VI.

MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Mijloacele de învăţământ reprezintă totalitatea materialelor,

dispozitivelor şi aparatelor cu ajutorul cărora se realizează transmiterea şi
asimilarea informaţiei didactice, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor obţinute.
Mijloacele de învăţământ integrează în ele un valoros potenţial psiho-
pedagogic aducându-şi contribuţia în următoarele direcţii:

 perfecţionarea procesului instructiv – educativ prin intermediul

ilustrării şi explicării intuitive;

 perfecţionarea metodologiei didactice prin intermediul implicării

bazei materiale;

 perfecţionarea formelor şi tehnicilor de evaluare prin intermediul

mijloacelor tehnice şi a procedeelor folosite;

 perfecţionarea ergonomiei de predare – învăţare prin

raţionalizarea, optimizarea şi eficientizarea eforturilor profesorilor şi
elevilor.
VI.1. Funcţiile didactice ale mijloacelor de învăţământ
În acest context, se pot evidenţia următoarele funcţii pe care le
îndeplinesc mijloacele de învăţământ:
1. Funcţia informativă (cognitivă), decurgând din:
 sensibilizarea elevilor pentru o anumită problemă şi crearea unor
noi situaţii perceptive;
 supunerea observaţiei colective a unor lucrări, procese
tehnologice sau fenomene imposibil de studiat pe alte căi. Prin aceasta se
dezvoltă spiritul de observaţie şi gândirea logică, pe care o obligă la
raţionamente inductive, deductive , la învăţarea prin descoperire, la
problematizare etc.;
  mărirea eficienţei de asimilare a informaţiei prin suprapunerea
analizorului vizual cu cel auditiv;
 formarea unei imagini de ansamblu asupra unui anumit proces,
fenomen sau a unei anumite teme studiate;
 furnizarea unor informaţii sistematizate, concise şi bine
organizate, concomitent cu dezvoltarea capacităţii de sistematizare şi organizare
a acestora.
2. Funcţia formativă – educativă, decurgând din aceea că:
 contribuie la formarea unor deprinderi practice (de a desena, de a
întocmi şi interpreta grafice, de a întocmi sau de a descifra proiecte etc.)
 dezvoltă capacitatea de înţelegere şi apreciere a frumosului;
efectul se obţine atât prin estetica exterioară a mijloacelor respective, cât şi prin
estetica interioară a organizării lor funcţionale, prin modul de concentrare şi
prezentare a informaţiei (de exemplu, printr-o grafică de calitate);
 determină participarea activă a elevului la procesul de învăţare,
la propria sa formare şi autoeducare;
 influenţează pozitiv personalitatea elevilor prin formarea unor
trăsături de caracter, cum sunt: perseverenţă, tenacitate, flexibilitate în
abordarea şi soluţionarea problemelor, conştiinciozitate etc.;
 educarea în spiritul activităţilor sistematice, duse până la capăt;
 formarea capacităţii de apreciere corectă şi a atitudinii de respect
faţă de investigaţia ştiinţifică;
 are un efect stimulativ şi emoţional asupra elevului, prin
sensibilizarea lui faţă de marile probleme ale cunoaşterii umane.
3. Funcţia stimulativă (motivare a învăţării):
Mijloacele de învăţământ au şi un efect stimulativ şi motivaţional asupra
elevului, prin sensibilizarea lui faţă de marile probleme ale cunoaşterii umane,
prin interesul şi curiozitatea pe care le stârnesc, prin impresiile puternice şi
trăirile emoţionale pe care le provoacă. Se formează trebuinţe de cunoaştere şi
acţiune care duc la motivarea intrinsecă a învăţării; prin îmbinarea utilului cu
plăcutul, multe mijloace măresc atractivitatea, pentru învăţare, întărind
corespunzător motivaţia acesteia.
4. Funcţia ergonomică (de reducere a efortului de învăţare):
O importantă funcţie a mijloacelor de învăţământ este aceea de facilitare a
învăţării, de accesibilizare a cunoştinţelor, fapt ce reduce efortul elevilor şi pe
cel al profesorului şi asigură ritmuri înalte de învăţare.
5. Funcţia de reconsiderare a relaţiei profesor – elev Introducerea
mijloacelor didactice în procesul de învăţământ, face ca profesorul să nu mai fie
singura sursă de informare a elevului. Mijloacele preiau unele atribuţii ale
profesorului, îi raţionalizează timpul şi îi orientează într-o mai mare măsură
activitatea spre realizarea obiectivelor formative ale procesului de învăţământ.
Mijloacele de învăţământ contribuie la reconsiderarea relaţiei
profesor – elev şi în sensul creşterii, participării active şi conştiente a elevilor la
acumularea propriilor cunoştinţe. Prin varietatea posibilităţilor de instruire pe
care le oferă, mijloacele didactice pot asigura însuşirea unor cunoştinţe de bază,
eliminarea anumitor lipsuri din cunoaştere, contribuind în felul acesta la
omogenizarea relativă a grupului de elevi.
6. Funcţia de şcolarizare substitutivă
Mijloacele de învăţământ ca radioul şi televiziunea au funcţii speciale de
rezolvare a unor probleme ale sistemului de învăţământ din anumite ţări, în care
se manifestă o criză acută de cadre didactice, sau în care există condiţii
geografice speciale, dar şi în unele ţări dezvoltate ca SUA, Rusia, Australia,
unde se transmit televizat cursuri complete, pe ani de studii, în final elevii
putând primi diplome recunoscute de stat.
Acestor mijloace de învăţământ (radioul şi televiziunea) le mai revin si
alte funcţii cum sunt:
 funcţia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor,
constând în aceea că mijloacele de instruire au posibilitatea să informeze
colective mari de elevi asupra diferitelor profesiuni. De asemenea, pot prezenta
conţinutul, exigenţele şi restricţiile unui anumit profil, folosind interviuri cu
profesionişti, filme documentare, filmări directe la locul de muncă, relevând
valoarea socială a unei activităţi;
 funcţia de perfecţionare a corpului profesoral, care se realizează
prin emisiuni speciale de prezentare a direcţiilor şi tendinţelor din ştiinţa
contemporană, a necesităţilor în instrucţie şi educaţie, a unor modele de
activitate şcolară etc. O astfel de funcţie se exercită pe mai multe direcţii: prin
informarea metodică privind preluarea şi valorificarea în clasă a diferitelor
informaţii şi inovaţii, prin informarea asupra celor mai actuale progrese
ştiinţifice şi pedagogice sub forma unor cursuri sistematice pentru cadrele
didactice.

