității,
însă nu controlează toate variabilele.
Designuri experimentale - Modelul intersubiect
Between-subjects design

● La cercetare participă subiecți diferiți (eșantioane independente);

● Variabila dependentă (scala interval-raport) este evaluată în condiții diferite de
aplicare a tratamentului;
● Variabila independentă (= tratamentul) măsurată la nivel nominal sau categorial.
● Reduce substanțial numărul de cercetări care ar trebui efectuate pentru fiecare
modalitate/categorie a tratamentului. Pot fi studiate efectele mai multor
variabile independente asupra variabilei dependente.
● Cu cât numărul variabilelor independente crește, se multiplică numărul de
grupuri aflate în studiu.
Designuri experimentale - Modelul intrasubiect
Within-subjects design sau modelul măsurătorilor repetate cu aceiași subiecți:

● Modelul „înainte-după”: același grup este evaluat înainte și după introducerea

tratamentului. Se vor compara rezultatele și performanțele obținute în cele două
situații. Permite analiza de varianță pentru măsurători repetate.
● Modelul cu un singur subiect sau modelul comparației partenerilor de cuplu.
● Variația dintre grupuri este foarte mică în comparație cu modelul intersubiect.
● Realizarea controlului variabilelor gen, vârstă, religie, etc.
● Probabilitatea apariției efectului de ordine (de învățare).
● Amenințări la adresa validității interne datorită stărilor participanților (oboseală,
dispoziție afectivă, schimbări de atitudine, renunțări).
Metoda experimentului - Definiții
Experimentul constă în observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra unei variabile dependente într-o situație în care acțiunea altor
factori străini studiului este redusă la minimum (Leon Festinger).

Variabilele dependente fac obiectul observației, iar variația lor va fi studiată în cursul
experimentului. Ele trebuie să fie sensibile la variațiile variabilei independente; să fie
bine definite și ușor de măsurat; să fie fiabile (să nu producă efecte fluctuante).

Variabilele independente sunt introduse de cercetător în experiment, iar modalitățile

lor nu depind de alte variabile.
Metoda experimentului - Variabilele independente
Sunt de două feluri:

● de tipul S (stimul) = variațiile mediului, ale stimulilor;

● de tipul O (organism) = diferențierea indivizilor supuși experimentului.

Variabilele independente alese de cercetător se numesc controlate (pentru că sunt

manipulate), iar cele care intervin fără voința cercetătorului se numesc parazite (de
obicei sunt necunoscute sau neglijate).

Relația fundamentală este: Y = f(X).

Metoda experimentului - Tipuri de experimente
Experimentul de laborator: stabilește cel mai bine relațiile cauzale dintre
evenimentele studiate, dispune de un grad mai mare de precizie și rigurozitate.

Experimentul natural: presupune activarea probei într-un cadru obișnuit, familiar.

Experimentul psihopedagogic: țintește spre introducerea unor factor de progres, în

vederea schimbării comportamentelor.

Autoexperimentul și experimentul pe un singur subiect: solicitări adresate subiectului

de a-și proiecta și realiza singur experimente în raport cu partenerii de interacțiune.
Acestea au variabilitate intrinsecă și ar trebuie controlate și analizate statistic.
Metoda experimentului - Modele experimentale
● Utilizarea a două grupuri, unul experimental și unul de control, cu măsurarea
numai „după” introducerea factorului experimental.
● Utilizarea a două grupuri, cu măsurarea „înainte” și „după” introducerea
variabilei independente.
● Utilizarea unui singur grup, cu măsurarea „înainte” și „după”, sau numai „după”
introducerea variabilei independente.

Există modele experimentale cu o singură variabilă independentă și modele cu mai

multe variabile. De asemenea, în unele modele experimentale, personalitatea este un
mediator al relației dintre stimul și reacție.
Metoda experimentului - Demersul experimental
1. Generarea surselor de variație: stabilirea variabilei dependente.
2. Formularea paradigmei experimentale: precizarea situației studiului; stabilirea
relației dintre variabila dependentă și cea independentă, ca articulare dintre
metodologie și teorie.
3. Emiterea și testarea ipotezei: trebuie să existe o variabilă dependentă (Vd);
trebuie să existe surse de variație (Vi); trebuie să existe predicția unui efect.
4. Manipularea experimentală: stabilirea a cel puțin două stări ale variabilei
independente.
5. Construirea planului experimental: atestarea existenței unui efect paradigmatic,
prin planul unor măsurări „înainte” și „după” intervenția experimentală.
Designuri de studii meta-analitice
Trec în revista și evaluează stadiul cunoașterii într-un domeniu: în mod calitativ și
părtinitor (literature review); în mod calitativ și nepărtinitor (systematic review); în
mod cantitativ și nepărtinitor (meta-analysis).

● Literature review: trecerea în revistă a literaturii referitoare la o ipoteza, de

obicei grefată de selection bias, este o analiză calitativă.
● Systematic review: criterii de incluziune severe, analiză realizată independent de
mai mulți evaluatori, analiză calitativă.
● Meta-analysis: criterii de incluziune severe, repere analitice clare (explicite,
repetabile, consacrate), analiză cantitativă; ponderare numerică a rezultatelor de
la studii multiple. Este cel mai puternic design de studiu.
 Metoda observației și
metoda anchetei psihologice
Metoda observației
Metoda observației este o înregistrare sistematică și cât mai precisă a manifestărilor
psiho-comportamentale a subiectului uman în contextul celor mai diferite acțiuni și
activități având la bază numeroase ipoteze. Cercetătorul trebuie să stabilească foarte
clar ipoteza sau ipotezele de cercetare.

Observația științifică este sistematică și utilizează ipoteze explicite. Informațiile

rezultate în urma aplicării metodei sunt supuse unor procese explicativ-
interpretative, de clasificare și sistematizare.

Observația este utilizată împreună cu alte metode științifice, cum ar fi experimentul.

Ipoteză → Observație → Noua ipoteză → Experiment
Conținutul observației
● Indicatori obiectivi ai stărilor psihice: mimică, pantomimă, gestică, afectivitate;
● Analiza conduitei verbale: aspecte formale de expresivitate (sonoritatea vocii,
fluența, debitul, intonația), conținutul mesajului de tip verbal (structura
vocabularului, cantitatea de informație, nivelul de abstractizare, logica
raționamentelor).
● Reactivitatea generală la atmosfera din laborator, la prezența și activitatea
cercetătorului;
● Modul în care participanții se implică în derularea experimentului: reacții
motrice, verbale, emoționale; atenția, abordarea sarcinii, nivelul responsabilității
față de sarcină, reacția la erori și eșec;
● Indicatorii variabilei dependente: numărul de răspunsuri corecte/greșite.
Etapele aplicării metodei observației
1. Precizarea scopurilor cercetării observaționale;
2. Formularea ipotezei de cercetare;
3. Stabilirea indicatorilor variabilelor dependente (variabile de ieșire a sistemului
psihic) pentru ca înregistrarea să poată fi realizată în același mod de cercetători
diferiți;
4. Selecția și pregătirea instrumentelor;
5. Selecția subiecților prin operația de eșantionare;
6. Stabilirea locului și intervalelor de timp în care se desfășoară observația;
7. Prelucrarea statistică și interpretarea datelor;
8. Valorificarea rezultatelor obținute.
Tipuri de observație
● Observația pasivă / participativă. Observația participativă presupune integrarea
în diferite grade a cercetătorului în viața și contextul relațional al participantului
și realizarea unor interacțiuni cu acesta.
● Observația structurată / nestructurată. Observația structurată se recomandă în
vederea cuantificării precise a datelor.
● Observația directă și observația indirectă. Observația directă presupune accesul
direct al cercetătorului la fenomenele psihice studiate, prin examinarea
înregistrărilor video-sonore și stabilirea unui sistem de notare.
● Observația intensivă / extensivă. Observația intensivă investighează aspecte
reduse ca număr, prin focalizare expresă pe câteva aspecte ale studiului.
● Observația transversală / longitudinală (de-a lungul unei perioade de timp).
Condițiile unei bune observații
1. Necesitatea ca observația să aibă o finalitate bine precizată cu stabilirea clară a
obiectivelor și indicarea sarcinilor de observare.
2. Fundamentarea metodologică a observației presupune organizarea și aplicarea
metodei în concordanță cu teoria.
3. Realizarea observației după un plan bine stabilit care să conțină ipotezele
cercetării, tehnica de observare, instrumentele, durata observației, numărul de
observații, condițiile de spațiu și timp.
4. Aplicarea obiectivă a metodei presupune un nivel ridicat de competență
metodologică: un anumit nivel de specializare a operatorului, experiența
anterioară a cercetătorului, abilitatea de a înregistra rapid și precis faptele de
observație.
Protocolul de observație
● Datele de identificare ale participanților: nume, codul, vârsta, genul etc.;
● Informații privind condițiile de spațiu (loc, ambianță) și timp;
● Elementele de conținut ale observației: categorii de comportamente măsurate
(nominal, ordinal sau interval). Pentru fiecare dintre aceste niveluri de măsurare
trebuie utilizate proceduri statistice adecvate demersurilor explicative și
formulării concluziilor finale;
● Tehnologia utilizată în cercetare: instrumente și aparate utilizate, durata
înregistrărilor, modul în care se realizează cuantificarea datelor. Nu se
recomandă urmărirea simultană a mai mult de 8-10 categorii de informații, decât
dacă se folosește o tehnologie adecvată.
Dezavantajele metodei observației
● Subiectivitatea cercetătorului poate influența recoltarea datelor; se recomandă
verificarea experimentală a rezultatelor pentru creșterea obiectivității.
● Stilul perceptiv și nivelul de pregătire de specialitate a observatorului pot
influența semnificația acordată conținutului observației.
● Observarea simultană a mai multor subiecți poate deveni foarte dificilă; se
recomandă înregistrarea datelor de către mai mulți observatori pentru creșterea
fidelității datelor.
● Controlul redus asupra variabilelor externe va influența conduita persoanelor.
● Dificultățile de generalizare de la eșantion la populație; se recomandă realizarea
unui număr optim de observații pentru a elimina datele accidentale.
Metoda anchetei psihologice - Chestionarul
Ancheta pe bază de chestionar (= o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise
sau imagini grafice ca stimuli, care determină un răspuns verbal/nonverbal):

● Stabilirea conținutului întrebărilor (factuale, de identificare, de cunoștințe, de

opinii și atitudini, de motivație);
● Stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri codificate sau cu răspunsuri libere,
postcodificate; cu răspunsuri în evantai, care sunt ierarhizate);
● Stabilirea formei întrebărilor (perceptiv, proiectiv-prezumtiv,
apreciativ-evaluativ, motivator-explicativ);
● Stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor (întrebări introductive,
de trecere, filtru, bifurcate, de motivație, de control, de identificare).
Metoda anchetei psihologice - Interviul
Interviul (= raporturi verbale între participanții aflați față în față, centrarea asupra
temei cercetate, direcție unilaterală de acțiune):

● interviuri individuale sau de grup;

● interviuri clinice (centrate pe persoană) sau focalizate (pe problemă);
● interviul ostil;
● interviul de cercetare (un grad de obiectivitate);
● interviul raport (cu scop de cooperare);
● interviul încrederii asimetrice (între medic și pacient);
● interviul de profunzime (grad maxim de încredere a intervievatului);
● interviul fenomenologic (discuții libere, final deschis).
Cercetarea psihologică
Strategii de cercetare psihologică
● Cercetarea genetică: istorico-filogenetic și individual-ontogenetic;
● Cercetarea comparată: deosebirile între diferite etape evolutive ale psihicului;
● Cercetarea psihopatologică: tulburările și devierile psihice și comportamentale;
● Cercetarea longitudinală: urmărirea acelorași indivizi de-a lungul mai multor
etape ale vieții și evoluției lor;
● Cercetarea transversală: cercetarea indivizilor aflați la nivele diferite de
dezvoltare psihică, cercetările sincrone;
● Cercetarea de teren: testarea pe subiecți în situații aparent naturale, înscenate;
● Cercetarea-acțiune: îmbină observarea, experimentarea cu intenția pentru
ameliorarea comportamentelor celor investigați, mai ales în scop didactic.
Etapele cercetării: 1. Delimitarea domeniului și temei
1. Delimitarea domeniului, temei și problemei de cercetare
2. Informarea și documentarea
3. Specificarea obiectivelor sau scopurilor
4. Formularea ipotezelor și variabilelor
5. Definirea metodelor, procedeelor și tehnicilor de investigare
6. Alegerea și descrierea domeniului de aplicare a metodelor
7. Aplicarea metodelor și colectarea datelor
8. Prelucrarea datelor recoltate
9. Formularea concluziilor
10. Validarea concluziilor
11. Comunicarea rezultatelor și a concluziilor și 12. Reluarea întregului ciclu
Informarea și documentarea
● Recenzarea tradițională: bazată pe selecția lucrărilor, clasificarea după
dimensiuni sau segmente particulare care sunt abordate, analiza pe conținut.
● Recenzarea cantitativă: luarea în calcul a lucrărilor existente pe o temă dată.
● Lectura naivă: care este problema specifică abordată? care este contextul
teoretic, empiric și metodologic al problemei tratate? care sunt ipotezele și
rezultatele?
● Lectura informativă: aspecte metodologice legate de eșantion, materiale,
variabile.
● Lectura critică: enunțarea clară și coerentă a problemei, logica ipotezelor,
adecvarea eșantionului, pertinența variabilelor, slăbiciuni metodologice, analiza
statistică, prudență în concluzii.
Formularea ipotezelor și a variabilelor
Prima etapă: ipotezele generale = ipoteze de lucru care ghidează reflecția
cercetătorului, nu sunt direct verificabile.

A doua etapă: ipotezele de cercetare = conceptualizarea ipotezei generale într-o

cercetare particulară. Ipoteza de cercetare este precisă, enunțată formal, este
operațională (definită în termeni de operații, comportamente concrete care pot fi
observate și măsurate), riguroasă, fecundă teoretică și verificabilă.

A treia etapă: ipotezele statistice = pot fi deductive / inductive, empirice / teoretice,

cauzale, de covariație (nu se poate preciza o relație cauzală), exploratorii,
interpretative, ipoteza nulă.
Definirea metodelor, procedeelor și tehnicilor
Validarea instrumentului de cercetare se referă la procesul prin care se investighează
gradul de validitate a interpretării propusă de test.

Validitatea = 1) măsura în care instrumentul surprinde ce și-a propus; și

2) gradul în care raționamentele teoretice și dovezile oferă sprijin interpretărilor.

● Validitatea de construct se obține prin validare factorială, convergentă sau

discriminantă;
● Validitatea de conținut (reprezentativitatea pentru domeniul de cunoaștere);
Validitatea de criteriu (realizarea de prognoze corecte asupra persoanelor
examinate) prin validare concurentă sau validare predictivă.
Alegerea și descrierea eșantionului
Stabilirea eșantionului (aleatorie, de stratificare, multidimensională, cu probabilități
variabile, multifazică, pe cote), mărimea și reprezentativitatea lui.

Validitatea eșantională ⇒ se obține când eșantionul a fost ales prin hazard din
populația-țintă, iar concluziile pot fi extinse asupra întregii populații.

Alcătuirea grupurilor nominale și de control: asigurarea reprezentativității

eșantionului dintr-o perspectivă teoretică, prin potrivirea subiecților, nu prin hazard.
Eșantioanele specializate sunt relevante pentru fenomenul investigat: subiecții vor fi
repartizați în grupuri bazate pe diferențe ale variabilei de interes, dar nivelele
celorlalte variabile (sex, vârstă) nu trebuie să difere între grupuri.
Aplicarea metodelor, recoltarea și prelucrarea datelor
Datele pot fi colectate pe teren sau în laborator. Laboratorul oferă condiții mai bune
de control a variabilelor, diminuează posibilitatea apariției factorilor perturbatori,
dar condițiile sunt mai artificiale și mai coercitive.

Analize cantitative descriptive: calcularea mărimilor medii, calcularea varianței și

erorilor, corelația, semnificația unor frecvențe, folosirea scalelor nominale, ordinale
sau de interval.

Analizele inferențiale: evaluarea importanței efectelor observate și decizia privind

riscul de eroare: ANOVA; MANOVA, regresia.

Analiza factorială: construirea unor variabile/factori fără corelație între ei.

Interpretarea rezultatelor și validarea concluziilor
Confirmarea parțială a ipotezelor: atunci când rezultatele nu acoperă decât o parte din
ipotezele de la care s-a pornit, datorită intervenției unor efecte neprevăzute.
Infirmarea ipotezelor: negarea tuturor demersurilor, necesită prudență în
interpretare.
Validarea concluziilor se face prin analiza:

● validității interne: concluziile sunt extrase din fapte;

● validității externe: modul legitim în care concluziile pot fi generalizate;
● validității individuale: adecvarea datelor statistice la realitățile individuale;
● validității statistice: metodele statistice sunt adecvat aplicate;
● validității ecologice: extinderea concluziilor asupra situației naturale.
Creșterea gradului de validitate
Menținerea factorilor controlați: grupurile studiate nu diferă decât după o singură
variabilă -> crește validitatea internă;

Randomizarea: egalizarea valorilor medii ale factorilor liberi în diferite grupuri;

Ortogonalizarea: combinarea adecvată a factorilor experimentală;

Eșantionarea reprezentativă: pentru generalizarea asupra altor indivizi sau populații,

asupra altor condiții sau momente;

Eșantionarea bazată pe tipicitate: investigarea unor persoane tipice pentru o

populație facilitează extinderea concluziilor.
Selecția participanților - Concepte de bază
Eșantionarea este procesul de selecție care constă în extragerea după anumite reguli a
unui număr de membri dintr-o populație. Eșantionul este rezultatul acestui proces.

Eșantionul este format dintr-un număr determinat de unități de eșantionare (individ,

tip de familiei, cuplu) din cadrul populației de referință pentru cercetare.

Populația este totalitatea participanților. Din punct de vedere statistic, populația este
totalitatea măsurătorilor pentru o anumită caracteristică. Delimitarea populației țintă
presupune identificarea caracteristicilor care fac obiectul cercetării.

Bazele de eșantionare sunt liste ale populației (numere de telefon, liste electorale).
Selecția participanților - Reprezentativitatea
Un eșantion este reprezentativ dacă permite generalizarea rezultatelor la nivelul
populației din care a fost extras. Cu cât un eșantion este mai asemănător cu populația
de referință sub aspectul caracteristicilor luate în considerare, cu atât este mai
reprezentativ pentru acea populație.

Metoda științifică apelează la instrumentul estimării bazate pe teoria probabilităților.

Astfel, se asigură validitatea externă a cercetării psihologice.

Eroarea de eșantionare = indicatorul „eroarea standard” ce indică gradul de

reprezentativitate a eșantionului. Este indicatorul invers „preciziei estimării”.
Eroarea de eșantionare depinde de volumul eșantionului și de omogenitatea acestuia.
Eșantionarea randomizată simplă și sistematică
Eșantionarea randomizată oferă fiecărui membru al unei populații șanse egale de a fi
ales în structura eșantionului. Vom opta pentru această metodă de eșantionare atunci
când populația la care ne raportăm este relativ omogenă sub aspectul caracteristicilor
psiho-comportamentale de interes pentru cercetare.

Eșantionarea randomizată simplă se poate realiza cu ajutorul unor procedee specifice

(tragere la sorți, tabele de numere randomizate). Această tehnică presupune existența
unei liste complete a tuturor membrilor populației.

Eșantionarea randomizată sistematică implică selecția participanților în funcție de un

reper metodologic: pasul statistic.
Eșantionarea stratificată
Opțiunea este justificată în situațiile în care populația este eterogenă sub aspectul
caracteristicilor demografice. Avantajul major al acestei metode constă în creșterea
semnificativă a reprezentativității eșantionului și reducerea probabilității de apariție a
erorii de eșantionare.

Se realizează în funcție de una sau mai multe variabile clasificatorii și vizează

obținerea de grupe omogene intern (similare intragrup) și eterogene extern. Aceste
grupuri se numesc „straturi” și numărul lor va fi în funcție de numărul
caracteristicilor studiate. Eșantionarea poate fi stratificată proporțional sau
neproporțional. Eșantioanele vor fi extrase din aceste straturi prin tehnica selecției
randomizate simple sau sistematice.
Eșantionarea stratificată
Stabilirea unor sub-grupe (populații) în funcție de anumite criterii mutual exclusive.
Criteriile ar trebui să fie relaționate sau relevante pentru modelul de cercetare.
Ulterior se va aplica una din tehnicile de eșantionare menționate anterior. Alocare
proporțională: straturile unui eșantion pot fi orice fel de variabile, însă de obicei sunt
considerate variabile demografice (gen, vârstă, mediu de proveniență).

● Asigură faptul că diferitele sub-grupuri sunt reprezentate adecvat în structura și

volumul eșantionului;
● Asigură un grad ridicat de control asupra eșantionului – minimizând erorile;
● Creșterea preciziei analizelor statistice;
● Poate facilita realizarea unor analize mai detaliate.
Eșantionarea cluster și unistadială / multistadială
Eșantionarea tip cluster: participanții sunt selectați din grupuri care deja există în
structura populației, ducând la reducerea numărului de unități de eșantionare.

Eșantionarea unistadială și multistadială: pentru eșantionarea unistadială, procesul se

desfășoară într-o sesiune de lucru, de exemplu, în cadrul selecție stratificate, se poate
opta pentru selecția a două straturi, fără reveniri ulterioare. Pentru eșantionarea
multistadială, procesul se desfășoară într-un număr determinat de etape succesive.
Rezultatul fiecărui stadiu va constitui baza de selecție pentru nivelul următor. Acest
tip de eșantionare este caracteristic cercetărilor sociologice cu grupuri de oameni în
zone geografice mari.
Alte tipuri de eșantionare
Eșantionare pe cote: cercetătorul stabilește în mod deliberat proporțiile pe care le au
diferitele grupuri (straturi) din eșantion. De obicei supra-reprezintă anumite straturi
astfel încât să se asigure că sunt totuși reprezentate. Uneori sub-reprezintă anumite
straturi, pentru a nu irosi resurse.

Eșantionare pe obiectiv: un subset non-reprezentativ al populației, care servește unui

scop anume (ex: manageri de resurse umane, nu cunoaștem populația, vom include
orice manager de resurse umane care ne stă la dispoziție, îi vom căuta în mod activ).

Eșantionare de conveniență: includem orice participant este la îndemână, de ex.

voluntari, sau o întreaga clasa etc.
Eșantionarea în cercetările experimentale
Pentru cercetările experimentale, pe lângă selecția randomizată, cercetătorul poate
opta și pentru selecția realizată după criteriul echivalenței performanțelor la diferite
probe experimentale (grupe corelate): fiecare participant dintr-un grupă are un
echivalent sub raportul performanței în celălalt grup.

Dacă este implicat un singur grup, atunci cele două eșantioane se vor numi „grupe
perechi”, deoarece fiecărui participant îi vor corespunde două valori măsurate, la
momentul t1 și la momentul t2.

Vom folosi selecția randomizată pentru obținerea grupului experimental și a celui de

control, pentru grupul din designul „înainte și după”, pentru eșantioanele corelate.
Eșantionări nerandomizate / neprobabilistice
Eșantionul nu este reprezentativ pentru populație, iar relațiile dintre variabile nu pot
fi de tipul cauză/efect.

Eșantionare de conveniență pseudo-aleatorie: participanții sunt cei disponibili într-un

context de cercetare, de multe ori ei fiind deja constituiți în grupe de activități
specifice (clase de elevi). Este cel mai întâlnit în practica cercetării și are o
reprezentativitate acceptabilă.

Eșantionare pe cote: selecția în cadrul grupurilor nu se realizează randomizat.

Eșantionare de tip bulgăre: subiecții sunt adăugați succesiv în baza de eșantionare

prin recomandări, având o caracteristică specială: toxicomani, alcoolici, TBC, etc.
Fidelitate și validitate
Fidelitatea
În orice măsurare a fidelității, referirea se face la consistența și reproductibilitatea
unei observații (cotă, scor, notă) sau set de observații (distribuția scorurilor). Dacă cu
același instrument de măsură se fac determinări în timpi succesivi și de fiecare dată se
ajunge la aceleași valori, spunem că am obținut o măsurare cu o fidelitate mare.

Prin fidelitate se înțelege finețea cu care testul măsoară constructele sale componente,
respectiv gradul de exactitate și lipsa greșelilor de măsurare. Fidelitatea indică
utilizatorului gradul în care poate avea încredere în rezultatele testului.

Fidelitatea este „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile,
adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură” (APA Standards, 2014).
Teoria clasică a măsurării
Fidelitatea vorbește despre: exactitate, lipsa de eroare, repetabilitate.

În teoria clasică a testării, rezultatul unei măsurări psihologice este definit drept:

Scorul real = Scorul obținut + Eroarea

Deci, cu cât eroarea este mai mică, cu atât scorul observat (măsurat în mod efectiv)
este mai corect, mai apropiat de „realitate” (scorul „adevărat”).

Pentru instrumentele construite pe teoria clasică a testării, fidelitatea este de obicei

stabilită prin calcularea consistenței interne și a corelației test-retest.
Determinarea fidelității
Măsurarea fidelității (empirical correlational methods, multiple measurement):

● test-retest;
● forme echivalente.

Estimarea fidelității (multivariate methods, single measurements):

● split-half;
● Cronbach’s alpha - consistența internă;
● Guttman’s lambda;
● Kuder Richardson’s KR-20 & KR-21.
Fidelitatea test-retest
Metodă foarte puternică, de măsurare a fidelității (nu estimare). Se administrează
același test de 2 ori, la o oarecare distanță între administrări. Distanța este
dependentă de tipicul testului (aptitudini generale și specifice, personalitate).

● Probleme cu eșantioane mici, de obicei;

● Probleme cu eșantioane necontrolate, care se reduc (dropouts);
● Efectele învățării (la distanțe de retest mici și la anumite tipuri de teste)
● Efectele dezvoltării/evoluției (mai ales la distanțe de retest mari)

Se raportează: rtt = coeficientul de corelație între seturile de date obținute în test și

retest; distanța de retest (2 săptămâni, 5 zile etc.). Un coeficient mai mare de 0,7 este
considerat acceptabil pentru un instrument stabil.
Fidelitatea forme-echivalente
Metodă foarte puternică, de măsurare a fidelității (nu estimare). Pentru a investiga
magnitudinea surselor de eroare legate de conținutul constructului, două forme
paralele ale aceluiași instrument sunt administrate aceluiași eșantion.

● Este posibilă doar la acele teste unde există forme echivalente.

● Efort foarte mare pentru autor să genereze forme echivalente.
● Echivalența nu este niciodată perfectă.

Se raportează: rAB = coeficientul de corelație între seturile de date obținute cu Forma

A și Forma B.
Fidelitatea split-half
Metodă mai slabă, de estimare a fidelității (nu măsurare).

Investighează eroarea legată de conținutul itemilor. Vor rezulta două jumătăți ale
testului cu același nivel de dificultate și în număr egal. Eșantionarea itemilor poate fi
făcută ori aleatoriu, ori după o regulă, de obicei itemi pari vs. impari.

Se raportează: rxy, coeficientul de corelație între cele 2 subteste, de obicei rpar-impar.

Fidelitatea consistență internă
Metodă mai slabă, de estimare a fidelității (nu măsurare), cea mai populară metodă de
raportare a fidelității. Indică în ce măsură itemii sunt convergenți în evaluarea unui
construct psihologic, oferă informații despre dimensionalitatea unei scale. Dacă scala
are consistență internă, atunci toți itemii scalei măsoară o singură dimensiune. Tinde
să crească pe măsură ce crește numărul de itemi al unui instrument.
● coeficientul Alpha, α (Cronbach)
● coeficienții KR 20 și KR 21 (Kuder & Richardson)
● coeficienții Lambda (1-6) ai lui Guttman, λ3 este similar cu Alpha-Cronbach

Se raportează media deviațiilor fiecărui item de la valoarea medie, la deviația scorului

total. α/ λx /KR20/KR21= [0.00-1.00]. Praguri (Bernstein & Nunnaly): .70 / .90
Fidelitatea unor metode diferite
În această evaluare de obicei metodele sunt împărțite în calitative vs. cantitative

Fidelitatea inter-evaluator: uneori chiar aceleași seturi de răspunsuri pot genera

opinii diferite cu privire la scorul final de la evaluatori diferiți. Pentru a estima
magnitudinea acestei erori, doi sau mai mulți evaluatori scorează un set de rezultate.
Dacă în urma procesului de scorare, rezultatele sunt convergente (corelații mai mari
de 0,7) atunci putem considera că instrumentul nu este extrem de vulnerabil.

De obicei fidelitatea unui test crește odată cu numărul de itemi. Spearman-Brown

prophecy (demonstrația clasică, Guilford, 1954): adevărata varianță crește mai repede
decât varianța erorii, rnn = n × rtt / (1+ (n-1) rtt )
Concluzii privind fidelitatea
Fidelitatea se poate măsura sau estima, iar metodele de măsurare sunt mai puternice
decât cele de estimare.

Indicele de fidelitate e cuprins între 0 și 1; operăm cu praguri de .70 și de .90 pentru

fidelitate, atunci când o aplicăm unor probleme de măsurare

Dacă ne întoarcem la ecuația din Teoria Clasică a Testării, fidelitatea este relaționată
cu eroarea prin intermediul Erorii Standard a Măsurării - SEM (Standard Error of
Measurement).
Eroarea standard a măsurării - SEM
Nu putem cunoaște scorurile reale (SR) ale persoanelor evaluate, deci întotdeauna
vom lucra cu scoruri obținute (SO), deci cu estimări ale realității:

SR = SO + (S)E (eroarea).

SEM = abaterea standard a unei distribuții ipotetice a scorurilor rezultată din

completarea unui număr infinit de administrări ale aceluiași instrument. Se calculează
în funcție de coeficientul de fidelitate al scalei (α sau rtt).

SEM permite determinarea intervalului în care ar putea fi încadrate cu o probabilitate

extrem de ridicată scorurile unei persoane (intervalul de încredere al scorului).
Eroarea standard a măsurării - SEM
Intervalul de încredere (al scorului) = plaja (probabilitatea) de variație a scorului
real. Exemplu: pentru o probabilitate de 68 % ⇒ SR = SO ± 1 SEM.

Se calculează pentru estimarea erorii de măsurare: la fidelități sub .70, SEM crește
foarte mult și scala nu mai poate fi utilizată pentru decizii majore. La fidelități de
peste .90, SEM scade la un nivel la care se poate lucra coerent cu scala.

Se utilizează în scopul comparației scorului unui individ cu scorul altui individ și a

scorului unui individ cu un prag.

Fidelitatea este considerată o condiție a validității.

Validitatea - Definiție
În linii generale, validitatea exprimă gradul în care un test măsoară ceea ce își
propune să măsoare. La această calitate se mai poate adăuga și o alta, dacă testul
poate fi utilizat în luarea unor decizii corecte. Cu alte cuvinte, dacă noi cunoaștem
performanțele unei persoane la un test (predictor), cât de precis vom putea estima ce
performanțe profesionale va obține?

