VALERIA BĂLAN

ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE

NOTE DE CURS

Editura Discobolul
2018
ISBN 978-606-798-048-6

2
 CUPRINS

ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE _____________________________________ 4

Aspecte generale _______________________________________________ 4

REPERE METODICE ÎN PROIECTAREA ŞI PREGĂTIREA SPORTIVILOR DE

PERFORMANŢĂ CU DIZABILITĂŢI ____________________________________ 15
Principiile antrenamentului _____________________________________ 17
Componentele antrenamentului sportiv ___________________________ 23
Forma sportivă ________________________________________________ 27
Clasificarea sportivă pentru participarea la competiţii ________________ 31
Contraindicaţii ale activităţii sportive la persoanelor cu dizabilitate _____ 36

SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR CU DEFICIENŢE NEURO-

MOTORII ŞI DE VEDERE ___________________________________________ 40
Repere istorice cu privire la practicarea sportului adaptat de către
persoanele cu deficiențe neuro-motorii și de vedere _________________ 40
Discipline sportive practicate de persoanele cu deficiențe neuro-motorii şi
de vedere ____________________________________________________ 49

SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR CU DIZABILITĂŢI

INTELECTUALE – SPECIAL OLYMPICS _________________________________ 61
Discipline sportive practicate de persoanele cu dizabilități intelectuale 67

SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR CU DEFICIENŢE DE AUZ 76

ROLUL ANTRENORULUI ÎN PREGĂTIREA ŞI COORDONAREA SPORTIVILOR CU

DIZABILITĂȚI ____________________________________________________ 78

BIBLIOGRAFIE ___________________________________________________ 82

3
 ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE

Aspecte generale

Parte integrantă a activităţilor motrice formative,

activităţile motrice adaptate urmăresc recuperarea şi integrarea
socială a persoanelor cu diferite dizabilităţi cu ajutorul
mijloacelor specifice disciplinelor sportive.
Activităţile motrice adaptate sunt o componentă
importantă a programelor formative deoarece practicarea
diferitelor discipline sportive ajută persoanele cu dizabilităţi să
se dezvolte, nu doar din punct de vedere motor, ci și la nivel
emoţional, cognitiv şi social datorită stării de bine indusă prin
practicarea difritelor discipline sportive (M. Doban, 2008, pp.
11).
Practicarea diferitelor ramuri sportive adaptate
„prelungesc efectele recuperatorii, compensatorii şi de
dezvoltare, exercitate de procesul de kinetoterapeutic şi de
educaţia fizică adaptată” (S. Teodorescu, A. Bota, 2007, b, pp.
4) valorificând interesele sau experienţele individului.
Tot mai multe organizaţii naţionale şi internaţionale
încearcă să găsească soluţii care să le ofere persoanelor cu
dizabilităţi o viaţă mai bună alături de semeni. De la sfârşitul
secolului trecut, s-au iniţiat programe și activități care vin şi
susţin drepturile persoanelor cu dizabilităţi, care le facilitează
acestora dreptul la muncă şi odihnă, la îngrijire medicală şi la
sport, etc.

4
 La nivel european, activităţilor motrice au fost incluse în
cadrul „drepturilor recunoscute ale persoanelor cu dizabilităţi
pentru ca principiul non-discriminării să funcţioneze şi în
această zonă” (S.Teodorescu, A. Bota, 2007, a, pp.3).
Toate aceste demersuri ”coroborate cu grija faţă de
celălalt pusă pe acelaşi plan cu grija faţă de sine, precum şi
dorinţa persoanelor cu dizabilităţi de a fi trataţi ca egali, a
determinat o adaptare a multor activităţi sociale în folosul
tuturor, în vederea convieţuirii non discriminatorii” (D.V.
Năstase, 2003, pp. 218).
În ultimul timp, interesul și implicarea tot mai multor
persoane cu diferite dizabilităţi în activitățile motrice a crescut.
Această tendință se constată și la persoanele din jurul celor cu
dizabilități care participă tot mai des la activități diverse și își
asumă rolul de antrenor, de organizator de competiții sau de
competitor alături de cel/cei cu dizabilități.

Apariția unei dizabilități reprezintă un moment de

răscruce mai ales pentru o persoană sănătoasă, căreia îi schimbă
viața. Persoana în cauză trebuie sprijinită de familie, de prieteni,
de personalul de specialitate și ajutată să-și recapete încrederea
în forțele proprii (vezi figura 1), să înțeleagă ”că există
totdeauna căi de readaptare funcţională, soluţii pentru
acceptarea stării de fapt şi că viaţa merge înainte” (V. Marcu,
M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 75).

5
Figura 1
Reintegrarea persoanei cu dizabilitate

V. Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 76

 Un sprijin important în tot acest demers este asigurat de
activităţile motrice adaptate. Ele îl ajută pe deficient să-și
creeze noi modalități de reintegrare socială și să găsească soluții
pentru o viață apropiată de cea pe care o avea înainte de apariție
dizabilității.
La baza activităților motrice adaptate stau patru domenii
(vezi figura 2) care ”au autonomie, dar care se găsesc într-o
relaţie de interdependenţă permanentă” (V. Marcu, M. Milea,
M. Dan, 2001, pp. 77).

1. RECUPERAREA – se realizează prin kinetoterapie și

prin terapie ocupaţională care presupune antrenarea activităților
și deprinderilor de lucru (ADL-urile). Acestea îl ajută pe
deficient ”să-şi câştige independenţa prin formarea, însuşirea
sau compensarea unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de
autoîntreţinere, mobilitate, activităţi casnice şi comunitare” (V.
Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 77);

2. EDUCAŢIA – vizează educarea componentelor

fitnessului și învăţarea / reînvățarea unor deprinderi care să
permită exercitarea unei profesii și integrarea socială. Pentru
dezvoltarea acestor componente V. Marcu, M. Milea, M. Dan,
(2001, pp. 77) recomandă folosirea de mijloace care se
adresează motricităţii generală, conştientizării părţilor
componente ale corpului și educării forței, rezistenței și
mobilității;
Figura 2
Activitatea Motrică Adaptată

RECUPERARE EDUCAȚIE RECREERE SPORT

Dezvoltarea Timp liber Sport specific

calităților persoanelor cu
Kinetoterapie motrice Terapie cognitivă handicap (handicap
locomotor, mintal,
Învățarea Psihoterapie senzorial)
mișcărilor pentru
(A.D.L.) formarea Ludoterapie Antrenori cu handicap
deprinderilor pentru sporturi
Meloterapie specifice persoanelor cu
Profesionalizare handicap

V. Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 79

 3. RECREAREA – vine să completeze programul de
intervenție creat pentru fiecare persoană cu dizabilități cu
activități diverse realizate individual, dar mai ales în grup,
activități practicate în timpul liber.
Specialiștii recomandă activitățile în grup deoarece există
multiple posibilități de comunicare și socializare, de învățare și
de valorificare a diferitelor abilități. Mai mult, se apreciază că
activitățile de recreare trebuie să se facă sub forma diferitelor
terapii (V. Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 77) care
întregesc programul de recuperare.
Printre terapiile recomandate se regăsesc:
a) ludoterapia – se recomandă utilizarea lui deoarece
jocul poate capta atenția persoanei cu dizabilități, îl poate ajuta
să depășească unele bariere și să-și arate adevăratul potențial.
Inițial, se utilizează jocuri pentru destindere și relaxare. Treptat
se introduc jocuri în care se solicită implicarea în activități cu
răspundere cu scopul de a pregăti persoana / persoanele cu
dizabilități pentru viitoarele activități lucrative.
b) melotarapia – presupune utilizarea sunetului în
scopuri terapeutice. Muzica poate fi audiată (concerte, radio,
emisiuni TV, ș.a.), interpretată (la diferite instrumente) sau
asociată cu mișcarea întregului corp sau al unor segmente ale
acestuia care pot exprima diferite ”stări afective, de securitate
sau de evadare în funcţie de ceea ce reprezintă fragmentul
respectiv (V. Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 80).
c) artterapia – presupune utilizarea artei ca mijloc de
exprimare și comunicare a sentimentelor, a emoțiilor, a
diferitelor experiențe, facilitând integrarea socială, dezvoltarea
inițiativei și a imaginației, ș.a.

4. SPORTUL – este un ”mijloc util şi facil în integrarea

socială a persoanelor cu dizabilităţi” (O. Rusu, 2008, pp. 92).
Practicat sistematic permite persoanelor cu dizabilități să învețe
deprinderi motrice specifice unor discipline sportive. Mai mult,
sportul ”aduce un puternic aport educativ prin specificul său şi
anume concurenţa (coleg şi adversar) şi spiritul de echipă” (V.
Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 80).
Sportul adaptat este o ”ramură a sportului care utilizează
structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi
organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii
diferitelor tipuri de deficienţe” (S. Teodorescu, A. Bota, M.
Stănescu, 2007, a, pp. 6).
Introducerea deprinderilor specifice unei discipline în
cadrul procesului de recuperare a unei persoane cu dizabilități
este ”condiţionat de depăşirea momentului de criză şi de
dobândirea unei motivaţii care să spargă monotonia activităţii
kinetoterapeutice” (A. Bota, S. Teodorescu, 2005, pp. 62).
Inițial, sportul adaptat era practicat de persoanele cu
dizabilități în medii segregate, alături de semeni cu aceleași
dizabilități la care participau doar membrii familiilor acestora
sau prietenii. Treptat, sportul adaptat s-a orientat spre
promovarea integrării, a practicării lui de către indivizi cu sau
fără deficiențe într-un mediu sportiv nerestrictiv.
Tendinţa actuală este ”cea a incluziunii”, ca treaptă
superioară a integrării, „care urmăreşte valorizarea şi
promovarea diversităţii şi a egalităţii” şi pe terenul de sport (A.
Bota, S. Teodorescu, 2015, pp. 9).
Pentru a da posibilitatea participării în competiţie mai
multor sportivi cu dizabilităţi, unele discipline sportive şi-au
adaptat regulamentele. În opinia lui D.V. Năstase (2003, pp.
221) şi a lui O. Rusu (2008, pp. 91) modificările regulamentare
prevăd:
- dimensiunea terenului şi a echipamentele sportive
utilizate – se pot modifica pentru a permite sportivilor
să execute mai uşor deprinderile motrice: mingi mai

10
 mari care facilitează prinderea şi lovirea cu mâna,
fileul aşezat mai jos, ş.a.;
- distanţele – se pot micşora în funcţie de clasa de
clasificare a sportivului;
- posturile – trebuie să ţină cont de posibilităţile de
mişcare ale sportivilor din echipă: un portar se
deplasează mai puţin decât ceilalţi jucători;
- greutatea materialelor sportive – înlocuirea
echipamentelor standard cu unele mai uşoare care să
prevină apariţia accidentelor sau traumatismelor:
baloane la volei, mingi din buret pentru fotbal, suliţe
din burete, etc.;
- regulile – se referă la adaptarea regulilor de joc în aşa
fel încât să fie implicaţi toţi jucătorii atunci când se
folosesc echipe de sportivi cu şi fără dizabilităţi. În
competiţia de baschet unificat organizate de Special
Olympics, echipa din teren trebuie să aibă doi sportivi
valizi și trei sportivi cu retard mintal.
Mai mult, au fost introduse unele discipline sportive care
nu sunt practicate de persoanele valide (bocia şi goalball la
Jocurile Paralimpice), iar alte discipline au fost modificate (para
hochei pe gheaţă).

Clasificarea sportului adaptat

O. Rusu (2008, pp. 89) sistematizează sportul adaptat în:

a) sport terapie – care urmărește recuperarea
capacităţilor fizice sau psihice ale sportivului. Nu are caracter
competiţional. Practicarea lui ca mijloc complementar al
tehnicilor de kinetoterapie este o ”activitate atractivă și
antrenantă” (O. Rusu, 2008, pp. 89) care îl ajută pe deficient să
învețe noi deprinderi pe baza experienței motrice anterioare;

11
 b) sport adaptat de performanţă – concretizat prin
practicarea diferitelor ramuri de sport de către persoanele cu
aceleaşi deficienţe având caracter competiţional.
Dar, sportul adaptat nu poate fi practicat de toate
persoanele cu dizabilităţi la nivel de mare performanţă. Pentru a
favoriza participarea cât mai multor deficienţi la competiţiile
sportive, specialiştii au creat un cadrul organizatoric care are la
bază nivelul de integrare a deficientului, precum şi nivelul
abilităţii acestuia de a concura (vezi figura 3):

Figura 3
Continuum de integrare prin sport

Sport (neadaptat)

Sport cu facilităţi

Sport neadaptat şi sport adaptat

Diminuarea Sport adaptat integrat

segregării
Sport adaptat segregat

S. Teodorescu, A. Bota, M. Stănescu, 2007, a, pp. 8

 sport neadaptat – se respectă structura, regulile şi

condiţii organizatorice şi materiale ale disciplinei de
sport practicate;
 sport cu facilităţi – sunt păstrate structura şi regulile
disciplinei sportive practicate, numai că deficientul
utilizează dispozitive sportive care îi facilitează
mişcările;
 sport neadaptat şi sport adaptat – alcătuirea de echipe
mixte de sportivi cu şi fără dizabilităţi în care sportivul

12
 deficient beneficiază de unele facilităţi prevăzute de
regulament;
 sport adaptat integrat – alcătuirea de echipe mixte de
sportivi cu şi fără dizabilităţi care se supun toţi aceluiaşi
regulament;
 sport adaptat segregat – activităţi sportive practicate
numai de sportivi care au aceeaşi dizabilitate.

În alegerea unei discipline sportive, specialiştii

recomandă să se ţină seama de:
- aptitudinile motrice pe care persoana cu dizabilități le
are și disciplina sportivă pe care a practicat-o înainte
de apariția problemelor de sănătate;
- nivelul la care dorește să practice sportul respectiv;
- contraindicaţiile medicului;
- cerințele fiecărui sport;
- vârsta, sexul, topografia dizabilităţii, funcţionalitatea
muşchilor.

Obiectivele sportului adaptat

Obiectivele sportului adaptat se stabilesc de sportivul cu

dizabilităţi împreună cu antrenorul său şi ţin cont de nivelul de
practicare al sportului adaptat la care sportivul dorește să
participe.
De asemenea, ele trebuie să ţină cont de vârsta
sportivului, de aspectele particulare ale stării de sănătate, de
experienţa lui motrică, de preferinţele acestuia pentru
practicarea unei anumite discipline sportive, posibilităţile
financiare, etc.