VI.2. Criterii de concepere şi realizare a mijloacelor de învăţământ

Mijloacele de învăţământ sunt concepute şi realizate ţinându-se seama în
primul rând de finalitatea lor pedagogică, dar mai au în vedere şi alţi factori
(tehnici, economici, ergonomici), care să le înlesnească transmiterea şi
asimilarea informaţiilor didactice. Cercetarea şi practica de realizare a
mijloacelor de învăţământ au scos în evidenţă unele cerinţe psiho-pedagogice,
tehnico – economice şi ergonomice de care trebuie să se ţină seama în
conceperea lor.
Printre cerinţele psiho-pedagogice se pot enumera:
 să fie realizate în concordanţă cu programele şcolare;
 să stimuleze cât mai mulţi analizori pentru o percepţie bogată;
 să stimuleze inventivitatea şi capacitatea de cercetare;
 să permită formarea de deprinderi în utilizarea aparaturii;
 să diminueze efortul necesar învăţării.
Printre cerinţele tehnico – economice şi ergonomice se pot enumera:
 să posede caracteristici tehnico – funcţionale ridicate;
 să prezinte fiabilitate în funcţionare;
 să fie uşor de folosit de către elevi şi profesori;
 să permită integrarea în lecţie în scurt timp şi fără efort;
  să aibă gabarit redus, aspect plăcut, culori ergonomic selectate;
 să fie accesibile din punct de vedere al costurilor.