Validitatea poate fi definită în termeni operaționali ca o corelație dintre predictor și

criteriu (de ex. performanțele profesionale ale unui eșantion de indivizi). Rezultatul
este cunoscut ca un coeficient de validitate. Un test poate avea mai mulți coeficienți de
validitate, în funcție de numărul de dimensiuni profesionale (calitatea muncii,
disciplina, categoria profesională etc.) care corelează cu el.
Validitatea - Concepția actuală
Concepția actuală despre validitate spune că aceasta reprezintă un corpus complex și
integrat de demonstrații și cunoștințe științifice care examinează variabilele
psihologice măsurate de test. „Forme de validitate” este o formulare depășită.

Validitatea este conceptul central pe care se bazează măsurarea psihologică, atât în

cazul aptitudinilor, cât și al personalității.

Ea ne permite formularea de aserțiuni privind gradul de dezvoltare al unei

caracteristici care ne interesează sau emiterea de predicții în ceea ce privește
comportamentul viitor al persoanei evaluate.
Perspective actuale asupra validității
Validitatea de conținut: reprezentativitatea întrebărilor și validitatea de aspect.
Validitatea de construct:
● Intercorelații între scorurile la scalele unui test / între subtestele dintr-o baterie;
● Matricea multi-trăsătură, multi-metodă;
● Funcționarea scorurilor în funcție de variabile demografice (gen, vârstă etc);
● Analiza factorială exploratorie și analiza factorială confirmatorie.

Validitatea de criteriu:
● Corelația scorurilor obținute cu un criteriu extern la momentul actual;
● Corelația scorurilor la momentul actual (predictor) cu un criteriu plasat în viitor.
Surse de validitate
Validitate de conținut (content validity):

● validitatea de construct
● validitatea de aspect
● validitatea traducerii

Validitatea de criteriu (criterion-related validity):

● validitate predictivă: prezice ce ar trebuie să prezică;

● validitate concurentă: distinge între grupuri;
● validitate convergentă: corelează cu alte operaționalizări ale conceptului;
● validitate discriminantă/divergentă: față de alte concepte similare.
Validitatea de construct
Validitatea de construct = definește sensul fundamental al conceptului de validitate.
Nu poate fi investigată direct, ci doar teoretic, urmărind dacă instrumentul dispune de
celelalte tipuri de validitate. Investigarea sa necesită testarea ipotezelor posibile
privind validitatea. Nu există un coeficient de validitate de construct.

Validitatea de conținut / construct pune probleme legate de gradul în care

dimensiunile măsurate sunt cu adevărat relevante pentru conceptul pe care se
concentrează testul:

● dacă sunt prezente toate dimensiunile relevante;

● dacă nu sunt prezente dimensiuni nerelevante.
Validitatea de construct
Existența unor dimensiuni străine de concept sau lipsa unor dimensiuni importante
se tratează prin recurs la teorie și se probează validitatea de construct demonstrând
că în testul-țintă conceptul respectiv este tratat așa cum o teorie sau model anume
prescrie. Corespondența dintre modul în care dimensiunile se agregă și ceea ce
prescrie teoria se tratează empiric & statistic:

● analiza factorială exploratorie (EFA), care reproduce coerent ce zice teoria (de
ex. extrage numărul corect de factori, itemii au tiparul corect de saturații);
● analiza factorială exploratorie (EFA), cu rotație Procrustes;
● analiza factorială confirmatorie (CFA): goodness-of-fit measures.
Validitatea de criteriu
Un indicator al faptului că testul poate fi utilizat ca predictor pentru un anumit
comportament (criteriu). Validitatea de criteriu spune ce predicții sunt valide – deci
cum se interpretează scorurile testului:

● Date continue: corelație între criteriu și predictor (validitate predictivă), se

raportează drept coeficient de validitate r;
● Grupuri contrastante sau puternic contrastante (validitate concurenta);
● High vs low scorers pe predictor coincid cu high vs. low scorers pe criteriu;
● Se raportează testul t, al semnificației diferenței între doua medii (p<.05);
● alte metode, inovative, cum ar fi de ex. metode de grupare (analiza de cluster,
analiza factorială de tip Q).
Validitatea predictivă și validitatea divergentă
Validitatea predictivă = corelația între scorul la test obținut la momentul t0 și scorul la
criteriu obținut la momentul t1, necesită studii longitudinale. Cea mai puternică, dar și
cea mai rară. Se bazează pe studii longitudinale, care prezic evoluții sau
comportamente pentru populații largi, pe perioade de timp relativ lungi.

Validitatea divergentă: este importantă mai ales în acele condiții în care conceptul-
țintă este foarte apropiat de alte concepte. Exemplu: la un test de depresie, există
comorbiditate între depresie și anxietate. Ar trebui să demonstrăm nu doar că testul
nostru diferențiază pacienții depresivi de nondepresivi, ci și că nu corelează cu teste
de anxietate și că diferențiază mai bine între high și low scorers de depresie decât
între high și low scorers de anxietate.
Validitatea convergentă și validitatea de aspect
Validitatea convergentă (concurentă) = corelațiile scorurilor la un instrument nou
construit, cu scorurile la alt instrument care măsoară același construct și a fost deja
validat. Important este modelul teoretic de construcție a instrumentului.

Validitatea de fațadă (de aspect, face validity) = testul pare că măsoară ceea ce-și
propune / arată bine / pare „profi”, nu este propriu-zis o formă de validitate. Are
impact asupra atitudinii respondenților / implicarea lor în sarcină. Este o modalitate
(greșită) de a infera că validitatea de criteriu (sau validitatea în general) este bazată
pe itemii scalei sau pe natura problemei.
Validitatea factorială și validitatea metodelor
Validitatea factorială = analiza factoriala confirmatorie (CFA), investighează măsura
în care datele recoltate se potrivesc (fit) cu modelul.

Validitatea metodelor se referă mai degrabă la măsurători specifice, scorurile (la teste
specifice). Totuși se vorbește despre faptul că unele metode sunt mai valide decât
sunt altele. Validitatea unei metode se poate evalua prin prisma potențialului său de a
genera informație validă (pentru validitatea de criteriu). Numărul de itemi (de
instanțe comportamentale care sunt eșantionate) determină validitatea, nu doar
fidelitatea testului; de aceea un test mai lung (sau interviu mai lung) este mai valid
(presupunând că este bine construit). Ținând orice altă variabilă constantă, testele
mai lungi sunt mai valide.
Validitate internă și externă
Validitate internă ⇒ a generat cu adevărat stimulul experimental schimbarea în cazul
specific studiat? Efficacy: studii în contexte experimentale (in vitro) – pacienți
selectați într-un anumit fel (de ex. criterii de incluziune care presupun absența unei
alte afecțiuni).

Validitate externă ⇒ la ce populații, contexte sau variabile poate fi generalizat efectul

stabilit? Effectiveness: studii în contexte naturaliste (in vivo) – pacienții au în mod
frecvent mai multe afecțiuni. În special în științele educaționale – validitate ecologică:
dacă studiul reține experiențele normale, cotidiene, ale profesorului, elevului, clasei.
Relația cauzală - John Stuart Mill
1. Cauza precede efectul.
2. Cauza este relaționată cu efectul.
3. Nu putem găsi altă explicație plauzibilă pentru efect, alta decât cauza.

În experiment manipulăm o variabilă și:

● vedem că după manipulare apare un efect,

● vedem că există o relație între manipulare și efect, și
● vedem dacă există alte explicații plauzibile pentru acel efect (și încercăm să le
izolăm).
Corelația nu este cauzalitate!
Corelația nu este cauzalitate: corelația nu este decât condiția 2 din cauzalitate, nu
presupune și condițiile 1 (cauza precede efectul) și 3 (nu există altă explicație).

Relații simetrice vs. asimetrice:

● Relații simetrice: două variabile pot fi corelate, fără să existe o relație de

cauzalitate.
● Relații asimetrice: există cauzalitate și ea poate fi dedusă.
Amenințări la adresa validității
Existența unor variabile care influențează rezultatul, fără să ne dăm seama că acest
lucru se întâmplă: variabile externe (extraneous variables).

Tipuri de variabile

● independente
● dependente
● moderatoare
● mediatoare
● de intervenție (uneori moderatoare/mediatoare)
● confundate (confounded / lurking)
Variabilele externe
Variabile moderatoare: parte din lanțul cauzal, dar nu obligatoriu. Lanțul se
desfășoară și în absența lor, dar au un efect puternic asupra relației, modificând
intensitatea sau manifestările ei. Exemple: buffer vs. amplifier / attenuator.

Variabile mediatoare: parte din lanțul cauzal.

Variabilele de intervenție NU sunt în mod obligatoriu variabile confundate:

recunoașterea lor și controlul lor în design le fac să nu mai fie confundate.

Variabile confundate: variabile care sunt explicative dar pe care le ignorăm din lipsă
de gândire critică.
Amenințările la validitatea internă
Istoricul: a avut loc vreun eveniment deosebit în timpul studiului, care ar fi putut să
influențeze rezultatul? În mod special o problemă în studii cros-secționale sau în
studii experimentale fără grup de control.

Maturizare: atunci când modificările pot fi datorate trecerii timpului (recuperare,

dezvoltare, evoluții diverse). Este o problemă chiar și în studiile experimentale cu
grup experimental și grup de control.

Evaluarea: efectele pretestului asupra rezultatelor post-testului. Pretestul poate

sensibiliza participanții la o problemă. Pretestul devine „tratament”, sau interacțiunea
“pretest × tratament”. Amenințare în designurile cu pre- și post-test, designurile
longitudinale, în designurile “diary” sau repeated-measure.
Amenințările la validitatea internă
Instrumentarea: felul în care este “instrumentat” studiul, în mod special modificările
în măsurare. Modificări în instrument, observatori, modalități de scorare.

Regresia spre medie: tendința scorurilor extreme de a regresa către medie. Atunci
când participanții la studiu sunt selectați din grupuri extreme (de ex. diagnostice
extreme), scorurile subsecvente au o șansa mai mare să regreseze către medie decât
departe de medie. Fenomenul ține de fidelitatea testului.

Selecția participanților: cum au fost selectați participanții? problemă în special în

auto-selecție și snowball sampling. Dacă participanții sunt împărțiți în grupuri, sunt
grupurile echivalente? Randomizarea nu rezolvă toate probleme de echivalență.
Amenințările la validitatea internă
Mortalitatea: numărul participanților care au dispărut din grupul sau grupurile
utilizate în cercetare. Mortalitate înseamnă și renunțare (drop-out). Problemă în
designurile cu un singur grup sau cu mai multe grupuri.

Contaminarea designului: efectul John Henry / Hawthorne - cunoașterea de către

participanți a grupului din care fac parte (experimental sau de control): participanții
încearcă să confirme sau infirme sistematic o concluzie. Este un efect negeneralizabil
în viața reală când manipulăm condițiile de muncă.
Amenințările la validitatea externă
Efectul interacțiunii dintre testare și tratament: evaluarea din pretest dă indicii
participanților privind felul în care e dezirabil să reacționeze la tratament. Acest lucru
nu s-ar întâmpla în viața reală, unde nu ar exista pretest, deci efectul experimental,
chiar dacă e stabilit, nu se poate generaliza la populație.
Efectul interacțiunii dintre selecție și tratament: selecția participanților face ca grupul
să nu fie reprezentativ pentru populație. Chiar dacă există un efect experimental, el nu
se poate generaliza la populație.
Interferența tratamentelor multiple: efectul tratamentelor ulterioare nu poate fi
diferențiat de efectul prelungit al primului tratament. Problemă în experimentele cu
tratament multiplu și în designurile cu expunere prelungită la stimul.
Evaluarea psihologică

Voicu Dragomir

Iunie 2018
Bazele teoretice ale evaluării psihologice
Definiții
Evaluarea = proces general de colectare de informații. Evaluarea este incluzivă în
raport cu testarea.

Testele reprezintă o modalitate standardizată de adunare a informațiilor.

Alte metode de adunare a informațiilor (calitative): interviul, observații, tehnici

proiective, istoric personal, date biografice. Metodele pot fi combinate, împreună
aducând un aport mai consistent de informații.

Instrumente sau tehnicile pot fi: cantitative & calitative / obiective & subiective.
Domeniul clinic
1. Scopul diagnostic: evidențiere și explicare a unor mecanisme cauzale implicate în
geneza unor tulburări psihice. Ex: MMPI, MCMI.
2. Scopul predictiv sau de prognostic: posibilitatea de a anticipa evoluția viitoare a
persoanei, evidențierea resurselor personale pe care se poate baza intervenția
recuperativă și construirea intervenției în sine.
3. Validarea unor intervenții psihologice cu finalitate recuperativă, prin
instrumente special construite pentru practica clinică, destinate de a evalua
aspecte specifice: complianța clientului și evoluția simptomelor. Ex: evoluția
scorurilor la scalele clinice ale unui inventar de tip MMPI în urma tratamentului
medicamentos sau a psihoterapiei.
Domeniul organizațional
1. Selecția de personal: pentru prezent (un post bine definit) sau pentru viitor
(determinarea potențialului personal de dezvoltare). Accentul cade asupra
validității predictive a bateriei de instrumente, deci a corelației dintre predictori
(rezultatele la teste) și criterii (eficiența, rezultate, performanța).
2. Evaluarea personalului: a da o măsură obiectivă evoluției în timp a persoanei
angajate în carieră, a oferi o estimare a potențialului de dezvoltare a angajatului,
a permite o estimare a modului în care angajatul face față solicitărilor postului, a
realiza estimări ale progreselor realizate. Psihologul trebuie să identifice
criteriile relevante în context și să construiască modalități și instrumente
specifice realității organizației în care activează.
Domeniul educațional
1. Din perspectiva orientării carierei, activitatea psihologului se apropie de
specificul selecției de personal, iar din perspectiva consilierii școlare, activitatea
se apropie de evaluarea clinică în scop diagnostic.
2. În orientarea vocațională, este importantă focalizarea evaluării asupra corelației
dintre potențialul aptitudinal, de personalitate și structurile motivaționale ale
elevului, cât și asupra corelației dintre caracteristicile personale ale elevului și
cerințele reale identificabile la nivelul pieței muncii.
3. Instrumentele și activitățile de evaluare facilitează atât informații necesare
pentru proiectarea intervenției, cât și o mai bună autocunoaștere a elevului, o
adaptare mai eficientă a acestuia la cerințele mediului educațional.
Abordarea etică și abordarea emică
O abordare etică este centrată pe evaluarea unui set definit de aspecte general umane,
comune indivizilor indiferent de cultura de apartenență (DSM, Big Five). Sunt
promovate modalități impuse de evaluare standardizată, iar traducerea și transferul
instrumentelor în diverse spații culturale sunt demersuri acceptabile și valide.
Majoritatea activităților de evaluare se bazează pe o abordare etică.

Abordarea emică este focalizată asupra explorării culturilor specifice și a aspectelor

psihologice generate în interiorul acestora. Fiind cultural specifice, aceste constructe
psihologice necesită construcția de instrumente indigene de evaluare, ce nu pot fi
traduse sau transpuse în alte spații culturale.
Psihometrie = Standardizare
Instrumente psihometrice = TESTE cu un nivel crescut de obiectivitate.
Măsurarea psihologică are o dimensiune comparativă pentru că rezultatele
individuale sunt raportate la etalonul populației de referință.

● Instrument;
● Proceduri de administrare / scorare / interpretare;
● Norme (etalon = media & abaterea standard într-o populație de referință);
● Scoruri / Scale de măsurare: nominale (tipuri), ordinale, de interval (% =
percentile) & de raport (curba normală: z, IQ, T, sten, stanine);
● Perspectivă cantitativă & nomotetică.
Standardizarea în evaluarea psihometrică
1. Standardizarea probei (a instrumentului): toate persoanele trebuie să fie
confruntate cu aceeași situație de stimulare, adică materialele utilizate în
evaluare, structura prezentărilor și instructajelor pentru probe.
2. Standardizarea procedurilor de administrare și scorare: manualul tehnic al unui
instrument psihometric trebuie să ofere instrucțiuni clare și neechivoce privind
administrarea probei și calcularea scorurilor.
3. Standardizarea interpretării rezultatelor: a da aceeași semnificație aceluiași
rezultat la aceeași probă de evaluare, indiferent dacă acest rezultat este obținut
de persoane diferite, sau de aceeași persoană în contexte diferite, sau proba a
fost administrată de evaluatori diferiți.
Abordarea normativă
Norma pentru o scală destinată măsurării unei caracteristici psihologice este media
(μ = media populației și x = media eșantionului) și abaterea standard (σ) a scorurilor
constatate în populația de referință / eșantionul utilizat pentru normare.

Cerința principală pentru un eșantion de normare este aceea de a-i asigura

reprezentativitatea în raport cu populația de referință, volumul și caracteristicile
acesteia determinând cerințele specifice privind structura eșantionului.

În domeniul evaluării aptitudinilor, cercetările au pus în evidență faptul că diferite

grupe de vârstă diferă sub raportul performanțelor absolute obținute. În domeniul
personalității, s-au constatat diferențe între sexe pentru constructele de personalitate.
Constructe măsurate și dimensiuni evaluate
Constructe măsurate

● Aptitudini
● Personalitate
● Motivații
● Comportament adaptativ
● Altele: creativitate, inteligență emoțională, coping, stil de învățare, etc.
● Scale clinice

Dimensiuni evaluate: instrumente unidimensionale și multidimensionale (inventarele

broadband).
Predictor, criteriu și scoruri brute
Predictor = scorurile la teste sau orice informație utilizată ca bază pentru a face
predicții despre persoane sau a lua decizii privind persoanele evaluate.

Criteriu = performanța reală, orice aspect care poate fi constatat empiric, independent
de măsurare.

Scoruri brute (SB) reprezintă numărul total de răspunsuri relevante date de un

respondent la un instrument sau scală de evaluare. Ele nu au semnificație din
perspectivă diagnostică, pentru că același scor brut poate avea semnificații diferite în
funcție de alte variabile. Sunt folosite pentru determinarea scorurilor standardizate.
Scorurile standardizate
Scorul standardizat reprezintă transpunerea scorului brut într-un sistem
standardizat de scorare, cu ajutorul scalelor de măsurare și implică raportarea la
etalon, deci comparația cu media populației de referință.

Transformările liniare presupun modificarea unităților de măsură într-o manieră care

menține relațiile dintre acestea și forma distribuție scorurilor (scorurile z și T).

● Scorurile z au media de 0 și abaterea standard de 1.

● Scorurile T au media de 50 și abaterea standard de 10.

Transformările neliniare țin cont de frecvențele cumulative: centilele (procentul de

valori situate sub un anumit scor obținut) și staninele.
Surse de eroare în evaluarea psihologică
1. Instrument: model teoretic, conținutul itemilor, relația item –trăsătură,
caracteristicile itemilor (transparență, ambiguitate).

2. Context: factori culturali, condiții fizice, anxietatea de testare, experiența anterioară,

distractori.

3. Respondent: motivație, dezvoltare cognitivă, utilizarea limbajului, credințe

personale.

4. Evaluator: gestionarea interacțiunii evaluator-evaluat, credințe personale.

Clasificarea instrumentelor psihometrice
● După natura constructului măsurat: de aptitudini; de personalitate; de valori și
interese; de evaluare a motivațiilor individuale; de evaluare a comportamentelor
adaptative; de creativitate. Cele două mari domenii ale psihometriei sunt:
domeniul evaluării aptitudinilor (performanța rezolutivă); și domeniul
personalității (capacitatea de autoevaluare a participantului).
● După numărul de dimensiuni măsurate: unidimensionale (scale de anxietate,
depresie, empatie, abilitate numerică); și multidimensionale (bateriile de
inteligență și aptitudini, inventarele de personalitate).
● După modul de administrare: creion-hârtie și computerizate.
Clasificarea instrumentelor psihometrice
● În funcție de numărul de respondenți evaluați simultan: cu administrare
individuală; și instrumente ce pot fi administrate colectiv.
● În funcție de persoana care face evaluarea: de tip autoevaluare sau
autoadministrare; și cu tip heteroevaluare (peer report).
● În funcție de sarcina cu care este confruntate participantul: teste - unde sarcina
este de obicei de rezolvare a unor probleme; și chestionare (scale/inventare) -
unde sarcina este de a furniza autodescrieri prin intermediul itemilor.
● În funcție de formatul de culegere a răspunsurilor: cu răspuns deschis (WAIS); cu
răspuns închis, dihotomic (CPI), trihotomic (MMPI), pe scală (NEO PI-R), cu
alegere forțată (JVIS) sau de tip ierarhizare (Q-sort).
Integrarea surselor de date
Integrarea diferitelor surse de date reprezintă o abordare productiva în interpretare,
pentru creșterea obiectivității în evaluare. Integrarea datelor obținute din: testare,
observațiile preluate pe parcursul evaluării, istoria personală.

Datorită faptului că majoritatea instrumentelor psihometrice presupun o raportare

conștientă a individului care implică auto-dezvăluirea deliberată (self-report) acestea
pot fi sensibile la distorsiuni.

Modelul celor 5 multi: asigură creșterea validității prin combinarea informațiilor

obținute prin metode diferite, din surse diferite, prin evaluatori diferiți, privind
trăsături diferite, la momente diferite în timp.
Cadrele multiple în evaluarea psihologică
1. Evaluarea „multi-trăsătură” = presupune evaluarea unui număr mai mare de
trăsături (predictori). Reducerea unui fenomen la un singur predictor este
limitativă.
2. Evaluarea „multi-metodă” = extragerea de informații prin mai multe metode.
Combinarea metodelor duce la creșterea validității.
3. Evaluarea „multi-sursă” = atragerea de informații din mai multe surse, crește
validitatea predicțiilor realizate.
4. Evaluarea „multi-evaluator” = evaluatori multipli. Utilizarea informațiilor de la
evaluatori multipli poate crește validitatea evaluării.
5. Evaluarea „multi-temporală” = investigarea constanței comportamentului poate
crește validitatea evaluării.
Caracteristici psihometrice
Dau indicații despre valoarea și calitatea respectivului instrument ca măsură.

Este nerecomandată utilizarea instrumentelor deficitare la nivelul caracteristicilor

psihometrice sau ale căror caracteristici psihometrice sunt necunoscute. Un
instrument de evaluare bun va avea caracteristici psihometrice bune.

Caracteristici psihometrice:

● Fidelitatea (pragul minimal acceptabil pentru coeficienții psihometrici este 0,7)

● Validitatea
● Capacitatea de discriminare
● Dificultatea itemilor
Dimensiunile eșantioanelor normative

Aprecierea Eșantionul normativ al Validare de construct și de

eșantionului testelor criteriu, convergență, fidelitate

Inadecvat < 150 de subiecți < 100 subiecți

Adecvat 150-300 subiecți 100 - 200 subiecți

Mare 300-1000 subiecți peste 200 subiecți

Foarte mare > 1000 subiecți

Evaluarea aptitudinilor și inteligenței
Aptitudinile
Aptitudinile și procesele psihice nu se identifică dar nici nu le putem separa de
acestea. Orice aptitudine implică diverse procese psihice pentru realizarea,
manifestarea ei. Există 2 tendințe oarecum structurate și determinate mai ales de
rațiuni aplicative (practice):

● De a ne referi la aptitudinile mnezice, senzorial-perceptive, motrice mai degrabă

din perspectivă procesuală și mai puțin sub aspect funcțional;
● De a pune accent îndeosebi pe latura funcțională, adaptativă atunci când ne
raportăm la aptitudinile speciale (matematice, tehnice, muzicale, artistice,
literare, sportive etc), ceea ce primează în acest caz este randamentul, eficiența,
performanța obținută.
Capacitățile
Acest concept apare deseori atât în limbaj obișnuit cât și în domeniul psihologic
atunci când ne referim la latura instrumental-operațională a personalității umane, în
strânsă legătură cu cel de aptitudine. Astfel unii autori consideră că aptitudinea este o
precondiție obligatorie pentru capacitate.

Ceea ce este esențial pentru exersarea capacității sau aptitudinii sunt:

● context pozitiv,
● condiții favorabile și
● antrenamentul care pot duce la dobândirea sau îmbunatățirea unui randament.
Abilitățile
„Competența dobândită, care conduce la niveluri de performanță ridicate în realizarea
unei atribuții sau a unei categorii de atribuții. Sunt cunoștințe declarative și
procedurale. Desemnează substratul constituțional sau dobândit al unor însușiri
psihice de mare randament de care dispune cineva.

Educarea abilităților personale este un aspect este un aspect care ține esențialmente
de dezvoltarea umană. Prin exersarea și aplicare se automatizează, devin deprinderi.
Sunt transferabile între diferite tipuri de sarcini, activități. Acest concept este
îndeosebi folosit atunci când ne referim la acele aspecte care țin preponderent de
„manualitate” (aspecte motrice, tehnice, artistice, sportive) și mai puțin atunci când
facem trimitere la aspecte care țin de competența intelectuală.
Deprinderile
Manieră de a se comporta sau de a acționa, în domeniile motor și intelectual,
dobândită prin învățare și, mai ales, prin repetiție. Sunt moduri de acțiune, de operare,
tehnici de execuție a unor activități și presupun o operare eficientă cu informațiile,
cunoștințele.

Ca urmare a exersării sunt automatizate. Ele exercită o influența pozitivă asupra

dezvoltării aptitudinilor și reciproc. Ele sunt de asemenea transferabile între diferite
tipuri de sarcini, activități. Gradul lor de transferabilitate diferă în funcție de
specificitatea, specializarea lor.
Interesele
Reprezintă preferințe cristalizate ale unei persoane pentru anumite domenii de
cunoștințe sau de activitate și de asemenea mai presupune interes cognitiv
(curiozitate). Sunt factori motivaționali esențiali în toate activitățile umane.

Sunt dispoziții relativ stabile, au cauze multiple individuale și sociale, sunt diferite de
la o persoană la alta și foarte important pot fi relativ independente de aptitudinile
și/sau cunoștințele dintr-un anumit domeniu. Dezvoltarea, cristalizarea lor este
determinată atât de factori genetici (potențial aptitudinal) cât și de oportunitățile de
învățare (jocurile, activitățile în care sunt antrenați copiii, instrumentele, materialele
pe care le au, oportunitățile care li se oferă). În urma experiențelor pe care le are
copilul „va învăța” să prefere unele activități în favoarea altora.
Interesele și valorile
Interesele se manifestă prin comportamente de apropiere față de anumite activități și
pot fi identificate atât pe baza unor indicatori calitativi (de exemplu, trăirea
emoțională resimțită de o persoană atunci când realizează o anumită activitate), cât și
cantitativi (frecvența activităților de același tip în care se angajează o persoană).

Valorile: constituie nucleul central al organizării atitudinilor, ele ghidează, orientează

comportamentele și le susțin. Unii cercetători le abordează ca „realități psihologice
naturale” care se asimilează în procesul dezvoltării, alții consideră valorile drept
realități sociale externe pe care copilul învață să și le însușească, le internalizează prin
procesul educativ și prin comunicare.
Aptitudini generale și speciale
Aptitudinile generale sunt acele aptitudini care necesită efort intelectual şi de care
depinde succesul unor activități numeroase și diverse. În abordarea clasică în sensul
strict aici vom regăsi: inteligența sau aptitudinile intelectuale. Însă tot o aptitudine
generală implicată în diverse domenii și tipuri de activități este și creativitatea.

Aptitudini speciale sunt implicate în arii, domenii specifice de activitate, cum ar fi:
artele plastice, muzică, literatură, sport, tehnic, etc. Deseori facem referire la diverse
tipuri de aptitudini care asigură succesul în variate contexte, astfel vorbim despre:
aptitudini școlare (cele care asigură reușita la învățătura sau la diferite discipline),
aptitudini profesionale (vorbind despre succesul într-o profesie), aptitudini
pedagogice.
Coeficientul de vârstă mentală - Binet și Simon
Alfred Binet împreună cu T. Simon construiește în 1905 „Scala metrică de inteligență”
(revizuită în 1908, 1911), fiind primul instrument psihodiagnostic pentru măsurarea
„proceselor superioare”, datele observate putând fi cuantificabile. În ceea ce privește
modalitatea de examinare acesta conținea sarcini asemănătoare celor întâlnite în
viața reală, fiind compus din 30 de itemi, iar traducerea rezultatului se făcea printr-un
coeficient de vârstă mentală.

W. Stern introduce o versiune a acestei scale în 1912, tot el propunând și conceptul

de coeficient de inteligență – raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică.
Coeficientul de inteligență - Wechsler
Terman traduce scala și în urma unor revizuiri apare în 1908 prima versiune a „Scalei
de Inteligență Stanford-Binet” și tot el, în 1916, propune pentru coeficientul de
inteligență abrevierea IQ și înmulțirea cu 100 a acestuia.

Wechsler considera că „inteligența este o aptitudine globală de a activa în mod

rațional, de a gândi rezonabil şi de a depăși greutățile vieții”. El dezvoltă o serie de
baterii de inteligență: WAIS (Scala Wechsler de inteligență pentru adulți), WISC (Scala
Wechsler de inteligență pentru copii), WPPSI (Scala Wechsler de inteligență pentru
copii preșcolari și pentru școlarii mici) care furnizează un IQ global dar și unul verbal
precum şi unul non-verbal (IQ al performanței).
Teoria bifactorială - Spearman
Spearman este susținător al teoriei biologizante a lui Galton (a avut intuiția unui
factor general al inteligenței) şi studiind corelațiile dintre mai multe teste, în condițiile
în care într-o baterie nu sunt incluse mai multe probe de același tip, corelațiile
apărute puteau fi explicate printr-o singură sursă de variații interindividuale și anume
factorul g, fiind un factor general care se regăsește în fiecare test și factori specifici s.
Azi factorul g este o reprezentare a conceptului de inteligență generală și ar
corespunde dezvoltării şi organizării energiei nervoase provenite de la întregul cortex
cerebral.