13
 În literatura de specialitate se prezintă două categorii de
obiective: generale şi specifice. S.Teodorescu, A. Bota şi M.
Stănescu (2007, a, pp.16) sunt de părere obiectivele generale
ale sportului adaptat nu diferă mult de cele ale sportului
practicate de cei fără dizabilități:
 starea de sănătate – ”rezistenţă la îmbolnăviri,
deprinderi de călire a organismului, respectarea
condiţiilor igienice, etc.”;
 aspecte corporale – ”procese de creştere şi dezvoltare,
atitudine corectă a corpului, activitatea funcţională şi
capacitatea de adaptare la efort”;
 aspecte de motricitate – ”însuşirea şi perfecţionarea
deprinderilor, priceperilor motrice, dezvoltarea
calităţilor motrice”;
 aspecte psihice şi psiho-motrice – ”stimularea
proceselor cognitive, afective, motivaţionale, volitive,
dezvoltarea ambidextriei, orientării spaţiale,
senzoriomotricităţii, etc.”;
 aspecte sociale – ”formarea elementelor de
sociomotricitate, transferul deprinderilor sociale din
domeniul sportului în viaţa socială”.
Obiectivele specifice se referă la obiectivele pe care
diferitele ramuri sportive le au pentru fiecare tip de dizabilitate
în parte.

14
 REPERE METODICE ÎN PROIECTAREA ŞI PREGĂTIREA
SPORTIVILOR DE PERFORMANŢĂ CU DIZABILITĂŢI

Inițial, sportul adaptat a fost conceput ca un mijloc de

recuperare (vezi centrul medical din Stoke Mandeville deschis
de Dr. Ludwig Guttmann pentru răniţii medulari din al II-lea
Razboi Mondial). Ulterior, el a depășit granițele recuperării
devenind un mijloc de petrecere a timpului liber și un mijloc de
măsurare a forțelor în raport cu cele ale altor competitori cu
dizabilități. Astăzi, sportul adaptat de performanță beneficiază
nu numai de participarea sportivilor cu diferite deficiențe, ci și
de atenția specialiștilor din diferite domenii, a presei și a
publicului larg.
Încă de la început, sportul adaptat și-a propus ”să
prelungească efectele recuperatorii, compensatorii și de
dezvoltare exercitate de procesul kinetoterapeutic și de educația
fizică adaptată” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 192).
Dar, participarea la antrenamente și competiții a
persoanelor cu dizabilități nu se face la întâmplare. Ea
debutează ”numai după ce subiectul implicat are independenţă
funcţională, dobândită în urma procesului de recuperare” (S.
Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 192). Procesul de
recuperare presupune participarea conștientă și activă a
deficientului și efectuarea unor eforturi fizice și psihice mari și
foarte mari.
După dobândirea independenței funcționale, deficientul
poate să-și propună învățarea de deprinderi noi, specifice unor
discipline sportive, care să-i permită să-și stabilească noi
”nivele de aspiraţie mai înalte, prin implicarea în activităţi
sportive cu solicitare superioară” (S. Teodorescu şi A. Bota,
2007, b, pp. 192) și obținerea de performanțe și/sau rezultate
sportive importante.

15
 Pentru a atinge performanțele sportive la care visează,
persoanele cu dizabilități trebuie să se supună unui proces
complex de antrenament ”desfăşurat sistematic şi continuu
gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice
şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri” (S.
Teodorescu, 2009, pp. 16).
Pentru ca procesul de antrenament să se desfășoare fără
incidente sau pentru prevenirea apariției altor probleme
medicale, acordul medicului pentru participarea la lecțiile de
antrenament și competiție este obligatoriu. Mai mult, este bine
ca supravegherea medicală să fie permanentă, cunoscut fiind
faptul că fiecare sportiv deficient este o individualitate care
reacționează diferit la efort.
Procesul de antrenament poate începe după ce deficientul
a fost evaluat pe baza testelor specifice fiecărei dizabilități și s-
au stabilit nivelul funcțional, posibilitățile motrice, fizice și
fiziologice, precum și nivelul la care acesta dorește să participe
în competiții (recreativ, național, internațional). Acesta se va
desfășura după ”aceleaşi principii clasice, cerinţe metodice,
particularităţi pe ramuri de sport etc., care se impun în
pregătirea sportivilor nondeficitari” (S. Teodorescu şi A. Bota,
2007, b, pp. 193).

De la început, sportivul deficient împreună cu antrenorul

și echipa de specialiști care se ocupă de pregătirea lui (dacă
aceasta există) trebuie să-și stabilească obiective de instruire şi
de performanţă.
Acecstea se bazează pe rezultatele (datele obiective)
obținute de sportivul deficient la testele și probele specifice
ramurii sportive pentru care a optat. De asemenea, se va avea în
vedere că ”sportul de performanţă la acest eşalon nu urmăreşte
doar minimizarea afecţiunii, ci pune în valoare întregul
potenţial al individului, cu efecte directe asupra creşterii

16
calităţii vieţii acestuia” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp.
193).

Principiile antrenamentului

Principiile reprezintă ”un ansamblu de cerințe, norme,

reguli operaționale, formulate în propoziții general valabile, în
cazul unei activități formative proiectate și realizate în condiții
concrete” (A. Dragnea, coord., 2006, pp. 139).
Și sportul adaptat beneficiază de reperele formulate de o
serie de principii care s-au structurat şi perfecţionat de-a lungul
timpului. Aceste principii sunt într-o permanentă „mişcare”,
unele s-au impus din ce în ce mai mult, altele au pierdut din
valoare. S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b) apreciază că sportul
adaptat este dirijat de următoarele principii:
1 – principiul individualizării – este binecunoscut
faptul că fiecare sportiv, cu sau fără dizabilităţi, este un individ
unic care reacţionează şi se adaptează diferit la efort.
În acest context, principul individualizării presupune
valorificarea tuturor aptitudinilor sportivului în diferitele situaţii
în care este pus – antrenamente sau competiţii, înainte, în
timpul sau după efort, etc.
Individualizarea are la bază informaţiile subiective şi pe
reactivitatea psihică a sportivului la stimulii din antrenament.
De aceea, antrenorul trebuie să-şi cunoască foarte bine
sportivul, să ştie cum reacționează acesta în diferite situaţii. În
acelaşi timp, deciziile luate trebuie să ţină seama şi de starea de
moment a sportivului.

2 – principiul (re)adaptării progresive la tipul de

solicitare programat sau gradarea efortului – organismul
sportivului trebuie să se adapteze treptat la diferitele tipuri de
solicitări care apar de-a lungul antrenamentului.

17
 Odată adaptat la un anumit efort bazat pe exerciții
simple, sportivul poate trece la un efort mai greu și poate utiliza
mijloace mai complexe sau necunoscute. Astfel, organismul se
adaptează treptat şi este capabil să facă faţă unor solicitări din
ce în ce mai mari.
Specialiştii recomandă ca la începutul perioadei de
antrenament accentul să cadă pe „volumul efortului pentru
creşterea capacităţii aerobe şi pentru obţinerea unor acumulări
cantitative, care fac posibilă creşterea ulterioară a intensităţii şi
salturi calitative” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 194).
Lecţiile de antrenament trebuie să aibă un conţinut variat
care să-l stimuleze pe sportiv, să spargă monotonia și să-i
capteze permanent atenția.

3 – principiul ciclicităţii antrenamentului – are la bază

succesiunea permanentă a efortului cu odihna şi este întâlnită la
sportivii cu dizabilități care optează pentru practicarea sportului
de performanță.
S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp. 195) menţionează
că ciclicitatea antrenamentului este strâns legată de forma
sportivă unde „fazei de obţinerea a formei sportive îi
corespunde perioada pregătitoare, fazei de valorificare, perioada
competiţională, iar fazei de pierdere sau de scoatere din formă,
perioada de tranziţie”. Această succesiune se repetă anul şi se
regăseşte şi în cantitatea şi calitatea lecţiilor de antrenament.
Ciclicitatea se referă şi la refacerea organismului după
efort. S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp. 195) sunt de părere
că refacerea se poate face atât în lecţie, cât şi după terminarea
antrenamentului, după o săptămână de pregătire / microciclul
(odihnă activă care constă în desfăşurarea unei activităţi cu
volume şi intensităţi mici) sau în perioada de tranziţie în care se
utilizează mijloace variate care-i plac sportivului şi care sunt
adaptate dizabilităţii şi problemelor medicale asociate pe care

18
acesta le are (mijloacele balneo-fizio-hidro-terapice, sporturi
complementare, etc).
4 – principiul motivaţiei – motivaţia este proces
complex care reuneşte ansamblul de motive care îl determină pe
sportiv să se supună unor eforturi fizice şi psihice mari şi foarte
mari.
Motivele sunt cele care-l determină pe sportiv să se
orienteze spre o anumită ramură sportivă şi nu spre alta, spre un
numit nivel de practicare a sportului, etc. Ele îl impulsionează
pe sportiv să inițieze o acțiune, iar „prin intermediul funcţiilor
cognitive orientează şi dinamizează acţiunile şi-l fac pe individ
responsabil pentru ceea ce întreprinde în plan comportamental”
(S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 196).
Există numeroase motive care stau la baza practicării
sportului de performanţă de către persoanele cu dizabilităţi. A.
Dragnea şi S. Mate-Teodorescu (2002, pp. 212-213) au
prezentat diversitatea motivelor pentru care se practică sportul
(vezi tabelul 1):

19
 Tabel 1
Diversitatea motivelor pentru care se practică sportul

Nevoi motorii a) nevoia de a consuma energie

Afirmarea de sine
Căutarea compensaţiei:
Tendinţe sociale:
Interesul pentru competiţie:
Dorinţa de a câştiga
Aspiraţia de a deveni campion
Dorinţa de emulaţie
Dragostea de natură
Atracţia către aventură
A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu (2002, pp. 212-213)
b) nevoia de mişcare
a) complementară şi de echilibrare
b) pentru surmontare
c) pentru substituire
a) nevoia de afiliere
b) dorinţa de integrare
a) nevoia de succes
b) nevoia de a se opune altuia
c) nevoia de a se compara cu alţii
d) nevoia de neprevăzut
e) trăirea emoţiilor concursului

Cel mai des motiv pentru care sportivii deficienţi practică

sportul de performanţă este „căutarea compensaţiei” (S.
Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 196).

20
 Este important ca sportivul să fie motivat optim.
Submotivare sau supramotivare au efecte negative asupra
performanţelor sportive. Permanent trebuie să existe un raport
optim între nivelul de aspiraţie (ceea ce doreşte sportivul) şi
nivelul de expectanţă (ceea ce poate sportivul) – figura 4.

21
Figura 4

Motive – nivel de aspirație – nivel de expectație

performanţele şi rezultatele
anterioare

influenţează

nivel de aspiraţie nivel de expectaţie

motive (rezultatul pe care un
sportiv îl doreşte, speră,
i-ar plăcea să-l obţină)
condiţionează
(estimarea rezultatelor bazată pe
aprecierea realistă a aptitudinilor
şi capacităţilor proprii, dar şi pe
expectanţa anterioară)

performanţele viitoare
Adaptată de noi, 2018
 Componentele antrenamentului sportiv

Componentele antrenamentului reprezintă acele

”elemente de structură care, pe baza unor legi și reguli
funcționale și metodologice, determină realizarea performanței
sportive” (A. Dragnea, 1996, pp. 133).

Pregătirea fizică

Reprezintă factorul de bază al procesului de antrenament

deoarece asigură baza de plecare pentru realizării pregătirii
tehnice și a celei tactice, dar se regăsește și la nivelul celorlalte
componente (pregătire pregătire artistică, psihologică,
teoretică). Ponderea ei este diferită în funcţie de particularităţile
ramurii de sport practicate.
Specialiştii împart pregătirea fizică în pregătire fizică
generală şi pregătire fizică specifică. De-a lungul unui an de
pregătire cele două forme ale pregătirii fizice se combină între
ele. Astfel, la începutul perioadei de antrenament predomină
pregătirea fizică generală, în timp ce, în perioada
precompetiţională, accentul va cădea pe pregătirea fizică
specifică.
Pregătirea fizică generală urmăreşte dezvoltare largă a
calităţilor motrice în funcţie de cerinţele ramurilor de sport. Ea
predomină la începători.
Pregătirea fizică specifică urmăreşte educarea calităţilor
motrice combinate şi a capacităţii de efort specifice unei
anumite discipline sportive.
 Pregătirea tehnică

A. Dragnea (1996, pp. 133) defineşte tehnica ca fiind

„totalitatea acțiunilor motrice executate ideal din punct de
vedere al eficienței acestora”. Acelaşi specialist consideră că
pregătirea tehnică cuprinde „totalitatea măsurilor cu caracter
metodic, organizator, etc., stabilite în cadrul antrenamentului cu
scopul învățării tehnicii” .
Ea nu trebuie înțeleasă izolat, ci în strânsă legătură cu
toate celelalte componente ale antrenamentului deoarece
tehnica este condiționată de ele, dar mai ales de pregătirea
fizică.
La persoanele cu dizabilităţi trebuie să i se acorde o mare
importanță deoarece învățarea corectă a tehnicii condiționează
respectarea sau nu a regulilor de execuţie a mișcărilor prevăzute
în regulamentul fiecărei discipline. Din experienţa noastră
putem afirma că la persoanele cu retard mintal învăţarea corectă
a tehnicii este esenţială. Odată însuşită o deprindere greşită este
foarte greu de corectat necesitând foarte mult timp, consum
energetic, răbdare şi perseverenţă.
În literatura de specialitate se menţionează următoarele
componente ale tehnicii:
 elementul tehnic – structură motrică fundamentală ce stă la
baza practicării disciplinei sportive;
 procedeul tehnic – modul particular de efectuarea a
elementului tehnic;
 stilul – modul personal în care fiecare individ execută un
procedeu tehnic. Se respectă mecanismul de bază, dar
particularitățile morfologice, funcționale și psihice ale
sportivului influențează execuția. Se manifestă la sportivii
avansaţi și are ca rezultat efectuarea eficientă a unui anumit
procedeu;

24
 mecanismul de bază al procedeului tehnic – este reprezentat
de totalitatea actelor motrice, obiectiv necesare, în vederea
efectuării eficiente a unui procedeu tehnic.

Pregătirea tactică

A. Dragnea (1996, pp. 150) defineşte tactica drept un

„sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de
către sportiv, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice,
fizice, psihologice în vederea rezolvării situaţiilor” care apar în
concurs, fiind create de coechipieri, adversari sau ambianţă. Are
un rol decisiv atunci când se întâlnesc adversari cu acelaşi nivel
de pregătire.
Prin pregătirea tactică se înţelege „ansamblul de măsuri,
mijloace și metode folosite pentru însușirea tacticii specifice”
ramurii de sport practicate (A. Dragnea, 1996, pp. 150).