VI.3. Tipuri de mijloace de învăţământ şi caracteristicile lor

Mijloacele de învăţământ aflate în dotarea şcolilor din ţara noastră şi care
servesc la lecţiile de la disciplinele tehnice şi tehnologice există într-o gamă
variată şi acoperă practic toate lucrările şi activităţile prevăzute în programa
şcolară. Clasificarea mijloacelor de învăţământ este determinată de anumite
criterii, cum ar fi:
 caracterul lor natural sau de substituţie
 caracterul lor obiectual (fizic), imagistic, practic sau ideal.
Conform acestor criterii generale se pot distinge următoarele categorii de
mijloace de învăţământ:
1. Mijloace informativ – demonstrative ce pot fi structurate astfel:
 mijloace logico – intuitive (aparate, instrumente, maşini, dispozitive,
instalaţii);
 obiecte confecţionate special (modele materiale, machete);
 substituenţi imagistici sau reprezentări figurative (ilustraţii, schiţe,
scheme, grafice, planşe, STAS - uri, desene explicative la tablă);
 reprezentări proiectabile (diapozitive, diafilme, filme, video-casete,
video-discuri, folii pentru retroproiector, emisiuni transmise prin televiziune,
imagine transmise cu ajutorul calculatorului etc.);
 mijloace logico – raţionale şi simboluri, incluzând: scheme electronice,
reprezentări funcţionale, formule fizice şi chimice, dispozitive electronice etc.
2. Mijloace de investigare, exersare şi formare a deprinderilor
Ele servesc aplicării cunoştinţelor, formării principiilor şi deprinderilor
intelectuale şi profesionale. Dintre acestea, se pot menţiona:
 aparatura de experimentare cu truse şi instalaţii de laborator;
 aparate de măsură, instrumente, accesorii, materiale consumabile;
 echipamente tehnice, incluzând aparate de proiecţie, de filmat,
retroproiector, aparate de înregistrat spectre IR, UV, RMN, agitatoare de
diverse tipuri, surse de încălzire şi răcire etc.
 dispozitive şi echipamente de instruire asistată de calculator.
3. Mijloace de învăţământ mixte.
Integrează mijloacele imagistice (reprezentări grafice, fotografice etc.) şi
servesc pentru studiul individual al elevilor. Din această categorie de mijloace
de învăţământ se pot menţiona:
 manualele, cursurile şi tratatele, enciclopediile;
 îndrumarele de laborator;
 culegerile de probleme şi exerciţii;
 lucrările ştiinţifice apărute în revistele de specialitate.
4. Mijloace de învăţământ de evaluare a cunoştinţelor:
 modele de evaluare orală;
 modele de evaluare scrisă (probe de control, teste, grile
docimologice etc.);
 modele de evaluare practică prin lucrări de laborator;
 mijloace de evaluare informatice integrate în sistemul
învăţământului asistat de calculator.
O clasificare a mijloacelor de învăţământ după specificul pedagogic [T.
Mucica (coord.), "Îndrumar metodic pentru folosirea mijloacelor de
învăţământ", E.D.P., Bucureşti, 1982], cuprinzând şi principalele caracteristici
constructive, conţine:
 aparatura de laborator (trusa profesorului, a elevului, alte aparate,
dispozitive şi accesorii);
 mijloace audio-vizuale şi echipamentul tehnic corespunzător (filme,
diafilme, diapozitive, folii, aparate de proiecţie etc.);
 modele, material grafic, de calcul, de instruire şi verificare.
VI.4. Mijloacele audio-vizuale
Mijloacele audio-vizuale (AV) sunt constituite din materialele şi
echipamentele tehnice care permit stocarea şi redarea ulterioară a imaginii şi /
sau sunetului. În istoria culturii şi civilizaţiei aceste mijloace au constituit o
adevărată revoluţionare a mijloacelor de informare şi comunicare, comparabilă
cu cea a inventării scrierii sau cea a tiparului. Introducerea lor în şcoală a adus
importante servicii eficienţei instruirii, determinând modificări importante în
procesul cunoaşterii si-n perceperea superioară a informaţiei.
Mijloacele audio-vizuale integrate celor tradiţionale, lărgesc
posibilitatea profesorului şi a elevilor de desfăşurare a procesului didactic.
Acestea trebuiesc folosite cu discernământ; evident, între observarea directă a
fenomenelor şi proceselor şi cea a imaginilor acestora, între experiment şi
filmul acestuia, preferinţa merge spre autentic, deşi un bun film didactic poate
concentra şi sistematiza informaţia, evidenţiind aspectele importante şi
amplificând elementele sugestive, ceea ce înclină balanţa şi spre cea de a doua
soluţie.
Mijloacele audio-vizuale pot fi dinamice şi statice. Filmul, emisiunile
TV cu caracter didactic, înregistrările pe casete video sunt mijloace dinamice,
capabile să redea procesele în desfăşurarea lor, cele statice cuprinzând
proiecţiile de diapozitive şi diafilme, epi- şi retro-proiecţiile.
Mijloacele audio-vizuale au devenit de neînlocuit printre celelalte
mijloace de învăţământ, datorită următoarelor calităţi:

 permit modificarea convenabilă a scalei temporale şi a celei

spaţiale, făcând accesibile observaţiei fenomene sau procese prea lente sau prea
rapide, cele microscopice sau cele astronomice;

 permit trecerea de la ansamblu la detalii şi invers, ca şi reluarea

prezentării, favorizând înţelegerea şi fixarea;