Testele care aduc în itemi principiul inducției corelatelor, bazat în același timp pe
material non-verbal, au cea mai mare saturație în factor g - inteligență generală.
Teoria multifactorială - Thurstone
Utilizând metoda analizei factoriale autorul identifică 7 factori de abilități primare,
puși în evidență cu ajutorul testelor de inteligență:

● înțelegerea verbală;
● fluența cuvântului;
● abilitatea numerică;
● abilitatea spațială;
● abilitatea de memorare;
● rapiditatea perceptuală;
● raționament.
Modelul tridimensional al intelectului - Guilford
Analizând factorii care compun inteligența elaborează un model structural
tridimensional al intelectului, ce poate fi reprezentat sub forma unui paralelipiped,
având ca dimensiuni:
1. operații (evaluare, gândire convergentă și divergentă, memorie, cunoaștere);
2. conținutul activității intelectuale (figural, simbolic, semantic, comportamental);
3. produsele activității intelectuale (unități, clase, relații, sisteme, transformări,
implicații).
Din acest model rezultă 120 de factori. Fiecare câmp rezultă printr-o singură
combinație de factori, reprezentând o capacitate mintală descrisă în termenii
operației, conținutului și produsului.
Modele de tip ierarhic - Burt
Apariția unor trepte intermediare între factorul g și factorii specifici s. Astfel, de
exemplu, Burt introduce factori de grup, ca nivel intermediar și, în consecință,
stabilește 5 niveluri în cadrul sistemului ierarhic al aptitudinilor:

● nivelul A: procese senzoriale simple;

● nivelul B: procese perceptive și motrice;
● nivelul C: procese asociative (memoria, asociațiile productive, imaginația
reproductivă, aptitudini verbale, aptitudini numerice, aptitudini practice);
● nivelul D: procese relaționale superioare (procesul de gândire);
● nivelul E: procese generale (funcții receptive și executive, rapiditatea funcțiilor
mentale, atenția).
Inteligența fluidă și inteligența cristalizată - Cattell
Propune diferențierea a două forme de inteligență, respectiv, inteligența fluidă (Gf) și
inteligența cristalizată (Gc). Prima se referă la aspectul operațional mai ales, acesta
fiind dat de la naștere iar, a doua, se referă la achizițiile realizate prin învățare și
educație. Deci, în cadrul structurii cognitive a individului, inteligența fluidă este un dat
nativ iar inteligența cristalizată este ceea ce se dobândește pe calea cunoașterii ca
urmare a confruntării cu influențele socio-educaționale și socio-culturale.

Inteligența fluidă este în mare măsură non-verbală și ea intervine atunci când

individul se confruntă cu solicitări privind adaptarea la o nouă situație. Inteligența
cristalizată este în mare măsură mediată socio-cultural și ea intervine atunci când
individul se confruntă cu sarcini care solicită un răspuns învățat.
Teoria genetică - Piaget
Teoria genetică este legată de numele lui J. Piaget care insistă mai ales asupra genezei
inteligenței. În cadrul teoriei sale folosește noțiuni preluate din biologie, dar care
capătă o altă semnificație. Astfel, inteligența este o adaptare a organismului la mediu.
Adaptarea, la rândul ei, este o echilibrare între asimilare (integrarea noilor informații
în sistemul celor vechi) și acomodare (restructurarea schemelor de asimilare impusă
de noile informații):

● stadiul senzorio-motor (0-2 ani): reacții circulare;

● stadiul preoperațional (2-7 ani): formarea simbolurilor;
● stadiul operațiilor concrete (7-11 ani): judecăți și raționamente;
● stadiul operațiilor formale (de la 11 ani): abstractizare și logică.
Teoria trifactorială - Carroll
Nivelul I include o mulțime de abilități specifice, ca de exemplu: abilități de vorbire,
rapiditate de judecată (raționament).

Nivelul II include o varietate de abilități, factori de grup: inteligența fluidă, inteligența

cristalizată, procesele de învățare și memorie, percepția vizuală, percepția auditivă,
producția facilă a ideilor (similară cu fluența verbală).

Nivelul III cuprinde un factor general al inteligenței (3G) care în esență este similar cu
factorul general (g) al lui Spearman (1904); este un factor integrativ, dominând
factori și variabile precum raționament inductiv, vizualizare, comprehensiune a
sarcinilor verbale, memoria de lucru.
Inteligența de succes - Sternberg
„Capacitatea mentală de generare de comportamente adaptate mediului în acele zone
de continuum experienţial, care presupun o reacție la noutate sau procesare automată
de informație ca funcție de metacomponente, componente de performanță și
componente de achiziționare de cunoștințe”:

● Abilitățile analitice sunt cerute pentru a analiza și evalua opțiunile valabile în

viața personală: definirea naturii problemei, ajustarea strategiei, monitorizarea.
● Abilitățile creative sunt în primul rând necesare pentru a genera opțiuni în
rezolvarea problemelor.
● Abilitățile practice sunt necesare pentru a transpune opțiunile și a le face să
meargă în contextul vieții reale.
Inteligențele multiple - Gardner
Inteligența = „abilitatea de a rezolva probleme sau de a crea produse care sunt
valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”. Autorul „sparge” unitatea
factorului g, lăsând loc liber de manifestare a 7 forme de inteligență:

1. Lingvistică: sensibilitatea vorbirii și limbajului scris;

2. Logico-matematică: analiza logică a problemelor;
3. Muzicală: creație muzicală și interpretare;
4. Corporal-kinestetzică: potențialul întregului corp de a rezolva probleme;
5. Spațială: reorganizarea și manipularea structurilor;
6. Interpersonală: înțelegerea intențiilor, motivațiilor altor persoane;
7. Intrapersonală: capacitatea de a se înțelege pe sine.
Inteligența emoțională - Goleman
1. Cunoașterea de sine: o evaluare realistă a talentelor proprii și o încredere de sine
bine întemeiată;
2. Auto-control: stările emoționale trebuie conduse astfel încât să favorizeze
îndeplinirea obiectivelor și nicidecum să le stânjenească sau să le blocheze;
3. Motivarea: folosirea preferințelor personale în direcționarea către atingerea
țelurilor propuse, de a lua inițiativa și de a persista în ciuda adversității;
4. Empatia: identificarea stărilor emoționale ale celorlalți, capacitatea de a cultiva
relații ne-conflictuale cu ceilalți;
5. Deprinderi sociale: capacitatea să te descurci bine din punct de vedere emoțional
în relații; capacitatea să interpretezi bine rețelele și situațiile sociale.
Taxonomia aptitudinilor umane a lui Fleishman
● Aptitudini cognitive (ex. înțelegerea verbală, exprimarea în scris, originalitatea,
raționamentul, orientarea spațială, rapiditatea percepției, atenția);
● Aptitudini psihomotorii (ex. precizia controlului, coordonarea mișcării
membrelor, timpul de reacție, dexteritatea, sincronizarea mișcărilor);
● Aptitudini fizice (ex. forța statică / explozivă / dinamică, suplețea extensiei,
echilibrul corporal, rezistența fizică);
● Aptitudini senzorial/perceptuale (ex. acuitatea vederii, vederea periferică /
nocturnă, sensibilitatea auditivă, localizarea sunetelor, claritatea vorbirii);
● Aptitudini social/interpersonale (ex. amabilitatea, responsabilitatea,
persuasiunea, sociabilitatea, conformitatea socială, autocontrolul, încrederea,
dorința de realizare, independența, perseverența, argumentarea verbală).
JVIS - Introducere
Chestionarul de Interese Vocaționale Jackson (Jackson Vocational Interest Survey) a fost
creat pentru a oferi un instrument eficient de măsurare a intereselor vocaționale, în
vederea estimării intereselor vocaționale ale persoanelor de ambele sexe. Util în
consilierea vocațională și în luarea deciziilor vocaționale, instrumentul are cea mai
mare utilitate în mediile în care sunt luate aceste decizii. Aceste medii includ școli și
colegii, centre universitare de consiliere, agenții și oficii de ocupare a forței de muncă,
inclusiv cele din afaceri și industrie, centre de reabilitare vocațională și de consiliere.

Testul este format din 289 de perechi de afirmații, acești itemi descriind activități
ocupaționale. Există un total de 34 de scale, care numără câte 17 itemi fiecare.
JVIS - Scalele structurale
Dezvoltarea JVIS s-a bazat pe o conceptualizare a dimensiunilor intereselor
vocaționale, numite Scalele Intereselor de Bază (Basic Interest Scales), sau „SCALELE
STRUCTURALE”, care traversează anumite grupuri ocupaționale. Scopul a fost acela
de a găsi un set de caracteristici care să poată fi folosite singure sau în combinații și
care să fie utile în descrierea unei varietăți cât mai largi de ocupații. Utilizarea ca
unitate de bază în analiză a intereselor vocaționale, mai degrabă decât direct a
ocupațiilor, furnizează un cadru pentru a descrie în mod eficient și economic
patternurile intereselor unei arii largi de grupuri ocupaționale. JVIS a apelat la
conceptul de profil ocupațional, pentru a face interpretarea și utilizarea sa în
consiliere mai simplă.
JVIS - Roluri și stiluri de muncă
Preferința față de un anumit stil de muncă nu implică atât un interes pentru o
activitate legată de o meserie anume, ci mai degrabă o propensiune pentru lucrul
într-un anumit tip de mediu sau pentru un serviciu în care un anumit tip de
comportament reprezintă norma. Astfel, stilurile de muncă implică mai degrabă
preferințe pentru moduri de comportament, care sunt importante în anumite medii
de muncă, decât să reprezinte trăsături psihologice sau de personalitate propriu-zise.

ROLUL DE MUNCĂ face o trimitere mai clară la domeniul muncii.

STILURILE DE MUNCĂ se referă la preferința pentru felul în care acea muncă este
realizată și pentru mediul ei.
JVIS - Roluri de muncă și stiluri de muncă
Roluri de muncă: Arte creative, Arte interpretative, Matematică, Științe fizice,
Inginerie, Științe Biologice, Științele sociale, Aventură, Natură-Agricultură, Meserii
calificate, Servicii personale, Activități familiale, Servicii medicale, Predare, Servicii
sociale, Educație elementară, Finanțe, Afaceri, Muncă de birou, Vânzări, Supervizare,
Managementul relațiilor umane, Drept, Consultanță profesională, Autor-Jurnalism,
Literatură tehnică.

Stiluri de muncă: Conducere dominantă, Siguranța locului de muncă, Rezistență,

Responsabilitate, Realizare academică, Independență, Planificare, Încredere
interpersonală.
JVIS - Temele ocupaționale generale
Temele ocupaționale generale se referă mai degrabă la tipuri mai largi de interese
decât la interesele față de activități specifice. Luând ca punct de plecare lucrarea lui
John Holland, care a definit șase teme ocupaționale, pe care le-a considerat ca un fel
de substrat personal pentru interesele vocaționale, studiile prin analiză factorială cu
JVIS au relevat 10 dimensiuni distincte, care subsumează interesele specifice. Metoda
de dezvoltare a scalelor, care a fost utilizată pentru JVIS, a rezultat într-o mai mare
independență a scalelor.

Cele zece teme sunt următoarele: Expresiv, Logic, Curios, Practic, Asertiv, Socializat,
Orientat spre ajutorare, Convențional, Întreprinzător, Comunicativ.
JVIS - Satisfacția academică
Scorul pentru Satisfacția Academică, prezentat și el în raportul JVIS, este o informație
importantă care rezultă din scorarea chestionarului. Scala Satisfacției Academice a
fost derivată empiric prin compararea scorurilor medii obținute de studenți și de elevi
de liceu, la scalele de interese. Acele scale structurale care au prezentat diferențe
semnificative au fost incluse în această scală de Satisfacție Academică. Scorurile scalei
de Satisfacție Academică pot fi utilizate în predicția gradului de satisfacție ce va fi
resimțit de persoana evaluată, în medii educaționale, în special în acelea care
accentuează programele științifice sau academice tradiționale. Indirect, această scală
poate fi folositoare în alegerea între două sau mai multe ocupații care sunt plasate în
același cluster, dar care presupun grade diferite de pregătire academică avansată.
Raven - Introducere
Testele au fost construite pentru a evalua două componente ale factorului g
menționat de Spearman, abilitatea eductivă și abilitatea reproductivă, precum și
pentru a identifica originile genetice ale deficitelor mentale și influențele mediului
asupra acestora.

Matricele măsoară dezvoltarea graduală a constructelor superioare care permit cu

ușurința analiza situațiilor și evenimentelor complexe. Procesele implicate sunt de
cele mai multe ori non-verbale, depinzând de insight-urile mult prea rapide pentru a
fi asimilate în limbaj.
Raven - Descriere
Testul este alcătuit din 5 serii de imagini lacunare în care apar modificări seriale
simultan în două dimensiuni. Testul standard este alcătuit din 60 de itemi organizați
pe cinci serii progresive a câte 12 probleme. Itemii sunt așezați în ordine crescătoare
a dificultății. Ordinea itemilor oferă antrenamentul necesar înțelegerii metodei de
lucru. A fost construit pentru a putea fi utilizat în evaluarea copiilor și adulților.

Itemii de probă sunt foarte importanți pentru acele persoane care provin din medii
care nu le-au oferit posibilitatea de a se familiariza cu probleme de acest gen. Acoperă
întreaga gamă a dezvoltării intelectuale, de la momentul în care copilul este capabil să
înțeleagă ideea găsirii unei piese lipsă pentru a completa un pattern până la nivelul de
abilități necesare realizării comparațiilor și al raționamentului analogic.
Raven - Abilitatea eductivă
Face referire la procesele de educţie sau de creare de noi insight-uri și informații în
afara celor care sunt deja percepute sau deja cunoscute. Identificarea oricărei
probleme necesită percepția contextuală.

Întotdeauna una dintre seriile testului presupune căutarea „gestaltului”, formarea

unei imagini unitare, se începe cu formarea schemei care permite păstrarea în minte,
la un moment dat a câtorva elemente. Imaginea unitară care se formează imediat și al
cărei conținut nu se limitează doar doar la materialul imagistic, permite realizarea în
continuare a activităților. Recunoașterea problemei ca întreg este un precursor
esențial pentru activitatea analitică. Persoana trebuie să fie capabilă să distingă
elementele unele de altele, mai degrabă decât să perceapă întregul.
Raven - Abilitatea reproductivă
Matricele au fost construite cu scopul de a măsura abilitatea eductivă într-o
modalitate care să fie dependentă de constructele și simbolurile achiziționate, astfel
încât scorurile să fie cât mai puțin influențate de variațiile interpersonale și de grup
determinate de cultură. Pe de altă parte scalele de vocabular au fost construite cu
scopul de a discrimina între cunoștințele persoanelor și abilitățile lor de reproducere
a conceptelor verbale. Succesul în execuția multor sarcini (examinărilor școlare) este
dependent de bagajul de cunoștințe și de capacitatea de a opera cu ele.

Trebuie făcută o diferență între între abilitatea de a înțelege o idee și abilitatea de a

comunica acestă idee; abilitatea eductivă permite dezvoltarea înțelegerii, în timp ce
aptitudinea verbală este solicitată în traduceri și permite înțelegerea cuvintelor.
Raven - Abilitatea eductivă și inteligența
Testul Raven nu a fost construit cu scopul de a măsura factorul g și cu atât mai puțin
inteligența generală, totuși o serie de studii de analiză factorială au arătat că testul
surprinde bine acest factor. Abilitatea de învățare este definită operațional prin teste
care evaluează abilitatea de reproducere a informației efective, mai degrabă decât
prin teste care evaluează aspecte cum ar fi gândirea critică, raționamentul, abilitatea
de a găsi soluții.

Corelațiile dintre Raven și testele tradiționale de inteligență variază între 0.6-0.8, în

timp ce corelațiile cu scalele de vocabular sunt de 0.8-0.95. Aceasta înseamnă că
testele tradiționale de inteligență sunt măsurători primare ale abilității reproductive.
Corelațiile dintre scalele de vocabular și Raven variază între 0.5-0.6.
Binet-Simon - Scala din 1908
Scala din 1908 a introdus conceptului de vârstă mentală, care este rezultatul la testul
ce corespunde vârstei cronologice (în ani şi luni) a unui grup de copii normali.
Administrarea subtestelor, care durează între 30 şi 85 de minute, începea cu
determinarea vârstei bazale (basal age), adică cel mai înalt nivel de vârstă la care
subiectul reușește la toate subtestele. Testarea continuă până la determinarea vârstei
plafon (ceiling age), adică cel mai scăzut nivel de vârstă la care subiectul eșuează la
toate subtestele. Apoi, vârsta mentală a examinatului se calculează însumând vârsta
sa bazală cu un credit de 1 an pentru fiecare din subtestele trecute peste nivelul
vârstei de bază.

Scala a fost construită pentru intervalul de vârstă 3-13 ani.

Binet-Simon - Scala din 1911
Scala este extinsă, incluzând și un nivel pentru adulți, cu teste corespunzătoare.

Binet a avertizat că este necesară uneori prudență maximă în interpretarea vârstei

intelectuale a copilului. În primul rând el a observat că era absolut normal ca un copil
să aibă o vârstă intelectuală cu doar un an mai puțin decât vârsta cronologică, acesta
având, probabil, mici tulburări în școală. Copiii la care vârsta intelectuală era cu 2 ani
mai mult în urma vârstei lor cronologice întâmpinau dificultăți în programul școlii
obișnuite și aveau nevoie de o atenție specială. Însă chiar și atunci când se obțin
rezultate slabe la teste, nu se impune, în general, considerarea școlarilor respectivi ca
fiind deficienți mintal.
Stanford-Binet - Revizia din 1916
Testul de inteligență Stanford-Binet construit de Terman a încorporat coeficientul de
inteligență definit de Stern ca raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică.
Terman a dorit să creeze un test care să poată diferenția nivelele sau gradele de
dezvoltare a abilității intelectuale într-o populație normală. Un asemenea test poate fi
utilizat nu numai pentru identificarea și prognozarea abilităților copiilor retardați, ci
și pentru predicția performanțelor școlare și a altor criterii ale copiilor normali.

Varianta din 1916 apare sub denumirea Revizia Stanford-Binet și Extinderea Scalei
de inteligență Binet-Simon. Itemii au fost grupați pe nivele de vârstă iar testul a
circulat apoi sub denumirea Scala de Inteligență Stanford-Binet.
Stanford-Binet - Scala din 1916
Pentru Scala din 1916, vârsta mentală maximă de atins a fost de 19 ani și 6 luni (234
de luni). De exemplu, indiferent de cât de inteligent ar fi fost un copil de 16 ani (adică
192 de luni), el nu putea obține o valoare a IQ mai mare de 122.

Terman considera că dezvoltarea mentală încetează la aproximativ 16 ani, de aceea a

decis ca, pentru orice examinat a cărui vârstă cronologică este de 16 ani și peste,
valoarea vârstei cronologice în cadrul formulei IQ trebuie să fie fixată la 16 ani (192
de luni).
Stanford-Binet - Scala din 1937
Această scală a fost extinsă în jos, până la 2 ani şi, în sus, până la 3 nivele superioare
ale adultului. Extinderea în sus a condus la o vârstă mentală maximă de 22 de ani şi 10
luni, dar nu a oferit în mod real o scală pentru adulți. Extinderea a făcut însă posibilă
mai buna testare a copiilor dotați.

Testarea începea prin aflarea nivelului de vârstă cel mai înalt la care subiectul putea
să treacă toate subtestele (vârsta bazală). Testarea continuă până la obținerea vârstei
plafon, adică cel mai scăzut nivel de vârstă la care examinatul eșuează la toate
subtestele. Vârsta mentală a subiectului se calcula prin adăugarea la vârsta bazală a
numărului total de luni credit obținute pentru toate subtestele trecute până la vârsta
plafon. În final, se calcula valoarea coeficientului de inteligență (IQ).
Stanford-Binet - Ediția din 1985
Această scală se bazează pe un model ierarhic al abilității cognitive, ce cuprinde, la
rândul lui, trei nivele. Cei care au dezvoltat acest model ierarhic au fost influențați de
teoriile curente din domeniul psihologiei cognitive. La vârful modelului este factorul
g, respectiv, raționamentul general, care este utilizat de către subiecți pentru a
rezolva problemele pentru care nu au fost învățați să le rezolve. Următorul nivel
împarte factorul g în 3 factori majori:

● Abilități cristalizate,
● Abilități analitic-fluide și
● Memoria de scurtă durată.
Stanford-Binet - Factorii majori
Abilitățile cristalizate reprezintă factorii cognitivi implicați în achiziționarea și
utilizarea informației necesare pentru abordarea conceptelor verbale și cantitative în
vederea rezolvării problemelor. În mare măsură influențate de educație, aceste
abilități reprezintă, de asemenea, mai multe deprinderi de rezolvare a problemelor
verbale și cantitative achiziționate pentru o varietate de experiențe de învățare, atât
formale (în școală), cât și informale.
Abilitățile analitic-fluide reprezintă deprinderile cognitive necesare pentru rezolvarea
unor probleme implicând stimuli non-verbali sau figurali.
Memoria de scurtă durată este inclusă datorită relațiilor sale pozitive cu sarcini mult
mai complexe ale performanțelor cognitive.
Stanford-Binet - Dezvoltarea cognitivă
Termenul de inteligență a fost înlocuit cu cel de dezvoltare cognitivă. De altfel, în
Manualul pentru a patra ediție nu mai sunt folosiți termeni, precum: inteligență, IQ,
vârstă mentală. De exemplu, în loc de coeficient de inteligență (IQ) este utilizat
termenul de Scorul standard al vârstei – Standard Age Score (SAS), care este o
estimare a factorului g al lui Spearman (abilitate mentală generală). A patra ediție a
acestei scale și-a mai propus ca, suplimentar diagnosticării nivelului general al
dezvoltării cognitive, să ofere un profil clinic util al abilităților cognitive și să reducă
ponderea mult prea mare a deprinderilor verbale din conținutul edițiilor anterioare.

Scala de inteligență Stanford-Binet a fost construită pentru a putea fi folosită la

măsurarea abilităților cognitive a subiecților cu vârsta între 2 și 23 de ani.
WAIS - Introducere
Ceea ce măsoară testul este rezultatul unei interacțiuni complexe între dezvoltarea
biologică și experiența subiectului. Mai mult, Wechsler consideră calitatea rezolvării
testului ca fiind dependentă de anumiți factori noncognitivi.

În 1958, definește inteligența ca fiind un agregat sau o capacitate globală a individului

de a acționa intenționat, de a gândi rațional și de a aborda eficient mediul său. În
1975, Wechsler revine asupra acestei definiții și, în urma unei revizii, consideră
inteligența ca fiind: capacitatea individului de a înțelege lumea, de a acționa asupra ei
și inventivitatea de a face față provocărilor și solicitărilor acestei lumi.
WAIS-III, 1997
WAIS-III este un instrument psihodiagnostic administrat clinic individual pentru
măsurarea abilităţii intelectuale a adulţilor cu vârsta între 16 şi 89 de ani. Poate fi
utilizat pentru mai multe scopuri: ca test psihoeducațional, pentru măsurarea
dizabilităților de învățare, pentru predicția achizițiilor școlare, pentru plasarea unor
subiecți în școlile speciale, pentru diagnostic diferențial în tulburările neurologice și
psihiatrice ce afectează funcționarea mentală, în cercetarea clinică, pentru măsurarea
intelectuală în selecția managerială.

WAIS-III conține 14 subteste: subscala verbală (vocabular, similitudini, aritmetică,

memoria cifrelor, informații, înțelegere, succesiunea literă-număr) și subscala
performanță (completare imagine, cuburi, raționamente matrice, asamblare obiect).
WAIS-III - Calculare IQ
Dacă se urmărește calcularea numai a scorurilor IQ se aplică subtestele: Completarea
imaginii, Vocabular, Simbol Număr-Codul, Similitudini, Cuburi, Aritmetică,
Raționamentul matrice, Memoria cifrelor, Informații, Aranjarea imaginii și
Succesiunea Literă-Număr. Suma scorurilor scalate la subtestele ce aparțin Scalei
verbale sunt transformate în IQ Verbal (VIQ) iar suma scorurilor scalate ce aparțin
Scalei de performanță sunt transformate în IQ Performanţă (PIQ). Fiecare dintre
scorurile IQ au o medie de 100 și o deviaţie standard = 15:

+130 (excepțional); 130-129 (superior); 110-119 (peste medie); 90-109 (medie);

80-89 (sub medie); 70-79 (borderline); sub 69 (extrem de scăzut).
Cognitrom (CAS) - Introducere
CAS cuprinde 23 de teste fiind o nouă generație de teste psihologice, compusă dintr-o
baterie pentru evaluarea aptitudinilor cognitive, pentru evaluarea personalității,
intereselor ocupaționale și pentru evaluarea emoțiilor. Este un sistem deschis care
permite evaluarea psihologică individuală, evaluarea și selecția de personal,
psihologul putând crea propriul profil ocupațional în acord cu cerințele; este un
sistem centrat pe client („validitate de exploatare”); bazele de date create pot fi
transferate între cele două câmpuri „testarea psihologică individuală” – „evaluare și
selecție de personal”; profilele ocupaționale sunt actualizate. Etaloanele au fost
construite pentru o populație cu vârsta cuprinsă între 12 şi 50 de ani, cu patru
intervale de vârstă: 12-15, 16-18, 19-29, peste 30 de ani.
Cognitrom (CAS) - Aptitudinile cognitive
CAS măsoară aptitudinile cognitive, adică principalele noastre capacități endogene de
prelucrare a informației. Cantitatea și complexitatea procesării de informație variază
în funcție de natura sarcinii, dar prelucrările informaționale sunt tot timpul prezente.
Ca atare aptitudinile cognitive sunt cei mai stabili și cei mai puternici factori implicați
în performanțele noastre.

Aptitudinile evaluate de CAS++: abilitatea generală de învățare, aptitudinea verbală,

numerică, spațială, de percepție a formei, funcționărești, rapiditatea în reacții,
capacitatea decizională. Fiecare aptitudine în funcție de complexitatea ei a fost
operaționalizată printr-o serie de probe pentru a fi măsurată.
Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate
Abilitatea generală de învățare reprezintă aptitudinea de a asimila informații noi, de a
le reorganiza și de a opera cu aceste informații: raționamentul analitic, transferul
analogic, inhibiție cognitivă, memoria de lucru, comutarea atenției. Primul factor,
operator-mnezic, include probele care presupun operații ce implică funcționarea
memoriei de lucru. Cel de-al doilea factor, atenție selectivă, include probele care
vizează focalizarea pe o regulă de rezolvare a problemei și ignorarea informațiilor
irelevante.

Transferul analogic este o componentă cheie a inteligenței, a raționamentului inductiv

și a învățării, iar testul evaluează acele procese care ne oferă posibilitatea rezolvării de
noi probleme pe baza similitudinii cu probleme deja rezolvate.
Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate
Inhibiția cognitivă nu înseamnă activarea informațiilor relevante, ci inhibarea activă a
informațiilor irelevante pentru subiect. Altfel spus, din totalitatea informațiilor care
acționează asupra analizatorilor, cele care sunt irelevante pentru scopurile proprii
vor fi inhibate activ, astfel că informațiile relevante vor fi prelucrate fără a fi afectate
de informațiile irelevante. Testul elaborat pentru a măsura inhibiția cognitivă se
bazează pe sarcina de tip Stroop.

Testul privind memoria de lucru evaluează capacitatea sistemului cognitiv de a stoca

pe o durată scurtă de timp informații relevante din punctul de vedere al sarcinii şi de
a opera în paralel cu aceste informații. Include 2 componente: stocarea pe termen
scurt și procesarea informației.
Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate
Comutarea atenției sau schimbarea setului mental presupune dezangajarea dintr-o
sarcină devenită irelevantă și angajarea într-o nouă sarcină relevantă pentru scopurile
de moment ale subiectului.

Comutarea atenției este un predictor relevant în performanța școlară și în

performanța în muncă. Acest lucru este important îndeosebi pentru meseriile care
necesită realizarea mai multor sarcini în paralel, cum ar fi operatorii de trafic aerian,
conducătorii auto etc. În acest sens, testul poate fi utilizat în combinație cu alte
instrumente în selecția candidaților pentru meserii care presupun în mod constant
realizarea de sarcini multiple în paralel. Trecerea flexibilă de la un set mental la altul
sau de la o regulă la alta este un indicator al flexibilității cognitive.
Principii etice privind evaluarea
Principii etice - A: Aduce beneficii și nu face rău
Beneficence and nonmaleficence

Psihologii ar trebui să depună toate eforturile pentru ca persoanele ce apelează la

serviciile lor să obțină beneficii; de asemenea ar trebui să ia toate măsurile necesare
pentru a nu cauza prejudicii clienților lor.

Datorita faptului ca deciziile și acțiunile profesionale ale psihologilor pot afecta viata
altor persoane, aceștia ar trebui sa se protejeze împotriva factorilor financiari, sociali,
organizaționali sau politici ce pot conduce la o utilizare în sens negativ a influentei pe
care psihologii o au.
Principii etice - B: Fidelitate și responsabilitate
Psihologii stabilesc relații de încredere cu cei ce beneficiază de serviciile lor.

Psihologii sunt conștienți de responsabilitățile pe care le au față de societate sau față

de comunitatea în care își desfășoară activitatea.

Psihologii consultă sau colaborează cu alți specialiști sau instituții, în vederea

interesului clientului lor. Pe psihologi îi preocupă, din punct de vedere etic,
comportamentul colegilor lor.
Principii etice - C: Integritatea, D: Dreptatea, E: Respect
C: Psihologii caută să îmbunătățească onestitatea, adevărul și precizia în cercetarea,
predarea și practicarea psihologiei. În situațiile în care inducerea în eroare poate fi
justificată din punct de vedere etic, psihologii au obligația să evalueze în mod adecvat
posibilele riscuri sau consecințe nefaste.

D: Psihologii recunosc faptul că, în spiritul dreptății și echitații, toate persoanele

beneficiază și au acces în mod egal la procedurile și serviciile oferite de psihologi.

E: Psihologii valorizează în mod egal fiecare individ, respectând drepturile acestora

referitoare la confidențialitate și autodeterminare. Psihologii sunt conștienți de, și
respecta diferențele individuale atunci când lucrează cu grupuri diferite sub aspecte
de rol, vârstă, sex, statut socioeconomic.
Standarde etice în evaluarea psihologică
I. Utilizatorii de teste ar trebui să-și bazeze opiniile emise în recomandări, în
rapoartele de evaluare pe informații și tehnici care sunt suficiente pentru a susține
opiniile .

II. Utilizatorii de teste ar trebui să folosească instrumente a căror caracteristici

psihometrice au fost clar stabilite, pe o anumita populație.

III. Obținerea consimțământului informat presupune 2 componente:

● informarea clientului cu privire la evaluare;

● obținerea consimțământului.
Standarde etice în evaluarea psihologică
IV. Divulgarea datelor testării: se recomandă ca datele testării să fie distribuite numai
către acele persoane agreate anterior de respondent. Datele pot fi divulgate către
terțe persoane doar în urma unei hotărâri judecătorești.

V. Construcția testelor: constructorii de teste ar trebui să utilizeze metode

psihometrice adecvate, să valideze și să standardizeze testul, și să minimizeze sursele
de eroare. De asemenea ar trebui să fie disponibile instrucțiuni pentru utilizarea și
interpretarea adecvată a testului. Ex: Utilizarea frauduloasă a unor instrumente de tip
„producție proprie”.
Standarde etice în evaluarea psihologică
VI. Interpretarea rezultatelor evaluării: atunci când interpretează rezultatele testării,
evaluatorii ar trebui să țină cont de scopul evaluării, de variabilele personale,
situaționale, de diferențele lingvistice, sau culturale.

VII. Folosirea testelor de către persoane necalificate. Ex: Poate genera probleme grave
începând de la modul în care e aplicat un instrument pana la interpretarea datelor.