După A. Dragnea (1996, pp. 135-136) componentele

tacticii sunt:
 concepția tactică – reprezintă un sistem de principii, idei,
reguli și norme relativ stabile, elaborate în vederea
participării cu succes în competiții. Este stabilită de
specialişti pentru fiecare ramură sportivă în parte;
 planul tactic – reprezintă ansamblul de măsuri stabilite în
vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea
și desfășurarea acțiunilor de atac și apărare: cunoştinţele
anterioare ale sportivilor şi experienţa acestora, cunoaşterea
particularităţilor adversarului, condiţiile în care urmează să
se desfăşoare competiţia;
 acțiunile tactice – sunt componentele concrete ale tacticii şi
sunt reprezentate de combinaţiile, schemele şi acţiunile
individuale efectuate în scopuri tactice bine determinate;
 sistemul de joc – specific doar jocurilor de echipă.

25
 Pregătire teoretică

Se referă la cunoştinţele transmise de antrenor de-a

lungul procesului de antrenament. Acestea cuprind atât noţiuni
de regulament şi de pregătire, cât şi noţiuni legate de
dizabilitățile sportivilor, bolile asociate, comportament în şi în
afara arenelor sportive, etc.
Este o componentă permanentă a procesului de pregătire
şi poate fi realizată prin discuţii, indicaţii metodice, analize
video, etc. Mijloacele folosite vor fi diferenţiate pe tipuri de
dizabilităţi şi vor fi asociate şi cu nivelul de înţelegere al
sportivului / sportivilor.

Pregătirea psihologică

Pregătirea psihologică a devenit o componentă

importantă a antrenamentului şi la sportivii cu dizabilităţi. R.
Predoi (2016, pp. 42) menţionează că, în cadrul pregătirii
psihologice a unui sportiv, trebuie să se acţioneze asupra tuturor
domeniilor acesteia: pregătire psihomotrică, intelectuală
(cognitivă), afectivă, volitivă şi privitoare la personalitate.
Aceste domenii sunt în „interdependenţă absolută” şi trebuie să
se acţioneze asupra lor în strânsă legătură cu ramura sportivă
practicată.

Pregătirea artistică

Este o componentă a antrenamentului care se regăseşte

doar la unele ramuri sportive.
În cadrul sportului adaptat sunt puţine discipline sportive
care solicită pregătire artistică. Ne referim aici la competiţia de
Para dans sport organizată sub egida Comitetului Internaţional

26
Paralimpic şi la competiţiile organizate sub egida Special
Olympics International – gimnastică artistică, gimnastică
ritmică şi patinaj.
La competiţia de Para dans sport pregătirea artistică a
sportivilor se concretizează în exersarea deprinderilor motrice
cu un înalt grad de expresivitate pentru a „transmite un mesaj
spectatorilor şi arbitrilor” (A. Dragnea, 1996, pp. 234). Toată
compoziţia dansului are legătură cu personalitatea şi
preferinţele sportivilor, dar sunt subordonate regulamentului de
concurs şi cerinţelor fiecărei probe.
Sper deosebire de aceasta, muzica care însoţeşte
execuţiile sportivilor cu retard mintal are rolul de a-i ajuta şi de
a le imprima ritmul de desfăşurare a elementelor impuse
(sportivele de un anumit nivel execută acelaşi exerciţiu la sol,
având aceeași muzică).

Forma sportivă

Forma sportivă reprezintă o stare superioară de adaptare

care este pusă în evidenţă prin performanţele realizate în
concursurile de obiectiv.
Studii citate de S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp.
200) au demonstrat că organismul subiectului deficient are
„aceeaşi capacitate de adaptare” şi aceleaşi posibilităţi de
„transformare a însuşirilor organismului, în conformitate cu
cerinţele probei”, la fel ca sportivul nondeficient.
Forma sportivă ca „stare superioară (maximă) de
adaptare” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 200) capătă o
serie de particularităţi specifice tipului de dizabilitate de care
suferă sportivul. Astfel, la sportivii cu dizabilităţi motorii şi
neuromotorii fără afectarea funcţiei psihice, se poate lucra pe
baza aceloraşi principii ca la sportivii nondeficienţi.

27
 La sportivii cu dizabilităţi intelectuale, deşi se produce o
adaptare morfo-funcţională şi motrică, atingerea formei sportive
nu reprezintă un obiectiv în sine. Important este ca sportivul să
încerce să-şi depăşească propriile limite, chiar dacă rezultatul în
sine nu reprezintă o performanţă.
La sportivii cu dizabilităţi nu se vorbeşte despre o
periodizare multiplă deoarece ei au puţine concursuri
importante. De obicei, există o singură competiţie de obiectiv,
forma sportivă obţinându-se prin respectarea fazelor acesteia:
 obţinerea formei sportive – care corespunde
perioadei pregătitoare;
 menţinerea şi valorificarea formei sportive – care
corespunde perioadei competiţionale;
 ieşirea din formă sportivă – care corespunde
perioadei de tranziţie.
Şi în sportul adaptat, forma sportivă are un caracter
ascendent , dar trebuie luate în calcul unele aspecte particulare,
precum cele enunţate mai jos:

Creşterea capacităţii imunitare

Eforturile intense şi de lungă durată determină scăderea
imunităţii organismului datorită cantităţii crescute de hormoni
de stres eliberaţi (adrenalină şi cortizon). Scăderea imunităţii se
poate accentua şi mai mult datorită altor factori precum
temperatura, alimentaţia, fusul orar, etc.
Modul în care sportivul deficient răspunde la solicitare îl
va determina pe antrenor să alterneze efortul cu odihna şi să
creeze programe individualizate de pregătire pentru fiecare
sportiv deficient pe care-l antrenează. Monitorizarea sportivului
se face cu ajutorul diferitelor dispozitive inteligente care oferă
informaţii în timp real despre volumul de efort realizat de
sportiv într-o anumită zonă de efort. S. Teodorescu şi A. Bota

28
(2007, b, pp. 200) recomandă ca creşterea încărcăturii să fie de
„10% de la o săptămână la alta”.

Stres-ul termic
Unele competiţii sportive importante adresate
persoanelor cu dizabilităţi se desfăşoară în zone cu climă foarte
diferită faţă de clima cu care acestea sunt obişnuite. S.
Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp. 200) apreciază că sportivii
cu deficienţe au probleme de adaptare sau intoleranţă la frig sau
căldură. Acestea se datorează „disfuncţiilor sistemului nervos
simpatic, afectării funcţiilor senzoriale sau deficienţelor
existente în mecanismele termolizei şi termogenezei” (S.
Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 201).
Problemele sunt resimţite de toate categoriile de persoane
cu dizabilităţi, dar mai ales cei cu sindrom Down, afecţiuni
medulare, infirmitate motorie cerebrală, obezitate.
Stresul termic se manifestă prin: „edeme periferice,
crampe musculare, tahicardie, uscarea mucoaselor, creşterea
temperaturii centrale, hipotensiune, epuizare şi chiar accident
vascular” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 201).
Efectele induse de stresul termic pot fi contracarate
printr-o serie de măsuri care pot fi luate de antrenor. S.
Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp. 201-201) enumeră:
 aclimatizarea mai lungă în zonele unde vor avea loc
competiţiile;
 modificarea orelor de pregătire în aşa fel încât
lecțiile de antrenament să nu se suprapună peste
orele cele mai calde ale zilei;
 utilizarea unor echipamente confecţionate din
materiale naturale;
 consumarea unei cantități mai mari de apă la
începutul şi de-a lungul lecţiilor de antrenament;

29
  alegerea unor locuri umbroase de pregătire;
 acoperirea unui sportiv cu probleme neuromotorii la
terminarea antrenamentului deoarece organismul lui
nu mai produce căldură după ce efortul s-a încheiat.
Dacă nu se iau imediat măsuri, apare frisonul care
poate avea consecințe negative asupra stării de
sănătate a sportivului;
 în sporturi precum înotul sau schiul, sportivii
deficienţi pot suferi de frig deoarece se mișcă mai
lent și produc mai puțină căldură;
 sportivii cu scleroză multiplă suportă greu căldura;
 cu înaintarea în vârstă, unii sportivii cu deficiențe
suportă mai greu efortul şi datorită obezităţii
asociate, problemelor cardiovasculare şi respiratorii.
Este obligatoriu ca antrenorul să-şi cunoască foarte bine
sportivul şi la orice mic semn de alarmă să intervină pentru ca
sportul adaptat să nu-i creeze deficientului mai mult rău decât
bine.

Supraantrenamentul
Supraantrenamentul este ”formă cronică de oboseală la
sportivi” care apare datorită unor solicitări excesive repetate (C.
Bota și B. Prodescu, 1997, pp. 118).
La sportivii cu dizabilități supraantrenamentul poate
apărea datorită unor greșeli în instruire, a executării unor
eforturi prea dure înainte de a atinge un grad superior de
antrenament, monotonie, refacerii incompletă, stări de stres, etc.
Există două forme de supraantrenament:
- forma basedowiană – cu predominanța simpatică, a
proceselor de excitație care intensifică funcțiile de
comandă; necesită 1-2 săptămâni de refacere (C.
Bota și B. Prodescu, 1997, pp. 119);

30
 - forma addisoniană – cu predominanța
parasimpatică, de diminuare sau chiar absență a
comenzilor, sportivului nu-și poate ”mobiliza
rezervele pentru prestarea efortului din antrenament
sau competiție” (C. Bota și B. Prodescu, 1997, pp.
119); necesită o perioadă mai lungă de refacere –
săptămâni sau chiar luni.
Reluarea pregătirii se face după refacerea completă a
organismului, încărcătura antrenamentului crescând treptat.

Pentru preîntâmpinarea intrării sportivilor cu deficiențe

în supraantrenament, S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp.
203) recomandă:
- existența a două zile de pauză în pregătirea deficienţilor
care practică sport adaptat de mare performanţă;
- lecţia de antrenament să aibă o durată limitată. Se
recomandă două antrenamente de 90 minute, decât unul
de 3 ore;
- alternarea permanentă a lecţiilor cu solicitare foarte mare
cu lecţii de refacere;
- folosirea unor mijloace foarte variate şi atractive care să
combată monotonia;
- antrenamentele să se desfăşoare sistematic, gradat şi nu
în salturi pentru dezvoltarea corectă a capacităţii de efort.

Clasificarea sportivă pentru participarea la competiţii

Competiţiile sportive adaptate se organizează pe tipuri de

deficienţe cu respectarea regulamentului ramurii sportive
practicate, a nivelului de pregătire a sportivilor şi a clasificării
sportive specifice fiecărei deficienţe.

31
 Clasificările sportive au apărut din nevoia de egalizare,
de uniformizare a şanselor concurenţilor (V. Marcu, M. Milea,
M. Dan, 2001, pp. 18; J.P. Winnick, 2005, pp. 46), pentru ca
„rezultatul sportiv să depindă doar de starea de antrenament
(forma sportivă), de nivelul deprinderilor, al condiţiei fizice, de
talent, motivaţie” (S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, pp. 90).
Fiecare federaţie internaţională şi-a elaborat propriile
criterii de clasificare în funcţie de tipul de dizabilitate pe care o
reprezintă.
Clasificările au evoluat permanent pe baza propunerilor
venite de la persoanele direct implicate (sportivi, antrenori,
kinetoterapeuţi, medici, ş.a.) și au ajuns parte integrantă a
regulamentelor tehnice ale fiecărei discipline de sport adaptat
(S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, pp. 90).
La început, în clasificarea sportivilor erau luate în
considerare doar originea şi gravitatea dizabilităţii. Astăzi,
clasificarea sportivă cuprinde (V. Marcu, M. Milea, M. Dan,
2001, pp. 19-20; D.V. Năstase, 2003, pp. 219-220, ș.a.):
1. examenul medical:
 anamneza – totalitatea informaţiilor care se adună de
la sportiv cu privire la antecedentele personale şi
familiale ale lui, istoricul dizabilităţii, problemele de
sănătate apărute de la ultimul examen medical sau de
la apariţia dizabilităţii (L. Mănuilă, A. Mănuilă, M.
Nicoulin, 1997);
 examenul general – greutate, înălţime, tensiune
arterială, puls, etc.;
 examenul sistemului osteo-articular – măsurarea
amplitudinilor de mișcare de la nivelul tuturor
articulaţiilor, etc.;
 examen cardiologic – teste de adaptare la efort.

32
2. bilanţul analitic – se evaluează:
- forţa musculară - se acordă o notă de la 0 la 5
- bilanţul articular - măsurători ale unghiurilor;
- nivelul amputaţiei;
- coordonarea generală;
- acuitatea vizuală.
3. bilanţul funcţional care cuprinde teste specifice fiecărei
discipline sportive. Acestea au rolul de a surprinde nivelul
performanţele individuale care se cuantifică prin cifre,
precum şi gradul de însuşire al unor deprinderi motrice.
În funcție de rezultatele obţinute la aceste teste, sportivii
primesc puncte pe baza cărora sunt repartizați în grupele de
clasificare sportivă specifice fiecărei dizabilități și fiecărei
discipline sportive.

Clasificarea sportivilor în România

În ţara noastră se respectă clasificarea internaţională

pentru persoanele cu deficienţe de văz, auz şi dizabilitate
mintală.

Clasificarea sportivilor cu dizabilitate de vedere (V. Marcu, M.

Milea, M. Dan, 2001, pp. 35)
Evaluarea vederii este făcută de specialiştii International
Blaind port Association (IBSA) cu ajutorul aparatelor medicale,
dar este „însoţită şi de-o doză de subiectivism” (V. Marcu, M.
Milea, M. Dan, 2001, pp. 35).
B1 – nu există percepţie a luminii cu unul sau cu ambii ochi –
cecitate absolută; incapacitate de recunoaştere a formei unei
siluete, indiferent de distanţă şi direcţie;

33
B2 – capacitate de a recunoaşte forma unei mâini până la o
acuitate vizuală de 2/60 şi/sau câmp vizual mai mic de 5
(percepţie luminoasă);
B3 – Acuitate vizuală cuprinsă între 2/60 – 6/60 şi/sau câmp
vizual cuprins între 5 – 20 (zăreşte la 4-5m).

Clasificarea sportivilor cu dizabilitate de auz (V. Marcu, M.