 orientează atenţia elevilor spre aspecte importante şi într-o

succesiune convenabilă a secvenţelor de informare.
Superioritatea mijloacelor audio-vizuale, faţă de toate mijloacele
demonstrative tradiţionale, constă în posibilitatea de carte dispun de a prezenta
realitatea în toată complexitatea ei în faţa elevilor, de a stabili deci o legătură
între elevi şi lumea exterioară.
 Utilizarea mijloacelor audio-vizuale la clasă sensibilizează elevii pentru
o anumită problemă şi creează o nouă situaţie perceptivă. Această calitate
trebuie însă completată prin formarea la elevi a unor deprinderi de a urmări
activ cele prezentate; elevii trebuie să fie învăţaţi să asculte şi să vadă, să
înţeleagă caracteristicile imaginilor audio-vizuale percepute. De aceea,
profesorului îi revine un rol deosebit de activ în timpul utilizării acestor
mijloace. El trebuie să cunoască în amănunt conţinutul imaginilor proiectate
pentru a putea orienta atenţia elevilor asupra aspectelor care interesează în mod
deosebit lecţia, pentru a-şi putea pregăti din timp întrebările care vor mobiliza
atenţia elevilor, le va trezi curiozitatea etc.
Întrebările profesorului şi răspunsurile elevilor nu trebuie să
prelungească prea mult durata de expunere a imaginilor. Aceste întrebări vor fi
scurte şi clare şi vor avea rolul de a canaliza observaţiile elevilor şi de a înlătura
eventualitatea ca aceştia să cadă în pasivitate sau să se obişnuiască să considere
mesajul audio-vizual ca simplu mijloc de agrement.
În cazul în care proiecţiile reclamă explicaţii suplimentare de durată
lungă, acestea pot fi întrerupte, părţile mai importante ale imaginilor proiectate
pot fi reluate la tablă pentru a fi notate de elevi în caiete şi pot fi completate cu
alte materiale intuitive la clasă. Astfel de materiale cum sunt mostrele de
materii prime, produse finite, de aparate şi instrumente de laborator, colecţii de
minerale şi de roci etc., vor fi prezentate la clasă ori de câte ori va fi posibil,
acestea punând elevii în legătură cu realitatea.
Discutarea imaginilor chiar în timpul efectuării proiecţiei încadrează
mai bine proiecţia în cadrul lecţiei, uşurează înţelegerea acesteia şi înlătură
obligativitatea unei reluări a celor vizionate la sfârşitul proiecţiei.
Deşi dispun de astfel de avantaje, mijloacele audio-vizuale nu sunt un
panaceu universal, un mijloc bun la orice ocazie; ele vor fi asociate celorlalte
mijloace, împreună cu care pot susţine efortul de învăţare al elevilor, reducând
efortul profesorului şi permiţându-i acestuia să se concentreze asupra altor
aspecte ale procesului didactic. Mijloacele audio-vizuale au totuşi
dezavantajul ca menţin elevul într-o situaţie oarecum pasivă, de simplu receptor
al informaţiei, iar abuzul de imagini poate chiar împiedeca dezvoltarea
intelectuală generală, în special gândirea abstractă, ca şi limbajul nuanţat al
elevului. Acesta trebuie să înveţe să interpreteze mesajul transmis prin
mijloacele audio-vizuale, spre a-şi face din aceste tehnici un instrument eficient
de auto-instruire.
VI.5. Diapozitivele şi diafilmele
În cadrul proiecţiilor fixe, în primul rând se înscrie diaproiecţia –
proiecţia prin transparenţă – utilizând ca material de proiectat, diapozitivele şi
diafilmele. Pe lângă acestea, tot ca proiecţie fixă, se poate utiliza în predarea
disciplinelor tehnice şi tehnologice, epiproiecţia – proiecţia pe suport opac,
utilizând ca material de proiectat fotografii alb negru sau color, pagini din cărţi
sau reviste, ilustrate etc.
Diapozitivele folosite mult în scopuri didactice, permit profesorului să
prezinte o serie de imagini legate între ele sau disparate, în funcţie de cerinţele
lecţiei. Diapozitivele se găsesc de obicei grupate pe teme în serii de câte 10 – 40
– 50 de bucăţi.
Diafilmele prezintă diferite aspecte ale unei teme, ordonate în mod logic
şi însoţite de un mic comentariu, pe aceeaşi peliculă transparentă. Diafilmele
pot fi folosite la lecţii integral sau parţial, profesorul putând să recurgă numai la
anumite secvenţe pe care le prezintă elevilor.
Dacă şcoala dispune de un atelier foto, diapozitivele şi diafilmele pot fi
confecţionate chiar în cadrul şcolii, antrenând şi elevii la această activitate.
Ca mijloace de proiectare a proiecţiilor fixe, în mod curent se folosesc
următoarele tipuri de aparate de proiecţie fixă:

 diascolul (produs IOR), de o construcţie simplă şi proporţii

reduse, uşor de mânuit. Se foloseşte pentru prezentarea unor experimente în
care este necesară mărirea fenomenului studiat, pentru proiectarea de fotografii,
grafice, aparate, modele de atomi etc. Imaginile proiectate pot fi observate în
amănunt de elevi, putând fi reţinute un timp suficient în faţa acestora;