VIII. Folosirea unor teste ieșite din uz, sau nepotrivite scopului evaluării.

IX. Utilizatorii de teste sunt direct responsabili pentru aplicarea și interpretarea

adecvată a testelor, chiar dacă interpretarea și scorarea sunt realizate automat.
Standarde etice în evaluarea psihologică
X. Utilizatorii de teste ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că
respondenții primesc explicații cu privire la răspunsurile date, precum și un feed-back
interpretativ, indiferent de natura evaluării (selecție, consiliere educațională, evaluare
clinică).

XI. Menținerea securității testului. Materialele unui test se referă la: manual,
instrumente, protocoale, întrebări ale testului, sau stimuli. Utilizatorii de teste depun
toate eforturile pentru menținerea integrității și securității materialelor de testare.
Psihopatologie și
psihoterapie
Voicu Dragomir

Iunie 2018
Schizofrenia
Tulburările psihotice - Ideația delirantă
Ideația delirantă constă în convingeri fixe care nu pot fi schimbate prin dovezi
argumentate. Ideile delirante de persecuție (i.e., convingerea că individul urmează să
fie rănit, hărțuit sau altele de acest tip, de către o persoană, organizație sau alte
grupări) sunt cele mai frecvente. Ideile delirante de referință (i.e., convingerea că
anumite gesturi, comentarii, replici din mediu și altele de acest tip sunt adresate
individului) sunt de asemenea des întâlnite. Ideile delirante de grandoare (i.e.,
individul crede că are abilități, averi sau faimă excepționale) și ideile delirante
erotomane (i.e., individul are falsa convingere că o altă persoană este îndrăgostită de
el) apar și ele. Ideile delirante nihiliste sunt reprezentate de convingerea că va avea
loc o catastrofă majoră iar ideile delirante somatice se concentrează asupra
preocupării privind sănătatea și funcționarea organelor.
Tulburările psihotice - Halucinațiile
Halucinațiile sunt experiențe de tip perceptiv care apar în absența unui stimul extern.
Au un caracter foarte viu și clar, având forța și impactul percepțiilor normale și nu pot
fi controlate voluntar. Pot să apară în orice modalitate senzorială, dar halucinațiile
auditive sunt cele mai frecvente în schizofrenie și tulburările înrudite. Halucinațiile
auditive sunt de obicei trăite ca voci, familiare sau nu, care sunt percepute separat de
gândurile individului.

Halucinațiile trebuie să apară în contextul clarității senzoriale; cele care apar în

momentul adormirii (hipnagogice) sau la trezire (hipnapompice) sunt considerate ca
experiențe normale. Halucinațiile pot reprezenta un element normal al practicii
religioase în anumite context culturale.
Tulburările psihotice - Gândirea dezorganizată
Gândirea dezorganizată (tulburarea gândirii formale) se deduce de obicei din
discursul individului. Acesta poate trece de la un subiect la altul (deraiere sau
pierderea asociațiilor). Răspunsurile la întrebări au legătură tangențial sau sunt
complet fără legătură cu acestea (tangențialitate).

Rareori discursul poate fi atât de dezorganizat încât este aproape neinteligibil și se

aseamănă cu afazia de recepție în ceea ce privește dezorganizarea lingvistică
(incoerență sau „salată de cuvinte"). Deoarece vorbirea ușor dezorganizată este
frecventă și nespecifică, simptomul trebuie să fie suficient de sever pentru a perturba
substanțial comunicarea eficientă.
Tulburările psihotice - Comportamentul motor anormal
Comportamentul motor intens dezorganizat sau anormal se poate manifesta în diverse
moduri, de la „stupiditatea” copilărească la agitația impredictibilă. Anomaliile pot să
apară în orice formă de comportament direcționat către un obiectiv, conducând la
dificultăți în efectuarea activităților cotidiene.

Comportamentul catatonic constă într-o scădere importantă a reactivității la mediu.

Acesta se poate manifesta prin: rezistența la comenzi (negativism); menținerea unei
posturi rigide, inadecvate sau bizare; absența totală a răspunsurilor verbale și motorii
(mutism și stupor). Poate cuprinde și activitatea motorie excesivă și lipsită de scop,
apărută fără o cauză evidentă (agitație catatonică). Alte forme sunt mișcările repetitive
stereotipe, fixarea privirii, grimasele faciale, mutismul și ecoul vorbirii.
Tulburările psihotice - Simptome negative
Diminuarea expresivității emoționale cuprinde reducerea expresivității emoțiilor la
nivelul feței, a contactului vizual intonației vorbirii (prozodie) și mișcării mâinilor,
capului și feței care dau, în mod normal, accentul emoțional al vorbirii.
Avoliția reprezintă o scădere a motivației de a iniția activități cu scop. Individul
rămâne așezat perioade lungi de timp și prezintă interes redus privind participarea la
activități profesionale sau sociale.
Alogia se manifestă prin scăderea debitului vorbirii. Anhedonia constă în scăderea
capacității de a simți plăcere în urma unor stimuli pozitivi sau diminuarea
rememorării bucuriilor trăite anterior. Lipsa de sociabilitate se referă la absența
evidentă a interesului pentru interacțiuni sociale.
Schizofrenia - Elemente de diagnostic (A)
Trebuie să fie prezente cel puțin două simptome aparținând Criteriului A, un interval
semnificativ de timp pe parcursul unei perioade de cel puțin o lună. Cel puțin unul din
următoarele simptome trebuie să fie cu certitudine prezent:

● ideație delirantă,
● halucinații sau
● vorbire dezorganizată.

Pot fi de asemenea prezente comportamentul intens dezorganizat sau catatonic și

simptomele negative.
Schizofrenia - Elemente de diagnostic (B)
Schizofrenia presupune afectarea cel puțin a unui domeniu de funcționare principal.
Dacă tulburarea debutează în copilărie sau adolescență, nu va fi atins nivelul așteptat
de funcționare. Poate fi utilă compararea individului cu frații neafectați. Disfuncția
persistă o perioadă lungă de timp pe parcursul tulburării și nu pare să fie rezultatul
direct al unei singure caracteristici a bolii.

Avoliția (i.e., reducerea motivației de a urma un comportament direcționat către un

obiectiv) are legătură cu disfuncția socială descrisă la Criteriul B. Există, de asemenea,
dovezi semnificative privind relația dintre deteriorarea cognitivă și cea funcțională la
indivizii cu schizofrenie.
Schizofrenia - Elemente de diagnostic (C)
Unele semne ale tulburării trebuie să persiste pentru o perioadă de cel puțin 6 luni.
Simptomele prodromale preced frecvent faza activă, iar simptomele reziduale îi pot
urma, fiind caracterizate prin forme ușoare sau sub pragul de severitate ale
halucinațiilor sau ideilor delirante.

Indivizii pot prezenta diferite credințe neobișnuite sau bizare care nu sunt însă de
proporții delirante (e.g., idei de referință sau gândire magică); pot prezenta trăiri
perceptive neobișnuite (e.g., simt prezența unei persoane nevăzute); de obicei
discursul este inteligibil, dar vag; iar comportamentul lor poate fi neobișnuit, dar nu
intens dezorganizat (e.g., murmură în public). Indivizii care erau activi social își
părăsesc obiceiurile anterioare.
Schizofrenia - Elemente de diagnostic (D)
Sunt excluse tulburarea schizoafectivă, tulburarea depresivă și bipolară cu elemente
psihotice deoarece: fie 1) nu a apărut niciun episod depresiv sau maniacal simultan
cu simptomele fazei acute, fie 2) dacă astfel de episoade afective au apărut pe
parcursul acestei perioade, au fost prezente o perioadă scurtă din durata totală a
perioadelor activă și reziduală ale bolii.

Simptomele afective și episoadele afective complete sunt frecvente în schizofrenie și

se pot manifesta simultan cu simptomatologia de fază acută. Totuși, spre deosebire de
o tulburare afectivă psihotică, diagnosticul de schizofrenie implică prezența ideilor
delirante și a halucinațiilor în absența episoadelor afective.
Schizofrenia - Elemente asociate
Indivizii cu schizofrenie pot afișa:

● afecte inadecvate (e.g., râd în absența unui stimul corespunzător);

● dispoziție disforică, prezentă sub forma depresiei, anxietății sau mâniei;
● program perturbat al somnului (e.g., somn în timpul zilei și activitate nocturnă);
● lipsă de interes pentru alimentație sau refuzul de a se alimenta.

Pot să apară: depersonalizarea, derealizarea și preocupările somatice, uneori de

proporții delirante. Sunt frecvente anxietatea și fobiile.
Schizofrenia - Elemente asociate
Deteriorarea cognitivă apare deseori în schizofrenie și stă la baza afectării
profesionale și funcționale. Aceste deficite cuprind: scăderea memoriei declarative, a
celei de lucru, a funcției limbajului și a altor funcții executive, precum și scăderea
vitezei de procesare a informațiilor. Se întâlnesc și anomalii ale procesării senzoriale
și ale capacității de inhibiție, precum și scăderea atenției.

Unii indivizi cu schizofrenie prezintă deficite cognitive sociale, inclusiv privind

capacitatea de a deduce intențiile altor persoane (teoria minții), aceștia observând
evenimente sau stimuli nesemnificativi și apoi interpretându-i ca având semnificație,
ceea ce va conduce, în cele din urmă, la generarea ideației delirante care să o explice.
Schizofrenia - Elemente asociate
La unii indivizi cu psihoze lipsește înțelegerea sau conștientizarea tulburării (i.e.,
anosognozia). Această lipsă de „înțelegere” cuprinde absența conștientizării
simptomelor schizofreniei și poate fi prezentă pe tot parcursul bolii. Lipsa de
conștientizare a bolii reprezintă mai curând un simptom caracteristic al schizofreniei
decât o strategie de adaptare.

Ostilitatea și agresivitatea pot să apară în schizofrenie, deși atacurile spontane sau

întâmplătoare sunt neobișnuite. Agresivitatea este mai frecventă la bărbații tineri și la
indivizii cu istoric de violență, lipsa aderenței la tratament, abuz de substanțe și
impulsivitate.
Schizofrenia - Prevalența în funcție de sex
Vârful vârstei de debut a primului episod psihotic se situează la începutul-mijlocul
celei de-a treia decade la bărbați și finalul aceleiași decade la femei. Cazurile cu debut
tardiv (după vârsta de 40 de ani) sunt mult mai frecvente la femei, unele dintre ele
căsătorite. Deseori evoluția acestor cazuri se caracterizează prin predominanța
simptomelor psihotice, cu conservarea funcțiilor afectivă și socială.

Există câteva caracteristici care fac diferența între exprimarea clinică a schizofreniei
la femei și la bărbați. Incidența generală a schizofreniei tinde să fie ușor mai scăzută la
femei, mai ales la cazurile tratate. La femei simptomele au de obicei o încărcătură
afectivă mai mare și sunt prezente mai multe simptome psihotice care tind să se
agraveze cu vârsta.
Fobiile
Caracterizarea generală a fobiilor
Fobia este o frică puternică, irațională, însoțită de manifestări psihofiziologice, care se
declanșează în prezența unui anumit obiect sau într-o anumită situație, afectând
întreg comportamentul și conduita persoanei. Pe termen lung, poate duce la
inadaptare în plan interpersonal, profesional sau social.

Expunerea la stimulul fobic provoacă invariabil un răspuns anxios, iar persoana

recunoaște că frica sa este nejustificată. Situațiile fobice sunt evitate sau îndurate cu
anxietate și disperare. Aceste stări interferează semnificativ cu rutina normală a
persoanei, cu activitatea profesională sau școlară, ori cu activitățile sau relațiile
sociale.
Clasificarea tulburărilor anxioase
● Atacul de panică (gândul că individul este pe punctul de a muri);
● Tulburarea de panică (teama de posibile atacuri de panică recurente);
● Fobiile specifice;
● Fobia socială;
● Tulburarea obsesiv-compulsivă;
● Sindromul de stres post-traumatic;
● Stresul acut (anxietatea caracteristică simptomelor disociative);
● Tulburarea de anxietate generalizată (pe o perioadă de cel puțin 3 luni);
● Agorafobia (cu sau fără istoric de panică);
● Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale sau consumului de
substanțe.
Definiții
Anxietatea = stare dispozițională negativă, caracterizată prin încordare continuă,
individul simțindu-se permanent amenințat de situații viitoare. Poate fi un simptom al
tulburării depresive.

Fobia = o frică intensă și irațională experimentată de individ în momentul confruntării

cu stimulul fobic sau la gândul acestei confruntări. Poate fi un simptom al tulburării
obsesiv-compulsive.

Atacul de panică = manifestarea paroxistică a anxietății și poate apărea în oricare

dintre tulburările anxioase, pot surveni în toate formele fobiilor (prin manifestări
specifice fiecărei formă de fobie).
Simptome și asocieri cu alte tulburări
Sociofobia poate fi un simptom specific al tulburării de personalitate schizoidă, în care
se evită oamenii, aglomerările, situațiile și profesiile care implică interacțiunile cu alte
persoane, grupuri și viața socială. Poate fi un simptom și în tulburarea de
personalitate anxios-evitantă, prin teama de a fi ridiculizat, respins, umilit în public.

Foarte multe fobii apar în tulburarea obsesiv-compulsivă: teama de praf, de mizerie,

germeni, viruși, contaminare, tenii, viermi, dezordine, mirosuri, sudoare, secreții ale
corpului, imperfecțiune.

Dacă individul nu recunoaște că frica sa este irațională, atunci poate avea o tulburare
de tip delirant în loc de fobie specifică.
Cauzele tulburărilor anxioase
Cauzele biologice: partea din creier cea mai puternic asociată cu anxietatea este
sistemul limbic; sistemul noradrenergic este implicat în anxietate.

Cauzele psihologice: behavioriștii vedeau anxietatea ca produs al condiționării clasice,

al modelării sau al altor forme de învățare. Simțul controlului sau lipsa acestuia, ce se
dezvoltă în experiențele de viață din copilărie, este factorul psihologic esențial ce ne
face mai mult sau mai puțin vulnerabili la fobii.

Cauze sociale: viața stresantă declanșează vulnerabilitatea biologică și psihologică a

individului și poate fi un factor semnificativ în declanșarea anxietății.
Cauzele fobiilor - Barlow, 2009
Teoria triplei vulnerabilități cu privire la dezvoltarea anxietății identifică:
vulnerabilitatea biologică generalizată (moștenită); vulnerabilitatea psihologică
generalizată („lumea este periculoasă, nu poate fi controlată”); și vulnerabilitatea
psihologică specifică (anumite situații potențial periculoase).

Cauzele fobiilor pot fi:

● experimentarea directă a unei situații traumatizante;

● experimentarea unui atac de panică într-o situație specifică;
● observarea unei alte persoane care trăiește o frică puternică;
● implementarea fricii de către o altă persoană (un pericol învățat).
Simptomele fobiilor
A. Simptome fiziologice: tahicardie, transpirație abundentă, tremor, senzația de
sufocare, gol în stomac, nod în gât, paloare sau înroșire a feței, gâtului, pieptului,
dureri sau disconfort în piept, dureri de cap, amețeală, senzație de greață, vomă,
nevoia de micțiune frecventă, diaree, tensiune, slăbiciune musculară, anorexie,
tulburări ale somnului, leșin.
B. Simptome psihologice: jenă, rușine, anxietate, nevoia de fugă, de evitare, dorința
de a se ascunde, nevoia de a fi însoțit, gândul morții iminente.
C. Simptome comportamentale: conduite de evitare (a situație sau stimulului fobic),
conduite de asigurare (căutarea prezenței unei persoane apropiate), conduite de
fugă (hiperactivitate, atitudine de bravură sau de sfidare).
Afectarea vieții sociale
Toate fobiile sunt într-o anumită măsură invalidante, de la fobia socială care îl
transformă pe individ într-un auto-exclus, la fobiile specifice care îi pot afecta
anumite activități. Fobia apărută în copilărie își va pune amprenta asupra creșterii,
dezvoltării și maturizării personalității individului.

Fobia socială afectează indivizii în plan sexual, în special bărbații. În rândul

persoanelor care au fobii s-a constatat un nivel ridicat de consum de alcool și droguri.
Cei mai mulți dintre fobicii care utilizează alcool și droguri fac aceasta pentru a
reduce anxietatea și teama. Prezența fobiilor sociale este asociată cu dificultăți la locul
de muncă, absenteism, scăderea eficienței și productivității, concediere frecventă de la
locul de muncă, creșterea șomajului, dependența financiară.
Clasificarea fobiilor - Mitrofan
I. După cauze: fobii învățate (prin observarea altor persoane și introiectarea
patternului comportamental); fobii dobândite prin expunerea directă la situația
fobică; fobii asociate ca simptom al altor tulburări psihice (în tulburarea
obsesiv-compulsivă, sau dismorfofobia în schizofrenie); fobii derivate din
prejudecăți, stereotipuri, mentalități (transfobia, homofobia, xenofobia).
II. După obiect/situația anxiogenă: animale, păsări, insecte; diferite obiecte (ace,
bolduri, oglinzi); entități paranormale (fantome); entități biologice (viruși);
spațiu, timp și sunet (claustrofobia, agorafobia, cronofobia); elemente naturale
(plante, păduri, apă, foc, înălțimi, prăpăstii, tunete, lună); gânduri și superstiții
(numărul 666, vineri 13), interpersonale/sociale (sociofobia, gerontofobia).
Clasificarea fobiilor - Mitrofan
III. După nivelul de invalidare psiho-comportamentală a individului:

1. intim: teama de a nu fi murdar, fobia de sex, de sărut, de atingere;

2. interpersonal: teama de a nu răspândi mirosuri neplăcute, teama de socrii, teama
de femei frumoase, de a se îndrăgosti, de căsătorie.
3. socio-profesional: teama de eșec, de a vorbi în public, de muncă, de mulțimi, de
noutate.

În timp ce unele fobii afectează întreg spectrul psiho-comportamental al persoanei

(agorafobia, sociofobia), altele sunt în mai mică măsură generatoare de spaimă și
invalidare (de exemplu, teama de blănuri sau de statui).
Sociofobia
Este teama de societate sau de oameni în general. Frica extremă de a interacționa cu
ceilalți, de a te simți evaluat, criticat, stânjenit în public. Comportamentele pot varia
de la a nu se putea exprima în public, a nu mânca în public, a nu folosi toalete până la
a nu interacționa cu nimeni în plan social.

Simptome asociate: palpitații, paloarea feței și răcirea extremităților, ritm respirator

accelerat, tensiunea mușchilor care duce la tremor, rigiditatea faciesului, transpirație,
nevoia de a micționa, crampe intestinale, vomă, dificultăți de vorbire, percepția
obturată, vigilență crescută, piloerecție, roșeața gâtului, feței, urechilor, pieptului.
Sociofobia
Sociofobii se tem de propriile lor reacții și prin urmare vor avea tendința să evite
restaurantele, băncile, ghișeele publice. Ei evită privirea în ochi, păstrează o distanță
foarte mare față de interlocutor, se tem să meargă la petreceri dacă vor veni persoane
pe care nu le cunosc.

Cei care suferă de fobii au o structură de tip introvertit și suferă de timiditate

excesivă. Mulți agorafobi prezintă și simptomele sociofobiei, dar nu și invers. Individul
încearcă să mascheze manifestările fricii purtând ochelari fumurii, pălării.

Unii sociofobi utilizează alcoolul, medicamente sau droguri ca inhibitori ai sistemului

nervos supraexcitat, reducând palpitațiile și tremorul mâinilor.
Sociofobia
Situații specifice în care se manifestă comportamentul sociofobilor:
a) dificultatea de a intra într-un rol social (a exprima punctul de vedere, a se integra
în instituții formale, a face prezentări sau comunicări);
b) integrarea într-un grup social și participarea la activitățile acestuia (apare
marginalizarea, excluderea și izolarea);
c) străinii, cei nefamiliari reprezintă o sursă de amenințare și sunt evitați;
d) se simt securizați în relațiile în care afecțiunea este reciprocă, devin mai spontani
și mai puțin anxioși.

Sociofobia își are originea într-un eveniment traumatizant cu semnificație, care a

survenit în sfera socială în copilărie sau adolescență.
Tulburările disociative
Tulburarea disociativă de identitate
Caracteristica fundamentală a tulburării disociative de identitate constă în prezența a
două sau mai multe stări de personalitate distincte sau trăirea unei experiențe de
posedare. Atunci când presiunea psiho-socială este severă și/sau prelungită pot
apărea perioade îndelungate de fragmentare a identității.

Persoanele descriu sentimentul că devin brusc observatorii depersonalizați ai

„propriului" discurs și ai acțiunilor lor, pe care se simt neputincioși să le întrerupă
(sentimentul sinelui). Acești indivizi raportează percepția unor voci (voce de copil;
plâns; vocea unei entități spirituale). Perturbările conștiinței de sine și pierderea
conștiinței de acțiune pot fi însoțite de sentimentul că aceste atitudini, emoții și
comportamente „nu sunt ale mele”.
Amnezia disociativă
Amnezia disociativă se manifestă în principal în trei moduri:

1. sub formă de lacune de memorie în rememorarea evenimentelor de viață din

trecutul îndepărtat (e.g., perioade din copilărie sau adolescență; unele
evenimente de viață importante);
2. lapsusuri în memoria de lucru (e.g., legate de cele întâmplate pe parcursul zilei
respective, sau cu privire la abilități de bază cum ar fi utilizarea calculatorului,
cititul, șofatul); și
3. descoperirea unor dovezi cu privire la acțiunile și sarcinile zilnice pe care nu-și
amintesc să le fi îndeplinit (e.g., descoperirea inexplicabilă a unor obiecte în
sacoșele de cumpărături; descoperirea unor leziuni).
Amnezie disociativă
Amnezia localizată, incapacitatea de a rememora evenimentele desfășurate pe
parcursul unei perioade circumscrise de timp, este forma cea mai frecventă de
amnezie disociativă. Amnezia localizată poate fi mai extinsă decât amnezia pentru un
eveniment traumatic unic. În amnezia selectivă, pacientul își reamintește o parte dar
nu toate evenimentele petrecute într-o perioada delimitată de timp.

Amnezia generalizată, pierderea completă a amintirilor despre istoricul propriei vieți,

este rară. Persoanele cu amnezie generalizată își pot uita identitatea personală. Unii
își pierd cunoștințele dobândite anterior despre lume şi nu mai pot accesa niciodată
unele abilități binecunoscute (i.e., cunoștințe procedurale). Amnezia generalizată are
un debut acut, cu starea de perplexitate, dezorientarea și rătăcirea fără scop.
Amnezia disociativă
Frecvent, indivizii cu amnezie disociativă nu sunt conștienți (sau sunt doar parțial
conștienți) de tulburările lor mnezice. Mulți dintre ei, în special cei cu amnezie
localizată, minimizează importanța pierderii de memorie și se simt derutați atunci
când sunt obligați să își amintească.

În cadrul amneziei sistematizate, individul își pierde amintirile legate de o categorie

specifică de informații (e.g., toate amintirile legate de propria familie, de o persoană
anume sau de un abuz sexual suferit în copilărie).

În amnezia continuă, individul uită fiecare eveniment nou pe măsură ce se produce.

Fuga disociativă
Fuga disociativă, în urma căreia persoana descoperă că a realizat călătorii disociative,
este un eveniment frecvent. Astfel, persoanele cu tulburare disociativă de identitate
declară adesea că au fost surprinși să se afle pe plajă, la lucru, într-un club de noapte
sau într-o zonă din locuință fără să-și amintească cum au ajuns acolo. Amnezia, în
cazul persoanelor cu această afecțiune, nu este limitată la evenimente stresante sau
traumatice; deseori, acestea nu-și pot aminti nici evenimentele zilnice.
Tulburarea de depersonalizare / derealizare
Depersonalizare: Sentimentul de irealitate, detașare sau de a fi observatorul exterior
al propriilor gânduri, sentimente, senzații, corp sau acțiuni (e.g., alterări ale
percepției, sentimentul distorsiunii timpului, sentimentul irealității sau absenței
sinelui, indiferență emoțională și/sau fizică).

Derealizare: Sentimentul de irealitate sau detașare de mediul înconjurător (e.g.,

persoanele sau obiectele sunt percepute ca ireale, ca într-un vis, neclare, lipsite de
viață sau distorsionate).

Pe parcursul experiențelor de depersonalizare sau derealizare, conștientizarea

realității rămâne intactă.
Depersonalizarea
Episoadele de depersonalizare sunt caracterizate prin sentimentul de irealitate, de
detașare sau de lipsă de familiaritate față de propriul eu sau față de unele aspecte ale
acestuia. Individul se poate simți în totalitate detașat de propria persoană (e.g., „Sunt
nimeni", „Sunt lipsit de sine"). El se poate simți detașat subiectiv de anumite aspecte
ale sinelui, printre care: sentimente (e.g., scăderea intensității emoțiilor), gânduri,
întregul corp sau porțiuni ale acestuia, sau senzații (e.g., tactile, proprioceptive,
foame, sete, libido). Individul poate prezenta și scăderea conștiinței de acțiune (se
simte ca un robot, ca un sistem automat; lipsa controlului vorbirii sau mișcărilor).
Sentimentul depersonalizării constă uneori în senzația de fragmentare a sinelui, una
din cele două părți având rol de observator iar cealaltă fiind cea care acționează.
Derealizarea
Episoadele de derealizare se caracterizează prin sentimentul irealității sau al detașării
de mediu sau prin lipsa de familiaritate față de mediu, iar mediul este reprezentat de
indivizi, obiecte, sau tot ce îl înconjoară. Individul se simte ca și cum ar fi în ceață, în
vis sau într-un balon, sau ca și cum s-ar interpune un voal sau un perete de sticlă între
el și lumea înconjurătoare. Mediul poate fi perceput ca artificial, lipsit de culoare sau
de viață. Derealizarea este în mod obișnuit însoțită de distorsiuni vizuale subiective
precum lipsa de claritate a câmpului vizual, creșterea acuității perceptive, lărgirea sau
îngustarea câmpului vizual, vederea bidimensională sau aplatizarea vizuală,
amplificarea vederii tridimensionale, alterarea distanței sau a mărimii obiectelor (i.e.,
macropsia sau micropsia).
Tulburarea cu simptome somatice
Tablou general
Toate tulburările din acest capitol au o trăsătură comună: caracterul dominant al
simptomelor somatice este asociat cu disconfort și deteriorare semnificativă. Pacienții
cu afecțiuni caracterizate prin simptome somatice semnificative sunt frecvent
întâlniți în instituțiile de asistență medicală primară și în alte centre medicale, dar
sunt întâlniți mai rar în spitale de psihiatrie sau în alte centre de sănătate mintală.

O caracteristică distinctivă a multor indivizi cu tulburare cu simptome somatice nu

este simptomul somatic per se, ci modul în care le prezintă și le interpretează.
Tulburarea cu simptome somatice
Persoanele cu tulburare cu simptome somatice prezintă de obicei numeroase
simptome somatice neplăcute sau care determină o perturbare semnificativă a
activității cotidiene, deși uneori este prezent un singur simptom sever, cel mai adesea
durerea. Simptomele pot fi specifice (e.g. durere localizată) sau relativ nespecifice
(e.g. fatigabilitate).

