Fundamente

MERCUR
Fundaţia Cultural-Ştiinţifică
HYPERION
Institutul Românde Studii Transdisciplinare şi Cercetări
în domeniul Ştiinţei Universale
AURELIAN BURCU
NICOLETA CHIŞ CORINA DEAC
FUNDAMENTELE
CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
ARGONAUT
2003
Seria
FILOSOFIE · SOCIOLOGIE · PSIHOLOGIE
Coordonator: dr. Emil POP
Referenţi ştiinţifici:
Prof.Univ.Dr. Angela Vasiu

Prof.Univ.Dr. Constantin Vasiu
© AURELIAN BURCU, 2003
ISBN 973-9350-94-1
Tehnoredactare: Alexandra CIUBĂNCAN
Editura ARGONAUT
Cluj-Napoca
Tel./Fax: 0264-425626
e-mail: valiorga@yahoo.com
CUPRINS
Capitolul I. Ontologia Cercetării Transdisciplinare
Capitolul II. Scurtă privire asupra devenirii Ştiinţei

1. Procesualitatea istorică a ştiinţei
2. Viziunea Ştiinţei Universale
Capitolul III. Introducere în Cercetarea Transdisciplinară

1. Conceptul de “transdisciplinaritate”
2. Cercetarea transdisciplinară
2.1. Specificul Cercetării transdisciplinare
2.2. Trebuinţele fundamentale ale Fiinţei Umane
Capitolul IV. Principiile şi valorile Cercetării Transdisciplinare

1. Cercetarea Transdisciplinară presupune aventură şi nobleţe
2. Patosul ştiinţific şi Cercetarea Transdisciplinară
3. “Dramatismul” condiţiei cercetătorului transdisciplinar
4. Caracterul sacralizant al Cercetării Transdisciplinare
5. Cercetarea Transdisciplinară şi timpul
6. Cercetarea Transdiscipinară şi raţiunea
7. Rolul intuiţiei în Cercetarea Transdisciplinară
8. Caracterul nonspeculativ şi neempiric al Cercetării Transdisciplinare
9. Caracterul de utilitate şi finalitate al Cerctării Transdisciplinare
10. Cercetarea Transdisciplinară ca filosofie de viaţă
11. Cercetarea Transdisciplinară – formatoare a unui nou demers educativ
12. Cracterul “trans-“ al Cercetării Transdisciplinare
13. Originalitate şi autorat în Cercetarea Transdisciplinară
14. Cercetarea Transdisciplinară ca activitate voluntară şi profesiune
liberală
15. Cercetarea Transdisciplinară ca activitate individuală
Capitolul V. Obiectivele majore ale Cercetării Transdisciplinare
Anexe:
1. Exemple de descoperiri în care hazardul a avut un rol de jucat
2. Reflecţii, fapte şi întîmplări istorice
Bibliografie
Institutul Hyperion Fundamentele Cercetării Transdisciplinare
PREAMBUL
Cercetătorul este prin definiţie un corăbier, pentru care uscatul, cu

toate frumuseţile sale statice, e doar o excepţie de la marea eternă a
devenirii/ transformării. Şi întocmai precum păsările mării, deşi îşi stabilesc
pe stâncile ţărmului cuibul, îşi petrec viaţa în zbor, adică pe propriile aripi,
la fel cercetătorul, cu toate că trăieşte în lumea oamenilor, în cadrul şi
normele generale ale societăţii, viaţa şi fiinţa lui aparţin cu adevărat
Orizonturilor şi Depărtărilor, acolo unde, o Stea a lui – şi numai a lui – îl
cheamă să ajungă pentru înmânarea darului învingătorului. Iar pentru
aceasta, va trebui să-şi câştige orizontul prin efort propriu.
Şi pe cât e de adevărat că nici o pasăre nu poate zbura cu aripile
alteia, tot atât e şi faptul că „nici o pasăre nu zboară prea sus, dacă se înalţă
pe propriile-i aripi“ (Iorga).
☯
Însă această atitudine optimistă nu este o speranţă în aşteptare, o
dorinţă pentru ce va să vină, ori să fie, ci o voinţă de a face, o decizie de a
participa, de a lupta, de a învinge. O participare activă, constructivă. O
contopire, o identificare a fiinţei proprii cu rostul său existenţial; o autentică
uniune a făptuitorului cu fapta, a creatorului cu opera sa. Optimismul său nu
este lupta pentru a câştiga Ziua de Mâine, ci hotărârea de a edifica această
Zi, prin efort propriu, prin sacrificiul de sine, pentru ca ea să poată fi astfel
o casă plină de viaţă dăruită „Celor ce vin“.
-4-
Desigur, recunoaşterea exietenţei limitelor este un aspect necesar

oricărui explorator – şi ea nu se opune deloc viziunii/opticii progresiste.
Este o atitudine care ne ajută să înţelegem legătura şi necesitatea existenţei
celuilalt alături de noi, a efortului său care se adaugă efortului nostru. După
cum arăta Sfântul Augustin: cu toţii suntem cărămizi în Templul pe care
Dumnezeu /Viaţa/ Universul îl edifică prin, şi din chiar fiinţa noastră. Luată
individual, fiecare piesă este finită, limitată, nu reprezintă în sine înseşi
decât o potenţă, nu o valoare. Doar împreună şi în mâna Arhitectului îşi
desăvârşesc propria măsură/rost/valoare pentru că devin deopotrivă toate
împreună şi fiecare în parte – în baza, să ne amintim, Principiului holografic
– un Templu al Vieţii.
De aici conştiinţa că el, cercetătorul, aparţine unui lung şir de
efoturi, unei întregi epopei în deplină desfăşurare, dator fiind Celor ce au
clădit până Azi, precum de asemenea dator este, la rându-i, să edifice el
însuşi, pentru Cei de Mâine.
☯
Şi cum nimic nu se dobândeşte decât prin muncă şi trudă, o virtute
de prim rang necesară cercetătorului transdisciplinar o constituie
perseverenţa. Perseverenţa este cheia oricărui progres, prin care dovedim
că merităm cu adevărat rezultatele obţinute, că ele sunt, nu o pomană a
divinităţii, ci un câştig al omului. În plus, ea reprezintă ultima fortăreaţă a
sufletului. Când norii grei întunecă orizontul viitorului şi ceţuri groase
învăluie lumina speranţei, nici raţiunea, nici optimismul, nici dorinţa, nimic
nu ne poate fi de folos, precum ne este atunci virtutea perseverenţei. Când
toate vânturile au adormit pe marea devenirii, când orizonturile se strâng
nocturne în juru-ne, perseverenţa rămâne singura briză ce suflă în velele
-5-
Corabiei noastre ajutându-ne să depăşim acest Moment de Repaos ucigător

şi să ne continuăm drumul dincolo de Ceţuri, spre Zări senine şi ţărmuri
îmbietoare.
Dar să ne reamintim: „ţărmurile îmbietoare“ sunt pentru cei ce vin
şi vor edifica acolo Casa Zilei de Mâine; a lor! Pentru cercetător, singura
locuinţă este Infinitul, Orizontul. Pentru el Ziua de Mâine este (trebuie să
fie!) Eternă. Nu se va transforma niciodată într-un Azi, care mâine să
devină Trecut – adică o urnă funerară.
Căci dacă păsării i-au fost date aripi, este pentru a zbura. Iar zborul
presupune folosirea acestora clipă de clipă.
Pentru cercetătorul transdisciplinar, perseverenţa este însăşi dovada
conştientizării naturii sale ca fiinţă aparţinătoare orizonturilor şi voinţa/
decizia de a-şi asuma/trăi această stare existenţială în mod continuu. Starea
de creator, de OM – Hommo Sui Transcendentalis – omul care se
transcende pe sine prin sacrificiul creator în folosul Vieţii şi al Fiinţei.
-6-
CAPITOLUL I
ONTOLOGIA
CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
Societatea umană concepe la începutul mileniului trei o nouă

filosofie existenţială în care apare, firesc, orientarea către o înţelegere
spirituală a vieţii, către o viziune ce priveşte individul ca parte integrantă
activă a Lumii.
Fiecare om are datoria de a conştientiza importanţa relaţiei sale cu
Universul, orice gând si fiecare mişcare a sa afectând într-un sens pozitiv
sau negativ Întregul. Viziunea globală asupra lumii apare şi în viziunea lui
Ouspensky: “Oamenii au despre lume mii de idei diferite, dar le lipseşte o
idee generală care le-ar permite să se înţeleagă reciproc şi să realizeze din
ce punct de vedere trebuie să privească lumea. În acelaşi timp de armonia
relaţiei Om –Univers depinde individual şi valorizarea ideii că evoluţia nu
se face individual ci în grup. Alfred Adler rezuma în felul următor:
“Sentimentul de comuniune socială înseamnă înainte de toate o aspiraţie
către o formă de colectivitate pe care trebuie să o gândim ca eternă, aşa
cum ar fi gândită dacă umanitatea ar fi atins ţelul perfecţiunii“. Astfel se
iveşte conturat faptul (aparent paradoxal) că cel mai mic fragment al unei
părţi este imaginea integrală a totalului, de buna funcţionare a părţii
depinzând calitatea Întregului.
Un stil de viaţă adevărat trebuie să urmeze principiile
acordului cu Universul: convingerile de zi cu zi trebuie să determine o
acţiune justă din partea fiecărui om, ca urmare a “conştientizării din punct
-7-
de vedere spiritual a interdependenţei tuturor fenomenelor la toate nivelele

existenţei”( Serena Roney-Dougal). Pentru a înţelege profunzimea acestei
relaţii cu Universul, oamenii trebuie să aibă o imagine globală a lumii în
măsură a le permite să comunice corespunzător/real între ei şi să realizeze,
totodată, sensul existenţei dincolo de mentalităţile particulare care privesc
religia, statutul social, interesele mărunte etc. Aprofundarea acestei idei
începe, evident, cu omul, ca mecanism autocognoscibil (condiţie sine qua
non).
Obligativitatea autocunoaşterii se impune tocmai datorită faptului
că lipsa de pătrundere a propriului univers uman determină o confundare de
natură a bloca evoluţia, iar o mică defecţiune în sistem, prin extindere,
generalizează stagnarea şi limitarea. Cuvintele Serenei Roney-Dugol
evidenţiază acest lucru, integrând conceptul în filosofia holografică:
”întregul este prezent în fiecare parte şi acţiunea oricărei părţi influenţează
în mod obligatoriu întregul; depinde de fiecare individ în parte să-şi
schimbe stilul de viaţă, în funcţie de necesităţile planetei. Se pune accentul
pe convingerile fiecăruia, în mod individual şi în fiecare zi, în orice
moment, pe conştientizarea din punct de vedere spiritual a interdependenţei
tuturor fenomenelor la nivelele de existenţă”. Ideea că ceea ce se găseşte în
macro se găseşte şi în micro generează automat faptul că o bună
cunoaştere a propriei individualităţi determină, prin reflexie, o înţelegere
corespunzătoare a lumii. Reciproca este de asemenea valabilă:
cunoaşterea legilor care guvernează lumea, o aduce mai aproape de om,
până la identificare. Unele dintre acestea se impun a fi studiate din punct de
vedere obiectiv, ca aparţinând mediului exterior, iar altele se studiază prin
analiza sinelui individual. Echilibrul unei asemenea cercetări demonstrează
-8-
că “studiul omului şi studiul lumii trebuie să meargă în paralel, ajutându-se

reciproc”(Ouspensky).
Observabilă este necesitatea trecerii de imaginea exterioară a
lucrurilor pentru a ajunge la nucleul lor, într-o comuniune suflet-suflet.
Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare de viaţă, în
accepţiunea că tot ceea ce există este fundamental identic. În acest mod,
comunicarea la un nivel de conştienţă mai înalt transcende bariera timpului,
absorbit astfel în Timpul Cosmic, “care nu e o simplă funcţionare, ne
reaminteşte Raymond Ruyer, ci o mare Actiune înzestrată cu sens, care dă
formă mai întâi materialelor necesare desfăşurărilor viitoare, la care chiar
hazardele vor fi canalizate şi utilizate şi în care, fiinţele desprinse din marea
Fiinţă vor părea să înveţe bâiguind”. În acest cadru Cosmic, fiinţele înteleg
principiul “acţiunii şi reacţiunii”care le conduce către o iniţiativă corectă
în planul actual şi, evident, extins la viitor. Se înţelege faptul că Lumea este
alcătuită din mici fragmente asemănătoare pieselor de puzzle, şi fiecare îşi
are rostul ei, contribuind la coerenţa de ansamblu. Aparentele întâmplări şi
evenimente, obstacole, sunt de fapt conglomerate de lecţii şi învăţături
care aduc omul mai aproape de esenţe, de Legi, de Natură. Hazardul îşi
găseşte deci explicaţia şi justificarea, plasând fiinţa umană în situaţia de a
conştientiza valoarea fiecărui context al vieţii de relaţie cu mediul
înconjurător şi toţi factorii săi. Întâmplarea se dovedeşte total “neîntâmplătoare”,
căpătând sens şi devenind un drum către “Limbajul care le vorbeşte pe fiinţe
de la începutul începuturilor”(Raymond Ruyer).
Revenind la relaţia Om-Univers, se admite existenţa Legii Unităţii
care cuprinde în Ea toate celelalte Legi, ca două organisme aflate în relaţie de
-9-
inter–influenţă. Astfel legile Universului privesc Omul şi legile Omului

privesc Universul, pentru că sunt în esenţă aceleaşi.(Ouspensky)
Fiecare individ percepe într-un mod propriu Realitatea sau aşa cum
spunea Schopenhauer: “Lumea e reprezentarea mea.” David Bohm
afirmă în acest sens: ”realitatea indică o totalitate necunoscută şi
indefinibilă a mişcării continue care este fundamentul tuturor lucrurilor şi al
însuşi procesului de gândire, ca şi al mişcării percepţiei inteligente (…)
realizată de minte în al său <<dans al gândirii>>, într-o manieră ordonată
şi sănătoasă”. Acelaşi om de ştiinţă continuă: ”Realitatea cunoaşterii este un
proces viu care se desfăşoară chiar acum. Într-un astfel de proces nu
vorbim despre mişcarea cunoaşterii numai ca şi când am privi-o din afară,
ci luăm parte la această mişcare şi suntem conştienţi că aceasta este într-
adevăr ceea ce se întâmplă. Este o realitate autentică pentru oricare dintre
noi, o realitate pe care o putem observa şi căruia îi putem acorda atenţia
noastră”. In acet fel Universul apare ca fiind Unitatea care cuprinde toate
microuniversurile. Potrivit lui Marlyn Farguson “Dumnezeu este matricea
organizatoare pe care o putem experimenta, dar nu putem vorbi despre
ea, cea care însufleţeşte materia”.
Puterea de pătrundere în esenţa lucrurilor nu se face din exterior ci
prin explorarea propriei lumi, înţelegând rostul fiecărei părţi, nucleul ei
divin şi relaţia cu Întregul.
Libertatea se dovedeşte a fi capacitatea de a crede intens într-un
nivel superior, de a dori atingerea obiectivului cel, mai înalt, în spiritul
înţelegerii profunde a ceea ce semnifică acel nivel şi prin meritul personal
(maturitatea). Aceasta înglobează deopotrivă străduinţa, atentia,
exercitiul şi, evident, voinţa; este un efort susţinut perceput ca pe o datorie
- 10 -
de viaţă care nu se poate abandona, aşa cum omul nu-şi poate abandona
Sinele. Ideea este identică celeor afirmate de Fichte: ”Aspiraţia spre etern
… acest instinct de a te reuni şi de a te contopi cu nepieritorul este rădăcina
cea mai intimă a oricărei existenţe finite…; fără încetare eternul ne
înconjoară şi ni se oferă, iar noi nu avem nimic de făcut în continuare decât
să-l cuprindem.” Dorinţa de Cunoaştere este similară cu necesitatea vitală
de aer, de apă, de hrană, pentru că de la Izvorul Universal al Cunoaşterii
se adapă Sufletul. Aşa cum spunea Fichte: ”Şi dacă aş avea înaintea mea o
viaţă de secole aş şti să o rânduiesc de pe acum conform înclinaţiei mele,
încât nu mi-ar mai rămâne nici o oră de prisos”. In acest sens Kant face
următoarea precizare: ”Ne putem aştepta la faptul că spiritul omului va
renunţa cândva în întregime la investigatiile metafizice, ca şi la faptul că
noi, pentru a nu mai respira de fiecare dată aer impur ,am prefera la un
moment dat să ne oprim în întregime respiraţia.” Aspiraţia către lumea
spiritului devine similară cu sensul vieţii, plonjarea în necunoscut sau
zborul liber al păsării. Eternul apare dintr-o dată ca o zare deschisă, care
invită la căutare şi la re-unire. Cunoaşterea devine drumul spre claritate,
spre înţelegere adâncă şi plenară, către transcenderea conflictelor,
revendicărilor, protestelor etc.
O dovadă a felului de manifestare a fiinţei umane blocate de
senzaţia că absolutul se transformă în infinit, iar fiinţa sa se disipează, este
tocmai arta contemporană. In accepţiunea lui E.Ivănescu “arta
contemporană este o încercare de recreare a unui sublim dezdivinizat
pornind de la transformarea ideei de absolut în ideea de infinit. Infinitul,
însă nu îmbogăţeşte fiinţa, ci o absoarbe, îi distruge identitatea, o elimină”.
Arta actuală ilustrează “efectele violente ale unei societăţi lipsite de voinţa
- 11 -
înţelegerii valorii”. Indepărtarea tot mai apăsătoare de esenţă ,generează

contradicţii, ”închinarea la falşi idoli”, deformarea viziunii despre viaţă şi
un stil de a trăi în dezacord cu Legile Firii.
Arta pune în faţa sufletului spectatorului exact rezultatul unei
mentalităţi false, a unei lipse de percepţie corectă şi a unor energii
dominant în derivă, care alcătuiesc tabloul unei însingurări a fiinţei
umane. Omul se vede confruntat cu propria esenţă din care nu mai există
sacrul. Viaţa devine de fapt o luptă agonizantă care susţine consumul
plăcerii, abstractizarea incoerentă şi în final indiferenţa şi blazarea.
Rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni asupra fiinţei umane
(societate, religie fals înţeleasă, idei preconcepute, educaţie şi autoeducaţie
deficitare) este un individ haotic şi egoist (limitat). El caută mai mult sau
mai puţin conştient stabilitatea interioară (fericirea)-dată de urmarea cu
stricteţe a Legilor (principii de viaţă universal valabile). Ceea ce are el de
făcut “este să-şi dăruiască întreaga atenţie şi energie creativă pentru a
ordona şi limpezi totalitatea câmpului măsurii sub formă de sănătate a
corpului, ale moderaţiei în acţiune şi meditaţie, care împreună pot conferi
o înţelegere a măsurii gândirii” (David Bohm). Este vorba de aşa-numita
“bună masură în toate”, idee care trebuie urmată pentru atingerea
echilibrului dintre Sine şi Univers. Măsura gândirii dă posibilitatea omului
de a raţiona faptul că Sinele său şi Lumea sunt interconectate. Iluzia că sunt
separate este dată de tipul de mentalitate care “confundă propriile sale
produse cu aceeaşi realitate independentă”. Depăşirea acestui raţionament
limitat oferă oportunitatea de a întrevedea mecanismul după care
funcţionează mintea. Acest lucru are rezultat centrarea într-un Sine
puternic şi conturarea unei individualităţii detaşată de falsuri care distrag şi
- 12 -
alterează fiinţa. Totodată apare un fel de percepere şi trăire a vieţii într-un

mod creativ, având în vedere toate datele şi factorii disponibili (capacităţi
fizice, intelectuale, emoţionale etc.). ”Nici o clipă nu trebuie să ne îndoim
că în ceea ce priveşte realitatea suprasensibilă există posibilitatea de
“deschide ochii” fiecăruia care aduce bună-voinţa necesară (spune
antroposoful Rudolf Steiner). În continuare el precizează: “în acest sens au
vorbit şi au scris toţi aceia care simţeau că s-a dezvoltat în ei <<organul
interior de percepţie>>, cu ajutorul căruia au putut să cunoască adevărata
fiinţă omenească, ascunsă simţurilor exterioare. Din această cauză, din cele
mai vechi timpuri se vorbeşte despre o <<înţelepciune ascunsă>>. Cine a
prins ceva din ea, este tot atât de sigur de ceea ce stăpâneşte, precum cei ce
au ochii bine formaţi sunt siguri de stăpânirea percepţiilor vizuale ale
culorilor. Pentru el această <<înţelepciune ascunsă >> nu are nevoie de nici
o <<dovadă>> . Şi el mai ştie că nu are nevoie de nici o dovadă pentru cel
căruia, ca şi lui, i s-a deschis <<simţul superior>>. Cu un asemenea om, el
poate vorbi, aşa cum un călător poate povesti despre America celor care n-
au văzut-o ei înşişi, dar care îşi pot face o idee despre ea, pentru că şi ei ar
vedea acelaşi lucru dacă li s-ar oferi prilejul”. În acelaşi spirit David Bohm
susţine că: ”ceea ce putem face în privinţa marii înţelepciuni, deopotrivă
orientală şi occidentală, a trecutului, este să o asimilăm şi să ne îndreptăm
spre noi şi originale percepţii, relevante în condiţiile noastre prezente de
viaţă.”
Conştientizarea potenţialului creator uman determină apariţia
senzaţiei de utilitate a existenţei, de scop de ordine şi împlinire. De fapt
această atitudine faţă de viaţă este asimilată cu meditaţia; este forma cea
mai concretă de respect pentru valoarea existenţei. Este modalitatea omului
- 13 -
de a demonstra înţelegerea sintagmei populare: ”darul lui Dumnezeu către

tine sunt calităţile pe care le ai ,- darul tău către Dumnezeu este modul
în care le foloseşti”. Autovalorizarea propriei existenţe produce în om
dorinţa de a lucra mai mult, de a-şi aduce contribuţia la Creaţia Universală,
de a-şi autodefini poziţia de fiinţă liberă şi conştientă de rolul său în
Planul Divin. Creaţia umană de fapt nu contează în aportul de nou, ci “în
idei sintetizatoare care leaga faptele”(Alfred Adler).
În acest fel ştiinţa nu se va apropia de înţelegerea Legilor care
guvernează Universul, dacă nu interferează cu spiritualitatea, dacă nu
înţelege înlănţuirea fenomenelor ca făcând parte dintr-o lume vie, dinamică,
într-o continuă transformare, având ca scop mai binele. Einstein arăta în
acest sens: ”sentimentul religios cosmic reprezintă cea mai mare şi nobilă
cauză aflată la baza cercetării ştiinţifice; aceasta constituie menirea
primordială a artei şi ştiinţei şi anume de a trezi şi menţine acest sentiment
în sufletul celor receptivi faţă de el“.
Cercetarea ştiinţifică se identifică în acest caz cu dorinţa plină de
evlavie de a cunoaşte natura prin legile care o coordonează, având o
atitudine de respect. Biologul şi doctorul Petre Papacostea defineşte
antroposofia ca fiind “ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea înţelegerii
raţiunii de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile,
precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea este totodată o cale de
cunoaştere obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă”.
Cercetătorul apare în postura magului din vremurile demult
apuse, care prin investigarea sa înţelege că punctul de întâlnire dintre
“mişcarea ascendentă a informaţiei şi a conştiinţei cu cea descendentă, prin
nivelurile de Realitate şi nivelurile de percepţie” este chiar trăirea sacrului.
- 14 -
“Prezenţa sacrului este, de fapt, transparenţa noastră în lume; el este ceea ce

uneşte, este experienţa unei realităţi şi izvorul conştienţei fiinţării în această
lume“ (Basarab Nicolescu).
Cercetătorul simte astfel că orice descindere a sa, cu sufletul şi
mintea, în tainele Universului reprezintă o rugăciune închinată Divinului,
pentru că: ”natura este infinită şi variată, un spaţiu multidimensional în
care nu există linii drepte şi nici forme perfect regulate, în care fenomenele
nu se petrec secvenţional; o lume în care, după cum ne spun fizicile
cuantice, până şi vidul e curbat”(David Bohm).
Descifrarea codurilor naturii îl aduce mai aproape pe cercetător mai
aproape de propria structură, pentru că ceea există în exterior se află şi la
nivel uman. Cunoaşterea acestui concept, corelează acţiunea de explorare a
naturii înconjuratoare cu explorarea naturii interiore, proprii umane.
Ştiinţa strictă, fără spiritualitate este privată de sentimentul
integrităţii în Marea Operă: "ştiinţa pozitivistă descrie lumea şi lucrurile în
mod corect, însă le descreie pe dos – afirma Raimond Ruyer – pe faţă
fiecare fiinţă şi - fiecare <<activant>> - se posedă pe sine însuşi. Şi lumea
se posedă, activează şi se vede pe sine însăşi ca Subiect suprem. Este
propriul ei Posesor, propriul ei Stăpân şi Suveran.
Operaţia pe care o facem spontan cu un om sau un animal (dacă nu
credem în absurditatea animalelor – maşină) şi anume: să trecem dincolo
de semnalmentele, de gesturile sale, la conştiinţa sa care vorbeşte
conştiinţei noastre, la sufletul său înrudit cu sufletul nostru, această
operaţie trebuie s-o facem cu toate individualităţile din univers, cu toate
formele sale active. Trebuie s-o facem cu Universul în totalitatea sa, cu
Universul care, în mod şi mai evident, are un suflet înrudit cu al nostru.”
- 15 -
“Ştiinţa fără religie este şchioapă. Religia fără ştiinţă este oarbă” –
ne mai aminteşte Einstein. Procesului de cercetare îi este necesar un triplu
specific: spiritual şi ştiinţific (această îmbinare este similară cu cea care
trebuie să se regăsească în structura interioară a cercetătorului) şi
moralitate.
Omul obişnuit se conştientizează pe sine ca fiind separat de tot
Universul, trăind independent şi rupt de restul mediului. Îşi simte limitarea
şi neputinţa de a vedea perspectiva dincolo de timp şi spaţiu şi acest lucru îi
dă un sentiment de penitenţă. Ştie că e “liber să“, dar nu e “liber de“.
Eliberarea din această închisoare se obţine prin efortul susţinut de a mări cât mai
mult disponibilitatea sufletească pentru toate fiinţele şi toată Natura în general, de
a lărgi responsabilitatea existenţei şi stării de bine, de la propria persoană, la
familie, prieteni, cunoscuţi, societate şi omenire în ansamblu.
Acesta este scopul cercetătorului: legile naturii pe care el le
descifrează, trebuie să-i aducă în suflet sentimentul că este un intermediar
al Cunoaşterii; el nu este decât mesagerul unor înţelesuri profunde pe care
Natura a decis să i le încredinţeze, pentru ca prin el oamenii să beneficieze
de o dezvoltare superioară. Cercetătorul are la îndemână două instrumente
perfect valabile: mistica şi raţiunea. Aceste două capacităţi trebuie să se
afle în interacţiune dinamică, pentru ca cercetătorul să ajungă la
Cunoaşterea transcedentală. Prin această modalitate se descoperă
Cosmosul ca “izvor de semnificaţii care ne determină şi dă existenţei
noastre un sens“. Fritjof Capra spunea: “Eu văd mistica şi ştiinţa ca pe două
manifestări complementare ale mentalului, ale facultăţilor sale intuitive şi
raţionale. Fizicianul modern cercetează lumea printr-o extremă rafinare a
raţiunii; misticul printr-o extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două modalităţi
- 16 -
de abordare complet diferite care implică mult mai mult decât o anumită
concepţie despre lumea fizică. Nici una din ele nu poate fi înţeleasă în
contextul celeilalte, nici una din ele nu poate fi redusă la cealaltă;
amândouă sunt necesare înţelegerii lumii, completându-se reciproc.”
Obligaţia cercetătorului este de a se orienta către explorarea unei
lumi care nu e înşelătoare şi schimbătoare, de a-şi elibera sufletul din
prizonieratul trupului, simţurilor şi aparenţelor - să ajungă astfel la
contemplarea Adevărului. Perceperea Realităţii ca o dinamică continuă în
care se antrenează procesul de gândire şi observaţia inteligentă, situează
cercetătorul în interiorul acesteia. În poziţia de experimentator şi observator
totodată, el deţine dimensiunea Lumii pe care o înţelege prin atenţie mereu
concentrată şi dorinţă investigativă. Realitatea în permanentă schimbare nu
declanşează în minte profunzimea artei de a gândi, ca unică şansă de a
diferenţia produsul unei gândiri care încearcă să deosebească “întregul
realităţii” de realitatea cognoscibilă independent de gândire.
Universul are o constituţie asemănătoare oricărui organism: părţi
componente şi relaţii funcţionale între ele. Evoluţia lui nu se desfăşoară pe
fragmente, ci ca un tot unitar. Aceleaşi legi ale devenirii care-l
caracterizează, marchează şi fiecare sistem aparţinător. Astfel raporturile
Om-Univers păstrează coerenţe identice: ceea de coordonează Universul,
coordonează şi omul, acesta din urma participând volitiv, pe diferite nivele
de conştiintă la evoluţia Întregului; pentru că: ”omul nu reprezintă decât
una din nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual
al Vieţii.” (Theillard de Chardin)
Natura se prezintă ca având un potenţial infinit de a crea noi forme
şi structuri, de a le perfecta pe cele existente şi de a elimina pe altele
- 17 -
neperformante. Este de asemenea un spaţiu în care măsura obiectelor

comportă flexibilitate şi dinamică, aşa cum amintea şi Fritjof Capra într-un
citat anterior. De aceea înţelegerea Naturii şi decodarea raporturilor dintre
structură şi funcţie sau între Idee şi Manifestare, se poate face numai în
momentul când conştientizează limita şi relativitatea cunoaşterii
conceptuale. Din această cauză (a relativităţii conceptuale) trebuie făcută
demarcaţia dintre reprezentarea realităţii (care ţine de filtrul conştiinţei
observatorului) şi realitatea însăşi. Propria reprezentare care aparţine
oamenilor este de fapt o imagine a Manifestării, care este alcătuită din
înţelesul variat al unor simboluri şi concepte.
Datorită acestui fapt, simbolistica şi teoria fenomenelor naturale
capătă o valenţă de convenţional, de relativ, explicabilă tocmai datorită
existenţei diferitelor niveluri de percepţie a Realităţii. Se restrânge astfel
domeniul de aplicabilitate al conceptelor ştiinţifice, generalizarea fiind
imposibilă. De aceea viziunea asupra lumii evoluează de la epocă la epocă,
momentul actual fiind caracterizat de un sincretism ştiinţifico-mistic, ce
duce la materializarea ideii lui Einstein: ”lumea nu e decât iluzie, adevăr
fiind numai un univers transparent şi inteligibil, purificat de tot ce afectează
existenţa oamenilor – amintire nostalgică sau dureroasă a trecutului ori
nădejdea în viitor.”
Structura Lumii permite forţelor care sălăşluiesc în oameni,
precum şi cele din afară să conveargă la crearea unei stabilităţi fără urmă de
probabil. Această stabilitate dă posibilitatea umanităţii să modifice liniile
configurative ale Universului prin avansarea de alte realităţi. Astfel omul
permite structurii sale să conţină activate simultan toate planurile înalte ale
constituţiei lui. El devine un iniţiat în ştiinţa sufletului (prin care se
- 18 -
înţelege nucleul fundamental comun tuturor religiilor: Dumnezeu

Nemurirea, Destăinuirea – potrivit lui B.P. Haşdeu)
Omul îşi realizează potenţialele cu care a fost înzestrat, se
autodefineşte prin pregătirea interioară şi capătă statutul de fiinţa umană
care-şi aduce contribuţia la înălţarea Templului Ceresc al Demiurgului
– întreaga Operă Universală.
- 19 -
CAPITOLUL II
SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA DEVENIRII ŞTIINŢEI
A. Procesualitatea istorică a Ştiinţei
În istoria sa, Ştiinţa a cunoscut mai multe etape de dezvoltare

graduală, strâns dependente de însăşi devenirea lumii şi a individului,
precum şi în concordaţă cu succesiunea Cicluri Cosmice ale Evoluţiei
Vieţii.
Astfel privind în urmă, putem recunoaşte o „primă” etapă,
temporal plasată în vremurile vedice ale orientului şi respectiv pitagoreice
ale occidentului, etapă în care acesta îi era dăruită omului “de sus” ca o
veritabilă revelaţie, independentă de percepţia vreunui organ de simţ al său.
Conştiinţa sa era conştiinţa Universului întreg, şi tot ceea ce se petrecea „în
mare” îşi avea reflexia la nivelul spiritului uman. Desigur, fără vreun efort
din partea acestuia din urmă, şi mai ales – pentru ceea ce ne interesează pe
noi – fără efortul înţelegerii personale, fără încercarea de a descoperi un
sens al lucrurilor, fiindcă semnificaţia acestora era supraînţeleasă, adică
trasnscendentă capacităţii omului de interogaţie, de a o plasa sub semnul
incertitudinii. Pentru că Omul încă nu-şi pierduse Credinţa.
Această etapă o numim perioada Ştiinţei Intuitive sau mai degrabă
a Cunoaşterii Intuitive revelate.
Dat fiind că între „Ştiinţă” şi „Cunoaştere” există diferenţe mai
mult decât semnificative, este aici momentul să operăm unele precizări
terminologice.
- 20 -
Astfel prin conceptul de „Informaţie” înţelegem tot ceea ce poate fi

perceput în mod direct sau mediat (indirect), pe calea Simţurilor; tot ceea
ce fiinţa umană poate accesa – independent de timp şi spaţiu – din Marele
Univers al Vieţii. În noţiunea de „simţ”, includem (în baza orientării
specifice Ştiinţei Universale – şi vom vedea mai jos ce înţelegem prin acest
concept) nu doar cele cinci simţuri de percepţie „fiziologică”, ci acestora le
alăturăm Simţul Astral (resimţit mai mult – de către omenire, în stadiul
actual – ca sentiment, impuls interior, pasiune, energie internă etc.), Simţul
Mental (al 7-lea simţ), cunoscut drept Raţiune sau Gândire (cu cele trei
mari componente ale sale: Memorie, Analiză şi respectiv Sinteză) şi nu în
cele din urmă – din ce în ce mai prezent, mai activ – Simţul Previziunii şi
al Integrării din cadrul căruia, în momentul de faţă se manifestă
componenta numită Intuiţie.
În aceeaşi ordine de idei, definim Ştiinţa ca fiind setul de norme,
tehnici şi metodologii, pe care fiinţa umană le întrebuinţează pentru
accesarea Informaţiei, în scopul prelucrării acesteia spre a o transforma în
Cunoaştere. Astfel Cunoaştrea reprezintă produsul final al efortului uman
conştient de a descoperi sensul, semnificaţia reală, obiectivă, a informaţiei
accesate. Este ceea ce în sens teologic, filosofic, mistic etc. a fost definit ca
Adevăr şi care are semnificaţia desprinderii/identificării Legii existenţiale
care stă la baza unui anumit lucru – obiect al ştiinţei, al investigaţiei umane
– a perceperii locului şi rostului său în lume, în Univers. Fiindcă, dacă este
să îl cităm pe Einstein – „Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea!” – întreg
Universul este în sine o organizare perfecă şi determinată (nu deterministă!)
care dă semnificaţie şi sens fiecărei creaţii a lui, şi mai mult, îi deschide un
- 21 -
Drum al Devenirii. Devenire pe care anticii au numit-o folosind termenul

grecesc de „Cosmos”.
Schematic, procesul cunoaşterii se poate schiţa astfel:
CONŞTIINŢA
REALIZARE
INTUIŢIA CUNOAŞTERE
SENS/
SEMNIFICAŢIE
ÎNŢELEGERE
RAŢIUNEA ŞTIINŢĂ
METODOLOGIE
CELE CINCI SIMŢURI
INFORMAŢIE
Trebuie să mai observăm aici un fapt de mare semnificaţie pentru

cercetarea ştiinţifică: şi anume acela că fără aportul Conştiinţei, informaţia
prelucrată şi ridicată la nivel de Ştiinţă, nu va putea deveni niciodată
cunoaştere, tocmai întrucât, sensul, semnificaţia acesteia nu poate fi
descoperită decât prin raportare la Legile obiective ale Universului, la
Ordinea Cosmică. Ori aceasta se revelează omului, se lasă percepută de
către el, numai prin intermediul Conştiinţei.
Ceea ce se numeşte în mod tradiţional morală, reprezintă un set de
reguli, de norme orânduite spre buna funcţionare a unui Sistem dat. Morala
socială este morala stabilită de oameni pentru gestionarea „binelui”
- 22 -
comunitar, potrivit nivelului de dezvoltare a colectivităţii, la un moment

anume. În schimb, morala universală conţine Legile de organizare şi
progres la nivel cosmic, normele puse în slujba devenirii tuturor Sistemelor
şi a tuturor Fiinţelor. Conştiinţa (umană, în cazul nostru) reprezintă
capacitatea omului de a realiza, de a percepe aceste norme universale şi
totodată de a-şi armoniza întrega conduită în spiritul cerinţelor acestora,
potrivit cu responsabilitatea ce-i revine în funcţie de nivelul de evoluţie al
speciei aparţinătoare.
Rousseau a dat una dintre cele mai reuşite definiţii ale acesteia:
„Cel mai bun dintre toţi cazuiştii este Conştiinţa şi numai cine se
târguieşte cu ea recurge la subtilităţile raţionamentului... ea este adevărata
călăuză a omului cine o ascultă, ascultă Natura şi nu se poate teme că se va
rătăci!
[Căci conştiinţa este] instinct divin, nemuritor şi glas ceresc;
călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi nemărginite, dar inteligente şi
libere; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl face pe om asemeni lui
Dumnezeu; ea reprezintă excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor
sale.”
„Fără ea – continuă Rousseau – nu simt nimic din ceea ce m-ar
putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din
eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi la unei raţiuni
lipsite de principii.”
Simţul Previziunii şi-al Integrării amintit anterior, reprezintă, de
fapt, funcţia specifică „organului” Conştiinţei, care, până în prezent se
manifestă voalat, subtil şi slab ca intensitate, sub forma spontană a Intuiţiei.
- 23 -
Dacă privim în istoria descoperirilor ştiinţifice(A se vedea W. I.

Beveridge, „Arta cercetării ştiinţifice”, şi în special capitolul VI. „Intuiţia”),
putem observa că marea majoritate sunt rodul intuiţiei oamenilor de ştiinţă
şi nu al metodelor experimentelor, investigaţiilor, ori, în general, al
prelucrării informaţiei. Altfel spus, aceste descoperiri reprezintă un veritabil
dat, „de sus”, din „lumea cerului”, a „Marelui Univers” al Devenirii, fapt ce
ne duce imediat cu gândul la acel principiu binecunoscut din toate timpurile
şi care precizează că există un timp pentru fiecare lucru; atunci când vine
momentul acel lucru se manifestă pentru că el reprezintă un pas în marea
procesiune a Devenirii cosmice, o etapă ce trebuie neapărat străbătută,
pentru ca întreaga Creaţie (nu în sens biblic) întregul Flux de Viaţă şi de
Fiinţă să-şi poată continua Drumul Progresului, al Dezvoltării Universale.
Ceea ce diferă, este doar instrumentul / agentul de manifestare şi forma sub
care se exprimă. Să ne amintim de „Glossa” lui Eminescu:
„Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”, sau de ceea ce
spunea Nietzche: „Lumea forţelor nu suferă nici o mişcare: căci altfel ea ar
fi slăbit în timpul infinit şi ar fi pierit. Lumea forţelor nu suferă nici o
oprire: căci dacă aceasta ar fi atinsă, ceasul exinstenţei ar rămâne pe loc.
Lumea forţelor nu ajunge astfel niciodată la echilibru, nu are nici un
moment de odihnă, forţa şi mişcarea ei sunt egal de mari în orice timp.
Orice stare a putut fi atinsă de această lume, ea a trebuit să fie atinsă nu o
dată, dar de un număr infinit de ori. Aşa cu clipa aceasta: ea a mai fost o
dată aici şi de multe ori şi se va mai întoarce din nou, toate forţele fiind
exact aşa împărţite ca acum; şi aşa este şi cu clipa care a născut-o pe
aceasta, şi cu aceea care este fiica acesteia. Omule! viaţa ta întreagă va fi
întoarsă mereu ca şi un ceas cu nisip, şi se va duce iarăşi, ca un mare minut
- 24 -
al timpului, până ce toate condiţiile din care te-ai născut se vor întoarce din
nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găseşti fiecare durere şi
fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau duşman, fiecare speranţă şi fiecare
eroare, fiecare fir de iarbă şi fiecare rază de soare, în legătură adâncă a
tuturor lucrurilor. Acest inel, în care tu nu eşti decât un grăunte, străluceşte
iar, din nou. Şi în fiecare inel al existenţei umane în general, este totdeauna
o oră în care unul, apoi mai mulţi, apoi toţi descoperă gândul puternic al
veşnicei întoarceri a tuturor lucrurilor; şi asta, de fiecare dată, pentru
omenire, ceasul din amiază! (Nietzsche – „Veşnica întoarcere”)
Iar de aici, până la a înţelege că întreaga Devenire Cosmică
reprezintă o veritabilă şcoală slujind dezvoltării fiecărei fiinţe în parte nu e
decât un pas. Pentru că devenirea omului şi dvenirea întregului univers nu
reprezintă decât feţele aceleiaşi monede: un proces de o parte, acelaşi
proces de cealaltă. De aceea, omul cercetătorul transdisciplinar “a trebuit să
fie el însuşi critic, sceptic, dogmatic, istoric, şi în afară de aceasta, poet,
colecţionar, călător, ghicitor de enigme, moralist, vizionar sau „spirit liber”,
în fine să fi fost aproape de toate pentru a fi parcurs cursul valorilor umane
şi al sentimentului valorilor, pentru a putea privi cu ochi şi cu o conştiinţă
multiplă din înălţime în toate depărtările, din adâncime către toate
înălţimile, dintr-un colţ către tot ce este departe. Dar toate acestea nu
reprezintă decât condiţii prime ale misiunii sale: această misiune cere însă
altceva: cere ca el să creeze valori...” (Nietzsche – „Dincolo de bine şi de
rău”)
Fiindcă „toate legile Naturii decurg ca o infinitate de raze dintr-o
singură lege centrală. Dacă ele trezesc mereu admiraţia nostră, prin exactitatea şi
regularitatea lor permanentă, aceasta se datorează faptului că Universul e un sistem
- 25 -
unitar. O aceeaşi esenţă e răspândită cu dărnicie pretutindeni, diferenţiată doar de

varietatea gamelor armonioase. Buchetul de flori şi persoana iubită căreia i-l oferim
sunt realităţile aceleiaşi armonii atotcuprinzătoare.” (V.V. Moisescu) Şi tocmi de
aceea operaţia pe care o facem spontan cu un om sau cu un animal, şi
anume să trecem dincolo de semnalmentele, de gesturile sale, la conştiinţa
sa care vorbeşte conştiinţei noastre, această operaţie trebuie s-o facem cu
toate individualităţile din Univers, cu toate formele sale active. Trebuie s-o
facem cu Universul în totalitatea sa, cu Universul care, în mod şi mai
evident, are un suflet înrudit cu sufletul nostru.
“Căci Timpul Cosmic nu e o simplă funcţionare, ci o mare Acţine
înzestrată cu sens, o embriogeneză care dă formă mai întâi materialelor
necesare desfăşurărilor viitoare, la care chiar hazardurile vor fi canalizate şi
utilizate şi în care, fiinţele desprinse din Marea Fiinţă vor părea să înveţe,
bânguind, limbajul care, în realitate, le vorbeşte pe ele de la începutul
începuturilor.” (Raymond Ruyer)
Desigur, se pune fireasca întrebare: dacă Cercetătorul, omul de
ştiinţă nu e decât un „instrument”, sau în cel mai fericit caz „agent” al
progresului, care oricum i se dă, fără posibilitatea de refuz, şi independent
de efortul acestuia, ce rost mai are zbaterea, munca, străduinţa şi chinul său.
Despre rostul existenţial al Cercetătorului vom trata amănunţit într-un
capitol ulterior, unde vom înţelege şi de ce este necesar efortul personal şi
cum trebuie acesta organizat / desfăşurat. Pentru că Cercetarea este în fapt,
nimic altceva decât munca specifică unei anumite categorii de oameni,
conform principiului repartiţiei naturale a obiectivelor vieţii pe criteriul
afinităţii (sau, aşa cum se spune în popor: „dacă eşti cal, trage, dacă eşti
pasăre, zboară, iar dacă esti copil, joacă-te.”)
- 26 -
Revenind însă la drumul parcurs de ştiinţă, acesta s-ar putea

repartiza grafic sub următoarea formă:
Pe grafic au fost marcate în special salturile calitative, adică acele

„revoluţii” de esenţă ale Cunoaşterii umane.
Am arătat anterior că ştiinţa în faza intuitivă nu reprezenta propriu-
zis o ştiinţă, fiindcă omul nu-şi elaborase încă o metodologie de cunoaştere
a lucrurilor, un sistem de operare în descoperirea lumii şi-a universului,
tocmai întrucât el recunoştea în mod automat identitatea, esenţa şi rostul
fiecăruia dintre acestea prin revelaţie, fără vreun efort, ori vreo anumită
formă de participare personală. Fiindcă el era una cu toate acestea şi toate în
sine se regăseau ca fiind Una.
- 27 -
A trebuit ca Cerurile „să se închidă” (expresia îi aparţine lui