 epidiascolul “Lumina” (produs IOR) serveşte la proiectarea în

săli mici a diapozitivelor, diafilmelor, epifilmelor, schiţelor, fotografiilor sau
paginilor de carte;

 retroproiectorul. Folosirea acestuia în locul tablei, prezintă

avantajul comunicării directe cu clasa şi al economisirii unui timp preţios din
lecţie.
Cu ajutorul retroproiectorului se pot prezenta exerciţii, probleme,
grafice, diagrame, tabele etc. Cu ajutorul unor obturatoare, elementele desenate
pot fi separate şi dezvăluite treptat, în momentul cerut de logica predării.
Schemele incomplet desenate pe folii pot constitui baza unor sarcini didactice
pe care le realizează elevii prin activităţi independente.
La retroproiector se pot realiza şi experienţe didactice. Experienţele
executate în vase transparente şi care implică efecte de culoare, capătă mai
multă spectaculozitate şi pot fi urmărite în bune condiţii de întreaga clasă.
Prezentarea de folii suprapuse (cumulative), special realizate, care descompun
sau recompun un aspect, un proces, un element, un fenomen reprezintă o funcţie
specifică a retroproiectorului.

 aspectomatul 300 reprezintă un sistem perfecţionat de proiectare

şi se poate folosi în mod mult mai eficient decât celelalte mijloace de proiecţie
fixă;

 microproiectorul se foloseşte pentru studierea unor structuri

microscopice ale substanţelor sau a unor proprietăţi microscopice ale acestora
(studiul creşterii cristalelor, mişcarea browniană etc.). Aparatul reprezintă de
fapt un microscop adaptat pentru proiecţie. Observarea fenomenelor cu ajutorul
microproiectorului înlătură greşelile de observare şi de interpretare care apar la
studierea acestora cu ajutorul microscopului şi reduce considerabil timpul
necesar pentru observarea fenomenului.
Pe timpul proiecţiei profesorul va pune întrebări prin care să
orienteze atenţia elevilor, mobilizându-le gândirea în procese de prelucrare a
informaţiei. Familiarizaţi cu proiecţiile, elevii vor sesiza şi elemente de detaliu,
mai puţin observate la o examinare rapidă a imaginii, ocazie cu care vor fi
declanşate procese de analiză, sinteză, comparaţie etc.
Mesajul imaginii trebuie mai întâi identificat de elevi ori sugerat de
profesor, după care trebuie interpretat; această operaţie se realizează prin
întrebările puse de elevi sau de profesor, prin răspunsurile profesorului sau ale
elevilor, conversaţia fiind procedeul metodic ce se asociază firesc proiecţiilor
audio-video. Pasivitatea elevilor în timpul proiecţiei poate fi preîntâmpinată
prin discuţii purtate cu clasa, prin ritmul convenabil de succesiune a imaginilor,
care să permită receptarea şi prelucrarea mesajului de la fiecare imagine.
VI.6. Filmul în procesul de învăţământ
În cadrul proiecţiilor mobile, utilizate în cadrul procesului de
învăţământ, se înscriu filmele. Există mai multe tipuri de filme care pot fi
folosite la lecţiile de la disciplinele tehnice şi tehnologice:

 filmele didactice, care după subiectul şi scopul urmărit pot fi:

filme care prezintă experimente greu de realizat în laborator, filme care
ilustrează o teorie, filme care prezintă aplicaţiile practice ale unor principii
învăţate la lecţii etc. Filmele didactice au o durată medie de 15 – 20 minute şi se
pot încadra atât în lecţiile de dobândire de noi cunoştinţe cât şi în cele de
recapitulare, ca materiale intuitive deosebit de eficiente.

 filmele de cercetare sau ştiinţifice care, de cele mai multe ori,

reprezintă o serie de imagini luate pentru a studia un anumit fenomen sau
proces tehnologic. În aceste filme profesorul poate găsi fragmente care să
ilustreze foarte bine materia pe care urmează să o predea la clasă şi să o
folosească în scop didactic, deşi astfel de preocupări nu au fost în vederea
realizatorilor filmului;

 filme documentare, cu un conţinut mai larg, pot fi folosite la

lecţii pe fragmente legate de conţinutul temei în discuţie. Pauzele dintre
fragmentele prezentate pot fi folosite pentru comentarea secvenţelor vizionate
sau explicarea unor aspecte ale lecţiei legate de acestea.
 Filmele ştiinţifice şi documentare, datorită caracterului lor mai general,
pot fi folosite cu rezultate bune la lecţiile de recapitulare, de sistematizare sau la
cercurile ştiinţifice cu elevii la disciplinele tehnice şi tehnologice.