Simptomele reprezintă uneori senzații corporale normale sau disconfort care nu

indică de obicei o boală gravă. Simptomele somatice fără explicație medicală evidentă
nu sunt suficiente pentru diagnostic. Suferința individului este reală, indiferent dacă
este sau nu explicată medical, iar simptomele pot fi sau nu asociate cu altă afecțiune
medicală.
Îngrijorarea față de boală
Indivizii cu tulburare cu simptome somatice prezintă de regulă o îngrijorare
exagerată legată de boală. Ei consideră că simptomele fizice pe care le prezintă sunt
extrem de periculoase, nocive sau îngrijorătoare și adesea se gândesc la ce este mai
rău în legătură cu sănătatea lor. Chiar și atunci când le este dovedit contrariul, unii
pacienții se tem în continuare de severitatea simptomelor lor. În forma severă a
tulburării, preocupările legate de sănătate pot ajunge să domine viața individului și
relațiile interpersonale ale acestuia. Indivizii cu această tulburare prezintă de obicei
disconfort legat în principal de simptomele somatice și semnificația lor. Acești indivizi
apelează frecvent la serviciile medicale de sănătate, dar îngrijirile primite au rareori
efect privind atenuarea simptomelor. Ca urmare, individul ajunge să consulte mai
mulți doctori, iar orice intervenție pare să exacerbeze simptomele inițiale.
Tulburarea nosofobică
Cele mai multe persoane cu ipohondrie sunt clasificate acum ca având tulburare cu
simptome somatice; totuși, într-un număr mic de cazuri se aplică diagnosticul de
ipohondrie. Tulburarea nosofobică se caracterizează prin îngrijorarea de a avea sau
de a dobândi o afecțiune medicală gravă, nediagnosticată. Simptomele somatice nu
sunt prezente, sau dacă sunt prezente au doar intensitate redusă. În urma unei
evaluări complete nu este identificată nicio afecțiune clinică gravă care să explice
îngrijorarea individului. Deși îngrijorarea poate proveni de la un semn sau o senzație
fizică nepatologică, suferința individului nu este generată în primul rând de acuza
fizică în sine, ci de anxietatea privind sensul, semnificația sau cauza simptomului.
Dacă este prezentă o afecțiune medicală cunoscută, anxietatea și îngrijorarea
persoanei sunt exagerate și disproporționate față de severitatea afecțiunii.
Tulburarea nosofobică
Indivizii cu tulburare nosofobică se alarmează ușor în privința bolilor, auzind despre
cineva că s-a îmbolnăvit sau citind o știre legată de sănătate. Îngrijorarea acestora
legată de o boală nediagnosticată nu cedează la încercările de liniștire ale medicului, la
aflarea rezultatelor negative ale testelor de diagnostic sau la evoluția benignă. În
general, încercările de liniștire ale medicului și tratamentul simptomatic nu atenuează
îngrijorarea individului, ci pot chiar să o amplifice. Îngrijorarea legată de boală capătă
un loc important în viața individului, afectându-i activitățile zilnice și poate duce chiar
la invaliditate. Boala devine un aspect central al identității persoanei și al imaginii de
sine, un subiect frecvent de discuție și o reacție caracteristică la evenimentele
stresante din viață.
Tulburarea conversivă
Mulți medici utilizează denumirile alternative de „funcțional" (referindu-se la
disfuncția sistemului nervos central) sau „psihogen” pentru a descrie simptomele
tulburării conversive (tulburarea cu simptome funcționale neurologice). Pot fi
prezente unul sau mai multe simptome din categorii diferite. Simptomele motorii
cuprind slăbiciune musculară sau paralizie; mișcări anormale, precum tremor sau
mișcări distonice; tulburări de mers; și poziție anormală a membrelor. Simptomele
senzoriale cuprind alterarea, scăderea sau absența sensibilității cutanate, vizuale sau
auditive. Episoade de convulsii generalizate ale membrelor cu alterarea sau pierderea
cunoștinței pot fi asemănătoare cu crizele de epilepsie (psihogene/nonepileptice). Pot
apărea episoade de nonreactivitate asemănătoare cu sincopa sau coma.
Tulburarea dismorfică corporală
Indivizii cu tulburare dismorfică corporală (cunoscută anterior ca dismorfofobie)
sunt preocupați de unul sau mai multe defecte sau imperfecțiuni percepute în
aspectul lor fizic, pe care ei îl consideră urât, lipsit de atractivitate, anormal sau
deformat. Defectele percepute nu sunt observabile sau par minore altor persoane.
Preocupările variază de la un aspect „neatrăgător” sau „necorespunzător”, la un aspect
„hidos” sau „monstruos”. Preocupările pot viza una sau mai multe părți ale corpului,
cel mai adesea tegumentul (individul percepe că are acnee, cicatrice, riduri fine sau
adânci, paloare), părul sau nasul. Totuși, orice parte a corpului poate fi obiectul
preocupărilor (e.g., ochii, dinții, greutatea, stomacul, sânii, picioarele, dimensiunea
sau forma feței, buzele, bărbia, sprâncenele, organele genitale).
Tulburarea dismorfică corporală
Preocupările sunt intruzive, nedorite, consumatoare de timp (ocupă, în medie, 3-8 ore
pe zi) și de obicei dificil de controlat. Comportamentele repetitive excesive sau actele
mentale (e.g„ comparații) sunt realizate ca răspuns la preocupare. Individul se simte
obligat să adopte aceste comportamente, care nu produc plăcere și pot crește
anxietatea și disforia. De obicei, ele sunt consumatoare de timp şi dificil de controlat.
Comportamentele frecvente includ: compararea aspectului propriu cu aspectul
celorlalți indivizi; verificarea repetată a presupuselor defecte în oglinzi sau alte
suprafețe reflectante sau examinarea lor directă; îngrijirea excesivă a părului;
camuflajul; nevoia de primi asigurări repetate din partea celorlalți privind aspectul
presupuselor defecte; atingerea zonelor considerate neplăcute pentru a le verifica;
practicarea de exerciții fizice în exces sau ridicarea de greutăți; proceduri cosmetice.
Tulburarea dismorfică corporală
Preocuparea trebuie să provoace disconfort semnificativ clinic sau afectare în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare; ele obicei
sunt prezente ambele. Tulburarea dismorfică corporală trebuie să diferențiată de
tulburările comportamentului alimentar. Conștientizarea convingerilor din
tulburarea dismorfică corporală poate varia de la bună, la absentă/delirantă (i.e.,
convingeri delirante ce constau în, convingerea fermă că viziunea sa asupra
aspectului propriu este corectă și nedistorsionată). În medie, gradul de conștientizare
este redus; cel puțin o treime din indivizi au în mod curent convingeri delirante în
cadrul tulburării dismorfice corporale. Indivizii cu tulburare dismorfică corporală
delirantă tind să prezinte o morbiditate crescută (e.g., risc suicidar).
Alcoolismul
Sevrajul
Tulburarea consumului de alcool este definită printr-o combinație de simptome
comportamentale și fizice care cuprind sevrajul, toleranța și dorința intensă (craving).
Sevrajul la alcool se caracterizează prin simptome de sevraj care se dezvoltă în decurs
de aproximativ 4-12 ore după reducerea consumului care urmează unei ingestii
prelungite, masive de alcool. Deoarece sevrajul la alcool poate fi neplăcut și intens,
indivizii continuă frecvent consumul de alcool în ciuda consecințelor nefavorabile,
pentru a evita sau reduce simptomele sevrajului. Unele simptome de sevraj pot
persista la un nivel redus timp de mai multe luni și pot contribui la recădere. Indivizii
cu tulburare a consumului de alcool vor aloca perioade lungi de timp pentru a
procura și consuma băuturi alcoolice.
Nevoia intensă de alcool
Nevoia intensă (craving) este indicată de dorința puternică de a bea, individului
fiindu-i dificil să se gândească la orice altceva, și care conduce deseori la reluarea
consumului. Performanțele școlare sau cele profesionale sunt de asemenea afectate
din cauza efectelor consumului prelungit, sau ca urmare a intoxicației la școală sau la
locul de muncă; îngrijirea copilului și responsabilitățile casnice pot ajunge să fie
neglijate; individul poate lipsi de la școală sau serviciu din cauza alcoolului. Individul
consumă alcool în situații cu risc pentru vătămare fizică. Indivizii cu tulburare a
consumului de alcool continuă să consume alcool deși sunt conștienți că are
consecințe nefaste în plan fizic (e.g., episoade scurte de amnezie, afecțiuni hepatice),
psihologic (e.g., depresie), social și interpersonal (certuri, abuz).
Consecințe funcționale
Criteriile de diagnostic ale tulburării consumului de alcool reflectă ariile principale de
funcționare care sunt cel mai frecvent afectate. Acestea includ conducerea și
manevrarea utilajelor, școala și serviciul, relațiile interpersonale și comunicarea, și
starea de sănătate. Tulburarea consumului de alcool determină o creștere
semnificativă a riscului de accidente, violență și suicid. Se estimează că alcoolul este
răspunzător pentru mai mult de 55% din accidentele rutiere fatale. Tulburarea severă
a consumului de alcool, în special la indivizii cu tulburare de personalitate antisocială,
este responsabilă pentru comiterea actelor criminale, inclusiv homicid. Consumul
problematic sever de alcool contribuie de asemenea la stare de dezinhibiție și la
sentimentele de tristețe și iritabilitate, premergătoare tentativelor de suicid și
suicidului reușit.
Orientări și metode în psihoterapie
Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate
Terapiile psihodinamice sunt centrate pe aducerea la nivelul conștiinței a motivațiilor
inconștiente care produc comportamente dezadaptative și pe întărirea Eului
clientului. Psihoterapia psihodinamică se bazează pe descoperirea cauzelor
simptomului pe insight asupra cauzelor comportamentelor și mai puțin pe
comportamentul în sine.

Metoda asociațiilor libere: conținuturile reprimate ale inconștientului vor ieși la iveală,
eliberând persoana de efectele lor. Atitudinea terapeutului este de „ecran alb” și de
neutralitate binevoitoare.
Analiza viselor se face conform aceluiași principiu al asociațiilor libere. Fiecare individ
visează după un cod specific al personalității lui.
Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate
Analiza acțiunilor clientului: comportamentul verbal și non verbal pot furniza
elemente importante pentru procesul psihoterapiei.

Interpretarea analitică reprezintă o explicație cu sens dată materialului produs de

client în cursul asociațiilor libere și a analizei viselor.

Analiza rezistențelor. Rezistențele reprezintă orice fapt care interferă cu dezvoltarea

normală a ședințelor. Ele sunt mecanisme prin care prin care persoana se apără de
anxietatea inerentă aducerii în conștient a unor motive și conflicte inconștiente.
Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate
Analiza transferului. Transferul reprezintă un mecanism prin care raportarea la o altă
persoană nu are legătură cu ceea ce este ea în realitate, și are un caracter irațional și
proiectiv. Analiza acestora reacții poate conduce la descoperirea unor experiențe din
copilăria clientului, experiențe care au generat aceste tendințe, precum și la
cunoașterea motivațiilor inconștiente.

Contratransferul. Consilierul poate răspunde emoțional la solicitările clientului; el

trebuie să își controleze sentimentele și atitudinile față de client, pentru a nu cădea în
capcana contratransferului.
Abordările umaniste - experiențiale și holiste
Medode clasice:
● Gestalt - Perls;
● Psihoterapia centrată pe persoană - Rogers;
● Psihodrama clasică - Moreno;
Metode moderne:
● Analiza existențială - Frankl, May;
● Analiza tranzacțională - Berne;
● Analiza bioenergetică - Reich;
Metode postmoderne: NLP, terapiile transpersonale, terapia experiențială a unificării
- bazată pe meditație creativă și restructurativă (Iolanda Mitrofan).
Abordarea existențială - Dimensiunile de bază
Ludwig Biswanger, Rollo May, Medard Boss, Viktor Frankl.

1. Capacitatea omului de a fi conștient și de a lua decizii.

2. Libertatea și responsabilitatea, reprezintă condiții ale schimbării.
3. Străduința pentru construirea identității și a relațiilor cu alții, presupune: curajul
de a fi autentic, experiența singurătății, relaționarea cu ceilalți.
4. Căutarea înțelesului vieții este corelată cu: debarasarea de valorile introiectate,
conștientizarea că ființarea nu are un înțeles în sine, căutarea unui nou înțeles.
5. Anxietatea ca condiție a vieții.
6. Confruntarea cu moartea.
Abordarea existențială - Tehnici utilizate
● Tehnica fanteziei ghidate;
● Tehnici dramatice;
● Fantezia și reveria;
● Reveria;
● Relaxarea musculară;
● Tehnici de concentrare a atenției;
● Tehnici de educare a voinței;
● Analiza viselor;
● Experimentarea imaginativă a propriei morți.
Consilierea centrată pe persoană - Rogers
O persoană autoactualizată are următoarele caracteristici: percepția corectă a
realității; acceptare a Eului, a celorlalți și a naturii umane; spontaneitate și centrare pe
problemă; detașare; independență de cultură și mediu; prospețime continuă a
aprecierii; orizonturi nelimitate; sentimentul social; relații sociale profunde, dar
selective; certitudine etică; simț al umorului fără ostilitate; spirit creator.
Pentru ca Eul să corespundă realității, persoana trebuie să dispună de libertate
experiențială, libertatea de a-și recunoaște propriile simțiri și gânduri, fără distorsiuni
sau cenzurări. Contactul cu sine înseamnă restabilirea unității Eului.
Consilierul trebuie să aibă convingeri și atitudini de încredere în capacitatea de
dezvoltare a ființei umane.
Consilierea centrată pe persoană - Tehnici și proceduri
1. Ascultarea reflectivă (activă): reflectare de tip ecou, reflectarea ca reformulare,
parafrazarea, reflectarea sentimentelor (cea mai profundă formă de reflectare,
înțelegerea dimensiunii emoționale a mesajului).
2. Amplificarea.
3. Tehnicile de deschidere („așadar tu...”).
4. Focalizarea dialogului în prezent.

Un punct nodal îl reprezintă relația consilier-client, bazată pe încredere și acceptare

necondiționată a clientului. Responsabilitatea evoluției clientului îi revine acestuia în
cea mai mare măsură. Se accentuează nevoile de autocunoaștere, de întărire a Eului,
de dezvoltare personală.
Psihoterapia Gestalt - Frederick Perls
Abordarea gestalt este una holistă, ce pune accent pe faptul că fiecare element al
structurii personalității este conectat cu întregul. Terapeutul este centrat pe contactul
cu realitatea, pe conștiința lui „aici și acum”, pe cum se simte, gândește și trăiește
prezentul, și foarte puțin pe „de ce”-ul din spatele acestuia.

Principalele rezistențe la contactul cu prezentul sunt:

1. Introiecția: asumarea nediscriminatorie a valorilor altor indivizi;
2. Proiecția: atribuirea altora de gânduri, sentimente, dorințe proprii;
3. Retroflecția: reținerea acțiunii și deturnarea acesteia spre interior;
4. Confluența: absența graniței dintre sine și mediu;
5. Deflecția: evitarea contactului sau rigiditatea contactului.
Psihoterapia Gestalt - Ciclul experienței gestalt
Nevoia personală (fiziologică sau psihică) → Simțirea și conștientizarea stării de
tensiune → Adunarea resurselor și acțiunea → Contactul cu obiectul nevoii, care
poate satisface nevoia persoanei → Retragerea, reorientarea interesului.

Atunci când o nevoie este activată, persoana se orientează către ceva specific din
mediu care să îi satisfacă nevoia, adică avem detașarea unei figuri în fondul perceptiv
al persoanei. Pe măsură ce nevoia este îndeplinită, figura își pierde din pregnanță,
lăsând loc alteia care corespunde altei necesități. La persoana normală există o
mobilitate a figurilor și o legătură unitară între figură și fond. La persoana bolnavă,
fondul și figura sunt rupte, unde obiectul realizării nevoilor nu are legătură cu
realitatea sau persoana nu-și orientează scopurile spre ceva anume din realitate.
Psihoterapia Gestalt - Tehnici și proceduri
1. Tehnici de conștientizare corporală.
2. Tehnici de conștientizare afectivă și relațională: tehnica reprezentării spațiului
personal, tehnica zidului, tehnica cubului, tehnica peșterii, tehnica „rămâi în
starea respectivă”, tehnica scenarizării, tehnica amplificării și diminuării.
3. Tehnici de conștientizare și restructurare cognitivă: tehnica fanteziei ghidate,
tehnica reconversiei gestaltiste, tehnici de diminuare și integrare, tehnica
metapozițiilor, tehnica scaunului gol.
4. Lucrul cu visul.
Abordarea tranzacțională - Eric Berne
Stările Eului:

● Eul Copil (liber sau adaptat);

● Eul Părinte (critic sau afectuos);
● Eul Adult.

Egograma = reprezentarea grafică a cantității de energie pe care o conține o stare a

Eului.

Scenariul de viață = modalitatea de a structura realitatea prin atribuirea de roluri

pentru sine și pentru ceilalți.
Abordarea tranzacțională - Cele 4 scenarii existențiale
Eu sunt OK, tu ești OK: scenariul sănătos.
Eu sunt OK, tu nu ești OK: scenariul paranoid.
Eu nu sunt OK, tu ești OK: scenariul depresiv.
Eu nu sunt OK, tu nu ești OK: scenariul de inutilitate.

Tranzacțiile = unități de comunicare interpersonală, stimulări și răspunsuri între

stadiile Eului aparținând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacțiile pot
fi: complementare (paralele), încrucișate (răspunsul nu vine de la starea Eului căreia
s-a adresat), ulterioare (un mesaj explicit și un mesaj ascuns). Jocurile psihologice
sunt mecanisme defensive, reactivări ale strategiilor folosite în copilărie. Oamenii
joacă unul dintre aceste trei roluri: persecutor, salvator sau victimă.
Psihodrama clasică - Moreno
Psihodrama este un model de consiliere/terapie de grup în care, cu ajutorul jocului
de rol, sunt explorate atât conținuturile vieții psihice, cât și comportamentul
persoanei în diferite situații problematice.

Spontaneitatea = adaptarea promptă atât la nevoile interioare, cât și la cerințele

realității; este strâns legată de creativitate.

Întâlnirea = autenticitatea relației dintre persoane.

Ședința de psihodramă are 3 momente: încălzirea, reprezentarea scenică și discuția

finală. Rolurile sunt delimitate ca: protagonistul, Eul auxiliar, conducătorul grupului și
auditoriul. Tehnici de psihodramă sunt: inversiunea de rol, dublul și oglinda.
Abordarea comportamentală clasică
● Tehnica stingerii comportamentelor nedorite;
● Tehnica desensibilizării sistematice: în situații anxiogene;
● Tehnica aversivă: în cazul dependențelor;
● Tehnica modelării: învățarea de comportamente dezirabile;
● Tehnica asertivă: exprimarea deschisă și adecvată a gândurilor și emoțiilor;
● Tehnica Premark: consilierea copiilor, depresii și autism;
● Tehnica contractului: consilierea cuplului și adolescentului;
● Tehnica amorsajului: accelerarea comportamentului dorit;
● Tehnica sațierii: reducerea comportamentului prin exagerare;
● Tehnica paradoxală: amplificarea frecvenței comportamentului nedorit.
Abordarea cognitiv-comportamentală
1. Metode de identificare a gândurilor negative: discutarea experiențelor stresante,
retrăirea evenimentelor anxiogene în plan imaginativ, analiza gândurilor
asociate modificărilor de dispoziție în cadrul ședinței de consiliere.
2. Metode de modificare a gândurilor negative și comportamentelor aferente:
explicarea relației dintre gândire, afectivitate și comportament; informarea
clientului despre mecanismele anxietății; distragerea clientului de la gândurile
negative, prin implicarea în diverse activități; programarea activităților;
explicarea unui principii de planificare riguroasă a timpului; verificarea
veridicității gândurilor negative automate asociate unor situații.
Abordarea rațional-emotivă - Albert Ellis
Operează cu paradigma ABC (A = evenimente; B = gânduri iraționale; C = emoțiile
generate de ceea ce gândește persoana). Metode utilizate:

● studierea materialelor privind modul în care oamenii se perturbă prin

intermediul gândirii;
● identificarea situațiilor stresante și analiza gândurilor și emoțiilor;
● efectuarea unor sarcini cu caracter imploziv;
● separarea stărilor afective raționale (frică, tristețe, frustrare) de cele iraționale
(panică, depresie);
● umorul, jocul de rol, imageria dirijată.
Psihoterapiile de familie
Terapia de familie - Murray Bowen
Cel mai utilizat instrument este genograma. Are 8 concepte interconectate:

1. Diferențierea Sinelui = gradul de autonomie al individului;

2. Sistemul emoțional familial nuclear = modalitățile de relaționare emoțională;
3. Triangulare = triadele emoționale ale copiilor cu părinții;
4. Procesul proiectiv al familiei = transmiterea nivelului de diferențiere de la părinți
la copii;
5. Distanțarea emoțională = modalitate de scădere a anxietății în familia fuzională;
6. Transmiterea multigenerațională a modalităților dezadaptative;
7. Poziția de frate sau soră;
8. Regresia socială = interacțiunile familiale pot fi observate la nivel social.
Terapia structurală de familie - S. Minuchin
Structura familiei = totalitatea pattern-urilor de interacțiune între membrii;

Subsisteme familiale = fiecare individ, diadă maritală, adulții, frații etc.

Granițele interpersonale separă aceste subsisteme și reglează schimburile;

Ierarhia ne arată cine are puterea deciziei în familiei.

Procesul terapiei depinde de înțelegerea elementelor de mai sus.

Terapia experiențială a comunicării - Virginia Satir
Criteriile pentru a stabili dacă o familie este sănătoasă:
● comunicarea congruentă;
● reguli flexibile, în funcție de situație;
● roluri clare și relații satisfăcătoare cu exteriorul.

Rolul terapiei este schimbarea pattern-urilor de comunicare ineficiente în familie.

Stilurile de comunicare ineficiente sunt:
● concilierea;
● dezaprobarea;
● comunicarea fără emoții;
● distragerea.
Terapia strategică de familie - Haley și Madanes
Tehnici utilizate de consilieri:

● paradoxul;
● reîncadrarea = schimbarea perspectivei asupra problemei;
● prescrierea simptomului = clientul este încurajat să continue în mod controlat
comportamentul simptomatic;
● sarcinile metaforice = se acționează asupra problemei într-o manieră simbolică.
Terapia sistemică de familie (TSF)
Trei principii folosite în lucrul terapeutic: formularea ipotezelor, neutralitatea
(terapeutul este liber de prejudecăți și este la o distanță psihologică egală de fiecare
membru al familiei), circularitatea (centrarea pe relațiile în interiorul familiei).

● Tehnica întrebărilor circulare;

● Utilizarea conotației pozitive a motivelor, prin reformulare;
● Prescrierea simptomului (tehnică paradoxală);
● Mesaje diferite din echipa terapeutică (tehnică de diversiune);
● Ritualurile și ceremoniile (prescrierea unor comportamente);
● Prescrierile invariante (pentru copiii schizofrenici sau anorexici);
● Părinții co-terapeuți.
Terapia narativă de familie - White și Epson
Tehnica de bază este externalizarea, ca răspuns la interiorizarea problemei
(simptomul). Externalizarea îi ajută pe clienți să perceapă anumite părți ale Eului care
nu sunt contaminate de simptom, ceea ce conduce la o nouă viziune asupra propriei
persoane, ca fiind liberă și responsabilă de alegerile pe care le face.

Consilierul ajută clienții să construiască o poveste alternativă despre ei înșiși, care

este derivată din propria experiență de viață și care uneori nu se potrivește cu
povestea impusă de societate. Persoana nu se identifică niciodată cu problema, pentru
că problema are propria sa identitate.
Psihologia muncii și
organizațională
Voicu Dragomir

Iunie 2018
Recrutare și selecție
Etapele procesului de recrutare și selecție
1. Identificarea nevoii de personal
2. Stabilirea responsabilităților postului
3. Identificarea criteriilor de selecție
4. Promovarea anunțului publicitar de angajare
5. Selectarea CV-urilor
6. Interviuri preliminare
7. Testarea profesională și personală
8. Decizia de angajare, verificarea referințelor
9. Integrarea în organizație
Identificarea nevoii de personal
Criteriile profesionale (pentru unele posturi sunt necesare persoane care știu să
execute anumite acțiuni la un nivel ridicat de performanță): experiența generală în
muncă; experiența în vânzări sau în lucrul cu produse similare; performanțe
deosebite.
Criteriile personale (anumite caracteristici pe care o persoană trebuie să le dețină
pentru a putea realiza performanțe în calitatea sa de ocupat al postului): capacitate
de comunicare și negociere; deschidere și flexibilitate; capacități analitice;
punctualitate; perseverența; gândire pozitivă, dinamism, încredere în sine.
Criterii organizaționale (cer ca individul să se încadreze cât mai bine în cultura
firmei): potrivirea cu postul, însușirea unor caracteristici promovate de crezul firmei,
potrivirea la nivel salarial cu postul.
Promovarea anunțului de angajare
1. Anunțarea postului în sistemul intern: recrutarea internă este mai puțin
costisitoare, se va crea un sistem care să fie cunoscut de toți angajații și la care aceștia
să poată apela pentru a se informa.

2. Anunțarea postului în sistemul extern: anunțuri publicitare de angajare în presă;

anunțuri publicitare de angajare afișate pe site-ul companiei; baza de date formată cu
prilejul altor recrutări; universități și târguri de joburi; firme specializate care se
ocupă de recrutare; târguri de locuri de muncă sau colaborarea cu instituții ale
statului.
Anunțul publicitar de angajare
Numele firmei și profilul acesteia;

Responsabilitățile postului;

O listă cu atributele personale și profesionale necesare pentru buna performare a

postului;

Avantajele oferite de companie ocupantului postului;

Modul de contactare a companiei angajatoare.

Plan scurt de interviu
1. Aspecte profesionale: responsabilitățile anterioare, dificultăți apărute și
rezolvarea lor;
2. Comunicare și interacțiune: modalitățile folosite pentru rezolvarea unui conflict;
3. Caracteristici personale;
4. Acțiuni în calitate de manager (funcții de conducere): acțiunile candidatului în
prezent și în viitor;
5. Acțiuni care să indice orientarea spre client (posturi de interacțiune).
Planul de interviu în șapte puncte – Alec Rodger
1. Aspecte fizice (sănătatea, forța fizică, energia, aspectul extern, defecte care
împiedică realizarea muncii, agreabilitate generală);
2. Educație și experiență (tipul educației, experiența în muncă, performanțe);
3. Inteligență generală;
4. Aptitudini speciale (forme de raționament, aptitudini mecanice, dexteritate,
utilizarea facilă a unui vocabular complex, talent la desen);
5. Interese (intelectuale, practice, sociale, artistice);
6. Dispoziție generală (influența asupra altor persoane, stabilitate sau dependență,
încredere în forțele proprii);
7. Circumstanțe (integrarea în familie și comunitate, disponibilitate pentru alte
posturi sau ore suplimentare).
Erori de evitat în timpul interviurilor
● Ierarhia întrebărilor de la simplu la complex
● Nu se va adresa decât o singură întrebare o dată
● Notați informațiile imediat
● Efectuați și analiza postului la pregătirea interviului
● Fără întrebări vagi, ambigue
● Fără generalizări pripite
● Circumspecți în privința aspectelor pozitive insuficient explicate
● Observăm neconcordanțele între aspectele verbale și cele nonverbale
● Nu cereți referințe fără aprobarea candidatului
Interviul structurat
Interviul structurat este acel tip de interviu care se bazează pe analiza sistematică a
criteriilor de performanță ale poziției, care conține întrebări construite logic pornind
de la caracteristicile fișelor de post, a evidenței aptitudinilor, deprinderilor,
capacităților și comportamentelor candidaților, evaluarea definită a răspunsurilor
candidaților și evitarea temelor sau întrebărilor din afara obiectivelor de interes ale
organizației angajatoare. Nu conține întrebări care vizează aspecte ale vieții personale
a candidaților.
Interviul structurat
Intervievatorii vor construi întrebări și grile standardizate cu evaluare calitativă în
trepte (Likert) în vederea evaluării răspunsurilor candidaților. Acest model de
evaluare oferă posibilitatea de a calcula un scor total pentru fiecare intervievator și
un scor brut pentru fiecare candidat. În interviul structurat, întrebările trebuie
construite astfel încât să se facă diferențierea între performanțele înalte și cele
scăzute, și trebuie să investigheze performanțele obținute de candidat prin implicarea
sa în sarcina de lucru. Întrebările analizează fiecare criteriu de performanță
înregistrat în fișa postului.
Interviul nestructurat
Este un tip de interviu care nu este planificat și direcționat, nu este controlat de către
intervievator și nu are un format prestabilit. Se va aplica schema dialogului în
comunicare, cu precizarea că întrebările nu au obiective prestabilite, nu au o grilă de
evaluare obiectivă și presupun flexibilitate în comunicare atât din partea
intervievatorului, cât și din partea candidatului.

Avantajul acestui tip de interviu este că un candidat poate da răspunsuri amănunțite,

însă dezavantajul este că același candidat se poate pierde în explicații și detalii,
preluând controlul asupra interviului.
Interviul semistructurat
Reprezintă o combinație între interviul structurat și cel nestructurat. Poate fi formula
cea mai adecvată pentru realizarea unui interviu, astfel încât la finalul acestuia să se
obțină profilul complet al candidatului cu o puternică valoare predictivă. Întrebările
obiective, cu răspunsuri standardizate, vor alterna cu întrebările cu răspunsuri libere,
unde candidatul se va simți în largul său și va povesti cu detalii anumite întâmplări de
la locurile de muncă anterioare, dar și situații din timpul vieții și anilor de studiu.
Oferă posibilitatea introducerii unor întrebări legate de aspecte, situații, rezolvări de
probleme, și depășirea unor riscuri din timpul vieții candidatului.
Interviul comportamental și situațional
Interviul comportamental se bazează pe evidențierea comportamentului la locurile de
muncă anterioare, dar și pe felul în care candidatul își exprimă modul de abordare a
sarcinilor, activităților, relațiilor de comunicare la noul loc de muncă. Acest tip de
interviu poate să fie structurat, nestructurat sau semistructurat.

Interviul situațional poate să fi de două feluri: cu variante multiple de răspunsuri sau

cu răspunsuri deschise. În primul caz interviul este foarte bine structurat, atât din
punct de vedere al întrebărilor, cât și din punct de vedere al evaluării răspunsurilor.
În al doilea caz interviul permite un grad crescut de subiectivitate, deoarece nu există
grile de evaluare cu răspunsuri standardizate.
Interviul biografic și interviul bazat pe competențe
Interviul biografic se prezintă sub forma unei explorări semistructurate și cronologice
a experiențelor din trecutul candidatului. Intervievatorul pornește de la premisa că
un comportament anterior al candidatului are o valoare predictivă asupra
comportamentelor viitoare. Obiectivele interviului biografic sunt centrate pe
aspectele și particularități ale experiențelor din trecutul candidatului de la fostele
locuri de muncă și pe strategiile de educație, relațiile cu familia, prietenii și colegii.

Interviul bazat pe competențe poate explora următoarele competențe: lucrul în

echipă; capacitatea de planificare; capacitatea de abordare a schimbării;
automotivarea; abilități de prezentare; serviciile oferite clienților; soluționarea
problemelor.
Interviul stresant
Interviul stresant sau „sub presiune” presupune o serie de întrebări directe și
provocatoare ce vor crea disconfort candidatului, atitudini defensive, justificative. În
acest caz, intervievatorul va interpreta rolul unei persoane agresive, nervoase,
nemulțumite de răspunsurile primite, interviul fiind centrat pe analiza
comportamentului produs de candidați ca urmare a acestui tip de interacțiune. Scopul
interviului sub presiune este de a selecta persoane pentru posturi ce presupun
activitatea în condiții majore de stres și o personalitate care poate face față cu succes
acestor provocări.
Formele interviului
Interviu realizat în organizația angajatoare, de tipul „față în față”: necesită costuri
ridicate atât cu selecția, evaluarea și formarea continuă a echipei de intervievare, dar
și cu recrutarea și selecția candidaților, precum și cu realizarea interviului de selecție.
Permite contactul vizual între candidat și intervievator; transmiterea informației atât
la nivel verbal cât și nonverbal; posibilitatea de a înregistra interviul cu acordul
părților și de a realiza o analiză a diferitelor aspectele relevante.

Interviul realizat pentru un centru de evaluare, „față în față” permite realizarea unor
profiluri psihologice complete și reale, dar are costuri mult mai reduse decât varianta
realizării la sediul firmei.
Formele interviului
Interviul de tip panel: la realizarea lui participă un grup de 2-3 intervievatori, nu doar
unul singur. Poate fi situațional, comportamental, structurat, liber. Se poate calcula
coeficientul de corelație interevaluator, pentru a dovedi obiectivitatea evaluării
răspunsurilor. Întrebările sunt discutate între evaluatori și se decide introducerea lor
în grila de interviu.

● Interviul la telefon
● Video-interviul
● Interviul computerizat
● Interviul realizat în scris
Analiza muncii
Analiza muncii reprezintă un proces sistematic de determinare a deprinderilor,
responsabilităților și cunoștințelor solicitate în prestarea unei activități specifice unui
loc de muncă în organizație. Analiza muncii beneficiază de un evantai larg de metode
de investigare, iar precizia utilizării acestora depinde de o multitudine de activități de
personal. Analiza muncii este utilizată în vederea proiectării fișei postului de muncă,
ce cuprinde două elemente fundamentale:

● Descrierea activității de muncă: descrierea sarcinilor de muncă, îndatoririlor și

responsabilităților pretinse de postul de muncă;
● Calificarea minimă necesară, particularitățile psihice implicate în prestarea
activităților solicitate.
Schema unei fișe de post
Denumirea postului de muncă Poziția în COR
Obiective specifice ale activității

Integrarea în structura organizatorică Poziția postului în cadrul structurii organizaționale

(postul imediat superior, postul imediat inferior,
subordonări)

Relațiile de muncă Ierarhice

Funcționale
De reprezentare

Competențele postului de muncă Cunoștințe în legătură cu domeniul

Cunoștințe privind modul de execuție a sarcinilor
Experiența
Cunoștințe legate de folosirea accesoriilor
Schema unei fișe de post
Contextul muncii ● Relații interpersonale (comunicarea, relații de rol,
responsabilitatea pentru alții, contacte conflictuale)
● Condițiile fizice ale muncii (postul de muncă, condițiile de mediu,
solicitările postului)
● Caracteristicile structurale (criticalitatea poziției, rutină vs.
provocare, ritmul muncii)
● Cunoștințe
● Deprinderi
● Aptitudini generale și specifice
● Personalitate (trăsături necesare activității)
● Interese generale și specifice
● Stiluri de muncă
● Valori

Salariul și condiții de promovare

Analiza muncii centrată pe postul de muncă
Analiza muncii orientată pe postul de muncă este o activitate de colectare de
informații cu privire la natura responsabilităților, sarcinilor, a activități. Se pot
identifica trei elemente fundamentale:

● obiectivele de îndeplinit în condiții determinate;

● activitatea de muncă sau ceea ce face operatorul pentru realizarea sarcinii
prescrise de proiectant;
● consecințele activității care se referă la condițiile externe.