Nietzsche), credinţa să „moară” puţin câte puţin, lumina cunoaşterii
revelate să se stingă şi ea încet-încet, pentru ca omul să poată fi scos din
inerţia stării în care totul i se oferea de-a gata, să poată fi „trimis în lume”,
spre a cerceta, descoperi, învăţa de unul singur, prin efort şi suferinţă,
despre rostul „a toate câte sunt”. (Să ne amintim parabola biblică a fiului
rătăcitor, regăsită şi în mitologia altor popoare sub aproape aceeaşi formă).
Sigur, la început a rămas Amintirea vremurilor de odinioară, când
zeii umblau pe pământ şi trăind alături de oameni le revelau tainele Cerului.
Omenirea, în baza acestei amintiri îşi exlica rostul lucrurilor, prim prisma
învăţăturii zeilor: ne aflăm acum în perioada cunoaşterii mitice, când ştiinţa
– aşa cum am definit-o, ca set de tehnici ca metodologie – îşi are cu
adevărat originea în primele sisteme imaginate de oameni cu privire la
organizarea şi devenirea Cosmosului, explicate, desigur, prin prisma
efortului / acţiunii şi participării zeităţilor.
A urmat apoi perioada ecleziastică, în care, sub imperiul Bisericii,
ştiinţa s-a văzut nevoită să rămână în stare vegetativă, fiind, aşa cum bine
ştim, aspru sancţionat orice demers de investigare ce încerca să depăşească
barierele dogmei clericale ( - în fapt ea însăşi o formă îngheţată / împietrită,
a stadiului anterior al ştiinţei – stadiul mitic).
Etapa ecleziastică a durat până la Renaştere. Este punctul în care
Ştiinţa începe să-şi contureze adevărata identitate, pe fondul dorinţei tot mai
nestăpânite a omului de a cunoaşte. O dată cu închiderea Cerurilor şi cu
moartea credinţei (credinţa reprezentând, în fapt, lumina interioară a fiinţei,
care nu întreabă „de ce?”, nu cere explicaţii sau dovezi, ci ea afirmă,
porunceşte ori convinge şi, în acelaşi timp arată o cale) omul s-a regăsit cu
- 28 -
adevărat singur în bezna ignoranţei. Acest impuls a determinat ca în doar

patru secole să se pună bazele tuturor ştiinţelor despre lumea
înconjurătoare, aşa cum le avem noi astăzi.
Primul pas a fost determinat de chiar avidiatatea descoperirii, de
bucuria de a poseda toate lucrurile prin cunoaştere – şi a fost perioada
Ştiinţei Enciclopedice. Dar pe măsură ce investigarea universului
înconjurător progresa, omului îi era dat să descopere, nu doar că există o
multitudine de obiective, de lucruri supuse cercetării, dar şi că fiecare astfel
de obiect de studiu este de o extraordinară complexitate. Acumularea unui
număr mereu crescând de cunoştinţe (în fapt descrieri ale acestor obiective)
determinând până la urmă renunţarea la atât de mult visatul ideal al omului
– şi ştiinţei – enciclopedice. Este nevoie, pentru progresul descoperirii, ca
munca de investigare să fie împărţită, organizată pe domenii, pe sectoare, în
funcţie de obiectivele avute în vedere. Astfel se conturează foarte precis
ştiinţele aşa cum există ele şi în prezent, numite discipline.
Pornite la drum cu un fond comun, cu acelaşi set de norme de
investigare, o dată autonomizate, disciplinele tind să-şi restructureze, să-şi
reformeze şi aprofundeze atât de mult tehnicitatea proprie, încât, până la
urmă se regăsesc în dubla postură – de ce să nu o spunem deschis – de-a
dreptul jenantă: pe de o parte despică firul în patru pentru orice aspect
nesemnificativ al aparenţei descoperiri ce le aparţine întru totul şi exclusiv
(sic!) iar pe de altă parte uită, de cele mai mule ori care era ţelul, scopul
pentru care porniseră la drumul investigaţiei.
Este momentul tragic al pierderii sensului! Consecutiv,
autonomizarea lor totală duce la crearea de limbaje proprii de descriere a
obiectului de studiu, astfel încât, se ajunge ca unul şi acelaşi lucru, descris
- 29 -
în feluri /limbaje distincte să creeze iluzia existenţei a tot atâtea obiecte,

câte ştiinţe l-au studiat.
Exacerbarea formalismului, vacuumul de esenţă, neînţelegerile de
fond şi conţinut (între ele şi cu privire la aspectele importante ale omului şi
vieţii în general), îndepărtarea de originea comună, purtătoare a sensului şi
a valorii, sporirea haosului la nivel de concepte şi manifestare, au dus în
cele din urmă la mult-aşteptatul – dacă ne gândim la câte catastrofe sociale,
culturale, tehnologice şi, cel mai grav, ecologice au determinat toate acestea
în ultimul secol – au dus deci la momentul reconcilierii dintre ştiinţe, al
încercării de a găsi, mai întâi punţi comune şi limbaje comune pentru
dialog, iar apoi de a coopera pentru soluţionarea împreună a marilor
probleme la nivel de cunoaştere şi dezvoltare/progres al omenirii. Este
momentul fenomenului intredisciplinarităţii în Ştiinţe.
B. Viziunea Ştiinţei Universale
În ceea ce priveşte Ştiinţa Universală, deabia aceasta este, cu

adevărat, ştiinţă a Realităţii, în măsură a descrie unitar, holografic, şi
obiectiv toate aspectele vieţii şi ale Universului. Primii paşi spre
oficializarea acesteia, spre recunoaşterea ei în cadrul şi de către comunitatea
– mai întâi a oamenilor de ştiinţă – şi apoi de către toţi membri corpului
social, i-au realizat marile descoperiri (chiar revoluţii) în cunoaştere
începând cu fizicile cuantice şi matematicile de avangardă (cu reflexii
corespondente la nivel de tehnologie), care astfel redescoperă valorile,
conceptele şi legile „ştiinţelor sacre” din vechime, ocultate de lume şi de
vremuri pentru câteva mii de ani. Se deschide astfel posibilitatea ca ştiinţa
- 30 -
şi religia să descopere că descriu aceeaşi realitate, doar că se ocupă fiecare

de extrema cealaltă a acesteia; posibilitatea ca omul să înţeleagă (pentru
prima oară după „închiderea cerurilor”), că Universul este într-adevăr – aşa
cum numai puţini aveau curajul şi înţelegerea necesară spre a recunoaşte –
un Tot-Unitar, ca o „curgere continuă” de viaţă şi fiinţă, un flux al devenirii
creatoare în care toate lucrurile coexistă unele prin altele, fiecare fiind
rezultatul acţiunii / manifestării / existenţei sinergice a tuturor celorlalte. De
asemenea se înţelege acum că aceleaşi legi guvernează deopotrivă căderea
unui măr, atracţia dintre plante sau legătura intimă ce uneşte sufletele a
două fiinţe.
Iată în continuare care a fost viziunea marilor spirite ale umanităţii
de-a lungul întregii evoluţii istorice a acesteia, cu privire la conceptul de
Ştiinţă, la caracterul acesteia de universalitate şi la scopul/ misiunea/
importanţa ei pentru om şi societate.
“ Ştiinţa , adevărata Ştiinţă, care nu e individualitate ci
universalitate, nu poate fi decât ştiinţă a spiritului sau a ceea ce are
Realitatea universal în ea”, arată B.Croce, ”depăşind orice ştiinţă obişnuită
– fiind o cunoaştere de gradul cel mai înalt de generalitate” (adaugă
Spencer).
“Dar ceea ce poate fi cunoscut în felul cel mai înalt sunt principiile
şi cauzele; prin ele şi plecând de la ele sunt determinate apoi toate celelalte
lucruri, căci astfel sunt cunoscute în putere toate cazurile particulare, care
cad sub universal”(Aristotel)
“Această Ştiinţă – cea mai înaltă – şi care este superioară oricărui
ştiinţe subordonate, este cea care cunoaşte în vederea cărui scop trebuie să
faci ceva; şi acest scop este Binele fiecărei fiinţe şi în general este
- 31 -
supremul Bine în asamblu naturii. Ea este deci, pe de o parte Ştiinţa

teoretică a primelor principii şi a primelor cauze, căci Binele, adică scopul,
este una dintre aceste cauze”(Aristotel)
“Pe de altă parte ea vine în sprijinul speciei omeneşti ca să ridice pe
omul decăzut şi slab şi să-l sprijine mereu, iar nu să-i schimbe firea şi nici
să-l părăsească în coruperea sa. Acest fapt îndepărtează de Şcoala Ştiinţei
acesteia atât pe stoici, care voiesc amorţirea simţurilor, cât şi pe epicureici
care fac din ele un orânduitor; ambii neagă Providenţa : aceia lăsându-se
târâţi de destin, aceştia lăsându-se în voia întâmpării. Şi admite pe platonici,
care, cu toţii, recunosc aceste trei lucruri ca principii supreme ale acestei
Ştiinţe: că există o Providenţă (Lege) Divină; că trebuie înfânate patimile
omeneşti şi transformate în virtuţi umane şi că sufletul este nemuritor. De
aceea ea îl priveşte pe om aşa cum trebuie să fie şi nu poate rodi decât
pentru aceia care voiesc să trăiască în Republica lui Platon iar nu să
pălăvrăgească în drojdia lui Romulus”(Gianbatista Vico)
“Iar dacă în afară de această Ştiinţă se vorbeşte de <<ştiinţe
naturale>>, trebuie să observăm că acestea sunt ştiinţe imperfecte sau, mai
bine spus, sunt nu sistemă, ci complex de cunoştinţe”(Benedetto Croce)
adică “suma cunoştinţelor formate prin aportul fiecăreia şi care nu spune
nimic despre cunoaşterea rezultată din fuziunea acestor contribuţii într-un
tot”(Spencer) “De aceea, când disciplinile naturale voiesc a se constitui ca
ştinţe perfecte, trebuie să iasă din cercul lor şi să transceandă în această
Ştiinţă, numită din vechime<<Filosofie>>, căci asupra faptelor naturale se
poate raţiona, dar nu se poate extrage din ele acea sistemă care e numai a
spiritului. Prin urmare, pe drept cuvânt se poate spune că ceea ce e
<<ştinţifiice>> în ştiinţele naturale e filosofie, iar ceea ce e <<natural>> e
- 32 -
un simplu fapt. Această stare de lucruri explică nu numai cum încetul cu

încetul devine <<credinţă mitologică>> ,<<iluzie fantastică>> ceea ce
odată era considerat în ele adevăr, ci şi cum, printre naturalişti sunt dintre
aceia care numesc <<mituri>>,<<expediente verbale>>,<<convenţiuni>>,
tot ceea ce, încă, în prezent, în disciplinele lor, nu e raţionament formal. Şi
naturaliştii, ca şi matematicenii care nepregătiţi, se apucă să studieze
energiile spiritului, aduc uşor în acest domeniu acele habituduii mintale şi
vorbesc, în Filosofie, de <<convenţiuni>> ce sunt aşa şi pe dincolo cum i se
pare omului (sic!): conveţiuni <<adevărul>> şi <<moralitatea>>;
conveţiune supremă spiritului însuşi ! Dar chiar şi-aşa, pentru ca să poată
exista aceste convenţiuni particulare, este necesar să existe ceva ce nu e
convenit, nu e adică, obiectul însuşi al convenţiei : activitatea spirituală a
omului. Iată deci că mărginirea ştiinţelor naturale postulează nemărginirea
acestei ştiinţe universale, numită, aşa cum spuneam, Filosofie” (B. Croce)
“Pentru a recunoaşte aceasta este suficient să reflectăm asupra
modului cum ia naştere ştiinţa şi asupra însemnătăţii ei în viaţa omenească.
Căci naşterea unei ştiinţe, în ceea ce priveşte esenţa ei, nu o cunoaştem
după obiectul de cercetare pe care îl îmbrăţişează, ci după modul cum se
comportă sufletul omenesc în decursul activităţii ştiinţifice, în timpul
elaborării datelor ştinţiifice. Dacă ne-am obişnuit să aplicăm acest
comportament numai când e vorba de studierea realităţilor sensibile, atunci
uşor ajungem la părerea că acestea ar constitui esenţialul şi nu obeservăm
că respectivul comportament l-am aplicat doar realităţilor senzoriale. Pentru
a depăşi însă această autoîngrădire arbitrară, Ştiinţa Universală vrea să se
separe de întrebuinţarea aceasta particulară, de mentalitatea şi metodele de
cercetare ale ştiinţelor naturale, metode pe care, în domeniul lor acestea le
- 33 -
aplică înlănţuirii şi desfăşurării formelor sensibile. Din aceste metode

păstrează însuşirea lor de a fi bazate pe gândire precum şi celelalte
particularităţi care le caracterizează, vorbind despre realităţiile
suprasensibile în acelaşifel în care ştiinţele naturale vorbesc despre cele
sensibile . Ea consideră munca sufletească ce se depune în legătură cu
cercetarea naturii drept o educaţie a sufletului şi tratează despre conţinutul
suprasensibil al lumii aşa cum naturalistul vorbeşte despre realităţile
sensibile”.(Rudolf Steiner)
“Cine reflectează asupra însemnătăţii ştiinţelor naturale în viaţa
omenească , va afla că această însemnătate nu se poate reduce la asimilarea
cunoştiinţelor naturale, căci aceste cunoştinţe niciodată nu vor putea duce la
altceva decât la o vieţuire a ceea ce nu este sufletul omenesc el însuşi.
Sufletul nu trăieşte în cunoştinţa pe care şi-o însuşeşte omul despre natură,
ci în procesul de cunoaştere, în activitatea sa de cunoaştere aplicată naturii.
Şi ceea ce îşi însuşeşte plin de viaţă în timpul acestei activităţi este şi
altceva decât o simplă cunoştinţă despre natură: este o autodezvoltare
realizată în contact cu înţelegerea naturii.
Departe de a nesocoti valoarea ştiinţei obişnuite, cel ce trudeşte pe
tărâmul Ştiinţei Universale o apreciază mai mult chiar decât savantul însuşi,
fiindcă ştie că numai prin rigoarea gândului şi a înţelegerii ştinţifiice
superioare ea se poate menţine în sufletul său pentru a se aplica apoi tuturor
domeniilor vieţii.” (Rudolf Steiner)
“Fiindcă două sunt formele pure sau fundamentale ale cunoaşterii:
Intuiţia şi Conceptul, Arta şi Ştiinţa, sau într-un cuvânt Filosofia sau Ştiinţa
Universală. Intuiţia ne dă lumea, fenomenul, conceptul ne dă numenul,
- 34 -
Spiritul. Toate celelalte: istorie, ştiinţe naturale, matematici etc. sunt forme
secundare şi mixte” (Benedetto Croce)
“În consecinţă Ştiinţa Universală se prezintă ca o cunoaştere de un
fel diametral opus celei care ne o dă experianţa adunând fapte. Ea este
produsul final al operaţiei care începe printr-o simplă strângere de
observaţii seci, care se continuă prin elaborarea unor propozţii mai largi şi
degajate de cazuri particulare şi care ajunge în final la propozitii
universale. Pentru a da definiţiei ei forma cea mai simplă şi mai clară vom
spune: Cunoaşterea cea mai umilă este cunoştinţa ne-unificată, ştiinţa
[obişnuită] este cunoştinţa unificată parţial; Ştiinţa Universală este
cunoştinţa complet unificată.” (Spencer)
“Calea spre Ştiinţa Universală o poate afla fiecare om care, la
momentul potrivit, recunoaşte, presimte sau presupune măcar, în cele
vizibile existenţa celor ascunse şi care, conştient de faptul că forţele de
cunoaştere pot fi dezvoltate, dobândeşte sentimentul că cele ascunse se pot
revela. Astfel acestui om nu doar că i se deschide posibilitatea de a primi
răspuns la întrebările ce iau naştere din strădania lui după cunoaştere, ci
totodată i se oferă şi perspectiva de învinge greutăţile pe care le întâmpină
şi care istovesc viaţa. Ba mai mult, ea îl conduce spre un punct de vedere
superior şi îi descoperă că de fericirea şi nenorocirea sa individuală atârnă
fericirea sau nefericirea întregii lumi, că din pricina nedezvoltării juste a
forţelor sale, din pricina slăbiciunii proprii şi a ignoraţie devine păgubitor
întregii lumi şi tuturor fiinţelor, ajungând o piedică pentru întreg universul
în care fiinţează.” (R. Steiner)
“Căci omul poate înşela orice aşteptare, fiind liber în dezvoltarea
sa; el nu este om de la natură şi nimeni nu este – în felul acesta – cineva. Ci
- 35 -
devine şi se reînoieşte în mod continuu şi progresiv, prin forţele proprii. În

acest regim, Fiinţa – om nu are valoare atât prin ceea ce a făcut, cât prin
ceea ce ar putea face”(Giovanni Gentile) Căci am parcurs drumul de la
vierme la umanitate dar a rămas mult vierme în noi…
“Am crezut că am ajuns la suprema realizare a altruismului
iubindu-ne între noi; dar iată că vine Sfîntul Francisc şi ne reaminteşte că
întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrăţişată, făcută să retrăiască prin
conştiinţa noastră. Altruist cu adevărat va fi acela care va fi ştiut să
depăşească personalitatea lui empirică prin care se opune fiinţelor şi
lucrurilor ce-l înconjoară, cuprinzând în sine toată lumea făcând din ea
realitatea însăşi a activităţilor sale spirituale. Dar la un astfel de altruism,
care ar însemna realizarea cea mai completă a spiritului nu se ajunge decât
prin etape, depăşind formele mai apropiate de alteritate acelea în care ne
este încă uşor să ne recunoaştem pe noi înşine, până când vom ajunge să
cucerim şi pe cele mai îndepărtate, acelea care la prima vedere ar părea
veşnic străine.” (Giovani Gentile)
Iar pentru aceasta “a trebuit, poate să fim noi înşine critici, sceptici,
dogmatici, istorici şi în afara de acestea poeţi, colecţionari, călători,
ghicitori de enigme, moralişti vizionari sau <<spirite libere>>, în fine, să fi
fost aproape toate pentru a fi parcurs cursul valorilor umane şi al
sentimentului valorilor, pentru a putea privi cu ochi şi cu o conştiinţă
multiplă din înălţime către toate depărtările, din adâncime către toate
înălţimile, dintr-un colţ către ceea ce este pretutindeni. Dar toate acestea nu
reprezintă decât condiţii prime ale misiunii noastre; această misiune însă
cere altceva: cere ca noi să creăm valori…” (Nietzche)
- 36 -
Ştiinţa Universală este deci, pentru prima dată acea ştiinţă unică
– deopotrivă teologie, filosofie, metodologie, mod de viaţă etc. – ce descrie
folosind, un singur limbaj şi un singur set de norme, întreg Universul, cu
toate nivelele lui de Realităţi şi de situaţii, pentru că ea se raportează în
mod direct la Marea Ordine Cosmică, fiind depozitarul acelor Legi,
acelor Principii Prime de maximă generalitate, aplicabile însă tuturor,
subliniem, tuturor cazurilor particulare ce pot fi regăsite oriunde în
Univers. De aceea ridicarea în sfera Ştiinţei Universale solicită
cercetătorului deopotrivă raportarea la normele şi valorile universale, şi
folosirea Limbajului unic la nivel de existenţă (pe care alchimiştii l-au
numit „Limbajul lumii”), limbajul prin care Fiinţele şi Realităţile pot
comunica între ele transmitându-şi conţinuturi veritabile (obiective) de
cunoaştere, independent de logicile particulare sau de regulile (aparent)
specifice de organizare şi existenţă. Sigur că toate acestea nu se pot realiza
decât la nivelul Conştiinţei cu aportul principal al Intuiţiei şi subsidiar al
tuturor celorlalte organe de Simţ şi percepere a Realităţii.
Momentul istoric al prezentului, la cumpăna dintre milenii,
regăseşte omenirea într-o situaţie fără precedent: aceea în care, pentru
prima oară în ultimele mii de ani, oamenii de ştiinţă se află cu un pas
înapoia „maselor”. Pentru că ei au rămas blocaţi (datorită Raţiunii şi în
special părţii acesteia numită Mentalul analitic) în stadiul (şi aşa cu greu
admis – ca o soluţie de compromis – al) Interdisciplinarităţii, fiecare
temându-se a părăsi propriul domeniu şi optica partizană acestuia, în
schimbul unei viziuni mai largi, mai provocatoare şi, desigur mult mai
progresiste. Nu este aici nici momentul şi nici locul să discutăm problema
„fricii de libertate” a omului, însă un lucru se poate totuşi observa: omul de
- 37 -
ştiinţă clasic se remarcă prin cel puţin comoditatea şi lejeritatea muncii sale.
El este un lucrător în domeniul ştiinţei. Atât şi nimic mai mult. Ca să
descoperim noul om de ştiinţă, cel al prezentului şi mai ales al viitorului,
acela care va sluji Ştiinţei Universale, trebuie să ne îndreptăm privirea în
primul rând spre Cercetători, spre adevăraţii, autenticii şi puţinii care merită
acest statut; statut ce nu-l poate conferi nici o şcoală şi nici o comunitate
umană: ele pot să-l recunoască, afirme, dezvolte sau sprijine. Condiţia de
cercetător este nativă şi reprezintă o calitate intrinsecă, organic legată de
existenţa respectivei fiinţe umane, întocmai precum sunt peştele şi apa ,
pasărea şi zborul, vântul şi văzduhurile.
Iar pe aceştia, pe adevăraţii Cercetători – creatorii de nou şi autentic
în lume îi vom regăsi în chiar rândul „maselor”, a grupurilor de oameni
tineri care fără a se vedea limitaţi în libertatea lor de formalismele
„tradiţiilor” sociale (mai mult sau mai puţin „culturale”) ori de rigidităţile
aşa-zisului „spirit ştiinţific”, se regăsesc dispuşi să împărtăşeasă adevăruri
şi conţinuturi de cunoaştere accesabile numai datorită dezvoltării intuiţiei şi
ca efect al manifestării/al exprimării tendinţei de universalitate născută din
vocea profundă şi latentă a Conştiinţei individuale.
- 38 -
CAPITOLUL III
INTRODUCERE ÎN CERCETAREA TRANSDISCIPLINARĂ
I. CONCEPTUL DE TRANSDISCIPLINARITATE
Transdisciplinaritatea nu este nici o nouă disciplină şi nici o nouă

ştiinţă. Ea reprezintă o orientare, o viziune şi o atitudine de trecere dincolo
(trans-) de starea de disciplinaritate spre a regăsi sensul comun al
disciplinelor, acea unitate a Realităţii universale exprimată de către acestea
prin limbaje descriptive diferite, născute din inerţia tehnicilor de investigare
întrebuinţate.
Transdisciplinaritatea reprezintă o stare de spirit, o atitudine
internă specifică, a spiritului uman, care percepe la nivel de simţire,
raţiune şi intuiţie, Universul ca un întreg-unitar, într-o reprezentare
holografică a totului în tot şi o trăire a vieţii ca structură cu sens,
orientare, semnificaţie şi valorizare derivate şi aparţinătoare unui Sens şi
mai profund, mai complex şi mai înalt: Sensul Transcendenţei.
Pentru că atitudinea transdisciplinară permite fiinţei umane a se
regăsi pe sine şi rostul personal, în marea structură a Ordinii Cosmice, iar
prin raportare la normele, principiile şi valorile universale să poată a-şi
stabili, determina ori crea un rost, un sens şi o valoare proprie, care astfel
transcede graniţele subiectivităţii sociale şi istorice, dobândind valenţe de
eternitate.
Putem constata astfel că transdisciplinaritatea se coordonează, de
fapt, după principiile Ştiinţei Universale, dar că – întrucât această Ştiinţă nu
şi-a găsit încă loc în mintea şi sufletul societăţii umane –
- 39 -
transdisciplinaritatea se constituie, totodată, într-un veritabil purtător de

cuvânt al acesteia, menită a pregăti lumea şi ştiinţele (disciplinele) pentru
pasul imediat următor, echivalent al unei revoluţii radicale: în ştiinţă prin
integrarea totală şi îmbrăţişarea universalităţii; în societate prin formarea
unei atitudini de autentică trăire şi simţire reciprocă a fiinţelor umane, de
conturare a conştiinţei globale şi a responsabilităţii reciproce; în educaţie
prin revenirea la antica „paidee”; în stilul de viaţă prin resacralizarea
lumii şi valorizarea fiinţei umane prin creaţia proprie, înfrăţind ştiinţa cu
filosofia, cu religia, cu arta etc. până la punctul la care acestea vor deveni
una, iar omul, educat dezvoltat, format prin acţiunea acestora, să fie
capabil de acea stare de conştiinţă care să-i permită deopotrivă „să răsară
cu fiecare răsărit de soare, să înflorească în fiecare floare” (Osho) şi să
regăsească în sine însuşi imaginea „eternei Fiinţe a Fiinţelor”. (B.
Nicolescu)
Fără a intra în amănunte (recomandăm pentru o foarte reuşită
tratare, a se vedea Basarab Nicolescu – „Transdisciplinaritatea - Manifest”)
vom reţine pentru problematica noastră, cu prioritate, specificul de
atitudine, conduită, stare de spirit, al transdisciplinarităţii, concomitent
cu acela de structură de reformare, la nivel de individ, de societate şi de
ştiinţă, punte de legătură şi unificare deopotrivă temporală (legând
prezentul de viitor), spaţială (depăşind barierele ridicate între entităţi, fie
ele sociale, politice, umane etc.) şi conceptuală (realizând demersul
unificator în tot ceea ce ţine de percepţia şi existenţa fiinţei umane în şi cu
privire la univers).
- 40 -
II. CERCETAREA TRANSDISCIPLINARĂ
Cercetarea în general reprezintă o atitudine interioară specific-

umană derivată dintr-o nelinişte existenţială a spiritului, dornic de
cunoaştere. Ea îşi are originea în principal în două dintre Necesităţile
Fundamentale ale Sinelui: Necesitatea de Echilibru şi Necesitatea de Orizont.
În primul rând Necesitatea de Echilibru se manifestă ca o trebuinţă
de siguranţă ridicată la nivel de lege existenţială, adică afectând nu doar
propria fiinţă, ci rosturile întregului univers înconjurător, de care instinctiv
şi intuitiv Sinele uman se simte legat în mod sinergic. Astfel încât orice
tulburare, sau orice intervenţie asupra vreunei componente a mediului /
universului său de viaţă, el o resimte ca o acţiune asupra propriei sale fiinţe.
Echilibrul nu reprezintă refuzul unor astfel de intervenţii; el nu este
o „stare”, o tendinţă de conservare a status-quo-ului, ci o ordine, o dinamică
organizată a derulării existenţei, care să aibă la bază anumite reguli /
principii după care transformarea, Devenirea lumii se produce. Căci, în
modul cel mai evident, fiinţa umană se teme în primul rând de Haos, de
Dezordine. Abia apoi se manifestă frica existenţială de Întuneric. Pentru că
Lumina ţine de esenţa, de specificul fiinţei înseşi, iar Întunericul, în felul
acesta înseamnă nu mai puţin decât anihilare, extincţie sau în orice caz
diminuare a sevei proprii de viaţă: des-fiinţare.
La fiinţele umane (şi nu numai), până la un anumit grad de
dezvoltare, nevoia de echilibru şi frica de întuneric sunt rezolvate oarecum
prin participarea, prin existenţa alături de alţi semeni, alături de alte suflete.
Subiectivitatea prezenţei „celuilalt” asigură „uitarea”, voalarea problemei
individuale (personale).
- 41 -
Pentru „spiritele înaripate” însă (şi ne referim aici la acei oameni

care au ajuns la conştiinţa necesităţii unor valori obiective şi a unor norme
universale la care să se raporteze) subiectivitatea existenţei „altuia”, nu mai
reprezintă un criteriu de siguranţă, ori de adevăr. De aceea pentru a
descoperi sensul şi valoarea existenţei porprii şi a Existenţei Universale un
astfel de spirit nu mai priveşte în ochii sufletului de alături (pentru că acolo
ar descoperi aceleaşi temeri, nelinişti, furtuni sau speranţe pe care el însuşi
le împărtăşeşte) ci se adresează Orizonturilor, singurele în măsură să
dezvăluie un Drum şi un Rost, o Devenire şi o Parcurgere. Parcurgerea este
cunoaşterea, rodul străduinţei, al efortului de a cere Orizontului un sens;
este munca de a dobândi prin merit propriu, însuşi Sensul.
Aceste spirite sunt Cercetătorii; acele fiinţe cărora nestăvilita
dorinţă de a privi în zare le-a răpit posibilitatea umbletului, dându-le în
schimb aripi. Astfel încât ei trebuie să rupă legătura inerţială cu pământul
pentru a se dărui Cerurilor fiindcă, de-acum încolo, starea lor existenţială
este însuşi Zborul.
Şi întocmai precum în lumea păsărilor există păsări – şi păsări (unele
care deşi au aripi, greutatea pântecului şi plăcerile „mondene” le ţin încă
legate de „mâna de grăunţe aruncate în bătătură” (Iorga) pe când altele ţintesc
mereu spre înălţimile albastre, făcând din zbor starea lor de eternă înfrăţire cu
lumina zărilor) la fel şi în lumea oamenilor există cercetători şi cercetători.
Există astfel aceia care sondează tainele pământului, analizând piatră
de piatră şi mirându-se de asemănarea ori deosebirea dintre lucruri, fără a
înţelege însă rosturile acestora şi mai ales felul cum trebuie ele potrivite. De
aceea ei se grăbesc să dea nume şi rosturi personale aspectelor astfel
descoperite, „botezându-le” şi „convertindu-le” la credinţa propriei lor realităţi.
- 42 -
Există apoi aceia care străpung cu privirea tainele cerului, descoperind

tulburătoare adevăruri ale trecutului ori viitorului, şi în acelaşi timp misterioase
legi cuprinse în simboluri cu sens ocultat de propia lor orbire. „Cu ochii ţintă la
stelele bălţate ale cerului” (Papus), aceştia uită că Pământul le-a fost hărăzit
spre trudă şi destin, uită că fiinţei lor încă răpusă de mirajul marasmelor lumeşti
trebuie mai întâi să-i crească aripi, fiindcă cerul nu poate fi atins cu gândul, ci
doar cu fapta, iar că picioarele murdare de lutul nedopsit al existenţei nu au ce
căuta să bată însingurate la Poarta Raiului, fiindcă aici, dintotdeauna o Voce
răsună de greutatea stivitoare a Eternei întrebări adresate Călătorului
Însingurat: „Dar unde sunt fraţii tăi, trădătorule!” (Petru, Esenieni)
Şi doar aceia, care ajunşi la suficienta maturitate a spiritului, a
fiinţei lor intime, trecuţi prin încercările vieţii şi-ale devenirii cosmice, vor
fi descoperit Calea de Mijloc a eternei Înţelepciuni, doar aceia care au
dobândit înţelegerea Universalităţii, a Existenţei sinergice a tuturor
lucrurilor şi a viziunii Vieţii ca o curgere continuă de Fiinţă şi de Valoare,
doar aceia pot percepe Sensul Lucrurilor şi prin efortul propriu al
investigării pot interoga Limbajul Lumii spre a desprinde conţinuturi de
Cunoaştere cu adevărat autentică, obiectivă, raportată la Principii
imuabile, eterne şi valabile pretutindeni în Univers, la toate Nivelele de
organizare şi ierarhizare a Proceselor Vieţii şi Devenirii.
Aşa cum recunoaşte Nietsche, un astfel de om “a trebuit poate să
fie el însuşi critic, sceptic, dogmatic, istoric, şi în afară de aceasta, poet,
colecţionar, călător, ghicitor de enigme, moralist, vizionar sau <<spirit
liber>>, în fine să fi fost aproape de toate pentru a fi parcurs cursul valorilor
umane şi la sentimentului valorilor, pentru a putea (sublinierea autorului)
privi cu ochi şi cu o conştiinţă multiplă din înălţime în toate depărtările, din
- 43 -
adâncime către toate înălţimile, dintr-un colţ către tot ce este departe. Dar
toate acestea nu reprezintă decât condiţii prime ale misiunii sale: această
misiune cere însă altceva: cere ca el să creeze valori...” (Nietzsche –
„Dincolo de bine şi de rău”)
Aceste spirite sunt Cercetătorii Transdisciplinari, iar viziunea lor
integratoare, nondualistă, nu opune lucrurile şi valorile unele altora, ci
înţelege rostul existenţial al fiecăreie dintre acestea, conform principiului în
baza căruia „Fiecare lucru ce ne iese în cale poartă pentru noi un mesaj de
viaţă strict necesar pentru pasul următor ce-l avem de înfăptuit”. Sau aşa cum
arăta Sf. Francisc de Sales: “fiecare clipă vine la noi încărcată de o poruncă a
Providenţei, pentru a rămâne, apoi în eternitate ceea ce am făcut noi din ea”.
În calitate de fiinţe umane avem libertatea să alegem drumul,
traseul devenirii noastre până în cele mai mici amănunte. Dar ne revine
totodată deplina responsabilitate pentru această alegere şi mai mult decât
atât, e necesar să înţelegem că de „fericirea sau nenorocirea noastră
individuală depinde fericirea sau nefericirea întregii lumi, că din pricina
nedezvoltării juste a forţelor noastre, din pricina slăbiciunilor proprii şi a
ignoranţei, devenim păgubitori întregii lumi şi tuturor fiinţelor, ajungând o
piedică pentru întreg Universul în care fiinţăm”. (Rudolf Steiner)
Specificul Cercetării transdisciplinare
Specificul cercetării trandisciplinare se conturează în jurul a cinci

factori fundamentali şi definitorii:
a. momentul istoric al dezvoltării societăţii şi individului/
persoanei umane; şi aici trebuie să luăm în calcul, pe de o parte Trebuinţele
- 44 -
Fundamentale ale fiinţei umane, iar pe de altă parte dezvoltarea Ştiinţei

până la momentul actual, care solicită apariţia şi manifestarea
trandisciplinarităţii în calitate de puncte de legătură şi factor de tranziţie de
la interdisciplinaritate la Ştiinţa Universală
b. principiile şi trăsăturile cercetării trandisciplinare
c. obiectivele cercetării
d. organizarea activităţii de cercetare trandisciplinară
e. personalitatea Cercetătorului transdisciplinar
Întrucât ultimele două aspecte, necesitând o tratare mai vastă, au fost
cuprinse într-un volum distinct (recomandăm a se vedea “Managementul
Cercetării Transdisciplinare”şi respectiv, “Psihopedagogia Cercetării
Transdisciplinare”), iar o succintă trecere în revistă a dezvoltării Ştiinţei, a fost
deja realizată într-o secţiune anterioară, în cele ce urmează ne vom opri
asupra trebuinţelor fundamentale ale fiinţei umane, asupra principiilor şi
respectiv obiectivelelor cercetării transdisciplinare.
Trebuinţele Fundamentale ale Fiinţei Umane
La jumătatea secolului trecut, Abraham Maslow realizează geniala

descoperire a Piramidei Trebuinţelor Umane (care de atunci îi portă numele),
echivalentă, am spune noi, la nivel de înţelegere a proceselor psihice, doar cu
teoria relativităţii a lui Einstein – în ce priveşte spaţio-temporalitatea şi
dinamica universului, ori cu fizicile cuantice moderne – care, aplecându-se
spre studiul ştiinţelor antice şi a misticilor orientale, au realizat / descoperit
viziunea Ordinii Cosmice ca un Flux continuu de Viaţă şi Fiinţă, structurat pe
- 45 -
Sisteme şi Cicluri ale Devenirii, într-o acţiune sinergică reciprocă, realizând

perfecţiunea unităţii holografice a Totului în Tot.
Deşi Maslow la timpul său reuşise identificarea a cinci Nivele în
cadrul piramidei, dezvoltarea ulterioară a psihologiei, precum şi aportul
Ştiinţei Spirituale, ne permit, astăzi să considerăm Piramida la întreaga sa
valoare şi să identificăm, prin raportare la devenirea Cosmică a Vieţii şi a
omului, doisprezece nivele, corespondente gradelor de dezvoltare a
Conştiinţei şi respectiv de evoluţie a Sinelui uman individual, putând fi
reprezentate schematic precum în figura de mai jos.
Piramida Trebuinţelor Fundamentale:
- 46 -
Semnificaţia, pe scurt, a fiecărui nivel este următoarea (pentru o

dezbatere mai pe larg a problemei, recomandăm materialul nostru intitulat
„Psihologia Sinelul”).
1. Necesităţile fiziologice
Necesităţile fiziologice reprezintă totalitatea condiţiilor orientate
spre menţinerea homeostazei organismului uman: - hrană, apă, aer, inclusiv
calitatea sanogenă a acestora.
2. Necesităţile de siguranţă
Cuprind ansamblul condiţiilor şi factorilor externi (adăpost,
îmbrăcăminte, „provizii pentru ziua de mâine”, bani în cont, lipsa
duşmanilor ori a pericolelor exterioare etc.) determinanţi pentru realizarea
unei stări de echilibru prospectiv (adică orientat spre viitor) atât fizic,
precum şi psihic. Este nevoia de „homeostazie psihică”, manifestată sub
forma stării de linişte interioară, de asigurare asupra faptului existenţei
proprii şi a integrităţii acesteia. Pe lista acestor necesităţi mai trecem:
asigurarea unor mijloace / surse economice constante ori certe de venit,
protecţia împotriva unor factori agresivi de ordin social – războaie,
criminalitate – securitatea biologică – apărarea organismului de factori
naturali nocivi (catastrofe, boală etc.).
3. Necesităţile ambientale
Presupun asigurarea unui standard de calitate şi confort (inclusiv
estetic) a vieţii, de organizare şi „amenajare” a „mediului de viaţă” (camera
sau casa proprie, biroul, maşina, grădina etc.) în conformitate cu „gustul
- 47 -
personal”, ori altfel spus, după propriile norme / principii şi standarde de

percepere / raportare la realitatea cotidiană, astfel încât existenţa proprie să
fie nu doar un simplu fapt în sine, un dat al naturii ci ea însăşi să poată
reprezenta o sursă de satisfacţie umană interioară.
4. Necesităţile sociale
Cuprind nevoia de comunicare şi nevoia de afecţiune, sau altfel
exprimat: nevoia de „un altul” (o altă fiinţă, nu neapărat un seamăn).
Nevoia de a primi şi dărui dragoste, afecţiune, nevoia de împărtăşire şi
comuniune, de apartenenţă la un grup social, la un colectiv, de a nu fi
singur (teama de singurătate este încă un factor major de presiune asupra
psihicului uman) şi în plus de a dobândi un loc şi un rost prin raportare la
un sistem de valori împărtăşit de mai mulţi.
Până aici, nimic nou nu pare a-l deosebi pe om de animal, pentru că
toate aceste patru categorii de trebuinţe le regăsim şi în lumea (de pildă a)
mamiferelor superioare. Astfel sunt celebre modul de organizare şi „altruismul
comunitar” întâlnite în comunităţile de lupi, fidelitatea absolută a partenerului
în cazul păsărilor din familia albatroşilor, esteticul „vestimentaţiei” (şi de aici
splendidele parade de curtare ale anumitor specii de zburătoare) ori amenajarea
complexă şi rafinată a cuiburilor / bârloagelor etc.
…Poate numai investirea conştientă de efort şi voinţă în actele de
participare la satisfacerea acestor trebuinţe fundamentale.
Situaţia se schimbă însă radical o dată cu nivelele următoare.
- 48 -
5. Necesităţile de cunoaştere
Reprezintă acea frământare lăuntrică specifică spiritului constând în
nevoia lui de orizont, de lumină, de orientare. Fiinţa umană până aici are
asigurată existenţa biologică, are liniştea şi siguranţa psihică a acestei
existenţe şi mai ales a devenirii (viitorului, perpetuării existenţei) are o
„vizuină” a ei proprie pe care o transformă după bunul plac, şi în plus are
posibilitatea învingerii singurătăţii prin comunicare, precum şi faptul de a
avea un cămin, o familie / neam / naţiune / grup social, fiinţe cărora să le
dăruiască şi de la care să poată primi afecţiune.
Dar ceea ce-i lipseşte este nevoia (satisfacerea ei) de a se orienta în
Universul înconjurător, de a cerceta şi descoperi locul şi rostul său
individual şi împreună cu ceilalţi în cadrul acestuia, precum şi legile ce
guvernează totalitatea manifestărilor în cadrul mediului de viaţă.
Acesta este nivelul principal – care, deşi există la fiecare individ
uman în parte – se manifestă în toată plenitudinea şi complexitatea sa cu
deosebire în rândul cercetătorilor, exploratorilor, oamenilor de ştiinţă,
inovatorilor etc. – spiritelor în general avide de nou, de investigarea
necunoscutului, de aventurarea în zări încă neexplorate.
Intensitatea manifestării acestui nivel, a trebuinţelor de cunoaştere,
este uneori atât de puternică încât întâlnim autenticul model al „omului e
geniu”, ori „savantului trăsnit”, adică aflat în situaţia de subestimare şi
subvalorizare a importanţei celorlalte necesităţi (de altfel, vitale). Astfel, pe
adevăraţii cercetători, nu-i poate distrage ori întoarce din zborul lor spre
zările albastre ale progresului / devenirii nici foamea, nici setea, nici ploaia
sau frigul, sănătatea sau boala, nici plăcerile vieţii, nici familia, prietenii ori
partenerul de suflet. Pentru că sufletul lor este răpit de contemplarea acelei
- 49 -
„stele călăuză”, mereu antemergătoare şi deschizătoare de noi orizonturi, al

căror prag ei – cercetătorii – sunt chemaţi să-l treacă cei dintâi, pentru ca
mai apoi să deschidă astfel un drum pe care să poată păşi întreaga suflare
umană. Lor li se aplică cel mai bine cuvintele lui Blaga: „Trupul meu nu e
mai aproape de mine decât stelele. Şi zodiile, care învârtindu-se cad în
apus, nu sunt mai departe de mine decât propriul meu sânge.”
Şi nu e de mirare că întorşi din istovitoarea aventură a explorării în
necunoscut, nu găsesc pe nimeni să-i întâmpine în poarta casei ori la
intrarea în sat. Iar aceasta întrucât, pe de o parte, casa lor e în văzduh, în
fiecare moment în locul unde aripile îi poartă – mai aproape, mereu mai
aproape de strălucirea stelelor nopţii – pe când jos, în lumea umană a
pământului, nimeni nu-şi doreşte să primească în satul său străini,
necunoscuţi, mai ales când aceştia aduc veşti ciudate, despre Viitor,
tulburându-le sătenilor liniştita adăstare în melancolica platitudine a
Trecutului.
Ei au lucruri extraordinare de rostit, uneori poveşti fabuloase şi
mari mistere de dezvăluit – dar cine-i crede? Astăzi, prea puţini; trebuie ca
„Mâine” să devină „Azi” pentru ca omenirea să se axeze pe coordonatele
temporale ale lumii noi pe care o propun ei . De aceea, au fost şi vor
rămâne încă pentru multă vreme, printre cei mai notabili marginalizaţi ai
societăţii. Nu însă şi ai Sorţii. Pentru că Providenţa i-a ales ca fiind cei mai
în măsură spre încredinţarea tainelor devenirii umane şi spre gestionarea
transformării lumii şi universului; prin vocea, spiritul şi manifestarea lor se
exprimă Universul Însuşi în marea sa armonie şi în sublima-i perfecţiune.
Este poate momentul să ne amintim aici poezia lui Macedonski,
dedicată poeţilor, care ca şi cercetătorii – creatorii de valori şi descoperitori
- 50 -
de nou – sunt vocea care cheamă, visează şi speră, munceşte, rabdă şi suferă
pentru o lume mai bună şi pentru un om mai matur, responsabil,
transformat, educat.
De ce ca norii cei de iarnă/Ce vin pe câmpuri ca s-aştearnă/ Lungi
strate de zăpadă,/Se strâng pe unele frunţi june/Nori viforoşi, sumbre
furtune/ Ce se-mbulzesc grămadă?
Ori nu mai este-n ceruri soare,/Şi-n lume viaţă râzătoare/ Misteruri
şi amoruri?/Ce patime-i însufleţeşte?/Vrun vis nebun îi urmăreşte/ Cu
vecinicile-i doruri?
De sunt nebuni, voiesc să-i apăr,/Că-n ochi au fulgere ce scapăr/
Scântei de poezie,/Şi nu e rar să se întâmple/Să poarte-o lume între
tâmple/Pe care să n-o ştie!
Cu ei vorbesc frunzele-n cale,/Cu ei şi apele pe vale,/ Şi bolţile
albastre!/ Iar dacă au un corp de tină,/ Cu sufletele în lumină/ Plutesc mai
sus de astre!
De suferinţi, ei sunt exemple!/Când mor li se ridică temple/ Şi
falnice statuie!/În viaţă însă duc o cruce/Pe care toţi se-ntrec s-apuce/ Să-i
răstignească-n cuie!
Şi nu e-n stare suferire/Ca să-ntrerupă-a lor menire/ Şi nobilă, şi
sfântă!/Lor nu le pasă de năpastii;/Zâmbesc pe margini de prăpastii;/
Iubesc, mângâie, cântă!
Câştigă pâinea lor prin trude;/Nenorociţii li sunt rude,/ Copii, li sunt
orfanii;/ Îi recunoşti fiindcă-i latră/ Toţi câinii ce-au hrănit în vatră,/ Toţii
câinii, toţi duşmanii!
- 51 -
Cu cerul care le zâmbeşte,/ Sunt curcubeul ce uneşte/ Sărmana

noastă lume!/„Poeţi”, în valea cea de plângeri/ Lor li se zice, însă, „îngeri”/
E-n ceruri al lor nume!
Între timp continuând ascensiunea pe nivelele Piramidei
Trebuinţelor, descoperim noi valenţe specifice fiinţei umane. Facem aici
necesara precizare că nu se pune problema importanţei raportului valoric
dintre diferitele nivele, fiecare – ca dealtfel toate lucrurile din univers –
avându-şi un rost al său bine determinat, care îi face existenţa şi
manifestarea absolut necesară, deşi la indici valorici variabili de la om la
om, în funcţie de structura personalităţii, aspectarea caracterului şi
profunzimea sa spirituală, ca fiinţă. Aşa cum am văzut, la cercetători nivelul
cinci este cel mai intens manifes, reducându-le pe celelalte până la cote
insignifiante; tot astfel în cazul persoanelor caritabile, „umaniste”, nivelul
patru, al sociabilităţii este preponderent, la fel ca şi la cele ultra-
comunicative, care simt nevoia de a trăi (şi a se valoriza) prin şi pentru
ceilalţi, întocmai precum cercetătorul-exlorator trăieşte prin şi pentru
viziunea progresului, a înnoirii.
6. Nevoia de Stimă de Sine