Milea, M. Dan, 2001, pp. 36)
Evaluarea auzului este făcută de specialiştii agreați de
Comite International de Sport pour les Sourdes (CISS) şi se
realizează cu ajutorul audiogramei care este asociată cu teste
care evaluează cortexul cu ajutorul aparaturii medicale.
La această categorie de deficienţi există o singură grupă –
nivelul decibelilor este de 40.

Clasificarea sportivilor cu dizabilitate mintală (V. Marcu, M.

Milea, M. Dan, 2001, pp. 37)
Criteriul de clasificare al retardului mintal este IQ-ul.
Acesta se stabileşte pe baza testelor de inteligenţă. Limita sub
care este declarat retardul mintal este de 70.

Deoarece clasificarea sportivă a persoanelor cu

dizabilităţi neuromotorii este foarte complexă la unele
discipline sportive (powerlifting, tenis de masă) se utilizează
clasificarea internaţională. Pentru altele se foloseşte o
clasificare simplă, cu două clase (V. Marcu, M. Milea, M. Dan,
2001, pp. 21):
- în cărucior;
- în picioare.

34
 Această clasificare sportivă este utilizată în toate ţările în
care sportul adaptat este puţin dezvoltat şi unde sunt puţini
sportivi care participă la competiţii.
Trebuie reţinut faptul că clasificarea sportivilor cu
dizabilități neuro-motorii este într-o continuă transformare
datorită complexităţii criteriile de departajare. Exemplificăm cu
clasificarea sportivilor amputaţi (V. Marcu, M. Milea, M. Dan,
2001, pp. 28-29) care ţine seama de lungimea bontului:
A1 – amputaţie dublă femurală;
A2 – amputaţie femurală unilaterală;
A3 – amputaţie tibială dublă;
A4 – amputaţie tibială simplă;
A5 – amputaţie dublă a braţelor;
A6 – amputaţie a unui singur braţ;
A7 – amputaţie dublă a antebraţelor;
A8 – amputaţie a unui braţ;
A9 – amputaţie de membru superior (braţ, antebraţ) şi a unui
membru inferior (femurală sau tibială).

Sesiunile de evaluare a sportivilor deficienţi pentru

încadrarea lor într-o clasă sau alta se realizează de federaţia
internaţională care se ocupă de respectiva dizabilitate. Aceste
sesiuni se organizează numai la competiţiile sportive
internaţionale oficiale.
Clasa în care este încadrat sportivul se înscrie în licenţa
acestuia şi poate să rămână definitivă, poate să devină definitivă
după doi ani sau să fie revizuită într-un timp determinat (la
fiecare competiţie, anual, la doi ani, etc.).

35
Limite care pot apărea în procesul de clasificare

V. Marcu, M. Milea, M. Dan (2001, pp. 22-23) au

identificat o serie de limite care pot apărea în evaluarea
sportivilor pentru încadrarea în clasele sportive. Dintre acestea
amintim:
 unii sportivi consideră că încadrarea lor într-o anumită
clasă sportivă le limitează posibilitatea de a se întrece cu
alţi sportivi mai buni decât ei;
 există deficienţe „minime” (anchiloza gleznei, anchiloza
pumnului, scurtarea unui membru cu cel puţin 7cm,
nanism) – persoana respectivă are o dizabilitate care nu-i
permite practicarea unui sport cu valizii, dar nici nu poate
fi încadrată în clasele sportivilor cu deficienţe severe. În
acest caz, se recomandă sportivului în cauză să se
orienteze spre o altă disciplină sportivă adaptată sau spre
sportul adresat persoanelor fără dizabilităţi;
 sportivul nu cooperează la realizarea bilanţului muscular
pentru a fi plasat într-o clasă sportivă inferioară.

Pentru mai multe informaţii se pot consulta lucrările

elaborate de S. Teodorescu şi A. Bota (2007, b), V. Marcu, M.
Milea, M. Dan (2001), precum şi site-ul Comitetului
Internaţional Paralimpic.

Contraindicaţii ale activităţii sportive la persoanelor cu

dizabilitate

Specialiștii apreciază că nu există foarte multe boli

pentru care se contraindică sportul la persoanele cu dizabilități,

36
dar ele sunt mult mai frecvente decât la sportivii valizi. În
același timp, dizabilitatea însăși poate fi un element care nu
permite implicarea în activități sportive. Dar, medicul este cel
care decide dacă o persoană cu dizabilități poate să facă sau nu
sport și stabilește tipul de efort pe care aceasta poate să-l facă
pe baza unui consult de specialitate.
V. Marcu, M. Milea și M. Dan (2001, pp. 69-71) prezintă
următoarele contraindicații vis-a-vis de practicarea sportului de
către persoanele cu dizabilități:
a) contraindicaţii identice cu cele ale valizilor:
- tulburări cardiovasculare (insuficienţă coronariană,
îngustarea aortei, hipertensiune arterială necontrolată
la efort, miocardii, pericardii, etc.
- tulburări respiratorii (insuficienţă respiratorie, astm);
- alterări ale stării generale (febră, astenie, slăbire, etc.);
- alterări ale aparatului locomotor (entorse, luxaţii,
tendinite, bursite, etc.);
- tulburări endocrine (diabet, etc.);
- tulburări psihice; etc.
b) contraindicaţii proprii persoanelor cu dizabilităţi – sunt de
competența medicului.

Un alt punct de vedere este cel al lui R. Miroiu (2008, pp.

91) care este de părere că există două categorii principale de
bariere/limitări în practicarea sportului de către persoanele cu
dizabilităţi:

1. bariere interne (intrinseci) – sau concepţia fiecărui

deficient despre:
a) rolul şi importanţa activităţii fizice – persoane cu
dizabilități nu posedă informaţii despre efectele benefice

37
 pe care mişcarea le are asupra sănătăţii lor sau nu posedă
cunoştinţe cu privire la maniera de practicare a
exerciţiului fizic (frecvenţă, durată, etc.).
b) motivaţia persoanelor cu dizabilităţi – „atitudinea şi
motivaţiile persoanelor cu dizabilităţi, în special
conştiinţa de sine şi nivelul scăzut de încredere în sine”
care alcătuiesc o barieră importantă (R. Miroiu, 2008, pp.
92). Se pot manifesta prin:
 senzaţia că este diferit;
 incapacitate de adaptare într-un club sportiv;
 dorinţă scăzută în a cere ajutor de la un antrenor
sau un sportiv experimentat;
 teama de eşec.

2. bariere externe – sunt date de lipsa de oportunităţi de

practicare a sportului de către persoanele cu dizabilităţi.
R. Miroiu (2008, pp. 93) menţionează mai multe motive,
printre care enumerăm:
a) lipsa de informare – vis-a-vis de sporturile pe care le
pot practica şi facilităţile sportive adecvate;
b) lipsa de suport fizic şi emoţional – lipsa unei persoane
care să-i însoţească la sală sau la clubul sportiv. Acest
aspect este apreciat ca fiind o barieră importantă pentru
cei care nu pot comunica, nu pot vedea sau pentru cei
care au nevoie de ajutor fizic;
c) lipsa cluburilor sportive adecvate – spaţii care să ofere
activităţi sportive pentru aceste persoane;
d) probleme de transport;
e) constrângeri financiare – venituri mici ale persoanelor
cu dizabilităţi care nu le permit să cumpere un abonament
sau să aibă un antrenor personal;

38
f) atitudinea celorlalţi – atitudinile negative şi
comportamentul inadecvat faţă de persoanele cu
dizabilităţi.

39
 SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR
CU DEFICIENŢE NEURO-MOTORII ŞI DE VEDERE

În categoria deficienților motorii se încadrează

persoanele care prezintă modificări de formă, organizare sau
funcție la nivelul structurii sistemului nervos și al aparatului
locomotor. Cauzele acestora pot fi neurologice sau locomotorii,
delimitarea dintre acestea fiind dificilă (S. Teodorescu şi A.
Bota, 2007, b, pp. 1). În literatura de specialitate dizabilitățile
neuro-motorii sunt incluse în cadrul deficiențelor fizice, alături
de disfuncțiile senzoriale și cele cardiovasculare (S. Teodorescu
şi A. Bota, 2007, b, pp. 1).
În categoria deficienţelor de vedere se încadrează
persoanele lipsite de simţul văzului (L. Mănuilă, A. Mănuilă,
M. Nicoulin, 1997) sau cele care au o scădere a vederii, fără
cauză organică aparentă (L. Mănuilă, A. Mănuilă, M. Nicoulin,
1997).

Repere istorice cu privire la practicarea sportului adaptat de

către persoanele cu deficiențe neuro-motorii și de vedere

Activitatea sportivă a persoanelor cu dizabilități nu a fost

foarte răspândită înainte de al II-lea război mondial. Cu toate
acestea, la Berlin s-a înființat în 1888 (IPC, 2018) primul club
sportiv pentru persoanele cu deficiențe auditive.
De asemenea, la începutul secolului trecut în Anglia şi
SUA s-au organizat activităţi sportive de natație și atletism
pentru persoanele cu deficienţe vizuale (O. Rusu, 2008, pp. 93).
Mai mult, în Anglia, la iniţiativa medicului Ludwig. Guttmann,
persoane cu amputări de membre inferioare au început să
practice diferite jocuri în spital (O. Rusu, 2008, pp. 93).

40
 În 1944, guvernul britanic îi solicită doctorului Ludwig
Guttmann să deschidă un centru pentru răniţii medulari la
spitalul din Stoke Mandeville unde aceștia să continue
practicarea activității sportive ca mijloc al recuperării medicale.
Treptat, practicarea sportului a devenit mijloc de petrecere a
timpului liber și, mai târziu, modalitate de exprimare a
potențialului motric al persoanelor deficiente în întreceri cu
semeni care au aceleași probleme medicale.
În ziua de deschidere (29 iulie 1948) a Jocurilor Olimpice
de la Londra 1948 (conform IPC, 2018), Dr. L. Guttmann a
organizat prima competiţie sportivă pentru răniţii medular aflați
în scaun rulant. Această competiție s-a numit Stoke Mandeville
Games. La ea au participat 16 persoane (femei şi bărbaţi) care
s-au întrecut într-o competiţie de tir cu arcul. În acest fel,
sportul la persoanele cu dizabilităţi a căpătat cu caracter
competiţional (O. Rusu, 2008, pp. 93).
Ulterior, competiţia s-a desfăşurat anual (O. Rusu, 2008,
pp. 93), iar din 1952, la Stoke Mandeville Games au participat
și foştii soldaţi olandezi cu traumatisme medulare, competiția
devenind internațională.
Treptat, la această mișcare au aderat tot mai multe țări,
azi organizația internațională care a organizat acele întreceri
având peste 50 de țări membre (este vorba de International
Stoke Mandeville Games Foundation care s-a transformat de-
a lungul timpului și a devenit azi International Wheelchair &
Amputee Sports Federation – IWAS).
Deoarece tot mai mult sportivi cu probleme medulare și-
au dorit și au început să participe la International Stoke
Mandeville Games, această competiție s-a transformat în
Jocurile Paralimpice1 în anul 1960. Prima ediţie a avut loc la
Roma unde au luat parte 400 sportivi din 23 de ţări care au
concurat la 8 discipline sportive – tir cu arcul, atletism, înot,

1
Jocurile Paralimpice sunt echivalentul Jocurilor Olimpice pentru atleţii cu dizabilităţi
fizice şi vizuale

41
snooker, tenis de masă, baschet în scaun rulant, scrimă în scaun
rulant şi dartchery (conform IPC, 2018).
Dar, la primele ediții ale Jocurilor Paralimpice nu a fost
permisă participarea tuturor persoanelor cu dizabilități, ci doar a
celor cu traumatisme medulare. De aceea, în 1964, a luat fiinţă
International Sport Organisation for the Disabled (ISOD)
care a oferit şansa sportivilor cu deficiențe de vedere, amputați
și cu paralizie cerebrală să participe la Jocurile Paralimpice.
Deși acest organism internațional a luptat pentru drepturile
categoriilor de dizabilități menționate anterior, în 1987 a luat
ființă Cerebral Palsy International Sports and Recreation
Association (CPISRA), iar în 1980 International Blind Sport
Federation (IBSA).
În 1982 cele 4 organizații internaționale au pus bazele
unui comitet internațional de sport pentru persoane cu
dizabilități care s-a transformat în 1989 în Comitetul
Internațional Paralimpic. Acesta are, din 1998, sediul la
Bonn, Germania.
Comitetului Internațional Paralimpic i s-au mai alăturat,
în 1986, International Sports Federations for Persons with
an Intellectual Disability (INAS-FID) şi International
Committee of Sport for the Deaf (CISS). Cu toate că sunt
recunoscuţi ca parte a Mişcării, sportivii cu deficienţe de auz nu
participă la Jocurile Paralimpice, ei preferând să concureze la
Deaflympics.
În sinteză, prezentăm punctul de vedere al lui S.
Teodorescu şi A. Bota (2007, b, pp. 116-117, completat de noi
2018) cu privire la sportivii cu dizabilități neuro-motorii care
participă la competiții coordonate de diferitele organizaţii
internaţionale şi la Jocurilor Paralimpice (vezi tabel 2):

42
Tabel 2
Particularităţile sportivilor cu dizabilități neuro-motorii și
organizaţiile internaţionale care coordonează activitățile
sportive

Organizaţie Participanţi eligibili

International Sports Subiecţi cu diagnosticul „disfuncţii cerebrale
Federations for nonprogresive, cu afectarea sferei motrice –
Persons with an paralizie cerebrală, traumatism cerebral, atac
Intellectual Disability vascular sau afecţiuni similare”. Nu sunt
- CPISRA eligibili subiecţii cu deficienţe intelectuale,
fără afectarea funcţiei motorii sau subiecţii cu
deficienţe motorii de origine noncerebrală.
Wheelchair & Subiecţii cu traumatisme medulare sau cu
Amputee Sports dizabilităţi echivalente acestora. Sunt incluşi
Federation şi subiecţii cu spina bifidă2 şi poliomielită3.
- IWAS

2
Spina bifida – este un defect congenital al coloanei vertebrale care constă în lipsa
sudurii complete a arcului vertebral care determină dezvoltarea incompletă a tubului
neural din zona lombară sau sacrală; poate să apară paralizie sau pierderea simţurilor
sub nivelul afecţiunii, probleme de mers, deformarea bazinului, picioarelor sau
pierderea tonusului muscular (L. Mănuilă, A. Mănuilă, M. Nicoulin, 1997).
3
Poliomielită – boală infecţioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus
specific, care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării,
atingând celulele nervoase motorii. Se manifestă prin febră, tulburări digestive,
somnolenţă şi dureri în muşchii membrelor, urmate de paralizii localizate de obicei la
membrele inferioare; paralizie infantilă (L. Mănuilă, A. Mănuilă, M. Nicoulin, 1997).