Cel care îndeplinește sarcină prescrisă așteaptă o anumită activitate de la un deținător

al unui post de muncă, un anumit rezultat din partea celui care execută.
Analiza muncii centrată pe postul de muncă
Pentru realizarea unei analize a sarcinilor de muncă au fost menționați șase pași:

1. Colectarea și analiza documentelor privitoare la postul de muncă analizat

(manuale de instrucțiuni, fișe tehnice);
2. Intervievarea managerilor avizați despre specificul postului de muncă respectiv
(obiectivele postului de muncă și activitățile pe care le presupune);
3. Intervievarea deținătorilor postului de muncă (înregistrarea detaliată a
activităților);
4. Observarea deținătorilor postului și a modului cum lucrează;
5. Încercarea de a presta activitatea de muncă impusă de post;
6. Redactarea descrierilor activităților de muncă specifice postului.
Competențele
Competențele sunt seturi de comportamente cu rol instrumental în oferirea
rezultatelor dorite. Ele sunt performanțele solicitate deținătorului postului de muncă.
Recrutarea personalului impune din start cunoașterea de către candidat și de către
persoana care face recrutarea a competențelor aferente postului de muncă. Pe baza
acestora vor fi proiectate interviul și examinarea de cunoștințe.

Competențele necesare unei activități de muncă sunt formulate de către proiectant și

optimizate de către angajator. Ele sunt trecute în oferta de recrutare și în fișa
postului. Competențele își au dinamica lor, se perfecționează sau se dezvoltă în timp,
însă fișele de post conțin competențe minime pe care le necesită ocuparea postului de
muncă respectiv.
Contextul muncii
Sarcinile aferente unui proces de muncă sunt întotdeauna incluse între un anumit
context care presupune contacte interpersonale, anumite condiții fizice de muncă și
particularități structurale ale muncii. Contextul muncii poate schimba complet
solicitările unui loc de muncă, cerințele privind aptitudinile cognitive, fizice sau unele
solicitări pe planul caracteristicilor de personalitate.

Angajații realizează o adaptare la mediul muncii, astfel încât contextul muncii poate fi
văzut ca un set de variabile moderatoare care pot afecta comportamentul
operatorului în procesul adaptării. Mediul fizic, structural și social înglobează
contexte în care lucrătorii își desfășoară activitatea, ei reacționează, interacționează și
întrețin relații cu alte persoane.
Analiza muncii orientată pe deținătorul postului
Recrutarea și selecția profesională presupun derularea unor activități specifice care
pot avea în vedere două componente majore: examinarea psihologică și examenul de
cunoștințe. Studiul comportamentului de muncă ne oferă o suită de repere obiective
esențiale pentru descifrarea sau analiza muncii și organizarea procesului de recrutare
și selecție de personal. Acest stadiu al analizei se referă direct la psiholog.

Cerințele psihologice ale muncii se referă la cunoștințe, deprinderi, aptitudini și alți

indicatori personali sau de personalitate implicați în practicarea unei profesii.
Această analiză se referă la consemnarea atributelor sau particularităților individuale
care trebuie să caracterizeze deținătorul unui post de muncă.
KSAO
Cunoștințele (knowledge): sunt ceea ce deținătorul unui post de muncă trebuie să știe
pentru a se achita de sarcinile pe care le are.

Deprinderile (skills): se referă la ceea ce o persoană trebuie să facă în postul respectiv

de muncă.

Aptitudinile (ability): se referă la capacitatea unei persoane de a fi performantă în

realizarea unei sarcini de muncă, la potențialul de a-și dezvolta unele calități impuse
de realizarea unor performanțe și structurarea unor deprinderi specifice.

Alte particularități individuale (other): include orice particularități de personalitate și

interese care nu sunt cuprinse în celelalte trei componente.
Motivarea organizațională
Teorii motivaționale: Alderfer
Trei tipuri de necesități:

● de existență (similare cu cele fiziologice și de securitate la Maslow);

● relaționale (se direcționează spre comunicarea cu ceilalți, interacțiune și
sentimente - similare cu nevoile de stimă și apartenență la Maslow);
● de creștere / dezvoltare (focalizate pe utilizarea maximală a potențialului
individului, dezvoltarea creativă a unor noi abilități și deprinderi).

În teoria lui Alderfer, nesatisfacerea unei nevoi superioare pentru un angajat va fi un

factor motivator pentru reîntărirea nevoilor de relaționare sau de existență. Există un
proces de progresie, dar și unul de regresie prin satisfacerea unor nevoi.
Teorii motivaționale: Herzberg
Două categorii de factori:

● Factori de menținere sau „igienici”: salariul, statutul deținut, securitatea postului,

condițiile de lucru, nivelul și calitatea controlului, politica și procedurile
companiei, relațiile interpersonale. Acești factori nu conduc la motivare în sine, ci
servesc pentru a evita apariția insatisfacției.
● Factori de dezvoltare, care conduc la motivare și satisfacție: natura muncii în
sine, realizările, recunoașterea, responsabilitatea, dezvoltarea personală și
avansarea.
Teorii motivaționale: McClelland
Nevoile studiate nu au fost ierarhizate. Oricare dintre acestea poate conduce în
condiții potrivite la o performanță înaltă. Se regăsesc nevoile de:

● Realizare: implicarea în sarcini cu dificultate moderată, responsabilitate

personală pentru performanță, dorința de feedback, tendința de a evita rutina și
de a căuta noi moduri de a face lucrurile, nevoia de provocări și succes;
● Afiliere: tendința persoanelor de a avea inteligență socială, învață repede rețelele
sociale și sunt deschise pentru a comunica frecvent și a evita conflictele;
● Putere: nevoia de a avea influență asupra celorlalți, a se impune într-o poziție de
lider.
Teorii motivaționale: J.S. Adams
Teoria echității aduce o determinantă procesuală în studiul motivației. Angajații unei
companii își compară raportul dintre eforturile proprii la locul de muncă (inputuri) și
recompensele obținute în urma acestor eforturi, cu raportul de același tip al unei alte
persoane sau grup. O egalitate între aceste raporturi îi oferă angajatului posibilitatea
satisfacției în muncă, iar o inegalitate este aducătoare de insatisfacție și conduce la
descurajarea și demotivarea angajatului. În ambele situații, ea va fi motivată să reducă
inechitatea prin mecanisme diverse: schimbarea rezultatelor, a inputurilor sau prin
retragere.
Teorii motivaționale: Gordon, 1983
● Trebuințele fiziologice: plata, pauza de prânz, locuință de serviciu;
● Trebuințe de securitate: planuri de beneficii, de pensie, stabilitate, salariu;
● Trebuințe de afiliere: sporturi în echipă, picnicuri, evenimente sociale, echipele
de muncă;
● Trebuințele de stimă: dezvoltarea autonomiei angajaților, responsabilitatea,
prestigiu, plata ca simbol de statut;
● Trebuințe de realizare (competență): provocarea oferită de postul ocupat;
● Trebuințele de putere: poziții de conducere, creșterea autorității;
● Trebuințele de autoactualizare: provocări și creșterea gradului de autonomie.
Politica salarială de motivare
Echitatea internă pornește de la un echilibru între performanța angajatului și modul
de recompensare oferit de companie. Factorii pe care se bazează politica salarială:

● experiența;
● educația;
● complexitatea responsabilităților;
● gradul de supervizare necesare;
● gradul de supervizare exercitat;
● capacități fizice necesare;
● capacități mentale necesare;
● condițiile de muncă.
Politica salarială de motivare
Echitatea externă se referă la echilibrarea nivelului salarial din companie cu gradul de
salarizare existent pe piața muncii pentru un post similar, iar salariul stabilit trebuie
corelat cu performanța. Lipsa de echitate externă va conduce la o fluctuație mare de
personal și la angajarea de persoane subcalificate.

În stabilirea sistemului de plată se poate ține cont de aceste direcții majore:

● simplitate vs. complexitate (asigură managerilor mai multe opțiuni);

● standardizare vs. diferențiere (adaptarea salariilor la diferențele individuale);
● rigiditate vs. flexibilitate (evitarea conflictelor cu forța de muncă);
● creșterea performanței vs. construirea unei relații colective armonioase.
Politica salarială de motivare
Programul de recompensare trebuie stabilit și comunicat astfel încât acesta sa fie
cunoscut și apreciat la justa lui valoare de către toți angajații. La rândul său,
programul de acordare a bonusurilor trebuie să reflecte direcția pe care organizația
s-a înscris și dorește să o urmeze în continuare.

Sistemele de premiere pot influența în mod pozitiv sau negativ șase factori: atracția și
retenția în organizație, motivația, dezvoltarea abilitaților, cultura organizațională,
reîntărirea și definirea structurii, precum și costurile (la nivel de costuri-beneficii).
Strategii formale și informale de motivare
● Întăriri sociale: comentarii verbale, expresii faciale și gesturi, un prânz cu
managerul, petreceri (ziua companiei, sărbători);
● Întăriri grafice: insignă, etichetă, decorațiune;
● Întăriri ale activității (timp liber suplimentar, training);
● Întăriri tangibile (premii, diplome, cadouri, bilete, măriri de salariu).

Se observă că rolul acestor tehnici este acela de a-i recunoaște angajatului meritele și
de a-i oferi astfel un feedback la performanța realizată. Ele implică de asemenea
costuri foarte mici sau chiar inexistente, ținând mai mult de creativitatea și
deschiderea pe care factorii de decizie o au asupra fenomenului motivării, dar
impactul poate fi considerabil.
Integrarea și cariera organizațională
Definiție
Socializarea = întregul proces prin care noi dezvoltăm modalități de gândire, simțire și
acțiune acumulate prin interacțiunea cu diverse persoane sau prin alte modalități cu
scopul de a ne adapta la viața socială.

Suma dinamică a procesului de profesionalizare și de socializare a noului angajat este

procesul de integrare organizațională. Este procesul prin care un nou angajat învață:
scopurile principale ale organizației, mijloacele prin care aceste scopuri pot fi atinse,
responsabilitățile ce îi revin în rolul organizațional deținut, modelele
comportamentale cerute de realizarea rolului, regulile și principiile ce permit
menținerea identității și integrității organizației, climatul în care membrii organizației
interacționează (Schein, 1985).
Conținutul integrării organizaționale
● Integrarea organizațională prin adaptarea profesională: aria de acțiune se referă
la modalitățile de îndeplinire a sarcinilor de către angajat. Acesta va afla care este
aria sa de autoritate și decizională. Pentru angajatul într-o postură nouă, apare
necesitatea cunoașterii responsabilităților proprii și a limitelor de autoritate:
aducerea la cunoștință a poziției sale în organigramă.
● Latura socială: acomodarea angajatului la cultura organizațională = modul de
viață al membrilor organizației, cuprinzând valorile, credințele, expectațiile,
atitudinile, întreaga filosofie care ghidează angajații unei organizații,
comportamente și norme zilnice , „regulile jocului” care ajută angajații să se
mențină în organizație.
Etapele integrării organizaționale
1. Înainte de intrarea în organizație: metoda cea mai bună este prezentarea realistă
(realistic job preview) a postului în cadrul procedurilor de recrutare: acuratețea,
specificitatea, profunzimea, credibilitatea, importanța informațiilor.
2. Acomodarea noului angajat: stabilirea de noi relații interpersonale, formale și
informare; învățarea de noi sarcini și modalități de acțiune, înțelegerea rolului pe
care individul îl deține în organizație și a progresului în carieră. Perioada de
acomodare depinde de: complexitatea postului, personalitatea individului
(sociabil și adaptabil), și gradul de acceptare al colectivului.
3. Administrarea rolului: noul angajat devine membru cu drepturi depline,
internalizarea normelor și valorilor organizației.
Traseul integrării carierei - Pascale
A. Selecția.
B. Abandonarea trecutului: renunțarea la comportamentele trecute, începe etapa
acomodării cu noua organizație.
C. Training / antrenament: realizarea sarcinilor sau instruirea în afara postului;
D. Monitorizare și recompensă: performanțele sunt monitorizate și recompensarea
se face prin întărirea valorilor organizației;
E. Identificarea: angajații încep să se identifice cu valorile firmei;
F. Reîntărirea: asimilarea de noi legende organizaționale;
G. Modelele de rol: membrii de succes ai organizației oferă modele de rol
noilor-veniți.
Strategii formale / informale
Strategiile formale sunt acelea prin intermediul cărora integrarea organizațională a
noilor angajați urmează programe standardizate, după o planificare bine definită (nu
se poate schimba în funcție de anumite situații aleatorii).

Socializarea informală are loc în cursul desfășurării sarcinilor de serviciu, neexistând

un program prestabilit, fără a fi operate ,,scoateri din producție"; de asemenea, nu
există o durată delimitată (de pilda, socializarea în muncă și prin muncă, cu ajutorul
lucrătorilor de același tip). Dacă există o relație mentor-discipol, noul angajat va primi
informațiile necesare într-o manieră deschisă și fără constrângeri.
Strategii individuale / colective
Socializarea individuală se asigură pentru un singur angajat, în funcție de necesitățile
fiecăruia și conform experiențelor și pregătirii sale anterioare (acestea din urmă
corelate cu necesitățile slujbei). Tot în cadrul acestor programe de integrare
individuală putem vorbi despre coaching, activitate de instruire care a luat un avânt
relativ important în ultima vreme (de pilda, coaching pentru succesorul
conducătorului/managerului general).

Dimensiunea colectivă se realizează când membrii unui grup sunt socializați

împreună, ei dezvoltând comportamente asemănătoare și o mentalitate similară.
Vorbim, practic, despre socializare colectivă formală (de exemplu, în universități, în
organizații - programele de construire a echipei).
Strategii secvențiale / nonsecvențiale
Strategiile secvențiale conțin un număr strict de pași prin care se ajunge la rezultatul
dorit; cerința de bază este că absolut toți pașii trebuie urmați. De regulă, se desfășoară
atunci când este necesară o cunoaștere foarte detaliată a responsabilităților și
mediului de muncă sau când se așteaptă performanțe înalte de la început.

Strategiile nonsecvențiale includ o singură ședință de socializare sau un pas ad-hoc

spre socializare. Se pot folosi în organizațiile mici, cu doar câțiva membri, sau când
individul a mai lucrat în organizație, deci cunoaște valorile după care trebuie să
acționeze și strategiile firmei.
Strategii seriale / disjunctive
Strategia serială este definită de preluarea noilor membri ai organizației de către
membrii mai vechi pentru a-i familiariza cu modul de lucru din interiorul firmei.

Strategiile disjunctive oferă un spațiu pentru inovație și creativitate în modul de

manifestare al noilor angajați. Sunt caracteristice organizațiilor cu structuri foarte
flexibile, care dau o mare liberate de acțiune angajaților, care sunt selectați dintre cei
cu inițiativă înaltă și cu abilitate crescută de a lucra în condiții de incertitudine.
Strategii fixe / mobile
Strategiile fixe asigură noului angajat cunoștințe precise despre modul și timpul în
care el va acționa (de exemplu, programul studenților în universități).

Strategiile mobile sunt flexibile: în funcție de cunoștințele și nevoile de pregătire, de

circumstanțele variabile la un moment dat se realizează socializarea (de exemplu,
cariera oamenilor de afaceri).
Strategii de învestire / dezînvestire
Socializarea de tip învestire ratifică și stabilește validitatea unor caracteristici pe care
persoanele recrutate pe posedă deja.

Socializarea de tip dezînvestire neagă sau îndepărtează caracteristicile de intrare ale

unui nou angajat, realizându-se o relativă uniformizare a personalului din anumite
poziții.

În procesul de socializare se accentuează trăsăturile ce trebuie puse în practică și care

sunt folosite neconștientizat.
Integrarea de tip competiție
Este realizată prin separarea angajaților pe baza cunoștințelor, abilităților, calităților și
prin integrarea individualizată în funcție de acestea. Reprezintă integrarea prin care
persoanele sunt angajate pentru anumite poziții și au parte de un tratament special,
în funcție de propriile nevoi.

Strategii diferite se vor aplica pentru scopuri diferite. Dacă o organizație încearcă să
promoveze similarități înalte de gândire și acțiune, va combina integrările de tip
formal, colectiv, fix, serial și de dezînvestire; la polul opus, organizațiile care doresc
disimilarități între angajații proprii vor folosi strategiile de integrare de tip informal,
nonsecvențial, disjunctiv, de investire. Este vital ca în organizații să apară programe
de integrare specifice, care să asigure rezolvarea tuturor problemelor inițiale.
Modelul competențelor - Dreyfus
● Stadiul de novice: o persoană care execută relativ rigid, folosind faptele și regulile
pe care le-a învățat; percepția situațională este minimă, acțiunea novicelui fiind
puțin legată de unicitatea condițiilor problemei.
● Stadiul de începător-avansat: performanța persoanei se îmbunătățește de
experiența mai multor situații în care a lucrat. Înțelegerea fenomenelor trece
dincolo de faptele și regulile învățate, dar fiecare condiție de lucru este tratată ca
având importanță egală.
● Stadiul reprezentat de asigurarea competențelor: angajatul apreciază orizontul și
nivelul sarcinilor pe care le primește, recunoaște mai multe aspecte și poate
selecta și concentra ceea ce este important, poate recunoaște obiectivele pe
termen lung.
Modelul competențelor - Dreyfus
● Nivelul specialistului: angajatul vede situațiile cu care se confruntă mai degrabă
ca pe un sistem, ca pe un întreg decât ca aspecte izolate; observă, de asemenea,
ce este mai important în situații și poate devia de la norme și reguli dacă acest
lucru este necesar.
● Calitatea de expert: angajatul manifestă o înțelegere de profunzime a situațiilor
cu care se confruntă și utilizează un mod intuitiv de a face acest lucru. În acest
stadiu, persoana posedă și folosește un larg repertoriu de planuri și stratageme
pentru a rezolva situațiile care se schimba și posedă o viziune asupra
modalităților în care pot rezolva cu succes majoritatea situațiilor de lucru.
Teoria ancorelor carierei - Edgar Schein (1975)
Ancoră a carierei = în formă sintetică, imaginea de sine a persoanei privind rolul jucat
în comunitatea de muncă. Este o imagine-concept cu semnificație majoră pentru
individ, în care anumite componente (valori personale și profesionale, abilități,
atitudini, talente, aspirații) tind să se impună cu tărie ca definitorii și să fie valorizate.

O ancoră a carierei se dezvoltă în timp, în cursul interacțiunii cu mediul de muncă; se

manifestă relativ constant și este definitorie pentru persoană; este o imagine-valoare
ce se constituie ca un factor motivațional reprezentativ pentru procesul alegerilor
vocaționale. Deși o ancoră poate deveni definitorie, fiecare persoană are elemente
specifice celorlalte ancore, astfel încât putem vorbi de configurații strict individuale.
Teoria ancorelor carierei
1. Competența tehnică sau funcțională: persoanele sunt atrase de munca în sine;
2. Competența managerială generală: nevoia și capacitatea de a-i conduce pe alții;
3. Autonomie / independență: viața organizațională este privită ca fiind
constrângătoare, irațională și nepotrivită cu viața personală;
4. Siguranța și stabilitate: persoana valorizează mediul organizațional predictibil, cu
contracte de muncă nedeterminate, loialitatea față de organizație;
5. Creativitatea antreprenorială: creativitatea este valorizată în mediul de afaceri;
6. Servirea unei cauze: acordare de ajutor pentru alți oameni;
7. Provocare pură: condiții crescute de risc, competiție și performanțe înalte;
8. Stilul de viață: implicarea în muncă, dar și valorizarea vieții de familie.
Teoria ancorelor carierei - Competența funcțională
Competența funcțională / tehnică: Persoanele incluse în aceasta categorie își aleg locul
de muncă în vederea asumării și practicării responsabilităților pentru care și-au
dezvoltat abilitățile teoretice și practice. Pentru acestea, dezvoltarea profesională
presupune perfecționarea și extinderea capacităților și deprinderilor, punând un preț
mai mic pe funcții manageriale și jocuri ,,politice". Interesul major al indivizilor
definiți de acest tipar se direcționează în special spre realizarea sarcinilor pe care le
cunosc; sunt persoanele care îndeplinesc rolurile de expert, persoane de care orice
organizație are nevoie într-o măsură însemnată. Provocarea reprezintă o
caracteristică importantă, apreciata de acești membri în ceea ce privește munca
proprie.
Teoria ancorelor carierei - Competența managerială
Competența managerială: angajații au ca scop real managementul - dorința de a
conduce, promovarea pe posturi înalte. Factorul legitim al promovării este abilitatea
de a obține rezultate. Ei își văd competența legată de 3 domenii:

● analitic: de analiză, sinteză, rezolvare a problemelor care au nevoie de soluții

integratoare;
● interpersonal: de influențare, de conducere și control al celor din jur, de
motivare eficientă astfel încât să-i determine pe aceștia să acționeze pentru
îndeplinirea scopurilor;
● emoțional: definind acțiunea responsabilă de a exercita puterea și de a nu se
demotiva când apar crize interpersonale și organizaționale.
Teoria ancorelor carierei - Siguranța
Siguranța. Valoarea dominantă este dată de un contract sigur, pe termen lung, de o
activitate predictibilă, în organizații „sigure”, stabile financiar; dezvoltarea
competențelor este importantă în măsura în care îi sprijină să mențină această
stabilitate și anumite beneficii sigure, atât pentru viața profesională, cât și în plan
personal. Persoanele adoptă ușor valorile și normele organizației, acceptă să li se
spună ce și cum să facă, știind că își asigură siguranța dorită. Persoanele doresc să li se
recunoască loialitatea și faptul că efortul lor se alătură eforturilor ce conduc la
obținerea rezultatelor organizaționale.
Teoria ancorelor carierei - Independența
Independența. Angajații abordează cu deschidere posturile care nu le îngrădesc
libertatea de mișcare și acțiune, poziții în care alții nu le stabilesc programul, modul
de comportare, regulile conform cărora se desfășoară munca. Mobilitatea poate fi
mult mai mare, întrucât scopul este fructificarea oportunităților. Persoane intuitive,
cu stil de muncă adaptat, ritm propriu de acțiune, în funcție de criteriile personale pe
care și le creează, cu mare încredere în propria persoană, în capacitățile individuale.
Principiul promovării este creșterea autonomiei proprii.
Teoria ancorelor carierei - Creativitate antreprenorială
Creativitate antreprenorială. Angajații posedă un nivel ridicat de nevoie de
independență, dar doresc să dezvolte proiecte personale, sunt întreprinzători care își
dezvoltă propriile afaceri sau devin inventatori. Sunt centrați pe produs sau proiect,
este posibil să nu dezvolte suficient abilități manageriale. Își urmăresc de timpuriu
interesele creative, care sunt dublate de talent și motivație puternică. Promovarea
înseamnă controlul afacerii sau al tuturor aspectelor de care sunt interesați.
Teoria ancorelor carierei - Stilul de viață
Stilul de viață. Poziția în organizația le oferă angajaților o anumită tendință spre
autonomie, dar satisface și alte cerințe generale conforme unui stil de viață (munca
flexibilă, copiii). Pentru acești angajați, evoluția carierei înseamnă flexibilitate și
posibilități mai largi de a integra aspecte profesionale, familiale și personale într-un
mod armonios.
Teoria ancorelor carierei - Spirit competițional
Spiritul competițional. Angajații pot fi înalt motivați de competiția cu alții și rezolvarea
unor probleme cu grad mare de dificultate. Pentru aceste persoane, cariera
reprezintă un proces de „cucerire” a unor noi poziții organizaționale sau rezultate
dificil de atins. „Provocarea pură” este ceea ce îi definește.
Teoria ancorelor carierei - Dedicarea unei cauze
Dedicarea unei cauze. Oamenii își aleg profesii în zona medicinei, învățământului,
asistenței sociale. Valorile personale ale celor din această categorie sunt centrate pe
semenii lor și pe ajutorarea acestora. Persoanele sunt implicate în munca lor și doresc
ca remunerația să fie corectă. Ei acceptă funcții de conducere dacă promovarea
înseamnă a deține mai multă influență pentru urmarea cauzei.
Mentoratul
Mentoratul, ca activitate organizațională, descrie o relaționare specială între o
persoană cu mai multă experiență, dornică și capabilă să ofere sprijin, și un nou-venit
în organizație, o persoană care accede pe un post nou ori o persoană care are nevoie
de sprijin într-o anumită etapă a carierei sale.

Procesul vizează următoarele obiective: susținerea angajatului în rolul pe care îl are

în organizație; integrarea în echipa de lucru; asimilarea de cunoștințe necesare unui
post prezent sau viitor; dezvoltarea unor tehnici de acțiune adaptate situațiilor
concrete; îmbunătățirea comunicării și climatului organizațional; dezvoltarea de
abilități și capacități profesionale.
Funcțiile mentorului
● Integrează angajatul debutant în mediu, îl ghidează în legătură cu normele,
valorile din cultura organizațională;
● Familiarizează debutantul cu stilul de lucru al celorlalți membri;
● Favorizează avansarea debutantului în mediul organizațional;
● Antrenarea protejatului pentru a-și forma deprinderi practice;
● Oferirea de informații în zona profesională;
● Model pentru debutant, propune situații provocatoare pentru a-și exersa
abilitățile;
● Oferă feedback și îl consiliază pe debutant privind diverse probleme;
● Susținerea moralului și sprijinirea protejatului.
Etapele procesului de mentorat - Turner
1. Dezvoltarea personală a debutantului: autonomia, responsabilitatea, abilitatea
de a face alegeri în funcție de diverse alternative;
2. Dezvoltarea unei viziuni asupra carierei și asupra direcției de viață, încercând să
realizeze o identificare între viziunea sa și cea a companiei din care face parte;
3. Implementarea în practică a viziunii personale: identificarea obiectivelor
concrete, prin corelația dintre general și particular. Se pot fixa obiective
profesionale, trepte de carieră și pașii ce trebuie urmați pentru a parcurge aceste
trepte, standarde de performanță și nevoi de instruire.
4. Feedback și susținerea permanentă a protejatului, până când acesta alege calea
cea bună în urmarea carierei sale profesionale conform propriei viziuni.
Probleme apărute în activitatea de mentorat
● Clarificarea scopurilor interacțiunii dintre mentor și protejat;
● Incompatibilitatea dintre persoanele implicate în mentorat;
● Diferențe în educație, experiență profesională;
● Așteptări nerealiste;
● Durata perioadei de mentorat.

Pentru ca procesul de mentorat să-și atingă obiectivul privind dezvoltarea carierei

celui mentorat, comunicarea este esențială. Comportamentul dorit de la partener
trebuie specificat în amănunțime, pentru ca relația să nu fie perturbată de apariția
unor ambiguități ulterioare. Încrederea pe care se construiește colaborarea dintre cei
doi este, de asemenea, importantă pentru reușita întregului proces.
Comunicarea și evaluarea
organizațională
Comunicarea descendentă
Comunicarea descendentă are ca punct de plecare pe managerul ce se adresează
subordonaților săi; așadar, se desfășoară de la eșaloanele superioare către cele
inferioare. Prin acest tip de comunicare, managerul își poate exercită funcțiile
specifice: comunicarea obiectivelor pe termen lung și scurt, modul de organizare a
activității, transmiterea deciziilor luate și a procedurilor în care vor fi puse în
practică, evaluarea asupra activității și acțiunile ameliorative ce vor avea loc.
Comunicarea descendentă permite ca deciziile luate de manager să se transforme în
fapte și asigură că acțiunea este consistentă și coordonată.
Comunicarea ascendentă
Comunicarea ascendentă se desfășoară de la subordonat către manager; deci se
desfășoară de la pozițiile ierarhice inferioare către cele superioare. Rolul comunicării
ascendente este acela că asigură feedback de la subordonați către manager. Efectele
unei asemenea comunicări sunt importante atât asupra productivității, cât și asupra
climatului de lucru. Fără informații de la subordonați, managerii nu ar avea la
dispoziție datele necesare desfășurării muncii lor și informații despre modul de
îndeplinire a sarcinilor de către angajați.
Comunicarea orizontală
Comunicarea orizontală se referă la mesajele trimise de la egal la egal, de la același
nivel ierarhic între manageri sau între angajați. Acest tip de comunicare facilitează
împărtășirea înțelegerii unor fenomene, metode și probleme, dezvoltă satisfacția
angajaților în legătură cu locul de muncă. Avantajul comunicării orizontale se referă la
faptul că motivația membrilor de a împărtăși informații tinde să fie naturală și
puternică, deoarece nici o autoritate nu este așteptată să apară imediat.
Bariere organizaționale în comunicare
1. Diferențele ierarhice în organizație;
2. Bariere fizice: distanțele fizice, zgomotul exterior sau „zgomotul intern”
(bruiajele induse de factori mentali);
3. Deficiențe ale comunicării ascendente: bariera ineficienței comunicării atunci
când este inițiată de angajați;
4. Efectele negative ale rețelei informale de transmitere a informațiilor (zvonurile);
5. Supraîncărcarea sistemului, distorsiuni, omisiuni.
Barierele individuale în comunicare
1. Percepția evenimentelor;
2. Prezumțiile transmițătorului: stereotipuri, prejudecăți și generalizări;
3. Ignorarea importanței receptorului: interpretările oamenilor urmează calea
minimei rezistențe, iar oamenii sunt mai deschiși la mesaje consonante cu
imaginea existentă, credințele și valorile lor;
4. Comportamentul defensiv al receptorului;
5. Lipsa feed-back-ului: atrage o serie de distorsiuni care contribuie la perpetuarea
unei comunicări inexacte.
Optimizarea comunicării
Ameliorarea comunicării descendente:
● prezentarea sarcinilor de muncă în mod clar fiecărui angajat;
● explicarea motivelor care au determinat cererea contribuției angajatului;
● furnizarea frecventă a feed-back-ului cu privire la calitatea performanțelor
realizate;
● multiplicarea canalelor de comunicare în vederea creșterii probabilității de
recepție a mesajului;
● repetarea mesajelor importante pentru a permite integrarea lor.

Ameliorarea comunicării ascendente se poate face prin: politica ușilor deschise;

întâlniri formale ale angajaților; întâlniri informale; scrisori ale angajaților.
Funcțiile evaluării organizaționale
Funcția de diagnoză: urmărește să realizeze reflectarea obiectivă a rezultatelor, a
activității și proceselor ce au condus la aceste rezultate.