Presupune existenţa (câştigarea şi permanentizarea) sentimentului
de respect de sine, satisfacerea dorinţei de autoapreciere şi recunoaştere din
partea celorlalţi care să valideze pozitiv acţiunile şi comportamentul său.
Altfel spus omul priveşte în ochii seamănului pentru a se descoperi pe sine,
la adevărata valoare, aşa cum o regăseşte în sufletul acestuia.
În această categorie distingem două tipuri de necesităţi care se
presupun reciproc şi se intercondiţionează: pe de o parte dorinţa de
- 52 -
încredere în forţele proprii care să asigure succesul în faţa unor probleme

complicate ale vieţii, sentimentul de putere, de adecvare, de siguranţă,
capacitatea de a înfrunta dificultăţile vieţii, al cărui corolar este sentimentul
de independenţă şi libertate. Deci omul are nevoie să fie el însuşi, autonom
şi responsabil de propria sa viaţă.
Pe de altă parte, se include aici dorinţa de prestigiu, de reputaţie, de
respect, recunoaştere şi apreciere din partea celor din jur. Cercetările
efectuate de Alfred Adler au dovedit cu prisosinţă – fapt pe care îl putem
experimenta şi noi, fiecare, individual cu privire la propria viaţă –
caracterul puternic distructiv uman al sentimentului de inferioritate, de
slăbiciune, de neajutorare în faţa vieţii.
7. Nevoia de creaţie
Dacă pe nivelul 6. omul se valoriza – îşi determina propria măsură
– prin raportare la ceilalţi, la un sistem, deci, de referinţă prin excelenţă
subiectiv, la acest nivel însă, el caută să descopere un criteriu obiectiv,
universal, în faţa căruia, prin raportare, să poată regăsi chipul său real.
Pentru că imaginea proprie reflectată în ochii lumii se dovedeşte a fi
înşelătoare; subiectivitatea omului şi a valorilor sale deformează contururile
Realităţii, oferind aspecte parţiale de Adevăr. Năzuinţa sa spre
autocunoaştere (în fapt un stadiu superior al Nivelului 5.) şi spre
autovalorizare (stima de sine, demnitatea individuală care acum se cere
descoperită în tot adevărul său valoric, în esenţa sa de Axis mundi menită a-l
lega pe om – omul pământului, de cer – omul universului) îl determină să se
caute pe sine în chiar actul Creaţiei sale. Omul simte că este în mărura în
care poate, şi poate în măsura în care dovedeşte: adică face, creează.
- 53 -
Demnitatea sa de ordin cosmic, pe care o descoperă în profunzimea

fiinţei sale lăuntrice, îi cere actul de participare la Marele Univers al Creaţiei, îi
cere, în faţa Demiurgului-Arhitect, un exerciţiu de măiestrie, prin care să-şi
dovedească meritul de a ocupa un loc în Galeria Valorilor Universale.
Şi aici îl întâlnim pe Meşterul Manole, ca reprezentant simbolic al
creatorilor [de valori] al cercetătorilor-exploratori aducători de nou şi de
valoare în lumea umană, trimişi ai Cerului, dar Fii ai Pământului,
deopotrivă savanţi şi artişti, grăitori ai Adevărului, nu din Raţiune, ci din
trăire autentică, prin porii întregii lor fiinţe, a actului magic al creaţiei.
Pentru că Manole înainte de a putea înălţa Mănăstirea, singura şi
adevărata lui Operă (deşi ridicase până atunci nenumărate altele deosebit
de frumoase şi de apreciate în lumea oamenilor, dar care pentru sine nu
reprezentau decât un exerciţiu de antrenament, de „formare a mâinii”) mai
trebuie să descopere un ultim ingredient final al reţetei alchimice de
transformare a fiinţei sale din om (adică discipol, ucenic, dar nu al
pământului, ci al cerului), în artist-creator de valori universale. Acum el
învaţă să dea viaţă lucrării sale, să-i dăruiască / jertfească suflet din sufletul
său (Ana este simbolul vieţii lui Manole!) numai în acest fel ea putând
deveni cu adevărat Operă – adică o valoare universală,iar Manole, creator,
adică fiu al Marelui Arhitect.
Astfel Manole şi Opera sa devin cele două jumătăţi ale aceluiaşi
Tot unitar.
Şi întocmai precum Meşterul Manole, Cercetătorul
Transdisciplinar, este fiinţa-discipol pornită pe drumul căutării/ dobândirii
Universalului; numai că Opera sa nu este vreo mănăstire, ci un sălaş pentru
întreaga omenire: Casa ei de Mâine. Şi aşa cum Mănăstirea slujeşte omului
- 54 -
pentru întâlnirea indirectă cu Tatăl său, Demiurgul, la fel Lumea de Mâine

este locaşul sacru în care se va celebra ceremonia împreunării nemediate a
omului social cu Sine Însuşi – Omul Universal, pentru a deveni ceea ce este
de la Începutul Începuturilor destinat să fie. Mai trebuie doar muncit şi
meritat. Trebuie efort, sacrificiu şi suflu de viaţă.
Cercetătorul Transdisciplinar este aşadar antemergătorul şi
arhitectul, propovăduitorul dar şi edificatorul bazelor unei Noi Lumi;
pentru un Nou Om: - nu un alt om, ci acelaşi, eternul om, transformat
acum prin alchimia devenirii creatoare şi ajutat astfel a-şi depăşi
propriile limite, care îl despart de încadrarea în Ordinea Universală a
Lucrurilor.
Nimfa de ieri, devine fluturele de mâine. Aceeaşi fiinţă, o altă
înfăţişare.
Procesul trans-figurării ni-l aduce în lume pe Homo Sui
Transcendentalis: Omul Universal, al cărui prim exponent şi model îl
întruchipează Cercetătorul Transdisciplinar însuşi, Homo Sui
Transcendentalis, care, mai mult ca oricând, astăzi, începe a se
conştientiaza – în virtutea şi prin intermediul propriei sale creaţii – ca parte
a Marelui Univers, ca secvenţă în necontenita succesiune ordonată a
Ciclurilor Naturii, întocmai precum recunoştea Brâncuşi: „aş vrea ca
lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice să se joace copiii
peste ele cum s-ar fi jucat peste pietrele şi monumentele născute din
pământ. Nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă
necesitatea şi prietenia lor ca ceva ce face parte din sufletul Naturii...
Artistul face, în fond, jucării ... pentru oameni mari.”
Întocmai la fel, cercetătorul transdisciplinar!
- 55 -
8. Nevoia de Identificare
Întruchipează necesitatea fundamentală a fiinţei umane de a se
descoperi pe sine însăşi în modul cel mai autentic, obiectiv şi universal.
Nivelul 5. prin cunoaştere i-a revelat sensul / semnificaţia şi rostul vieţii şi
al lucrurilor; pe nivelul 6. dobândeşte puterea, echilibrul şi stăpânirea de
sine îşi câştigă posibilitatea de a ocupa un loc anume în ordinea tuturor
lucrurilor şi valorilor, loc pe care îl dobândeşte prin efort propriu fiinţei
sale, prin sacrificiul, dăruirea, unificarea / identificarea cu Opera sa
creatoare. Înţelegând că orice act de creaţie este în fond un act de
participare la o creaţie şi mai mare, omul descoperă acum că misiunea
proprie şi contribuţia personală la Devenirea Universală trebuie să înceapă
cu sine însuşi.
În virtutea principiului holografic al Organizării vieţii la nivel
cosmic, omul realizează că Lumea Nouă pe care îşi propusese, pe nivelul 6.,
să o edifice, această lume este în el, este fiinţa sa cea mai lăuntrică, este el
însuşi. Că, de fapt, „aceeaşi esenţă e răspândită cu dărnicie pretutindeni, în
univers, diferenţiată doar de game armonioase diferite. Buchetul de flori şi
persoana iubită căreia îi sunt dăruite sunt realităţi ale aceleiaşi armonii
atotcuprinzătoare. Aceleaşi legi prezintă şi la căderea unui măr, ca la
gravitaţia lumii spre pământ, ori atracţia dintre două suflete. ” (V. V.
Moisescu) Pentru că toate legile naturii decurg, ca o infinitate de raze dintr-
o Lege Centrală. Şi tocmai de aceea „este imposibil să studiem pe noi
înşine, la fel precum e imposibil să ne înţelegem pe noi fără a înţelege
universul. Fiindcă omul este o imagine a lumii! Dacă un om se cunoaşte şi
se înţelege pe sine, el va cunoaşte şi va înţelege întrega lume. Şi invers: prin
studiul lumii şi al legilor care o guvernează el va învăţa şi va înţelege legile
- 56 -
care-l guvernează pe el însuşi. În acest sens unele legi sunt înţelese şi

asimilate mai uşor prin studiul realităţii obiective, iar altele nu pot fi
percepute decât prin studiul de sine. Astfel încât descoperirea lumii şi
descoperirea omului trebuie să meargă în paralel, sprijinindu-se reciproc.”
(P. D. Ouspensky)
„Pentru ca – în acest fel – omului să i se poată deschide
posibilitatea de a primi răspuns la întrebările ce iau naştere din strădania lui
după cunoaştere, oferindu-i-se perspectiva de a învinge greutăţile pe care le
întâmpină şi care îi istovesc viaţa, descoperind totodată punctul de vedere
superior potrivit căruia el realizează că de fericirea sau nenorocirea sa
individuală depinde fericirea sau nefericirea întregii lumi, că din pricina
nedezvoltării juste a forţelor sale, din pricina slăbiciunii proprii şi a
ignoranţei, devine păgubitor întregii lumi şi tuturor fiinţelor, ajungând o
piedică pentru întreg Universul în care fiinţează.” (R. Steiner)
9. Nevoia de spiritualitate
Este momentul să reamintim că toate nivelele Piramidei se
manifestă concomitent, în structura fiinţei umane, diferenţiate doar de
amplitudinea şi intensitatea exprimării lor, prin care unul/unele reuşesc să
se impună, dominându-le (uneori radical) pe celelalte. În acelaşi timp regula
generală a Piramidei constă în relativa ordonare a momentului activării
fiecărui nivel, activare condiţionată de satisfacerea (măcar parţială) a
nivelelor inferioare. Am spus „regula generală” şi „relativa ordonare”,
pentru că desigur toate acestea depind de un factor esenţial (pe care Maslow
se pregătea să-l intuiască spre sfârşitul tezei sale) şi anume: gradul de
evoluţie / de dezvoltare a fiecărei fiinţe umane în parte.
- 57 -
Să ne amintim că la Şcoala Universului, întocmai precum în Lumea

Naturii sau în şcolile pământului (societăţii), fiinţele se află în diverse
etape de dezvoltare, corespunzătoare unor nivele ierarhizate (valoric) de
realităţi, guvernate de legi specifice şi supuse unor logici (ordini
interioare) proprii, toate acestea însă încadrează armonie în Sistemul
Unitar al Ordinii Cosmice.
Ierarhizarea pe sisteme de dezvoltare se aplică tuturor lucrurilor/
realităţilor, de la Macrounivers la Microuniversul sub-atomic, astfel încât
sunt cuprinse deopotrivă lucruri, fenomene, procese, fiinţe etc. tot ce putem
denumi generic: flux de viaţă, incluzând ceea ce noi cunoaştem în prezent
(ori ne străduim să înţelegem) cel mai bine: mineralul, planta, animalul şi
omul, ca regnuri şi specii, ca stări de spirit, ca forme variate ale uneia şi
aceleaşi Esenţe de Viaţă, „Fiinţa Fiinţelor.” (B. Nicolescu)
Pentru ca pe acest nivel, 9., pe care noi l-am numit al Spiritualităţii,
omul descoperă sacralitatea lumii şi a rosturilor ei; înţelege acum Universul
ca o curgere continuă de viaţă şi fiinţă, percepând, că, asemeni Demiurgului
(şi asemeni tuturor celor ce există) fiinţa sa este deopotrivă în Toate, şi toate
sunt, în egală măsură în sinele său.
Nivelul al nouălea aduce sentimentul / legătura mistică a fiinţei cu
sistemul mai mare din care aceasta face parte şi prin raportare la care ea se
valorizează determinându-şi rostul, sensul şi propria măsură. Este trăirea
uniunii cu Întregul, care la regnurile premergătoare celui uman se manifestă
în stare inconştientă, prin natură (ca un dat de la natură) şi numai începând
de la stadiul uman al devenirii vieţii, o dată cu activarea nivelului 5. (al
Piramidei) cel responsabil de nevoia specific-umană de cunoaştere, de
înţelegere şi valorizare a sensurilor, spiritualitatea se transformă rând pe
- 58 -
rând din instinct universal, în atitudine religioasă, în trăire mistică şi mai

apoi în conduită conştientă, responsabilă. Deabia acum omul se simte pe
sine ca fiind „una din nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi
spiritual al vieţii, realizând că <<materia>> şi <<spiritul>> nu reprezintă
<<lucruri>> sau <<naturi>>, ci variabile conjugate în emergenţa
transcenderii curbelor spaţio-temporale.” (Theillard de Chardin)
Fiinţa umană înţelege acum ceea ce afirma A. Maslow: „există o
tendinţă generală şi universală ca fiecare să devină actualizat ceea ce este în
mod potenţial... să devină ceea ce este capabil să fie….Pentru că fiecare om
este o fiinţă înzestrată cu un Proiect. [Astfel că] ceea ce un om poate el
trebuie să fie!”
Observăm deci, că pentru Cercetarea Transdisciplinară activarea
nivelelor 7, 8 şi 9 este esenţială întrucât acestea sunt sediul tuturor
valenţelor specifice fiinţei umane necesare dezvoltării (creşterii / formării /
educării) cercetătorului abia născut prin activarea nivelului 5.
Şi într-adevăr, pe cât se dovedeşte a fi de necesară dorinţa de
cunoaştere şi vieţuirea interioară în spiritul şi pentru activitatea de
cercetare, tot într-atât de importantă se vădeşte a fi deschiderea şi
profunzimea viziunii, înţelegerea şi trăirea sensului vieţii în chiar seva
rostului său existeţial, aspecte care, toate, denotă o fiinţă matură şi o
cunoştiinţă pe cât de dezvoltată, pe atât de complexă.
Pentru că cercetarea, în general, şi în special cercetarea
transdisciplinară – ca domeniu de avangardă – nu se adresează profanilor.
În templul transdisciplinarităţii nu poate pătrunde oricine! Aşa cum
recunoştea Nietzche (referindu-se la filosofie, însă perfect valabil şi cu atât
mai mult pentru domeniul în discuţie care nu doar că include filosofia, ci
- 59 -
este transcendent oricărei filosofii – a se vedea infra): „există o ordine

determinată de stări psihice căreia îi corespunde o ierarhie a problemelor;
cele mai înalte probleme resping fără milă pe toţi acei care se apropie de ele
fără ca să fie predestinaţi a le găsi o soluţie prin puterea şi înălţimea
spiritului lor... Picioare necioplite nu trebuie să se atingă de aceste covoare:
aceasta este prevăzut de legea primordială a lucrurilor. Trebuie să fi născut
pentru astfel de lucruri superioare, trebuie să fii disciplinat (subl. Lui
Nietzsche) pentru ele.”
Înainte însă de a se putea trage concluzia eronată, că am împărtăşi
vreo orientare sectară, elitistă, burghezo-nobiliară, aristocratică etc. (şirul
unor astfel de categorisiri specifice spiritului-parţialist al opticii de lume
poate continua, încă mult) venim cu precizarea – şi aici descoperim motivul
principal pentru care am făcut succinta trecere în revistă a Trebuinţelor
Fundamentale – că, potrivit nivelului de evoluţie al omenirii la momentul
prezent, precum şi al fiecărei persoane umane, individual, majoritatea
membrilor tineri ai corpului social se pot număra printre aceia chemaţi să
pătrundă în templul transdisciplinarităţii.
Să ne amintim încă o dată, că transdisciplinaritatea nu este o
ştiinţă şi nici o nouă disciplină, ci ea reprezintă o viziune (asupra
universului, a vieţii şi a ştiinţei) o stare de spirit (de pătrundere în rostul /
semnificaţia lucrurilor) şi o atitudine de conduită, un mod specific, o cale
de organizare şi trăire a vieţii. Ea are în centrul său un conţinut de
cunoaştere unificată şi reală (obiectivă), bazată pe legile / principiile
universale de organizare şi desfăşurare a proceselor vieţii (de la
microuniversul subatomic, la macrouniversul intergalactic) precum şi o
percepţie holografică a întregului ansamblul cosmic şi a fiecărei fiinţe /
- 60 -
existenţe (în baza căruia, fiecare parte conţine Întregul, iar aceasta, la
rândul său se regăseşte integral în fiecare componentă).
Revăzând semnificaţia fiecărui nivel al Trebuinţelor, precum şi
ordinea de principiu (ierarhia) activării lor, facem precizarea că ambele
acestea sunt specifice nu doar fiinţei umane individuale, ci şi omenirii per
ansamblu. Putem vorbi deci de o veritabilă evoluţie a umanităţii,
corespunzătoare dezvoltării graduale a conştiinţei sociale, procese ce-şi au
reflexia/transpunerea exteriorizată în ceea ce numim cultură, civilizaţie,
progres deopotrivă manifestat în maturizarea ştiinţelor, în dezvoltarea
artelor, în evoluţia tehnologiei, creşterea nivelului/a standardului de viaţă,
sporirea responsabilităţii individuale şi colective, emanciparea individului
şi a naţiunilor etc.
Astfel încât, în prezent, omenirea, se plasează, ca nivel de
dezvoltare, între nevoia de cunoaştere şi cea de spiritualitate. Aceasta
semnifică faptul că, pe de o parte, nevoia de cunoaştere şi stimă de sine
reprezintă exigenţe minimale, fără de care nici un om nu poate trăi în cadrul
societăţii actuale (pentru că s-ar simţi în modul cel mai autentic
dezumanizat). Pe de altă parte, din ce în ce mai multe fiinţe umane resimt
trebuinţa fundamentală de Identificare prin raportare la Universal sau chiar
de Spiritualitate, prin redescoperirea sacralităţii fenomenului vieţii, prin
trăirea sentimentului mistic al transcendenţei, ca deziderat al unei trans-
formări interioare şi ca modalitate de investigare a tainelor cele mai
profunde ele existenţei.
Totodată, fondul median al umanităţii actuale îl reprezintă
autovalorizarea fiinţei prin actul creaţiei proprii, expresie a unei aspiraţii
profunde spre descoperirea sensului şi semnificaţiei lucrurilor prin chiar
- 61 -
rostirea Verbului ori a Formei, prin armonizarea vibraţiei proprii sufletului

creatorului cu sufletul creaţiei sale. Aşa cum observa Traian Stănciulescu:
“la intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale se
defineşte statutul omului de fiinţă cosmică supraordonat calităţii sale de
fiinţă bio-psiho-socială. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare, manifestată
între multiplele niveluri ale existenţei sale, este singura în măsură să
răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în rang a omului, de la
„cosmosul mic” la „Existentul Absolut” care cuprinde în sine totul”.
„Creaţia este cea mai eficace şcoală a răbdării şi a lucidităţii –
arăta Albert Camus. Este de asemenea mărturia zguduitoare a singurei
demnităţi a omului: revolta tenace împotriva condiţiei sale, perseverenţa
într-un efort pe care-l consideră steril. Ea cere un efort cotidian, stăpânire
de sine, aprecierea exactă a limitelor adevărului, măsură şi forţă. Ea
înseamnă asceză.”
De aceea noi susţinem că în ziua de astăzi, omul se naşte
deopotrivă cu potenţialul creator, cu frământarea lăuntrică spre descoperire
– a universului şi a sa însuşi – şi cu dorinţa de a se trans-forma pe sine, de a
se constitui în arhitectul propriei sale deveniri, de a se re-inventa, într-un
mod mult mai autentic, original şi propriu, străduindu-se totodată să dea
templului fiinţei sale o înfăţişare cât mai demnă şi mai apropiată de „chipul
şi asemănarea” modelului original – cel al Marelui Arhitect. Această stare
de spirit, care însufleţeşte omenirea actuală, face astfel ca fiecare om să
descopere că misiunea sa existenţială îi cere totodată să fie nu doar un
creator nou, ci şi un explorator de noi orizonturi, un deschizător de
perspective în devenirea lumii. Pentru că în prezent fiecare fiinţă umană are
un Drum al său – şi numai al său – pe care înaintând descoperă Darurile
- 62 -
vieţii puse acolo deopotrivă pentru el şi pentru omenirea chemată a-l urma
şi a se împărtăşi din ele. Sinergia universală este deviza timpurilor noastre,
şi de aceea chiar şi în lumea umană, nimeni nu poate exista valabil prin sine
însuşi dacă nu există totodată şi deopotrivă prin şi pentru toţi ceilalţi.
Această stare de lucruri ne arată, că cei chemaţi să împărtăşească
valorile Lumii de Mâine – cercetătorii, în general – sunt mai mult decât un
grup social, sunt o parte semnificativă a umanităţii actuale, şi tocmai de
aceea cercetarea transdisciplinară se adresează în primul rând acestora, ca
fiind cei mai în măsură, ca pe lângă profunzimea înţelegerii, deschiderea /
amplitudinea viziunii holografice, sacralitatea trăirii evenimentelor /
rosturilor lumii, să poată a se supune rigorilor şi disciplinei specifice
misiunii transdisciplinare pentru a face astfel din viaţa şi fiinţa lor un
exemplu viu de autentică dăruire şi sacrificiu pentru zidirea Lumii, Omului
şi a Valorilor Lumii de Mâine.
- 63 -
CAPITOLUL IV
PRINCIPIILE ŞI VALORILE CERCETĂRII
TRANSDISCIPLINARE
1. Cercetarea transdisciplinară presupune aventură şi nobleţe:
Este vorba, desigur, de aventura spirituală, de acea stare proprie

condiţiei umane, în general – am văzut anterior trebuinţele fundamentale –
şi în mod cu totul deosebit cercetătorului transdisciplinar prin definiţie,
adică acelei fiinţe născută cu vocaţia, chemarea şi neliniştea existenţială de
a se orienta mereu spre nou, spre orizonturi neexplorate – şi de multe ori
nebănuite măcar – spre profunzimi pline de substanţă, pentru a extrage
înţelesuri, rosturi şi sensuri / legi ale devenirii, pe care să le dăruiască apoi
oamenilor. Pentru că misiunea sa este, aşa cum recunoştea Nietzsche
(referindu-se la filosof şi filosofie, dar aşa cum am văzut, cercetarea
transdisciplinară este chiar mai mult decât o simplă filosofie) aceea „de a
comanda şi de a impune legea”. Adică de a se ridica la acele înălţimi ale
spiritului unde Legea poate fi întâlnită şi recunoscută ca universală şi unică;
unde Rosturile şi Sensurile pot fi înţelese ca armonice, unde viziunea astfel
descoperită le arată întreg Universul ca o mare Acţiune sinergică a tuturor
Lucrurilor guvernate de legi eterne şi imuabile, în fapt raze ale aceluiaşi
Soare central: Legea Unică. De aceea, continuă Nietzsche, pătrunşi de
puterea şi înţelepciunea Adevărului viziunii acestuia, ei spun „aceasta
trebuie să fie astfel” (subl. lui Nietzsche). Ei determină mai întâi direcţia şi
scopul omului şi dispun, pentru aceasta, de munca pregătitoare a tuturor
- 64 -
generaţiilor de cercetători ai omenirii; a tuturor celor ce subjugă Trecutul.

Ei prind Viitorul cu o mână creatoare şi tot ce a fost le serveşte ca
instrument, ca mijloc. Cunoaşterea lor este creaţie, creaţia lor este
legiferare, voinţa lor de adevăr este voinţă de putere”. Voinţa de a dobândi
puterea îndeplinirii misiunii lor ca exploratori, ca oameni şi totodată
creatori de valori. În faţa Universului, pentru îndeplinirea/ realizarea
rostului existenţial ca fiinţă umană, „voinţa de putere” înseamnă capacitatea
de a se modela pe sine însuşi (capacitatea de auto-transformare, de auto-
creaţie) şi de a modela apoi valorile lumii înconjurătoare, a Întregului din
care face parte integrantă. Traian Stăciulescu afirma în acest sens: „la
intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale, se
defineşte statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de
fiinţă bio-psiho-socială. Principiul universal al rezonanţei holografice –
conform căruia partea cuprinde în sine esenţa întregului – ne arată că omul
care descoperă şi cunoaşte, creator este, oricând în măsură să surprindă şi să
înţeleagă adevăruri tot mai subtile ale existenţei universale, la a căror
afirmare contribuie prin, de fapt, prin propria-i existenţă.”
În aceasta constă nobleţea şi măreţia cercetării transdisciplinare,
nobleţe împrumutată din chiar condiţia existenţială specifică omului
contemporan, determinată de propria dezvoltare încadrată armonios în
ciclurile mari ale devenirii cosmice.
Pe de altă parte, aventura mai înseamnă – scria Andre George –
„itinerar exaltat”. Pentru că, în ciuda aparenţelor, cercetătorul care aparţine
acestui tip de om simte în el chemări de sirenă, îndrăzneli de conquistador,
frământări şi îndoieli uneori supreme. Pascal spunea că „nu a ajuns încă la
credinţă acela care nu s-a îndoit, mai întâi”. Trebuie pus totul sub semnul
- 65 -
întrebării – adică trebuie judecat, apreciat, raportat la Adevăr, la Direcţia

corectă şi valabilă. Trebuie determinată valoarea fiecărui lucru, gest,
conduită, atitudine, descoperire etc. prin raportare la Realitate, la Principiile
neîndoielnice ale Ştiinţei Universale. Începând cu noi înşine, cu valoarea
noastră individuală, socială şi cosmică şi trecând apoi la toate manifestările
şi stările de spirit pe care le împărtăşim ori le exprimăm. Căci „omul este
om numai în măsura în care se face / edifică pe sine ca om”. (Giovani
Gentile) Şi aceasta în fiecare clipă a existenţei. În rest, „doar o funie întinsă
între bestie şi Supraom – o funie peste un abis. O trecere primejdioasă
dincolo o primejdioasă parcurgere a drumului, primejdia de a privi-ndărăt, o
primejdioasă înfiorare şi o oprire primejdioasă. Ce e măreţ în om e că-i o
trecere şi o pierzanie.” (Nietzsche) În aceasta constă deopotrivă nobleţea şi
aventura spiritului uman – şi cu atât mai mult a condiţiei cercetării
transdisciplinare. Căci ea reprezintă farul călăuzitor pe drumul dintre
„bestie şi Supraom”. Am parcurs o parte din acestă „trecere primejdioasă”,
dar a rămas încă „atâta vierme în noi”, şi încă mult din „pericolul de-a
privi-ndărăt”.
De aceea şi cu atât mai mult, misiunea cercetătorului
transdisciplinar se devedeşte pe cât de riscantă, pe atât de nobilă. Pentru că
ceea ce merită ce adevărat de dispreţuit în om este, nu „viermele” (căci
acesta nu-i decât un stadiu de azi, necesar existenţei fluturelui de mâine) şi
nici umbra („pentru ca să existe frumuseţe a chipului – ne spune tot
Nietzsche – claritate a cuvântului, bunătate şi fermitate a caracterului, e
nevoie de umbră, ca şi de lumină. Nu-şi sunt duşmance: ci mai degrabă se
ţin prieteneşte de braţ, iar când lumina dispare, umbra păleşte la rândul ei.”)
Însă noaptea, noaptea ignoranţei, face cu adevărat întreaga mizerie a
- 66 -
spiritului uman. Această noapte – din sufletul şi lumea noastră – cercetarea

transdisciplinară se străduieşte să o prefacă în zi: Pentru că, mai mult ca
orice, asemenea lui Nietzsche, cercetătorul „îndrăgeşte oamenii ca discipoli
ai luminii şi îl bucură scânteia din privirile lor atunci când descoperă şi
cunosc.”
De aceea cercetarea transdisciplinară se adresează, în primul rând,
celui care „inventează şi munceşte ca să ridice casa Supraomului (adică a
omului cu „o” mare. – Homo sui transcendentalis, omul Zilei de Mâine) şi
ca să pregătească pentru el pământ, fiară şi plantă; celui ce-şi risipeşte – în
această muncă – sufletul, care nu vrea recunoştinţă şi nu dă îndărăt deloc:
căci el tot timpul dăruieşte şi nu vrea să păstreze pentru sine.” (Nietzsche)
Dar acesta nu este un lucru deloc uşor şi nici o stare de spirit ieftin
de dobândit. Pelerinajul spre Mecca Ştiinţei, spre Catedrala Cunoaşterii este
cu adevărat o aventură incitantă ce li se adresează în primul rând
credincioşilor născuţi pentru ea. Însă nu e suficient să te naşti, trebuie să te
şi pregăteşti corespunzător pentru greutăţile drumului. Să ne amintim de
eşecul lamentabil, al emirului din poemul „Noapte de Decemvrie” al lui
Macedonski. Sigur el a rămas în istorie prin încercarea, prin jertfa prin
sacrificiul său – dealtfel inutil.
Dar progresul şi devenirea lumii nu se edifică pe încercări, ci
prin reuşite; nu pe statui şi pe legende despre sacrificiile umane. Aceste şi-
au avut cândva rostul pentru a cumpăra bunăvoinţa zeilor – şi până la urmă
starea de bine, dezvoltarea şi armonia comunităţii tereste. Dar astăzi, ele nu
denotă decât dimensiunea tragică a ignoranţei umane. A lipsei de voinţă în
a înţelege, a face şi a fi. Căci „cogito ergo sum” (exist în măsura în care
cuget – adică meditez la rosturile lumii) a rămas filă de istorie alături de
- 67 -
statuia grăitorului ei. Şi aici se adevereşte încă o dată valabilitatea spuselor

lui Einstein: “[pentru oameni] cuvintele sunt şi rămân vorbe goale; iar
drumul spre pierzanie al omenirii a fost întotdeauna însoţit de exaltarea în
vorbe a câte unui ideal.”
Geologul Pierre Ternier declara cu privire la vocaţia spiritului
ştiinţific: „este o voce mai puternică decât toate vocile pământului şi ale
lumii, şi care domină tunetul cataractelor, zgomotul pe care-l face, în inima
fiecărui om, fierberea vieţii. Putem stingheri dezvoltarea unei cariere
ştiinţifice; putem să o facem mediocră şi inferioară, în timp ce, mai bine
călăuzită şi mai favorizată, ar fi fost strălucitoare şi fructuoasă. Dar este cu
neputinţă să suprimăm chemarea şi să facem ca alesul ştiinţei să nu fie ales”.
Aventura cunoaşterii nu-şi dezminte aleşii. Exită, desigur, în
cercetarea ştiinţifică, şi un aspect mai curând de joc, care face din problema
pusă spre rezolvare un fel de rebus, interesant şi provocator totodată; după
Th. Kuhn (cunoscut istoric al ştiinţei) acest aspect întreţine, în mare măsură,
investiţia afectivă în cercetare. Există şi ceea ce nota biologului şi
moralistului Jean Rostand, inspiratul fiu al autorului lui Cyrano de
Bergerac: ocazia de a aspira, din când în când, „parfumul incomparabil al
adevărului în stare născândă” (metafora se referă la elementele care, sub
mâna chimistului, prezintă – în această stare – însuşiri remarcabile de
reactivitate). Însă nu trebuie să uităm surpriza neprevăzutului care este,
totodată, descoperirea unei noi piste; atracţia pe care o are soluţia
întrevăzută la capătul unui raţionament ingenios; satisfacţia învingerii
necunoscutului, luminării unor unghere întunecate, dezvăluirii a ceea ce
este ascuns – şi aceasta, cu participarea de fiecare oră a inteligenţei şi a
efortului.
- 68 -
Aventura, în sensul înalt al cuvântului, este deci mai întâi, o

solicitare pasionantă a întregii personalităţi. Aventura nu se trăieşte cu o
latură a eului – sporadic – o oră sau două pe săptămână. Aventura mai
înseamnă o continuă adaptare a minţii la neprevăzut. Această adaptare este
consumptivă – în ea se cheltuieşte cea mai mare parte din noi. Dacă George
Enescu apăra, cândva (bineînţeles, cu rezervele ţinând de necesitatea
contactului cu realităţile vieţii – şi ale vieţii sociale mai ales), teza turnului
de fildeş, poziţia sa era justificată de constatarea că aventurierul (în sensul
banal al cuvântului) îşi consumă întreaga energie spirituală în adaptarea la
viaţă, în timp ce creatorul are nevoie de cât mai multă energie pentru
elaborare. Omul de ştiinţă care-şi trăieşte pătimaş activitatea este, însă, un
creator, şi nu un funcţionar: de aceea slujirea ştiinţei exclude viaţa
personală aventuroasă, sau viaţa aventuroasă în slujba altor ţeluri decât cele
dedicate ştiinţei, cercetării, progresului omului şi întregii societăţi.
Aventura mai cuprinde renunţarea la comoditate, dar şi renunţări în
general: „aventura ştiinţei este asceza cercetării dezinteresate în serviciul
omenirii.” (L. Leprince - Ringuet) De unde începe eroismul propriu-zis –
este mai greu de spus. Marie Curie scria în amintirile sale: „noi n-aveam
bani, n-aveam laborator, n-aveam ajutoare – pentru a duce la bun sfârşit
aceasă sarcină importantă şi dificilă... Era ca şi cum trebuia să creăm ceva
din nimic... Pot spune fără exagerare că această perioadă (între 1898 –
1902) a fost, pentru Pierre Curie şi pentru mine, epoca eroică a existenţei
noastre comune. Şi totuşi, în acel mizerabil vechi hangar s-au scurs cei mai
buni şi mai fericiţi ani ai vieţii noastre, în întregime consacraţi muncii.”
Aventura mai cuprinde şi un risc. Un risc al eşecului, desigur: rezultatul nu
este niciodată previzibil, nu este niciodată asigurat. Este nevoie nu numai
- 69 -
de geniu – ci mai ales de muncă; Edison vorbea de 99% transpiraţie faţă de

1% inspiraţie. Dar este nevoie şi de noroc – de ce n-am recunoaşte-o? Ch.
Richet (care a fost cel mai mare fiziolog al Franţei în cincizeci de ani după
moartea lui Claude Bernard) a constatat, nu fără amărăciune, că rareori
valoarea descoperirilor corespunde valorii intrinseci a savantului. El însuşi
a lucrat, fără rezultate, ani de zile în seroterapie, deoarece îşi alesese în mod
nepotrivit modelul experimental: tuberculoza. E. Behring a rezolvat
problema în câteva luni, lucrând în domeniul difteriei! Pasteur a reuşit să
prepare un vaccin antirabic eficace; probabil ar fi eşuat, dacă şi-ar fi propus
să prepare, în acea vreme, vaccinul antipoliomielitic. Descoperirea
anatoxinelor de către Ramon (care a revoluţionat astfel practica imunizării
active) se datoreşte întâmplării. Tot întâmplarea, în cursul câtorva zile de
cercetare relaxată, i-a adus lui Charles Richert Premiul Nobel, prin
descoperirea anafilaxiei. Bineînţeles, valorificarea întâmplării presupune o
minte competentă şi ageră. În opera lui Claude Bernard găsim frecvente
situaţii în care acesta a ştiut să găsească în eşecul unei experienţe
învăţăminte foarte preţioase.
Aventura cunoaşterii cuprinde, câteodată, riscul vieţii; deseori,
riscul însingurării. Pionierii, revoluţionarii în ştiinţă, seamănă cu acei
călători temerari despre care vorbea Leon Bloy: „purtând în imensitatea
neagră înintea lor, ca pe o făclie, propria inimă.” Altădată, omul de ştiinţă
îndrăzneţ, inventatorul original, nu găsea decât cu greu posibilitatea de a se
integra armonios în mediul social, ignorat sau nereceptiv. O bună parte din
literatura „de anticipaţie” scrisă de Jules Verne şi de H. G. Wells este, de
fapt, povestea unor aventuri imaginate ale savanţilor siliţi să trăiască în
marginea societăţi, eventual respinşi de societate, câteodată exploataţi de
- 70 -
excentrici sau de criminali. Să ne gândim la Căpitanul Nemo, la Omul

invizibil, la fizicianul Castelului din Carpaţi ş.a.m.d. Aventurile acestor
personaje sunt legate de lupta cu viaţa în mai mare măsură decât de lupta cu
natura sau cu necunoscutul.
Unii savanţi pot fi asemănaţi cu exploratorii unor tărâmuri nu
numai necunoscute, ci şi primejdioase. Există un risc al muncii de
laborator, dat de contactul cu radiaţiile, cu acei curenţi de înaltă tensiune, cu
germenii bolilor contagioase; există o povară a problemelor dificile sau
tulburătoare, pe care trebuie s-o suporte mintea; există şi o înaltă tensiune a
responsabilităţilor, faţă de care nu există izolatori.
Pentru a nu da o imagine trunchiată asupra cercetării, este necesar
să arătăm că în ştiinţă funcţionează şi altfel de minţi decât cele ardente,
îmbrăţişând renunţările şi pericolele. L. Pasteur, de exemplu, a fost numit
„maestru al anchetei ştiinţifice;” J. Nicolle s-a străduit să arate că, în
majoritatea cercetărilor sale, acesta a procedat „ca un judecător de
instrucţie.” Dar putem ignora ceea ce a fost implicaţie de emoţie, nelinişte,
responsabilitate şi risc, în prima inoculare de vaccin antirabic la om? Acest
om bolnav era un copil alsacian... „Pasteur trecea prin stările sufleteşti cele
mai variate şi contrare: speranţe nesfârşite, trase, spaime, ideea fixă de a
smulge morţii pe acest copil. Nu putea să mai lucreze, avea febră. Geniul
său experimental îl asigura că virusul celei mai teribile boli va fi învins;
fondul duioşiei sale umane năpădea însă totul.” (A. George) Să mai
menţionăm că, pentru consolidarea rezultatului, a fost nevoie de o ultimă
inoculare cu virus virulent?
Ştiinţa nu este alcătuită numai din eroi şi din genii; dar aceştia sunt
reprezentativi pentru masele ce cercetători care au asiduitate, abnegaţie,
- 71 -
entuziasm. Dezvoltarea tehnicităţii a determinat o creştere a şansei de

contribuţie, pentru oricare efort depus; rutina compensează uneori (dar
numai până la un punct!) entuziasmul. Aceasta nu privează însă cercetarea,
nici de calitatea ei de aventură a spiritului, nici de aureola sa de nobleţe.
2. Patosul ştiinţific în Cercetarea transdisciplinară
Se poate vorbi despre „patima ştiinţei?” omul pasionat pentru

ştiinţă era, în alte vremuri, cea mai frecvent întâlnită varietate de savant sau
de cercetător. În vremurile acelea preocupările ştiinţifice erau mai rare – şi
cu excepţia a câtorva domenii ale cunoaşterii (ca de exemplu, medicina), nu
păreau a fi direct legate de practică. Cultivate cu sacrificii personale,
materiale şi uneori morale, cu riscul vieţii chiar, sporadic sprijinite de către
mecenaţi, disciplinele ştiinţifice cereau din partea celor care li se consacrau
o dăruire totală pe care nu o putea susţine decât o intensă şi persistentă
mişcare afectivă. Într-o piesă a lui Brecht, în care este evocată figura lui
Galilei, se găseşte un semnificativ comentariu făcut de o femeie de „bun-
simţ”: la ce poate servi astronomia? „vechea” astrologie – adică citirea în
stele – nu era mai mult utilă? Pentru acestă nouă ştiinţă, aparent lipsită de
orice valoare practic-umană, Galilei a avut de suferit rigorile Inchiziţiei.
Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. A apărut profesiunea de
cercetător ştiinţific, profesiune din ce în ce mai răspândită şi pentru care se
pregătesc cele mai bune elemente din fiecare generaţie. Ştiinţa este
sistematic şi amplu sprijinită de către puterea politică şi economică,
deoarece – începând cu secolul XX – nu se mai poate concepe puterea
- 72 -
politică, militară şi economică a unei ţări decât pe baza rezultatelor