43
International Sport Subiecţi cu amputaţii dobândite sau dismelie4.
Organisation for the
Disabled
- ISOD - amputați
International Sport Subiecţi cu deficienţe locomotorii, indiferent
Organisation for the de diagnostic. Nu sunt eligibili subiecţii cu
Disabled dizabilităţi intelectuale, cu deficienţe
- ISOD – alte cardiovasculare, senzoriale, etc., care nu sunt
dizabilități asociate unei dizabilităţi la nivelul aparatului
locomotor.
S. Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, completat de noi 2018

Din 1960, Jocurile Paralimpice de vară s-au organizat

regulat, o dată la 4 ani (vezi tabelul 3).

În 1976, are loc în Suedia, prima ediţie a Jocurilor

Paralimpice de iarnă. Din acel an, Jocurile sunt organizate cu
regularitate (vezi tabelul 4).

4
Dismelie - dezvoltare anormală a membrelor (L. Mănuilă, A. Mănuilă, M. Nicoulin,
1997).

44
Tabel 3
Jocurile Paralimpice de vară
ŢĂRI SPORTIVI DISCIPLINE
ANUL ORAŞUL GAZDĂ
PARTICIPANTE PARTICIPANȚI SPORTIVE
1960 ROMA 23 400 8
1964 TOKYO 21 378 9
1968 TEL AVIV 29 750 10
1972 HEIDEIBERG 43 984 10
1976 TORONTO 40 1657 13
1980 ARNHEM 43 1973 13
STOKE MANDEVILLE
1984 41 1100 18
NEW YORK
1988 SEUL 61 3057 18
1992 BARCELONA 83 2999 16
1996 ATLANTA 104 3259 19
2000 SYDNEY 123 3879 19
2004 ATENA 135 3808 19
2008 BEIJING 146 3951 20
2012 LONDRA 164 4237 20
2016 RIO JANEIRO 159 + IPA 4328 22

Conform datelor IPC, 2018

Tabel 4
Jocurile Paralimpice de iarnă

JOCURI PARALIMPICE DE IARNĂ

ŢĂRI SPORTIVI DISCIPLINE

ANUL ORAŞUL GAZDĂ
PARTICIPANTE PARTICIPANȚI SPORTIVE
1976 ORNSKOLDSVIK 16 53 2
1980 GEILO 18 229 3
1984 INNSBRUCK 22 419 3
1988 INNSBRUCK 22 377 4
1992 ALBERTVILLE 24 365 4
1994 LILLEHAMMER 31 471 5
1998 NAGANO 31 562 5
2002 SALT LAKE CITY 36 416 4
2006 TORINO 38 474 5
2010 VANCOUVER 44 502 5
2014 SOCHI 45 547 5
2018 PYEONG CHANG 49 567 6

Conform datelor IPC, 2018

 Din 1988, de la Seul (Korea) pentru ediţia de vară şi din
1992, la Albertville (Franţa) ediţia de iarnă, Jocurile
Paralimpice se desfăşoară în acelaşi oraş şi pe aceleaşi baze
sportive ca Jocurile Olimpice ca urmare a acordului dintre
Comitetul Internaţional Olimpic şi Comitetul Internaţional
Paralimpic (conform IPC, 2018).
În același timp, a crescut atenția acordată acestor
competiții atât de către spectatori și telespectatori, cât și din
partea mass mediei fapt care a transformat Jocurile Paralimpice
într-un evenimente important în lumea sportului. Mai mult, a
crescut și numărul disciplinelor sportive la care sunt organizate
întreceri. Conform IPC (2018), acestea sunt:
 Jocurilor Paralimpice de vară: para atletism,
badminton, bocia, baschet în scaun rulant, canoe, canotaj,
ciclism, fotbal (5 la 5), goalball, para înot, judo, para
dans sportive, para powerlifting, rugby în scaun rulant,
scrimă în scaun rulant, para tir, tir cu arcul, tenis de masa,
taekwondo, triatlon, tenis, tenis în scaun rulant, para
volei;
 Jocurilor Paralimpice de iarnă: para biathlon, curling
în scaun rulant, para hochei pe gheață, para schi fond,
para schi alpin, para snowboard.

O. Rusu (2008, pp. 93) amintește alte două momente

importante din istoria Jocurilor Olimpice Moderne la care
protagoniști au fost persoanele cu dizabilități. La Jocurile
Olimpice de iarnă din 1988 (Sarajevo) au fost incluse în
program probe de slalom uriaş pentru persoanele cu dizabilități,
iar la Jocurile Olimpice de vară de la Los Angeles (1984) au
fost prinse în programul competiției de atletism două probe de
alergări în scaune rulante: 800m femei şi 1500m bărbaţi.
 În România, Federaţia Română a Sportului pentru
Handicapaţi s-a înființat după 1990 (V. Marcu, M. Milea, M.
Dan, 2001, pp. 4). Aceasta devinde Federaţia Română a
Sportului pentru Persoane cu Handicap, federație cu
personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică (O.
Rusu, 2008, pp. 95). În anul 2009, această federați se
transformă în Comitetul Național Paralimpic.
Până în anul 1990, de sportul pentru persoanele cu
dizabilități se ocupau Asociaţia Naţională a Nevăzătorilor din
România şi Asociaţia Naţională a Surzilor din România ”la
nivelul cărora se desfăşura o timidă activitate sportivă” (V.
Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 4).
În 1977, la Oradea, a fost înființată Comisia Naţională de
Rolbal (gollball) care a organizat câteva ediţii ale
Campionatului Naţional şi câteva ediţii ale Cupei României (V.
Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 4).
În acea perioadă se organizau și competiţii de tip
„Voinţiade” (V. Marcu, M. Milea, M. Dan, 2001, pp. 4) la care
participau sportivi cu dizabilități, nefiind cunoscute de publicul
larg.
Astăzi, Comitetul Paralimpic Român organizează
competiții sportive la următoarele discipline sportive: baschet in
fotoliu rulant, ciclism, futsal (fotbal pentru nevăzătorii),
goalbal, inot, judo (pentru nevăzători), para-canoe, tenis de
masă, tenis de camp, para tir cu arcul.
România are un sportiv campion paralimpic în proba
de 4km urmărire pe velodrom în 2012 – Carol Eduard Novak
care mai are în palmares și alte 2 medalii de argint (în 2008 și
2012; conform Wikipedia, 2018). El mai are în palmares titluri
de campion mondial și un titlu de campion mondial pe șoșea
sau pe velodorm.

48
 Un alt sportiv român medalit la Jocurile Paralimpice este
Alex Bologa care a fost medaliat cu bronz la judo, categoria
60kg, în 2016 la Rio.

Discipline sportive practicate de persoanele cu deficiențe neuro-

motorii şi de vedere

În cele ce urmează prezentăm, pe scurt, regulamentul

unor discipline sportive care se regăsesc în programul Jocurilor
Paralimpice.

BOCIA 5

Este o disciplină sportivă practicată de persoanele cu

dizabilităţi motorii severe, dependente de scaunul rulant (A.M.
Andrişoaia, 2005, pp. 105).
Jocul poate fi practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei
care sunt împărţiţi, conform criteriilor de clasificare ale
Federaţiei Internaţionale, în 7 divizii. Probele la care se
organizează competiţii sunt: individual, perechi (2 sportivi) şi
echipe (3 jucători).

Terenul
Bocia se joacă pe o suprafaţă dură cu o lungime de 12,5m
şi o lăţime de 5m. Într-o parte a terenului este marcată zona de
lansare. Ea cuprinde 6 căsuţe în care stau jucătorii (vezi figura
5). Aceștia sunt așezați alternativ în căsuțe. La individual
sportivii se așează pe centrul terenului (căsuțele 3 și 4). La
5
Această disciplină este prezentată pe baza experienței acumulate în cadrul workshop-
ului ”BOCCE – a sport discipline practiced by the mental disabled persons”, desfășurat
în cadrul proiectului Erasmus+ Sport ”Sport together, active forever”, 590526 – EPP – 1 –
2017 – 1 – RO – SPO – SSCP, Grant Agreement: 2017 – 3137 / 001 – 001.

49
perechi, sportivii cu bile roșii ocupă căsuțele 2 și 4, iar ceilalți
se așează în căsuţele 3 și 5. La echipe, prima căsuță este
ocupată de un jucător al echipei cu bile roșii. Pe toată durata
meciului, inclusiv prelungirile, jucătorii nu au voie să
părăsească căsuțele.

Figura 5
Terenul de joc pentru bocia

10m 2,5m

3m 5

6m 1,5m 4
3
5m 3

2
Aria Aria
validă invalidă
1

3m

Terenul de joc este împărțit în două zone de linia în ”V”:

aria validă și aria invalidă. În centrul arie valide există un
semn, marcat cu litera ”X” de unde se repune bila albă (jack)
atunci când bila albă a fost lansată în afara terenului sau dacă
jocul are prelungiri.

Bilele
Au o greutate de 275 +/- 12gr. Sunt din piele naturală sau
sintetică, cu un conținut maleabil pentru a putea fi apucate și

50
rostogolite. Un set de bile conține 6 bile roșii, 6 bile albastre și
o bilă albă (jack).
La capătul terenului există o cutie unde sunt păstrate
”bilele moarte”. O bilă poate fi moartă atunci când iese din
teren, a fost lansată după expirarea timpului de lansare sau a
fost lansată în timpul de lansare a altui jucător.
Timpul de lansare depinde de divizia în care a fost
încadrat sportivul și este cuprins între 5 şi 8 minute.

Dispozitiv ajutător
Este asemănător unei rampe sau tobogan și permite
persoanelor cu dizabilități severe să participe în joc (vezi figura
6).
Figura 6
Dispozitiv pentru lansarea bilei de bocia

Preluată după www.boccia.pt, 2018

Desfășurarea jocului
Jucătorul sau perechea/echipa care a câștigat tragerea la
sorț joacă cu bilele roșii și are și bila albă (jack). Aceasta este
lansată în așa fel încât să rămână în aria validă. Același jucător
care a lansat bila albă, lansează și prima bilă roșie, încercând s-

51
o plaseze cât mai aproape de jack (bila albă). Urmează o lansare
a sportivului / sportivilor care joacă cu bilele albastre. După
această lansare, arbitru decide, prin măsurare, ce culoare de bilă
urmează să fie lansată. Regulamentul prevede că sportivul,
perechea sau echipa care are bilele din zona validă mai departe
de jack (bila albă) să lanseze. Repriza se încheie când toate cele
12 bile colorate au fost lansate.
Un meci are 4 reprize la individual și perechi și 6 reprize
la echipe. În caz de egalitate se joacă o repriză de prelungire sau
mai multe. În repriza de prelungire, bila albă (jack) nu mai este
lansată de nicio echipă. Ea este plasată de arbitru pe semnul
”X” din mijlocul ariei valide.
În repriza de prelungire, sportivul, perechea sau echipa
care a câștigat tragerea la sorț decide care este culoare de bile
care sunt lansate primele.
Înainte de începerea meciului, există 2 minute de
încălzire. În această perioadă de timp, jucătorii pot lansa doar
bilele colorate (roșii – albastre).
Pentru mai multe informații se va consulta site-ul:
www.bisfed.com

PARA ÎNOT

Înotul este o disciplină sportivă care a fost prezentă în

programul Jocurilor Paralimpice de la prima ediţie. Ea adună la
start numeroşi competitori care oferă un spectacol sportiv prin
modul în care aceștia se deplasează pe apă, dar şi prin
performanţele pe care le realizează ţinând cont de dizabilităţile
pe care le au.
Clasificarea sportivă se realizează pe bază criteriilor
menţionate anterior. Pentru a intra în concursul de para înot, un
sportiv trebuie să acumuleze 15 puncte.

52
 La bilanțul funcțional, unde se evaluează nivelul de
însușire al deprinderilor specifice, sportivii trebuie să-și
demonstreze abilitatea de a-şi menţine poziţia orizontală a
corpului pe apă şi nivelul de execuţie al mişcărilor de braţe şi de
picioare, precum și tehnica startului şi întoarcerii în procedeul /
procedeele pe care îl/le înoată. Sportivii vor putea participa în
concurs doar în probele în care dizabilităţile pe care le au îi
împiedică să înoate ca sportivii valizi.
Punctele acordate sunt folosite pentru a clasifica sportivii
cu dizabilităţi neuro-motorii în una din următoarele trei
categorii:
 S pentru probele procedeelor craul, spate şi fluture – 10
grupe;
 SB pentru probele procedeului bras – 9 grupe;
 SM pentru probele de mixt individual – 10 grupe.
Sportivii cu potenţialul motrice cel mai scăzut sunt în
prima clasă S1. În clasa S2, pentru procedeul craul, sunt
repartizaţii înotătorii care au numai un membru, iar cei cu
dizabilităţile cele mai mici sunt repartizaţi în ultimele clase
(S10 sportivi care prezintă membre mai scurte). Există
posibilitatea ca un sportiv să fie într-o clasă pentru un procedeu
(S4) şi într-o alta clasă sportivă pentru probele de mixt (SM7).
Sportivii cu probleme vizuale sunt împărţiţi în trei
categorii în funcţie de gradul de pierdere a vederii. Conform
acestui criteriu (prezentat mai detaliat în capitolul anterior),
clasele sportive pentru sunt:
S11 – SB11 – SM11
S12 – SB12 – SM12
S13 – SB13 – SM13
Clasele cu „S” sunt pentru procedeele craul, spate şi
fluture, cele cu „SB” pentru bras, iar cele cu „SM” pentru mixt.

53
 La competiţia de para înot există şi clasa sportivă S14
unde concurează sportivii cu dizabilităţi intelectuale.
Probele la care sportivi prezenți la marile competiţii
paralimpice concurează sunt prezentate în tabelul 5:
În probele de ştafetă clasificarea se face pe baza
punctelor corespunzătoare clasei sportive în care se află
sportivul (ex. S3 = 3 puncte; S7 = 7 puncte, etc.). O echipă de
ştafetă este alcătuită din 4 concurenţi. „Clasa sportivă” a
fiecăruia se adună. Valoarea obţinută indică grupa în care
ștafeta va înota.
Conform World Para Swimming Rules and Regulations
(2018) se organizează întreceri pentru: 20, 34 şi 49 puncte.
Sportivii cu retard mintal concurează în clasa sportivă a lor –
S14.
Probele de ştafetă sunt: 4x50m liber şi mixt şi 4x100m
liber şi mixt, feminin şi masculin.