Funcția de informare: cunoașterea parametrilor muncii angajatului este utilă pentru

angajat și pentru managerul său.

Funcția de monitorizare: vizează procesul evaluării îndeplinind rolul de feedback.

Pentru angajat, monitorizarea și feed-back-ul se constituie ca un motivator pentru
performanță; funcția de monitorizare trebuie să fie combinată cu funcția de motivare,
de stimulare a activității angajaților.
Funcțiile evaluării organizaționale
Funcția de prognoză se bazează pe celelalte trei funcții amintite; se pot formula
judecăți anticipative asupra modului în care procesul va decurge în viitor.

Funcția de optimizare a activității reprezintă prelungirea evaluării în căutarea unor

măsuri ameliorative care să conducă la îmbunătățirea activității viitoare a angajaților.

Funcția de autoevaluare: îi servește angajatului pentru a-și interioriza mecanismele de

evaluare și a deveni propriul său evaluator.
Metode de evaluare organizațională
Metoda analizei standardelor de performanță presupune evidențierea nivelului dorit
al performanțelor și evaluarea conform acestora. Standardele de performanță
stabilesc ce trebuie să realizeze o persoană și cât de bine, folosind indicatori ca: timp,
resurse consumate, calitatea produsului, cost. Avantajele acestei metode constau în
faptul că angajații știu dinainte ce se așteaptă de la ei.
Metode de evaluare organizațională
Tehnica scalelor și ancorelor comportamentale se aseamănă cu metoda descrisă
anterior, fiind un indicator mai larg și oferind informații mai nuanțate referitoare la
persoanele evaluate. Primul pas în această tehnică reprezintă stabilirea unor criterii
pe care dorim să le urmărim în procesul de evaluare; se va trece apoi la acordarea
unui punctaj pentru fiecare criteriu în funcție de frecvența acestuia în
comportamentul angajatului, sau de gradul în care îl pune în practică. Managerul
însuma toate punctajele acordate pentru a obține o perspectivă mai largă.
Incidentele critice = sunt rapoarte ale evaluatorilor privind acțiuni eficiente /
ineficiente ale angajaților. Sunt ca niște anecdote, care se referă la performanță, nu la
personalitatea angajatului.
Construirea scalelor cu ancore comportamentale
1. Colectarea de elemente critice: prin folosirea unui chestionar scris sau interviu;
elementele critice reprezintă comportamente extreme (bune sau slabe), însă o
scală completă are nevoie de itemi care să ilustreze toate nivelurile de
performanță.
2. Sortarea elementelor critice în categorii: prin analiza postului.
3. Analiza categoriilor: determinarea consistenței interne, eliminarea categoriilor
în plus.
4. Conceperea elementelor critice: acestea sunt examinate pentru a elimina
repetițiile; elementele critice rămase sunt editate pentru a avea o formă clară;
elementele adiționale sunt menționate pentru a ilustra cazurile-limită ale
nivelurilor de performanță.
Construirea scalelor cu ancore comportamentale
5. Retraducerea scalei: prin apelul la experți în domeniu, aceștia trebuie să atribuie
elementele critice dimensiunii din care provine.
6. Realizarea de scale numerice de valori pentru elementele critice: fiecare expert
acordă un calificativ incidentelor pe o scală numerică, iar elementele critice care
au primit calificative foarte variate sunt eliminate (pentru că nu au consistență
internă).
7. Pregătirea finală a formei instrumentului.
8. Valabilitatea, pretestarea și eliminarea defectelor minore.
Metode de evaluare organizațională
Tehnica ierarhiilor: prin evaluare putem concepe o ierarhie pornind de la persoana cu
cele mai reduse performanțe până la angajatul cu cele mai bune rezultate. Putem
aplica criteriul raportării la norma individuală, în sensul că aprecierea nu se va face
nici prin raportare la standarde, nici la colectiv, ci la potențialul angajatului, precum și
la performanțele anterioare.

Evaluarea obiectivelor: între sesiunile de evaluare, managerul și angajatul stabilesc

obiective, iar gradul de atingere a acestora va fi măsurat la un moment viitor de
evaluare. În interiorul metodei găsim și o componentă de autoevaluare care dezvoltă
un mecanism reglator al activității angajatului.
Metode de evaluare organizațională
Evaluarea psihologică este folosită mai ales în momentul selecției candidaților pentru
un anumit post în cadrul organizației; ea poate fi extinsă dincolo de procesul de
selecție, furnizând informații valoroase despre angajați. Se pot aplica teste de
personalitate diferite, în funcție de aspectele pe care dorim să le investigăm;
rezultatele obținute vor fi corelate cu datele recoltate despre angajat, privitoare la
factori contextuali care au determinat un anumit comportament.
Autoevaluarea poate fi folosită ca un corelativ la alte metode de evaluare; ea poate să
se prezinte și ca o metodă independentă și se poate realiza după criteriile și
standardele stabilite de management sau de către specialistul în resurse umane.
Avantajul discuției personalizate este că se poate ajunge la un punct comun cu privire
la situația existentă și că se poate trece rapid la stabilirea unor măsuri de rectificare.
Metode de evaluare organizațională
Feedback 360° poate fi considerat ca având exclusiv o finalitate evaluativă a
performanțelor, atitudinilor și comportamentelor individuale, dar poate servi și ca
metodă de eficientizare a comunicării în organizație. Această metodă folosește ca date
de intrare evaluările persoanei făcute de manager, subordonați, colegi, beneficiari și
cumpărători. Adunând date din surse diferite, de la persoane care lucrează direct cu
persoana evaluată, se obține o viziune globală pentru fiecare individ. Fiecare persoană
supusă evaluării va realiza și o autoevaluare, cu scopul comparării imaginii pe care
fiecare o are despre sine cu imaginea formată prin intermediul celorlalți. Metoda
aceasta are rolul de ghidaj pentru cariera individuală.
Greșeli de evaluare
Efectul „halo”: reprezintă supraaprecierea rezultatelor unei persoane sub influența
impresie generale create; unui angajat considerat în general cu rezultate peste medie
îi pot fi trecute cu vederea anumite rezultate mai slabe. Efectul pornește de la
tendința extinderii impresiei parțiale pe care o avem despre o persoană evaluată
asupra întregii activități a acesteia.

Efectul de anticipație: aprecierea rezultatelor angajatului este influențată de percepția

evaluatorului în ceea ce îl privește. Persoana trebuie să fie analizată doar prin prisma
celor realizate în perioada evaluată și conform criteriilor din respectivul procesul de
evaluare.
Greșeli de evaluare
Efectul „blând”: eroarea de evaluare ce presupune tendința de a aprecia cu indulgență
persoanele cunoscute în comparație cu persoanele mai puțin cunoscute. Eroarea de
generozitate este tendința de a găsi „motive” pentru aprecierea făcută.

Efectul asprimii: se manifestă prin tendința de a aprecia acțiunile cuiva ca fiind

neperformante și greșite în general.

Efectul nivelării sau eroarea tendinței centrale: apare atunci când evaluatorii au
tendința de a include pe toți evaluații în categoriile de performanță medie, pentru că
evaluatorul se simte confortabil în aprecierea sa dacă elimină tendințele extreme.
Greșeli de evaluare
Ecuația personală a evaluatorului presupune că diferențele individuale care pot
apărea între evaluatori sunt datorate diversității existente la nivelul concepțiilor, al
manifestărilor, în interpretare. Unii dintre aceștia sunt mai generoși, iar alții
sancționează cele mai mici erori.

Efectul standardelor subiective-selective: presupune evaluarea pe baza unor standarde

existente, dar percepția evaluatorului este diferită în funcție de subiect. Criteriile
folosite sunt unitare, identice pentru angajații evaluați, dar gradul de indulgență sau
severitate tinde să fie diferit.
Greșeli de evaluare
Efectul de similaritate: constă în faptul că evaluatorul face aprecieri favorabile
persoanelor care îi sunt similare din punct de vedere profesional sau atitudinal.
Evaluatorul pornește de la premisa că propriile atitudini sunt bune, deci și persoana
evaluată este pozitivă dacă are acele atitudini.

Efectul de contrast: se manifestă la evaluatori externi atunci când au de realizat o

apreciere a mai multor persoane, din același departament, în mod simultan. Se va
tinde spre o evaluare contextuală; dacă o persoană are o discuție cu evaluatorul
imediat după un coleg care s-a prezentat excelent, standardul momentan de evaluare
tinde să crească și persoana va fi defavorizată de poziția sa în programul de evaluare.
Greșeli de evaluare
Efectul de ordine: atunci când un evaluator a evaluat un întreg departament care a
corespuns standardelor, evaluatorul intră într-o stare de inerție, dezvoltând tendința
de a oferi o apreciere asemănătoare chiar și unui membru care are o performanță
mult mai slabă.

Eroarea logică: presupune că evaluatorul va lua în calcul elementele neimportante

pentru obiectivele pe care le are procesul de evaluare propriu-zis.
Modalități de acordare a feed-back-ului
Feedback evaluativ pozitiv: încearcă să mențină activitatea angajatului în direcția în
care se află deja. Trebuie oferit imediat ce o activitate a fost dusă la capăt cu succes;

Feedback evaluativ negativ: servește unei funcții corective care ajută la diminuarea
sau eliminarea comportamentelor nepotrivite;

Feedback formativ: este un tip special de feedback negativ, care trebuie trebuie
amânat până în momentul în care activitatea ar putea fi reluată, iar acest tip de
feed-back va fi văzut ca un sprijin mai degrabă decât o critică. El oferă o cale de a
remedia problema fără ca angajatul să fie pus într-o lumină proastă pentru greșeala
făcută.
Consilierea vocațională
Teoria lui Holland
Teoria explică importanța factorilor de personalitate în luarea deciziilor privind
alegerea carierei. Ea este o teorie a personalității vocaționale (1997). Satisfacția în
muncă este cu atât mai mare cu cât gradul de compatibilitate între structurile de
personalitate și specificul activității de muncă este mai mare.

Modelul descrie șase tipuri de personalitate (RIASEC): Realist, Investigator, Artistic,

Social, Întreprinzător și Convențional. Oamenii tind să își aleagă o profesie care să le
pune maximal în valoare capacitățile intelectuale și motrice, exprimate în
comportamente corespunzătoare. Un anumit tip de personalitate va căuta un mediu
de lucru caracterizat prin existența unui complex de stimuli care să le asigure
obținerea satisfacției și împlinirea profesională.
Teoria lui Holland - Hexagonul vocațional
Teoria lui Holland - Relațiile dintre tipurile de personalitate
Fiecare tip de personalitate se învecinează cu alte două tipuri de personalitate. O
persoană care nu poate activa în profesia dorită se poate orienta spre domeniile
învecinate, corespunzătoare tipurilor specificate. Mediul de lucru poate influența
structura de personalitate. Relațiile dintre cele 6 tipuri pot fi de:

1. congruență (compatibilitate): între tipul Realist și mediul Realist;

2. consistență (similaritate): între tipul Realist și tipul Convențional;
3. diferențiere: dacă o persoană aparține unui singur tip;
4. identitate: stabilitate și claritatea percepției asupra propriilor caracteristici
specifice unui tip de personalitate vocațională.
Teoria lui Holland - Tipurile de personalitate vocațională
Tipul realist: bună organizare în planul acțiunilor motorii, centrat pe reglări de tip
feed-back, acțiuni marcate de agresivitate, stabil emoțional, materialist, conformist,
preferințe pentru probleme concrete ↠ Agricultor, tehnician, pompier, detectiv,
muncitor, mecanic, pădurar, dulgher, zugrav, bodyguard, tehnician, șofer, croitor.

Tipul investigativ: centrat pe abordări teoretice, cunoașterea lumii și a sinelui,

adevărul reprezintă valoarea supremă, bine orientat în sarcină, încearcă să înțeleagă
cauzalitatea, tendință spre introversie, riguros și metodic, vie curiozitate științifică,
satisfacție în rezolvarea de probleme, preocupat de abstract, de concept, de situații
slab definite ↠ Psiholog, sociolog, cercetător, istoric, inginer, matematician,
statistician, biolog, farmacist, medic, programator, chimist, geolog.
Teoria lui Holland - Tipurile de personalitate vocațională
Tipul artistic: activități cu un grad mare de flexibilitate, libertate în abordarea
sarcinilor, sensibilitate emoțională și creativitate artistică, introspectiv și
nonconformist, evită activitățile administrative, organizate, rigid structurate, marcate
de proceduri ↠ Actor, regizor, designer, pictor, compozitor, poet, scriitor, arhitect,
fotograf, coregraf, dansator.

Tipul social: prietenos și agreabil, preferă să își exercite influența în plan social,
abilități de relaționare, altruism, caută contactul social, dezvoltă cu grijă relațiile
sociale, are comportamente orientate spre cooperare și soluționarea conflictelor ↠
Psihoterapeut, consilier, profesor, preot, asistent social și medical, antrenor.
Teoria lui Holland - Tipurile de personalitate vocațională
Tipul întreprinzător: persoană extravertă, stenică, energică, tenace, pentru care
inițiativa este un element definitoriu, își asumă riscul în decizii, fixează obiective și
termene de predare, are flexibilitate decizională și tendințe accentuate de dominare și
conducere, motivat de obținerea și exercitarea puterii, are mare încredere în forțele
proprii ↠ manager HR, vânzări, marketing, politician, avocat, judecător, agent turism.

Tipul convențional: persoană conformistă, agreează stabilitatea și siguranța în muncă,

loialitate față de putere, activitățile marcate de rutină nu constituie o sursă de stres,
caută un cadru normativ bine precizat, dependent de structurile birocratice,
manifestă rezistență la schimbare ↠ Analist financiar, bancher, bibliotecar, controlor
de trafic, secretară, lucrător comercial, agent de turism, operator PC.
Teoria personalității în alegerea carierei - Anne Roe, 1951
Autoarea consideră că, dintr-o perspectivă psihodinamică, experiențele de până la
11-12 ani au o valoarea explicativă pentru alegerile vocaționale. Ipoteze:

● deși există o bază ereditară pentru inteligență și abilități, influența componentei

genetice este nespecificată;
● direcțiile pe care energia psihică tinde să fie consumată sunt determinate de
frustrările și satisfacțiile din prima copilărie;
● intensitatea trebuințelor inconștiente determină gradul de motivare;
● activarea trebuințelor de la baza piramidei lui Maslow va inhiba activarea
trebuințelor de nivel înalt;
● trebuințele a căror satisfacere este amânată devin factori motivatori inconștienți.
Teoria personalității în alegerea carierei
Anne Roe a clasificat ocupațiile în opt categorii, fiecare dintre acestea având șase
nivele de pregătire/calificare (de la nivel managerial la necalificat):

1. Servicii ↠ terapeut personal, funcționar, frizer, șofer de taxi, menajeră;

2. Contacte de afaceri ↠ promoteri, vânzători, agenți de licitație;
3. Organizații ↠ președinte de stat, bancheri, contabili, directori, casieri, notari;
4. Tehnologii ↠ inventatori, ingineri, aviatori, electricieni, mecanici, muncitori;
5. Activități în aer liber ↠ arhitect, fermier, pădurar, miner, grădinar;
6. Științe ↠ cercetător, medic, profesor universitar, farmacist, tehnicieni;
7. Cultură generală ↠ judecători, profesori, editori, savanți, bibliotecari;
8. Arte și divertisment ↠ artist, muzeograf, atlet, compozitor, decorator, fotograf.
Teoria dezvoltării vocaționale - David Tiedeman
Dezvoltarea carierei reprezintă un aspect al dezvoltării generale, sinele având un rol
hotărâtor în procesul decizional.

Etapa de anticipare (etapă preliminară) în alegerile vocaționale are 4 stadii:

1. explorarea: stadiul familiarizării persoanei cu alternativele privind școala și

cariera, în condițiile social-economice ale societății respective;
2. cristalizarea: organizarea informațiilor importante în configurații specifice, ce
vor susține cognitiv și motivațional luarea deciziei privind un post specific;
3. alegerea: decizia efectivă asupra uneia dintre alternativele existente;
4. clarificarea: analiza modalităților concrete de aplicare a deciziei luate.
Teoria dezvoltării vocaționale
Etapa de implementare (aplicare) a deciziei are 3 stadii:

1. inducția: persoana este inclusă într-o organizație reală, caracterizată prin cultură,
obiective și sarcini specifice; este etapa de inițiere în sistemul cerințelor,
responsabilităților și beneficiilor aferente postului, precum și în sistemul
influențelor ierarhice și interacțiunilor generatoare de feed-back;
2. reformarea: persoana ar putea să încerce schimbarea organizației sau a grupului
de muncă, dacă nu se regăsește în formula de muncă inițială;
3. integrarea: stadiul unor procese complexe de asimilare a solicitărilor specifice
postului și de acomodare internă, de rezolvare a disonanțelor existente între sine
și organizație.
Teoria valorilor profesionale - Donald Super
Are două concepte-cheie:

● Life-span: dezvoltarea profesională are loc de-a lungul vieții - 5 stadii;

● Life-space: roluri și contexte de muncă foarte variate, în care oamenii în
valorizează abilitățile, deprinderile și talentele lor.

1. Stadiul de creștere: fantezie (4-10 ani), interese (11-12), capacități (13-14);

2. Stadiul explorării: tentativa (15-17), tranziție (18-21), încercări (21-24);
3. Stadiul instalării: încercare (24-30), stabilizare (31-44);
4. Stadiul menținerii (45-64);
5. Stadiul pregătirii pentru retragere (> 65 ani).
Teoria valorilor profesionale
Valorile joacă un rol esențial în ghidarea deciziilor și acțiunilor privind cariera.
Valorile nu există separat, ci se structurează în configurații complexe și dinamice.

Au fost identificate 15 valori profesionale: altruismul, valorile estetice, stimularea

intelectuală, reușita profesională, gradul de independență, prestigiul, conducerea,
avantajele economice, siguranța profesională, ambianța fizică a mediului, calitatea
relațiilor cu superiorii, calitatea relațiilor cu colegii de muncă, stilul de viață dorit,
varietatea, creativitatea.

Work Values Inventory are 45 de itemi, cu răspunsuri pe scala cu 5 trepte (foarte

important - lipsit de importanță).
Consilierea carierei - Natura consilierii
Consilierea carierei îndeplinește funcții de predicție, prevenție și optimizare
profesional-personală a angajaților organizațiilor, fundamentate pe teoria dezvoltării
carierei. Consilierea vocațională are scopuri constructive, în spiritul psihologiei
pozitive, centrându-se pe problemele muncii, profesiunii, carierei.

Ideal este ca funcția de consiliere să fie efectuată de psiholog, care trebuie să faciliteze
tranzacțiile reușite între individ și mediul său profesional. Intervenția este rezultatul
previzibil al întâlnirii caracteristicilor individuale cu cele situaționale. Tranzacțiile
psihologului vor fi reușite atunci când rezultatele satisfac trei tipuri de exigențe: ale
mediului profesional, trebuințele materiale ale individului și cele psihosociologice.
Consilierea carierei - Structura consilierii
Prima fază constă în stabilirea obiectivelor clientului sau în identificarea, clarificarea
și specificarea problemei acestuia. Se parcurg următoarele faze:

● deschiderea către client sau formarea alianței de lucru;

● culegerea informațiilor despre client (instrumente cantitative și calitative);
● înțelegerea și formularea ipotezelor asupra comportamentului clientului.

A doua fază a structurii consilierii este rezolvarea problemelor și scopurilor clientului:

● acțiunea: tehnici de consilierea, evaluări cantitative și calitative;

● dezvoltarea obiectivelor carierei și a planurilor de acțiune;
● evaluarea rezultatelor și încheierea relației.
Managementul carierei - Definiții
Managementul carierei reprezintă implicarea directă a agenților organizaționali în
orientarea, dezvoltarea și consilierea carierei angajaților. Include asistarea planurilor
de carieră ale angajaților, cu condiția ca aceștia să le fi făcut publice.

Automanagementul carierei este managementul carierei de către indivizi pentru ei

înșiși. Individul realizează trei acțiuni în automanagementul carierei:

● explorarea carierei (colectarea informațiilor despre mediu și valori, interese,

abilități, mai mult sau mai puțin dezvoltate);
● stabilirea obiectivelor carierei (strict dependente de valori, interese și abilități);
● realizarea obiectivelor (prin selectarea unor strategii care să le traducă în fapt).
Automanagementul carierei - Autocunoașterea
Autocunoașterea și autoevaluarea: descoperirea imaginii de sine, ca element central al
personalității. Pe baza teoriei despre sine, persoana reușește să interpreteze
experiența socială și să-și orienteze comportamentele. Rolul deosebit de important îl
are o imagine de sine corectă, pozitivă și realistă.

Procesele construirii și descoperirii imaginii de sine sunt anevoioase, dar rezultatele

compensează eforturile investite: construirea consistenței de sine (regularității
psiho-comportamentale) prin coerență, stabilitate și echilibru; apariția sentimentului
de identitate și de împlinire de sine care asigură continuitatea și autonomia și
asumarea plenară a propriei existențe; elaborarea simțului valorii proprii, ceea ce
asigură stabilirea unor proiecte realiste și traducerea lor în fapt.
Automanagementul carierei - Dezvoltarea abilităților
Individul trebuie să își elaboreze și să-și dezvolte o serie de abilități care conțin în ele
și elemente cu un grad mare de obiectivitate (mișcări, operații, acțiuni; viteza și
precizia percepției, ideației, deciziei; volumul reactivității complexe; deprinderi și
priceperi; coordonări motorii), adică instrumentele de lucru ale individului.

Abilități cerute de automanagementul carierei: abilitatea de a învăța; abilitatea de a

investiga (a formula întrebări, a căuta materiale informative, resurse); abilitata de a-și
formula obiective, de a elabora planuri de acțiune; abilitatea de a lua decizii corecte și
oportune; abilitatea de autocunoaștere; abilitatea de comunicare. Numărul și
varietatea abilităților deținute de o persoană vor permite flexibilitatea sau,
dimpotrivă, rigiditatea carierei acesteia.
Automanagementul carierei - Planificarea carierei
În planificarea individuală se parcurg 5 pași:

1. Autoevaluarea: recoltarea informațiilor despre propria persoană, evaluarea lor și

raportarea la alte persoane (prin inventare și chestionare);
2. Explorarea oportunităților: în interiorul și în exteriorul organizației, training-uri
și alte oferte de instruire propuse de organizație;
3. Luarea deciziilor și stabilirea scopurilor, pe termen lung și pe termen scurt;
4. Planificarea: stabilirea căilor și mijloacelor de realizare a scopurilor propuse,
ordonarea acțiunilor în vederea realizării lor, considerarea consecințelor;
5. Urmărirea realizării scopurilor: contabilizarea succeselor și eșecurilor în raport
cu planurile propuse.
Automanagementul carierei - Mentoratul
Atunci când inițiativa alegerii unui mentor aparține unui tânăr angajat, acesta va
întreprinde acțiuni precum: detectarea persoanelor care au succes în organizație;
cunoașterea acestora din punct de vedere profesional și personal; căutarea ocaziilor
pentru a ieși în evidență, pentru a lucra cu oameni experimentați, căutarea
feedback-ului din partea acestor persoane; diversificarea opțiunilor privind mentorii.
Rolurile mentorului privesc:

● susținerea (transferuri și promovări avantajoase pentru protejat);

● expunere și vizibilitate (în cadrul organizației);
● pregătire și feedback (strategii de lucru, puncte tari și puncte slabe);
● dezvoltarea capacităților profesionale (cunoștințe esențiale pentru carieră).
Etapele consilierii - Construirea relației
Succesul în această etapă depinde în exclusivitate de abilitățile consilierului, de tact și
nivel de implicare. Obiectivele pe care consilierul și le propune sunt strâns legate de
asigurarea unei bune relații de cooperare bazată următoarele valori:

● acceptare și respect: clientul este responsabil pentru el însuși și capabil să facă

alegeri bune.
● înțelegere și empatie: ascultare activă și reflectarea mesajelor clienților, a
sentimentelor lor.
● încrederea: este o demonstrație a acceptării, înțelegerii, empatiei și respectului
reciproc. Implică o atitudine lipsită de prejudecăți și implică păstrarea
confidențialității informației oferite de client.
Etapele consilierii - Evaluarea
Consilierul utilizează tehnicile de clarificare prin întrebări deschise și închise.
Utilizează atât instrumente formale, cât și informale. Interviurile sunt de obicei
folosite la începutul acestei etape. Consilierul va sonda interesele legate de carieră ale
clientului, talentele, abilitățile, valorile, stilul personal și cunoștințele. Identificarea
abilităților transferabile este unul dintre cele mai importante aspecte ale evaluării.

Dacă activitatea de evaluare este bine făcută, clientul se va simți înțeles, ușurat,
încrezător, deschis la noutate și motivat. Dacă nu este bine făcută, clientul se va simți
frustrat, anxios, interogat, vulnerabil și va avea așteptări slabe de la viitorul proces.
Etapele consilierii - Empowerment și stabilirea obiectivelor
Stabilirea unui obiectiv prin modelul RUMBAS:

● Realist: obiectivul este moderat dificil, dar tangibil;

● Clar (understandable): obiectivul poate fi înțeles de oricine;
● Măsurabil: schimbarea poate fi observată și evaluată;
● Comportamental (behavioral): obiectivul cuprinde pași de acțiune concretă;
● Agreat: de către cei care ar putea fi implicați în atingerea lui;
● Specific: obiectivul poate fi descris prin comportamente observabile.

Mesajele, exercițiile și experiențele de empowering sunt încurajatoare, pentru că ele

cresc conștiința auto-eficienței (Bandura).
Etapele consilierii - Intervenția
● Orientarea umanistă: axată pe înțelegerea misiunii în viață, responsabilizare,
liberate și înțelegerea potențialului clientului.
● Orientarea cognitivă: axată pe modelul ABCDE - A (activare), B (sistemul de
credințe și valori, „beliefs”), C (consecințele emoționale ale evenimentului),
D (disputarea credințelor/valorilor clientului), E (atingerea noilor efecte).
● Orientarea comportamentală: axată pe jocuri de rol, tehnici de reușită prin forțele
proprii (autorecompensare), învățarea de noi abilități, exersarea anumitor
comportamente.
● Orientarea sistemică: axată pe sistemul DECIDES - definirea problemei, stabilirea
planului de acțiune, clarificarea valorilor, identificarea alternativelor,
descoperirea posibilelor rezultate, eliminarea opțiunilor și startul acțiunii.
Etapele consilierii - Finalul
Semnele unei finalizări de succes sunt:

● obiectivele și planul de acțiune sunt foarte clare pentru client care își asumă
responsabilitatea pentru implementare;
● relația consilier-client rămâne profesională (fără prietenie sau aversiune);
● clientul vorbește liber despre sentimentul de pierdere pe care îl asociază cu
încheierea procesului; adresează întrebări privind modalitatea în care relația cu
consilierul va continua după terminarea procesului.
● discuțiile follow-up îi oferă consilierului multe informații semnificative cu privire
la propria sa abordare (confirmare dacă este eficient sau nu) și asupra evoluției
clientului.
Analiza SWOT
Acronimul: Strengths (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities
(oportunități), Threats (amenințări).

SWOT este o tehnică managerială utilizată pentru înțelegerea poziției strategice a unei
întreprinderi/organizații sau un „model de management” al firmei. Este unui dintre
principalele instrumente alături de analiza de nevoi și analiza PEST.

Este o metodă de descriere a unei afaceri sau a unui proiect, ținând cont de factorii cu
cel mai mare impact. Este un instrument des utilizat în procesele de planificare
strategică, pentru că se bazează pe realitatea internă și externă, examinând punctele
tari și slabe, precum și oportunitățile și temerile legate de mediul extern.
Analiza SWOT - Puncte tari și puncte slabe
Punctele tari: experiența în muncă; educația, nivelul de pregătire; cunoștințe în
domeniul IT; aptitudini transferabile (comunicare, lucru în echipă); caracteristici
personale (etică profesională, auto-disciplină, creativitate, optimism, nivel ridicat de
energie); rețeaua de contacte de succes; legături cu organizații profesionale.

Puncte slabe: lipsa de experiență profesională; nivel redus de pregătire școlară; lipsa
aspirațiilor, a cunoașterii de sine; pregătire insuficientă în zona IT; abilități
transferabile necultivate; inabilitatea de a căuta un loc de muncă; caracteristici
personale negative (lipsă de motivație, indecizie, timiditate, încălcarea eticii
profesionale).
Analiza SWOT - Oportunități și amenințări în carieră
Oportunități: Tendințe pozitive în domeniu care vor crea locuri de muncă; aptitudini
personale căutate în diferite domenii; oportunități oferite de buna cunoaștere de sine
și capacitatea de atingere a scopurilor în carieră; oportunități de promovare și
dezvoltare profesională; posibilități oferite de cariera aleasă; zona geografică
favorabilă; rețea puternică de relații profesionale.

Amenințări în carieră: Tendința de reducere sau dispariție a locurilor de muncă în

domeniu; competiția cu colegii de generație; rivali cu aptitudini de căutare a locului
de muncă; absolvenți rivali ai unor școli de prestigiu; lipsa de pregătire și instruire,
resurse financiare reduse; dezvoltare profesională limitată, loc de muncă rutinier;
dezinteresul companiilor de a angaja persoane cu un anumit nivel de pregătire.
Analiza SWOT - Identificarea strategiilor
Strategii SO: care utilizează punctele tari pentru a profita de oportunități, de tip
max-max, dinamice și agresive pe piață, pentru crearea avantajului competitiv.

Strategii WO: care caută să atenueze impactul punctelor slabe profitând de

oportunități, de tip min-max, se încearcă transformarea punctelor slabe în puncte
forte sau conjuncturi favorabile.

Strategii ST: care utilizează punctele forte pentru a preveni amenințările, de tip
max-min, sunt strategii de atac dacă se evaluează forțele interne față de cele externe.

Strategii WT: care atenuează punctele slabe și caută să reducă impactul amenințărilor,
min-min, strategii defensive, atunci când organizația este în declin.
Analiza SWOT - Deliberarea și luarea unei decizii
Clientul trebuie să aleagă strategia cea mai potrivită pentru a acționa în funcție de
cerințele și posibilitățile existente până la acel moment. Scopul final al oricărei
strategii este acela de a echilibra factorii interni cu cei externi, pentru a obține sau
menține performanța dorită.