ştiinţifice.
Descoperirile ştiinţifice asigură autorilor lor prestigiul social: forţa
de muncă cea mai bine cotată tinde să devină forţa de muncă de înaltă
calitate ştiinţifică.
„Comerţul de materie cenuşie”, cum îl numeşte Angel Asturias,
„importul de creiere”, cum îl numesc alţii, a devenit extrem de rentabil. În
lumea practicii, a tehnicii şi a intereselor economice, care mai este locul
pasiunii?
Nu se poate trece cu vederea faptul că valorile organizatorice ale
ştiinţei, în toate ţările dezvoltate, au adus cu sine şi tendinţa birocratizării
ştiinţei. Nu vrem să fim greşit înţeleşi: folosim termenul de „birocraţie” în
sensul strict – sociologic – şi nu în sensul peiorativ, al acestui cuvânt.
„Organizare birocratică” nu este, în acest sens strict, decât organizare
funcţionărească, în care rolul administraţiei creşte, iar munca se bazează din
ce în ce mai mult pe competenţa profesională verificată prin probe obiective
uniforme (examene, concursuri etc.) şi nu pe calităţi personale deosebite ale
unuia sau altuia dintre cei care lucrează. O disciplină unică, o împărţire
clară a sarcinilor cu controlul sistematic al îndeplinirii lor – asigură
continuitatea în muncă, împotriva accidentelor sau incidentelor ţinând de
factori biografici individuali. Totodată, apariţia marilor institute ştiinţifice –
cu utilaj numeros şi greu” (ex. reactoare), cu armate de cercetători –
justifică şi termenul de „industrializare” a ştiinţei: laboratorul e înlocuit
prin uzine care produc ştiinţă. În felul acesta se dă ocazie efortului susţinut,
muncii conştiincioase, să se integreze fecund în opera se construcţie a
- 73 -
ştiinţei; inspiraţia şi geniul nu mai sunt condiţii absotul necesare pentru a

obţine succese meritorii. Şi s-ar părea că nici pasiunea.(V. Săhleanu)
Să fie oare într-adevăr aşa? Există, desigur, un număr de cercetători
ştiinţifici care, în munca lor, nu trec dincolo de o conştiinciozitate utilă:
rezultatele lor nu trebuie să fie subapreciate. Însă rezultatele cele mai
interesante şi mai valoroase, cele care ies din anonimat aparţin celor care nu
pot vedea în pasiune o trăsătură de caracter căzută în desuetudine; care nu
se simt anacronici, pentru că lucrează cu patimă, şi care şi-au axat viaţa pe
cercetare, au consimţit la sacrificii în numele ei. Căci orice acţiune umană
ieşită din comun cere – şi va cere, probabil, întotdeauna – unele sacrificii.
Există (scria psihologul elveţian F. Baumgarten) oameni legaţi de viaţă şi
oameni legaţi de opera lor. Pentru aceştia din urmă, opera este tot viaţă, dar
(să ni se permită figura de stil matematică!) „viaţă la cea mai înaltă putere”.
Activitatea ştiinţifică va însemna întotdeauna o luptă; o luptă cu
necunoscutul, cu prejudecăţiile, cu inerţia, cu vechiul. O luptă cu tine însuţi,
de asemenea – cu comodităţile de viaţă şi de gândire, cu tentaţiile vieţii
comune şi plane.
Aşa cum s-a arătat (V. Săhleanu) “există un patos al ştiinţei care nu
este, numai, patosul adevărului. Există un patos cae nu este anulat, ci,
dimpotrivă, este amplificat prin conştiinţa utilităţii efortului către adevăr.
Omenirea este departe de a fi îndestulată şi apărată de vicistitudine, de
întâmplare, de boală, de suferinţă; tot ceea ce poate contribui la
îmbunătăţirea soartei omenirii asociază, la pasiunea cercetării, impulsuri
afective generate de altruism şi de umanitarism.
Omul de ştiinţă autentic (cel pentru care o problemă abstractă poate
deveni chiar mai chinuitoare decât o problemă de viaţă) este şi cel pentru
- 74 -
care patosul adevărului rămâne suprema pasinune. Ori de câte ori s-a
abdicat de la acestă ierarhie, electrizându-se forţe de lucru în exclusivitate
pentru obiective minore, fără perspectivă, „practiciste” în sensul îngust al
acestui cuvânt, cercetarea ştiinţifică s-a golit în cele din urmă de entuziasm.
Pasiunea pentru cercetare poate fi intensificată prin prezentarea obiectivelor
concrete; însă izvorul ei nesecat este patosul pentru progres şi pentru
adevăr. Tot ceea ce se izolează de acest izvor este o simplă „pasionetă”; tot
ceea ce nu derivă din patos suprem este derizoriu sau efemer.
Cum putem evita lunecarea într-o ştiinţă rece, funcţionărească,
rutinată şi, de aceea, mai puţin eficace?
O cale este permanentul contact cu marile probleme teoretice ale
ştiinţei respective. Nu rareori s-a constatat că acest contact a transfigurat
problemele practice ajunse în obiectiv, rezolvarea lor devenind totodată un
mare succes al gândirii teoretice şi un punct de plecare pentru dezvoltarea
pe mai departe a ştiinţei. Teoria informaţiei s-a născut în legătură cu
probleme de inginerie a telecomunicaţiilor; cibernetica – în legătură cu
probleme de inginerie a automatizării; dar şi acum 150 de ani,
termodinamica s-a născut din consideraţii asupra „puterii motrice a
focului”, adică asupra maşinilor cu aburi; psihologia modernă a apărut ca
un co-produs al studiului nevrozelor şi al necesităţii de îmbunătăţire a
productivităţii economice etc .
O altă cale este menţinerea unui orizont deschis, evitarea
unilateralizării culturale, cultivarea sensibilităţii şi a capacităţii de a fi
stimulaţi afectiv, de exemplu prin artă, prin contactul cu natura.
Pasiunea este un element foarte practic al dinamismului ştiinţei. A
ţine seama de patos şi de oamenii pasionaţi, a întreţine pasiunile nobile, a le
- 75 -
domoli pe cele meschine – iată „sarcini” importante pentru conducătorii şi

pentru organizatorii de ştiinţă, dar şi principii de autoeducaţie pentru fiecare
cercetător în partre.”( V. Săhleanu)
Schelling observa în acest sens: „pentru unii, Natura nu e decât
angregatul mort al unui număr indefinit de obiecte, sau spaţiul în care ei
gândesc lucrurile aşezate ca într-un receptacul. Pentru alţii ea este numai
pământul din care-şi trag hrana şi întreţinerea lor. Şi numai pentru
cercetătorul iluminat este ca forţa originară, sfântă şi veşnic creatoare a
lumii, care produce toate lucrurile din ea înseşi şi care, prin lucrarea ei, le
aduce la lumină.”
Pentru că „Natura creează şi omul descoperă. Dar când omul
creează, Natura se descoperă pe sine înseşi.” (Basarab Nicolescu)
„Ceea ce ne face cu adevăraţii liberi – afirma Goethe – este, nu
refuzul de a recunoaşte ceva deasupra noastră, ci chiar faptul de a venera
ceva superior.” Fiindcă „aspiraţia spre etern... acest instinct de a ne reuni şi
a ne contopi cu nepieritorul, este rădăcina cea mai intimă a oricărei
existenţe finite...; fără încetare eternul ne înconjoară şi ni se oferă, iar noi n-
avem nimic de făcut în continuare, decât să-l cuprindem.” (Fichte)
Patosul ştiinţific, pasiunea, chemarea pentru cercetare, este o stare
de bază regăsită în sufletul fiecărui căutător de adevăr. „Toţi oamenii – ne
spune Emerson – trăiesc prin adevăr şi simt nevoia de a se exprima. În
dragoste, în artă, în zgârcenie, în politică, în muncă, în jocuri, învăţăm să
dăm grai durerosului nostru secret.” Pentru că „numai durerea face poeţii şi
găinile să cotcodăcească; nimeni în astă lume nu naşte din plăcere.”
(Nietzsche) Dar „fiecare este poet, în măsura în care este sensibil la
farmecul naturii; tocmai întrucât toţi oamenii sunt în stare de gândurile a
- 76 -
căror încununare este Universul însuşi.” Şi, „chiar dacă întrega poezie cu
putinţă a fost scrisă înainte de a se fi născut Timpul, ori de câte ori ne
organizăm atât de armonios încât să pătrundem în regiunea unde văzduhul
este muzică, auzim aceste prime melodii şi ne străduim să le aducem cu noi
pe pământ.” (Emerson)
„De vreme ce toate în natură corespund unei puteri morale, dacă
vreun fenomen rămâne brut şi întunecat, este pentru că nu e activă în noi
încă facultatea corespunzătoare obsevaţiei. Căci ştiinţa merge în pas cu
justa dezvoltare a omului, cu religia şi metafizica, iar condiţia în care se
află ştiinţa este un indiciu al cunoaşterii noastre de sine.” (Emerson)
3. Dramatismul condiţiei cercetătorului – transdisciplinar
Dramatismul condiţiei cercetătorului transdisciplinar este

dramatismul oricărui antemergător şi aceasta se plasează în strânsă corelaţie
cu aventura spirituală şi riscurile pe care, el, cercetătorul şi le asumă, dintre
care, poate, cel mai dureros este acela de a nu fi recunoscut, de a fi
excomunicat din chiar comunitatea de oameni pentru care el şi-a dedicat
întrega viaţă, efortul, pasiunea, trăierea şi gândirea sa etc.
De când e omenirea, principiul conform căruia „nu poţi fi profet în
ţara ta”, a fost mereu piedica principală în calea progresului, frâna cea mai
semnificativă, care a depăşit mereu naţiunile/colectivităţile umane de
valorile necesar a fi recunoscute, apreciate şi împărtăşite la momentul
respectiv, la momentul Prezent al acestei comunităţi.
Hegel a exprimat viziunea progresului plătit cu jertfele oamenilor
deosebiţi, în felul următor : “soarta lor... nu e fericirea, ei nu ajung niciodată
- 77 -
să se foloseasă în tihnă de rodul geniului lor... Dar în scopurile lor, ei

împlinesc scopurile Spiritului lumii (Weltgeist). Ei sunt instrumentul chinuit
al unor destine superioare, întocmai cum indivizii speciilor animale sunt
numai un mijloc, o punte, pe care tece cu nepăsare Ideea în mersul său de la
Natură la Spirit... Lupta se dă pentru cucerirea culmilor istoriei, dar şi
pentru dreptul de a se jertfi în folosul scopurilor Spiritului universal.” Iar P.
P. Negulescu citează: „pe oamenii care... călăuzesc omenirea pe căile
progresului i-a comparat o dată Emerson cu licuricii, pe care sălbaticii
americani îi prind noaptea şi îi poartă înfipţi în vârful suliţelor, pentru ca să
le serveasă de semnale luminoase în rătăcirile lor prin bezna pădurilor
virgine.”
Definiţia „intelectualului” a variat de la un autor la altul, de le un
punct de vedere la altul. Definiţia sociologică (aceea care vede în
intelectual, un profesionist al muncii intelectuale) ni se pare insuficientă. M.
Ralea a scris undeva că intelectualul este omul care ia contact cu realitatea
prin intermediului conceptului (am adăuga: pe baza culturii generale şi de
specilitate, pe care şi-a format-o asimilând o parte din ştiinţa şi din arta
omenirii). Fr. Rainer, în caracterizarea sa, trecea dincolo de aspectul
propriu-zis intelectual la aspectele afective şi axiologice: intelectualul
adevărat este, de pildă, omul frământat de probleme abstracte.
Un anumit dramatism se desprinde din analiza existenţei
creatorului în ştiinţă, deşi conţinutul acestui dramatism poate fi diferit de la
o epocă la alta. Ameninţarea rugului, dificultatea de comunicare (în valori)
cu oamenii, situaţia materială precară, conflictul între generaţii, imperativul
de a “opta” pentru o temă limitată de lucru, necesitatea de a sacrifica o parte
din ce în ce mai mare din timp şi energie pentru “a face faţă” uriaşei
- 78 -
cantităţi de informaţie bibliografică care se acumulează, responsabilităţile

legate de perspectiva războiului nuclear sunt, evident, situaţii incomode.
Condiţia dramatică a cercetătorului şi a omului de ştiinţă, în
general, a fost şi va rămâne încă multă vreme subiect de reflexie pentru
conştiinţa comunităţii sociale. Pentru că, deşi spre deosebire de perioada
evului mediu, în prezent ştiinţa şi-a câştigat un binemeritat loc în societate,
această stare de lucruri nu reprezintă decât un început pentru cercetător,
care, indiferent cât de avansată ar fi optica socială, se va plasa mereu la
graniţa ei dinspre Viitor, fiind în acest fel mereu expus oprobiului public,
izolării, nerecunoaşterii etc. în general sacrificării, pentru vina de a fi
tulburat, cu ademenitoare imagini din Realiatatea zilei de mâine, o întreagă
omenire încremenită în eternitatea iluzorie a unui Ieri îmbătrânit în Marea
Uitare.
Cioran redă, poate, cel mai bine tragismul acestei condiţii în
următoarele cuvinte: „Aşa pretind oamenii: pentru ca să creadă în tine, tu
trebuie să renunţi la tot ce e al tău şi apoi la tine. Oamenii sunt răi şi
criminali; ei vor să mori pentru a garanta autenticitatea credinţei tale. De ce
admiră ei scrierile răsărite dintr-o însângerare durabilă? Fiindcă aceasta îi
scuteşte de suferinţă, sau le dă iluzia suferinţei. Ei vor să vadă sânge şi
lacrimi dincolo de rânduri, pentru ca, din mediocritatea şi satisfacţia lor, să
le apari ca un destin particular şi demn de admiraţie.” Şi într-un final
apoteotic el conchide: „căci dacă s-ar măsura după suferinţă, câţi n-ar avea
dreptul, înaintea lui Isus, să se considere fiii lui Dumnezeu! Dar toată
admiraţia vulgului e plină de sadism.”
Aceasta face din exploratorul cutezător un veritabil erou. Căci, la
urma urmei, ce-şi doresc oamenii mai mult decât mituri şi eroi, care să
- 79 -
realizeze singuri, ceea ce înşişi nu reuşesc nici măcar să viseze. „Spuneţi că

voi credeţi în Zarazhustra?” (este glasul lui Nietzsche despre profetul
iranian, despre Isus, despre toţi profeţii pe care lumea i-a avut şi i-a
sacrificat pe fiecare, rând pe rând, cu un sadism atroce, demn şi
proporţional cu măreţia acestora). „Dar ce însemnătate are Zarathustra!
Sunteţi credincioşii mei, dar ce înseamnătate au credincioşii? Voi nu vă
căutaţi încă pe voi înşivă: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi
credincioşii; de aceea înseamnă atât de puţin orice credinţă. Acum –
continuă profetul filosof, vă poruncesc să mă pierdeţi şi să vă regăsiţi pe
voi: şi abia după ce cu toţii m-aţi renegat, voi reveni printre voi...”
Astfel, vorbind despre eroii antemergători ai omenirii, oamenii de
ştiinţă – cercetători ai tainelor universului, aşa cum s-a arătat (Victor
Săhleanu) – putem deosebi mai multe tipologii ale acestora. „De pildă,
Giordano Bruno, este un exemplu tipic de victimă a unei autorităţi de stat,
dogmatică, intolerantă, încercând să oprească progresul ştiinţei prin măsuri
represive. Dar – aşa cum scrisese Sebastian Castellio încă din secolul
precedent – „a ucide un om nu însemnă a apăra o idee ci numai a ucide un
om”.
Galilei a fost un luptător: conflictul său cu autorităţile religioase a
apărut în urma încercărilor sale de a impune ideile lui Copernic, chiar în
mediul cultural al Vaticanului, şi a apariţiei câtorva volume de dialoguri
polemice în care ataca virulent bazele ştiinţifice tradiţionale. Marie Curie
şi-a sfârşit pretimpuriu zilele, ca o consecinţă a expunerii sale continue la
radiaţiile ionizante emise de substanţe radioactive pe care le-a studiat (şi le-
a aplicat în folosul bolnavilor); acţiunea nocivă a acestor radiaţii nu era pe
atunci binecunoscută, măsurile de protecţie nu erau elaborate; M-me Curie
- 80 -
a fost victima nu a imprudenţei sale, ci a curajului pe care trebuie să-l aibă

orice pioneier care se avântă (cel dintâi, din omenire) în necunoscut.
Ch.Darwin, Herbert Spencer ilustrează un alt „tip”: acel al omului cu o
sănătate extrem de şubredă, care însă îşi utilizează puţina energie
disponibilă pentru a lucra în ştiinţă. Se ştie că pentru Ch. Darwin, ziua în
care era capabil de două ore de muncă era considerată „o zi bună”; dar, prin
acumularea în timp de decenii a acestor eforturi relativ mici a rezultat o
operă impunătoare nu numai prin calitate, ci şi prin volum. H. Spencer în
ultimii ani ai vieţii se simţea atât de slăbit, încât rareori putea să redacteze
mai mult de zece rânduri într-o zi; cu toate acestea a scris, în asemenea
condiţii, câteva monografii de mare răsunet. Aceşti oameni eroici au fost,
fireşte, „legaţi de realizare” (Werkgebunden); pentru ei, viaţa lor nu era
valoarea supremă, ci numai o valoare prealabilă, o condiţie de creaţie.
Gestul lui Galilei, care formal şi-a retractat tezele sale geofizice şi
astronomice în faţa Tribunalului Inchiziţiei, a fost comentat în mod
contradictoriu. Într-o lucrare de popularizare apărută şi în limba română (a
se vedea V. Săhleanu), gestul lui Galilei era aprobat, arătându-se că în felul
acesta marele om de ştiinţă italian a mai dobândit răgazul câtorva ani,
productivi pentru ştiinţă. C.A. Weizsaker susţine că Galilei n-a fost şi nici
n-a dorit să fie un martir; el era un om al Renaşterii căruia i-a plăcut viaţa,
ştiinţa şi gloria, şi care a înţeles că „martiriul este un testimoniu pentru
credinţe religioase şi etice şi nu pentru adevărul ştiinţific”, adevăr ce trebuie
impus prin fapte şi nu prin gesturi eroice. De altfel, Galilei nu dispunea de
date irefutabile; el credea în ceea ce ulterior s-a arătat a fi adevărat; el era
„cel fanatic”, în conflict. De altfel, conflictul nu s-a iscat între valoarea
- 81 -
ştiinţifică şi cea religioasă, ci între ştiinţă şi totalitarism, căci papalitatea era

atunci angajată în luptă cu Reforma.
În piesa consacrată lui Galilei de către Brecht, oportunismul
gestului lui Galilei este veştejit, deşi se recunoaşte că el reflectă împrejurări
excepţionale. Dacă este de plâns poporul lipsit de eroi, este de plâns
poporul care (din cauza împrejurărilor vitrege pe care le trăieşte) are nevoie
de eroi. Adevărul este că Galilei a fost invocat drept „exemplu”, de mulţi
care au afişat inconsecvenţă în împrejurări excepţionale. Pentru unii dintre
aceştia, sacrificiul vieţii pentru o idee ar putea fi catalogat drept fanatism
cvasipatologic (mai ales, considerând, că toate adevărurile ştiinţifice sunt
doar relative!) Mult mai „omenească” şi mai simpatizată le pare acestora
figura lui Buffon, care a introdus cu multă abilitate, în mentalitatea publică,
ipoteze cosmogonice materialiste într-o carte pe care el însuşi o eticheta, în
încheiere, drept fantezistă iar după ce cartea a dat roade în mare public, şi-a
repudiat-o în mod oficial, fără solemnitate şi pocăinţă, la cererea expresă a
Sorbonei! Lucrurile se petreceau însă în secolul luminilor, cu 130 de ani
mai târziu decât abjurarea lui Galilei.
Diversitatea „tipologică” a oamenilor de ştiinţă este un dat empiric;
nu putem pretinde tuturor o atitudine combativă sau o atitudine de bravadă
eroică, dar putem pretinde – cel puţin – respectul atitudinii eroice. Când
vorbim despre „eroism”, ne gândim mai puţin la o cale spre celebritate prin
o faptă ieşită din comun, cât la o atitudine cotidiană, minunat exprimată de
Vasile Pârvan: „fiece neglijenţă, fiece slăbiciune, fiece adlăsare, fiece
îndoială însemnă laşitate... necreare, dezertare de la demnitatea umană.
Oamenii care nu sprijină viaţa în ei înşişi şi în aproapele sunt apostaţi şi ei
otrăvesc societatea, trădează viaţa şi sprijină moartea.” Această atitudine nu
- 82 -
are de-a face cu setea de reputaţie, cu individualismul excesiv; ea se poate

încadra perfect în munca ştiinţifică colectivă şi chiar în munca dusă în
condiţii de anonimat. A fi un „erou necunoscut” al ştiinţei este o forma cea
mai înaltă de eroism (a se vedea V. Săhleanu „Etica cercetării ştiinţifice”)
4. Caracterul sacralizant al Cercetării transdisciplinare
Sacrul nu trebuie confundat cu religiosul, sau ritualul, ci reprezintă

atitudinea de trăire plenară a mirării profunde, a extazului beatific născut
din contemplarea vieţii, din înţelegerea măreţiei ordinii şi sensurilor /
rosturilor tuturor lucrurilor. Este ceea ce Einstein numea „sentimentul
religios cosmic” şi definea ca fiind „cea mai mare şi mai nobilă cauză aflată
la baza cercetării ştiinţifice, constituind menirea primordială a artei şi
ştiinţei şi anume de a trezi şi a menţine acest sentiment în sufletul celor
receptivi faţă de el.”
„Sacrul – arată Basarab Nicolescu – permite întâlnirea mişcării
ascendente a informaţiei şi a conştiinţei cu cea descendentă, prin nivelurile
de Realitate şi nivelurile de percepţie. Această întâlnire este condiţia
esenţială a libertăţii şi responsabilităţii noastre. Astfel sacrul apare ca sursa
ultimă a valorilor noastre, fiind spaţiul de unitate dintre timp şi ne-timp
cauzal şi a-cauzal. Prezenţa sacrului este, de fapt, transparenţa noastră în
lume; este ceea ce uneşte, este experienţa realităţii şi izvorul conştiinţei
fiinţării noastre în lume.
Pentru că “numai conştiinţa este nivelul la care existenţa devine
ştiinţă, este re-flexie (aplecare adânc meditativă către altul şi către sine)
discriminare şi ierarhizare valorică, trăire aprobatoare a faptei morale
- 83 -
înălţătoare şi instanţa dezaprobatoare a gândului şi actului degradant. La

nivelul conştiinţei se realizează trăirea tonică a datoriei împlinite precum şi
starea autentică de insatisfacţie, impulsul spre autodepăşire.” (Hegel) Iar
„pentru omul iluminat, a cărui conştiinţă îmbrăţişează universul, acesta
devine propriul său corp, în timp ce trupul său fizic devine manifestarea
Spiritului Universal; viziunea discursului său, însăşi expresia adevărului
etern.” (Lama Govinda)
Aşa cum observa Edgar Morin: „ştiinţa se află abia la începuturi”,
Ea nu poate impune un Adevăr, în faţa adevărurilor religioase, metafizice,
politice, deoarece nu şi-a rezolvat problemele sale elementare de adevăr, de
etică, de legături cu finalităţile sociale. Ştiinţa bâiguie, se bâlbâie de îndată
ce iese din ecuaţiile cu care manipulează forţe formidabile. De aceea este
nevoie de o Nouă Ştiinţă, de o nouă viziune asupra raportului dintre Natură
şi Cultură, care, revelând Viul ca un sistem complex şi hipercomplex, poate
determina, la rându-i apariţia acelei Noi Conştiinţe necesare pentru a patra
naştere a umanităţi. Fiindcă ne aflăm la începuturile conştiinţei.”
Şi tocmai de aceea descoperim acum o dată cu Fritjof Capra, că
„mistica şi ştiinţa nu sunt decât două manifestări complementare ale fiinţei
umane, ale facultăţilor sale intuitive şi raţionale. Fizicianul modern
cercetează lumea printr-o extremă rafinare a raţiunii; misticul printr-o
extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două modalităţi de abordare complet diferite
care implică mult mai mult decât o anumită concepţie despre lumea fizică.
Nici una dintre ele nu poate fi înţeleasă în contextul celeilalte; nici una nu
poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt necesare înţelegerii lumii,
completându-se reciproc. Poate că ştiinţa nu are nevoie de mistică, iar mistica
nu are nevoie de ştiinţă, dar oamenii au nevoie de amândouă. De filosofia
- 84 -
mistică pentru a înţelege natura ultimă a lucrurilor, de ştiinţă pentru a trăi în

societatea modernă. Nu de sinteza acestor două avem nevoie, ci de
interacţiunea dinamică dintre intuiţia mistică şi analiza ştiinţifică.”
Pătruns de sentimentul profund al sacralităţii vieţii cercetătorul
transdisciplinar resimte ceea ce Nietzsche numea „vraja spiritului dionisiac”
prin care se reînnoieşte nu numai legătura dintre om şi om, ci şi natura
înstrăinată ori subjugată îşi serbează din nou împăcarea cu fiul ei rătăcit:
omul.” În virtutea acestei viziuni „se rup hotarele rigide şi ostile pe care le-
au stabilit între oameni nevoia, bunul plac sau moda cutezătoare. Acum, în
faţa evangheliei armoniei universale fiecare se resimte nu numai unit,
împăcat, contopit cu aproapele său, ci Unul, ca şi cum vălul Mayei s-ar fi
rupt şi ar flutura în fâşii în faţa misterioasului Unu – Primordial ” .
De fapt, privind în urmă, universul poetic al naturii a însoţit şi
inspirat mereu, a ademenit şi transformat de fiecare dată până şi pe cei mai
pozitivişti dintre chiar transformatorii lumii: cercetătorii-exploratori.
Aşa cum arăta Victor Săhleanu : “Universul poetic (dar şi cel al
picturii sau al sculpturii) este mai ales universul lumii vii. Omul, planta,
animalul – mai curând decât constelaţiile, norii, marea, vârfurile munţilor
cu gheţari, peisajele lunare”.
Mai mult, încă: biologia „descriptivă” lărgeşte universul poetic
familiar. Câte dintre cele câteva sute de mii de specii de plante pe care le
cunoaştem azi, şi cele peste un milion de specii de animale, au intrat în
poezie? Ch. Darwin, care n-a scris versuri, era cuprins de o puternică
vibraţie atunci când studia detaliile anatomice ale unor raci cât o gămălie de
ac, sau amănuntele de alcătuire ale corolelor şi caliciilor de orhidee. Stilul
său ştiinţific este de aceea, deseori, hiperbolic. Dar bunicul său, medicul
- 85 -
Erasm Darwin, a scris versuri şi în ele s-au semănat germenii teoriei

dezvoltate de nepotul său. În Metamorfoza plantelor a lui Goethe, într-un
poem al lui Tennyson, transformistul îşi găseşte printre cele dintâi formulări
răspicate. Oricât de monstruos ne poate părea capul unei insecte, el este –
totuşi – cosmos şi nu haos.
Haeckel a scris o carte despre „minunile vieţii” şi preconiza
înlocuirea bisericilor cu temple-muzee în care să fie acvarii, colecţii de
fluturi, sere cu plante luxuriante. Lumea vietăţii este măreaţă şi uluitoare,
frecventarea ei poate da naştere la o gamă vastă de sentimente majore.
Biologia „descriptivă” cunoaşte fluturi, lebede, pescăruşi, armăsari
cu muşchii în tensiune şi cu coama în vânt, bivoli „lucind ca o castană
coaptă.” (Blaga) Progresele ei au dezvăluit lumea altor dimensiuni: eleganţa
structurală a radiolariilor, literele chinezeşti. Undeva, într-o poezie de
demult, Ion Frunzetti compara cârja aortei cu un gât de lebădă... toate
acestea se ştiu, deşi – de multe ori – se uită. Problema esenţială este, însă,
alta: biologia explicativă, cu fiziologia, biochimia şi biofizica ei, cu
genetica şi atâtea alte ştiinţe ce fac apel la abstracţii, la formule, la cifre, la
legi, adaugă sau scade la ceea ce aduce privirea naivă, nepreventivă, avidă
numai de formă, de mişcare, de colorit? Striveşte ea – cum ar zice Blaga –
„corola de minuni a lumii?” Viaţa ca fenomen biologic sesizată intelectual,
are oare tot atâta vrajă ca şi viaţa care o trecem uşor peste retina noastră,
sau ca simpla cufundare în vitalitate? Pentru Whitman, care a fost un foarte
mare poet, alcătuirea şi funcţionarea organismului viu era o minune
palpabilă şi la îndemâna oricui: „un şoarece putea să convertească milioane
de necredincioşi.” Când – acum treizeci de ani – endocrinologia arăta ce
importanţă au, pentru diferenţierea între bărbat şi femeie, hormonii, şi că
- 86 -
deosebirea chimică răspunzătoare de diferenţiere este minimă – Jean

Rostand, mare biolog şi mare scriitor moralist, se întreba: „prin aceasta,
coborâm oare dragostea sau poetizăm chimia?” Şi J. Rostand a rămas un
entuziast al biologiei şi al dragostei omeneşti.
O singură grijă, totuşi: umanul are o valoare superioară vieţii. El
este viaţa ajunsă departe, sus, aproape de cer, cucerindu-se pe sine... teama
celor care au crezut că măreţia omului este dobâdită prin cunoaşterea
adevăratelor origini, dimensiuni, semnificaţii ale omului nu s-a adeverit.
Pământul nu este centrul Universului, omul nu este scopul Creaţiunii,
gândirea poate fi moderată de maşini. Dar omul este purtătorul evoluţiei
materiei în Univers, şi este responsabil pentru aceasta.
Şi pe altă cale, luciditatea biologului ajunge la poezie. Există o
geometrie biologică. Construcţia cochiliilor în care se păstrează câte ceva
din vuietul mării, a fagurelui de salcâm uimeşte pe metematicieni, le ridică
probleme, îi pune în contact direct şi multiplu cu puterea creatoare a
Naturii. Tot ce este viu este ritm. Iar ritmul este poezie implicită.
Tot ce este viu este ritm, iar ritmul e poezie implicită, ritmul e
cântec şi joc, precum în misterele lui Dionisos, iar omul se simte acum, se
manifestă pe sine ca ansamblu al unei comunităţi superioare: Logosul
însuşi. Sub vraja naturii „el a uitat să umble şi să vorbeasă dar e pe cale să
zboare, dansând în înălţimile cerului... din adâncul omului străbate acum
ceva supranatural; el însuşi se simte zeu şi păşeşte [acum] înălţat în extaz.
Spre suprema satisfacţie a Unului – Primordial se dezvăluie în fiorii trăirii
cel mai nobil, cea mai preţioasă marmură, omul, este frământat şi cioplit
acum, până când el, omul, nu mai este artist, ci devine operă de artă.”
(Nietzsche)
- 87 -
5. Cercetarea trandisciplinară şi timpul
Unora „le place” mai ales anecdota, adică întâmplarea savuroasă şi

tipică; altora „le place” mai ales evenimentul, adică ceea ce a dus la cotituri
şi ceea ce a revelat eroicul din om. Dar „a fi istoric” înseamnă să fi convins
de importanţa cercetării istorice şi această convingere să-ţi înteţească
pasiunea.(V. Săhleanu)
Ne este necesară istoria, aşa cum ne este necesară orice altă ştiinţă:
pentru practică, dar şi pentru „viziunea ” asupra lumii. Urcăm sau coborâm
spre originea lucrurilor, pentru a găsi rădăcini, adică pentru a explica şi
pentru a înţelege. Pentru a înţelege prezentul: prin analogie cu trecutul, sau
prin identificarea cauzelor sale, sau aflându-i – acestui prezent – sens sau
semnificaţie. Aşa cum s-a spus, concepţia evoluţionistă este, întotdeauna, o
căutare de soluţii explicative; ea este, însă, şi o contemplaţie; nu numai a
unei schimbări, a unui mers, a unei lupte, ci şi a unei structuri în timp.
Ordinea temporală ne poate emoţiona ca o armonie spaţială... Cred că există
istorici care găsesc în istorie ceva asemănător cu o melodie.”
Dar anticiparea, previziunea, predicţia – cum pot fi ele
fundamentate ştiinţific, dacă nu prin scrutarea unei porţiuni din trecut?
Învăţăm din trecut pentru a face profilaxia a ceea ce nu dorim. Din trecut
învăţăm, în sfârşit, să avem încredere în viitor...
S-ar putea aminti, de asemenea importanţa euristică a istoriei,
faptul că istoria unei probleme este o parte însemnată a metodologiei de
cercetare şi de rezolvare. Există aşadar multiple posibilităţi de a învăţa din
trecut, din măreţia acestuia ca şi din greşelile trecutului. În multiple feluri,
marii clasici şi marile evenimente sunt mereu actuale.
- 88 -
Istoria este o formă a memoriei colective. Istoriografia este

totodată ştiinţă descriptivă şi literatură realistă. Istoricul poate să meargă,
însă, mai departe, la ştiinţa explicativă şi logică, la istoriologie. Şi încă mai
departe, găsind în istorie potolirea setei sale de generalitate şi de
semnificare: la filosofia istoriei, la istoriozofie.
Se poate vorbi despre un „simţ istoric”, care însemnează uneori
aptitudine, alteori chiar predestinare pentru preocuparea fructuoasă,
iluminată. Aşa cum arăta V.Săhleanu, cel puţin câteva componente sunt
absolut necesare celui care vrea să se consacre acestei ştiinţe:
1. Sentimentul ciclicităţii scurgerii timpului. El este
premisa intuirii directe şi a sensului acesteia.
2. Capacitatea de a „aprecia” trecutul, de a-i găsi
„valoare”, de exemplu pe linia argumentelor expuse mai sus.
3. Simţul cronologiei. Aceasta înseamnă să ai o nevoie
subiectivă, imperioasă, de a şti „ceea ce a fost înainte” şi „ceea ce a fost
după”. Trei elemente de bază – se pot deosebi în simţul cronologiei: simţul
succesiunii; capacitatea de a judeca după repere; rigurozitatea.
4. Perspicacitatea documentară. Înţelegând, sub acest
termen neobişnuit, un ansamblu alcătuit din: fidelitatea faţă de izvoare;
sagacitatea (aptitudinea de a extrage detaliile semnificative); „criticismul
transimaginativ”, sau imaginaţia critică şi autocritică (căci numai omul cu
imaginaţie poate vedea realitatea şi poate descoperi iluzia ori mistificarea);
puterea de convergenţă – de a face să se concentreze înspre luminarea
aceluiaşi necunoscut, toate razele documentare.
5. Gândirea poli-dialectică. Este o gândire dialectică
multidimensională. Desigur – ca orice gândire dialectică este conexională,
- 89 -
evoluţionistă, flexibilă, aperplexă: admite contradicţiile în miezul lucrurilor.

Dar ea trebuie să fie şi stadială, şi „duală” (adică nu numai cauzală, ci şi
preocupată de finalităţi, de scopuri, de motive, de tendinţe) şi să admită
chiar aparentele contradicţii explicative. În loc de sau – sau, îl va folosi pe
şi – şi, pe nici – nici, pe când – când...
6. Actualismul temperat. Examenul vieţii contemporane
ne dă chei pentru a deschide lacătele trecutului. Dar viaţa de astăzi nu este
identică cu viaţa de ieri.
În sfârşit – o ultimă întrebare: ne dăm seama că prezentul nu este

decât un paragraf de istorie?
„A fi istoric” însemnează să vezi totul în curgere, dar să cauţi şi
permanenţe. Un panta rei, considerat sub specie aeternitatis...(V. Săhleanu)
Printre numeroase caracteristici ale omului care-l deosebesc (sau,

cel puţin ar trebui) de animale, este şi următroarea: omul nu este confiscat şi
hipnotizat de prezent; el trăieşte şi în trecut şi, mai ales, în viitor. Unii
gânditori l-au definit ca fiind fiinţa care amână (M. Ralea), alţii, drept fiinţa
care face proiecte (J.P. Sartre). Mântuirea lui Faust, la sfârşitul tragediei lui
Goethe, se realizează în clipa în care are viziunea fericită a unei omeniri
viitoare: liberată prin muncă constructivă. Conştiinţa omului este strâns
legată de dimensiunea timpului.
Calendaristica este o preocupare foarte veche. Unii istorici şi
etnologi îi studiază începuturile cu mai bine de zece mii de ani în urmă.
Vechii astronomi chaldeeni şi chinezi puteau calcula datele unor eclipse de
lună şi de soare, puteau face previziuni ştiinţifice, rezultat al sesizării unor
- 90 -
periodicităţi în mişcările corpurilor cereşti. Şi totuşi, abia în ultimele două

sute de ani, ştiinţa s-a apropiat de o concepţie adecvată despre esenţa timpului
şi despre viteza de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor naturale.
Mai întâi să spunem câteva cuvinte despre obişnuirea treptată a
minţii noastre cu intervale de timp mari sau foarte mari. Evul Mediu a fost
dominat de cronologia biblică. Actul divin al creaţiei era situat, conform
scriptelor, la cinci mii şi cinci sute de ani înaintea erei noastre. Filosofii
Renaşterii puteau gândi mai uşor eternitatea decât suta de mii de ani...
Când, în secolul XVIII, naturalistul Buffon şi-a exprimat părerea că
pământul ar fi putut să apară prin evoluţia unui corp ceresc fierbinte, el a
vorbit de câteva zeci de mii de ani şi ipotezele sale au stârnit scandalul
autorităţilor academice şi bisericeşti. Dar spărtura fusese făcută. La sfârşitul
secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, dezvoltarea geologiei
introduce o nouă optică. Mai ales geologul englez Ch. Lyell, prin concepţia
sa după care marile transformări ale scoarţei pământului nu se datoresc unor
revoluţii cataclismice, ci acumulării progresive a micilor cauze care
acţionează şi azi (eroziunea produsă de apă şi vânt, depunerea sedimentelor
etc.), a reuşit să încetăţenească ideea că unitatea de timp pentru istoria
naturii nu este aceeaşi cu unitatea de timp pentru istoria omenirii. Nu
secolul şi mileniul, ci zecile de mii de ani, suta de mii, milionul.
Cauze mici – acumularea în timp – efecte mari (dacă există un timp
nelimitat la dispoziţia forţelor) – iată ideea care a stat la baza teoriei
transformărilor speciilor, enunţată de Lamarck în 1809. Cu cincizeci de ani
mai târziu, Ch. Darwin, profund influenţat de către Lyell, a acordat
evoluţiei vieţii pe pământ un decor temporal de zeci de milioane de ani.
Descoperirile geologice şi paleontologice au continuat. Şi iată – la sfârşitul
- 91 -
secolului trecut – descoperirea radioactivităţii, care avea să ne obişnuiască

să gândim cu miliardul de ani. Într-adevăr, determinări fundamentale pe
noua ştiinţă au arătata că pământul are vârsta respectabilă de câteva
miliarde de ani. Astrofizica nucleară a zilelor noastre nu a mers cu mult mai
departe. Pentru astronomul de azi, o cifră de zece miliarde de ani, abia dacă
mai are sens. Sfera universului cunoscut de noi are o rază de câteva
miliarde de ani lumină. Cu alte cuvinte, de la cele mai depărtate sisteme
stelare, avem informaţii despre evenimentele contemporane cu naşterea
sistemului nostru solar...
Înspre infinitul mic al timpului, ne-a dus, de asemenea, fizica
microcosmosului, în etape. Un eveniment foarte frecvent este ciocnirea
moleculelor dintr-un gaz; ele se ating de mii de miliarde de ori pe secundă. Dar
la scară subatomică, evenimentele sunt uluitor de rapide. Fizica ultimelor
decenii nu s-a mulţumit cu miimea de secundă, cu milionimea de secundă, cu
miliardimea de secundă. Calculele fizicienilor de astăzi merg la intervale de
timp mult mai mici. O secundă – faţă de „viaţa medie” a unor particule
elementare, s-ar prezenta prin cifra 1 urmată de treizeci de zerouri. Bineînţeles,
evenimentele atât de scurte nu sunt numai imaginate, ele sunt şi înregistrate.
Unde ne aşezăm noi, oamenii, cu ritmul nostru de gândire, de viaţă,
de acţiune? Se petrec şi în fiinţele vii evenimente importante pentru viaţă, cu
durate mai mici de o milionime de secundă: unele reacţii fotochimice de
exemplu. Metabolismul este opera enzimelor; pentru a descrie acţiunea lor,
sau a fenomenelor ce se petrec în excitaţia unui nerv sau muşchi, folosim
miimea de secundă. Bătăile inimii noastre aproximează secunda. O generaţie
pentru un virus înseamnă zece minute; pentru un om, câteva zeci de ani.
Dar omul cucereşte şi intervale de timp, prin mijlocirea tehnicii.
- 92 -
Cât timp tehnica se baza pe dispozitive mecanice, această cucerire a

mers mai greu. Dispozitivele mecanice au inerţie, sunt greoaie. „Greoi”
înseamnă, de exemplu, maximum zeci de mii de rotaţii pe
secundă.Electronii sunt cu mult mai mobili. O asemenea performanţă nu are
numai o valoare în sine, sau o valoare practică. Ea se înscrie pe o anumită
linie de evoluţie a omenirii şi a vieţii.
Vieţii i-au trebuit câteva miliarde de ani pentru ca să ajungă la
mamifer. „Maimuţei” i-au trebuit câteva milioane de ani să se preschimbe
în om. Omului i-au trebuit câteva mii de ani, ca să ajungă de la uneltele de
piatră, la aselenizare. Evoluţia merge accelerându-se. Viaţa, evoluând,
„foloseşte” din ce în ce mai bine timpul. Omul, evoluând, face acelaşi lucru.
Civilizaţia noastră este o civilizaţie a timpului. Un tempo viu se
întâlneşte în toate sectoarele unde se înregistrează progres. Un om de azi
este contemporan cu mai multe epoci istorice, cu mai multe etape de
dezvoltare ale unei ştiinţe concrete sau ale unei ramuri tehnice. Evoluţia
accelerată a culturii şi a civilizaţiei este o lege obiectivă. Mentalitatea
noastră e obligată să ţină pasul cu ea.
Ştim că tot la douăzeci de ani se dublează volumul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice... Accentul pus pe creşterea productivităţii muncii se
înscrie şi el pe linia utilizării din ce în ce mai depline a posibilităţilor
înscrise în „timp”...
De aceea, lipsa de promptitudine, ezitările, amânările nejustificate,
încetineala de rezolvare în toate sectoarele de activitate, pot fi veştejite şi de
poziţia omului de ştiinţă, a cercetătorului care studiază timpul. Mentalitatea
de la baza lor este anacronică. A fi în pas cu vremea înseamnă a merge
repede. Să nu folosim tempo-ul învăţat în tinereţea noastră; el este de mult
- 93 -
depăşit. Iar a nu merge destul de repede înseamnă a rămâne în urmă şi a

împiedica şi pe alţii să ajungă unde era necesar.
În viziunea ştiinţelor actuale şi cu atât mai mult în optica cercetării
transdisciplinare timpul uman, ca parte a ciclurilor Naturii, a timpului
Cosmic e – aşa cum observa Raymond Ruyer – „o mare Acţiune înzestrată
cu sens, o embriogeneză care dă formă, mai întâi, materialelor necesare
desfăşurărilor viitoare, la care chiar hazardurile vor fi canalizate şi utilizate
şi în care, fiinţele, desprinse din Marea Fiinţă, vor părea să înveţe, bâguind,
Limbajul care, în realitate, le vorbeşte pe ele de la începutul începuturilor.”
Aceeaşi viziune, Nichita Stănescu o expune poetico-metafizic în „Epica
Magna”: „Mişcarea naşte timp / Cel care stă nu este / Cel care mişcă are
trecut / Cel care arde, luminează / Cel care s-a stins este orb. / Există o
singură viaţă, mare / Chiar şi cifra unu face parte din ea. / Călător sunt prin
viaţă / Egal sunt cu tot ceea ce este / de la peşte la pasăre / de la iarbă la
zarzăre / de la capră la iepure / toate acestea le sunt, clipă de clipă/ Fiecare-
n alt timp / şi fiecare fiind dăruit cu toată memoria / cuviincioasă a celui
care se mişcă / Există o singură viaţă, mare / la care noi participăm; /
Moartea e starea de dinainte de a te naşte.”
6. Cercetarea transdisciplinară şi raţiunea
Theobald Smith arăta că “descoperirea se produce mai degrabă ca o

aventură decât ca rezultat al unui proces logic intelectual. Este, desigur,
nevoie de o gândire pătrunzătoare, susţinută, pentru ca să putem merge pe
drumul ales, dar aceasta nu ne duce neapărat la descoperire.”
- 94 -
Înainte de a ne ocupa de rolul raţiunii în cercetare este util să luăm

în discuţie limitele ei. Aceste limite sunt mai importante decât îşi dau seama
cei mai mulţi, din cauză că noi am preluat concepţia noastră despre ştiinţă
de la profesori şi autori care au expus elementele ei într-o ordine logică;
aceasta este însă rareori calea pe care se obţine în realitate cunoaşterea.
Istoria şi experienţa cotidiană ne învaţă că în ştiinţele medicale şi
biologice, de exemplu, raţiunea rareori poate să înainteze cu mult dincolo
de fapte fără să se rătăcească. Scolasticismul şi spiritul autoritar care
dominau în evul mediu erau incompatibile cu ştiinţa. Renaşterea a dus la o
schimbare în concepţia despre lume. Credinţei că lucrurile trebuie să se
comporte potrivit cu concepţiile admise (cele mai multe preluate de la
clasici) i s-a substituit dorinţa de a observa lucrurile aşa cum sunt ele în
realitate şi astfel cunoaşterea omenească a început din nou să crească.
Marea influenţă a lui Francis Bacon asupra dezvoltării ştiinţa se datoreşte
faptului că a demonstrat că cele mai multe descoperiri au fost făcute în mod
empiric, mai degrabă decât prin folosirea logicii deductive. Iată ce scria el
în 1605:
„Oamenii datorează în general invenţia în artă şi ştiinţă mai
degrabă... întâmplării sau oricărui alt factor, decât logicii.”
Şi în 1620:
„Actualul sistem al logicii ajută mai degrabă la confirmarea şi
consolidarea erorilor întemeiate pe noţiunile curente decât la căutarea
adevărului; de aceea el este mai degrabă dăunător decât folositor.”
Mai târziu, filosoful Rene Descartes i-a făcut pe oameni să
înţeleagă că raţiunea ne poate induce într-un lanţ nesfârşit de erori. Legea sa
de fier era: „A nu cuprinde în judecăţile mele nimic mai mult decât ceea ce
- 95 -
s-ar înfăţişa minţii mele atât de clar şi de distinct încât să nu am nici un

prilej de a mă îndoi.”
Orice copil, şi s-ar putea spune orice tânăr vertebrat descoperă
gravitaţia; şi totuşi ştiinţa modernă, cu toate cunoştinţele ei, nu poate „s-o
explice” în chip satisfăcător. Nu numai că raţiunea şi logica sunt
insuficiente pentru a furniza mijloacele de descoperire a legii gravitaţei în
absenţa cunoaşterii empirice a acesteia, dar în epocile clasice întreaga
raţiune şi logică puse la contribuţie nu au permis oamenilor raţionali să
deducă corect măcar faptele elementare din domeniul gravitaţiei.
F. C. S. Schiller, un filosof modern, a făcut câteva comentarii
revelatoare asupra folosirii logicii în ştiinţă; îl vom cita amplu:
„Printre obstacolele care se opun progresului ştiinţific trebuie să
atribuim un loc important analizei procedeelor ştiinţifice furnizate de
logică... Logica nu a încercat să descrie metodele pe baza cărora ştiinţele au
progresat efectiv şi nici să extragă... reguli care să poată fi folosite pentru
progresul ştiinţific, ci a „aranjat” procedeul real în conformitate cu
prejudecăţile ei; ordinii descoperirii i s-a substituit ordinea demonstraţiei.”
Acreditarea punctului de vedere al logicianului a fost încurajată de
metoda adoptată de obicei în redactarea comunicărilor ştiinţifice.
Prezentarea logică a rezultatelor, aşa cum e făcută de obicei, nu corespunde
relatării cronologice sau complete a modului în care investigaţia ar fi,
adesea, monotonă şi greu de urmărit, iar din punctul de vedere al ţelurilor
obişnuite ale unei comunicări, ar reprezenta o risipă de spaţiu. Într-o carte
despre modul în care trebuie scrise comunicările ştiinţifice, Allbutt cere în
mod expres să nu urmeze ordinea desfăşurării cercetării, ci să se adopte o
prezentare deductivă.
- 96 -
Să-l cităm din nou pe Schiller, care susţine un punct de vedere

extremist:
„Nu este de loc o exagerare când spunem că, cu cât oamenii de
ştiinţă au cultivat un mai mare respect pentru logică, cu atât mai mult a
suferit, din punct de vedere ştiinţific, modul lor de a raţiona... Din fericire,
totuşi, marii oameni de ştiinţă au ignorat în chip salutar tradiţia logicii.”
Schiller spune mai departe că logica a fost dezvoltată pentru a
reglementa disputele în adunările, şcolile şi tribunalele greceşti; era nevoie
să se determine care din părţi a câştigat disputa şi logica slujea acestui scop.
Spunând aceasta nu trebuie însă să ne surprindă faptul că ea este complet
nepotrivită în ştiinţă, pentru care n-a fost niciodată destinată. Mulţi
logicieni declară cu tărie că logica asigură corectitudinea şi validiatea, dar
n-are nimic de-a face cu gândirea inventivă.
Schiller merge şi mai departe cu critica logicii tradiţionale,
afirmând nu numai că ea are puţină valoare pentru efectuarea noilor
descoperiri, dar că, aşa cum a arătat istoria, logica este de puţin ajutor când
este vorba de a se cunoaşte validitatea descoperirilor sau de a ne asigura de
justeţea admiterii celor deja enunţate. Într-adevăr, raţionamentul logic a
împiedicat adeseori acceptarea noilor adevăruri, aşa cum o arată persecuţia
la care au fost adeseori supuşi marii descoperitori:
„Încetineala şi greutatea cu care omenirea efectuează descoperirile,
neînţelegerea ei oarbă faţă de faptele cele mai evidente, atunci când acestea
o surprind nepregătită sau când ea refuză să le observe, sunt argumente
suficiente pentru a demonstra că e ceva fundamental greşit în modul în care
logicianul apreciază descoperirea.”
- 97 -
Protestele lui Schiller se refereau mai cu seamă la modul în care

anumiţi logicieni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prezentau
metoda ştiinţifică. Într-adevăr cei mai mulţi filosofi moderni care se ocupă
de metoda ştiinţifică nu socotesc că aceasta ar include şi arta descoperirii,
pe care o consideră în afara domeniului lor. Ei se ocupă cu implicaţiile
filosofice ale ştiinţei.
Wilfred Trotter are, de asemenea, câteva lucruri foarte stimulatoare
de spus în legătură cu sărăcia bilanţului pe care îl prezintă raţiunea în ce
priveşte impulsionarea progresului cunoaşterii ştiinţifice. Nu numai că
raţiunea nu poate să revendice la activul ei decât puţine descoperiri în
comparaţie cu empirismul, spunea Trotter, dar adesea raţiunea a făcut
obstrucţie progresului ştiinţei, datorită tezelor false care se bazau pe ea. În
special în medicină, practici întemeiate numai pe raţiune au dominat ani sau
chiar secole înainte de a fi fost puse sub semnul întrebării de un om cu o
minte independentă; în numeroase cazuri s-a dovedit că aceste practici au
fost mai degrabă vătămătoare decât utile.
Logicienii fac deosebire între raţionamentul inductiv (de la cazuri
particulare la principii generale, de la fapte la teorii) şi raţionamentul
deductiv (de la general la particular, aplicând teoria la un caz particular). În
inducţie se porneşte de la datele observate şi se dezvoltă o generalizare care
explică relaţia între obiectele observate. Pe de altă parte, în raţionamentul
deductiv se porneşte de la o anumită lege generală, care este aplicată la un
caz particular. Astfel, în raţionamentul deductiv, concluzia e conţinută în
premisa iniţială şi ea trebuie să fie adevărată dacă este adevărată premisa.
Dat fiind că deducţia constă în aplicarea principiilor generale la o
serie de cazuri, ea nu poate să ducă la noi generalizări şi astfel nici la mari
- 98 -
progrese în ştiinţă. Pe de altă parte, procesul inductiv este mai puţin demn
de încredere, dar mai productiv. Inducţia este mai productivă, căci ajunge la
noi teorii, dar este mai puţin demn de încredere, fiindcă, pornind de la un
ansamblu de fapte, putem adesea deduce diferite teorii posibile, care nu pot
fi adevărate – dat fiind că s-ar putea ca unele din ele să se excludă reciproc;
ba chiar s-ar putea întâmpla ca nici una dintre ele să nu fie adevărată.
În biologie, fenomenele sau circumstanţele în care se produc sunt
atât de complexe şi atât de puţin înţelese, încât premisele nu sunt bine
definite şi de aceea raţionamentul este incert. Natura este adesea prea
subtilă pentru raţionamentul nostru. În matematică, fizică şi chimie,
premisele fundamentale sunt stabilite cu mai multă fermitate şi
circumstanţele auxiliare pot fi mai rigid definite şi verificate. De aceea, în
aceste ştiinţe raţiunea joacă un rol oarecum mai dominant în extinderea
sferei cunoaşterii. Cu toate acestea, matematicianul Poincare spunea:
„Logica are foarte puţin de-a face cu descoperirea sau invenţia.” Opinii
similare au fost formulate, după cum s-a văzut, de Planck şi Einstein.
Particularitatea constă aici în faptul că la inducţie se ajunge de obicei nu
prin aplicarea mecanică a logicii, ci prin intuiţie, şi desfăşurarea
raţionamentelor noastre este constant călăuzită de judecata noastră
personală. Pe de altă parte, logicianismul nu se interesează de modul în care
funcţionează mecanismul mintal, ci de formularea logică.
Din experienţa sa, care i-a arătat că el a trebuit întotdeauna să-şi
abandoneze sau cel puţin să-şi modifice în mod considerabil ipotezele,
Darwin a învăţat să pună la îndoială raţionamentul deductiv în ştiinţele
biologice. El spunea:
- 99 -
„Trebuie să porneasă de la un bagaj solid de fapte şi nu de la un

principiu în care întotdeauna bănuiesc vreo eroare.”
O dificultate fundamentală în aplicarea raţiunii în cercetare derivă
din faptul că adesea termenii nu pot fi definiţi în mod corect şi că rareori
premisele sunt precise sau necondiţionat adevărate. De multe ori premisele
sunt adevărate numai în anumite împrejurări. Pentru a raţiona corect şi a
gândi clar ar trebui mai întâi definiţi termenii pe care îi folosim. Însă
definiţiile exacte sunt adesea dificile sau imposibil de atins. Să luăm, de
exemplu, afirmaţia: „gripa este cauzată de virus”. Gripa era, originar, un
concept clinic, cu alte cuvinte, o boală definită pe baza simptomelor clinice.
Ştim acum că un număr de boli produse de mai multe virusuri diferite au
fost cuprinse într-una singură, pe care clinicianul o numeşte gripă.
Virologul ar prefera acum să definească gripa ca pe o boală cauzată de un
virus având anumite însuşiri. Dar aceasta nu face decât să transfere
dificultatea noţiunii de virus gripal, care la rândul său, nu are o definiţie
precinsă.
Aceste dificultăţi pot fi rezolvate într-o oarecare măsură dacă
acceptăm principiul că în toate raţionamentele noastre avem de a face
numai cu posibilităţi. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat, o serie de
raţionamente pot fi denumite mai corect „speculaţii.”( W. I. Beweridge)
Am relevat câteva limitări inerente în aplicarea proceselor logice în
ştiinţă; o altă sursă obişnuită de eroare este raţionamentul incorect, cum ar
fi, de pildă, comiterea unei erori logice. Este o amăgire credinţa că folosirea
raţionamentului e uşoară şi nu cere exerciţiu sau precauţiuni speciale. În
cele ce urmează, am încercat să subliniem câteva precauţii generale de care
e mai bine să se ţină seama la folosirea raţionamentului în cercetare.
- 100 -
Vom începe prin a examina baza de la care pornim când raţionăm.