VI.7.Metodica utilizării diapozitivelor, diafilmelor şi filmelor

didactice
Diapozitivele, diafilmele şi filmele pot fi folosite:
 înainte de predarea unei teme, pentru a crea motivaţia şi a mări interesul
elevilor pentru tema respectivă;
 în timpul predării unor noi teme, servind ca sursă principală de
cunoştinţe, pentru a scoate în evidenţă ideea de bază a lecţiei sau pentru a o
explica;
 după predarea unei teme, pentru a întregi conţinutul lecţiei şi pentru a
ajuta, prin exemplificări, la consolidarea şi finalizarea cunoştinţelor predate etc.
Scopul principal urmărit prin folosirea proiecţiilor la clasa este acela
de a crea condiţii pentru o înţelegere cât mai buna a materiei, pentru activizarea
elevilor în procesul de învăţare şi pentru stimularea capacităţilor lor
intelectuale, afective şi practice.
Modul de integrare în lecţii ca şi tipurile de proiecţii utilizate depind în
mare măsură de scopul didactic urmărit. Astfel, diapozitivele se pot folosi
pentru introducerea unor noţiuni noi, când reprezintă:
 diferite tipuri de modele din care să reiasă caracteristicile produselor
tehnologice sau a fenomenelor studiate;
 exerciţii problematizate de diferite tipuri;
 categorii de noţiuni sistematizate după anumite criterii;
 sisteme de cristalizare etc.
În procesul de verificare se pot proiecta diapozitivele în scopul
asigurării caracterului operaţional al cunoştinţelor, urmărind:
 construirea de modele după o schemă identică;
 scrierea unor ecuaţii chimice sau completarea lor;
  interpretarea unor grafice;
 discutarea unor scheme tehnologice;
 sistematizarea unor date;
 rezolvarea unor probleme sau exerciţii;
 verificarea unor răspunsuri etc.
În scopul recapitulării cunoştinţelor diapozitivele utilizate trebuie să
faciliteze generalizarea cunoştinţelor din lecţiile anterioare, crearea
posibilităţilor elevilor de a opera cu noţiuni dobândite anterior. Se pot prezenta
astfel diapozitive conţinând:
 planul de recapitulare;
 exerciţii de diverse tipuri şi cu diverse grade de dificultate;
 rezultate ale exerciţiilor;
 grafice sau scheme tehnologice;
 indicaţii pentru executarea unor experimente;
 tabele de diferite tipuri;
 formule moleculare sau de structură etc.
Diapozitivele se mai pot utiliza în scopul fixărilor, al stabilirii temelor
pentru acasă, în cadrul lecţiilor de laborator sau al cercurilor ştiinţifice cu elevii.
Filmele didactice se pot utiliza atât în lecţiile de dobândire de
cunoştinţe cât şi în cele de recapitulare, de laborator, sau de cerc. Scopurile
urmărite pot fi:
 prezentarea aspectului intim al unor fenomene cu ajutorul desenului
animat;
 prezentarea în detaliu a unor fenomene ce nu pot fi percepute cu ochiul
liber; filmările sunt făcute în aceste cazuri sub microscop (cristalizarea, difuzia,
osmoza);
 prezentarea unor experienţe care nu pot fi realizate în laboratorul şcolar
(unele determinări ebulioscopice, crioscopice, spectrofotometrice etc.);
 cunoaşterea unor instalaţii şi procese tehnologice;
 fixarea principalelor reguli care trebuie respectate în realizarea
experimentelor (chimice, mecanice, electrice etc.) pentru evitarea accidentelor.
Desigur materialul informaţional căpătat cu ajutorul filmului va trebui
să fie integrat în experienţa de cunoaştere a elevilor. Noţiunea prezentată sau
demonstrată în film va trebui exploatată ulterior şi întregită prin metoda
conversaţiei, prin explicaţiile profesorului, adâncită prin exerciţii de muncă
independentă sau consolidată prin diferite alte procedee.
În funcţie de vârsta elevilor, proiecţiile vor avea o durată mai mare sau
mai mică. La clasele mai mari proiecţiile pot dura 10 – 12 minute; în cazul
lecţiilor de recapitulare acestea pot ajunge până la 20 – 25 minute.
Nu puţin importantă este şi încercarea de a îmbina filmul cu alte
mijloace audio-vizuale. Proiecţia filmului fiind fugitivă, anumite aspecte de
fineţe nu se pot fixa în mintea elevilor. Pentru a contracara aceste neajunsuri se
apelează la proiecţiile fixe (epidiascopice, folograme etc.). Astfel, reluând
principalele cadre sau secvenţe ale filmului, mişcarea este imobilizată, iar
atenţia poate fi concentrată asupra aspectelor supuse analizei. Multe filme
didactice, din acest motiv sunt însoţite de seturi de diapozitive.
În vederea utilizării eficiente a filmului în procesul de învăţământ,
cunoaşterea filmelor didactice specifice disciplinei constituie o cerinţă de prim
ordin pentru profesor.
O folosire eficientă a filmului mai reclamă o studiere amănunţită a
manualului la începutul fiecărui an de învăţământ, mai ales în condiţiile în care