54
Tabel 5
Probe individuale înotate la Jocurile Paralimpice pentru fiecare
clasă sportivă – feminin și masculin

Clasele sportive Probe la care participă sportivii

S1 – S14 50m L
S1 – S14 100m L
S1 – S14 200m L
S6 – S14 400m L
S6 – S14 800m L
S6 – S14 1500m L
S1 – S13 50m S
S1 – S14 100m S
S6 – S14 200m S
SB1 – SB13 50m B
SB1 – SB14 100m B
SB4 – SB14 200m B
S1 – S13 50m F
S5 – S14 100m F
S8 – S14 200m F
SM1 – SM4 150m M
SM3 – SM14 200m M
SM8 – SM14 400m M
IPC, 2018

55
 Regulamentul de organizare a competiţiilor de para înot
are la bază regulamentul FINA, dar există unele modificări:
 utilizarea unor platforme sau a altor dispozitive pentru
start sau posibilitatea de a lua satrtul din apă;
 utilizarea unor prăjini prevăzute cu un obiect moale la un
capăt care îi avertizează pe sportivii cu deficienţe vizuale
din clasa sportivă S11 că se apropie de perete pentru
executarea întoarcerii sau pentru finalul cursei. Sportivii
din celelalte două clase ale dizabilităţii sunt atenţionaţi cu
prăjinile indicator doar dacă ei solicită acest lucru
(conform IPC, 2018);
 purtarea unor ochelari speciali pentru toţi participanţii la
probele sportivilor cu deficienţe vizuale din clasa S11;
 vârsta minimă pentru participarea la competiţia de para
înot este de 12 ani;
 obligativitatea participării la întreceri naţionale a tuturor
sportivilor înainte de a lua startul la competiţia din cadrul
Jocurilor Paralimpice.
Pentru mai multe informaţii se va consulta site-ul:
www.paralympic.org/swimming.

Și competiția de înot în ape deschise este prezentă în

programul întrecerilor Paralimpice. La ea pot participa
persoanelor cu dizabilități fizice, vizulale și intelectuale.
Conform regulamentului (ICP, 2018) există o singură
proba de concurs – 5km pe care sportivii trebuie s-o încheie în
maxim 2 ore. Sportivii care doresc să se înscrie la această probă
trebuie să aibă un rezultat oficial anterior pe baza căruia pot lua
startul.
Pentru sportivii din clasele sportive S11, S12 și S1-4 care
nu pot înota singuri sunt permise dispozitive sau persoane care

56
să-i asiste, dar organizatorii trebuie anunțați înainte de prezența
acestora.
Pentru alte aspecte ale competiției de para înot în ape
deschise se poate consulta ”World Para Swimming Rules and
Regulations” după site-ul www.paralympic.org/swimming.

PARA VOLEI

Parra volei este un joc sportiv practicat între două echipe

alcătuite din șase jucători ”aflați într-un raport de adversitate
tipică, de rivalitate sportivă, situație determinată de lupta prin
intermediul mingii” (M. Shaao, 2013, pp. 48) pentru a obține
punctul și victoria la final. Mingea trebuie să treacă din trei
lovituri peste fileu – ”cu excepția atingerii la blocaj, care nu se
numără” (M. Shaao, 2013, pp. 50) și trebuie să-l surprindă pe
adversar nepregătit sau să-l determine să greșească.
Ca la toate disciplinele sportive practicate de persoanele
cu dizabilităţi, competitorii sunt împărţiţi în clase sportive.
Conform IPC - Sitting volleyball classification (2018) există
două clase:
1. MD – sportivi cu dizabilităţi minime; exemplu: sportiv
cu amputaţie tibială simplă;
2. D – sportivi cu dizabilităţi severe; exemplu: sportiv cu
amputaţie femurală dublă.

Teren
Pentru para volei dimensiunile terenului sunt modificate.
El are lungimea este de 10m, iar lăţimea de 6m (vezi figura 6).

57
Figura 6
Terenul de para volei
10m

6m

2m 3m
Zona de Zona de
atac apărare

Înălţimea fileului
Fileu are o înălţime de 1.15m la bărbaţi şi de 1.05m la
femei.

Mingea
Are greutatea de 206-280 grame şi circumferinţă de 65-
67cm. Este sferică şi are o culoare deschisă şi uniformă (D.
Croitoru, 2009, pp. 158).

Echipa
Echipa este alcătuită din 12 jucători, 6 fiind pe teren.
Regulamentul prevede şi folosirea jucătorului libero.
În timpul jocului de para volei, o echipă are numai un
jucător din clasa MD pe teren, restul fiind sportivi cu
dizabilităţi încadraţi în clasa D.

58
 Specific jocului de para volei – poziţia unui jucător pe
teren este în şezut (conform IPC, 2018), dar braţele şi picioarele
pot depăşi liniile care delimitează terenul. Ridicarea şezutei este
permisă pentru un moment foarte scurt, doar în apărare (D.
Croitoru, 2009, pp. 155).

Desfășurarea jocului
Echipa care are serviciul pune mingea în joc prin lovirea
ei cu palma sau cu braţul. Jucătorul care este la serviciu este
aşezat în zona 1 a terenului. Din serviciu, mingea trebuie să
treacă peste fileu. Echipa care primeşte mingea trebuie să
organizeze maxim trei pase și să treacă mingea peste fileu, la
adversar. Jocul se continuă până când una din cele două echipe
greşeşte.
Dacă mingea cade în terenul echipei care a primit
mingea, cei de la serviciu câştigă 1 punct şi servesc în
continuare. Dacă mingea cade în terenul echipei care a servit,
echipa care a fost la primire obţine 1 punct şi câştigă şi mingea
pentru a servi.
Victoria este obținută de echipa care câştigă 3 seturi din
5. Se joacă 4 seturi până la 25 puncte, cu diferenţă de 2 puncte.
În setul 5 se joacă până la 15 puncte.
D. Croitoru (2009, pp 155-156) prezintă următoarele
aspecte regulamentare specifice jocului de para volei:
 se stă pe podea;
 se folosesc mâinile pentru jucarea mingii şi pentru
deplasare;
 este permisă blocarea serviciului;
 nu este permisă ridicarea de pe podea;
 nu este permisă purtarea protezelor sau ortezelor;
 poziţia şezutei determină poziţia jucătorului.

59
 Pentru mai multe informații se va consulta site-urile
Comitetului Internaţional Paralimpic şi al World Para Volley,
precum şi lucrarea publicată de D. Croitoru (2009).

60
SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR CU
DIZABILITĂŢI INTELECTUALE – SPECIAL OLYMPICS

Mişcarea Special Olympics a fost fondată în anul 1968 de

Eunice Kennedy Shriver, sora preşedintelui Jokn F. Kennedy
deoarece ei aveau o soră, Rosemary, care avea retard mintal.
Această fundaţie a organizat prima ediţie a Jocurilor
Internaţionale de Vară Special Olympics la Chicago.
Competiția a adunat sportivi cu retard mintal din SUA și
Canada care s-au întrecut la atletism și înot.
Astăzi, Special Olympics International (SOI) s-a extins
fiind o mișcare globală care este organizată pe 7 regiuni:
Europa – Eurasia, America de Nord, America Latină, Asia de
Est, Asia Pacific, Africa de Nord și Estul Mijlociu şi Africa.
De-a lungul timpului, mari personalități ale lumii s-au alăturat
ideilor și convingerilor fondatoarei (Nadia Comăneci, Michelle
Obama, Arnold Schwartzeneger, Bart Conner, ș.a.) cu scopul de
a promova pretutindeni drepturile și libertățile persoanelor cu
retard mintal.
Treptat, disciplinele sportive la care sunt organizate
competiții s-au diversificat. Persoanele cu retard mintal pot
alege să ia startul în 35 discipline de vară și de iarnă în așa fel
încât să fie realizată misiune SOI: să pună la dispoziția
sportivilor cu retard mintal din întreaga lume antrenamente și
competiții pe durata întregului an pentru ca aceștia să-și
dezvolte fitness-ul, să-și demonstreze curajul, să experimenteze
bucuria participării în competiții și să le arate celorlalți nivelul
de abilități pe care l-au atins (O. Rusu, 2008).
SOI organizează competiții la următoarele ramuri
sportive (conform site SOI, 2018):

61
 * sporturi de vară: atletism, nataţie (înot, înot
sincron, înot în ape deschise), baschet, fotbal, tenis
de masă, bocce, badminton, gimnastică artistică,
bowling, crichet, ciclism, călărie, hochei pe iarbă,
golf, gimnastică ritmică, handbal, caiac, patinaj pe
role, powerlifting, yahting, volei, triatlon, tenis,
softball;
* sporturi de iarnă: schi (alpin şi fond), patinaj,
mers pe zăpadă, snowbord, patinaj viteză.

În România, această mișcare este condusă de Fundaţia

Special Olympics din România (SOR) care funcționează în
formulare de astăzi din 2003.
Misiunea mişcării SOR este de a oferi pentru persoanele
cu dizabilităţi intelectuale (O. Rusu, 2008, pp. 94, modificată de
noi):
- posibilitatea de a avea o viaţă normală;
- integrarea în activităţi de zi cu zi alături de persoane
fără dizabilitate;
- antrenamente şi competiţii sportive pe tot parcursul
anului într-o varietate de sporturi olimpice;
- oportunităţi constante de a-şi educa condiţia fizică, de
a-şi arăta curajul şi bucuria de a participa şi mai ales
de a-şi demonstra abilităţile în ciuda dizabilităţilor.
SOR nu se limitează doar la programul sportiv. Ea
dezvoltă în România mai multe programe (conform site SOR,
2018):
 sportivi lideri – urmărește dezvoltarea unor abilități
necesare comunicării propriilor idei, luării unor decizi și
implicării în diferite programe adresate persoanelor cu
retard mintal în calitate de coordonatori, antrenori,
arbitrii, voluntari, ș.a.;

62
  rețeaua de sprijin familial – dedicat părinților care au
un copil cu retard mintal. În cadrul acestui program,
părinții se întâlnesc, discută și primesc răspunsuri la
probleme legate de creşterea ”copilul lor, ce va face el,
cum se va integra în societate, cum va fi privit de
ceilalţi”, ș.a. (conform site-ului SOR, 2018);
 young atlethes – vizează dezvoltarea motorie timpurie a
sportivilor cu retard mintal de 2-8 ani care nu pot
participa la programele sportive;
 Participă! – este un program adresat școlilor de masă în
care elevii din ciclul primar învață despre dizabilități. În
cadrul acestuia, ”elevii se familiarizează cu experienţa
Special Olympics şi cu toate aspectele pozitive pe care
aceasta mişcare le promovează” (SOR, 2018);
 educație fizică adaptată – program dezvoltat la nivelul
universităților pentru a forma viitori specialiști în
educația fizică și sportul adaptat;
 sportivi sănătoși – program care cuprinde mai multe
discipline prin care se încearcă îmbunătățirea stării de
sănătate și a condiției fizice a persoanelor cu retard
mintal cu scopul îmbunătățirii calității vieții;
 sport – antrenamente și competiții la diferite ramuri
sportive de vară și de iarnă pentru dezvoltarea abilităților
motrice;
 sport unificat – creare de echipe mixte – sportivi cu și
fără dizabilități care participă împreună la antrenamente
și competiții sportive.

În România, SOR organizează competiții la următoarele

discipline:
* sporturi de vară: atletism, înot, gimnastică, fotbal,
baschet, badminton, tenis de masă, bocce;

63
 * sporturi de iarnă: schi alpin, schi fond, patinaj, mers /
alergare pe zăpadă (snowshoeing).

Competiția sportivă organizate în cadrul mișcării Special

Olympics este diferită de competițiile organizate pentru ceilalți
deficienți și sportivi valizi. Ea recunoaște meritele tuturor
participanților prin organizarea de întreceri pe categorii de
vârstă și nivelul de abilități, fiecare sportiv fiind premiat.
Categorii de vârstă sunt 8-11 ani, 12-15 ani, 16-21 ani,
22-25 ani, 26-29 ani, +29 ani.
La întrecerile sportive, nivelul de abilități se stabilește cu
ajutorul competițiilor de calificare (divisioning) la care
participă toți sportivii care s-au înscris la disciplina respectivă.
Conform timpilor la atletism și înot, a gradului de însușire al
diferitelor elemente la gimnastică sau a gradului de stăpânire al
diferitelor deprinderi motrice la jocurile de echipă, sportivii
sunt împărţiţi pe serii valorice și participă la finale unde
prestația lor este recompensată cu medalii sau cocarde în
funcție de locul ocupat.
Pentru a limita cât mai mult încălcarea regulilor de fair-
play, SOI a prevăzut unele limite pentru performanțele obținute
la divisioning versus finale. Astfel, la înot, un sportiv nu poate
obține un timp mai bun cu 15% în competiția finală față de
rezultatul din calificări. Excepție face proba de 25m craul și
ștafeta de 4x25m craul unde diferența este de 25%. Dacă timpul
final obținut de sportiv este superior limitei regulamentare, acel
sportiv este descalificat, iar prestația lui este răsplătită cu un
premiu de participare.

Pentru sportivii cu un nivel foarte scăzut de abilități, SOI

a gândit o competiție de abilităţi individuale în care aceștia
pot demonstra ceea ce au învățat și se pot întrece cu persoane cu
același nivel motric.

64
 În România, competiția de abilități individuale se
organizează la baschet și la fotbal (conform SOR, 2018):
 baschet: pasa la ţintă, dribling pe 10m, aruncarea la coş;
 fotbal: conducerea mingiei, şut la poartă, alergare şi
lovirea mingiei.

În ultimii ani, a luat din ce în ce mai mult amploarea și la

noi sportul unificat.
Sportul unificat reprezintă o abordare incluzivă a
antrenamentului şi competiţiei. El a fost creat de SOI în anii ’90
și reuneşte, în cadrul unei echipe, un număr aproximativ egal
sportivi cu şi fără dizabilităţi.
Încă de la început, sportul unificat și-a propus să
promoveze interrelaţiile umane pe terenul, dar şi în afara lui, să
le dea posibilitatea sportivilor fără dizabilități să-i cunoască și
să-i înțeleagă mai ușor pe cei cu dizabilități și să promoveze
incluziunea socială.
Programul de sport unificat6 propus de SOI (2012)
cuprinde trei modele care oferă experienţe diferite
participanţilor, dar care au ca finalitate centrală incluziunea
socială:
1. sport unificat competiţional: caracteristica acestui
model este determinată de existenţa unui regulament
oficial Special Olympics. Acesta prevede un anumit
nivel tehnico-tactic, atât pentru sportivii cu retard
mintal, cât şi pentru parteneri. Acest model permite
participarea echipelor la competiţiile regionale şi
internaționale;

6
Descrierea este realizată atât pe materialele puse la dispoziție de Special Olympics
România, cât și a competențelor acumulate în urma participării la întâlnirea
transnațională din cadrul proiectului Erasmus+ Sport ”Sport 4all” care s-a desfățurat în
perioada 12-16.10.2018 la București.