Aceasta presupune să se ajungă la o înţelegere prin termenii pe care-i
întrebuinţăm, precum şi examinarea premiselor de la care pornim. Unele
dintre aceste premise pot fi fapte sau legi bine stabilite, în timp ce altele pot
fi simple supoziţii. Este adesea necesar să admitem, în chip provizoriu,
unele presupuneri, care nu sunt bine stabilite, dar în acest caz trebuie să
avem grijă să nu uităm că ele sunt numai supoziţii. Michael Faraday punea
în gardă împotriva tendinţei spiritului „de a uita că ea nu a fost demonstrată.
Este îndeobşte admis că presupunerile neverificate trebuie reduse la
minimul necesar şi că trebuie preferată ipoteza care conţine cele mai puţine
presupuneri. (Aşa-numitul „principiu al zgârceniei” cunoscut şi sub
denumirea de „briciul lui Occam”. El a fost propus de William Occam în
secolul XIV-lea).
Cât de des se strecoară pe nebăgate de seamă în raţionamentele
noastre presupuneri neverificate! Ele sunt adesea introduse de expresii ca
„evident”, „desigur”, „de bună seamă”. Aş fi putut jura că este o
presupunere validă faptul că animalele bine nutrite trăiesc, în medie, mai
mult decât cele subnutrite, dar în experimente recente, şoareci a căror dietă
a fost restrânsă până la punctul în care creşterea lor a scăzut sub normal, au
trăit mult mai mult decât şoarecii cărora li s-a permis să mănânce cât au
vrut.
Ajunşi la înţelegere clară a bazei de la care pornim, este necesar să
ne oprim la fiecare pas al raţionamentului şi să vedem dacă toate
alternativele posibile au fost luate în considerare. Gradul de nesiguranţă sau
de presupunere subiectivă se amplifică în general la fiecare pas.
- 101 -
Este important să nu se confunde faptele cu interpretările lor, adică

să se distingă între date şi generalizări. Faptele sunt date particulare,
furnizate de observaţii şi referitoare la trecut şi prezent. Trecerea de la
trecut la prezent implică, de obicei, trecerea de la fapte la inducţie (sau
generalizare). Este un pas care trebuie adesea întreprins, dar numai cu
înţelegerea clară a ceea ce facem. Modul în care sunt interpretate rezultatele
poate de asemenea preta la confuzii: numai faptele care reies în mod strict
din experiment pot fi descrise printr-o dare de seamă precisă a ceea ce s-a
întâmplat. Adeseori, descriind un experiment, interpretăm rezultatele în alţi
termeni, poate fără să ne dăm seama că am pornit de la o expunere faptică.
O dificultate împotriva căreia trebuie întotdeauna să luptăm este
aceea ce constă în a extrapola raţionamentele de la trecut şi prezent spre
viitor. Ştiinţa are o valoare numai dacă este capabilă să prezică. Suntem
puşi în situaţia de a raţiona pe baza unor date obţinute în trecut prin
experiment şi observaţie şi de a planifica în concordanţă cu aceste fapte
care se vor petrece în viitor.
Dacă logica ştiinţifică ne îndeamnă să fim precauţi în adoptarea
unor generalizări proprii, ea ne arată, pentru aceleaşi motive, că nu trebuie
să acordăm o încredere excesivă nici unui tip de generalizare, nici măcar
legilor sau teoriilor larg acceptate. Newton nu considera legile pe care le-a
formulat el însuşi ca adevăruri ultime; dar este probabil că mulţi urmaşi de-
ai lui le-au considerat ca atare, până când Einstein a demonstrat cât de
întemeiată este prudenţa lui Newton. De câte ori ni se întâmpla să vedem
cum, până şi în probleme mai puţin fundamentale, sunt înlocuite chiar
noţiuni de largă circulaţie!
- 102 -
Iată de ce omul de ştiinţă nu-şi poate permite să lase ca gândirea sa

să se rigidizeze şi aceasta se referă nu numai la propriile sale opinii, ci şi la
atitudinea sa faţă de ideile dominante. Theobald Smith spunea:
„Cercetarea este în mod esenţial o stare de spirit care presupune
continua reexaminare a teoremelor şi axiomelor pe care se bazează gândirea
şi acţiunea curentă. De aceea ea are o poziţie critică faţă de practicile
existente.”
Nici o idee acceptată, nici un „principiu stabilit” nu pot fi
considerate ca indiscutabile dacă există măcar o singură observaţie care să
le pună sub semnul întrebării. Claude Bernard scria:
„Dacă o idee ni se prezintă de la sine nu trebuie s-o respingem pur
şi simplu fiindcă nu este în concordanţă cu deducţiile logice ale unei teorii
dominante.”
Marile descoperiri au fost făcute pe calea unor experimente
concepute cu o totală desconsiderare pentru credinţele îndeobşte admise.
Evident, Darwin a fost cel ce a introdus expresia „experimentul nebunului”
(fool’s experiment), pentru a desemna acele experienţe pe care el le
întreprindea adeseori, pentru a verifica lucruri pe care cei mai mulţi le
considerau incontestabile.
Oamenii de alte profesii pot, de cele mai multe ori să-şi permită să
fie indulgenţi faţă de ideile fixe şi prejudecăţile care le uşurează atât de
mult gândirea; pentru fiecare din noi este o necesitate practică să ne
călăuzim, în multe chestiuni ale vieţii cotidiene, după anumite idei admise,
dar cercetătorul ştiinţific transdisciplinar trebuie să încerce să-şi păstreze
mintea cât mai maleabilă şi să se ferească de ideile fixe. Trebuie să ne
străduim să ne menţinem gândirea receptivă şi să examinăm într-un spirit
- 103 -
obiectiv şi pe baza meritelor lor reale sugestiile făcute de alţii, căutând

argumente atât pro cât şi contra lor. Trebuie să fim, desigur, critici, dar să
ne ferim de a respinge idei numai fiindcă o reacţie automată ne face să
vedem numai argumente contra. Avem în mod special tendinţa să rezistăm
acelor idei care intră în contradicţie cu ale noastre.
Un obicei folositor, pe care cercetătorii ar trebui să-l dezvolte, este
de a nu se încrede în ideile bazate exclusiv pe raţiune. După cum spunea
Trotter, acestea apar în minte cele mai adeseori cu un aer dezarmant de
evidenţă şi certitudine. Unii consideră chiar că nu există raţiune pură ca
atare, exceptând cazul când sunt implicate simboluri matematice. Practic,
orice raţionament este influenţat de sentimente, prejudecăţi, cât şi de
experienţe trecute, deşi într-un mod adesea subconştient. Trotter scria:
„Intelectul liber de pasiuni, mintea deschisă, observatorul lipsit de
prejudecăţi nu există, în sensul strict al acestor cuvinte, decât într-un soi de
mit intelectulist; stări măcar aproximative ale acestor concepte nu pot fi
atinse fără un efort moral şi emotiv pe care cei mai mulţi dintre noi nu vor
sau nu pot să-l facă.”(W.I,Beweridge)
Un artificiu de gândire bine cunoscut de psihologi este ceea ce se
numeşte „raţionalizare”, adică jusificarea „a posteriori”, pe baza unei
argumentări de natură raţională, a unui punct de vedere determinat de o
prejudecată din sfera subconştientului; acesta din urmă este dominat de
egocentrism, considerate emoţionale, instinct, prejudecăţi şi alţi factori
similari, de care persoana în cauză de obicei nu este conştientă şi pe care
nu-i admite nici în sinea sa. Într-un mod oarecum asemănător W. H. George
previne împotriva tendinţei de a crede că în natură procesele ar trebui să se
conformeze unor tipare sau norme în raport cu care toate excepţiile sunt
- 104 -
considerate ca anormale. El spune că „mecanismul normativului absolut”

nu-şi are de fel locul în cercetare şi că abandonarea lui completă este una
dintre pietrele de încercare ale ştiinţei. Este prematur, crede el, să te ocupi
de tehnica experimentală până când nu te-ai debarasat de modul de gândire
normativ.
Cineva a susţinut că oamenii de ştiinţă trebuie să exerseze pentru a
adopta faţă de propia lor muncă o atitudine complet dezinteresată. Nu pot fi
de acord cu acest punct de vedere şi cred că cercetătorul ar trebui mai
degrabă să încerce să ia în considerare cu obiectivitate dovezile împotriva
unei anumite concluzii la care el năzuieşte cu fervoare, decât să tindă spre o
atitudine dezinteresată. E mai bine să priveşti în faţă şi să înfrunţi primejdia
ca raţionamentul să fie influenţat de propriile dorinţe. De asemenea, ar fi un
lucru lipsit de înţelepciune să ne privăm de plăcerea şi totodată de unul
dintre stimulentele cele mai însemnate în ştiinţă, acela de a ne contopi din
toată inima cu ideile noastre.
Este important a distinge între extrapolare şi intrapolare. A
interpola înseamnă a umple un gol între fapte stabilite care formează o
serie. Când cineva trasează o curbă pe un grafic prin unirea punctelor,
interpolează. Extrapolarea este trecerea dincolo de o serie de observaţii în
baza presupunerii că se păstrează în continuare aceeaşi direcţie. Metoda
interpolării îşi găseşte de cele mai multe ori justificare, cu condiţia să fim în
posesia unei serii valabile de date de la care să pornim în lucrul nostru, dar
extrapolarea este mult mai hazardată. De fapt, extinderea teoriilor noastre
dincolo de câmpul în care au fost verificate ne conduce adeseori pe un drum
greşit. Procedeul extrapolării seamănă mai curând cu acela al implicaţiei şi
este folositor pentru furnizarea de sugestii.
- 105 -
A scrie o dare de seamă asupra tuturor datelor de care dispunem

este de mare ajutor pentru a înţelege problema. Acest lucru este util fie la
începutul unei investigaţii, când întâmpinăm o dificultatea, fie când
cercetarea este aproape de încheiere. De asemenea, la începutul unei
cercetări este folositor să se formuleze cu claritate întrebările la care căutăm
răspuns. A formula cu precizie problema, înseamnă, uneori, a parcurge un
drum considerabil spre soluţionarea ei. Aranjarea sistematică a datelor
dezvăluie adesea defecte în raţionament sau alte linii de gândire posibile, pe
care le-am scăpat din câmpul nostru vizual. Presupunerile şi concluziile
acceptate la prima vedere ca „evidente” pot să dovedeasă de nesusţinut
când sunt formulate cu claritate şi examinate critic. Unele instituţii stabilesc
ca o regulă pentru cercetători ca aceştia să elaboreze câte o dare de seamă
trimestrială asupra lucrului executat, în raport cu cel planificat. Este un
lucru util nu numai pentru director, care se poate ţine astfel la curent cu
mersul lucrurilor, dar chiar şi pentru cercetătorii înşişi. Unii directori
preferă rapoartele verbale, considerând că ele îl pot ajuta într-un mod
eficace pe cercetător să-şi menţină ideile pe un drum bun.
Folosirea atentă şi corectă a limbajului este un auxiliar preţios al
gândirii corecte, căci se pune în cuvinte exact ceea ce gândim, cere să
clarificăm cât mai bine asupra a ceea ce avem de spus. Raţionamentul se
construieşte cu cuvinte şi scrisul este expresia gândirii noaste. Disciplina şi
exerciţiul scrisului constituie probabil cel mai bun antrenament al gândirii.
Allbutt spunea că scrisul neglijent reflectă o gândire confuză. În
comunicările ştiinţifice principalul este ca acestea să fie cât se poate de
clare şi de precise; fiecare frază trebuie să semnifice exact ceea ce autorul
intenţionează să spună şi să nu dea loc unor interpretări echivoce. Cuvintele
- 106 -
sau propoziţiile ambigue trebuie evitate, căci o dată ce un lucru a fost

denumit, se creează sentimentul că problema a fost clarificată, deşi lucrurile
se întâmplă adesea tocmai pe dos. „Un văl verbal de ignoranţă este adesea o
haină care împiedică progresul.”
Deşi descoperirile îşi au cel mai adesea originea în rezultatele
experimentale sau observaţii neaşteptate, ori în intuiţii mai curând decât în
gândirea logică, pentru celelalte aspecte ale ştiinţei raţiunea rămâne în
majoritatea cazurilor factorul principal de cercetare şi orientare a acţiunilor
noastre. Ea constituie instrumentul cel mai important de formulare a
ipotezelor, de apreciere a corectitudinii ideilor generate prin imaginaţie şi
intuiţie, de planificare a experimentelor şi de determinare a câmpului de
observaţie, de apreciere a dovezilor şi de interpretare a faptelor noi, de
generalizare şi – în sfârşit – de găsire a câmpului de extindere şi
aplicabilitate ale unei descoperiri.
Metodele şi funcţiile descoperirii şi producerii de dovezi în
cercetare sunt tot atât de diferite între ele, cât se deosebesc cele ale unui
detectiv de ale unui judecător în instanţă. Când joacă rolul unui detectiv,
cercetătorul urmăreşte indiciile, însă o dată intrat în posesia faptului
presupus, devine judecător şi examinează cazul cu ajutorul probelor dispuse
în chip logic. Ambele funcţii sunt la fel de esenţiale, însă diferite.
Tocmai în domeniul descoperirilor „faptice” din biologie joacă un
rol atât de important observaţia şi hazardul – adică empirismul. Dar faptele
obţinute pe baza observaţiei şi experimentului devin de obicei semnificative
abia când folosim raţiunea pentru a le rândui într-un corp general de
cunoştineţe. Darwin spunea:
- 107 -
„Ştiinţa constă în a grupa faptele în aşa fel încât din ele să poată fi
extrase legile generale sau concluziile.”
În cercetare nu este suficient să aduni faptele; interpretându-le,
urmărindu-le semnificaţia şi consecinţele putem adesea să mergem mult
mai departe. Walshe consideră că tot atât de important ca a face descoperiri
este de a stabili ceea ce vom face cu ele sau, dacă e cazul, cu ale altora.
Pentru ca să poată contribui la reţinerea şi utilizarea informaţiilor, intelectul
nostru necesită un corp de cunoştinţe dispus raţional şi consistent din punct
de vedere logic. Hughilings Jackson spunea:
„Dispunem de o mulţime de fapte, dar pe măsură ce se acumulează
avem nevoie de ele să fie organizate într-un tip de cunoaştere de nivel mai
înalt. Noi avem nevoie de generalizări şi ipoteze de lucru.”
Identificarea unui principiu general nou reprezintă desăvârşirea
studiului ştiinţific.(Beweridge)
Descoperirile care-şi au originea în aşa-zisa observaţie
întâmplătoare, în rezultate neaşteptate ale unor experimente sau în intuiţii
au un caracter spectaculos şi captează atenţia mai mult decât acel tip de
progres ce rezultă din experimentarea făcută pe bază pur raţională în care
fiecare treaptă decurge în chip logic din cele precedente, în aşa fel încât
descoperirea se dezvăluie treptat. Cu alte cuvinte, ultimul tip de proces, mai
puţin spectaculos, poate să contribuie la mai multe progrese în ştiinţă decât
s-a admis în alte capitole ale acestei cărţi. Mai mult încă, aşa cum arăta
Zinsser:
„În scopul concentrării mijloacelor pentru marile progrese,
acumularea pregătitoare a unor descoperiri minore şi a unor observaţii de
amănunt exacte... are aproape aceeaşi însemnătate ca şi corelarea periodică
- 108 -
a acestor observaţii disparate într-o viziune de geniu în cadrele unor legi şi

principii de ansamblu.”
Adeseori, când cineva cercetează originea unei descoperiri,
constată că acesta a fost un proces mult mai treptat decât şi-a închipuit.
În Apenice, arăta Fleming, atunci când a descoperit că ciuperca
Penicillinun notatum produce o substanţă cu proprietăţi bacteriostatice şi
netoxică, a folosit de fapt o ocazie oferită de o observaţie întâmplătoare.
Totuşi, el nu a urmărit această pistă într-o măsură suficientă pentru a obţine
un agent chimioterapeutic şi cercetarea a fost abandonată. În ultimul sfert al
secolului trecut şi prima parte a acestuia au existat zeci de comunicări
despre descoperiri de substanţe antibacteriene produse de bacterii şi
ciuperci. Chiar şi penicilina a fost descoperită înaintea lui Fleming sau
Florey. Un număr apreciabil de cercetători nu numai că au sugerat utilitatea
terapeutică a acestor produse, dar le-au şi folosit şi se pare că în anumite
cazuri au obţinut rezultate bune. Dar toate aceste descoperiri empirice au
fost lipsite de consecinţe până ce Fleurey, printr-o abordare sistematică şi
premeditat planificată a problemei, a produs penicilină într-o formă relativ
pură şi stabilă, ceea ce i-a dat posibilitatea să demonstreze marea ei valoare
clinică. Ca şi minereul brut din mină, adeseori descoperirea originală are o
valoare minimă înainte de a fi fost îmbogăţită şi prelucrată complex. Acest
din urmă proces, mai puţin spectaculos şi în mare măsură raţional, pretinde
de obicei un alt tip de om de ştiinţă şi adeseori chiar un colectiv. Rolul
raţiunii în cercetare nu constă atât în explorarea frontierelor cunoaşterii, cât
în dezvoltarea descoperirilor făcute de exploratori.
Un tip de raţionament care n-a fost menţionat este raţionamentul
prin analogie, care joacă un rol important în gândirea ştiinţifică. O analogie
- 109 -
este o asemănare, mai degrabă între sistemele de ralaţii al lucrurilor decât

între lucrurile propriu-zise. Când cineva observă că relaţia dintre A şi B se
aseamănă într-un anumit punct cu relaţia dintre X şi Y şi ştie că A se află în
corelaţie cu B în diferite moduri, aceasta îi va sugera căutarea de relaţii
asemănătoare şi între Y şi X. Analogia are valoare foarte mare prin faptul
că sugerează indicii şi ipoteze şi ne ajută să înţelegem fenomene şi
evenimente pe care nu le putem percepe. Ea este folosită neîncetat atât în
gândirea cât şi limbajul ştiinţific, însă e bine să ştim că adesea analogia
poate să inducă în eroare şi că ea nu poate niciodată să aducă dovezi.
Poate că e nimerit să menţionăm aici faptul că unii filosofi moderni
ai ştiinţei încearcă să evite noţiunile de cauză şi efect. Punctul de vedere
curent este că teoriile ştiinţifice tind către descrierea asociaţiilor între
evenimente fără să înceteze să le explice cauzal. Ideea de cauză implicând o
necesitate inerentă intrinsecă, creează dificultăţi filosofice; în fizica
teoretică ideea poate fi abandonată cu folos, dat fiind că nu se mai simte
acolo nevoia de a postula o conexiune între cauză şi efect. Conform acestui
punct de vedere, ştiinţa se limitează la a descrie „cum” şi nu „de ce.”
Un asemenea punct de vedere a fost dezvoltat în special în legătură
cu fizica teoretică. În biologie, conceptul de cauză şi efect mai este utilizat
în practică, dar atunci când vorbim despre cauza evenimentului, de fapt,
simplificăm o situaţie complexă. Foarte mulţi factori sunt necesari pentru ca
să se producă un fapt; de obicei însă, în practică fie că ignorăm, fie că
subînţelegem acei factori care sunt întotdeauna prezenţi sau binecunoscuţi
şi semnalăm drept cauză un factor care este neobişnuit sau care, dintr-un
motiv sau altul, ne atrage atenţia. Drept cauză a izbucnirii ciumei
bacteorologul ia microbul pe care el îl găseşte în sângele victimelor,
- 110 -
entomologul puricii purtători ai microbului, care răspândesc boala, iar

epidemilogul, şobolaniii care au fugit de pe vas şi au adus infecţia în port.
Originea descoperirilor depăşeşte raza de acţiune a raţiunii. Rolul
raţiunii în cercetare nu este de a face descoperiri – faptice sau teoretice – ci
de a verifica, a le interpreta, a le dezvolta şi a construi o schemă teoretică
generală.
Pentru că, aşa cum atrăgea atenţia Jean Hamburgher: „să nu ne
facem iluzii. Oricât de îmbătătoare ar fi ideea că inteligenţa şi efortul
omului sunt astăzi noile chei pentru a pătrunde în mecanismele dezvoltării
vieţii, aceste chei nu sunt încă, decât nişte şperecluri vulgare; nu deschid
decât câteva uşi ale pereţilor din incinta catedralei.”
„Fiindcă natura este infinită şi variată – arăta Fritjof Capra – un
spaţiu multidimensional în care nu există linii drepte şi nici forme regulate,
în care fenomenele nu se petrec secvenţial; o lume în care după cum ne
demonstrează fizicile cuantice, până şi vidul e curbat. Este evident că
sistemul nostru abstract de gândire nu va putea niciodată să descrie sau să
înţeleagă complet realitatea.
Când gândim despre lume, ne confruntăm cu aceeaşi problemă
precum cartograful care încearcă să acopere suprafaţa pământului cu o serie
de hărţi plane. Pentru cei mai mulţi dintre noi este dificil să fim permanent
conştienţi de limitările şi relativitatea cunoaşterii conceptuale. Datorită
faptului că ne este mai uşor să cuprindem cu mintea reprezentarea realităţii
decât realitatea înseşi, tindem să le confundăm pe aceste două şi să luăm
conceptele şi simbolurile drept realitate.”
Ceea ce ne îndreptăţeşte, în final să fim perfect de acord cu
Einstein, în aceea că „niciodată gândirea umană nu a fost într-atât de
- 111 -
pierdută de ea însăşi, ca acum când este proslăvită într-atât de gura lumii.

Fiindcă – explică el mai departe – cuvintele sunt şi rămân sunete goale, iar
drumul spre pierzanie al omenirii a fost întotdeauna însoţit de exaltarea în
vorbe a câte unui ideal.”
7. Rolul intuiţiei în cercetarea transdisciplinară
Temenul de „intuiţie” are câteva sensuri care diferă întrucâtva

unele de altele; de aceea este necesar să spunem de la început să sensul
folosit aici este de clarificare sau înţelegere subită a unei situaţii, de ideea
lămuritoare care ţâşneşte în conştiinţă adeseori în momentul (deşi nu
neapărat atunci) când nu ne dăm seama că ne gândim la o problemă
anumită. Termenii inspiraţie, revelaţie şi „presimţire” sunt utilizaţi pentru a
descrie acest fenomen, dar aceste cuvinete capătă adeseori şi alte înţelesuri.
Cele mai spectaculoase exemple, care ne fac să înţelegem ce înseamnă
intuiţia, sunt ideile care ne vin într-un chip senzaţional, pe neaşteptate, când
nu reflectăm conştient asupra subiectului; dar şi ideile care survin pe
neaşteptate, când urmărim conştient datele problemei care ne preocupă
sunt, de asemenea, intuiţii. De obicei, acestea nu sunt idei evindente prin ele
însele, nu ne apar ca fiind de la sine înţelese prin simplul fapt că am strâns
datele problemei. Toate ideile, inclusiv acele idei simple, care constituie
fazele înaintării treptate raţionamentului obişnuit, survin, pare-se prin
intemediul unui proces intuitiv şi numai din raţiuni de sistematizara a
materialului vom examina separat, în acest capitol, câteva dintre cele mai
importante şi mai senzaţionale moduri în care progresează gândirea.
- 112 -
Chimiştii americani Platt şi Baker, matematicienii francezi Henri

Poincare şi Jacques Hadamard, fiziologul american W. B. Cannon şi
psihologul Graham Wallas, au adus contribuţii remarcabile în problema
intuiţiei şi a rolului ei în gândirea ştiinţifică. În elaborarea acestui capitol
am folosit pe larg excelentul studiu al lui Platt şi Baker, care au făcut o
anchetă printre chimişti în legătură tocmai cu acest subiect. Exemplele de
mai jos sunt extrase din materialul adunat de ei.
„Cu mintea eliberată de orice gânduri asupra problemei care mă
preocupa, coboram repede strada când, deodată, într-un loc anumit, pe care
aş putea să-l indic şi astăzi, mi-a venit, ca din cer, o idee care mi-ar fi
strigat-o din cer un glas de om.”
„M-am hotărât să părăsesc lucrul şi toate gândurile care aveau vreo
legătură cu el; a doua zi, în timp ce eram ocupat cu o muncă de cu totul alt
tip, îmi veni deodată ideea fulgerătoare, care era însăşi soluţia... şi extrema
ei simplicitate mă făcu să mă mir cum de nu-mi venise mai devreme.”
„Ideea mă invadase cu atâte bruscheţe, încât îmi amintesc foarte
clar poziţia exactă în care mă aflam.”
Prinţul Kropotkin scria:
„Au urmat luni de intensă gândire în scopul descoperirii unui sens
în uluitorul haos de observaţii disparate. Până când într-o bună zi, dintr-o
dată, totul deveni atât de clar şi de uşor de înţeles, ca sub lumina unui
fulger... puţine bucurii în viaţă o egalează pe cea care însoţeşte naşterea
subită a unei idei generalizatoare după o lungă perioadă de căutări, cercetări
duse cu perseverenţă şi răbdare.”
Von Helmholtz, marele fizician german, spunea că după prealabila
investigare a unei probleme „sub toate aspectele... ideile fertile se ivesc pe
- 113 -
neaşteptate, fără efort, parcă inspirate.” El spunea că ideile nu-i veneau

când mintea îi era obosită sau când şedea la masa de lucru, ci adeseori
dimineaţa, după odihna nopţii sau în timp ce urca pantele împădurite, într-o
zi cu soare.
După ce Darwin concepuse ideea de bază a teoriei sale
evoluţioniste, într-o zi, în timp ce pentru destindere îl citea pe Malthus, îl
izbi ideea că în lupta pentru existenţă variaţiile favorabile trebuie să aibă
tendinţa de a fi păstrate, iar cele nefavorabile – de a fi distruse. El scrie un
memoriu tratând această idee, dar mai rămăsese încă neexplicat un punct
important şi anume tendinţa organismelor descendente din aceeaşi linie de a
se depărta între ele pe măsură ce se modifică. Clarificarea acestui din urmă
punct se produse în următoarele condiţii:
„Pot să-mi amintesc exact locul pe unde treceam cu trăsura în
momentul în care, spre bucuria mea, mi-a apărut soluţia.”
Ideea supravieţuirii celor mai adaptaţi ca parte integrantă a
explicaţiei mecanismului evoluţiei fusese găsită în mod independent şi de
A. R. Wallace, în timp ce, bolnav fiind, citea cartea lui Malthus,
„Principiile populaţiei.” Malthus făcea o expunere a piedicilor care se ivesc
în calea sporirii populaţiei omeneşti şi observa că acestea duc la eliminarea
celor mai puţin apţi. Atunci Wallace îşi dădu seama că situaţia era cât se
poate de asemănătoare în lumea animală.
„Gândindu-mă, fără o ţintă precisă, la enorma şi continua distrugere
pe care o implică acest principiu (al eliminării celor mai puţin apţi), mă
pomenii că-mi pun problema: „De ce unii mor şi alţii trăiesc?” Iar răspunsul
era evident acela că în ansamblul trăiesc cei mai adaptaţi... Atunci mă
străfulgeră ideea că acest proces autonom îmbunătăţeşte, de fapt, rasa... că
- 114 -
doar cei mai adaptaţi vor putea supravieţui. Atunci, dintr-o dată, mi se păru
că întrezăresc toate consecinţele acestui principiu.”
Iată, mai jos, relatarea proprie a lui Mecinikov, cu privire la
originea ideii de fagocitoză:
„Într-o zi, când toată familia plecase la circ pentru a vedea nişte
maimuţe extraordinare, rămăsei singur cu microscopul meu, observând
viaţa din celulele mobile ale unei larve transparente de stea de mare, când,
deodată o idee nouă îmi săgetă prin creier. Mă izbea faptul că celule
analoge ar putea servi apărării organismului împotriva intruziunilor străine.
Simţind că aici se naşte ceva de un interes excepţional, mă cuprinse o stare
de agitaţie atât de mare, încât începui să păşesc prin cameră în sus şi-n jos şi
până la urmă ieşii pe malul mării ca să-m adun gândurile.”
Poincare povesteşte cum, după o perioadă de lucru intens în
domeniul matematicii, plecase la ţară pentru un mic concediu şi gonise din
minte orice idee în legătură cu lucrul său.
„Abia pusei piciorul pe frână şi-mi veni ideea... că transformările
pe care le folosim pentru a defini funcţiile fuchsiene erau identice cu cele
ale geometriei noneuclidiene.”
Cu alt prilej, pe când se găsea în impas în soluţionarea unei
probleme, Poincare plecă la mare şi – povesteşte el:
„... Mă gândeam la lucruri cu totul diferite de această problemă.
Într-o zi, pe când mă plimbam pe faleză, îmi veni, cu aceeaşi conciziune,
bruscheţe şi certitudine imediată ideea că formele indefinite ale
transformărilor pătratice ternare sunt identice cu cele din geometria
neeuclidiană.”
- 115 -
Hadamard citează experienţa matematicianului Gauss, care scria,

vorbind despre o teoremă a cărei demonstraţie o încercase fără succes timp
de mai mulţi ani:
„În sfârşit, acum două zile am reuşit... Ca printr-o străfulgerare
subită, am izbutit să dezleg enigma. Eu însumi n-aş putea să spun care a
fost firul conducător care a legat cunoştinţele mele anterioare cu ceea ce
acum a făcut posibilă reuşita mea.”
Intuiţia se întâlneşte uneori în timpul somnului. Un exemplu
remarcabil este citat de Cannon. Otto Loewi, profesor de farmacologie la
Univesitatea din Graz, trezindu-se într-o noapte, cu o idee stălucită, a luat o
foaie de hârtie şi creion şi a mâzgâlit câteva note. Deşteptându-se a doua zi
de dimineaţă, îşi dădu seama că noaptea avusese o inspiraţie, dar, spre
consternarea sa, nu-şi mai putu descifra notiţele. Toată ziua, la laborator, în
prezenţa aparaturii de specialitate, încercă în zadar să-şi rememoreze ideea
şi să-şi descifreze notele. Până la culcare nu izbutise încă să-şi amintească
nimic, dar în timpul nopţii, spre marea sa bucurie, îl trezi din nou aceeaşi
scăpărare de fulger. De data aceasta îşi însemnă cu grijă totul înainte de a
adormi din nou.
„A doua zi se duse la laborator şi dovedi prin unul din cele mi
clare, simple şi pregnante experimente din istoria biologiei, faptul medierii
chimice a impulsului nervos. Prepară două inimi de broască pe care le
menţinu în activitate cu ajutorul unei soluţii de ser fiziologic. Apoi stimulă
nervul vag al uneia dintre inimi, căreia îi opri astfel bătăile. Pe urmă luă
soluţia salină de la această inimă şi o aplică celeilalte. Spre marea lui
satisfacţie, soluţia avu asupra acestui al doilea organ aceeaşi influenţă pe
care stimularea nervului vag o avusese asupra primului: pulsaţia muşchiului
- 116 -
se opri. Aceste fu începutul unei serii de investigaţii făcute în lumea

întreagă asupra medierii chimice, nu numai între nervi, pe de o parte, şi
muşchii şi glandele pe care le inervează, pe de altă parte, dar şi între
elementelele nervoase.”
Cannon afirmă că era obişnuit încă din copilărie să fie ajutat de
intuiţii subite şi neprevăzute şi că nu arareori obişnuia să se culce cu o
problemă şi să se scoale dimineaţa cu soluţia găsită. Următorul pasaj
demonstrează un sens oarecum diferit al noţiunii de intuiţie.
„A devenit la mine un obicei să aştept cu încredere intervenţia unor
procese inconştiente în favoarea mea. De pildă, atunci când aveam de pregătit o
expunere publică îmi făceam un punctaj şi notam ideile, schiţându-le în mod
aproximativ. În nopţile următoare aveam momente subite de trezire, cu o
năvalnică afluenţă de exemple ilustrative, de fraze potrivite şi de idei proaspete,
legate de cele deja înşiruite. Având creion şi hârtie la îndemână, reuşeam să
captez aceste gânduri fugare înainte de a le uita. Procesul îmi era atât de
familiar şi mă puteam bizui pe el până într-atât, încât aveam impresia că ar fi la
îndemâna oricui. Dar, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa.”
Tot aşa, în pregătirea acestei cărţi, mă năpădeau adesea idei în
momentele cele mai stranii ale zilei, uneori când eram preocupat de scrierea ei,
alteori când nici nu mă gândeam la ea. Le notam pe toate şi mai târziu le clasam.
Aceste exemple sunt suficiente pentru a permite cititorului să
înţeleagă sensul special în care folosesc cuvântul intuiţie şi, de asemenea, să
realizeze importanţa ei pentru gândirea creatoare.
Cei mai mulţi oameni de ştiinţă – deşi nu toţi – cunosc bine
fenomenul intuiţiei. Printre cei care au răspuns la ancheta lui Platt şi Baker,
referitoare la frecvenţa intuiţiilor în activitatea lor, 33% au răspuns
- 117 -
„frecvent”, 50% „ocazional” şi 17% au răspuns că n-au primit nici un ajutor

din partea intuiţiei. Din alte cercetări reiese, de asemenea, că unii oameni,
pe cât îşi dau seama ei, nu au nici un fel de intuiţie sau cel puţin n-au
intuiţii izbitoare. Ei nici nu înţeleg ce înseamnă intuiţie şi au impresia că
toate ideile lor derivă numai din gândirea conştientă. Se poate ca unele
păreri de acest gen să se datoreze unei insuficiente cunoaşteri a modului
cum lucrează propriul nostru intelect.
Exemplele citate ar putea lăsa cititorului impresia că orice instituţie
trebuie să fie corectă sau cel puţin rodnică; dar dacă acest lucru ar fi
adevărat, ar veni în contradicţie cu ceea ce am spus despre ipoteze şi idei, în
general. Din păcate, intuiţiile, nefiind decât nişte produse ale minţii
omeneşti, supuse greşelii, sunt departe de a fi, întotdeauna, corecte. În
ancheta lul Platt şi Baker, 7% din oamenii de ştiinţă au răspuns apreciind că
intuiţiile lor au fost întotdeauna corecte, iar ceilalţi au apreciat între 10 şi
90% cazuri în care intuiţiile s-au dovedit ulterior a fi corecte. Chiar un
asemenea tablou este în chip nejustificat defavorabil intuiţiei, căci cazurile
în care s-au înregistrat succese se reţin mai degrabă în memorie decât cele
care s-au soldat cu un eşec. Unii oameni de ştiinţă eminenţi au declarat că
multe din intuiţiile lor s-au dovedit mai târziu a fi greşite şi au fost uitate.
Circumstanţele cele mai caracteristice pentru apariţia unei intuiţii
sunt următoarele: o perioadă de muncă intensă asupra problemei, cu dorinţa
de a o soluţiona; abandonarea lucrului, cu orientarea atenţiei în altă direcţie;
apoi, apariţia, dramatică şi subită, a ideii, însoţită adesea de un sentiment de
certitudine. De multe ori aceasta generează un sentiment de bucurie şi,
poate, de surpriză faţă de faptul că ideea n-a apărut mai înainte.(W.
Beweridgw)
- 118 -
Psihologia acestui fenomen nu este înţeleasă până la capăt. Există

un acord aproape general, asupra faptului că intuiţiile izvorăsc din procesele
subconştiente ale creierului, care a continuat să medieze asupra problemei,
chiar dacă în mod conştient nu i-a mai acordat, de mult, nici o atenţie.
În capitolul precedent am relevat faptul că ideile irump direct în
conştiinţă, fără a fi fost formulate în mod deliberat. Ele îşi au, evident,
originea în procesele subconştiente care, atunci când sunt dirijate spre o
problemă, scot la iveală imediat idei diverse care au fost asociate înainte cu
subiectul respectiv. Îndată ce se iveşte o combinaţie semnificativă
plauzibilă, ea este prezentată conştiinţei pentru a fi apreciată. Intuiţiile care
ne vin când ne gândim, conştient, la o problemă sunt doar idei mai
surprinzătoare decât cele obişnuite. Dar este necesar şi un supliment de
explicaţie în legătură cu intuiţiile care survin când gândirea conştientă nu
mai lucrează asupra acestui subiect. Desigur gândirea subconştientă a
continuat să fie preocupată de rezolvarea problemei şi a găsit brusc o nouă
combinaţie importantă. Or, o idee nouă care apare în decursul unui proces
conştient de gândire, produce, adesea, o anumită reacţie emoţionantă – ne
produce un sentimente de plăcere şi poate ne excită într-un anumit chip. La
fel şi subconştientul este capabil de a reacţiona în acest mod, ceea ce are ca
efect aducerea ideii în sfera gândirii conştiente. Aceasta este numai o
presupunere, dar nu încape îndoială că o problemă poate continua să
preocupe gândirea subconştientă, aşa cum şi experienţa de toate zilele ne
arată că uneori „nu poţi să-ţi scoţi din cap o idee”, că ea continuă să persiste
în mod involuntar în minte. În al doilea rând, nu încape îndoială asupra
faptului că emoţia este adesea asociată cu o intuiţie.
- 119 -
Sunt idei care apar în conştient şi sunt sesizate de noi, dar oare nu
se întâmplă ca unele idei să nu ajungă până la nivelul conştienţei sau să
apară numai în mod trecător şi apoi să dispară, asemenea acelor lucruri pe
care, la un moment dat, suntem pe punctul de a le spune, dar care apoi pier
în mod ireparabil înainte de a se fi sfârşit convorbirea?
Conform ipotezei pe care tocmai am schiţat-o, cu cât o idee este
mai puternic asociată cu o emoţie, cu atât mai multe şanse are ea să răzbată
până în conştiinţă. În virtutea acestui raţionament putem presupune că
dorinţa puternică de a soluţiona o problemă are un rol pozitiv şi că este de
asemenea bine de a se cultiva „gustul” pentru chestiunile ştiinţifice. Ar fi
interesant de ştiut dacă oamenii de ştiinţă care spun că nu au nici un fel de
intuiţie nu sunt tocmai aceia care nu găsesc nici o plăcere în ideile noi sau
care au o insuficientă sensibilitate emotivă.
Concepţia asupra psihologiei intuiţiei schiţată mai sus, concordă cu
ceea ce se cunoaşte despre condiţiile care duc la apariţia ei. Ea ne oferă o
explicaţie pentru:
1. importanţa eliberării intelectului de orice alte probleme
paralele sau de preocupări neplăcute, necazuri etc. şi
2. utilitatea unor perioade de relaxare care să creeze condiţiile
pentru apariţia intuiţiei, căci mesajele din subconştient pot să nu fie
recepţionate dacă gândirea conştientă este ocupată în mod constant sau este
prea obosită. Se cunosc mai multe exemple de generalizări celebre, care au
fost descoperite de unii savanţi în timp ce erau bolnavi în pat. Ideea rolului
selecţei naturale în evoluţie i-a venit lui Wallace în timpul unei crize de
malarie; Einstein relatează că generalizarea atât de profundă prin care leagă
între ele spaţiul şi timpul, a realizat-o pe când zăcea în pat. De asemenea,
- 120 -
Cannon şi Poincare relatează că în timpul unei insomnii au fost urmăriţi de