au survenit schimbări, fixându-se lecţiile care se pretează la folosirea acestui
mijloc de predare, ca şi modalităţile de integrare.
Până în prezent există filme didactice care abordează multe teme din
programa şcolară, atât pentru disciplinele tehnice cât şi pentru cele tehnologice.
Spre exemplu, filmele pentru disciplinele tehnologice chimice, conţin secvenţe
care prezintă aplicaţiile industriale ale compuşilor chimici precum şi utilizările
cele mai importante ale unora dintre ei. Majoritatea acestor filme sunt
concepute pentru a fi folosite, îndeosebi, în lecţiile de recapitulare. Totuşi,
fragmente din aceste filme pot fi folosite şi în lecţii de alt tip.
 VI.8. Televiziunea şcolară – ca mijloc de învăţământ – posibilităţi
şi limite
Televiziunea, acest mijloc informaţional complet, care a devenit
indispensabil omului contemporan, a suscitat şi interesul didacticii, care l-a
asimilat în unele ţări ca principal mijloc de învăţământ. Astfel, în Canada şi
Rusia, în zone slab populate şi în condiţii climatice dificile, televiziunea şcolară
s-a dovedit singura modalitate eficientă de şcolarizare a elevilor.
În acest scop s-au elaborat programe complete de învăţământ, cu
respectarea principiilor didactice, care permit elevilor însuşirea în bune condiţii
a unor conţinuturi şcolare, într-o organizare mixtă a învăţământului (parţial fără
frecvenţă), dar susţinută prin programe de televiziune şcolară diversificate pe
clase şi discipline, la care se asociază manuale şi alte materiale de sprijin a
învăţăturii individuale.
Emisiunile sistematice, după un orar stabilit şi accesibil elevilor, sunt
pregătite, organizate, conduse şi comentate de profesori de specialitate, sub
forma unor lecţii adecvate.
Televiziunea şcolară (TVS) păstrează toate avantajele filmului
didactic, şi anume:
 prezentarea informaţiilor prin imagine şi sunet, cu o dinamică
naturală, cu posibilitatea modificării convenabile a scalei de timp sau spaţiale
pentru a face direct observabile şi fenomenele lente sau rapide, ca şi pe cele la
scară microscopică sau astronomică;
 permite prelucrarea imaginii (mixare, trucare, suprapunere,
apropiere sau depărtare de subiect, stop-cadru etc.), dar are şi valenţe specifice,
ca rapiditatea de realizare, eliminarea necesarului de aparatură complexă şi
scumpă la redare;
Dezavantajul principal al TVS îl constituie dificila integrare în lecţie,
mai exact dificultatea de sincronizare a programului şcolar cu cel de emisie,
precum şi imposibilitatea de a repeta tele-lecţia. Există şi dificultăţi metodice:
programul TVS se adresează elevului de nivel mediu, fără a putea particulariza
la nivelul şi ritmul necesar într-un caz dat, iar comunicarea este în sens unic,
spre elev.
Se realizează mai multe categorii de programe TVS: integrat, dirijat,
completiv, substitutiv şi de perfecţionare a cadrelor didactice. TVS integrată
este concepută pentru a fi integrată în lecţie, fiind sincronizată cu orarul şcolii şi
cu planul calendaristic. Astfel de program durează 20 – 25 minute, se
recepţionează de elevi la ora de disciplină tehnică sau tehnologică şi se
recomandă la acele lecţii pentru care conţinutul nu poate fi transmis eficient
prin alte mijloace. Pentru pregătirea proiectului de lecţie şi pentru sincronizarea
cu data şi ora de emisie, programele TVS, conţinând detalii de conţinut şi
calendarul emisiunilor, este publicat din timp. După vizionarea programului cu
elevii, aceştia vor trece la activităţi de fixare a noilor informaţii şi la clarificarea
unor aspecte mai puţin înţelese de către elevi.
TVS dirijată se sincronizează doar cu planul calendaristic al programei
disciplinei tehnice sau tehnologice, fiind receptat nu la lecţia curentă, ci în afara
orelor, dar cu clasa de elevi în prezenţa profesorului, care conduce lecţia, ca şi
în cazul anterior, al TVS integrate.
TVS completivă nu mai impune elevilor receptarea cu clasa, în
prezenţa profesorului, ci se face în timpul liber, în mod individual, programele
fiind acum de consultaţii sau pentru pregătirea unor examene (de bacalaureat,
de admitere în facultate).
TVS substitutivă se adresează celor care vor să-şi îmbunătăţească
sistematic cunoştinţele, fiind o variantă a educaţiei nonformale, complementare.
Deşi posedă evidente valenţe didactice, TVS a cedat treptat locul
înregistrărilor pe casete video a programelor didactice, caz în care integrarea
şcolară nu mai depinde de orele de emisie TV. Utilizarea filmului didactic pe
casetă video are toate avantajele TVS, minus rigiditatea acesteia privind
sincronizarea, înregistrările video integrându-se firesc în lecţie.