65
 2. sport unificat de pregătire: se utilizează în
antrenament şi competiţii, doar că nivelul
deprinderilor tehnico-tactice al sportivilor implicați
este diferit (vezi figura 7). În acest caz, partenerii pot
fi mentori ai sportivilor cu retard mintal.
Regulamentul de joc este modificat, pentru a stimula
şi motiva sportivii cu retard mintal şi pentru a limita
dominarea jocului de către parteneri;

Figura 7
Diferenţe în nivelul de abilități ale sportivilor
nivel ridicat nivel ridicat

1 2 6 1 2
1 1 1 1
1 1
3 7 8 9 3 4
1 1 1 1 1 1
4 5 10 5
1 1 1

7 8 9
1 1 1

nivel scăzut nivel scăzut 10

sport unificat sport unificat de

competițional pregătire

Special Olympics International, 2012

3. sport unificat de timp liber: oferă posibilitatea

sportivilor cu retard mintal să participe la activităţi
sportive de timp liber şi recreere, alături de indivizi
valizi. Specific pentru acest model este dată de
absenţa unui antrenament prealabil, a unui sistem
competiţional şi a regulilor de formare a echipelor.

66
 Atunci când finalitatea este participarea în competiții
Special Olympics de sport unificat, se începe cu modelul de
sport unificat de timp liber. Se trece la sport unificat de
pregătire și se ajunge la modelul competițional.
În alcătuirea unei echipe de sport unificat trebuie să se
aibă în vedere:
 fiecare sportiv cu sau fără dizabilități are un rol activ
în echipă;
 se pune accent pe deprinderile fiecărui sportiv;
 antrenorul este prezent permanent în mijlocul echipei.
El facilitează incluziunea socială și implicarea tuturor
sportivilor în echipă;
 în cadrul echipei, permanent trebuie să fie prezent
fair-play-ul.

Discipline sportive practicate de persoanele cu dizabilități

intelectuale

În finalul acestui capitol, prezentăm, pe scurt,

regulamentul unor discipline sportive practicate de persoanele
cu retard mintal.

67
BOCCE7

Bocce este o disciplină sportivă practicată de persoanele

cu dizabilităţi intelectuale. Jocul poate fi practicat atât de
bărbați, cât și de femei care au împlinit 8 ani.
Probele la care se organizează competiţii sunt: individual,
dublu (2 sportivi) şi echipe (4 jucători), dublu unificat (un
sportiv cu retard mintal, un sportiv fără dizabilități) și echipe
unificat (doi sportivi cu retard mintal, doi sportivi fără
dizabilități).

Terenul
Bocce se joacă pe o suprafaţă plană, care poate fi de
piatră, iarbă sau material artificial. Terenul are lungimea de
12,29m şi lăţimea de 3,66m. El trebuie amplasat la o distanțe de
3,04m depărtare de orice perete.
Suprafața de joc este împărțită de 3 linii (vezi figura 8) în
Ptru zone. Există 2 linii de lansare care se găsesc la 3,05m de
linia din spate a terenului și linia de centru care se găsește la
9,15m de linia din spate a terenului.

7
Această disciplină este prezentată pe baza experienței acumulate în cadrul workshop-
ului ”BOCCE – a sport discipline practiced by the mental disabled persons”, desfășurat
în cadrul proiectului Erasmus+ Sport ”Sport together, active forever”, 590526 – EPP – 1 –
2017 – 1 – RO – SPO – SSCP, Grant Agreement: 2017 – 3137 / 001 – 001.

68
Figura 8
Terenul de joc pentru bocce
18,29m

3,66m

9,15m
3,05m

linia de centru

liniile de lansare

Bilele
Au un diametru cuprinse între 107mm și 110mm. Sunt
din lemn sau din material plastic, fiind tari. Un set de bile
conține 4 bile roșii, 4 bile verzi și o bilă mai mică numită
pallina (diametru între 48mm și 65mm; culoare poate fi albă
sau galbenă).

Desfășurarea jocului
În competițiile oficiale de bocce sportivii sunt împărțiți
pe niveluri de abilități pe baza unui joc de bocce modificat
(conform Bocce Sports Rules - BSR, 2018). Acesta se
desfășoară în prima fază a competiției (faza de calificare sau
divisioning; conform BSR, 2018).

69
 Jocul modificat constă în plasarea pallinei de către arbitru
în trei puncte diferite: 9,15m de linia de fund a terenului,
12,20m, respectiv 15,24m (vezi figura 9).

Figura 9
Plasarea pallinei pentru divisioning

12,20m

9,15m

15,24m

Un sportiv are la dispoziție toate cele 8 bile pentru

fiecare distanță. După ce bilele au fost lansate, arbitru măsoară
distanța dintre pallină și cele mai apropiate 3 bile pentru fiecare
distanță. Valorile obținute de sportiv sunt adunate, iar rezultatul
este luat în considerare pentru alcătuirea grupelor finale.
Se lansează de două ori dintr-o parte a terenului – pentru
distanța de 9,15m și 15,24m măsurate de la linia de fund a
terenului. Din partea cealaltă a terenului se lansează bilele spre
pallina plasată la 12,20m de linia din spate a terenului.

Competiția propriu-zisă debutează cu tragerea la sorț

pentru câștigarea pallinei care este lansată prima. Ea trebuie
lansată în așa fel încât să ajungă între linia de centru și linia de
lansare din partea cealaltă a terenului. Apoi jucătorul lansează
propria bila care trebuie plasată cât mai aproape de pallină.
Urmează celălalt jucător, pereche sau echipă să-și lanseze bila.
După această lansare, arbitrii măsoară distanțele dintre bile și
pallină. Jucătorul, perechea sau echipa care are bila cel mai

70
departe de pallină urmează să lanseze primul/prima. Regula
aceasta se respectă pentru fiecare lansare. După ce s-au lansat
toate bilele, arbitrii decid cine a câștigat mai multe puncte.
Bilele de aceeași culoare care sunt mai aproape de pallină
primesc câte 1 punct.
Câștigă meciul cine adună mai repede 12 puncte la proba
de individual și perechi și 16 puncte la echipe.

ÎNOT

Competiția de înot adresată persoanelor cu dizabilități

intelectuală este deschisă sportivelor și sportivilor care au
împlinit 8 ani. Ei pot concura la probe de sprint și de ștafetă, la
probe desfășurate în bazin de 25m sau la cele organizate în ape
deschise.
În bazin există și o competiție adresată sportivilor cu un
nivel scăzut al abilităților. Aceștia pot concura la probe de mers
prin apă sau de înot asistat la care sportivul se deplasează prin
apă cu ajutorul procedeele de înot şi este asistat de pe marginea
bazinului de către antrenor.
Sportivii cu un nivel ridicat al abilităților participă la
următoarele probe (vezi tabel 7):

71
Tabel 7
Probele concursului de înot pentru persoanele cu retard mintal
LIBER SPATE BRAS FLUTURE MIXT ȘTAFETE*
25m 25m 25m 25m 100m 4 x 25m liber
50m 50m 50m 50m 200m 4 x 50m liber
100m 100m 100m 100m 400m 4 x 100m liber
200m 200m 200m 200m 4 x 200m liber
400m 4 x 50m mixt
800m 4 x 100m mixt
1500m 4 x 200m mixt
*La toate probele de ștafetă se desfășoară și competiție
unificată, echipa fiind alcătuită din doi sportivi cu retard mintal
și doi sportivi fără dizabilități.
SOI, 2016

La competiția de divisionig, seriile sunt alcătuite pe baza

timpilor de înscriere în concurs. Pentru competiția de finală,
seriile se alcătuiesc pe baza timpilor de la divisioning. Dacă
timpul înotat la finală este mai bun cu mai mult de 15% decât
timpul înotat la divisioning, sportivul va fi descalificat deoarece
nu a respectat regula de fair-play. Acest procent se aplică la
toate probele prezentate anterior, cu excepția probelor de 25m
liber și a ștafetei de 4 x 25m liber unde timpul poate fi mai bun
cu maxim 25%.
De-a lungul competiției sunt respectate prevederile
regulamentului de înot FINA. Există doar câteva modificări:
- sportivul poate lua startul după blocstart, după
marginea bazinului sau din apă. El poate sări în cap
sau în picioare;

72
 - sportivii care au probleme asociate de auz sau de
vedere pot fi asistate la start;
- sportivii pot fi asistați în apă. Asistența trebuie
solicitată înainte de începerea competiției;
- dacă într-o ștafetă participă și fete și băieți, această
ștafetă va concura în competiția băieților.
Pentru mai multe informații se va consulta site-ul:
media.specialolympics.org/resources/sports-essentials/sport-
rules/Swimming-Sports-Rules.pdf.

Competiția în ape deschise s-a organizat pentru prima

dată în 2011. Ea se poate organiza în mări, râuri, lacuri sau
oceane și solicită sportivului o bună cunoaștere a tehnicii
procedeelor de înot sportiv. La competiție pot participă fete și
băieți care au împlinit 14 ani.
Probele la care se organizează întreceri sunt: 500m, 1km,
1,5km și probă unificată unde un sportiv cu retard mintal înoată
împreună cu un sportiv fără dizabilități, distanța ei fiind cel
mult de 10m între ei pe parcursul probei.
Regulamentul FINA pentru probele desfășurate în ape
deschise se aplică ad litteram. Pentru mai multe informații se va
consulta site-ul: www.specialolympics.org/our-
work/sports/open-water-swimming

De-a lungul competiției de înot tehnica procedeelor de

înot sportiv trebuie respectată. Pentru orice abatere de la tehnica
corectă, sportivul este descalificat. Pentru aceasta, antrenorul
trebuie să acorde o atenție deosebită însușirii corecte a tehnicii.
El trebuie să aibă în vedere că o deprindere greșit învățată este
foarte greu corectată de persoana cu retard mintal. Mai mult:

73
 însuşirea elementelor tehnice de bază, precum şi a
tehnicii celor patru procedee de înot sportiv trebuie să se
facă treptat, în etape succesive, cu sarcini precise;
 mijloacele selectate pentru a fi utilizate trebuie să ţină
seama de nevoile şi capacităţile deficientului;
 în cele mai multe cazuri răbdarea profesorului faţă de
persoana cu dizabilitate intelectuală este cheia însuşirii
corecte a deprinderilor motrice specifice înotului;
 creşterea nivelului motivaţiei este esenţială;
 noile deprinderi care urmează a fi învăţate trebuie să
stârnească interesul subiecţilor;
 profesorul trebuie să intre în apă şi să utilizeze ghidarea
manuală în primele lecții de învăţare;
 cel puţin în prima etapă a învăţării, lucrul individual este
de preferat;
 imitarea mişcărilor profesorului este cheia învăţării.
Chiar şi în etapa de consolidare a mişcărilor profesorul
„înoată pe uscat” simultan cu elevul său care este în apă;
 suntem de părere că la persoanele cu sindrom Down nu
se pot utiliza exerciţiile de alunecare specifice fiecărui
procedeu de înot. Această afirmaţie se bazează pe
experienţa personală de predare a înotului la tineri cu
sindrom Down. Aceştia, prin exersarea timp îndelungat a
alunecării craul cu ambele brațe sus și cu respirație la
fiecare braț şi-au consolidat această deprindere. Când s-a
trecut la procedeul craul integral, am observat că nu
există un transfer pozitiv între procedeu înotat global și
exercițiile analitice. Ei au continuat să înoate în
procedeul craul prin alunecare cu brațele în prelungirea
corpului.
Din acest motiv ne-am dat seama că o deprindere
odată însuşită este foarte greu de corectat în cazul

74
persoanelor cu sindrom Down. De aceea recomandăm, în
învățare, utilizarea doar a exerciţiilor de picioare, urmate
de tehnica golbală a înotului specific celor patru
procedee. După câțiva ani de practicare a înotului, se pot
utiliza și mijloacele de alunecare deoarece sportivul știe
și poate să înțeleagă diferențe dintre mijloace.

75
 SISTEMUL COMPETIŢIONAL ADAPTAT PERSOANELOR CU
DEFICIENŢE DE AUZ

„Oamenii surzi pot face orice cu excepţia faptului de a

auzi” sunt vorbele lui Irvin King Jordan8 menționat de D. Iova
şi M. Pârcălăbescu (2009, pp. 79). Persoanele cu dizabilități
auditive pot face orice activitate motrică la fel ca și indivizii
valizi, numai că trebuie să fie ajutate în acest sens.
O. Rusu (2008, pp. 89) menționează că primele activități
competitive adresate persoanelor cu dizabilități desfășurate la
începutul secolului XX s-au organizat pentru tinerii cu
deficienţe auditive. Aceste competiții s-au dezvoltat treptat și au
pus bazele competiției cunoscute azi ca Deaflympics.
International Committee of Sport for the Deaf (ICSD)
este organizaţia internaţională care administrează sportul pentru
persoane cu dizabilităţi de auz. Ea a fost fondată în 1924, la
Paris cu ocazia organizării primei ediţii a International Silent
Games. La această competiţie au participat 9 ţări, printre care şi
România. Din 1955 această organizaţie a primit de la Comitetul
Internațional Olimpic (CIO) recunoaşterea de Federaţie
Internaţională cu statut olimpic.
ICSD este o organizaţie recunoscută și de International
Paralympic Committee (IPC), dar a rămas o instituţie de sine
stătătoare, sportivii cu deficienţe de auz neparticipând la
Jocurile Paralimpice.
Competiţia sportivă organizată inițial de ICSD sub
titulatura de ”International Silent Games” s-a transformat în
1969 în ”World Games of the Deaf”, iar din 2001 în ”Summer
Deaflympics”. Din 1949, se organizează şi ediţia de iarnă a

8
Irvin King Jordan, surd, deplin realizat şi integrat în viaţa socială, ajuns decan al singurei
universităţi din lume cu toate programele şi serviciile adaptate pentru persoanele cu
deficienţă de auz – Universitatea Gallaudent din Washington.