idei remarcabile – singurul lucru bun care se poate spune despre insomnie!
Se spune că James Brindley, marele inginer, obişnuia, când avea o
problemă grea de rezolvat, să stea în pat câteva zile, până o rezolva. Se
spune de asemenea, că Descartes şi-a făcut descoperirile dimineaţa, stând în
pat, iar Cajal se referă la acele ore liniştite care urmează deşteptării, pe care
Goethe şi alţii le considerau propice descoperirii. Walter Scott scria unui
prieten:
„Jumătatea aceea de oră, între trezire şi momentul când te scoli, mi-
a fost toată viaţa favorabil, ori de câte ori aveam de îndeplinit o sarcină
care-mi punea în joc inventativitatea... Ideile dorite se îmbulzesc şi mă
năpădesc întotdeauna când deschid ochii dimineaţa.”
Baker crede că momentul ideal al inspiraţiei este acela când stai în
baie. El emite sugestia că Arhimede ar fi ajuns la faimosul său principiu din
pricina condiţiilor favorabile pe care acest moment le oferă din punct de
vedere fiziologic şi ca stare generală şi nu fiindcă ar fi observat plutirea
corpului său în apă.
Efectele favorabile ale statului în pat şi în baie sunt probabil
datorate absenţei oricărui factor tulburător şi faptului că aceste condiţii
favorizează reveria. Alţii afirmă valoarea odihnei şi a activităţilor facile,
relaxante, cum ar fi de pildă plimbarea la ţară sau hoinăreala prin grădină.
Hughkings Jackson obişnuia să-şi sfătuiască studenţii să se odihnească într-
un fotoliu confortabil după ziua de lucru şi să-şi lase gândurile să plutească
libere în jurul lucrurilor care îl interesează în timpul zilei, iar după aceea să-
şi noteze toate ideile care le vin în minte.
- 121 -
Evident, pentru a avea idei strălucite, savantul are nevoie de timp

pentru a medita. Efectul favorabil al părăsirii temporare a unor preocupări
constă, poate, în aceea că ne ajută să scăpăm de o gândire condiţionată,
neproductivă. Concentrarea intensă asupra unei probleme poate conduce –
dacă este continuată un timp prea îndelugat – la o stare de blocaj mintal, aşa
cum se întâmplă când faci eforturi prea mari pentru a încerca să-şi aminteşti
ceva care ţi-a scăpat din minte.
După Wallas, intuiţiile apar întotdeauna la marginea conştiinţei, nu
în focarul său central. El susţine că trebuie depuse eforturi pentru a le
depista şi sesiza şi că este necesară o „pândă” continuă pentru a capta ideile
valabile, care apar mai degrabă în vârtejurile şi refluxurile gândirii, decât în
curentele ei principale.
Se spune că unele persoane au uneori presimţiri care le preced
intuiţiile. Ele devin conştiente de iminenţa unui asemenea fenomen, dar nu
ştiu exact despre ce e vorba. Wallas numeşte această presimţire „intimaţie”
(prevestire). Acest fenomen curios pare să nu fie deloc general.
Colegul meu F. M. Burnet găseşte că intuiţiile îi vin mai ales în
timp ce scrie şi, spre deosebire de cei mai mulţi, numai arareori când se
odihneşte. Propria mea experienţă îmi sugerează că, atunci când m-am
concentrat asupra unei teme timp de mai multe zile, ea continuă să-mi vină
în minte după ce am încetat, în mod deliberat, să lucrez asupra ei. În timpul
unei lecturi, a unei serate, a unui concert sau film, gândurile mele vor reveni
însă adesea la această problemă şi uneori, după câteva momente de gândire
conştientă, va apărea o idee nouă. Alteori, ideea năvăleşte în conştiinţă fără
să fie precedată de loc sau în mică măsură de o gândire preliminară
conştientă. Scurta gândire preliminară conştientă poate fi asemănată cu
- 122 -
„intimaţia” lui Wallas şi poate fi uşor trecută cu vederea sau uitată. Mulţi au
comentat influenţa favorabilă a muzicii, dar asupra acestui lucru nu toată
lumea e de acord. Personal găsesc că unele formele de muzică, dar nu toate,
îmi pot stimula intuiţia atât atunci când scriu, cât şi în timpul unui program
sau spectacol muzical. Plăcerea pe care o ai ascultând muzică seamănă
emoţional mai degrabă cu plăcerea derivată din activitatea intelectuală
creatoare; o muzică adecvată stimulează dispoziţia potrivită gândirii
creatoare.
Am menţionat în altă parte puternicul stimulent emoţional pe care îl
resimt mulţi oameni atunci când fac o nouă descoperire sau când au o
intuiţie strălucită. Este posibil ca această reacţie emoţională să fie într-un
anumit raport volumul efortului mintal şi intelectual investit în rezolvarea
problemei. La această emoţie a descoperirii se adaugă şi brusca eliberare de
toate frustraţiile care au fost asociate cu munca asupra problemei. În
legătură cu aceasta, este interesant să notăm această afirmaţie revelatoare a
lui Claude Bernard:
„Cei ce nu cunosc chinul necunoscutului nu pot avea bucuria
descoperirii.”
Sensibilitatea emoţională este poate una dintre calităţile de preţ pe
care trebuie să le posede un om de ştiinţă. În orice caz, un mare savant
trebuie să fie considerat ca un artist creator şi este absolut fals să ne gândim
la omul de ştiinţă ca la un om care n-ar face altceva decât să urmeze
regulile logicii şi experimentului. Unii dintre maeştrii artei cercetării au
manifestat talente artistice şi în alte direcţii. Einstein şi Planck au fost
muzicieni subtili. Pasteur şi Bernard au fost în tinereţe talente promiţătoare:
unul în pictură, iar celălalt în dramaturgie. Nicolle comentează un fapt
- 123 -
interesant şi demn de luat aminte: în limba peruviană veche există un singur

cuvânt (hamavec) pentru poet şi inventator.
Va fi util poate să recapitulăm şi să sistetizăm condiţiile considerate
de cei mai mulţi ca favorabile intuiţiei (Cf. W.I.Beweridge):
a. Condiţia preliminară cea mai importantă este meditaţia
îndelungă asupra unei probleme şi asupra datelor ei, până când mintea ajunge
să fie saturată de toate acestea. Operaţia implică existenţa atât a unui interes
profund, cât şi a dorinţei de a soluţiona problema. Mintea trebuie să lucreze
conştiincios asupra problemei zile întregi în şir pentru a determina şi
subconştientul să lucreze. Desigur, cu cât avem la dispoziţie mai multe date
semnificative, cu atât există mai multe şanse să ajungem la o concluzie.
b. O condiţie importantă este ca mintea să fie eliberată de
alte probleme şi interese care i-ar putea distrage atenţia, în special de
preocupări privind problemele personale.
Referindu-se la aceste două condiţii prealabile, Platt şi Baker spun:
„Nu are importanţă cu câtă sârguinţă faceţi uz de gândirea voastră
conştientă în interesul muncii dumneavoastră în timpul orelor de serviciu,
dacă nu sunteţi atât de cufundaţi în problemele la care lucraţi încât
subconştientul dumneavoastră să se întoarcă asupra lor cu fiecare ocazie
posibilă, sau dacă aveţi probleme prezentând o urgenţă atât de mare, încât
să înăbuşe preocuparea ştiinţifică; atunci aveţi prea puţine şanse să vă
întâlniţi cu ceva asemănător intuiţiei.”
c. O altă condiţie favorabilă este să nu existe nici o
întrerupere şi nici măcar teama de a fi întrerupt, să nu existe nici o influenţă
care distrage atenţia, ca de pildă: o conversaţie intersantă în raza auditivă
sau nişte zgomote bruşte şi excesiv de puternice.
- 124 -
d. Cei mai mulţi cred că intuiţiile au mai multe şanse să

apară într-o perioadă de lenevie aparentă sau abandonare temporară a
problemei, care succed unor perioade de muncă intensă. Ocupaţii uşoare,
care nu cer efort mintal, ca de pildă, plimbrea la ţară, scăldatul, bărbieritul,
drumul până la şi de la serviciu sunt condiţii considerate de unii ca
momente de apariţie mai frecventă a intuiţiilor – poate pentru că în aceste
împrejurări nu există pericolul distragerii şi al întreruperilor, cât şi pentru că
gândirea conştientă nu este atât de concentrată încât să suprime orice lucru
interesant care ar apărea în subconştient. Alţii găsesc că a sta în pat este
foarte propice; unii recapitulează în mod deliberat problema înainte de a se
culca, în timp ce alţii fac acelaşi lucru dimineaţa, înainte de a se scula. Unii
găsesc că muzica are o influenţă ajutătoare; este însă semnificativ că numai
foarte puţine persoane consideră că tutunul, cafeaua şi alcoolul i-au ajutat.
O atitudine optimistă poate fi şi ea propice.
e. O stimulare pozitivă a activităţii intelectuale este
produsă de anumite forme de contact spiritual cu ceilalţi; 1. discuţia, dusă de
un coleg, fie cu un profesor; 2. scrierea unei dări de seamă asupra cercetării
sau expunerea ei orală; 3. citirea unor articole ştiinţifice, inclusiv cele care
exprimă idei cu care nu suntem de acord. Când citim un articol asupra unor
subiecte străine de problema noastră, s-ar putea ca o anumită concepţie care
stă la baza unei tehnici sau a unui principiu să fie asimilată de noi şi emisă
din nou sub forma unei intuiţii referitoare la propria noastră muncă.
f. După ce am examinat tehnica mintală a căutării
deliberate a intuiţiilor, ne mai rămâne încă un punct de importanţă practică.
Este îndeobşte cunoscut că ideile noi dispar adesea în clipa în care au
apărut, dacă nu facem efortul de a le reţine prin concentrarea atenţiei asupra
- 125 -
lor un timp destul de îndelungat pentru a le întipări în memorie. Un mijloc

comod şi larg răspândit este de a purta cu sine creion şi hârtie şi de a nota
ideile originale în momentul în care ne străfulgeră prin minte. Se spune că
Thomas Edison obişnuia să-şi noteze aproape toate gândurile care îi
veneau în minte, oricât de neînsemnate i s-ar fi părut în primul moment.
Această tehnică a fost, de asemenea, mult folosită de poeţi şi muzicieni şi
notiţele lui Leonardo da Vinci oferă un exemplu clasic de folosire a ei în
artă. Ideile care ne vin în timpul somnului sunt, de obicei, aproape
insesizabile; de aceea unii psihologi sau oameni de ştiinţă ţin întotdeauna
un creion şi o hârtie în apropiere; acest lucru este de asemenea util pentru a
fixa idei care survin înainte de a adormi sau imediat după trezire. Ideile apar
adeseori la maginea conştiinţei, în timpul lecturii, al scrisului sau când
suntem angajaţi mental într-o temă pe care nu e recomandabil s-o
întrerupem. Aceste idei trebuie prinse într-o temă pe care nu e recomandabil
s-o întrerupem. Aceste idei trebuie prinse într-o notaţie brută, cât mai
repede cu putinţă. Aceasta nu numai că le consevă, dar serveşte şi scopului
util de a le „elimina” din minte cu un minimum de întrerupere a preocupării
principale. Când ne concetrăm, nu trebuie ca mintea să fie deranjată de
reţinerea unor idei la marginea conştiinţei.
g. Am mai menţionat trei influenţe adverse foarte
importante: întreruperea, grijile şi interesele concurente. Trebuie să dispui
de timpul necesar ca mintea „să se antreneze” şi să lucreze eficient asupra
unei teme, ţintuind totodată „masate” înspre periferia conştiinţei un număr
cât mai mare de date semnificative. Întreruperile deranjează aceste structuri
delicate şi complexe şi distrug inspiraţia. De asemenea, oboseala
intelectuală şi fizică, munca prea constantă asupra aceluiaşi subiect (în
- 126 -
special când lucrezi sub presiune), micile prilejuri de iritaţie şi tipurile de

zgomote capabile într-adevăr să deranjeze pot dăuna gândirii creatoare.
Aceste observaţii nu contrazic cele spuse de alţi autori cu privire la faptul
că uneori cea mai bună treabă se face sub impulsul adversităţilor şi în stare
de tensiune intelectuală. Astfel W. Beweridge se referă, cu deosebire la
anumite probleme fundamentale ale vieţii, care uneori pot îmboldi omul să
facă muncă de cercetare ştiinţifică, în dorinţa şi ca o tentativă de a scăpa de ele.
Pare că aici ar fi locul cel mai indicat pentru discutarea noţinii de
„fler ştiinţific.” Hadamard şi alţii au făcut observaţia interesantă că există
un asemenea lucru ca flerul ştiinţific, exact aşa cum există un gust literar şi
artistic. Dale vorbeşte despre „raţionamentul subconştient pe care-l numim
judecată instinctivă”, W. Ostwald se referă la „instinct ştiinţific”, iar unii
folosesc vorbind de acest fenomen, cuvintele „intuiţie” şi „simţ”, înţelegând
prin ele unul şi acelaşi lucru; nouă ni se pare însă mai corect să numim
acestă facultate fler, tocmai datorită caracterului ei complex, deopotrivă
raţional şi non-raţional, conştient şi subconştient, sau de multe ori, intuitiv
ori transconştient . Noţinea este, poate, sinonimă cu „judecată personală”,
pe care unii oameni de ştiinţă probabil că ar prefera-o, dar credem că aceasă
expresie este mai puţin clară, mai puţin explicită decât cea de „fler”. Mai
exact ar fi să spunem că flerul este acel lucru (acel complex de trăiri
interioare) pe care ne întemeiem judecata personală. Acest fler, acest gust,
poate fi probabil cel mai bine descris ca sentiment al frumosului sau ca
expresie a sensibilităţii estetice, pe el ne putem sau nu ne putem baza, în
fucţie de individ. Cine îl posedă simte, pur şi simplu, că o anumită linie de
cercetare prezintă interes prin ea însăşi şi este demnă de a fi urmată, deşi
nici el însuşi n-ar putea spune de ce. Cât de mult ne putem baza pe propriile
- 127 -
intuiţii nu pot spune decât rezultatele. Cu alte cuvinte, conceptul de fler

ştiinţific poate fi explicat astfel: “o persoană care are fler în alegerea unei
linii de investigaţie fertile este capabilă să vadă mai departe direcţiile de
dezvoltare a muncii decât ceilalţi, deoarece este obişnuit să-şi folosească
imaginaţia pentru a privi tema în perspectivă, în loc să-şi restrângă gândirea
doar la suma cunoştinţelor îndeobşte recunoscute şi la sfera problemelor
imediate. Se poate ca acestă persoană să nu fie în stare să explice raţional
motivele alegerii sale sau să preconizeze vreo ipoteză particulară, ea poate
să fi întrevăzut numai nişte sugestii vagi, care duc spre una sau alte dintre
problemele într-adevăr fundamnentale”.(W. Beweridge)
Un asemenea exemplu de manifestare a unui simţ special în probleme
neştiinţifice este alegerea cuvintelor şi compoziţia frazelor când scriem. Numai
rareori se întâmplă să fie necesară verificarea corectitudinii în limbajul folosit
prin punerea lui la o analiză gramaticală; de obicei „simţim” doar că propoziţia
este sau nu corectă. Eleganţa şi caracterul adecvat al limbii pe care o folosim în
mod automat este în fucţie de simţul dobândit prin exerciţiu în alegerea unor
subiecte rodnice pentru cercetare, în recunoaşterea unor soluţii promiţătoare; în
intuiţie, el influenţează decizia pe care o luăm cu privire la direcţia în care să
acţionăm în acele cazuri când există puţine fapte asupra cărora putem raţiona;
el ajută la eliminarea ipotezelor care au nevoie de prea multe modificări şi la
formarea unei opinii asupra unor noi descoperiri, înainte ca adevărul lor să fi
devenit incontestabil.
Cu toate că, aşa cum se întâmplă şi cu alte varietăţi ale gustului,
indivizii pot fi dotaţi cu fler ştiinţific în grade diferite, acest fler poate fi şi
el cultivat, exersat în aprecierea problemelor ştiinţifice – de exemplu, citând
cum au fost făcute diverse descoperiri. Ca şi alte varietăţi ale gustului, flerul
- 128 -
ştiinţific este o calitate care poate fi găsită numai la cei care nutresc o
dragoste adevărată pentru ştiinţă. Gustul nostru este o consecinţă a sintezei
cunoştinţelor achiziţionate, experimentate şi gândite.
Unii oameni de ştiinţă pot avea dificultăţi în înţelegerea unui
concept atât de abstract cum este flerul, alţii îl pot găsi de-a dreptul
inacceptabil, deoarece întreaga educaţie ştiinţifică primită înclină spre
eliminarea oricăror influenţe subiective asupra muncii ştiinţifice. Nimeni nu
va contesta justeţea urmăririi unei politici de îndepărtare cât mai completă a
oricărui element subiectiv din calea experimentării, a observaţiei şi a
procedeelor tehnice. Cât de departe poate fi însă dusă efectiv o asemenea
politică pe un asemenea teren cum este gândirea omului de ştiinţă rămâne
încă sub semnul întrebării. Cei mai mulţi nu-şi dau seama că adeseori opinii
presupuse a fi fondate pe raţiune nu sunt de fapt decât raţionalizări ale unor
prejudecăţi, ale unor motive subiective. Există o parte într-adevăr
considerabilă a gândirii ştiinţifice în care nu avem la dispoziţie destul de
multe cunoştinţe sigure pentru a putea construi un raţionament eficient, şi,
în aceste condiţii, judecata va fi în mod inevitabil influenţată de fler. În
cercetare, suntem încontinuu obligaţi să întreprindem acţiuni în probleme
asupra cărora nu există decât foarte puţine dovezi directe. De aceea, decât
să ne autoiluzionăm, cred că este mai înţelep să privim în faţă realitatea,
adică să ţinem seama de prezenţa judecăţilor subiective şi să admitem
utilitatea noţiunii de fler ştiinţific. Dar, acceptând ideea, nu vreau să sugerez
că ar trebui să adoptăm flerul ca un ghid atunci când avem suficiente date
pentru a fundamenta o judecată raţională obiectivă. Expresia „fler ştiinţific”
nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea riscurile care însoţesc orice
gândire subiectivă.
- 129 -
8. Caracterul nespeculativ şi neempiric
Speculaţia, la fel ca experimentul reprezintă cele două extreme ala

unei Realităţi plasată în fapt, pe linia mediană, astfel încât ambele
modalităţi de lucru în cercetare nu fac decât să reflecte condiţia actuală
prezentă – nu doar la nivel de individ – ci aparţinând umanităţii, per
ansamblu: starea de rătăcire, de pierdere a sensului vieţii, a valorii fiinţei, a
rostului tuturor lucrurilor. Încât, pe bună dreptate Rousseau observa că „nu
mai găsim în sufletul omenesc fiinţa care se poartă întotdeauna după
principii certe şi invariabile; nu mai găsim cereasca şi majestuoasa
simplicitate pe care i-a imprimat-o Creatorul lui, ci contrastul diform între
pasiunea care crede că raţionează şi intelectul în delir.” Şi atunci calea de
urmat, atitudinea corectă, o regăsim tot la marele învăţător al timpurilor
noastre: „cel mai bun dintre toţi cazuiştii – spune Rousseau, este Conştiinţa
şi numai cine se târguieşte cu ea recurge la subtilităţile raţionamentului...
Prea adesea raţiunea ne înşeală; am obţinut dreptul de-a o respinge. Dar
Conştiinţa nu ne înşeală niciodată, ea este adevărata călăuză a omului: este
pentru spirit ceea ce instinctul este pentru corp. Cine o ascultă ,ascultă
Natura şi nu se poate teme că va rătăci...”
Pentru că ea, Conştiinţa, reprezintă sediul tuturor principiilor, al
legilor vieţii pe care fiinţa, în decursul dezvoltării sale la Şcoala
Universului, le-a dobândit /accesat / înţeles / deprins, le-a implementat în
profunzimea sa cea mai lăuntrică, de unde, prin intermediul „vocii
interioare” ele se manifestă „ca un instinct divin, nemuritor, ca o călăuză
singură, a fiinţei noastre ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere.”
(Rousseau)
- 130 -
„Conştiinţa, afirma Hegel, este nivelul la care existenţa devine

ştiinţă.” În rest, experimentul rămâne o simplă încercare (în cel mai bun caz
poate avea ca rezultat strângerea de fapte), pe când speculaţia nu reuşeşte a
ne aduce decât „tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul
unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.”
(Rousseau)
Speculantul, cel ce caută în domeniul ideilor, la fel ca şi empiristul,
acela care încearcă/probează, la nivelul manifestărilor, al faptelor, se găsesc
amândoi în aceeaşi situaţie de a nu avea la ce să îşi raporteze descoperirile
lor, pentru a le valida. Lipseşte tocmai axul central, Sensul, orientarea,
direcţia, aspecte ce nu pot fi cunoscute (şi recunoscute) decât prin ridicarea
privirii, din lumea cazurilor particulare, în zările înalte ale universului. Nu
vom reuşi să înţelegem rostul unui copac decât raportându-l la întreaga
pădure, pe care mai întâi trebuie să o fi cunoscut ca un întreg, ca un tot
unitar, din care acesta face parte integrantă. La fel, pentru a afla rostul
fiecărui lucru, trebuie mai întâi să cunoaştem existenţa şi legile Sistemului,
ansamblului mai mare în care acesta se încadrează.
Fizicile cuantice ne-au demonstrat că de fiecare dată când încercăm
să cunoaştem un aspect particular al realităţii, desprinzându-l din ansamblu,
acesta nu mai este obiectul supus investigaţiilor noastre ci devine automat
imaginea subiectivităţii obsevatorului. Paradoxul ştiinţei clasice (empirice)
provine din aceea că cercetătorul nu poate cunoaşte decât prin măsurare,
prin determinare exterioară, adică prin ruperea legăturilor sinergice ale
obiectului investigaţiei cu întregul, care tocmai prin intermediul şi în
virtutea acestor legături îl creează pe acesta mereu, clipă de clipă. Pentru că
întreaga Realitate este un proces de Trans-formare permanentă, o creaţie şi
- 131 -
o auto-creaţie continuă, un flux pemanent de viaţă şi fiinţă, iar toate

aparenţele ce, la diverse momente îmbracă variate înfăţişări sunt întocmai
precum valurile înspumate ale unuia şi aceluiaşi Mare Torent. De aceea
metoda de investigare a cercetării trensdisciplinare nu apelează nici la
raţiune, nici la experiment. Dar nu le exclude pe acestea, tocmai întrucât
ambele sunt utile – în procesul de organizare şi aplicare a conţinuturilor de
cunoaştere dobândite.
Aşa cum am văzut la începutul discuţiei noastre de faţă, ştiinţele
disciplinare actuale, bazate pe experiment sau speculaţie (raţiune) reuşesc
să cumuleze stocuri de informaţie, în fapt descrieri ale domeniilor/
obiectelor supuse investigaţiei. Pentru ca această Informaţie să poată deveni
Cunoaştere, trebuie valorizată prin îmbogăţirea cu Sens şi Semnificaţie,
aspecte care pot fi regăsite doar prin accesarea, prin descoperirea şi
aplicarea Principiilor Universale, a legilor generale de organizare şi
dezvoltare (evoluţie) a vieţii, a existenţei. Iar acestea pot fi percepute doar
cu ajutorul Conştiinţei.
De aceea Cercetarea Transdisciplinară, urmăreşte nu să dea un
sens, o explicaţie umană, lucrurilor, descoperirilor, ci are în vedre
orientarea omului şi a societăţilor umane după Direcţia şi Sensul regăsite
prin raportare la Ordinea Cosmică prin identificarea adevăratelor Rosturi, a
tuturor lucrurilor, a Universului în întregime, pentru a putea înţelege
menirea şi misiunea fiinţei umane, în fiecare clipă a existenţei sale şi a-i
putea astfel oferi mijloacele şi instrumentele cele mai adecvate unei cât mai
corespunzătoare dezvoltări a individului şi colectivităţii în ansamblu, în
armonie cu marile cicluri ale Devenirii Universale, permiţând astfel omului
să participe conştient la procesul sinergic al creaţiei şi devenirii vieţii.
- 132 -
9. Caracterul de utilitate şi finalitate al Cercetării transdisciplinare
Fie că îmbracă formula cercetării fundamentale, fie a celei

aplicative, cercetarea transdisciplinară are la bază principiul utilităţii sale
pentru om ca individ şi pentru colectivitate, ambele însă privite sub aspectul
lor cosmic, prin încadrare, raportare şi valorizare în funcţie de marea
Ordine universală a tuturor lucrurilor. Numai astfel putem determina (aşa
cum am văzut şi în secţiunea anterioară) adevăratele rosturi ale acestora şi
putem totodată acţiona, nu doar în perfectă cunoştinţă de cauză, ci mult mai
important, putem da atitudinii noastre de fiecare clipă (fapte, gânduri,
vorbe, conduită etc.) orientarea cea mai corespunzătoare progresului,
dezvoltării, avansării spre o stare superioară de bine. Adevăratul savant,
spunea Gaston Berger, nu e nici cel care ştie, nici cel care cauă, ci acela
care găseşte pentru că, cercetătorul transdisciplinar este asemeni medicului
chemat să amelioreze, ori să vegheze la starea de bine a pacientului: trebuie
în primul rând să fie el însuşi foarte bine pregătit la nivel de cunoştinţe, să
aibă metode corespunzătoare şi eficiente de lucru şi, în plus, dorinţa de a
sluji celui ce i se adresează. De aceea nu-şi poate permite erori şi nici
experimente, la fel cum nu-şi poate permite interpretări doctrinare ori
speculaţii filosofice. Ştiinţa lui este deopotrivă filosofie, doctrină, artă,
metodă, tehnică, pasiune, aport personal, muncă, străduinţă etc. Dar mai
presus de toate este finalitate, este rezultat – şi nu orice rezultat, ci
rezultatul corect, obiectiv, eficient.
În lumea Cercetării Transdisciplinare, la fel ca în sala de operaţie,
încercările nu au nici o valoare; ceea ce contează sunt numai şi numai
- 133 -
finalităţile, adică rezultatele corecte, corespunzătoare progresului şi

dezvoltării omului şi societăţii în acord cu întreaga Natură.
Pentru că „cercetătorul transdisciplinar este oglinda în care omenire
îşi contemplă chipul cu toate neregularităţile, pentru a le îndrepta”.
(Basarab Nicolescu)
Pentru el, „aceasta-i adevărata bucurie a vieţii: a fi folosit într-un
scop a cărei măreţie o şi recunoaşte. A fi o forţă a naturii şi nu o mână de
pământ egoistă şi agitată, frământată de necazuri şi revendicări, plângându-
se că lumea nu se dedică fericirii ei.” Şi, continuă, G. Bernard Shaw în
numele acestei concepţii, exprimând prin glasul său gândul ce însoţeşte
clipă de clipă atitudinea interioară a cercetătorului transdisciplinar: „sunt de
părere că viaţa mea aparţine întregii comunităţi; consider că e un privilegiu
să fac pentru ea tot ce îmi stă în putere, atât cât voi trăi. Vreau să fiu de
folos până în ceasul morţii. Cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât trăiesc
mai intens; mă bucur de viaţă, de dragul ei. Pentru mine nu e o lumânare, e
o splendidă torţă care mi-a fost încredinţată pentru o vreme şi pe care am s-
o fac să strălucească atât cât pot mai mult, înainte de a o înmâna
generaţiilor viitoare.”
10. Cercetarea transdisciplinară ca filozofie de viaţă
Un „Elogiu al filozofiei” ar putea începe cu elogiul logicii şi al

dialecticii, sau cu referirea la uriaşul rol practic al teoriei, devenită forţă
socială, deîndată ce a cuprins masele făuritoare de istorie. Este, poate, mai
util să insistăm asupra unui alt aspect, legat de interesul etimologic al
cuvântului: filozofia este dragoste de înţelepciune şi o asemenea dragoste
- 134 -
este condiţia fără de care nu se poate concepe o luciditate corespunzătoare

vremurilor în care trăim, stadiului actual de dezvoltare al ştiinţei şi al
societăţii. Necesitatea filozofiei pentru înţelegerea a ceea ce facem şi a ceea
ce suntem, poate fi inegal resimţită, de la om la om; dar rezultatele cele mai
bune, în studiu, în cercetare sau acţiune – se obţin acolo unde necesitatea
subiectivă de „înţelepciune” este motorul îndeplinirii necesităţii obiective,
ca împlinire a ştiinţei prin filozofie, ca o călăuzire a ştiinţei de către
filozofie.
Prin unele nuanţe vom putea deosebi filozofia de teorie, teoria de
metaştiinţă, metodologia de metateorie. Toate acestea se subsumează însă
unui acelaşi amor intellectualis, aceloraşi frământări şi satisfacţii date de
gândire, în ceea ce are ea mai înalt dar şi mai puternic. “Căci filosofia este
manifestarea cea mai pregnantă a puterii gândirii, expresia din ce în ce mai
desăvârşită a capacităţii minţii de a vedea dincolo de ce văd ochii. Filosofie
este efortul de claritate dus cât mai departe, filosofie este orice tentativă de
a stabili legături între aspecte disparate, cu scopul de a reconstrui mintal,
unitatea realităţii; filosofia realizează – pe plan abstarct – totalizarea
cunoaşterii şi a vieţii. Filosofie găsim oriunde întâlnim meditaţie şi
atitudine, oriunde există sforţare de a afla puncte cardinale, puncte de
vedere, poziţii de largă viziune, neastâmpăr şi nelinişte a gândirii şi
seriozitate în problematizare”.( V. Săhleanu)
Este uşor de înţeles că frecventarea domeniilor filosofiei este nu
numai recomandabilă, dar şi indispensabilă oricui vrea să dobândească un
spirit sagace şi subtil. Claude Bernard a fost unul dintre cei zece-
cinsprezece oameni ai secolului XIX care, prin recolta de fapte, au pus
bazele ştiinţelor contemporane. Dar tot el este cel care a scris că spiritul
- 135 -
filosofic trebuie să domnească nu numai în toate ştiinţele, dar şi în toate

cunoştinţele omeneşti. Filosofia – spunea el – reprezintă aspiraţia eternă a
raţiunii umane spre cunoaşterea necunoscutului; ea penetrează în regiunile-
limită ale ştiinţei şi prin aceasta „comunică gândirii ştiinţifice o mişcare
care o înviorează şi o înnobilează; fortifică spiritul, dezvoltându-l printr-o
gimnastică intelectuală generală, în acelaşi timp în care îl îndrumă neîncetat
spre soluţia inepuizabilă a marilor probleme. Ea întreţine astfel un fel de
sete a necunoscutului şi focul sacru al cercetării, care nu trebuie niciodată
să se stingă la un savant”.
Într-adevăr, fără a încerca să dezvăluim – iarăşi şi iarăşi –
semnificaţia generală a faptelor descoperite sau numai constatate, acestea
rămân goale, obscure, aride, greoaie. Dar fără o gândire prevenită şi
educată, însăşi culegerea faptelor, concluziilor, stabilirea unui adevăr –
întâmpină dificultăţi, riscă să se rătăcească. Numai având o concepţie putem
trece la stabilirea importanţei acelui adevăr, la precizarea valorii detaliilor.
Alături de matematică, filozofia educă gândirea abstractă şi formează gustul
gândirii abstracte. Ele sunt instrumentele care ne ajută să exploatăm datele
faptice până la ultimele lor consecinţe, să explorăm sistematic – şi nu
orbeşte – universul plin de necunoscute dar şi de promisiuni. Cum putem
evita altfel unilateralizarea, perspectiva îngustă, „meschinăria”
conceptuală? Cum putem să ne dăm seama – altfel decât prin filosofie –
ceare este sensul a ceea ce facem şi ce însemnăm noi?
În cursul mileniilor, filozofia a dat omenirii pe călăuzitorii
drumului spinos al cunoaşterii; de la Socrate şi Aristotel, la Bacon şi
Descartes, la Hegel, la Marx, Eliade, David Bohm sau Fritjof Capra.
Acestea sunt spirite mereu actuale. Nu o singură dată ajungem să ne dăm
- 136 -
seama că am fi greşit mai puţin dacă am fi folosit mai deplin experienţa lor
de gândire.
Se spune că savanţii şi-au făcut descoperirile în general fără
imixtiunea filosofilor. Că, deseori, sistemele filozofice au stânjenit
dezvoltarea ştiinţei. Că mulţi dintre filosofi n-au „reuşit” în ştiinţă. Că
speculaţia este mai comodă, dar sterilă, iar căutarea faptelor este singura
preocupare corespunzând eticii seriozităţii. Dar înseamnă aceasta că
filozofia nu i-a ajutat pe savanţi? Un Claude Bernard nu şi-a bazat lucrările
pe studii filosofice, dar şi-a dezvoltat şi şi-a întreţinut – prin aceste studii –
supleţea şi profunzimea gândirii. El însuşi a făcut o distincţie cât se poate
de netă între spiritul filosofic şi sistemele ce pot genera dogmatism. Cei
care susţin că filosofia şi ştiinţa sunt „incompatibile” în sens psihologic,
uită că Descartes sau Aristotel sau Marx, sau Bacon – au fost mari oameni
de ştiinţă. “Adevărul este că ştiinţa, dezvoltându-se, impune o diviziune a
muncii şi între cei care abordează un acelaşi domeniu – nu numai după
obiect, ci şi după structura cercetării. Există experimentatori, există
teoreticieni, există metodologi ... iar ştiinţa de astăzi este prea complexă
pentru a fi lăsată numai pe mâna culegătorilor de fapte”.(V.Săhleanu)
A venit vremea în care filosoful ( autentic) să coboare din nou între
zidurile cetăţii, pentru a ajuta la cercetarea şi soluţionarea problemelor
acesteia, alături de „specialiştii” clasici. Dar o asemenea muncă de
colaborare nu este posibilă fără cultura filosofică a tuturor acestor
“specialişti.”(Săhleanu)
De aceea cercetarea transdisciplinară nu poate fi, nici doar o

viziune abstractă, teoretică despre lume şi viaţă, nici doar un instrument ori
- 137 -
procedeu de lucru orientat spre un scop anume (aşa cum am văzut supra 9.)
ci este deopotrivă şi una şi alta, iar în plus, cercetarea transdisciplinară se
constituie într-un veritabil mod de viaţă. Pe de o parte, aceasta derivă din
rigorile impuse vieţii de cercetător, din orientarea interioară şi nativă a
fiinţei cercetătorului, reprezentând o stare existenţială specifică naturii sale
intime (să ne reamintim vechea zicală: „dacă e copil să se joace, dacă e cal
să tragă, iar dacă-i pasăre să zboare”), iar pe de altă parte din misiunea ce i
se încredinţează acestui tip de cercetare, din complexitatea conţinutului ei
conceptual. Pentru că cercetarea transdisciplinară urmăreşte deopotrivă
recunoaştrerea rosturilor lumii şi omului şi modelarea societăţii, omului şi
Ştiinţei, în sensul împlinirii acestor rosturi, în acord cu marea armonie
cosmică. De aceea, ea îmbracă veritabile valenţe de filosofie, ştiinţă şi
pedagogie aşa cum ne reamintea Traian Stănciulescu:
„La intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei
naturale se defineşte statutul omului de fiinţă cosmică supraordonat calităţii
sale de fiinţă bio-psiho-socială. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare,
manifestată între multiplele niveluri ale existenţei sale, este singura în
măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în rang a omului, de
la „cosmosul mic” la „Existentul Absolut” care cuprinde în sine totul.
Căci numai astfel filosofia poate fi înţeleasă ca forţă cognitivă
creatoare a omului, dominând lumea. Filosofia este domnia omului prin
creaţie; ştiinţa – domnia lui prin ascultare.”
- 138 -
11. Cercetarea transdisciplinară ca formatoare a unui nou

demers educativ
„Fiecare suflet realizat – afirma Osho – moare cu o tristeţe

profundă, pentru că limbajul nostru este atât de sărac, este un limbaj al
străzilor, nu al templelor. Este foarte bun pentru a vorbi despre lucruri, dar
atât de insuficient pe măsură ce te întorci spre tine, spre liniştile sufletului
tău... Întâlneşti ceea ce întâlneşti şi nu poţi să spui nimic în cuvinte. De
aceea lucrurile cele mai semnificative au rămas încă nerostite”
Iată de ce misiunea cercetării transdisciplinare constă în a păşi
dincolo de această barieră comunicaţională, care, în fapt reprezintă un
veritabil obstacol/blocaj al fiinţei noastre în comunicarea cu ea înseşi.
Interogăm lucrurile, în exterior, dar ele nu ne oferă decât descrieri adresate
minţii ori afecţiunii (sentimentului) nostru. Ori fiinţa interioară are nevoie
de cu totul altceva: are nevoie de sens, nu de informaţie, de regăsire nu de
definiţii şi noţiuni. Iar toate acestea nu le poate obţine decât prin
deprinderea a ceea ce s-a numit dintotdeauna: Limbajul Lumii, formula
universală de comunicare între toate formele de viaţă. La nivelul
comunităţii umane, în timpurile vechi, înţelepţii şi oamenii educaţi învăţau
această metodă de descifrare a tainelor univerului. Ulterior, pe măsură ce
ştiinţa aceasta s-a pierdut puţin câte puţin din lumea noastră, a rămas în
urmă, ca un iz de transcendenţă, imaginea acesteia (desigur voalată) sub
forma a ceea ce s-a numit hermeneutica: ştiinţa interpretării semnelor lumii,
vieţii, universului. Este ştiinţa comunicării universale, care ne arată calea
sigură de dezvoltare, fără pericolul de a greşi, pentru că prin conţinutul şi
normele sale hermeneutica se adresează ordinii cosmice, se raportează la
- 139 -
sensul/rostul tuturor celor ce există, ajutându-ne astfel să determinăm, în

fiecare moment poziţia şi orientarea devenirii noastre ca fiinţe umane
individuale şi la nivel colectiv.
Cercetarea transdiciplinară se validează astfel prin reducerea în
conştiinţa socială şi în educaţia fiecărei persoane umane a hermeneuticii, ca
modalitate de comunicare cu Universul, cu Natura şi cu noi înşine prin
înţelegerea limbajului simbolic al Lumii prin care se exprimă marile legi ale
întregii Organizări cosmice, dintre care unele le-am descoperit, dar, din
fericire, încă multe ne aşteaptă să le dăm un loc în viaţa noastră ca indivizi
şi ca specie. Pentru că „ritul şi simbolul – arăta Rene Guenon – nu sunt, în
fond, decât două aspecte ale aceleiaşi realităţi; şi aceasta nu este altceva, în
definitiv, decât corespondenţa care leagă între ele toate nivelurile Existenţei
universale, astfel încât prin ea, starea noastră umană poate fi pusă în
comunicare cu stările superioare ale fiinţei.”
De aceea cercetătorul transdisciplinar va fi, aşa cum recunoştea
Traian Stănciulescu „un om care crede în existenţa unei ordini universale; şi
dacă observă tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii
sale individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate
cu principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte
din îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci
reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite, deci
programul său de acţiune e fixat de la început în temeiul acestor principii.”
Iar re-formarea (adică formarea din nou) este primul pas spre trans-
formare, spre transcenderea formei, în căutarea şi dobândirea Sensului.
„Adevărata nevoie – arăta Petre Andrei – de care are trebuinţă
societatea actuală, e revoluţia spiritului care trebuie să arate individului un
- 140 -
ideal superior egoismului biologic, care să-l facă pe om să simtă

solidaritatea lui cu umanitatea întreagă înfăţişându-i nobleţea numai ca
scopuri imediate ale vieţii sale.” Pentru că, în fond, să ne reamintim o dată
cu Einstein „fiinţa umană e o parte a întregului numit de noi Univers; o
parte limitată de timp şi spaţiu. Ea-şi resimte propria identitate,
sentimentele, gândurile, ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică
a conştiinţei sale. Această iluzie reprezintă o veritabilă închisoare, ce ne
limitează la dorinţele personale şi la afecţiunea pentru câteva fiinţe
apropiate. Misiunea noastră, este însă aceea de a ne elibera de această iluzie
prin lărgirea cercului compasiunii, îmbraţişând toate fiinţele şi întreaga
Natură în frumuseţea sa.[ De aceea] “datorita fiecărui savant, mâine, mai
mult decât azi, nu e de a fi un vulgarizator care se face că explică
ignoranţele noţiunilor pe care ei nu le înţeleg, ci de a se înţelege pe sine, de
a fi pe deplin conştient de sensul acţiunii sale şi de a se situa pe făgaşul
civilizaţiei şi al culturii.” (G. Berger)
12. Caracterul „trans-” al cercetării transdisciplinare
„Trans-” ca prefix şi concept în sine, înseamnă, nu negare nici

abndonare, ci depăşirea evolutivă a unei realităţi; înseamnă trecerea
„dincolo” dar „prin”, captând întreaga experienţă/metodă/conţinut de
cunoaştere şi valoare a realităţii astfel parcurse în drumul dezvoltării
graduale; a depăşi momentul prezentului - deja devenit trecut – pentru a
urmări mereu steaua-călăuză a viitorului, indicator şi proces absolut necesar
al devenirii creatoare la nivelul Naturii, universului şi omului.
- 141 -
Raportat la valorile umane specifice societăţii actuale, caracterul