În mod obișnuit, se recurge la o strategie dominantă (ofensivă sau defensivă) și la una

de corecție (min-max-min), care se vor derula simultan. Clientul își va permite să fie
mai agresiv atunci când dispune de puncte forte și oportunități, lucrând pentru a-și
corecta sau diminua defectele și aplicând o strategie de apărare doar dacă nu există
suficiente atu-uri sau este amenințat.
Psihologia dezvoltării și
a educației
Voicu Dragomir

Iunie 2018
Psihologia dezvoltării
Stadiile dezvoltării intelectuale - Piaget
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani): copiii recunosc permanența obiectului,
trăsătura esențială a acestui stadiu este egocentrismul (existența obiectelor din
mediu este condiționată de percepția lor);
2. Stadiul preoperațional (2-6 ani): achiziția limbajului, copiii învață utilizarea
simbolică a acestuia, sunt recunoscute relațiile simple și manipulează obiectele în
plan mental;
3. Stadiul operațiilor concrete (7-12 ani): cauzalitate, gândirea intuitivă este
înlocuită de cea logică, sunt conservate masa, greutatea și volumul, sunt operate
clasificări, ordonări și este utilizat raționamentul deductiv;
4. Stadiul operațiilor formale (>13 ani): gândirea abstractă, testarea ipotezelor,
utilizarea simbolurilor și manipularea în plan mental, gândire complexă.
Stadiile dezvoltării psihosociale - Erikson
1. Încredere vs. neîncredere (0-2 ani): în sine, în părinți, în mediul înconjurător;
2. Autonomie vs. îndoială (2-4 ani): controlul de sine;
3. Inițiativă vs. vinovăție (4-5 ani): motivație pentru activitățile copilului;
4. Hărnicie vs. sentimentul de inferioritate (6-12 ani): dezvoltarea competențelor;
5. Identitate vs. confuzie identitară (adolescența): căutarea identității de sine;
6. Intimitate vs. izolare (tinerețe): relații romantice cu partenerii, căutarea și
începutul unei cariere;
7. Generativitate vs. stagnare (adult): construirea unei familii, cariera, dezvoltarea
societății;
8. Onestitate și echilibru vs. deznădejde (bătrânețe): retragere și pregătirea pentru
moarte, satisfacția când individul își privește viața.
Stadiile dezvoltării psihomorale - Kohlberg
Nivelul I - Pre-moral (0-10 ani)
Stadiul 1. Pedeapsă și supunere: un lucru este corect în funcție de recompense;
Stadiul 2. Hedonism: există un beneficiu personal pentru a se supune regulilor;
Stadiul II. Moralitatea convențională (10-20 ani)
Stadiul 3. Armonia interpersonală: evitarea dezaprobării celorlalți;
Stadiul 4. Autoritatea: interdicții din partea persoanelor cu autoritate;
Stadiul III. Moralitatea autonomă (20+ ani)
Stadiul 5. Moralitatea contractuală: a obține și păstra respectul celorlalți;
Stadiul 6. Principii universale: conștiința individuală, justiție / egalitate.
Atașamentul
Atașament este definit ca o relație foarte apropiată cu un adult, în care copilul devine
o extensie a acestuia. Atașamentul este un indicator extrem de important în
maturizarea psihosocială a copilului mic. Se exprimă ca o legătură durabilă, de
protecție, iubire și securitate, cu rol de prototip pentru relațiile următoare din viața
individului. Atașamentul este o relație afecțională pe care o formăm față de cineva și
care persistă în timp și spațiu, în condiții de proximitate și contact, ca relație afectivă
preferențială.

Bowlby: Atașamentul este o formă de comportament ce rezultă din obținerea sau

menținerea unei proximității. Atașamentul este pregnant în primii ani de viață și în
copilărie, dar apare în toate ciclurile vieții umane.
Fazele atașamentului
Pre-atașamentul (0-2 luni), caracterizat prin răspunsuri sociale nediscriminative;

Atașamentul în formare (2-7 luni), perioada de învățare a regulilor de bază ale

interacțiunilor;

Atașamentul evident (7-24 luni), când copilul manifestă protest la separare, anxietate
la apariția străinilor, comunicare intențională;

Parteneriat orientat spre scop (24 luni +), moment în care relațiile devin
bidirecționale și caracterizate prin empatie.
Fazele atașamentului
Între 1 și 3 ani, emoțiile copilului sunt legate strict de context, sunt instabile,
capricioase, relativ superficiale, au puternice componente organice, dar devin din ce
în ce mai bogate și variate. Copilul începe să aibă preferințe și să simtă nevoie mai
mare de protecție și dragoste din partea părinților.

La 18 luni, rezonanța afectivă a copilului crește, devenind mai impresionabil, mai

receptiv la dispozițiile mamei. Apar manifestări de gelozie dacă mama acordă atenție
altui copil sau dacă nu îi acordă lui atenție. Atașamentul este o puternică formă de
legătură afectivă și există în formă embrionară încă din faza de nou-născut. Scopul
atașamentului este obținerea și păstrarea siguranței; aceasta înseamnă la început
supraviețuire, apoi se rafinează și capătă noi înțelesuri.
Modalități experimentale în studiul atașamentului
Una dintre cele mai cunoscute modalități de studiu este „situația străină”, o procedură
de investigare a calității atașamentului dezvoltată de Mary Ainsworth. Sunt activate
diferite comportamente de atașament în patru faze: a fi cu mama, a fi cu un adult
străin, a fi singur și a fi din nou cu mama. Astfel s-au identificat 4 tipuri de atașament:

● Atașament securizant: nivel moderat de căutare a proximității cu mama;

● Atașament anxios-evitant: evită contactul cu mama după întoarcerea ei;
● Atașament anxios-rezistent: separarea de mamă produce o supărare puternică,
copilul este dificil de consolat;
● Atașament dezorganizat: comportamentele copilului sunt contradictorii și lipsite
de coerență.
Procesul identificării la copil
Identificarea constituie premisa dobândirii conduitelor sociale, iar conceptul
fundamental este identitatea de sex-rol. Genul constituie un atribut ce modelează
rolurile sociale, care determină apartenența la statutul de fiu sau fiică, soț sau soție,
prieten sau prietenă.

Pentru băieți, dezvoltarea identității de gen necesită diferențiere, în timp ce pentru

fete, aceasta se realizează prin afiliere (cu figura maternă). Identificarea prin
diferențiere are două faze: identificarea primară, cu anumite obiecte asemănătoare
copilului (în primul an de viață); și identificarea secundară, cu o persoană similară lui.
Băieții își doresc să arate și să se comporte ca tații lor (Freud).
Identificarea prin observație (imitație) și prin cogniție
Identificarea prin observație și imitație (Bandura; Mischel) se realizează atunci când
copiii își dezvoltă ipoteze cu privire la comportamentele potrivite și așteptate. Ei vor
alege acele comportamente care să le asigure o recompensă. Părinții nu oferă doar
modele pentru copii, ci și gratificări pentru acele comportamente pe care le consideră
corespunzătoare, ori sancțiuni pentru cele necorespunzătoare.

Identificarea prin cogniție (Kohlbeg): copiii sunt conștienți de sine, de sex-rol, își
formează reprezentări morale, acceptă normele grupului, se conformează regulilor de
joc, înțeleg și respectă norme de comportare mai complexă, iau în stăpânire spațiul
personal și dovedesc conștiința de sine în acțiune. Copiii devin tot mai conștienți de
calitățile lor, se manifestă ca lideri în mod spontan, sancționează greșelile altora.
Jocul - Stadiile de dezvoltare ale jocului după Piaget
1. Jocul de stăpânire (0-2 ani), copilul învață modul în care reacționează obiectele și
oamenii la activitatea fizică, la cuvinte sau comenzi.

2. Jocul simbolic (2-7 ani): copilul explorează modul în care pot fi utilizate obiectele,
iar jocurile de limbaj reflectă modul în care pot fi utilizate cuvintele și numerele ca
simboluri. Este specific perioadei preșcolare și se bazează pe exercițiu, simbolism și
ficțiune, permite manipularea și producerea de imagini mentale.

3. Jocul cu reguli (+7 ani): copiii încep să joace jocuri de cooperare, care au reguli
foarte bine definite. Se stabilesc jocuri colective și relații sociale veritabile. Copilul
începe să îi perceapă pe colegii de joacă ca parteneri cu o individualitate proprie.
Tipuri de jocuri
● Jocul dramatic sau jocul de rol: recunoașterea și exprimarea emoțiilor;
● Jocul de explorare: tentativele copilului de a cunoaște și a descoperi lucruri noi;
● Jocul de mișcare: folosirea corpului în activități care solicită competențe fizice;
● Jocul de manipulare: antrenează capacitățile de coordonare și aptitudinile;
● Jocul de socializare: implică interacțiunile copilului cu ceilalți, înțelegerea
faptului că nu este singur în ceea ce face. Socializarea prin joc este dimensiunea
fundamentală a jocului;
● Jocul de simulare: folosirea imaginației și transformarea obiectelor în simboluri
ale lumii exterioare;
● Jocul de soluționare a problemelor: efort de gândire și căutare a soluțiilor la
diferite probleme.
Adolescența - Teorii
G.S. Hall este „părintele psihologiei adolescenței”.
Anna Freud: conflictul intern determină o regresie în stadiile anterioare de
dezvoltare, și apar mecanisme de apărare tipice, precum tendința către ascetism și
tendința către intelectualizare.
Havighurst: identifică 9 sarcini de dezvoltare în perioada adolescenței: acceptarea
aspectului fizic și a rolului masculin/feminin; dezvoltarea de noi relații cu persoane
de ambele sexe; independenta emoțională în raport cu părinții; sentimentul
Independenței economice; pregătirea pentru o ocupație sau profesiune; dezvoltarea
abilităților intelectuale; asumarea unor comportamente responsabile social;
pregătirea pentru căsătorie și viața de familie; constituirea unui sistem de valori.
Criza de originalitate în adolescență
Este o perioadă de tranziție, care reprezintă un ansamblu de schimbări bruște de
natură psihologică și socială, ce se bazează pe schimbări biologice. Constă într-o
izbucnire bruscă de revoltă, prin negarea sistematică a identității sale anterioare de
copil și dorința de a obține statutul social al adultului. Adolescentul duce un război
pentru a evita subjugarea sa de către modelele adultului.

Criza personalității apare ca o adaptare la un statut social nou, pentru că adolescentul

este nevoit să își formeze o nouă imagine de sine și manifestă o atitudine de refuz a tot
ce i se pare oficial, formal și învechit. Această etapă este caracterizată pe frecvente
perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale și tulburări de
conduită, acte impulsive sau deviante, ostilitate față de părinți, față de interdicții.
Etapele crizei de originalitate
1. Perioada revoltei: exprimată prin refuzul de a se supune, neplăcerea de a i se
ordona ceva, comportamente nonconformiste. Este o dovadă a conflictului între
generații.
2. Perioada închiderii în sine: adolescentul își analizează toate sentimentele și
fiecare mișcare, caută să își cunoască propriul său personaj transformat, pentru a
dovedi celor din jur că a ieșit din copilărie și a devenit un om stăpân pe faptele
sale. Pornește spre descoperirea eului propriu.
3. Perioada de exaltare și afirmare: constă în valorificarea aptitudinilor și
capacităților proprii, curiozitate sporită, intensificarea activităților intelectuale,
dezaprobarea minciunii și a ipocriziei, dorința de a descoperi necunoscutul și de
a îndeplini obiective cu un grad înalt de dificultate.
Tipuri de relații maritale
● Tipul conflictual: cuplul are tendința de a ascunde adevărata intensitate a
conflictelor, față de rude, copii și prieteni. Tensiunea reprezintă o nevoie a
cuplului și este un factor de coeziune.
● Tipul devitalizat: o dată cu trecerea timpului, dragostea se pierde, iar cuplul de
vine apatic și se instalează un confort.
● Tipul pasiv: ingredientul dragostei lipsește de la bun început, iar aceste cupluri
consideră căsătoria ca o convenție și se conformează așteptărilor societății.
● Tipul vital: cuplul este implicat în probleme de viață importante, iar fiecare
consideră orice activitate plictisitoare dacă partenerul nu îi este alături.
● Tipul total: cuplul petrecere timp în societate, unul în prezența celuilalt și
împărtășesc toate aspectele importante ale vieții.
Dualitatea perioadei maturității
Maturitatea este o perioadă de noi împliniri, dar este și o perioadă de insatisfacții și
tensiuni interioare.

Maturitatea se caracterizează prin stabilitate și reflectivitate, dar conține și conștiința

apropierii sfârșitului și a scurgerii ireversibile a timpului.

Maturitatea permite un control deplin asupra propriei vieți, dar poate conduce și la
depresie.
Criza vârstei de mijloc
Bărbatul transcendent privește maturitatea ca o perioadă de împlinire și relaxare.
Bărbatul pseudo-dezvoltat face față problemelor, prin autosugestie că totul e sub
control; în realitate el se simte confuz, pierdut și are o atitudine rigidă. Bărbatul aflat
în plină criză este confuz și depășit de vârstă, simte că întreaga lui viață se prăbușește
și devine depresiv. Bărbatul punitiv este nefericit, manifestă ostilitate în raport cu
ceilalți și cu sine.
La femei, criza vârstei de mijloc conduce la sentimente de inutilitate, atunci când nu
își mai pot exercită rolul matern. Alte femei așteaptă cu nerăbdare această perioadă de
„libertate”, pentru a urmări cariera sau alte interese. Pe măsură ce se instalează
menopauza, femeile nu se mai simt atractive, dorite, feminine și apar tendințe
depresiv, mai mari la femei decât la bărbați.
Stadiile bătrâneții
● Stadiul de trecere (65-75 ani): este o perioadă marcată de încetarea activității
profesionale, menținerea unei sănătăți bune, valorificarea experiențelor de viață,
implicarea în activități casnice și familiale, culturale și sociale;
● Prima bătrânețe (70-80 ani): se produce o conștientizare puternică a declinului
fizic și psihic, restrângerea cercului relațional, o criză identitară generată de
sentimentul inutilității;
● A doua bătrânețe (80-90 ani): nevoi multiple dependență de ceilalți, diminuarea
autonomiei personale și necesitatea de a fi supravegheat;
● Bătrânețea târzie (peste 90 ani): ultimii ani de viață, probleme acute de sănătate,
deteriorări ale funcționalității psihice, tulburări de memorie, stări depresive, până
la pierderea totală a identității de sine.
Teoriile adaptării la bătrânețe
● Teoria dezangajării apreciază îmbătrânirea ca fiind un proces progresiv de
retragere fizică, psihologică și socială. La nivel psihologic apare fenomenul
comutării atenției pe problemele interne, pe emoționalitate, pe gândire. La nivel
social are loc un proces de retragere mutuală a omului din societate.
● Teoria activității afirmă că, pe măsură ce scade nivelul activității, scade și nivelul
satisfacției și al împlinirii. Vârstnicii care rămân activi și rezistă restrângerii vieții
sociale pot avea o existență de succes.
● Teoria ieșirii din rol consideră că pierderea statutului ocupațional și marital
(văduvia) reprezintă un impuls devastator pentru imaginea de sine.
● Teoria schimbului social susține că vârstnicii pot deveni vulnerabili datorită
deteriorării și restrângerii acestui proces de relaționare interpersonală.
Psihologia educației
Stimularea și energizarea activității de învățare în școală
Principalele nevoi în dinamizarea activității de învățare sunt:

● nevoia de stimulare;
● nevoia de competență și compatibilitate cu mediul;
● nevoia de apartenență sau de afiliere;
● nevoia de atenție;
● nevoia de realizare: ambiție, competitivitate, autoperfecționare;
● nevoia de autoactualizare.
Motivația intrinsecă și extrinsecă
Stimulente pentru motivația extrinsecă: cunoașterea rezultatelor; recompensa și
pedeapsa; cooperarea și competiția.

Stimulente pentru motivația intrinsecă:

● afirmarea propriei competențe;

● trezirea curiozității pentru activitate;
● responsabilizarea elevilor în diferite sarcini;
● solicitarea fanteziei;
● rezolvarea unor probleme interesante;
● implicarea în activități care cere efort.
Încurajarea stimei de sine a elevilor
Se poate realiza prin următoarele strategii:

● Valorizarea și acceptarea eforturilor elevului;

● Crearea unui climat de siguranță fizică și psihică;
● Clarificarea standardelor de evaluare;
● Construire a contextului adecvat pentru autoevaluare critică;
● Evitarea comparațiilor distructive și a competiției;
● Construirea unei conduite care să transmită elevului că este acceptat;
● Încurajarea elevului în asumarea responsabilității propriilor reacții;
● Educarea elevilor în spiritul suportului afectiv reciproc.
Diferențele individuale în învățare
Depind de următoarele dimensiuni ale personalității:

● Patternurile individuale de creștere și dezvoltare,

● Aptitudinile,
● Inteligența,
● Creativitatea,
● Strategiile de învățare,
● Stilul cognitiv,
● Stilul de învățare și de studiu,
● Abilitatea mnezică,
● Interesele.
Inteligența școlară
Patternurile individuale de creștere și dezvoltare sunt legate de conceptul de
maturitate. tipurile de maturitate sunt: maturitatea fizică, intelectuală, socială
(capacitatea și dorința de a asuma responsabilități și disponibilitatea de schimbare a
intereselor sociale), maturitatea emoțională.

Inteligența școlară este echilibrul dinamic dintre asimilarea cerințelor școlare și

acomodarea la acestea la diferite niveluri de școlarizare. Inteligența școlară este o
formă specifică, particulară a inteligenței, care se diferențiază de aceasta mai ales prin
specificitatea conținutului său, dar în același timp se supune legilor generale ale
dezvoltării mentale.
Încurajarea creativității în școală
Acceptarea și încurajarea gândirii divergente a elevilor, încurajarea căutării de noi
soluții;

Încurajarea efortului elevilor de a folosi o cale neobișnuită de rezolvare a

problemelor;

Încurajarea de a avea încredere în propria capacitate de evaluare;

Sesizarea și evidențierea efortului creativ al fiecărui elev;

Utilizarea brainstorming-ului.
Modelele asociaționiste ale învățării
Asocierea S-R prin contiguitate (condiționarea clasică): asocierea stimulului
condițional cu cel necondițional și schimbarea de comportament care constă în
transferul răspunsul lui reflex de la stimulul necondițional la cel condițional, caz în
care răspunsul devine condiționat.
Pavlov: conexiunea răspunsului reflex cu stimulul nou.
Guthrie: învățarea este un rezultat al efectului primei experiențe cu stimulul și se
realizează pe principiul „totul sau nimic”.
Watson: asocierea stărilor emotive cu stimuli anteriori neutri arată că toate
procesele de învățare sunt similare condiționării clasice.
Modelele asociaționiste ale învățării
Asociarea S-R prin întărire: constă în modificarea comportamentului datorită
consecințelor unui comportament anterior. Când un răspuns este urmat de consecințe
plăcute, probabilitatea repetării comportamentului în circumstanțe asemănătoare
crește. Când un răspuns este urmat de consecințe neplăcute, probabilitatea scade.
Răspunsul care este urmată de o reducere a unor trebuințe tinde să se repete, iar cel
care nu este urmat de reducerea trebuinței tinde să dispară
Thorndike: fenomenul numit întărire se manifestă prin legea efectului = răspunsurile
la o situație care sunt urmate de o recompensă vor fi întărite și vor deveni răspunsuri
obișnuite la respectiva situație. Recompensa este mult mai eficientă decât sancțiunea,
iar recompensele nu afectează doar conexiunea care le-a produs, ci și conexiunile
adiacente temporar.
Modelele asociaționiste ale învățării
B.F. Skinner: Asocierea între un anumit stimul și un răspuns spontan se realizează
numai dacă răspunsul este întărit consecutiv executării lui → condiționare operantă.
Stimulul întăritor crește probabilitatea unui răspuns și există două grupe de întăritori:
întăritor pozitiv (stimulul introdus care crește probabilitatea apariție răspunsului) și
întăritor negativ (stimulul care fiind îndepărtat din situație crește probabilitatea
apariției unui răspuns operant).

Recompensa este ceea ce primește persoana pentru ca ea să se simtă bine ca urmare a

răspunsului dat. Întărirea pozitivă (recompensa) combinată cu întărirea negativă
(retragerea recompensei) sunt mai eficiente decât pedeapsa deoarece aceasta poate
să accentueze comportamentul indezirabil sau chiar să devină o recompensă.
Modelele asociaționiste ale învățării
Există patru modalități de întărire: întărirea la interval fix; întărirea la interval
variabil; întărirea în proporție fixă (pentru o anumită cantitate sau sumă de
răspunsuri); întărirea în proporție variabilă. Întărirea continuă constă în apariția
consecințelor comportamentului ori de câte ori acesta se produce. Întărirea
intermitentă constă în apariția consecințelor comportamentului doar în anumite
circumstanțe după ce acesta s-a produs. Întărirea comportamentului care devine
operant nu trebuie să se realizeze cu regularitate și uniform.

Skinner spune că cele mai eficiente sunt întăririle pozitive și intermitente; informația
trebuie prezentată în cantități mici pentru ca întărirea să vină imediat; întăririle se
generalizează la mai mulți stimuli, producând condiționarea secundară.
Modelele asociaționiste ale învățării
Edward Tolman: construiește o variantă a teoriei behavioriste în care central devine
comportamentul intențional. Omul învață ceea ce așteaptă să îi ofere beneficii, iar
aceste așteptări sunt fenomene centrale în procesul învățării. Tolman a introdus
termenul de hartă cognitivă, adică o reprezentare mentală a „labirintului”. Un nou
stimul (semnal) este asociat cu stimuli deja semnificativi, nefiind necesară întărirea
pentru apariția învățării. Comportamentul este dirijat de obiective; nu stimulii
determină alegerea și fixarea unor răspunsuri, ci scopul răspunsului la stimuli.

Învățarea este întotdeauna intenționată și este orientată spre un scop. Ea implică

folosirea factorilor de mediu pentru atingerea scopului și se aleg cele mai scurte căi
sau cele mai ușoare metode pentru atingerea scopului.
Modelul gestaltist al învățării
Include rolul experienței anterioare în învățare, experiență care poate fi reactivată de
procesele prezente. Sistemul de urme mnezice ale experienței anterioare este un
sistem organizat de legile gestaltului și se transformă în conformitate cu legea
pregnanței. Schimbările acestui sistem contrazic teoria conexiunilor simple care
slăbesc în timp sau sunt estompate de o nouă învățare. Astfel este înlocuit procesul
încercării și erorii cu înțelegerea subită a inter-relațiilor unei probleme.

Acest proces numit insight seamănă mai mult cu punerea unei piese într-un puzzle
decât cu răspunsul la un stimul. Termenul de insight se referă la faptul că, atunci când
suntem conștienți de o legătură, această legătură rezultă din caracteristicile
obiectelor luate în considerare.
Modelul gestaltist al învățării
Ideea centrală a teoriei gestalt este cea de grupare a caracteristicilor stimulilor.
Factorii primari care determină gruparea sunt vecinătatea (apropierea,
similitudinea), completitudinea (itemii sunt grupați dacă împreună tinde să
completeze o entitate), simplitatea (itemii sunt organizați în figuri simple respectând
simetria și regularitatea). Acești factori sunt numiți legile organizării și au fost
identificați în contextul cercetărilor percepției și al rezolvării de probleme.

În procesul de învățare, aceasta trebuie să înceapă cu prezentarea situației

structurate, global, pentru a înțelege semnificația ansamblului, iar ulterior trebuie să
urmeze antrenamentul, exersarea aspectelor specifice sarcinii. În acest context,
învățarea este la început mai lentă și pe parcurs devine mai rapidă.
Modele cognitiviste ale învățării
Învățarea este un proces de transformare a informațiilor receptate din mediu.

Mintea umană este comparată cu un sistem de procesare a informației (hardware),

cogniția cu programul software, iar învățarea cu achiziția de cunoștințe (date).

Învățarea prin procesarea informației la diferite feluri de profunzime = cu cât

procesarea este mai adâncă, cu atât informația va fi reținută mai bine. Procesarea
informației la diferite nivele se realizează inconștient și automat, cu excepția cazului
în care suntem atenți la aceste nivele. Mecanismul atenției este o întrerupere în
procesare, nu un proces cognitiv în sine. Orice nivel poate deveni conștient dacă
există o problemă la acel nivel (ex. dificultate de citire).
Modele cognitiviste ale învățării
Hărțile conceptuale din psihologia cognitivă sunt reprezentări grafice ale modului în
care cunoștințele sunt structura pe la nivel mental. Organizatorii cognitivi
funcționează ca o punte de legătură între noul material și ideile anterioare cu care s-ar
putea relaționa și pe care s-ar putea sprijini. Astfel pentru a învăța un subiect,
studenții trebuie să învețe relațiile dintre concepte, iar manipularea și explicarea
subiectului facilitează înțelegerea.

Studenții ar trebui să fie învățați nu doar cunoștințele, ci și algoritmii și euristicile pe

care le utilizează experții în operarea cu respectivele cunoștințe, ca metode generale
de gândire.
Modele constructiviste ale învățării
Modelele constructiviste recurg la paradigma învățării ca o construcție activă a
cunoașterii și competențelor, în opoziție cu modelele tradiționale care privesc
învățarea ca o achiziție de cunoștințe și aptitudini. Învățarea este descrisă ca un proces
activ în care elevul își construiește o imagine internă a cunoștințelor și își
interpretează în mod personal experiența. Învățarea implică o construcție mentală a
cunoștințelor și nu absorbția acestora din surse externe; construirea cunoașterii este
un proces social și cultural mediat de limbaj.

În constructivismul exogen, învățarea constă în construirea structurilor mentale care

reflectă lucrurile așa cum sunt ele în realitate, iar elevul este un procesator activ al
informațiilor utilizând strategii de organizare, de organizare și de reactualizare.
Modele constructiviste ale învățării
Constructivismul endogen: cunoașterea nu este doar oglindirea lumii, ci în primul rând
o transformare și o organizare a vechilor structuri cognitive. Învățarea este o
restructurare activă a cunoștințelor anterioare, realizată prin procese de conectare a
noilor informații la ceea ce este deja cunoscut.

Constructivismul lui Piaget descrie ca mecanisme ale învățării: asimilarea,

acomodarea și echilibrarea. Ceea ce este învățat este organizat conform unor scheme
care sunt reprezentări mentale ale obiectelor, fenomenelor, evenimentelor.
Asimilarea începe prin dezvoltarea unor noi scheme mentale, iar acomodarea începe
când schemele sunt insuficiente pentru încorporarea noilor informații. Echilibrarea
reprezintă balanța între structurile mentale vechi și cele noi.
Modele constructiviste ale învățării
Constructivismul dialectic: cunoașterea subiectivă reflectă lumea externă filtrată prin
cultură, limbaj, credințe și interacțiuni sociale. Învățarea este înțeleasă o construcție a
cunoștințelor și valorilor definite social prin interacțiunii în context social, unde cel
care învață este un actor social.

Constructivismul social pune accentul pe importanța culturii și a înțelegerii

contextului a ceea ce se întâmplă în societate. Învățarea este un proces social și are loc
atunci când indivizii se implică în activități sociale. Sensurile sociale și cunoașterea
sunt modelate și evoluează prin negocierea în cadrul grupurilor. Sistemele de
simboluri (cuvinte, numere, semne) afectează în cea mai mare măsură natura și
gradul de extindere a învățării.
Modelul determinismului reciproc - Bandura
Modelul determinismului reciproc afirmă relația de determinare în care se află
factorii personali (cognitivi), comportamentul individual și mediul în care și în funcție
de care persoana învață. Cele trei variabile se influențează reciproc: cogniția
influențează comportamentul, acesta influențează cogniția, experiențele acesteia cu
mediul influențează gândirea, iar învățarea este o construcție a cunoștințelor și
valorilor definite social.

Învățarea socială se realizează prin organizarea și repetarea simbolică a

comportamentului modelat și apoi punerea acestuia în practică. Șansele ca un individ
să adopte un comportament cresc dacă acel comportament duce un rezultat pe care
individul îl apreciază și dacă modelul are o valoare funcțională.
Modelul învățării bazate pe self-concept - Rogers
Se focalizează pe relația dintre imaginea de sine și achizițiile specifice învățării.
Condițiile necesare și suficiente pentru a susține învățarea sunt empatia, aprecierea
pozitivă necondiționată și congruența. Constrângerile, condiționările și feedback-ul
negativ pot determina pierderea sentimentului de sine. Doar prin dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive individul se simte liber să învețe și va învăța doar ceea ce este
cu adevărat important și relevant pentru el ca om.

Modelul învățării experiențiale: descrie învățarea ca un proces de creare a cunoașterii

prin transformarea experienței personale și reflecție transformatoare asupra acesteia.
Acest model se regăsește în teoria și practica învățării la adulți, a învățării și educației
informale și a învățării pe întreg parcursul vieții.
Stilul de învățare
Stilul de învățare reprezintă modul în care este abordată sarcină, strategiile activate
pentru îndeplinirea sarcinii de învățare, ceea ce este stabil în modul de abordare a
sarcinilor de învățare și ceea ce este caracteristic individului atunci când învață.

Stilul cognitiv este o modalitate individuală de organizare și procesare a informației și

experienței. Se referă la forma cunoașterii, nu la conținutul cunoașterii sau la nivelul
deprinderilor exprimate în performanța cognitivă. El a fost conceptualizat ca
atitudine stabilă, preferințe sau strategii habituale, care determină un anumit mod
tipic personal, de percepere, reamintire, gândire și rezolvare de probleme.
Stilul cognitiv poate fi activ (agresiv), pasiv sau asertiv. Cercetările afirmă că stilul
asertiv oferă un suport considerabil al succesului în activitatea de învățare.
Stilul de învățare - Modelul lui Jackson
Inițiatorul este impulsiv, extrovert, în căutarea senzațiilor, se angajează față de
problemă, își focalizează atenția, are capacitatea de a acționa concret.
Logicianul este obiectiv, rațional, intelectual, nu are dificultăți majore de a se adapta.
Are capacitatea de a înțelege lucrurile pe deplin, de a identifica premisele acțiunilor,
de a funcționa cu autonomie și intuiție.
Analistul este introvert, metodic, înțelept, intuitiv, responsabil, precaut și de
încredere. Are cunoștințe solide despre majoritatea problemelor și capacitatea de a
sesiza atât cauzele, cât și consecințele.
Implementatorul este practic, realist, expeditiv, nu este preocupat de cauzele și
posibilele soluții ale problemelor sociale, are înțelegerea realității și pragmatism.
Stilul de învățare - Abordările învățării
Abordarea profundă a învățării: înțelegerea și relaționarea ideilor noi la experiențele și
cunoștințele anterioare, căutarea de principii de relaționare, examinarea logică și
argumentarea critică a situațiilor, conștientizarea nivelului de înțelegere și învățare.
Abordarea pe suprafață: tendința de adaptare la solicitările cursurilor și profesorilor,
tratarea informațiilor ca unități fără relații semnificative, memorarea informațiilor și
focalizarea pe proceduri de rutină, neglijarea semnificațiilor noilor idei, studiul fără
reflexie și scop strategic.
Abordarea strategică: intenția de a obține cele mai bune rezultate exprimate în note,
un efort consistent pentru studiu, eficiența în managementul timpului, identificarea
condițiilor și materialelor optime pentru studiu, monitorizarea eficienței învățării,
sensibilitate la criteriile evaluărilor externe.