VI.9. Cabinetul tehnic, laboratorul şi atelierul de instruire

practică – cadrul optim de folosire a mijloacelor de învăţământ
 Crearea cadrului organizat de desfăşurare a procesului de învăţământ la
disciplinele tehnice şi tehnologice constituie o nouă cale de realizare a eficienţei
activităţii de predare – învăţare. Un asemenea cadru îl constituie cabinetul
tehnic, laboratorul sau atelierul de instruire practică. Acestea se constituie într-
un ansamblu de condiţii specifice, în care elevii sunt antrenaţi – sub îndrumarea
inginerului-profesor sau a maistrului-instructor – să realizeze activităţi
complexe, să efectueze experienţe, să realizeze practic anumite produse finite
sau semifinite.
În “modelul didactic al educaţiei la timpul viitor” activităţile practice
constituie punţi de legătură în şcoala activă, în care se facilitează învăţarea prin
problematizare, transferul în practică al cunoştinţelor, învăţarea prin descoperire
şi stimularea unor situaţii de cercetare ştiinţifică.
Pentru valorificarea optimă a potenţialului pedagogic de care dispun
mijloacele de învăţământ în concordanţă cu cerinţele disciplinelor tehnice şi
tehnologice, cabinetul tehnic, laboratorul şi atelierul de instruire practică trebuie
să îndeplinească anumite atribuţii:
 să constituie cadrul pentru dobândirea de către elevi a unui
sistem de cunoştinţe tehnice generale şi de specialitate;
 să formeze şi să dezvolte la elevi capacitatea de investigare
ştiinţifică;
 să permită transferul cunoştinţelor, capacităţilor şi a
comportamentelor dobândite în rezolvarea unor probleme tehnice şi practice;
 să asigure însuşirea corectă – de către elevi – a unor priceperi şi
deprinderi practice de execuţie a unor operaţii tehnologice;
 să creeze condiţii pentru activitatea de perfecţionare a lecţiei.
În acest cadru organizat este necesar să se acorde cea mai mare
pondere dobândirii cunoştinţelor şi formării priceperilor şi deprinderilor
practice, prin efortul propriu al elevilor.
Se recomandă ca spaţiu de organizare pentru laborator sau cabinetul
tehnic, o sală de lucru şi o sală anexă.
În sala de lucru trebuie să se găsească:
  mese de lucru;
 echipamente de comunicare didactică (retroproiector, aspectomat,
calculator şi ecrane, suporţi, instalaţii de obscurizare etc.);
 aparatură tehnică (machete funcţionale, maşini-unelte de dimensiuni
reduse cu scheme cinematice, luminoscheme, dulapuri modulare etc.).
Încăperea anexă trebuie să asigure depozitarea mijloacelor de
învăţământ în dulapuri vitrină sau în rafturi, în care materialele sunt grupate pe
temele programei şcolare pentru a fi uşor folosite la lecţiile de specialitate.
Atelierul – care trebuie organizat pentru o grupă de elevi şi nu pentru o
clasă trebuie să respecte următoarele norme:
 iluminatul să se realizeze în primul rând natural, apoi mixt şi la sfârşit
artificial;
 să îndeplinească cerinţele de temperatură 16 –18 C şi viteza aerului 0,3
– 0,6 m/sec;
 bancurile de lucru sau maşinile-unelte să fie aşezate corespunzător
(lumină din stânga);
 să fie bine izolate fonic încăperile în care se organizează ateliere de
prelucrări mecanice, sau lăcătuşerie;
 să aibă în vedere respectarea ergonomiei în organizarea locului de
muncă;
 să se respecte normele de tehnica securităţii muncii şi cele pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor;
 să aibă instalaţie de forţă şi de legare la pământ a maşinilor şi utilajelor
acţionate electric.