„trans-” al cercetării transdisciplinare îmbracă următoarele valenţe:
a) trans-umanismul – reprezentând „o nouă formă de
umanism, care oferă fiinţei umane capoacitatea maximă de dezvoltare
culturală şi spirituală, fiind vorba de căutarea a ceea ce există întru, printre
şi dincolo de fiinţele umane – a ceea ce putem numi eterna Fiinţă a
fiinţelor” (Basarab Nicolescu)”
Este vorba, până la urmă de resacralizarea vieţii ca fenomen cosmic
şi depăşirea (trans-cenderea) astfel a graniţelor mentalităţii şi în general
viziunii (trăire, gândire, mod de a fi etc.) antropocentriste pentru a
redescoperi unitatea primordială şi conştientă (de data aceasta) de fiinţă şi
esenţă care ne aminteşte legătura noastră intimă cu fiecare formă de viaţă,
de la cel mai firav fir de iarbă şi până la cele mai luminoase galaxii ale
universului. Aşa cum observa Cioran: „În ce priveşte atitudinea în faţa
vieţii, nu mai există adevăr sau neadevăr, ci numai reacţia spontană a
intimităţii fiinţei noastre.”
b) trans-socialul - viziunea holografică asupra realităţii,
asupra universului şi fiinţei, se raportează la valori eterne şi obiective,
depăşind astfel graniţele subiectivităţii umane temporale şi spaţiale, supusă
variaţiei de concepţiei, în funcţie de ciclurile istoriei terestre.
c) trans-naţionalismul – derivă din atitudinea transsocială şi
presupune înţelegerea superioară a raporturilor dintre indivizii speciei
umane, în spiritul viziunii holografice, apreciindu-se deopotrivă fiecare
element de diversitate ca o componentă stricit necesară în cadrul sistemului
hipercomplex al societăţii umane unice. De aceea nu doar că nu trebuie
confundat specificul naţional (şi care presupune o diversitate deopotrivă la
- 142 -
nivel de individ şi de grup) cu naţionalismul (o atitudine antiprogresistă şi

izolatoare) dar trebuie militat pentru extinderea conştiinţei şi
responsabilităţii (corelativ cu atracţia reciprocă, afecţiunea şi legătura)
specifice membrilor unei naţiuni la nivelul întregii comunităţi umane
terestre dându-se astfel o aplicare practică a dezideratului de mii de ani al
spiritelor progresiste: crearea instituţiei (ca atitudine interioară, ca stare de
conştiinţă) de Cetăţean al Terrei.
d) trans-istoricitatea – raportându-se la principiile
Universale, valabile pretutindeni şi independent de timp, cercetarea
transdisciplinară, la fel ca transdisciplinaritatea înseşi, nu se poate încadra
în tiparele istoriei umane secvenţiale. Aşa cum arăta Victor Săhleanu “noi
suntem cufundaţi în fluxul istoriei şi contribuim la acest flux. Dar
activitatea noastră se înscrie numai ca un moment al unei vaste epopei.
Judecăm întregul proces după chipul şi asemănarea prezentului, în loc să
situăm prezentul în curentul multimilenar al istoriei şi să-l valorificăm în
funcţie de tendinţele generale ale progresului social.”
13. Originalitate şi autorat în Cercetarea transdisciplinară
Iorga afirma la un moment dat că „există gânduri în josul cărora e

de mirare să găsim o iscălitură, atât de mult par că vin de la sine”, iar ceea
ce el a intuit reprezintă de fapt unul dintre principiile de bază al cercetării în
discuţie. Şi anume, cercetarea transdisciplinară consideră gândurile şi
întreaga Lume a Ideilor, ca aparţinând Lumii Naturii; ele, ideile, sunt păsări
libere să zboare în orice orizont, dar pot alege să poposească o vreme pe
ramurile înflorite ale copacului din sufletul cercetătorului. Nimeni însă,
- 143 -
dintre oameni nu poate crea, nu poate da naştere gândurilor. Suntem simpli

utilizatori, din acest motiv, cu adevărat important, autentic, este ceea ce
reuşim noi să facem sub îndrumarea/călăuzirea/influenţa/efectul ideilor, atât
timp cât ele au stăruit în mintea şi sufletul nostru. Asfel încât, cercetătorul
transdisciplinar este fiinţa ce caută compania gândurilor de dincolo de
orizonturi pentru a crea (a structura) cu ajutorul lor o viziune, un model,
pentru a trasa schiţele unei noi forme de organizare a vieţii sociale şi
umane, după care să fie apoi capabil a edifica Lumea de Mâine împreună cu
oamenii de azi, ei înşişi re-formaţi, apoi trans-formaţi în spiritul acestei
viziuni.
De aceea, în universul cercetării transdisciplinare, nu există
autori ci doar modelatori şi interpreţi ai diverselor misiuni/roluri primite
de la Natură/Univers/Demiurg etc., şi care determină ca prin vocea şi fapta
unor fiinţe umane să fie călăuzită omenirea întreagă spre împlinirea
devenirii sale la nivel cosmic.
Epictet ne-a atenţionat încă de acum mai bine de două milenii
asupra acestei stări de fapt.
„Aminteşte-ţi – spunea el – că eşti interpretul rolului dorit de
maestru. Dacă este scurt, ca pe unul scurt, dacă este lung, ca pe unul lung.
Dacă doreşti să interpretezi roulul unui cerşetor, joacă-l şi pe acesta astfel
încât să pară cât mai natural. Dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui
magistrat sau al unui simplu particular, fă la fel. Căci datoria ta este să
interpretezi rolul ce ţi s-a dat, într-o prezentare cât mai potrivită, dar să
aleagă acest rol, stă în puterea altuia.”
Cercetarea transdisciplinară este o astfel de misiune adresată
anumitor oameni. Este o piesă regizată cu anumiţi actori, dar pusă în slujba
- 144 -
devenirii întregii omeniri şi a fiinţei individuale. Misiunea cercetătorului

transdisciplinar este în acest fel, de ordin planetar şi cosmic. Dar roadele
muncii sale, eforturile sale personale nu-i aparţin lui, la fel cum nu se poate
face stăpân nici asupra gândurilor. Acestea aparţin deopotrivă tuturor
oamenilor, societăţii şi întregului univers. Căci, aşa cum observa J. Piaget:
„Marele om care lansează curente noi, nu este decât un punct de intersecţie
al unor idei elaborate printr-o cooperare continuă.”
El însuşi, s-a format ca cercetător şi ca om, în baza
cunoaşterii/înţelepciunii dobândite de întreaga omenire de-a lungul a mii de
ani de existenţă. Aşa încât, roadele muncii sale reprezintă deopotrivă un
semn de recunoştinţă pentru trecut şi o punte de lansare pentru generaţiile
viitoare, fiind, în fapt doar un pas, un moment din succesiunea de acte
formând spectacolul lumii şi al vieţii.
Anibal Teodorescu arăta că „în cea mai mică mişcare a noastră este
ajutorul a nenumărate generaţii, dispărute, după cum, în cel mai neînsemnat
obiect de care ne servim sunt sforţările atâtor minţi şi atâtor braţe pe care nu
le mai cunaştem.” Iar în continuarea spiritului acestei idei, Leon Burgeois
adaugă: „există pentru fiecare om care trăieşte o datorie faţă de toţi oamenii
care trăiesc, din cauza şi în măsura serviciilor ce i-au fost aduse prin
sforţarea tuturor. Dar mai există şi o datorie faţă de generaţiile viitoare, din
cauza serviciilor ce i-au fost aduse de generaţiile trecute. La
obligaţia/îndatorirea de a participa la sarcinile comunităţii actuale, pentru a
o întreţine şi a o păstra se adaugă obligaţia de a o creşte şi a fi părtaşi, în
aceleaşi condiţii de repartizare echitabilă la sarcinile acestei creşteri.
Capitalul comun al societăţii umane este o organizaţie vie, pe cale de
- 145 -
necontenită prefacere şi a cărei evoluţii nu poate avea loc fără continuitatea

sforţării constante a tuturor.”
De aceea pentru cercetătorul transdisciplinar faptul de a invoca
dreptul de proprietate (sau orice alt drept inventat de societatea umană)
asupra gândurilor sau muncii/efortului său reprezintă o ciudăţenie la fel de
mare precum aceea a dreptului asupra pământului, asupra pădurii, asupra
animalelor sau asupra corpurilor cereşti – în fapt, toate acestea, veritabile
atentate la legile care guvernează buna desfăşurare a proceselor vieţii la
nivelul întregii Naturi.
Aşa cum arăta Rousseau: „Cel dintâi care, îngrădind un teren s-a
încumetat să spună <<acesta este al meu>>, şi care a găsit inşi destul de
proşti ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte
crime, războiaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea acela
care, scoţând parii şi astupând şanţul ar fi strigat oamenilor săi <<feriţi-vă
să ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale
tuturor şi că pământul nu este al niciunuia!>>”
În aceeaşi ordine de idei se încadrează şi răspunsul Şefului Seattle,
în 1855, atunci când preşedintele american Franklin Pierce a afirmat că va
cumpăra pământul tribului: „cum poţi tu să cumperi sau să vinzi Cerul?
Pământul? Ideea este ciudată pentru noi. Dacă nu ne aparţine limpezimea
aerului şi scânteierea apei, cum le poţi cumpăra? Fiecare bucată din acest
pământ este sacră pentru poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare
ţărm nisipos, fiecare ceaţă a pădurilor întunecoase, fiecare pajişte sau gâză.
Toate sunt sfinte în memoria noastră. Căci noi ştim aceasta: Pământul nu
aparţine unui om, ci omul aparţine Pământului. Toate lucrurile sunt legate
- 146 -
ca sângele ce ne uneşte pe toţi. Omul nu a ţesut pânza vieţii, el este un fir

din ea. Orice face el, face deopotrivă pânzei şi lui însuşi ...”
Acelaşi sentiment, al conştientizării asupra locului şi rostului
omului în Ordinea universală a Naturii, l-a determinat pe Brâncuşi să
mărturisească : “aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini
publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi
monumente născute din pământ; nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut,
dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor ca ceva ce face parte din
sufletul Naturii…..”
14. Cercetarea transdisciplinară ca activitate voluntară şi

profesiune liberală
Caracterul voluntarist al cercetării, rezultă în primul rând din faptul

că acest tip de activitate ţine strict de natura unor anumite categorii de fiinţe
umane, adică ea reprezintă un dat de la naştere, la fel precum talentul
muzical ori artistic în general, însă cu deosebirea că cercetarea
transdisciplinară nu se reduce doar la o calitate/capacitate sau o sumă de
capacităţi ale omului ci este o stare de spirit interioară, un tip aparte de
structurare şi orientare a naturii umane. Pentru că cercetarea
transdisciplinară întruchipează/manifestă chiar condiţia naturală a unor
anumite tipologii umane, după binecunoscutul principiu descoperit de
Maslow, acela că „omul este o fiinţă înzestrată cu un proiect şi de aceea,
ceea ce Sinele său poate, el trebuie să fie.”(sublinierea autorului citat)
- 147 -
Astfel că cercetătorul transdisciplinar, desfăşurând această

activitate dă curs naturii sale celei mai intime, îşi îndeplineşte, în fapt,
misiunea existenţială ca fiinţă, în virtutea demnităţii sale de ordin cosmic.
De aceea vor putea desfăşura cercetare transdisciplinară doar acele
persoane născute (aşa cum am mai arătat) pentru acest domeniu. Restul
participanţilor la astfel de activităţi sunt doar activanţi, auxiliari ai cercetării
transdisciplinare (desigur, fiecare cu importanţa şi rostu său; şi să nu nuităm
că adevărata valoare a uni om este dată nu de realizările sale, ci de efortul,
de strădania personală, de măsura fiinţei sale pusă în act: de participare). Ei
pot avea diverse calităţi, inclusiv cea de cercetător în alte domenii, clasice,
însă pentru transdisciplinaritate se cere caracterul nativ, trăirea/vibraţia
interioară specifică şi mai mult decât atât, orientarea fiinţei spre slujirea
acestei viziuni (viziunea holografică asupra vieţii şi universului, asupra
fiinţei şi lumii) adică voinţa ei de a-şi canaliza întreg efortul şi de a-şi
dedica întreaga viaţă Operei reformatoare pe care o înfăptuieşte cercetarea
transdisciplinară.
Şi întrucât, toate aceste aspecte arătate reprezintă raporturi directe,
la nivel de conştiinţă ale fiinţei umane cu Universul/viaţa/ divinitatea etc.,
nimeni, nici o autoritate nu poate interveni din exterior pentru a determina
o persoană să presteze, să continue ori să intrerupă activitatea autentică de
cercetare transdisciplinară. Pentru că aceasta reprezintă, în esenţă, un
contract moral de conştiinţă, al cercetătorului cu el însuşi şi cu întreg
Universul.
Iar pentru lumea umană şi pentru viaţa socială, activitatea acestuia
are caracter de voluntariat absolut. În spiritul acestui caracter şi în baza
principiilor generale arătate până aici, cercetătorul transdisciplinar nu
- 148 -
lucrează pentru cineva anume: instituţie, guvern, persoană fizică, naţiune

sau el însuşi, ci numai şi numai pentru întreg ansamblul vieţii, pentru
universul în totalitatea lui, din care şi el se simte parte organic integrată la
nivel de conştiinţă şi fiinţă.
Astfel că cercetarea transdisciplinară constituie deopotrivă o
activitate specific umană, absolut voluntară, dar şi o profesiune prin
excelenţă liberală.
De aceea în raporturile sale cu diversele componente sau structuri
sociale, cercetătorul transdisciplinar intră totdeauna ca partener/asociat,
absolut independent şi liber, iar singurul contract pe care-l poate încheia cu
aceste structuri/entităţi sociale este, cel mult acela de colaborare de pe
poziţii egale. Pentru că subordonarea cercetătorului faţă de orice fel de
entitate/valoare/forum sau structură socială reprezintă un atentat la chiar
sensul viziunii holografice şi universaliste al transdisciplinarităţii, o
profanare a valorilor profund progresiste ale acesteia şi care transcend
barierele şi limitările impuse în general de către raporturile sociale şi umane
(a se vedea şi supra, caracterul „trans-”). În paranteză fie spus, să ne
amintim de ceea ce afirma Cioran: „animalele care trăiesc fiecare din silinţa
lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de
altele. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi
creeze din semen un supus.”
În aceeaşi ordine de idei este interzis cercetătorului
transdisciplinar să încheie contract de muncă având ca obiect cercetarea
sa, ori rezultatele acestuia. Pe de o parte datorită raporturilor de
subordonare pe care le presupune domeniul relaţiilor juridice de drept al
muncii, iar pe de alta, tocmai din cauza specificului acestui tip de contract,
- 149 -
în virtutea căruia remuneraţia (echivalentul bănesc) primită reprezintă

echivalentul muncii prestate. Ori prin valorile sale deosebite şi prin
caracterul ei de stare/orientare/şi atitudine spirituală ţinând de natura
intimă a fiinţei umane, cercetarea transdisciplinară nu poate fi echivalentă
în valori materiale, nu poate face obiectul nici unui tip de tranzacţie la
nivelul societăţii umane şi nici nu poate aparţine nici unui subiect anume
de drept.
Căci atât cercetarea - ca activitate - cât şi roadele acesteia nu pot
fi decât dăruite şi puse în slujba idealului de progres, la nivel de
umanitate şi de dezvoltare a fiinţei individuale, în acord cu marile
principii şi deziderate ale devenirii cosmice.
15. Cercetarea transdisciplinară ca activitate individuală
Caracterul general şi fundamental de activitate individuală a

cercetării transdisciplinare derivă cu necesitate din specificul acesteia
conturat pe parcursul materialului nostru până aici. Reprezentând un act de
creaţie ce necesită deopotrivă un aport de fiinţă dar şi de natură proprie,
cercetarea transdisciplinară nu poate fi realizată în grup. Aşa cum nu
întâlnim două păsări să zboare cu aceeaşi pereche de aripi, ori doi pictori
care să lucreze la acelaşi tablou, la fel nu vom vedea doi cercetători care să
creeze împreună acelaşi lucru deodată. Sigur eforturile lor pot fi conjugate,
la fel precum rezultatele finale trebuie aportate sinergic şi închegate precum
cărămizile unui templu într-un ansamblu mai vast şi mai complex, însă
pentru a realiza partea proprie de contribuţie, fiecare cercetător trebuie să
lucreze individual în ungherul ascuns al conştiinţei proprii asupra fiinţei
- 150 -
sale şi asupra gândurilor aparţinătoare Naturii, din acestea două rezultând

până la urmă finalitatea ce va să încununeze efortul, sacrificiul şi dăruirea
de sine. Pentru că ele, gândurile reprezintă doar agenţi ai devenirii, ai trans-
formării, cu ajutorul cărora (şi sub impulsul lor catalizator) cercetătorul va
concepe o nouă formă pentru o nouă realitate, căreia îi va da suflu de viaţă
şi fiinţă din chiar fiinţa poprie pentru ca apoi, astfel definitivată, opera
creaţiei sale să poată fi dăruită lumii, omului şi universului întreg. Această
creaţie se alătură altor creaţii, ale altor cercetători, pentru ca împreună să
dea viaţă noului Templu în care se celebrează astfel „evanghelia armoniei
universale” (Nietzsche) prin integrarea conştientă (voită, responsabilă) a
„fiului rătăcitor – omul” (Noica) În Marele Univers al Creaţiei prilejuindu-
se astfel reîntâlnirea fiinţei cu „Eterna Fiinţă a Fiinţelor” (B. Nicolescu) din
noi şi din toate lucrurile.
- 151 -
CAPITOLUL V
OBIECTIVELE MAJORE
ALE CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
1. Cercetarea Transdisciplinară, prin caracterul său profund

progresist şi misiunea sa de avangardă, îşi propune, în primul rând, ca, în
acord cu – şi pornind de la baza actuală realizată de – progresul cunoaşterii
şi cu evoluţia paradigmelor ştiinţei şi filosofiei la nivel mondial, să readucă
în faţa omenirii perspectiva (dealtfel binecunoscută civilizaţiilor antice)
spiritualizată asupra Naturii şi Existenţei, stratificată pe Niveluri complexe
ale Realităţii, guvernate de logici/ ordini/ legi şi principii specifice, având
limbaje de comunicare de asemenea proprii, dar toate încadrate sistemic şi
armonic în Marea Acţiune sinergică a Universului, perceput acum ca o
Curgere continuă de viaţă şi fiinţă, în care materia şi spiritul, energia şi
dinamica, spaţiul şi timpul, gândirea şi acţiunea etc. nu reprezintă decât
aspecte variate ale unuia şi aceluiaşi Principiu Suprem: Eterna Fiinţă a
fiinţelor.
2. În spiritul acestei viziuni holografice (în baza căruia
întregul se regăseşte integral în fiecare componentă a sa şi fiecare parte; de
asemenea este cuprinsă armonic în întreg) se deschide perspectiva
înţelegerii de către fiinţa umană a locului şi rostului ei în Marele Ansamblu
al Devenirii Vieţii; conştientizându-şi astfel demnitatea sa de ordin cosmic
şi de aici, corelativ, învăţând a-şi asuma deopotrivă responsabilitatea
corelativă acestei stări de înaltă trăire valorică.
3. Tot în cadrul acestei modalităţi holografice de percepere a
vieţii şi realităţii, cercetarea transdisciplinară urmăreşte promovarea
- 152 -
dialogului dintre ştiinţe şi arte, reevaluarea rolului intuiţiei, imaginaţiei,

sensibilităţii în domeniul educaţiei transformatoare, precum şi revigorarea
experienţei interioare ca modalitate de afirmare creatoare a potenţialităţilor
constructive ale fiinţei umane. (B. Nicolescu). În acest context, un prim şi
necesar pas, îl constituie realizarea unei culturi transdisciplinare, care să
pună accentul pe contextulizare, concretizare, globalizare, pe atitudinea
deschisă faţă de mituri şi religii, pe „respectul absolut al diversităţilor
colective şi individuale, unite prin destinul comun pe aceeaşi planetă.”
4. Corelativ scopurilor mai sus amintite, se propune adoptarea
şi implementarea în structurile societăţii a unui nou tip de educaţie, care să
ia în considerare toate demersurile fiinţei umane şi care să asigure condiţiile
de realizare maximă a dezideratelor sale creatoare şi existenţiale. Această
educaţie nu poate fi decât paideică, adică integrală şi permanentă, de la
naştere şi pe toată durata vieţii, reprezentând deopotrivă un autentic mod de
cunoaştere, un mod de autocunoaştere, dar şi un mod specific de viaţă şi
valorizare a vieţii umane.
5. De asemenea se vizează implementarea şi susţinerea/
promovarea, în acelaşi spirit paideic şi holografic, a unui nou stil de
cercetare, fundamentat pe revalorizarea sacrului şi a potenţialităţilor
conştiinţei umane, prin formarea în mod specific a generalităţilor de
cercetători sau transpunerea acestora în stări de spirit favorabile creaţiei
(înţeleasă ca operă individuală de atribuire a unei forme pentru un Sens
descoperit, formă care să intermedieze perceperea şi transmiterea
valorii/mesajului respectivului Sens, către şi pentru ceilalţi) concomitent cu
elaborarea strategiilor şi metodelor legilor capabile a-i ajuta să se manifeste
mai intuitiv, mai eficient, mai pătrunzător în descoperile lor şi în călăuzirea
- 153 -
umanităţii spre noi orizonturi de cunoaştere şi trăire a semnificaţiei

vieţii.(Doina Balahur)
6. Cercetarea transdisciplinară vizează totodată ridicarea
standardului conştiinţei individuale şi sociale spre perceperea – mai întâi –
a sentimentului de comuniune socială înţeles ca un „ideal înălţător, mod
suprem de organizare a umanităţii şi totodată ca un ţel normativ şi un
imperativ al desăvârşirii individuale şi colective, modalitate unică de
rezolvare a problemelor globale actuale şi de regăsire a valorii şi sensului
vieţii, a ceea ce există şi dăinuie pentru veşnicie” (Alfred Adler). Apoi se
urmăreşte promovarea transumanismului, ca o nouă formă de umanism ce
oferă fieecărei persoane capacitatea maximă de dezvoltare culturală şi
spirituală, prin actualizarea continuă a unităţii în diversitate şi a diversităţii
în unitate şi prin redescoperirea a ceea ce există întru, printre şi dincolo de
fiinţele umane – a ceea ce putem numi Etena Fiinţă a fiinţelor. (Basarab
Nicolescu)
7. Pentru realizarea obiectivului anterior, corelativ modelului
educativ paideic şi viziunii holografice asupra universului, cercetarea
transdisciplinară propune noi modele şi concepte ştiinţifice şi tehnologice,
edificatoare ale unei noi ordini la nivel de societate şi individ, bazate pe
armonizarea integratoare a componentelor sale biologice, psihologice şi
spirituale.
8. Complementar, celor anterior arătate, cercetarea
transdisciplinară vizează fundamentarea şi promovarea Creatologiei/
Euristicii, ca demers transdisciplinar complex, încadrândând deopotrivă
tehnicile, procesele şi metodologiile creaţiei, ca studiu al devenirii creatoare
specifice atât realităţii umane cât şi celei naturale, privită deopotrivă drept
- 154 -
Filosofie, Ştiinţă şi Tehnologie a creaţiei, cercetare a omului creator şi a

universului manifestării sale, cale magistrală prin care acesta – homo
creator – îşi îndeplineşte misiunea de a participa prin puterea propriului său
spirit la consistenţa Marelui Univers al Creaţiei. (Traian Stănciulescu)
9. Şi nu în ultimul rând, cercetarea transdisciplinară vizează
implementarea în conştiinţa individuală şi colectivă a valorilor spiritului
„trans-” aşa cum au fost ele definite în secţiunea anterioară, precum şi
ridicarea ştiinţei de la stadiul actual de polidisciplinaritate, spre treapta
superioară, aceea a universalităţii, bazată pe cunoaşterea unificată şi
integratoare a rosturilor existenţei. Ca modalitate-suport, în promovarea
acestui demers, se vizează accesarea valorilor şi conţinuturilor de
cunoaştere specifice Ştiinţei Spirituale (existentă în societatea umană încă
din cele mai vechi timpuri, permanentizată şi transmisă sub diverse forme şi
denumiri: ştiinţa ocultă/ esoterică/ sacră/ a templelor/ revelată/ antroposofică/
teosofică etc.) revelatoare a multiplelor Realităţi cosmice transcendente
lumii fenomenale şi "modalitate prin care se deschide omului posibilitatea
de a primi răspuns la întrebările ce iau naştere din strădania lui după
cunoaştere, oferindu-i perspectiva de a învinge greutăţile pe care le
întâmpină şi care istovesc viaţa, fiind, totodată o veritabilă cale de
autoeducare şi conştientizare, în măsură a-l conduce spre un punct de
vedere superior, descoperindu-i că de fericirea şi nenorocirea sa
individuală, depinde fericirea sau nefericirea întregii lumi, că din pricina
slăbiciunii proprii şi a ignoranţei, devine păgubitor întregii lumi şi tuturor
fiinţelor, ajungând o piedică pentru întreg Universul în care fiinţează”.
(Rudolf Steiner)
- 155 -
ANEXA I
1. Exemple de descoperiri în care hazardul a avut un rol de jucat
1) Cel care a descoperit curentul electric, Luigi Galvani, nu a fost un

fizician, ci un fiziolog. El a disecat o broască şi a lăsat-o pe masă, lângă o
maşină electrică. Galvani a ieşit pentru un moment din încăpere; cineva
atingând nervii piciorului cu un scalpel, a observat că aceasta a provocat
contracţia muşchilor piciorului. O a treia persoană a observat că contracţia a
avut loc în momentul în care la maşina electrică s-a produs o scânteie. Când
atenţia lui Galvani a fost atrasă de acest fenomen straniu, el l-a cercetat cu
maximum de curiozitate şi astfel a descoperit electricitatea dinamică.
2) În 1822, fizicianul danez, Oersted, la sfârşitul unei prelegeri, a adus

din întâmplare o sârmă, conectată la cele două extremităţi la un arc voltaic, în
apropierea unui ac magnetic, într-o poziţie paralelă cu acesta. La început, el a
aşezat cu intenţie sârma într-o poziţie perpendiculară pe ac, dar nu s-a petrecut
nimic. Când însă, din întâmplare, el a ţinut sârma orizontal şi paralel cu acul,
afost surprins să vadă acul schimbându-şi poziţia. Cu o intuiţie rapidă, el a
schimbat sensul curentului şi a descoperit că acul a deviat în direcţia opusă.
Astfel, pe baza acestei simple întâmplări, s-a descoperit relaţia dintre
electricitate şi magnetism şi a fost deschisă calea spre inventarea de către
Faraday a dinamului electric. Atunci când a aflat despre acest lucru, Pasteur a
făcut faimoasa lui remarcă: „ În domeniul observaţiei, întâmplarea favorizează
numai o minte pregătită să o recepţioneze”. Civilizaţia modernă datorează
poate descoperirii inducţiei electromagnetice mai mult decât datorează oricărei
alte descoperiri luate în parte.
- 156 -
3) Când Röntgen a descoperit razele X, el experimenta descărcările

electrice în vidul înaintat, utilizând platinocianura de bariu pentru a dtecta
radiaţiile invizibile; el nici nu bănuia însă existenţa unor radiaţii care să poată
trece prin materiale opace. Cu totul întâmplător, el a observat că platinocianura
de bariu, lăsata pe masa de laborator lângă tubul cu vid, a devenit fluorescentă,
deşi era izolată de tub printr-o hârtie neagră. El a spus ulterior:
„Am descoperit, accidental, că razele pătrundeau prin hârtia neagră”.
4) Când avea numai 18 ani, W.H.Perkin a încercat să producă

chinină prin oxidarea alil-o-toluidinei cu ajutorul bicromatului de potasiu.
El a dat greş, dar s-a gândit că s-ar putea să fie interesant de văzut ce s-ar
întâmpla dacă o bază mai simplă ar fi tratată cu acelaşi oxidant. El a ales
sulfatul de anilină, producând astfel primul colorant anilinic. Dar
întâmplarea a jucat un rol şi mai mare decât par s-o indice faptele brute.
Dacă anilina lui n-ar fi conţinut ca impuritate o oarecare cantitate de p-
toluidină, reacţia nu s-ar fi putut produce.
5) În timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea s-a crezut cu

fermitate că animalele ar fi incapabile să fabrice hidraţi de carbon, grăsimi
sau proteine, care ar trebui conţinute de alimentele preformate de plante. Se
credea că toţi compuşii organici ar fi sintetizaţi în plante, în timp ce
animalele ar fi capabile numai să le catabolizeze. Claude Bernard s-a apucat
să cerceteze metabolismul zahărului şi, în special, locul unde se petrece
descompunerea. El a supus un câine unui regim alimentar bogat în zahăr şi
apoi a examinat sângele care iese din ficat pentru a vedea dacă zahărul a
fost descompus în ficat; a găsit un procent ridicat de zahăr. Apoi, în mod
- 157 -
judicios, a făcut o evaluare similară la un câine hrănit fără zahăr. Spre

uimirea lui, sângele din ficatul animalului-martor a găsit de asemenea un
procent ridicat de zahăr. El şi-a dat seama că, împotriva tuturor opiniilor
dominante, ficatul producea, probabil, zahăr din ceva care nu era zahăr.
Pornind de aici, el a iniţiat o serie exhaustivă de experienţe, care au
evidenţiat activitatea glicogenică a ficatului. Descoperirea a fost posibilă, în
primul rând, datorită faptului că Bernard a fost meticulos în modul în care a
controlat fiecare etapă a experienţelor sale şi, în al doilea rând, pentru că
savantul a fost capabil să recunoască importanţa unui rezultat care
contrazicea ideile dominante în legătură cu acest subiect şi să urmărească
pista indicată de aceste rezultate.
6) Pe aracii care susţineau viţa de vie din Medoc a fost pulverizat un

amestec de var şi de sulfat de cupru, în scopul de a feri viţa de dăunători.
Millardet a observat mai tărziu că frunzele pulverizate în mod accidental cu
acest amestec nu mai prindeau mucegai. Urmărind o asemenea pistă, el a
ajuns la o descoperire importantă: valoarea mixturii de ordeaux ca mijloc de
protecţie a pomilor roditori şi a viţei de vie împotriva numeroaselor boli
cauzate de ciuperci.
7) Proprietatea formolului de a înlătura toxicitatea toxinelor fără a

afecta antigenitatea lor a fost descoperită de Ramon din întâmplare,
adăugând substanţe antiseptice la filtrate în scopul de a le conserva.
8) Sunt binecunoscute circumstanţele care au dus la descoperirea

penicilinei. Fleming a lucrat cu anumite plăci de culturi de stafilococi pe
- 158 -
care a avut ocazia să le deschidă de câteva ori şi, cum se întâmplă adesea,
ele s-au contaminat cu ciuperci. El a observat că coloniile de stafilococi
care se aflau în jurul unei anumite colonii de ciuperci au murit. Mulţi
bacteriologi n-ar fi văzut în aceasta vreo particularitate remarcabilă, - că se
ştia încă de mult că anumite bacterii împiedică creşterea altora. Cu toate
acestea, Fleming a văzut semnificaţia posibilă a observaţiei şi a mers mai
departe pe această linie, descoperind penicilina, deşi folosirea ei ca agent
terapeutic s-a datorat activităţii ulterioare a lui Sir Howard Florey.
Elementul de hazard din această descoperire este cu atât mai remarcabil, cu
cât ne dăm seama că această ciupercă deosebită nu se prea găseşte
pretutindeni şi în plus că, ulterior, vânătoarea după alte antibiotice care s-a
dezlănţuit apoi pe o scară mult mai largă mondială n-a mai reuşit să
descopere cava la fel de bun. Este interesant de arătat că, probabil,
descoperirea nu s-ar fi produs daceming n-ar fi lucrat în condiţii
„nefavorabile” într-o clădire veche, îmbâcsită de praf, în care contaminările
erau foarte posibile.
9) J. Ungar a descoperit că acţiunea penicilinei asupra anumitor

bacterii era uşor stimulată prin adăugarea la mediu a acidului
paraaminobenzoic (APAB). El nu a explicat ce l-a făcut să încerce acest
procedeu, dar este probabil că ceea ce l-a determinat a fost faptul că APAB
era cunoscut ca un factor esenţial de creştere pentru bacterii. Mai târziu,
Grieff, Pinkerton şi Moragues au experimentat. APAB ca să vadă dacă
stimula efectul slab inhibitor pe care-l avea penicilina asupra rickettsiilor de
tifos. Ei au descoperit că APAB singură avea acţiune chimioterapeutică
remarcabil de eficace asupra germenilor de tifos. „Acest rezultat era
- 159 -
neaşteptat”, spuneau ei. Ca urmare a acestei lucrări, APAB a fost

recunoscut ca un agent chimioterapeutic valoros pentru grupul febrelor
tifoide, contra cărora nu se găsise nimic eficient mai înainte.
În capitolul despre ipoteză am descris cum salvarsanul şi
sulfanilamida au fost descoperite ca urmare a unei ipoteze care nu era
corectă. Alte două medicamente chimioterapeutice la fel de faimoase au
fost descoperite numai fiindcă o coincidenţă a făcut ca ele să existe ca
impurităţi în anumite substanţe care au fost experimentate. Oamenii de
ştiinţă care s-au ocupat cu această ultimă lucrare mi-au relatat aceste două
descoperiri, dar m-au rugat să nu le public, dat fiind că alţi membri ai
colectivului nu vor să se dea publicităţii amănunte. Sir Lionel Whitby mi-a
mărturisit o întâmplare puţin diferită. El făcea un experiment cu un
medicament nou, descoperit atunci, numit sulfapiridină; drept animale de
experienţă slujeau şoareci inoculaţi cu pneumococi, care erau drogaţi în
timpul zilei, dar nu erau trataţi în timpul nopţii. Sir Lionel era plecat la un
dineu şi, înainte de a se întoarce acasă, a vizitat laboratorul, ca să vadă cum
o mai duceau şoarecii. În timp ce se afla acolo, din neatenţie, le-a dat
şoarecilor o nouă doză. Aceşti şoareci au rezistat la pneumococi mai bine
decât toţi şoarecii dinainte. Nu mai târziu de o săptămână , Sir Lionel şi-a
dat seama că tocmai doza suplimentară de la miezul nopţii a fost cauza
rezultatelor excelente. De atunci, în cazul tratamentelor cu sulfamidă, atât
şoarecilor, cât şi oamenilor li s-au administrat doze şi ziua şi noaptea;
sulfamida s-a dovedit mai eficientă astfel decât în vechiul dozaj.
10) În cercetările mele cu privire la pododermatita oilor, am făcut

numeroase încercări de a-mi prepara un mediu de cultură în care să crească
- 160 -
agentul patogen. Pe cale raţională am ajuns la concluzia să folosesc în

mediu ser de oi, dar rezultatele au fost în mod repetat negative. Până la
urmă, am avut un rezultat pozitiv şi, uitându-mă în însemnările mele, am
văzut că, în mediile de cultură corespunzătoare rezultatelor pozitive se
folosise în locul serului de oi, care se terminare cu puşin înainte, ser de cal.
Având acest indiciu, a fost un lucru relativ uşor să izolez agentul cauzal al
bolii şi să demonstrez că era un organism care creţte în prezenţa serului de
cal, dar nu şi în prezenţa celui ovin. Întâmplarea m-a dus la o descoperire în
timp ce raţiunea n-a făcut decât să mă îndrepte într-o direcţie contrară.
11) Descoperirea faptului că virusul gripei umane este capabil să

infecteze nevăstuicile a fost o piatră de hotar în studiul bolilor respiratorii
omeneşti. Cu prilejul planificării unei cercetări asupra gripei, nevăstuicile au
fost incluse într-o lungă listă de animale care trebuiau să formeze, mai curând
sau mai târziu, obiectul unor experimentări prin infectare. Cu toate acestea,
puţin timp înainte de a se fi planificat experienţa, s-a anunţat că o colonie de
nevăstuici suferea de o boală care părea aceeaşi ca gripa de care sufereau
îngrijitorii lor. Datorită acestor împrejurări, nevăstuicile au fost imediat supuse
experienţei şi s-a găsit că ele sunt vulnerabile la gripă. Mai târziu s-a descoperit
că ideea care a dus la experimentele cu aceste animale era în întregime eronată,
dat fiind că boala care apăruse în colonie nu era gripă ci răpciugă.
12) Un grup de bacteriologi englezi a pus la punct o metodă eficace de

sterilizare a aerului cu ajutorul unui aerosol de hexilresorcinol, dizolvat în
glicolpropilenă. Ei au făcut o serie extinsă de experienţe, încercând diferite
amestecuri. Amestecul amintit s-a dovedit cel mai bun; glicolul a fost ales
- 161 -
numai ca un purtător adecvat pentru dezinfectant, adică pentru

hexilresorcinol. Această experienţă a stârnit un interes deosebit, din cauza
posibilităţii de a preveni răspândirea bolilor aerogene. Când alţi cercetători au
reluat lucrarea, ei au descoperit că eficienţa amestecului se datora nu
hexilresorcinolului, ci glicolului. Mai târziu, glicolii s-au dovedit a fi unele
dintre cele mai bune substanţe dezinfectante ale aerului. Ei fuseseră introduşi
în lucrarea amintită ca solvenţi pentru alţi dezinfectanţi, presupuşi mai activi;
nu s-a bănuit la început că ei ar avea o acţiune dezinfectantă apreciabilă.
13) Experienţele efectuate la staţia experimentală Rothamsted cu

diverşi compuşi pentru a stabili care din ei ar fi utili în protecţia plantelor
împotriva insectelor, au arătat că plantele tratate cu acid boric se prezentau
mult mai bine decât celelalte. Cercetările efectuate de Davidson şi
Warington au demonstrat că ritmul superior de creştere rezultă din faptul că
plantele au nevoie de bor. Anterior, nu se ştia că borul să aibă vreo
importanţă pentru nutriţia plantelor şi chiar după această descoperire
deficitul de bor a fost considerat un timp doar ca o problemă cu caracter pur
teoretic. Cu toate acestea, mai târziu, o serie de boli cu importanţă
economică considerabilă, cum este, de pildă, „putrezirea miezului” la sfecla
de zahăr, au fost dovedite ca manifestări ale deficitului de bor.
14) Descoperirea ierbicidelor selective a apărut pe neaşteptate în

cursul cercetărilor făcute asupra nodulilor bacterieni ai rădăcinilor de trifoi
şi asupra stimulatorilor de creştere la plante. Aceşti noduli bacterieni
folositori îşi exercită acţiunea deformantă asupra perilor rădăcinii prin
intermediul unei anumite substanţe secretate. Dar când Nutman, Thornton
- 162 -
şi Quastell au experimentat acţiunea acestei substanţe la diferite plante, ei

au fost surprinşi când au observat că substanţa a împiedicat germinarea şi
creşterea. Mai mult, au descoperit şi că acest efect toxic era selectiv, având
o mai mare intensitate asupra unor plante dicotiledonate care includ
majoritatea buruienilor, decât asupra monocotiledonatelor, care includ
cerealele şi ierburile. Ei au experimentat apoi o serie de compuşi înrudiţi şi
au găsit câţiva care sunt de mare valoare în agricultura de astăzi în calitate
de ierbicide selective.
15) Oamenii de ştiinţă care lucrează asupra procedelor tehnice de

conservare a alimentelor au experimentat prelungirea „vieţii” cărnii
congelate prin înlocuirea aerului cu bioxid de carbon, cunoscut ca având un
efect inhibitor asupra creşterii microorganismelor care cauzează putrefacţia
cărnii. Bioxidul de carbon în concentraţiile mari folosite determină o
decolorare neplăcută a cărnii; din această cauză, ideea a fost abandonată.
Ceva mai târziu, lucrători din acelaşi laborator investigau o metodă de
congelare care implica introducerea de bioxid de carbon într-o cameră în
care erau conservate alimentele şi făceau apoi observaţii pentru a vedea
dacă au un efect indezirabil. Spre surprinderea lor, carnea nu numai că nu s-
a decolorat, dar chiar la concentraţii relativ mici de bioxid de carbon se
conserva în condiţii bune timp mult mai îndelungat decât în mod obişnuit.
Pe baza acestei observaţii a fost dezvoltat importantu procedeu modern al
„conservării prin gaze” a cărnii, procedeu în care se folosesc concentraţii de
10-12% bioxid de carbon. La această concentraţie, gazul prelungeşte într-
adevăr „viaţa” cărnii congelate fără a determina decolorări.
- 163 -
16) Eram în procesul cercetării unei boli a organelor genitale la oi –

balano-postită – boală de lungă durată, despre care se credea că se poate
vindeca numai prin intervenţie chirurgicală. Oile atinse de această maladie
au fost trimise de la ţară la laboratorul meu pentru a fi cercetate, dar spre
surprinderea mea, toate s-au vindecat în mod spontan la câteva zile de la
sosire. Am crezut la început, că nu mi-au fost trimise cazurile tipice. Dar
cercetarea ulterioară mi-a arătat că postul forţat determinat de captivitatea
oilor plasate într-un mediu neobişnuit vindecase boala. În acest fel s-a
descoperit că această boală, refractară la alte forme de tratament, în
majoritatea cazurilor poate să fie vindecată ţinând pu şi simplu la post
animalele timp de câteva zile.
17) Deacoperirea de către Paul Ehrlich a metodei de colorare rapidă cu

acid a bacilului tuberculozei s-a datorat faptului că el lăsase câteva preparate
pe o sobă care a fost ulterior aprinsă din greşeală de cineva. Căldura sobei a
fost exact ceea ce era necesar pentru ca aceste bacterii cu un înveliş de ceară
să prindă colorantul. Robert Koch spunea: „Numai datorită acestei
împrejurări a devenit un obicei general să căutăm bacilii în spută”.
18) Dr. A.S.Parkers relatează modul în care el şi colegii lui au făcut o

descoperire importantă şi anume că prezenţa glicerinei permite ca celulele
vii să fie conservate perioade îndelungate la temperaturi scăzute.
„În toamna anului 1948, colegii mei, dr. Andrey Smith şi Mr. C.
Polge încercau să repete rezultatele pe care Schaffner, Henderson şi card
(1941) le obţinuseră în folosirea soluţiilor de levuloză pentru a proteja
spermatozoizii de pasăre împotriva efectului de îngheţ-dezgheţ. Eforturile
- 164 -
au dat rezultate neînsemnate şi, în aşteptarea inspiraţiei, un număr de soluţii

au fost repuse în frigider. Câteva luni mai târziu s-a reluat lucrul cu acelaşi
material; s-au obţinut din nou rezultatele negative cu toate soluţiile, cu
excepţia uneia, care menţinea aproape total mobilitatea spermatozoizilor de
pasăre, congelaţi la -79°C. Acest rezultat foarte straniu sugera concluzia că
modificările chimice petrecute în levuloză, modificări pricinuite sau
favorizate poate de creşterea florii de mucegai ce avusese loc în timpul
depozitării, produsese o substanţă cu puteri uimitoare de protejare a
celulelor vii împotriva îngheţului şi dezgheţului. Cu toate acestea,
experienţele au demonstrat că soluţia misterioasă nu numai că nu conţinea
vreun glucid neobişnuit, dar nu conţinea nici un fel de zaharuri. Între timp,
alte experienţe biologice au arătat că după îngheţ şi dezgheţ se conserva nu
numai mobilitatea ci, într-o anumită măsură, şi puterea de fertilizare a
spermatozoizilor. Când cercetările au ajuns la acest punct, cantitatea mică
(10-15 ml) ce mai rămăsese din soluţia miraculoasă, a fost predată cu o
anumită febrilitate colegului nostru dr. D. Elliott, pentru analiză chimică. El
a comunicat că soluţia conţinea glicerină, apă şi o anumită cantitate
considerabilă de proteină! Ne-am dat atunci seama, în cursul examenelor
morfologice asupra spermatozoizilor, că albumina Mayer – glicerina şi
albumina histologului – fusese folosită concomitent cu experimentarea
soluţiilor de levuloză şi fuseseră puse împreună la rece. În mod evident, se
produsese o confuzie între diferitele flacoane, deşi noi n-am reuşit niciodată
să descoperim exact ce s-a întâmplat.
Experienţele cu un material nou au arătat foarte curând că albumina
nu juca nici un rol în efectul de protecţie, ca urmare şi lucrările noastre la
- 165 -
temperatură scăzută s-au concentrat asupra efectelor glicerinei în protejarea

celulelor vii contra acţiunii temperaturilor scăzute.
19) Într-o comunicare personală, dr. A.V.Nalbandov a relatat

următoarea istorie curioasă asupra felului în care a descoperit o metodă
simplă de a menţine în viaţă puii de găină pentru experienţe, după
înlăturarea chirurgicală a glandei hipofize (hipofizectomie):
„În 1940, am început să mă interesez de efectele hipofisectomiei la
puii de găină. După ce am învăţat să stăpânesc tehnica chirurgicală, păsările
continuau să moară, şi în interval de căteva săptămâni după operaţie nici
una nu mai era în viaţă. Nici o terapie de substituţie şi nici un fel de alte
precauţii luate nu au ajutat şi eram gata să cad de acord cu concluzia trasă
de A.S.Parkes şi R.T.Hill, care făcuseră operaţii similare în Anglia, şi
anume că puii fără hipofiză nu puteau trăi.
M-am resemnat să fac, eu însumi, câteva experienţe pe termen scurt
şi apoi să abandonez proiectul.
Pe neaşteptate însă, 98% dintr-o grupă de păsări fără hipofiză au
supravieţuit trei săptămâni şi un număr au trăit până la şase luni. Singura
explicaţie pe care am putut-o găsi era că tehnica mea chirurgicală se
îmbunătăţise prin practică. Cam în aceeaşi perioadă când mă pregăteam să
încep un experiment de lungă durată, păsările începuseră iar să moară şi în
decurs de o săptămână, atât păsările operate recent, cât şi cele care trăiseră
câteva luni, au murit. Toate acestea pledau împotriva presupunerii bazate pe
îndemânarea chirurgicală. Îmi continuai proiectul, căci ştiam acum că
păsările pot trăi în anumite condiţii, pe care nu le puteam sesiza în
întregime. Avui o a doua perioadă de succes, în decursul căreia mortalitatea
- 166 -
scăzu din nou. Dar, în ciuda anlizei atente a datelor (posibilitatea unei boli
şi mulţi alţi factori au fost luaţi în considerare şi eliminaţi) nu apăru nici o
explicaţie. Vă puteţi imagina ce descurajant era să fii incapabil de a profita
de un lucru care avea, în mod evident, un efect profund asupra capacităţii
acestor animale de a rezista operaţiei!
Într-o noapte târziu mă întorceam acasă de la o seratşi treceam pe o
stradă, pe lângă laborator. Deşi era ora două noaptea, luminile ardeau în
camera animalelor. Crezui că un student neglijent o lăsase aprinsă şi m-am
oprit ca s-o sting. Câteva nopţi mai târziu, observai din nou că luminile
rămâneau aprinse toată noaptea. Cercetai şi aflai că un ajutor de portar a
cărui îndeletnicire era să păzească geamurile şi uşile ca să fie închise toată
noaptea, prefera să lase luminile aprinse în camera animalelor, pentru a găsi
ieşirea, căci întrerupătorul nu era lângă uşă.
Un control ulterior mi-a arătat că cele două perioade în care puii de
găină supravieţuiseră, coincideau cu perioadele în care fusese de serviciu
acest ajutor de portar. Experienţele de control au arătat curând că puii cu
hipofiza operată, ţinuţi în întuneric, mureau toţi, în timp ce puii iluminaţi
pentru o oră sau două în cursul nopţii, trăiau mai departe.
Explicaţia era că puii ţinuţi în întuneric nu mănâncă şi dezvoltă o
hipoglicemie din care nu se mai pot redresa, în timp ce păsările care sunt
iluminate mănâncă destul pentru a preveni hipoglicemia.
De atunci încoace, n-am mai avut nici o dificultate în a menţine în
viaţă puii cu hipofiza extirpată, oricât de mult doream.”
- 167 -
2. Refexii, fapte şi întâmplări istorice
Ordonarea acestora este realizată aproximativ cronologic.
- În antichitate, practica prin care se solicita în vis ajutor de la zel,

poartă numele interesant de „incubaţie”, (de pildă în Mesopotamia, în Egipt
şi în Grecia). Astfel, cu ocazia unei crize politice sau personale, regele sau
preotul se ducea la sanctuarul zeului, implorându-l să-i vină în ajutor;
adormind la poalele statuii zeului, aştepta ca acesta să-l sfătuiască în vis. În
acest sens, o inscripţie de pe Sfinx, relatează visul faraonului TUTMOSIS
al IV-lea, adormit la picioarele Sfinxului. Fără îndoială că şi locul special
unde aveau loc asemenea vise îşi avea rolul său, în sensul polarizării
activităţii mentale din vis asupra găsirii unei soluţii pentru problema pusă.
- Regele HIERON al II-lea al Siracuzei (478-466 sau 265-215

î.e.n.) dăduse unui bijutier o anumită cantitate de aur ca să-i facă o coroană.
Bijutierul făcuse coroana, dar - fiind necinstit – înlocuise o parte din aur cu
o cantitate de argint având aceeaşi greutate cu aurul furat. Regele a bănuit
falsificarea şi i-a cerut lui ARHIMEDE să determine cât aur şi cât argint
are coroane. Preocupat de această problemă dificilă, pe când făcea odată
baie, ARHIMEDE a observat că intrând în apă, nivelul în cadă a crescut şi
că, aflat în apă îşi simţea picioarele mai uşoare. Aceste fapte l-au condus
atunci, pe loc, datorită intuiţiei, la descoperirea principiului de hidrostatică
denumit principiul (legea) lui Arhimede: „Un corp scufundat în apă îşi
micşorează greutatea cu o parte egală cu greutatea volumului de apă
dizlocuit” sau actualizat, „Un corp scufundat într-un lichid (fluid) este
- 168 -
împins de jos în sus de o forţă egală cu greutatea lichidului (fluidului)

dizlocuit”. Atunci prin măsurarea succesivă a volumelor de apă dizlocuite
de coroană de o bucată de aur şi de una de argint (ambele de aceeaşi
greutate), se putea determina relativ uşor şi exact cantitatea de aur şi argint
conţinută de coroana regelui. Neputându-şi reţine bucuria atunci când şi-a
dat seama că a găsit soluţia, ARHIMEDE a fugit din cadă ajungând pe
stradă aşa cum era şi striga: „Eureka, eureka!”, ceea ce în vechea elenă se
pronunţă „Evrika” şi înseamnă „Am găsit, am descoperit”. De atunci,
„Evrika” a devenit exclamaţie de bucurie, exprimarea entuziasmului la
descoperirea unei soluţii originale într-o problemă dificilă.
- În ajunul bătăliei de la Issos, înainte de a se culca,