76
acestei competiţii (”International Winter Games for the Deaf”,
devenită în 1971 ”World Winter Games for the Deaf”, iar din
2003 ” Winter Deaflympics”).
ICSD organizează competiții la următoarele ramuri
sportive:
* sporturi de vară: atletism, badminton, baschet, beach
volei, bowling, ciclism, fotbal, golf, handbal, judo, karate,
mountain bike, orientare turistică, tir, înot, tenis de masă,
tenis, taekwondo, volei, lupte libere, lupte greco-romane;
* sporturi de iarnă: schi alpin, schi fond, patinaj, curling,
hochei, snowboard.
Clasificarea sportivă pentru sportivii cu dizabilităţi de
auz se realizează cu ajutorul audiogramei care este asociată cu
teste care evaluează cortexul cu ajutorul aparaturii medicale.
Există o singură clasă sportivă. Limita dintre pragul
dintre normalitate şi surditate este de 40 decibeli.
În România, activitatea sportivilor cu deficienţe de auz
este coordonată de Asociația Română Sportivă a Surzilor care
este continuatoarea Clubului Atletic al Surdo-Muţilor din
România înfiinţat în 1939. Această asociație organizează şi
coordonează desfăşurarea întregii activităţi sportive a
membrilor săi – surzi, surdo-muţi, hipoacuzici.
Discipline sportive organizate la nivel naţional: table,
futsal, bowling, şah, pescuit sportiv, volei de plajă, tenis de
masă, dartz, minifotbal.
De-a lungul timpului, această asociație a organizat câteva
competiţii internaţionale de mare anvergură:
- 1973 – Campionate Europene de Tenis de Masă la
Bucureşti;
- 1977 – World Games of the Deaf la Bucureşti;
- 2000 – Campionatul European de Handbal pentru surzi la
Oradea.

77
 ROLUL ANTRENORULUI ÎN PREGĂTIREA ŞI
COORDONAREA SPORTIVILOR CU DIZABILITĂȚI

Antrenorul este o persoană calificată care se ocupă de

pregătirea sportivilor. Dar, în sportul adaptat, el ”are
competenţe mult mai largi care circumscriu aspecte de predare,
strategii de comunicare, stiluri de conducere, etc.” (S.
Teodorescu şi A. Bota, 2007, b, pp. 208).
În literatura de specialitate (V. Marcu, M. Milea, M. Dan
(2001), S. Teodorescu, A. Bota, M. Stănescu (2007, a), S.
Teodorescu şi A. Bota (2007, b), J.P. Winnick (2005), A.
Moanță, ș.a. (2006), D.V. Năstase (2003), N. Neagu şi E. Papp
(2012), ș.a. completaţi cu experiența noastră în antrenarea
persoanelor cu dizabilități) sunt prezentate o multitudine de
aspecte pe care trebuie să le cunoască un antrenor în zona
sportului adaptat. Mai mult, el trebuie să le aplice ori de câte ori
este cazul în antrenament şi-n competiţii:
 să nu uite că sportul adaptat face parte din tratament, în
cazul multor deficienţe. El prelungește efectele
recuperatorii, compensatorii şi de dezvoltare ale
kinetoterapiei și educației fizice adaptate;
 este bine să se specializeze pe o deficiență și chiar în
lucrul cu o anumită categorie de vârstă;
 să cunoască sportivul sau sportivii cu dizabilităţi cu care
lucrează, mai ales dacă este o persoană tânără (copil);
 să cunoască starea de sănătate a sportivilor pe care îi
antrenează. El trebui să ştie care este gradul de afectare a
sportivului (gradul dizabilităţii), care sunt particularităţile
deficienţei, afecţiunile asociate, dar şi starea generală a
sportivului din ziua respectivă;

78
 să cunoască caracterul evolutiv al deficienţei.
Antrenorului i se recomandă să nu discute cu sportivul
despre caracterul evolutiv al deficienţei, mai ales dacă
acesta nu cunoaşte nimic despre evoluţia bolii sale. El
trebuie să fie prudent;
 să cunoască limitele de efort ale sportivilor din echipa sa
pentru a lua toate măsurile de siguranță la apariţia
primului semn care poate conduce la modificări majore.
În cazuri grave, trebuie să întrerupă antrenamentul şi să
apeleze la medic dacă este necesar. Mare atenţie la
sportivii cu retard mintal care nu-şi conştientizează
propriile limite; sportivul să nu rişte, să nu exagereze;
 să nu recomande exerciţii fizice care să determine
apariţia accidentelor sau traumatismelor;
 să asigure materiale sportive cât mai multe și cât mai
variate care să faciliteze implicarea persoanelor cu
dizabilități în activităţi adaptate, care să valorifice
potențialul fiecărui sportiv cu care lucrează;
 va avea în vederea includerea în antrenamente a unor
deprinderi motrice care să poată fi transferate în
activităţile cotidiene ale deficienților, deprinderi care să
fie exersate sistematic;
 va stabili atent parametrii externi ai efortului – volum,
intensitate, durată, frecvenţă deoarece stările de oboseală
accentuată apar mult mai repede şi îi pot determina pe
sportivii cu dizabilități să renunțe la practicarea sportului;
 va avea în vedere că pentru aceeaşi sarcină motrică
sportivii cu dizabilitate, consumă o cantitate de energie
mai mare, motiv pentru care durata exersării va fi mai
scurtă;
 micile progrese vor fi apreciate corespunzător, în
condiţiile în care sportul adaptat este resimţit ca o
modalitate de satisfacţie, bucurie, plăcere;

79
 să orienteze deficientul spre disciplina sportivă pe care
acesta o poate practica pe baza aptitudinile pe care le are,
dar ținând cont de dizabilitățile acestuia;
 să câştige încrederea sportivilor pe care îi antrenează şi
să-i facă să-l asculte;
 să nu promită nimic sportivilor pe care îi antrenează din
ceea ce nu poate fi îndeplinit;
 să-i determine pe sportivii cu amputaţii la picior să nu
utilizeze căruciorul, ci să aleagă spre practicare un sport
compatibil cu dizabilitățile lor – para volei, para înot,
tirul cu arcul, powerlifting, ș.a.;
 să-i lămurească pe cei cu abilităţi deosebite pentru
sportul de performanţă, în special foştii sportivi, că pot
obţine performanţe egale sau chiar superioare celor
obţinute de valizi prin folosirea tehnologiei avansate de
protezare şi o pregătire susţinută;
 pe parcursul antrenamentului trebuie să dea dovadă de
răbdare, blândeţe şi perseverenţă şi să fie conştient că
sunt dizabilităţi la care va trebui să repete acelaşi lucru de
un număr mare de ori;
 să creeze condiţiile ambientale necesare desfăşurării
antrenamentelor. Pentru sportivii nevăzători trebuie să fie
linişte absolută, fiind interzise strigătele, exclamaţiile,
aplauzele. Sunt preferate antrenamentele în aer liber,
decât sălile unde ecoul poate aduce neajunsuri, poate crea
confuzii ceea ce ar determina apariţia accidentelor sau
traumatismelor;
 să dea dovadă de disponibilitate, de calm, înţelegere şi să
adopte un stil pedagogic suplu, reţinut, căutând să câştige
atenţia totală sportivilor săi;

80
 sarcinile motrice pe care le solicită trebuie să fie adaptate
posibilităţilor motrice, dar şi nivelului de înţelegere ale
sportivilor pe care îi antrenează;
 limbajul folosit, precum şi demonstraţia trebuie adaptate
posibilităţilor de înţelegere a sportivilor cu care se
lucrează. Ele trebuie să fie clare și simple pentru a fi ușor
înţelese;
 exerciţiile mai complicate trebuie să fie împărţite pe
secvențe pentru a fi învăţate. Spre deosebire de alte
dizabilităţi, la sportivii cu retard mintal accentul se va
pune pe tehnica globală, ştiind că o deprindere
simplificată care este consolidată va fi utilizată de aceşti
pe post de deprindere globală şi va fi greu modificat;
 când antrenează sportivi cu dizabilităţi auditive, ar fi bine
ca antrenorul să cunoască şi să folosească limbajul
mimico-gestual. De asemenea, trebuie să vorbească clar
pentru a da posibilitatea sportivilor să-i citească de pe
buze;
 să ştie să se poziţioneze în timpul activităţii, în aşa fel
încât sportivii să-l poată vedea ori de câte ori au nevoie
de el;
 să aplice mult sistemul recompenselor pentru toate
reuşitele sportivului, chiar dacă acestea sunt minore;
 să fie capabil să-l facă pe cel cu dizabilitate să accepte
eşecul, frustrarea;
 să ţină seama, în permanenţă, de recomandările
medicului curant.

81
 BIBLIOGRAFIE

1) Andrişoaia, A.M. (2005). Bocia. În: Revista Română de

Kinetoterapie, nr. 16, pp. 104-113.
2) Arnheim, D.D., Sinclair, W.A. (1995). Physical education
for special population. A developmental, adapted and
remedial approach. Englewood Cliffs, New Jersey, Pretice-
Hall, INC.
3) Bota, A., Teodorescu, S. (2005). Repere metodice privind
educaţia fizică şi sportul adaptat la persoanele cu deficienţe
neuromotorii şi motorii. În: Performanţa sportivă de vârf –
între ipoteze şi confirmări, Conferinţă ştiinţifică
internaţională, ed. XIV, 27-28 octombire 2005, Bucureşti,
pp. 57-62.
4) Bota, A., Teodorescu, S. (2015). Activităţile fizice adaptate
– instrument de incluziune socială. În: Activităţi fizice
adaptate pentru incluziune social. Bucureşti, Discobolul.
5) Bota, C., Prodescu, B. (1997). Fiziologia educației fizice și
sportului – ergofiziologie. Râmnicu Vâlcea, Antim
Ivireanul.
6) Comitetul Național Paralimpic. Site: http://npc.org.ro.
7) Croitoru, D. (2009). Volei în kinetoterapie. Buzău, Alpha
MDN.
8) Doban, M. (2008). Rolul terapiei prin mişcare în procesul
de reabilitare psiho-socială a persoanelor cu handicap. În:
Buletin ştiinţifico-metodic, nr. 2, ANEFS, DPPD,
Bucureşti, pp. 11-21.
9) Dragnea, A. (1996). Antrenamentul sportiv – teorie și
metodică. București, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
10) Dragnea, A., Bota, A. (1999). Teoria activităţilor
motrice. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

82
11) Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S. (2002). Teoria
sportului. Bucureşti, FEST.
12) Dragnea, A., Bota, A., Teodorescu, S., Stănescu, M.,
Şerbănoiu, S., Tudor, V. (2006). Educaţie fizică şi sport –
teorie şi didactică. Bucureşti, FEST.
13) History, Deaflympics, (2018).
www.deaflympics.com/icsd.
14) History of the Paralympic Movement. International
Paralympic
Committee.www.paralympic.org/sites/default/files/docume
nt/120209103536284_2012_02_History%2Bof%2BParaly
mpic%2BMovement.pdf
15) Iova, D., Pârcălăbescu, M. (2009). Importanţa
activităţilor extracurriculare în devenirea copilului
hipoacuzic. În: Buletin ştiinţifico-metodic, nr. 3, pp. 79-84.
16) International Paralympic Committee (2018).
www.paralympic.org.
17) Jocurile Paralimpice Rio de Janeiro 2016.
http://npc.org.ro/rezultate/jocuri-paralimpice/jocurile-
paralimpice-rio-de-janeiro-2016/
18) Marinescu, Gh., Bălan, V. (2008). MDS – Nataţie şi
Nautice. Ed. ANEFS, Bucureşti
19) Marcu, V., Milea, M., Dan, M. (2001). Sportul la
persoane cu handicap. Oradea, Ed. Triest.
20) Mănuilă, L., Mănuilă, A., Nicoulin, M. (1997). Dicţionar
medical. Bucureşti, Ceres.
21) Miroiu, R. (2008). Bariere în calea practicării sportului
de către persoanele cu dizabilitate. În: Buletin ştiinţifico-
metodic, nr. 2, ANEFS, DPPD, Bucureşti, pp. 91-97
22) Moanţă, A., Bălan, V., Bejan, R., Geambaşu, A., Grigore,
A. (2006). Activităţi competiţionale la copii cu deficienţe
mintale. Ed. Cartea Universitară, Bucureşti

83
23) Năstase, D.V. (2003). Competiţia în sporturile adaptate.
În: Competiţia, conferinţă ştiinţifică internaţională,
Bucureşti, 24.10.2003, pp. 218-224.
24) Neagu, N. & Papp, E. (2012). Improving social and
professional integration of people with Down syndrome by
means and kinetic techniques. Procedia - Social and
Behavioral Sciences, vol. 33, pp. 493 – 497.
25) Rusu, O. (2008). Sociologia – educaţiei fizice şi
sportului. Iaşi, Casa Editorială Demiurg.
26) Shaao, M. (2013). Volei – curs de bază. Craiova,
Universitaria.
27) Sitting volleyball classification (2018). International
Paralympic Committee, www.paralympic.org/sitting-
volleyball/classification.
28) Special Olympics International (2012), Comparison
among Unified Sports Competitive, Player Development
and Recreation Models,
media.specialolympics.org/resources/sports-
essentials/unified-sports/Unified-Sports-Comparison-All-
Three-Models.pdf
29) Special Olympics International (2016). Swimming Sport
Rules.
30) Special Olympics International (2018). Bocce Sports
Rules.
31) Special Olympics International (2018). Open Water
Swimming Sport Rules.
32) Special Olympics România (2018).
www.specialolympics.ro.
33) Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M. (2007). Educaţie
fizică şi sport adaptat pentru persoanele cu deficienţe
senzoriale, mintale şi defavorizate social. Bucureşti, Ed.
Printech.

84
34) Teodorescu, S., Bota, A. (2007). Educaţie fizică şi sport
adaptat pentru persoanele cu deficienţe motorii. Bucureşti,
Ed. Printech.
35) Teodorescu, S. (2009). Antrenament și competiție.
Buzău, Alpha MDN.
36) Wikipedia, (2018). Carol Eduard Novak,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol-Eduard_Novak
37) World Para Volley (2018).
http://www.worldparavolley.org
38) World Para Swimming Rules and Regulations (2018).
International Paralympic Committee.
www.paralympic.org/sites/default/files/document/18031308
4120174_2018_03_WPS%2BRules%2Band%2BRegulation
s%2B2018.pdf.
39) www.boccia.pt
40) www.specialolympics.org

85