ALEXANDRU MACEDON sau ALEXANDRU CEL MARE (356-323
î .e.n) încă nu avea un plan strategic clar al bătăliei care urma să se dea a
doua zi. După o noapte cu somn bun, la trezire, marele conducător de oşti a
avut în minte cu claritate planul care l-a conus apoi la victorie. Tot el a
rezolvat "problema" nodului gordian. În templul lui Jupiter din Frigia
exista un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, devenit rege. La
carul acesta simplu, nodul care lega jugul de oişte era atât de meşteşugit
făcut încât nu i se puteau descoperi capetele frânghiei. Un oracol prevestise
că cine va izbuti să desfacă acest nod (numit mai târziu gordian), va deveni
stăpânul împărăţiei asiatice. Ajungând în Frigia, ALEXANDRU
MACEDON, care tocmai înainta spre Asia, află de prevestire. Şi, întrucât
visa să cucerească această împărăţie, încercă să dezlege nodul: o dată, de
două ori, de trei ori. Nereuşind a scos sabia şi…a tăiat nodul. Această
întâmplare a dat naştere expresiei "tăierea nodului gordian", care semnifică
- 169 -
modul de a ieşi dintr-o situaţie dificilă şi încâlcită printr-o soluţie tranşantă

şi energică, dar semnifică şi o soluţie neconvenţională dată unei probleme.
- Cristofor COLUMB (1451?-1506), după descoperirea Americii

(1492), reîntors în Spania a fost primit cu mari onoruri, care au stârnit
invidia multora. Fiind invitat de un grande d'Espania la masă, mai mulţi
invidioşi, tăgăduind-i meritele, au spus: "De vreme ce America există,
trebuia numai să te gândeşti să pleci într-acolo. Atât!" Atunci COLUMB,
pentru că la masă se serveau şi ouă fierte în coajă, le-a propus
denigratorilor, sub forma unui joc, încercarea: cine reuşeşte să aşeze pe o
farfurie un ou în picioare. Mulţi au încercat dar nimeni nu a reuşit. După ei
COLUMB, lovind uşor oul la un capăt, l-a făcut să stea în picioare cu
uşurinţă. Invidioşii au protestat strigând: "Asta ştiam şi noi!". Replica
celebrului navigator a fost: "Nici nu mă îndoiesc, dar vorba
dumneavoastră: trebuia numai să te gândeşti s-o faci".
- Sir Isaac NEWTON (1642-1727), ilustru matematician, fizician,

astronom şi filozof, în anul 1666, pe când se plimba în grădina sa din
apropierea oraşului Cambridge, a văzut căzând un măr din pom. Acest fapt
l-a determinat la o nouă serie de meditaţii şi raţionamente asupra problemei
gravitaţiei, pe care atunci o studia. Astfel şi-a pus întrebarea: "Oare acestei
forţe de atracţie nu i se supun şi Luna şi celelalte planete?". După cum
relatează Fracois-Marie VOLTAIRE (1694-1778), mărul din grădină l-a
ajutat pe marele gânditor să descopere legea atracţiei universale, căreia i-a
dat următoarea formulă matematică: forţa de atracţie a două corpuri este
direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul
- 170 -
distanţei dintre ele. Deşi însuşi NEWTON, întrebat asupra secretului

descoperirii sale, a spus că numai gândindu-se neîntrerupt asupra
gravitaţiei, a putut descoperi legea atracţiei universale.
- Matematicianul şi filozoful Gottfried Wilhelm LEIBNITZ

(1646-1716) a intenţionat să scrie o carte intitulată "Arta invenţiei", din
păcate nu a apucat să-şi realizeze planul. El a scris: "Nimic nu este mai
important decât să ne dăm seama care sunt izvoarele invenţiei, iar acestea,
după părerea mea, sunt mai interesante decât invenţiile însele".
- Fiziologul şi medicul italian Luigi GALVANI (1737-1798),

privind la nişte picioare de broască agăţate ( în aşteptarea gătitului) de o
sârmă de fier, în casa sa din Bolognia, a observat că uneori se produceau
contracţii ale musculaturii lor. Cercetând mai cu atenţie fenomenul, şi-a dat
seama că mişcările apăreau când o parte a piciorului era în contact cu
sârma de fier, în timp ce o altă extremitate a muşchiului atingea o bucată de
cupru, agăţată şi ea întâmplător, la unul din capetele sârmei. Această
observaţie a dus ulterior, la descoperirea pilei şi arcului denumit voltaic,
după numele descoperitorului lor, VOLTA.
- Marele fiziolog francez Charles RICHET (1850-1935), premiul

Nobel în 1913, în timpul unei croaziere pe iahtul prinţului de Monaco,
injecta câini cu un extract din tentaculele crinului de mare, în scopul de a
determina doza toxică a acestuia. La un moment dat, reinjectând un animal
cu acelaşi preparat, a constatat că o doză extrem de mică a fost rapid
mortală. Acest rezultat i s-a părut atât de neaşteptat, încât în prima instanţă
- 171 -
l-a atribuit unor factori stăini de experimentul său. Totuşi, intrigat, a repetat
experienţa, adică a injectat şi apoi, după un timp a reinjectat o doză foarte
mică neletală. Efectul mortal s-a confirmat şi astfel RICHET a descoperit
fenomenul anafilaxiei (anafilaxie = manifestarea unei stări de sensibilizare
a organismului la administrarea unei cantităţi foarte mici dintr-o substanţă
nevătămătoare prin ea însăşi şi care în prealabil a mai fost administrată
organismului).
- Don Santiago Ramon y CAJAL (1852-1934), Premiul Nobel în

medicină, a scris în 1906: "Secretul se află în metodat de lucru: să folosim
pentru muncă orice timp disponibil; să nu ne dăruim odihnei zilnice fără a ne fi
consacrat cel puţin două sau trei ore problemei (creative n.a.) la care muncim;
să punem un dig prudent dispersiei intelectuale şi risipei de timp pe care le
pretind obligaţiile adiacente…Dacă ocupaţiile noastre nu ne permit să
consacrăm temei mai mult două ore pe zi, să nu renunţăm la muncă sub
pretextul că ar necesita patru sau şase ore. Cum spune cu înţelepciune
PAYOT: << E de ajuns dacă facem câte puţin, numai că acel puţin trebuie
făcut în fiecare zi>>. Răul anumitor distracţii care ne domină prea mult nu
constă atât în timpul pe care ni-l răpesc, cât mai ales prin faptul că ne scad
tensiunea creatoare a spiritului şi pierdem acel tonus pe care l-au câş tigat
celulele noastre nervoase printr-o adaptare continuă la subiect".
- Henri Jules POINCARE (1854-1912) este considerat ultimul

mare matematician universal (a avut contribuţii majore în toate domeniile
acestei ştiinţe). După ce a cunoscut consacrarea, s-a supus testelor
psihometrice (de măsurare ale aptitudinilor: inteligenţă, spontaneitate,etc.)
- 172 -
ale lui BINET, obţinând rezultate execrabile. Scria şi desena sub orice
critică şi era proverbial de distrat. Opera lui cuprinde peste 30 de volume şi
cca 500 memorii. Pasiunea pentru matematică s-a manifestat pe la 15 ani.
Avea un stil deosebit de lucru: abordând o anumită temă, medita profund
asupra ei şi numai când o considera pe deplin elucidată, o reda în scris, de
la prima inspiraţie şi fără a mai reciti textul alcătuit. Referitor la
descoperirea funcţiilor automorfe (1880) sau fuchsiene (denumite astfel de
savant, în cinstea lui I.L.FUCHS (1833-1902)), pe care le-a aplicat la
ecuaţiile diferenţiale liniare, la studiul curbelor algebrice şi la teoria
numerelor, POINCARE povesteşte: "Într-o seară, împotriva obiceiului
meu, am băut o ceaşcă de cafea neagră şi nu am mai putut adormi.
Nenumărate idei îmi veneau în minte şi le simţeam cum se ciocneau una
de alta, până când două din ele s-au unit împreună, ca să spun aşa,
formând un tot stabil. Până dimineaţă stabilisem existenţa unei clase de
funcţii fuchsiene, care sunt derivate ale seriilor hipergeometrice. Tot ce
aveam de făcut era să notez rezultatele, fapt care nu mi-a luat decât câteva
ore". POINACARE a scris chiar un articol intitulat "Invenţia matematică",
în care arată că o demonstaţie nu constă numai într-un şir de silogisme, ci
şi din ordinea în care sunt aşezate. Ba, ceea ce ar părea paradoxal, ordinea
în care sunt aşezate aceste silogisme este mai importantă decât silogismele
însele. Aceasta pentru că dacă ai intuiţia acestei ordini şi poţi vedea dintr-o
dată întregul raţionament matematic, fiecare silogism se aşază de la sine
acolo unde îşi are locul. Silogismul este un raţionament deductiv care
conţine trei judecăţi legate între ele printr-un astfel de raport, încât cea de-
a treia, care reprezintă o concluzie, se deduce de cea dintâi prin intermediul
celei de-a doua.
- 173 -
- Fizicianul german Albert EINSTEIN (1879-1955), Premiul

Nobel în 1921, a relatat despre procesul nonverbal al gândirii sale.
Conceptele sale se prezentau sub forma unor "entităţi fizice", ca "semne şi
imagini mai mult sau mai puţin clare", pe care el făcea eforturi să le
asocieze. EINSTEIN a scris: "Creativitatea este mai importantă decât
ştiinţa. Ştiinţa este limitată, însă creativitatea cuprinde întregul univers".
- Doi fiziologi germani, von MERING şi MINKOWSKI studiau

funcţia pancreasului în procesul digestiei. În acest scop efectuau
pancrectomii pe animale ( îndepărtarea chirurgicală a pancreasului), pentru
a vedea cum se desfăşura digestia animalelor în absenţa acestei glande. Ei
produceau astfel diabetul, dar nu se cunoştea atunci că boala este
determinată de lipsa insulinei, descoperită mult mai târziu. Într-una din zile,
îngrijitorul de animale şi-a dat demisia, pe motivul că nu mai putea păstra
curăţenia în laborator, deoarece urina câinilor astfel operaţi atrăgea roiuri
de muşte. MINKOWSKI a analizat atunci această urină şi a găsit în ea
glucoză. Descoperirea lui a reprezentat primul indiciu al unei relaţii între
diabet şi pancreas, constituind adevărata bază a descoperirii ulterioare a
insulinei, dar de către alţi cercetători.
- Sasul transilvan Hermann OBERT (născut la 25 iunie 1894 la

Sibiu), pe când era copil, a citit cărţile "În jurul lunii" şi "De la pământ la
lună" ale lui Jules VERNE. De atunci a început să-l preocupe modalitatea
practică a unui zbor cosmic spre alte planete (este necesară atingerea unei
viteze de 11,2 km/sec). Începând din anul 1904, a urmat gimnaziul la
Sighişoara, unde a avut şansa să aibă profesor de fizică pe Ludwig FABINI,
- 174 -
care l-a încurajat permanent. După raţionamente succesive a ajuns la ideea că

un tun sau alt asemenea alt propulsor (el însuşi a propus un interesant
propulsor cu inele electromagnetice activate succesiv similar actualelor
sisteme de antrenare a vehiculelor pe pernă magnetică) ar trebui să fie prea
lung (minim 10.000 km ) pentru a nu strivi oamenii la lansare. În această
fază a avut şi ideea originală a folosirii vitezei proprii de rotaţie a pământului,
lansând lansatorul la Ecuator şi orientat de la vest spre est. Cum obişnuia să
se plimbe cu barca (construită de el însuşi) pe rîul ce traversa oraşul
(Târnava Mare), a remarcat că de fiecare dată cînd sărea din barcă spre ţărm,
ambarcaţiunea primea un impuls în sens contrar saltului. Acelaşi lucru l-a
frapat şi când, în cursul unei excursii la Sfânta Ana, şi-a umplut barca cu
pietre, pe care le arunca pe rând, barca primind de fiecare dată un impuls
contrar direcţiei aruncării. Atunci a avut inspiraţia să facă analogia barcă-
rachetă şi pietre aruncate din barcă-jet de gaz ejectat din rachetă. Dezvoltând
în timp soluţia aceasta, a proiectat prima rachetă cu combustibil lichid
prevăzută cu un giroscop pentru stabilizarea zborului. În 1923 reuşeşte să-şi
tipărească la Munchen, pe cheltuială proprie, cartea "Racheta spre spaţiile
interplanetare", care a avut un răsunet mondial. Despre această lucrare,
Werner von BRAUN (proiectantul rachetelor germane V2 şi al primului
satelit american) a scris în 1941: "Ea (cartea) reprezintă fundamentul
ştiinţific pe care s-a sprijinit dezvoltarea tehnică a astronauticii până acum.
Hermann OBERTH descrie cu luciditate profetică toate elementele de bază
ale marilor rachete din zilele noastre, care adesea sunt considerate de autorii
contemporani drept invenţii ale ultimilor ani. Pe lângă aceasta, el elaborează
o bază teoretică pentru principiul şi sistemul de funcţionare al rachetelor cu
combustibil lichid şi pentru metodele de pilotare".
- 175 -
- Chimistul german Friederich A. KEKULE (1829-1896), pe

când avea de rezolvat problema clarificării structurii benzenului, relatează
cum a rezolvat problema: mintea mea era preocupată de alte lucruri. Am
întors un fotoliu către cămin ( în care ardea focul părând nişte şerpi - n.a.) şi
am căzut într-un fel de somnolenţă. Atomii dănţuiau în faţa ochilor mei,
în şiruri lungi, unite diferit, dar tot mai strâns, mereu în mişcare, răsucindu-
se ş i încolăcindu-se ca şerpii. Şi deodată, ce să vezi? Unul dintre şerpi ş i-a
apucat propria coadă, iar imaginea lui mi se învârtea batjocoritoare în faţa
ochilor. În acel moment m-am trezit într-o străfulgerare de lumină; tot
restul nopţii l-am petrecut adâncind consecinţele acestei ipoteze… Să
învăţăm să visăm, domnilor!"
- Sir Frederik BANTING (1891-1941), Premiul Nobel în 1923,

a povestit cum a descoperit hormonul antidiabetic denumit insulină.
Revenind din serviciul militar desfăşurat în timpul primului război
mondial, a început să practice medicina în London, oraş pe atunci foarte
mic al provinciei canadiene Ontario. Într-o seară citea un articol asupra
modificărilor degenerative care au loc în pancreas după blocarea canalelor
excretoare de către calculi. Culcându-se, nu a putut însă adormi, din cauza
unei impresii chinuitoare, deşi vagi, că astfel de modificări degenerative ar
putea ajuta la elucidarea rolului, pe atunci misterios, al pancreasului în
diabet. De-abia pe la ora 2 dimineaţa, i s-a cristalizat deodată în minte o
idee, pe care a notat-o imediat cu următoarele cuvinte: "Ligatura canalelor
pancreatice la câine. Se aşteaptă 6-8 săptămâni pentru instalarea
modificărilor degenerative. Se scoate ceea ce rămâne din pancreas şi se face
un extract".
- 176 -
- Celebrul matematician John Ludwing NEUMANN (1903-

1957), părintele computerelor, declara adesea că îşi concepea şi redacta
teoremele în timpul somnului.
- King GILLETE era un om cu o formaţie tehnică relativ îngustă.

El a realizat mai multe invenţii minore. Ideea de a construi un aparat de ras
mecanic i-a venit într-o dimineaţă când se bărbierea (cu briciul). Aceasta a
constat în a monta o lamă interschimbabilă într-un aparat cu mâner.
Imediat s-a apucat de lucru, cumpărându-şi cele necesare. Primul aparat de
ras mecanic l-a realizat în 1895 şi l-a brevetat în 1904. Ideea şi modelul
iniţial (şi rudimentar) al aparatului nu putea garanta succesul comercial.
Timp de şase ani, GILLETE s-a ocupat de fabricarea unei lame de ras de
bună calitate, pornind de la foiţa de oţel dur. El nu cunoş tea nimic din
metalurgia oţelului, dar aceasta nu l-a împiedicat să persevereze şi să
ajungă la o soluţie. Experţii vremii în problema oţelului nu împărtaşeau
deloc entuziasmul său şi nu întrezăreau nici o soluţie. Prietenii, care până
atunci îl susţinuseră financiar, influenţaţi de opinia experţilor, i-au refuzat
în continuare orice ajutor material. Câţiva ani mai târziu GILLETE scria:
"Dacă aş fi avut o formaţie tehnică aş fi abandonat ideea sau probabil nu
m-aş fi angajat deloc într-o asemenea experienţă. Dar sunt un visător, eu
cred ca şi copiii în comori ascunse şi am perseverat pe calea pe care atâţ ia
oameni s-au temut să o apuce. Pentru această raţiune şi numai pentru ea
există azi un aparat de ras Gillete". Totuşi, un alt inginer inventator a
rezolvat problema lamei de ras. În final, GILLETE a găsit oamenii dispuşi
să-şi rişte fondurile pentru ideea şi invenţia lui. H. SACHS, fabricant de
lămpi din Boston - cumnatul lui, şi W. NICKERSON au investit 5000$ în
- 177 -
compania "American Safety Razor Company". Nici colaboratorii lui

Gillete nu erau experţi în oţel, dar aveau un anumit geniu mecanic şi
atracţie pentru investiţii. NICKERSON a apreciat că mânerul aparatului
trebuie să fie suficient de gros pentru a permite o ajustare precisă între lamă
şi partea protectoare. El a definitivat dimensiunea, forma şi greutatea
viitoarei lame de ras, aplicând cu succes principiul "a încerca pentru a
vedea". Astfel a găsit un procedeu care să permită întărirea foiţei de oţel în
cele mai bune condiţii. Între timp compania s-a înglodat în datorii şi
GILLETE a părăsit-o. Când primele lame de ras au fost puse în vânzare,
situaţia companiei era precară. Dar din 1906 au început să fie realizate
beneficii din ce în ce mai mari.
- Dr. Hans SELYE (1907-1982), Premiul Nobel în medicină, a

descoperit sindromul denumit stress (sindrom = un grup de semne şi
simptome care se întâlnesc asociate şi caracterizează o boală). Pe când era
student, la prima lecţie practică de medicină internă, profesorul a adus în
amfiteatru mai mulţi bolnavi cu diferite boli în faze incipiente. Pentru
studentul SELYE, cu o foarte sumară pregătire, simptomele specifice
bolilor nu erau de loc evidente, profesorul arătând că majoritatea semnelor
caracteristice vor fi mai vizibile după ce boala va mai avansa. În schimb era
evident faptul că toţi bolnavii prezentau unele semne comune (deşi aveau
boli diferite): stare febrilă, splina sau ficatul mărite, amigdalele imflamate
etc., ceea ce l-a făcut pe SEYLE să considere că acestea ar fi semnele unui
fel de sindrom al bolii în general. Profesorul, cu profunde cunoştinţe de
specialitate, nu a dat atenţie acestor semne, comune de altfel multor boli.
Este aici de reţinut că şi lipsa de pregătire (care în anumite sensuri
- 178 -
încorsetează) poate creea unele avantaje. După 10 ani, SEYLE, ajuns

cercetător la o catedră de biochimie, a observat că mai multe tipuri de
extracte şi chiar unele substanţe toxice, produceau toate în primul rând, nu
sindromuri diferite cum ar fi fost de aşteptat, ci un acelaşi sindrom
(hipertrofia cortexului suprarenal, ulceraţii gastrointestinale, involuţia
timusului şi a ganglionilor limfatici). Punerea în legătură a acestor două
observaţii a dus la epocala descoperire a sindromului stress, făcută după
cum se exprimă SEYLE, "într-o străfulgerare".
- În anii care au urmat primului război mondial, A. COLLINS,

chimist la firma americană Du Pont de Nemour, se ocupa cu acetilenă.
Scopul lui era să sintetizeze, din această hidrocarbură, simpli polimeri,
conţinând două sau trei molecule. Acest drimer sau trimer , obţinut în stare
pură, trebuia să servească apoi ca materie primă de bază în fabricarea unor
eventuale cauciucuri sintetice. COLLINS prepara, în prezenţa unui
catalizator conţinând clorură de cupru, produsul obţinut din condensarea
acetilenei. Cum săptămâna de lucru tocmai se terminase, a abandonat
lichidul, pe care tocmai îl distilase cu grijă, într-un balon de sticlă. Luni
dimineaţa, spre surprinderea lui, a găsit pe fundul balonului un bulgăre
solid de culoare albă. Atunci, enervat, a spart balonul de sticlă. A observat
însă că bulgărele solid sărea ca o minge. Decepţia a devenit brusc
pasionantă. A analizat compoziţia solidă, găsind în ea o mare cantitate de
clor (provenită din catalizator), la care nu se aştepta. A continuat analizele
şi a constatat că descoperise un policloropren care semăna, prin structură şi
proprietăţi, cu cauciucul vulcanizat, fiind însă cu mult mai rezistent la
- 179 -
oxidare şi uzură. La doi ani după aceea, grupul Du Pont comercializa

produsul sub denumirea de neopren.
- Istoria procedeului de fabricare a sticlei prin metoda plutirii

(procedeul "float glass").
Fabricarea sticlei era cunoscută egiptenilor încă din perioada
antică. În timpul secolului XX, s-a ajuns la procedeul polizării unei panglici
continue de sticlă, pentru a-i da proprietăţile dimensionale şi de calitate
cerute. S-a ajuns chiar la procedeul polizării simultane a celor două feţe ale
panglicii de sticlă (cu productivitate destul de bună). Cu toate acestea, atât
procentul de deşeuri cât şi costurile de fabricaţie rămâneau ridicate. Firma
Pilkington Brothers Ltd. a adus un concept cu totul nou, revoluţionar, prin
care sticla topită era debitată în mod continuu pe suprafaţa unei băi de
cositor, deasupra căreia stratul de sticlă plutea. Suprafaţa netedă şi grosimea
constantă a sticlei rezultate, elimina complet necesitatea costisitoarelor
operaţiuni de polizare. Pe cât de simplu a fost conceptul plutirii sticlei pe
suprafaţa cositorului, pe atât de îndelungat şi costisitor a fost procesul de
elaborare a tehnologiei prin această metodă. Meritul reuşitei îl are dr.
L.A.B. PILKINGTON. Însemnările sale asupra problemelor cărora a
trebuit să li se facă faţă alcătuiesc o lectură fascinantă. Entuziasmul lui
PILKINGTON, iniţiatorul şi animatorul proiectului, precum şi abilitatea sa
de a transmite acest entuziasm celor care lucrau cu el, apar în mod clar în
cele scrise de el, atunci când citim "unul dintre cele mai entuziasmante
lucruri din istoria industriei de geamuri în care eram cu toţii extraordinar de
antrenaţi şi entuziasmaţi" şi…"pentru a avea succes în elaborarea de soluţii
noi, trebuie să te naşti optimist".
- 180 -
Totuşi, materializarea ideii creatoare pentru producţia de masă nu

ar fi fost posibilă fără sprijinul continuu din partea conducerii de la nivelul
superior al companiei. Aflăm astfel că: "În 1954 consiliul de conducere a
decis să acorde proiectului cea mai înaltă prioritate posibilă, aşa încât
succesul sau eşecul să se decidă cât mai curând posibil"; deci, cei din
consiliul de administraţie trebuie să fi fost conştienţi de riscurile inerente
legate de un astfel de proiect şi erau pregătiţi să le accepte. Astfel
PILKINGTON scria: "Totuşi, în momentul când conducerea a luat decizia,
părea foarte posibil ca sticla în contact cu metalul să fie adesea rebutată, cu
urmări neplăcute pentru stabilirea producţiei". La un moment dat se părea
că temerile cele mai mari s-au manifestat atunci când proiectul a intrat în
dificultăţi tehnice din cele mai serioase: "Cu prima noastră fabrică am
realizat timp de un an şi două luni o sticlă neutilizabilă. Trebuia să raportez
în mod regulat conducerii şi în fiecare lună să fac o cerere pentru a justifica
o altă cheltuială lunară de 100.000 lire sterline. Consiliul a manifestat o
deosebită încredere, acordând permanent un sprijin ferm".
Deci, consiliul de conducere al companiei era pregătit să accepte
riscul şi să încurajeze inovarea ca scop în sine, considerând-o drept o ocazie
favorabilă pentru iniţierea unor noi activităţi, deşi producţia existentă nu era
supusă unei ameninţări imediate datorate unei inovări din partea concurenţei.
Dar pentru a câştiga sprijinul şi continuitatea acestuia pe durata unei perioade
deosebit de dificile, PILKINGTON a trebuit să fie capabil să convingă
consiliul nu numai asupra valorii proiectului ci asupra propriilor sale calităţi
în a-l finaliza. Probabil că la menţinerea acestui sprijin a contribuit şi faptul
că acţionarul principal îi era rudă îndepărtată, astfel că accesul său la consiliu
a fost comod şi nestingherit de bariere ierarhice.
- 181 -
Nesiguranţa este inseparabilă de evoluţia unei inovări importante.

Nu arareori se trece prin greutăţi şi necazuri majore la trecerea de la o
producţie pilot la cea de masă. În fiecare etapă a evoluţiei apar noi
necunoscute, adesea de un tip greu de imaginat. Referindu-se la perioada
când s-a luat decizia construirii primei fabrici de producţie, PILKINGTON
comentează: "Credeam că ştim mult mai mult decât s-a dovedit" şi "privind
retrospectiv, este trist faptul că nu eram conştienţi de dimensiunea
problemelor cărora urma să le facem faţă în momentul atingerii producţiei
de masă". În acest caz, este interesant de observat că multe din dificultăţile
prin care s-a trecut, au apărut datorită lipsei unei înţelegeri teoretice a
procesului tehnologic respectiv.
În final, proiectul a reprezentat un succes ieşit din comun, ducând
la reducerea cu un sfert a costurilor de producţie şi cu peste o treime a
dimensiunilor fabricii. Aceasta s-a realizat cu preţul a 7 ani de efort şi 4
milioane de lire sterline până la producerea primei sticle veritabile. Dat
fiind faptul că firmele concurente, iniţial au opus rezistenţă folosirii noului
produs pe bază de licenţă, poziţia companiei iniţiatoare a procedeului a
devenit de prim ordin.
Se pare, şi tot mai multe exemple o confirmă, că inovatorii de
succes sunt orientaţi mai mult către elaborare decât spre cercetare.
- Elaborarea seriei de calculatoare IBM 360

În momentul în care a început elaborarea seriei de calculatoare IBM
360, compania IBM deţinea de mult poziţia conducătoare pe piaţă. Multe
alte companii, într-o poziţie similară, şi-ar fi permis o moderare a tempoului
inovării tehnologice. Şi totuşi IBM a luat o decizie (la acea dată extrem de
- 182 -
riscantă), care făcea demodată întreaga gamă de produse ce se

comercializau atunci. Se spune că un director ar fi afirmat: "Am denumit
acest proiect <<A miza pe propria companie>>". Proiectul a fost în final un
succes desăvârşit, care a întărit considerabil poziţia dominantă pe piaţă a
firmei şi a condus în plus la retragerea din domeniul fabricaţiei de
calculatoare a unor companii mportante ca RCA şi GE. Deşi natura
industriei de calculatoare ar presupune o atitudine inovatoare, date fiind
rapidele progrese î n domeniu, aceasta nu explică în mod suficient de ce
IBM era pregătit să iniţieze un proiect constând 5 miliarde de dolari, dat
fiindcă erau posibile multe alte soluţii mai puţin ambiţioase. Şi mai mult,
programul conţinea incertitudini majore aşa încât, după cum relatează
WISE (autorul unei lucrări despre <<aventura IBM>>): "Directorii
companiei, persoane obişnuite să gândească la riscuri şi câştiguri, insistă
împotriva riscării oricărei sume pentru realizarea programului, precum şi
asupra investiţiilor mai mari pierdute î n cazul unui eşec".
Justificarea acestui imens risc a constituit-o beneficiul potenţial ce
ar fi rezultat în urma unui eventual succes, beneficiu revenind fabricantului,
datorită reducerilor însemnate ale costurilor operaţiilor de calcul pentru
utilizator. Acestea erau prognozate la 0,035$ comparativ cu 1,38$ (pentru
100.000 operaţii) la sistemele existente la lansarea programului; deci o
reducere de aproape 40 de ori.
Au trebuit rezolvate un număr de diferenţe majore de opinii
existente între directorii companiei. Teoria înlocuirii în întregime a gamei
de calculatoare existente a fost atacată, după cum au fost atacate şi riscurile
inerente ale lansării simultane a unei întregi game noi. Pentru a realiza acest
lucru a trebuit să se renunţe la alte proiecte de calculatoare, la care lucrau
- 183 -
persoane din vârful ierarhiei şi pentru care deja se cheltuiseră sume

considerabile. A existat de asemenea posibilitatea de a alege între circuitele
hibride şi circuite mai avansate, complet integrate.
Este din nou posibil a identifica o persoană răspunzătoare de
conducerea cu succes a proiectului. Vice-preşedintele IBM Vinceent
LEARSON, nu era tehnolog ca PILKINGTON, dar probabil că proiectul
nu şi-ar fi atins obiectivele fără impulsionarea dată de el realizării
proiectului şi fără abilitatea sa de a lua decizii după ce asculta argumentele
şi contra-argumentele colegilor săi. Dar, odată luate, deciziile erau
implementate cu multă energie. WISE scrie despre el: "Atunci când conduc
orice program important IBM, el tinde să devină nerăbdător privind
primirea rapoartelor personalului şi ale comitetelor, operând în afara
lanţului convenţional de conducere… Deşi îi lipseşte baza ştiinţifică
teoretică, atribuită din oficiu multora din cei de la IBM, LEARSON are
reputaţia de a pune întrebări precise, scrutătoare, în legătură cu orice
propunere care i se prezintă; cei care nu şi-au pregătit cu grijă expunerile îşi
pot vedea planurile destrămându-se în faţa întrebărilor sale…".
Sub impactul proiectului IBM 360, întreaga organizare a companiei
a fost restructurată. În afara unei creşteri considerabile a cifrei de afaceri şi
a rentabilităţii, aflăm că numărul angajaţilor a crescut cu 55% şi s-au
deschis cinci fabrici în decursul a trei ani şi jumătate. Având în vedere că
anterior compania a fost în mare măsură un asamblor de componente
cumpărate, ea a devenit acum un fabricant de sine stătător.
S-ar fi putut ca acest proiect ambiţios, având un mare coeficient de
risc (ca şi tehnologia fabricării sticlei prin metoda plutirii pe baie de
cositor), să se soldeze cu un răsunător eşec, existând o varietate de motive.
- 184 -
Dar tocmai aceste motive au fost cele care au impulsionat permanent

proiectul, ducându-l în final la un răsunător succes.
Examinarea unor studii de cercetare din domeniu, ca şi experienţa
proprie, ne permit identificarea anumitor factori prezenţi într-un număr
considerabil de inovări de succes şi absenţi frecvent în cazul eşecurilor:
• orientarea spre cerinţele pieţei;
• legătura strânsă cu obiectivele grupului;
• tehnici corecte (bineînţeles ştiinţifice) de evaluare;
• o bună coordonare a proiectului;
• creativitate;
• un mediu favorizând inovarea;
• un iniţiator şi animator al proiectului;
• instruire profesional făcută în domeniul cu totul special al procedeelor
tehnicilor de inovare-inventică.
Inovarea-inventică este parţial ştiinţă, parţial artă!!!
- 185 -
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. W. I. Beveridge – “Arta cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1968

2. V. Săhleanu – “Nobila artă a ştiinţei”Bucureşti ; Ed. Albatros 1971
3. V. Săhleanu – “Etica cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1967
4. I. Stengers – “Învăţarea ştiinţelor moderne” Iaşi ; Ed. Polirom 2001
5. G. Raţiu – “Inventica” Sibiu ; Ed. Academiei Trupelor de Uscat 2000
6. S. Bobancu – “Tehnici de inovare şi inventică pentru utilităţi practice” Braşov ; Ed.
Universitatea Transilvanis 1997
7. B. Nicolescu – “Ştiinţa, sensul şi evoluţia” Bucureşti ; Ed. Vitruviu 2000
8. B. Nicolescu – “Transdisciplinaritatea – Manifest” Iaşi ; Polirom 1997
9. T. Goma – “Orientare în cercetarea ştiinţifică” Tg. Mureş ; 1987
10. V. Ţapoc – “Disertaţia ştiinţifică” Chişinău ; 2000
11. N. Grosu – “Rigorile cercetării” Bucureşti ; Ed. Expert 2000
12. N. Bagdasar – “Antologie filosofică” Bucureşti ; Ed. Universal Dalsi 1995
13. R. Ruyer – “Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutare unei religii” Bucureşti
Ed. Nemira 1998
14. A. Einstein – “Cum văd eu lumea” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1996
15. C. Noica – “Carte de înţelepciune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001
16. F. Bacon – “Eseuri sau sfaturi morale şi politice”Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1969
17. Epictet – “Manualul” Bucureşti ; Ed. Incitatus 2002
18. Seneca L. A. – “Scrisori către Luccilius”Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
19. A. Adler – “Sensul vieţii” Bucureşti ; IRI 1995
20. E. Zamfir – “Psihologia umanistă” Bucureşti ; Ed. Didactică şi pedagogică 1993
21. G.Berger – “Tratat practic de cunoaştere a omului” Bucureşti ; IRI 1997
22. G. Berger – “Omul modern şi educaţia sa” Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică 1973
23. E. Fromm – “Texte alese” Bucureşti ; Ed. Politică 1983
24. N.Iorga – “Cugetări” Bucureşti ; Ed. Albatros 1972
25. J.C. Maxwell – “Dezvoltă liderul din tine” Bucureşti ; Ed. Amaltea 1999
- 186 -
26. D. Carnegie – “Arta de a reuşi în viaţă” Bucureşti ; Ed. Prometeu 1994

27. I. Moraru – “Ştiinţa şi filosofia creaţiei”Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică 1995
28. T. Stănciulescu – “Tratat de creatologie” Iaşi ; Ed. Performantica 1998
29. D. Balahur – “Sfârşitul Civilizaţiei Turnului Babel Iaşi ; Ed. Performantica 1997
30. V. Caluschi – “Inventica şi şcoala” Iaşi ; Bet 1994
31. H. Graff – “The modern researcherer” New York ; Harcourt Brace Jovanovich 1977
32. F. Bacon – “Despre înţelepciunea anticilor” Bucureşti ; Ed. Politică 1976
33. R. W. Emerson – “Eseuri”
34. D. Bohm – “Plenitudinea lumii şi ordinea ei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995
35. F. Capra – “Taofizica: paralelă între fizica modernă şi mistica orientală”, Bucureşti Ed.
Tehnică 1995
36. F. Capra / Krishnamurti – “Sfârşitul timpului” Bucureşti ; Ed. Herald
37. S. Roney- Dougal – “Ştiinţă şi magie” Ploieşti ; Ed. Elit Comentator 1996
38. S. Hawking – “Visul lui Einstein şi alte eseuri” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
39. Th. Kuhn – “Structura revoluţiilor ştiinţifice”Bucureşti; Ed.Ştiinţifică şi Pedagogică 1976
40. Th. de Chardin – “Fenomenul uman” Oradea ; Ed. Aion 1997
41. F. Nietzsche – “Opere complete” Timişoara ; Ed. Hestia 1998
42. P.D.Ouspensky – “În căutarea miraculosului. Fragmente dintr-o învăţătură
necunoscută” Bucureşti ; Ed. Prior Pages 1996
43. P.D. Ouspensky – “Psihologia posibilei evoluţii a omului” Bucureşti; Ed. Prior
Pages 1994
44. Papus – “Ştiinţa secretă” Bucureşti ; Ed. Herald
45. M.M. Davy – “Encicplpedia doctrinelor mistice” Timişoara; Ed. Amarcard 1997-2000
46. Platon – “Opere complete” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001
47. Pitagora – “Legile morale şi politice” Bucureşti ; Ed. Antet 1996
48. Louis Lavelle – “Panorama doctrinelor filosofice” Iaşi ; Ed. Timpul 1997
49. F. Braunstein şi colab. – “Marile doctrine: filosofice, religioase, politice,
economice” Bucureşti; Ed. Antet 1997
- 187 -
50. Marx şi Engels – “Despre educaţie şi învăţământ” Bucureşti ; Ed. de Stat

Didactică şi Pedagogică, 1960
51. J.J. Rouseau – “Emil sau despre educaţie” Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică 1973
52. J.J. Rouseau – “Contractul social” Bucureşti ; Ed. Antet 2001
53. R. Guenon – “Simboluri ale civilizaţiei sacre” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
54. * * * - “Enciclopedia ştinţelor oculte” Bucureşti ; Ed. Teora 1995
55. W. Weischedel – “Pe scara din dos a filosofiei: 34 de mari filosofi în viaţa de zi cu
zi” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1999
56. G. Teodorescu – “Einstein a avut dreptate: mişcare, spaţiu, timp, relativitate”
Bucureşti ; Ed. Informaţia Tehnică ASIIT 1995
57. F. Chevalier – “Dicţionar de simboluri” (vol 1-3) Bucureşti ; Ed. Artemis 1995
58. A. Koestler – “Lunaticii: evoluţia concepţiei despre univers de la Pitagora la
Newton” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995
59. B.Delavrancea–“Viaţa şi moartea în raţiunea Universului”Braşov; Ed.Transcendent 1993
60. A. Koyre – “De la lumea închisă, la Universul infinit” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
61. J.J.Rouseau – “Visările unui hoinar singuratic” Bucureşti ; Ed. Paralela 45, 2002
62. D. Popelard – “Marile curente în filosofia ştiinţelor” Iaşi ; Ed. Institutul European 1999
63. K.Popper – “În căutare unei lumi mai bune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1998
64. I.Prigogine – “Între eternitate şi timp” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
65. E.Morin – “Paradigma pierdută a naturii umane”Iaşi; Ed. Universităţii Al. I.Cuza 1999
66. T. Stănciulescu – “Introducere în filosofia creaţiei umane” Iaşi ; Ed. Junimea 1999
67. I. Mânzat şi colab.– “Psihologia sinelui: un pelerinaj spre centrul fiinţei”Bucureşti; Ed.
Eminescu , 2000
68. S. Marcuse – “Competenţa didactică”, Bucureşti ; Ed. All 1999
69. C. Cozma – “Studiu de filosofia umanităţii educaţiei” Iaşi ; Ed. Junimea 1997
70. P. Andrei – “Sociologia revoluţiei” Iaşi ; Ed.Polirom 1998
71. T. Brăileanu – “Teoria comunităţii umane”Bucureşti; Cluj- Napoca; Ed. Albatros, 2000
72. R. Sellnow – “Atelierele viitorului” Bucureşti ; Ed. Fiat Lux: Asoc. Naţională a Univ.
Populare 1997
- 188 -
73. L. Antonesi – Paideia: Fundamentele culturale ale educaţiei” Iaşi ; Ed. Polirom 1996
74. S. Teodorescu – “Spre un nou umanism” Satu- Mare ; Solstiţiu 1999
75. H.Nakamura–“Orient şi Occident:o istorie comparată a ideilor”, Ed. Humanitas, 1997
76. H. Zimmer – “Filosofiile Indiei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
77. M. Eliade –“Istoria credinţelor şi ideilor religioase” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1999
78. Hegel – “Fenomenologia spiritului” Bucureşti ; Ed. Iri 1995
79. *** - “Managementul proiectului”, Consiliul Naţional de Pregătire a Profesorilor,
Ministerul Educaţiei şi Cerctării, 2001.
80. Nicolae Ţăranu – “Managementul inovaţiei”, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995
81. N. Ţăranu,A.Stanciu–“Managementul cercetării-dezvoltării”,Ed. Politică,
Timişoara, 2001
82. Gh.Coman, Al.Murgu –“Managementul cercetării”, Ed.Dimitrie Cantemir, Tg.
Mureş, 2000
83. Andrei Barna – “Autoeducaţia, probleme teoretice şi metodologice”, Ed. Didactică
şi Ped agogică, Bucureşti, 1995
84. Miron Ionescu – “Didactica modernă”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
85. Carmen Cozma – “Studii de filosofie a umanităţii”, Junimea, Iaşi,1997
86. Venera Cojocaru –“Filosofia educaţiei pentru schimbare”,Corgal-Press, Bacău, 2000
87. Caren Horney – “Autoanaliza”, Oscar-Print, Bucureşti,1995
88. I.L. Adams - "Conceptul blockbusting", Standford, California, 1974.
89. A. Băban - "Consiliere educaţională", Cluj-Napoca, 2001.
90. V. Belous - "Manualul inventatorului", Bucureşti ,Ed. Tehnică, 1990.
91. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Fundamentele integrării naturale în viaţă”,
Cluj-Napoca, Dokia Publishing House Ltd.,1998
92. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Geometria interioară”,Cluj-Napoca, Ed.Albastră, 2001
93. M. Bower - "Nurturing inovation in organisation" în "The creative organisation"
(G.A. Steiner, ed.), Univ. of Chicago, Press Chicago, London , 1965.
94. M.I. Carcea - "Strategia creşterii potenţialului cretiv în formarea personalului de
concepţie", teză de doctorat, 1997.
- 189 -
95. C.Cojocaru - "Creativitate şi inovaţie", Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

96. P.Pânzaru – “Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor contemporane”, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1985
- 190 -

Fundamente

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamente

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MERCUR

NICOLETA CHIŞ CORINA DEAC

Coordonator: dr. Emil POP

Prof.Univ.Dr. Angela Vasiu

© AURELIAN BURCU, 2003

Tehnoredactare: Alexandra CIUBĂNCAN

Capitolul I. Ontologia Cercetării Transdisciplinare

Capitolul II. Scurtă privire asupra devenirii Ştiinţei

Capitolul III. Introducere în Cercetarea Transdisciplinară

Capitolul IV. Principiile şi valorile Cercetării Transdisciplinare

Capitolul V. Obiectivele majore ale Cercetării Transdisciplinare

Cercetătorul este prin definiţie un corăbier, pentru care uscatul, cu

Desigur, recunoaşterea exietenţei limitelor este un aspect necesar

Corabiei noastre ajutându-ne să depăşim acest Moment de Repaos ucigător

Societatea umană concepe la începutul mileniului trei o nouă

de vedere spiritual a interdependenţei tuturor fenomenelor la toate nivelele

că “studiul omului şi studiul lumii trebuie să meargă în paralel, ajutându-se

inter–influenţă. Astfel legile Universului privesc Omul şi legile Omului

înţelegerii valorii”. Indepărtarea tot mai apăsătoare de esenţă ,generează

alterează fiinţa. Totodată apare un fel de percepere şi trăire a vieţii într-un

de a demonstra înţelegerea sintagmei populare: ”darul lui Dumnezeu către

“Prezenţa sacrului este, de fapt, transparenţa noastră în lume; el este ceea ce

neperformante. Este de asemenea un spaţiu în care măsura obiectelor

înţelege nucleul fundamental comun tuturor religiilor: Dumnezeu

A. Procesualitatea istorică a Ştiinţei

În istoria sa, Ştiinţa a cunoscut mai multe etape de dezvoltare

Astfel prin conceptul de „Informaţie” înţelegem tot ceea ce poate fi

Drum al Devenirii. Devenire pe care anticii au numit-o folosind termenul

Trebuie să mai observăm aici un fapt de mare semnificaţie pentru

comunitar, potrivit nivelului de dezvoltare a colectivităţii, la un moment

Dacă privim în istoria descoperirilor ştiinţifice(A se vedea W. I.

unitar. O aceeaşi esenţă e răspândită cu dărnicie pretutindeni, diferenţiată doar de

Revenind însă la drumul parcurs de ştiinţă, acesta s-ar putea

Pe grafic au fost marcate în special salturile calitative, adică acele

A trebuit ca Cerurile „să se închidă” (expresia îi aparţine lui

adevărat singur în bezna ignoranţei. Acest impuls a determinat ca în doar

în feluri /limbaje distincte să creeze iluzia existenţei a tot atâtea obiecte,

B. Viziunea Ştiinţei Universale

În ceea ce priveşte Ştiinţa Universală, deabia aceasta este, cu

şi religia să descopere că descriu aceeaşi realitate, doar că se ocupă fiecare

supremul Bine în asamblu naturii. Ea este deci, pe de o parte Ştiinţa

un simplu fapt. Această stare de lucruri explică nu numai cum încetul cu

aplică înlănţuirii şi desfăşurării formelor sensibile. Din aceste metode

devine şi se reînoieşte în mod continuu şi progresiv, prin forţele proprii. În

Transdisciplinaritatea nu este nici o nouă disciplină şi nici o nouă

transdisciplinaritatea se constituie, totodată, într-un veritabil purtător de

II. CERCETAREA TRANSDISCIPLINARĂ

Cercetarea în general reprezintă o atitudine interioară specific-

Pentru „spiritele înaripate” însă (şi ne referim aici la acei oameni

Există apoi aceia care străpung cu privirea tainele cerului, descoperind

Specificul Cercetării transdisciplinare

Specificul cercetării trandisciplinare se conturează în jurul a cinci

Fundamentale ale fiinţei umane, iar pe de altă parte dezvoltarea Ştiinţei

Trebuinţele Fundamentale ale Fiinţei Umane

La jumătatea secolului trecut, Abraham Maslow realizează geniala

Sisteme şi Cicluri ale Devenirii, într-o acţiune sinergică reciprocă, realizând

Piramida Trebuinţelor Fundamentale:

Semnificaţia, pe scurt, a fiecărui nivel este următoarea (pentru o

personal”, ori altfel spus, după propriile norme / principii şi standarde de

„stele călăuză”, mereu antemergătoare şi deschizătoare de noi orizonturi, al

Cu cerul care le zâmbeşte,/ Sunt curcubeul ce uneşte/ Sărmana

6. Nevoia de Stimă de Sine

încredere în forţele proprii care să asigure succesul în faţa unor probleme

Demnitatea sa de ordin cosmic, pe care o descoperă în profunzimea